RAZBOIUL DIN IRAK - ARHITECTURA UNUI GENOCID

James Bamford demască manipulările politice ale mass-mediei americane

de Kristina Bojersson

James Bamford (foto) este unul dintre acei puţini jurnalişti care au fost capabili să străbată apele tulburi ale serviciilor secrete şi să rămână totuşi  independenţi. Specialist în serviciile secrete de un sfert de secol, Bamford şi-a extins colaborările din presa scrisă precum şi cele cu televiziunea, fără a renunţa vreodată la libertatea sa de a critica, care este, din punctul său de vedere, un atu profesional şi totodată o datorie faţă de cititorii săi.

Înclinaţiile sale către jurnalismul de investigaţie s-au manifestat încă din 1983, când a început ceea ce avea să devină capodopera sa: The Puzzle Palace: A Report on the NSA, America’s Most Secret Agency (Palatul de puzzle: Raport despre NSA [Agenţia pentru Securitate Naţională], cea mai secretă dintre agenţiile americane). În acea vreme, Bamford făcea primii paşi în lumea presei. Decis să pătrundă misterele arcanelor extrem de opacei Agenţii pentru Securitatea Naţională (NSA), novicele a reuşit să clădească din zbor, după cum scria revista Washingtonian, un „monument al jurnalismului de investigaţie”. Iar New York Times Book Review plusa, neconvingător: „Singurul lucru pe care Dl. Bamfort nu l-a descoperit este combinaţia de acces la seifului directorului.” Majoritatea reporterilor îşi petrec întreaga viaţă visând la nivelul de impact pe care l-a atins Bamford încă de la primii săi paşi în această meserie.

Apel la integritatea jurnaliştilor

Penultima lucrare publicată de Bamford în 2004 este intitulată A Pretext For War: 9/11, Iraq, and the Abuse of America’s Intelligence Agencies (Un pretext pentru război: 9/11 septembrie, Irak şi abuzul serviciilor secrete americane). După cum va putea constata şi cititorul, Bamford nu se jenează să folosească în carte un limbaj direct şi nici să spună lucrurilor pe nume – mai ales când este vorba despre administraţia Bush (formată din persoane care „mint de îngheaţă apele”) sau despre fostul director al CIA, George Tenet, pe care îl acuză că a jucat un rol decisiv în declanşarea războiului din Irak. „Nu se poate decădea mai mult de atât”, afirmă Bamford, referindu-se la acest personaj mai puţin glorios, pomenit din plin în paginile cărţii...

Bamford se arată la fel de necruţător şi la adresa marilor grupuri de presă şi mai ales a confraţilor săi jurnalişti, care se justifică argumentând că fac tot ceea ce se poate face în cadrul sistemului actual: „Dacă lucraţi pentru vreuna dintre aceste administraţii, faceţi parte din problemă. Nu puteţi să vă spălaţi pe mâini, pretinzând că nu aveţi de ales. Întotdeauna există posibilitatea de a alege. Nu vă complaceţi în a spune că nu puteţi face nimic referitor la asta. Este ca şi în cazul de la Nürnberg: «Aveam ordine, trebuia să mă supun.» Un asemenea comportament este şi mai grav în cazul unui reprezentant al presei, pentru că lui nu îi dă nimeni ordine. El poate să plece oricând dacă ceva nu îi place.”

O gândire atât de tranşantă poate surprinde, venind din partea unui om care a evoluat printre cele mai importante personaje din mass-media din ţara sa, de la New York Times până la Washington Post, trecând prin USA Today sau pe la canalul ABC. Dar severitatea pe care o manifestă faţă de ceilalţi nu este decât reflexia exigenţei pe care o manifestă faţă de sine însuşi. Ea rezultă şi dintr-o viziune profund umanistă în ceea ce priveşte rolul pe care l-ar putea avea Statele Unite în lume: „Oare ne-ar mai ataca oamenii dacă ne-am preocupa puţin mai mult de soarta planetei? Câţi ar renunţa la terorism, dacă ne-am modifica politica privind afacerile externe legate de Orientul Apropiat? Câţi ne-ar mai urî dacă ne-am comporta onorabil?”Cu aceste utopii în minte, James Bamford îşi desfăşoară furios rechizitoriul împotriva manipulărilor mediatice, comise în perioada cuprinsă între 11 septembrie şi începutul războiului din Irak:

James Bamford: Televiziunea şi presa scrisă au fost una mai lamentabilă decât cealaltă. Cei câţiva jurnalişti care încercau să-şi facă meseria corect înotau contra curentului, într-un mediu bolnav, care înghiţea, fără să protesteze, minciunile belicoase ale administraţiei. Când Walter Pincus analiza cu minuţiozitate propaganda oficială, articolele sale apăreau la pagina 17 în Washington Post, în timp ce, în paralel, informaţiile fără valoare ale lui Judith Miller ajungeau pe prima pagină a ziarului New York Times. Redacţiile acestor două cotidiene subscriau la toate poveştile preşedinţiei. Ai fi zis că principala lor preocupare era să urce cât mai mulţi jurnalişti în acelaşi avion şi să îi trimită în mijlocul deşertului. Mai bine îi trimiteau să ia interviuri celor care ştiau de ce intram în război. Cert este faptul că era mai comod să arate cu degetul dunele de nisip, decât să îi scoată în faţă pe Richard Perle, Paul Wolfowitz sau pe Donald Rumsfeld... (Richard Perle, care se afla la conducerea Défense Policy Board – un birou al Ministerului de Apărare, compus din înalţi foşti funcţionari, din ofiţeri în rezervă şi intelectuali neo-conservatori – este considerat unul dintre principalii instigatori ai politicii americane în Irak.) Publicând articolele lui Walter Pincus pe prima pagină, redactorul şef al ziarului l-ar fi încurajat pe acesta, alături de alţi colegi de-ai lui, să meargă să scotocească mai adânc. Mesajul pe care vroia să-l transmită era clar: „Vreţi să vi se publice şi vouă articolele? Nu criticaţi administraţia. Cereţi-i mai degrabă generalului Trucmuche să vă descrie ororile care ne aşteaptă dacă Irakul bombardează Statele Unite.”

Manipularea politică a mass-mediei

Iată ce ne-a oferit presa. Redactorii şefi luau deciziile asupra politicii editoriale şi reporterii se supuneau sensului de mers impus. Mereu a fost aşa şi nu era niciun motiv ca acest lucru să se schimbe. Reprezentanţii nu îşi doreau decât un lucru, şi anume, îmbarcarea reporterilor lor la bordul celei mai mici unităţi blindate şi, „cu atât mai rău dacă toţi adunau aceleaşi informaţii”. Ted Koppel, de la ABC, ascuns într-un tanc de asalt în Irak, ar fi făcut mai bine să rămână la Washington pentru a-l interoga pe Wolfowitz. Avea credibilitatea şi autoritatea necesare pentru a pune întrebările adecvate acestor domni.

Mă ocup de multă vreme de lumea serviciilor secrete şi am interogat multă lume în perioada care a

precedat războiul. Dar niciodată n-am avut impresia că Irakul ar reprezenta o ameninţare. Toate persoanele cu care am vorbit despre asta îmi spuneau: „Nu avem decât foarte puţine informaţii, potrivit cărora Saddam Hussein ar deţine arme nucleare. Iar puţinele informaţii de care dispunem nu sunt credibile.”

Pentru a exista un pericol real pentru Statele Unite, sunt necesare două lucruri: pe de o parte, o bombă plină cu microbi, produse chimice sau material nuclear exploziv şi, pe de altă parte, un vector. Dacă bombele sunt uneori greu de detectat, vectorii sunt uşor de reperat. O rachetă cu trei etaje, capabilă să ajungă singură în Statele Unite, va fi văzută din satelit încă din momentul în care va începe construcţia ei. Şi, cum e nevoie de timp pentru testarea ei, Statele Unite vor avea la dispoziţie mai mulţi ani pentru a rezolva problema. În ceea ce priveşte Irakul, nu exista, deci, niciun pericol iminent. Inspectorii ONU spionau pentru noi, având permisiunea de a merge oriunde doreau. Dacă CIA avea cea mai mică îndoială cu privire la un loc sau altul, inspectorii puteau merge acolo pentru a verifica. Ar fi fost o situaţie unică în Istorie: o ţară ţintă, unde existau mai multe „cârtiţe” decât oriunde în lume. Saddam Hussein nu îi împiedica să-i viziteze palatele, nici să circule liber, după cum pofteau. Nimic nu era mai ilogic decât să-i dea afară pe aceşti spioni şi să trimită soldaţi în locul lor. Să spunem că preşedintele irakian a avut cu adevărat intenţia să ne atace: în acest caz, nu era în interesul nostru să avem armele necesare acolo, pentru ziua în care el avea să decidă să lanseze rachetele? Nu era mai bine pentru noi ca spionii noştri să fi rămas la post cât mai mult timp posibil? În plus, spionii fiind plătiţi de ONU, bugetul american nu cheltuia nimic cu ei. Acum, însă, trebuie să plătim patru miliarde şi jumătate pe lună...

Am publicat trei editoriale în USA Today, în august, septembrie şi în octombrie 2002, pentru a avertiza despre această curată nebunie. Funcţionarii de la Ministerul Industriei, cu care am vorbit, mi-au confirmat că povestea centrifugelor era absurdă, că tuburile descoperite, despre care se pretindea că erau folosite la construirea unei bombe A, nu aveau nimic de-a face cu cele folosite pentru focoasele nucleare sau chimice.

Din moment ce lucram pentru presa cotidiană, îmi spuneam că un jurnalist trebuie să intre în opoziţie faţă de ceea ce i se spune. Dacă guvernarea spune „alb”, trebuie cercetat dacă nu cumva este şi puţin negru undeva dedesubt. Ziare ca New York Times se puneau la adăpost, încercând să găsească şi mai mult alb, pentru a face pe placul administraţiei. S-ar fi putut spune că administraţia era dirijorul, iar ziariştii violoniştii, căci cântau numai după cum li se spunea. Administraţia a dat lovitura de început, pretinzând că irakienii urmau să ne atace, iar Congresul a mers pe mâna ei. Mijloacele de informare în masă ar fi trebuit să tragă atunci toate semnalele de alarmă, însă în loc să facă aceasta, ele au apăsat pe acceleraţie.

Kristina Bojersson: Unii jurnalişti mi-au spus că era de datoria lor să sprijine declaraţiile oficiale. Au scos în evidenţă, de asemenea, faptul că nu există nicio dovadă că armele de distrugere în masă ar exista.

James Bamford: Este adevărat că trebuie să cităm declaraţiile autorităţilor publice, dar munca noastră nu se opreşte aici. Mai ales atunci când declaraţiile lor sunt cusute cu aţă albă. Povestea

Nigeriei nu avea nici cap, nici coadă. Mai exact, la 28 ianuarie 2003, în discursul său privind starea naţiunii, preşedintele Bush declara: „Guvernul britanic a aflat că Saddam Hussein a căutat de curând să cumpere cantităţi importante de uraniu din Africa”, adică din Nigeria. Mulţi ştiau asta, inclusiv directorul CIA din acea vreme, George Tenet. Dacă ziariştii s-ar fi ostenit măcar să îi ia un interviu, ar fi înţeles rapid absurditatea situaţiei. Şi cu toate acestea, un element cheie a făcut să se clatine o parte din opinia administraţiei. După ce Bush înşirase povestea, timp de două luni nimeni nu a scos o vorbă, de parcă aceasta ar fi fost literă de lege. A fost nevoie ca directorul Agenţiei Naţionale pentru Energie Atomică (AIEA), Mohammed El Baradei, să declare la ONU că nu exista nicio dovadă referitoare la această poveste, pentru ca anumiţi ziarişti să înceapă să îşi pună întrebări. Totuşi, El Baradei, ca şi ei, nu mai avea acces la informaţiile secrete privind securitatea la Washington. El se adresa unor oameni cărora presa putea să le adreseze întrebări şi singură. Aş putea să vă citez câteva exemple de acest gen.

Un ziarist care se ambiţionează să se ocupe de chestiunile de securitate naţională trebuie mai întâi să găsească surse de încredere printre cei din serviciile secrete. Doar să se prezinte atunci când este chemat şi să adune comunicatele de presă nu este suficient. Richard Nixon şi-ar fi terminat fără nicio grijă mandatul, dacă Bob Woodward şi Carl Bernstein s-ar fi mulţumit doar să consulte Biroul de Presă al Casei Albe. La CIA, baza îi prevenise pe mahări că povestea Nigeriei era plină de absurdităţi. Era suficient să faci să vorbească persoanele care trebuie... Dar cine să vrea să depună acest efort?

Minciuni inventate la nivel înalt

Citiţi raportul comisiei senatoriale privind serviciile secrete, datat iulie 2004. Acolo scrie negru pe alb că CIA „a exagerat şi a deformat” informaţiile privind existenţa armelor de distrugere în masă. Comisia spunea că îşi fundamentează concluziile pe raportul efectuat de National Intelligence Estimate (NIE). Rapoartele NIE sunt produse ale National Intelligence Council (NIC), un grup alcătuit din analişti şi experţi în servicii secrete şi „reprezintă autoritatea la cel mai înalt nivel în probleme de securitate naţională”, conform site-ul de internet al Comunităţii SUA, privind serviciile secrete. Aceste rapoarte au drept scop detectarea pericolelor care ar putea reprezenta o ameninţare pentru securitatea naţională. În anumite cazuri, aceste rapoarte pot de asemenea să ajute la clarificarea şi departajarea diferenţelor de opinie dintre principalii reprezentanţi ai serviciilor secrete ale SUA. Rapoartele NIE sunt realizate pentru preşedinte, vicepreşedinte şi principalii şefi ai administraţiei.Aceste rapoarte NIE nu ţinuseră deloc cont de rapoartele redactate de analiştii CIA şi afirmau exact contrariul, şi anume că Saddam Hussein era mai interesat de palatele sale luxoase decât de arme de distrugere în masă, că nu-şi declara nicio animozitate anume faţă de Statele Unite şi că nu lansase nicio ameninţare.

Întotdeauna am respectat CIA, mai ales pentru personalul său de bază. Oamenii care lucrează acolo nu au decât un singur obiectiv: să facă analize de calitate, oricare ar fi subiectul de studiat. Nu sunt interesaţi de politică şi supravieţuiesc majorităţii guvernelor care se află la putere. Acesta este, de altfel, motivul pentru care Preşedintele Truman (1945-1953) a creat acest organism: vroia o agenţie de informaţii centralizată, care să fie protejată de rivalităţile politice. Nu este o întâmplare faptul că administraţia Bush le reproşa angajaţilor CIA că îi furnizau informaţii ce nu se potriveau cu tabloul pe care el făcea eforturi să îl prezinte.

Am să vă dau un exemplu de minciuni inventate la nivel înalt, pentru o cauză bună. Vicepreşedintele Cheney a vorbit des despre o întâlnire la Praga, între Mohammad Atta, piratul aerului din 11

septembrie şi un reprezentant al lui Saddam Hussein. El vroia cu orice preţ să facă legătura între Irak şi atentatele asupra Turnurilor Gemene. CIA şi FBI ajunseseră amândouă la concluzia că nu exista nici cea mai mică dovadă că această întâlnire avusese vreodată loc. CIA şi FBI nu vor convoca niciodată o conferinţă de presă pentru a declara că vicepreşedintele este un mincinos notoriu! În cel mai fericit caz, acestea ar putea doar să ofere câteva indicii, dar cam atât.

Pe scurt, administraţia vroia să lase să se creadă că Irakul reprezenta un mare pericol, că Saddam Hussein avea legături cu Al-Qaida şi că era pe punctul să ne atace. Ori, nu asta era ceea ce raporta CIA, ci exact contrariul!Printre principalele personalităţi care se înverşunau să propage aceste minciuni se afla şi Ministrul Apărării, Donald Rumsfeld şi acoliţii săi: Douglas Feith, subsecretar în Ministerul Apărării în acea perioadă, însărcinat cu chestiuni politice şi Paul Wolfowitz, vice-ministru al Apărării pe atunci. Pentru a contracara informaţiile CIA, aceştia şi-au infiltrat oameni de-ai lor în Grupul de evaluare a politicii antiteroriste, alcătuit dintr-o mână de fideli ai lui David Wurmser, consilierul lui Dick Cheney pentru Orientul Apropiat. Wurmser este un neo-conservator de cea mai aleasă teapă, asociat de lungă durată al lui Douglas Feith. Toţi aceşti oameni militau în favoarea unui război în Orientul Apropiat, încă de pe la mijlocul anilor 1990. Visul lor era ca SUA să dea lovitura în Irak. Grupul de politică antiteroristă recupera cu grijă informaţiile pe care CIA le considera puţin credibile sau eronate, precum raportul fals cu privire la Nigeria, după ce administraţia divulga aceste informaţii, fapt care le conferea un fel veridicitate. Partea cea mai periculoasă din toată această poveste este clasificarea partidară a informaţiilor, într-un scop politic precis.

Arhitecţii războiului din Irak

Kristina Bojersson: De ce Wurmser şi Feith vroiau să atace Irakul?

James Bamford: Este una din componentele ideologiei neo-conservatoare. Şi-au fixat drept obiectiv să refacă harta Orientului Apropiat. Israelul îi are la inimă într-un mod aparte. În 1996, Feith, Wurmser şi fostul director al Defense Policy Board, Richard Perle (foto mai sus) – toţi trei arhitecţi ai războiului din Irak – făceau parte dintr-un grup mic, care a redactat un document intitulat „Ruptura netă: o nouă strategie pentru securizarea regatului”. Era vorba de un program de politică externă pentru Israel. Richard Perle i l-a trimis lui Benjamin Netanyahou, care tocmai fusese ales prim-ministru. În „Ruptura netă”, ei recomandau ca Israelul să invadeze Irakul, să îl alunge pe Saddam Hussein, să instaleze o paiaţă în locul său, apoi să continue cu Siria, Iranul şi toate celelalte ţări considerate o ameninţare.

Planul avea în spate o susţinere de neclintit din partea Statelor Unite. Acesta propunea chiar un pretext de aur: eliminarea infrastructurii siriene de contrafacere şi de trafic de droguri în Liban. Dar cum nu mai erau la putere, nimeni nu le-a acordat atenţie. Doi ani mai târziu, în 1998, 18 dintre neo-conservatorii cei mai la vedere, inclusiv Wolfowitz, Perle şi Rumsfeld, i-au adresat o scrisoare lui Bill Clinton în care îi explicau că refuzând să atace Irakul, compromitea securitatea Statelor Unite.

Dar iată că în ianuarie 2001, se trecea în sfârşit la treabă. După ce George Bush este ales preşedinte, Wurmser redactează un articol prin care recomandă Statelor Unite şi Israelului să declanşeze un război în Orientul Apropiat şi să atace Bagdadul, Damascul şi Teheranul. În acest text, scris pentru American Enterprise Institute, un grup de presiune neo-conservator, putem citi o idee forţă aplicată cu succes: „crizele prezintă oportunităţi”... Pe acest fond apar evenimentele de la 11 septembrie. Feith îl cheamă pe Wurmser şi îl pune în

fruntea micii sale celule însărcinate cu trierea informaţiilor secrete care le parveneau despre Irak, pentru a promova războiul. Chiar în după-amiaza zilei de 11 septembrie 2001, în timp ce Pentagonul era încă în flăcări, acolo unde se afla, Rumsfeld le explică colaboratorilor săi că responsabilul pentru atentate este cel mai probabil Osama Ben Laden, conform informaţiilor primite de la CIA şi de la NSA (Agenţia Naţională pentru Securitate). Dar el le cere „informaţii mai bune rapid; evaluate aşa de bine încât să îl poată ataca şi pe Saddam Hussein. Nu numai pe Osama Ben Laden” (Declaraţie citată la 4 septembrie 2002 de David Martin, specialist al CBS în materie de securitate naţională şi culeasă „din gura unui asistent” care se afla lângă Donald Rumsfeld în Centrul Naţional al Comandamentului Militar la 11 septembrie 2001).

În timpul primei întâlniri de la Camp David, după 11 septembrie, toată lumea vorbeşte despre Afganistan şi despre Ben Laden. Wolfowitz vorbeşte despre Irak. Puţin câte puţin, administraţia promovează o mentalitate „patriotică”, afirmând că nu mai avem dreptul să o criticăm. Câştigă astfel o marjă de manevră care îi permite să lase situaţia să putrezească. Conform unei declaraţii recente a directorului CIA, Peter Goss, războiul nostru din Irak este pe punctul de a crea mai mult terorism decât a existat vreodată. Tocmai de aceea este cu adevărat ridicol să afirmăm că patriotismul constă în urmarea oarbă a unor lideri şi nu în afirmarea adevărului. Membrii administraţiei Bush mint de îngheaţă apele.

Au fost realizate multe reportaje pe această temă. De fiecare dată când Cheney deschidea gura pentru a vorbi despre falsa întâlnire de la Praga, ziarele publicau articole dezminţind faptul că ea ar fi avut loc, citând surse din interiorul CIA sau al FBI. Dar credeţi sincer că americanul de rând va sta să descifreze cel de-al patrulea paragraf al unui articol din Washington Post? Nu reţinem mai degrabă titlurile mari privind discursul lui Cheney în faţa naţiunii americane?

Kristina Bojersson: Atâta timp cât conducătorii noştri vor fi singurii care vor avea acces direct şi permanent la principalele mijloace de informare în masă, mai ales la cele care participă masiv la construirea conştiinţei colective, vor putea continua să ascundă adevărul prin retuşări şi minciuni de fiecare dată când vor dori acest lucru.

James Bamford: Exact. Ei ocupă primul rând şi ne servesc tot ce poftesc.

Rolul directorul CIA, George Tenet, în declanşarea războiului din Irak

Kristina Bojersson: În penultima carte publicată explicaţi cum a fost creată o birocraţie a cărei activitate constă în răspândirea şi perpetuarea mesajelor administraţiei.

James Bamford: E o muncă în lanţ. Era vorba de a contracara acţiunile CIA, până în octombrie 2002, înainte ca directorul CIA, George Tenet, să cedeze. Până în octombrie 2002, a ţinut piept Casei Albe în chestiunea privind Nigeria. „Preşedintele nu poate vorbi despre Nigeria în discursul său din Cincinnati, nici în primul său discurs privind Irakul, pentru că informaţiile nu sunt de încredere”, repeta el. Acesta a intervenit personal pentru ca Consiliul Naţional de Securitate (NSC) să retragă această minciună din discursul preşedintelui. A trebuit să se lupte pentru asta şi dacă îl cunoaşteţi măcar puţin, ştiţi că detestă certurile interne. Ceea ce îi place este să meargă în fiecare dimineaţă la Casa Albă, pentru a primi o palmă pe umăr şi a arăta că are spirit de echipă... De această dată, Tenet s-a opus şi cel care a avut de suportat consecinţele a fost el însuşi. Aluzia la Nigeria a dispărut efectiv din discursul de la Cincinnati. Dar după asta s-a terminat: nu a mai aruncat niciodată mănuşa. A devenit unul din tovarăşii din cadrul bandei, după cum s-a putut constata din discursul referitor la starea naţiunii.

Imaginaţi-vă scena: suntem în pragul unui război care are la bază informaţii recoltate de serviciile secrete, discursul privind starea naţiunii este în curs de redactare şi directorul CIA nu se osteneşte nici măcar să îl citească înainte! Nu ridică nicio obiecţie, nici măcar atunci când povestea Nigeriei revine în prim-plan.

După câştigarea primei bătălii în octombrie, Tenet (foto), care vedea foarte clar că roţile s-au pus în mişcare, s-a aflat înaintea următoarei alternative: fie prindea trenul din mers, fie îşi făcea din nou curaj pentru a ridica noi obiecţii. În ultima ipoteză, ar fi putut să se facă invitat în emisiunea „Meet the Press” şi să declare: „Ştiţi, am încercat să le spun că nu cred, că analiştii noştri nu  acordă nicio  importanţă aiurelilor lor...” Eu sunt de părere că el, mai mult decât oricine altcineva, ar fi putut modifica cursul evenimentelor. Tenet ocupa o poziţie unică în cadrul administraţiei. El conducea singura instituţie care era cu adevărat la curent cu totul, dar a preferat să dea dovadă mai degrabă de docilitate decât să le spună adevărul concetăţenilor săi. Prin urmare, dacă vrem să ştim cui datorăm faptul că luăm parte la război din cauza indiciilor greşite, aş spune că Tenet poartă o mare parte din responsabilitate. Atunci când a demisionat şi-a primit recompensa: medalia Libertăţii şi un contract de cinci milioane de dolari pentru o carte. După asta, nu a mai adresat niciun cuvânt mijloacelor de informare în masă, nu a mai scos un cuvânt în public, când ne este dator cu explicaţii serioase. Niciodată nu dezvăluie nimic, nici măcar atunci când este plătit cu sume cuprinse între douăzeci şi cincizeci de mii de dolari pentru o conferinţă. De altfel, atunci când susţine una, este foarte atent să nu fie prezent niciun jurnalist. După câte ştiu eu, George Tenet este singurul conferenţiar din lume în al cărui contract este stipulat faptul că presa nu este autorizată să îi asculte discursurile....

Kristina Bojersson: Oare publicul nu este îndreptăţit să ceară adevărul? Un înalt responsabil precum directorul CIA nu trebuie să dea socoteală când trece cu vederea o minciună atât de mare? Mai ales atunci când această minciună permite altor oficiali să cheltuiască banii publici cu miliardele şi să-şi trimită concetăţenii la moarte într-un război pornit din pretexte false?

James Bamford: Trebuie să credem că nu. Singurii care pot să îi ceară socoteală sunt aleşii noştri. Ori, de fiecare dată când Congresul l-a convocat, de la începerea războiului, aceasta s-a petrecut în faţa unei comisii speciale şi mereu cu uşile închise. Dacă vrem să ştim ce are de zis, trebuie să fie plătit pentru a veni să ţină un discurs sau să întindem treizeci de dolari pentru a-i cumpăra cartea atunci când va ieşi. Pe scurt, Tenet îşi umple buzunarele în loc să se scuze public pentru idioţeniile sale. Ar fi greu de atins un nivel mai decăzut decât acesta.

Minciunile afirmate public de Colin Powell au trasat cursul evenimentelor

Kristina Bojersson: Nu credeţi oare că secretarul de stat Colin Powell este mai mult sau mai puţin în aceeaşi situaţie? În februarie 2001, prin urmare înainte de 11 septembrie, acesta  declara: „Saddam Hussein nu a dezvoltat forţe semnificative în domeniul armelor de distrugere în masă.”

James Bamford: Foarte corect. A făcut această remarcă

încă de la intrarea în funcţie. Tot repeta: „Este încolţit, nu avem de ce să ne îngrijorăm.” Ocupam jumătate din Irak, în acea perioadă. Survolam zilnic ţara, care era şi sub embargo. Singura diferenţă între Powell şi Tenet este faptul că primul avea informaţii de la al doilea. Tenet l-a asigurat pe Bush că CIA deţinea dovezi „de beton” că existau arme de distrugere în masă în Irak. Mi-e puţin milă de Powell pentru faptul că depindea de Tenet. Acesta din urmă ar fi putut să impună cursul evenimentelor.

Kristina Bojersson: Cu siguranţă, dar Tenet jurase mai înainte de toate pe tot ce avea mai scump că nu exista nimic acolo. Când a afirmat ulterior că deţinea dovezi „de beton”, nu credeţi că secretarul de stat, care nu s-a născut ieri, ar fi putut să meargă să vadă cum stau lucrurile mai îndeaproape?

James Bamford: Sunt de acord 100%. Dacă şi-ar fi dat demisia pentru a-şi marca dezacordul, Powell ar fi fost un erou în prezent. Momentul ideal pentru a-şi prezenta demisia era chiar după pledoaria sa de la ONU. Nu a zis nimic adevărat în timpul prezentării sale în faţa Consiliului de securitate. Am vorbit cu câţiva dintre apropiaţii săi. Powell ştia că ceea ce expunea era o minciună în mare parte. Înainte de alocuţiunea sa de la Consiliul de securitate, neo-conservatorii din cabinetul Cheney îi aduseseră textul pe care trebuia să îl citească, şi care conţinea aluzii la reuniunea de la Praga. Era prea mult, chiar şi pentru Powell, şi a refuzat. A scos toate referinţele la pretinsele legături dintre Saddam Hussein şi Al-Qaida, în afara unei aluzii la iordanianul Abou Moussad Al-Zarkaoui, considerat ca fiind principala verigă de legătură între Al-Qaida în Irak, unde grupul său a comis numeroase atentate, răpiri şi asasinate. În schimb, a înghiţit povestea cu laboratoarele mobile de arme biologice. În decursul prezentării sale în faţa Consiliului de securitate al ONU, din 5 februarie 2003, Colin Powell a declarat: „Avem descrieri de primă mână despre uzinele de armament construite pe roţi şi pe şine pentru a evita ca acestea să fie detectate de inspectori. Acestea sunt capabile să producă în câteva luni o cantitate de otrăvuri biologice, egală cu cantitatea totală pe care Irakul pretinde că a produs-o în timpul anilor care au precedat războiul din Golf.” Tenet i-a suflat mare parte din ce a zis în acea zi. Din acest motiv a cerut ca acesta din urmă să stea chiar pe scaunul din spatele lui în timpul Consiliului de securitate al ONU. Vroia să se înţeleagă bine faptul că are informaţiile de la el.

Kristina Bojersson: Insinuaţi că Tenet l-a indus intenţionat în eroare pe Powell în ceea ce priveşte problema laboratoarelor mobile de arme biologice?

James Bamford: Nu. Ceea ce vreau să spun este că Tenet devenise valetul administraţiei, o marionetă care înghiţea toate fabulele acesteia.

Kristina Bojersson: Cine a pregătit proiecţiile pe care le-a folosit Powell?

James Bamford: Trei grupuri cu care a colaborat pentru a-l ajuta să-şi pregătească alocuţiunea: CIA, cabinetul Cheney şi Casa Albă. Era în interesul lor să o facă cât mai spectaculoasă. Mare parte din informaţii au fost furnizate de cabinetul Cheney. Şeful cabinetului său din acea vreme, Lewis „Scooter” Libby, este cel care a scris discursul. Libby este un personaj cheie, el este cel care făcea să circule informaţiile între mica celulă a lui Wurmser, Pentagon şi cabinetul şefului său. Libby şi Wurmser au jucat un rol crucial pentru că discursurile pe care le ţinea Cheney erau înţesate de absurdităţi furnizate de aceşti doi acoliţi.

Libby este avocat şi face parte dintotdeauna din gruparea neo-conservatoare de extremă dreaptă. Dacă Karl Rove era creierul lui Bush, Libby era cel al lui Cheney. Le-am luat interviuri unor apropiaţi ai lui Colin Powell. Aceştia mormăiau că acesta din urmă intrase într-o mare încurcătură şi arunca responsabilitatea pe umerii lui Scooter Libby şi a altora, care îi vânduseră aceste informaţii importante. Sincer, nu prea îmi pare rău pentru Powell, căci nu a ţinut cont de un număr destul de mare de semnale de alarmă care au apărut în această perioadă. A mai încetinit puţin doar atunci când a refuzat să menţioneze anumite elemente în discursul său, dar a păstrat altele care erau, de asemenea, absurdităţi. Îl compătimesc puţin căci a mers să vorbească cu cei de la CIA, a încercat să se limiteze la informaţiile pentru care avea dovezi, dar Tenet dăduse la o parte orice prudenţă.

Kristina Bojersson: Mi se pare ciudat faptul ca o persoană care este general...

James Bamford: Nu numai general, dar şi fost şef de stat major interimar...

Kristina Bojersson: ...ca o astfel de persoană să meargă la Naţiunile Unite şi să ţină un discurs fără măcar să verifice că tot ce spune are o bază solidă! Nu are niciun sens.

James Bamford: Sunt de acord. Nu ştiu ce avea Powell în cap în acea zi şi ce ar fi putut să gândească în acel moment, dar fi trebuit să reacţioneze în consecinţă. Totuşi, la ONU a scos la înaintare artileria grea! De exemplu, atunci când a citat interceptările NSA. I-am luat interviu directorului acestei agenţii, locotenentul-general Michael Hayden, care a fost de atunci numit în funcţia de director adjunct al CIA. Mi-a explicat că aceste faimoase interceptări erau cel puţin ambigue. Însă Powell nu a lăsat să planeze nicio îndoială. După discursul său, era normal ca ziarele să titreze numai faptul că interceptările NSA demonstrau că ceva era în neregulă, din moment ce erau foarte îndoielnice.

Exemplul cel mai frapant este camionul care era folosit drept aşa-zis laborator pentru arme biologice. Powell a arătat o grămadă de grafice. El a citat cele trei sau patru surse pe care le avea din documentaţia privind camioanele, dar niciuna nu era credibilă, toate s-au dovedit a fi nişte piste false. Unul dintre informatori era un mitoman cunoscut de mult timp de CIA. Plecând de aici, singura atitudine onorabilă pentru secretarul de Stat ar fi fost să demisioneze, dat fiind faptul că tocmai începuse să profereze în faţa lumii o minciună, care urma să permită Statelor Unite să declanşeze un război şi să încerce să convingă restul lumii să le urmeze în această aventură.

Responsabilitatea mass-mediei

Kristina Bojersson: Cum evaluaţi responsabilitatea presei în această manipulare? Fără să vreau să o exonerez, trebuie să recunoaştem că era scufundată într-o incredibilă fervoare patriotică: Casa Albă îşi crease Grupul său de evaluare a politicii antiteroriste, plus un Birou special pentru planificare, plus altă celulă pentru Irak... Cum ar fi putut presa să treacă de acest zid atât de redutabil şi să descopere faptele înaintea declanşării războiului?

James Bamford: După părerea mea, ar fi trebuit ca direcţia diverselor organe de presă să fie recompensarea copoilor care încercau să descopere informaţii care ar fi putut să dezmintă cele spuse de administraţie. Să o luăm de exemplu pe Judy Miller: ea a scris reportaje fondate pe interviuri cu transfugi. Cunosc comunitatea informaţiilor de un sfert de secol. Niciodată sau aproape niciodată nu m-am bazat pe spusele transfugilor. În timpul războiului rece, emigranţii ruşi ar fi spus orice pentru a intra în Statele Unite. Ei lăsau să se înţeleagă că ştiu mult mai multe despre asta decât ştiau în realitate, pentru că depindeau de CIA sau de organismele pe lângă care căutau ajutor. Dacă ajungeau să spună: „Uniunea sovietică nu are decât părţi proaste”, ce ar fi putut aştepta în schimb de la CIA  sau de la celelalte agenţii? S-a întâmplat acelaşi lucru şi cu emigranţii irakieni. Ei spuneau ce vroiam noi să auzim: „Da, ştiu că Saddam produce arme chimice.” Din acest motiv, în general, comunitatea informaţiilor nu dă un ban pe poveştile transfugilor.

Kristina Bojersson: Ce s-a petrecut cu Judy Miller?

James Bamford: Ea i-a crezut. În primul rând, sursele ei au fost nişte indivizi pe care ar fi fost mai bine să îi intervieveze atent în prealabil, ca James Woolsey, fostul director al CIA. Woolsey este un partizan înverşunat al războiului. El este unul dintre primii care a militat în favoarea războiului din Irak. Am putea oare să îl considerăm ca o sursă de încredere? Şi în plus, ea ar fi trebui să îi menţioneze numele. Nu avea de-a face cu un oarecare analist care lucrează în umbră, ci cu fostul director al CIA!Kristina Bojersson: Ce s-a petrecut cu Judy Miller?

James Bamford: Ea i-a crezut. În primul rând, sursele ei au fost nişte indivizi pe care ar fi fost mai bine să îi intervieveze atent în prealabil, ca James Woolsey, fostul director al CIA. Woolsey este un partizan înverşunat al războiului. El este unul dintre primii care a militat în favoarea războiului din Irak. Am putea oare să îl considerăm ca o sursă de încredere? Şi în plus, ea ar fi trebui să îi menţioneze numele. Nu avea de-a face cu un oarecare analist care lucrează în umbră, ci cu fostul director al CIA!

Woolsey este unul dintre capii mişcării neo-conservatoare. Nu s-a publicat nimic niciodată despre el şi, cu toate acestea, rolul său a fost crucial. Avea mai mereu apariţii televizate, la fel ca şi Richard Perle. Aceste persoane sunt tot timpul trimise pe platourile emisiunilor de televiziune, de parcă ar avea vreo credibilitate! Mi se pare stupefiant acest lucru. Sunt multe lucruri care mă uluiesc, ca munca într-o doară a presei de dinainte de război, dar şi modul în care media se învârte în jurul acestor oameni. Îi ipostaziază în analişti de încredere, dar nu îndrăznesc să le pună întrebări incomode. Recent, Perle a fost invitat la emisiunea «Nightline». Subiectul zilei avea ca titlu: „Irak: de ce să mai rămânem?” Perle stătea lângă Koppel şi totuşi nici măcar o dată acesta nu l-a întrebat: „Spuneţi-ne, cum aţi reuşit să ne băgaţi în această aventură?”

Kristina Bojersson: De ce?

James Bamford: Este o chestiune de mentalitate: ei niciodată nu vor contesta autorităţile, pentru că fac parte din ele. Se întâmplă ce am văzut că s-a petrecut în trecut cu „ciuperca nucleară” la care se referea Judy Miller. Ea urma, de asemenea, să intre în interiorul Consiliului Naţional de Securitate, fapt care, între paranteze fiind spus, nu e nicio realizare măreaţă, dacă lucrezi la New York Times. Ştiu asta din experienţă: New York Times îţi deschide toate uşile. Şi eu am folosit acest cuvânt magic pentru a intra în Consiliul Naţional de Securitate în timpul afacerii Irangate. Am obţinut această autorizaţie nu pentru ochii mei frumoşi, ci pentru cartea mea de vizită. Pe scurt, Judy Miller a mers acolo şi s-a întâlnit cu Condoleezza Rice. Aceasta din urmă i-a vorbit despre aşa-numita ameninţare nucleară – centrifugele şi toate aberaţiile – dar „neoficial”, fapt care explică de ce Miller a citat „un înalt responsabil din cadrul administraţiei”. În cadrul acestei conversaţii, Rice i-a spus lui Miller: „Nu vrem ca un pistol care scoate fum să devină o ciupercă nucleară.” Sunt sigur că unul dintre consilierii de la Casa Albă a inventat această „superbă” figură de stil. (Conform lui John McArthur, metafora i-ar aparţine lui Dick Cheney; mai multe detalii puteţi afla în articolul: Directorul revistei Harper, John MacArthur, face o analiză lucidă asupra mass-mediei americane). Imediat, în duminica următoare, adică pe 8 septembrie 2002, ziarul a titrat cu litere mari: „Conform SUA, Hussein îşi intensifică căutarea de materiale pentru fabricarea unei bombe A.” Americanul de rând, instalat în fotoliul său, trebuie să fi exclamat: „Acest nebun furios o să lanseze asupra noastră o nouă Hiroshima!” Chiar în aceeaşi zi, toţi reprezentanţii la vârf ai administraţiei erau invitaţi la întâlniri de curtoazie ca „Meet the Press”, „Late Edition” sau „Face the Nation”. Evident că Rice, Rumsfeld şi Cheney nu au fost rataţi. Au lăudat articolul respectiv, declarând: „Iată ce spune New York Times azi: vorbeşte despre ciuperca atomică!” Iată cum stau de fapt lucrurile: ei vând o pistă absurdă ziarului, care o publică imediat, după care se agită sub nasurile noastre, pentru a ne demonstra că au dreptate!

Kristina Bojersson: Ca un ecou...

James Bamford: Exact. Ei aveau informaţiile de la indivizi precum Ahmed Chalabi, care avea motivele lui să ne bage în acest război. El vroia să ajungă preşedintele Irakului şi de multă vreme neo-conservatorii vroiau să invadeze ţara. Bush îl urăşte pe Saddam pentru că este convins că acesta a încercat să îl asasineze pe tatăl său. Acest război nu are nimic de-a face cu o eventuală folosire a armelor de distrugere în masă.

Vă spuneam mai devreme că obuzele sunt greu de detectat în spaţiu, dar nu şi vectorii lor. Ori, era clar faptul că irakienii nu aveau asemenea vectori. Fără a se mulţumi să caute dovezi evidente ale unei ameninţări nucleare, înalţii responsabili din cadrul CIA, care făceau parte din banda lui Tenet (inclusiv Robert Hutchings, directorul National Intelligence Council, care a clocit imbecilitatea pe care a numit-o National Intelligence Estimate) au mers înaintea Congresului pentru a povesti că Irakienii puseseră la punct vehicule aeriene, pilotate de la distanţă şi motoare foarte performante, pe care le umpluseră cu

microbi şi le lansaseră împotriva Statelor Unite. Dacă ar fi să-i credem, se pare că irakienii pregăteau îmbarcarea pe nave a acestor avioane mici telecomandate, care ar fi urmat să ajungă în largul coastei de est a SUA. Un adevărat scenariu de Hollywood! După părerea dvs., la ce distanţă de coastele americane ar avea vreo şansă să se apropie un vapor încărcat până la refuz cu microbi letali? Nu ar avea timp nici măcar să părăsească portul de plecare! Erau într-adevăr multe avioane mici telecomandate, dar serviciile de informaţii au declarat până la urmă că acestea erau de fapt în misiune de supraveghere. Nimic legat de vreo ameninţare nucleară, chimică sau biologică.

Kristina Bojersson: Se pare că mulţi ştiau că este vorba despre o farsă la scară largă.

James Bamford: În cartea mea A Pretext for War (James Bamford, A Pretext for War: 9/11, Iraq, And The Abuse Of America's Intelligence Agencies, New York, Doubleday, 2004.) (Pretext pentru război), am citat un număr de angajaţi ai CIA, printre care o analistă de nivel mediu, care lucra în unitatea însărcinată cu căutarea armelor de distrugere în masă. Aceasta mi-a povestit că, într-o zi, şeful ei a venit să ia o cincime din persoanele care lucrau acolo şi le-a spus: „Dacă Bush cere un motiv bun pentru declanşarea războiului, munca voastră este să îl găsiţi.” Analista a adăugat: „Mi s-a făcut greaţă. Nu am putut să mă opresc în acel moment.” Aceasta era mentalitatea care domnea printre apropiaţii lui Tenet.

Kristina Bojersson: Nimeni nu vroia să iasă din gaura sa pentru a denunţa public ceea ce se plănuia?

James Bamford: Ştiţi cum sunt aceşti oameni care lucrează pentru CIA. Au multe de pierdut. Unii dintre ei nu au acceptat să vorbească cu mine, decât după terminarea războiului. Este foarte greu să îi faci să vorbească. Înainte de război, cei care acceptau să vorbească nu erau neliniştiţi. „Administraţia spune multe măgării, spuneau ei, dar toate sunt bluff-uri. Ea vrea doar să constrângă Irakul să accepte întoarcerea tuturor inspectorilor. Odată ajunşi acolo, aceştia vor putea să meargă să scotocească şi vor descoperi tot ce există acolo ca arsenal. Nu suntem pregătiţi pentru a pleca la război.” Asta se petrecea în decembrie 2002. Îmi spuneam că, dacă administraţia Bush îşi atingea scopurile în acest fel, ar fi o adevărată lovitură, chiar dacă, contrar opiniei larg răspândite, Statele Unite au fost cele care au obligat inspectorii să părăsească ţara, pentru a putea începe bombardamentele. Sub presiunea Statelor Unite, inspectorii ONU din Irak deveniseră de facto spioni americani. Ei părăsiseră ţara încă din 1998 şi se dorea revenirea lor. Bush a obţinut acest lucru, mizând totul pe dialoguri à la Clint Eastwood, de genul: «O să vă facem să vă sară capacele.» Prin urmare, inspectorii s-au întors acolo şi mulţi oameni din domeniul informaţiilor au considerat că aceasta a fost o manevră abilă. Erau convinşi că o să rămânem pe poziţii acolo.

Kristina Bojersson: Israelienii nu cunoşteau capacităţile militare ale Irakului?

James Bamford: În afara administraţiei Bush, israelienii erau principalii partizani ai invaziei asupra Irakului de către Statele Unite. Când au început să apară întrebări legate de armele de distrugere în masă, guvernul israelian a comandat un studiu pentru a afla dacă Irakul avea cu adevărat aceste arme. Nu s-a primit nicio informaţie solidă care să confirme existenţa acestora, moment în care şi ei au pus

accent pe retorică.

Kristina Bojersson: Ramura israeliană a Biroului de planificare specială din cadrul cabinetului Sharon s-a ocupat de asta, nu-i aşa?

James Bamford: Exact. Aceştia se aflau în contact permanent cu Feith. Iar el este cât se poate de apropiat de israelieni. Cabinetul său de avocaţi se ocupă aproape în exclusivitate de Israel, iar partenerul său, Marc Zell, este unul dintre liderii mişcării care conduce colonizarea acolo.

Kristina Bojersson: Susţinerea Israelului pare a fi una din cheile de boltă ale sistemului de gândire neo-conservator.

James Bamford: Da. Aceşti neo-conservatori au făcut primii paşi în politică, sub aripa protectoare a senatorului Henry «Scoop» Jackson (senatorul democrat Henry Jackson a reprezentat Statul Washington în Congres timp de aproape 43 de ani, începând din 1940), dar Ronald Reagan a fost primul preşedinte care a făcut apel la serviciile lor şi i-a angajat în administraţia sa. Aceştia nu îl agreau pe tatăl lui George W. Bush pentru că se temeau ca acesta să nu se arate prea conciliant faţă de Israel, fapt care de altfel s-a şi petrecut. După părerea mea, Bush senior a fost preşedintele cel mai puţin înţelegător faţă de Israel, de la Eisenhower încoace (Dwight D. Eisenhower a fost al 34-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii. El a ocupat această funcţie între 1953 şi 1961). Era furios din cauza faptului că israelienii urmăresc colonizarea, care contravenea politicii americane în Orientul Apropiat, dar şi rezoluţiilor ONU. Atunci când Bush senior a ajuns la putere, Perle, Feith şi ceilalţi au plecat. Şi când preşedintele a început să se arate intransigent (prin intransigent, înţeleg că vroia să îi determine pe israelieni să oprească colonizarea), neo-conservatorii nu au primit deloc bine acest lucru, astfel încât Feith a fondat un comitet numai pentru a-i căuta nod în papură. L-a acuzat că are o atitudine anti-Israel şi a plătit o pagină întreagă de publicitate în New York Times pentru a-l defăima. A publicat şi editoriale anti-Bush în Jerusalem Post.

De fapt, Bush se mulţumea să spună: „Dacă nu vă opriţi din a construi colonii noi, vă vom anula garanţiile bancare.” Prin asta nu vroia să spună că urma să le ia mâncarea, ci pur şi simplu că avea în vedere anularea celei de-a doua semnături pe garanţiile de împrumut, fapt care risca să le complice puţin viaţa în ceea ce priveşte obţinerea anumitor împrumuturi.

Iată o bună ocazie pentru Feith, care era „numărul trei” în Pentagon şi unul dintre arhitecţii războiului din Irak. Iată motivul pentru care am declanşat acest război: pentru că el figura în programul neo-conservatorilor şi pentru că aceştia sunt la putere în prezent. George W. Bush vroia să urmeze exemplul lui Ronald Reagan şi nu pe cel al tatălui său. Tatăl său avusese numai un mandat, Reagan două! Prin urmare i-a chemat rapid pe toţi neo-conservatorii din anii de conducere ai lui Reagan.

Aceştia erau numiţi «Vulcanii», aveau fonduri şi dispuneau de sprijinul comunităţii evreieşti şi al grupurilor pro-israeliene. George W. Bush nu este un neo-conservator clasic.

Ceilalţi au avut întotdeauna un program ideologic precis. Ei îl aleseseră pe Chalabi ca preşedinte al Irakului, încă de la sfârşitul anilor `80. Erau o bandă de strategi de salon şi de tovarăşi de facultate: Chalabi, Wolfowitz şi Perle. Ei scriau de când se ştiau scrisori de consiliere pentru Israel şi pentru guvernul american, pentru ca aceştia să se debaraseze de Saddam Hussein. Acesta din urmă nu a reprezentat însă niciodată o ameninţare serioasă la adresa Statelor Unite.

Kristina Bojersson: În acest caz, înseamnă că s-a acţionat în favoarea Israelului?

James Bamford: Iniţial, planul intitulat „Ruptura netă: noua strategie pentru securizarea regatului” nu era destinat administraţiei Clinton. Autorii săi nu consiliau guvernul american la putere, ci pe israelieni. Şi dacă îi recomandau lui Netanyahou să atace Irakul, nu o făceau pentru a asigura securitatea SUA, ci pe cea a propriei ţări. Este scris negru pe alb în „Ruptura netă”, care nu are decât trei pagini.

Kristina Bojersson: Vreţi să spuneţi că au manipulat guvernul american în favoarea Israelului?

James Bamford: Este un factor cheie, dar nu spun că este singurul. Două stări de spirit s-au unit în data de 30 ianuarie 2001, cu ocazia primei reuniuni a Consiliului naţional de securitate. Pe de o parte era abordarea neo-conservatoare, reprezentată de indivizi ca Wolfowitz, Perle, Feith, Rumsfeld, Cheney şi Scooter Libby, care promovau de multă vreme ideea de a ataca Irakul, iar de cealaltă parte, faptul că acest grup a luat în mâini politica externă a Statelor Unite. Şi apoi era Bush, care venise acolo cu propriul său program. El ura Irakul, dar din alte motive. Principal, din punctul său de vedere, era faptul că anterior venirii sale la preşedinţie, citise un raport al FBI care arăta că Saddam Hussein avea intenţia de a-i asasina toată familia. În linii mari, dacă e să credem spusele acestui raport, care se află la dispoziţia celor care doresc să îl citească, dar căruia eu nu îi acord nicio credibilitate (Seymour Hersh a făcut nişte investigaţii pe cont propriu privind informaţiile menţionate în acest raport şi a ridicat nenumărate întrebări), Saddam Hussein ar fi prevăzut trimiterea unui terorist în Kuweit pentru a comite un atentat suicidar contra lui Bush şi a familiei sale, în timpul participării acestora la comemorarea primului război din Golf şi a victoriei în faţa Irakului. Toată familia lui George W. (tatăl său, mama sa, cei doi fraţi ai săi şi soţiile acestora) se afla acolo, în afara de el. El ar fi trebuit să se afle pe estradă când maşina-capcană urma să explodeze şi să îi omoare pe toţi.

Kristina Bojersson: Asta pare chiar extravagant: acest individ ajunge preşedinte şi primul lucru care îi vine în minte este să se răzbune pentru ceea ce ar fi putut să i se întâmple familiei sale, şi asta cu preţul unui război, de mii de morţi şi de mai multe zeci de miliarde de dolari?

James Bamford: Cred că acesta a fost un factor psihologic important pentru George W. Bush. Nu am crezut niciodată că a declanşat războiul din cauza petrolului. Dacă citiţi programul neo-conservatorilor, veţi vedea cum controlarea resurselor petroliere ale planetei nu ocupă decât un loc

modest. Israelul este cel important în ochii lor. Citiţi ce au scris acolo. Nu vorbesc decât despre asta. Este principalul lor numitor comun. Îi putem auzi rar vorbind despre petrol, chiar dacă şi acesta a jucat, fără îndoială, un rol aparte. Pentru a înţelege mai bine, trebuie să ne amintim de prima reuniune a Consiliului Naţional de Securitate pe care l-a prezidat Bush, în 30 ianuarie 2001, la zece zile de la alegerea sa. E scris negru pe alb în Romanul negru al Casei Albe, cartea lui Ron Suskind, despre fostul secretar al Trezoreriei, Paul O'Neill.

Acesta din urmă povesteşte că ordinea de zi a acestei reuniuni, în care s-au reunit cu toţii pentru prima oară, nu prevedea decât două subiecte de discuţie. Primul era acela de a lăsa în pace Israelul, de a contesta acordurile de la Oslo şi de a-i da undă verde Primului Ministru, Ariel Sharon, pentru a rezolva problema palestiniană după cum avea chef. Asta mai ales din cauza lui Bush, care nu fusese în străinătate decât de două ori înainte de a ajunge preşedinte: o dată în China, pe vremea când tatăl său era ambasador acolo şi altă dată în Israel, unde îl întâlnise pe Ariel Sharon, pe vremea când el însuşi era guvernator al statului Texas. Paul O'Neill îl citează pe Bush în timpul reuniunii Consiliului Naţional de Securitate: „Vreunul dintre voi l-a întâlnit pe Ariel Sharon? Eu, da.” Şi apoi: „Îi vom lăsa mână liberă lui Ariel Sharon.” Asta corespunde fundamentalismului creştin al lui Bush, conform căruia toţi evreii trebuie să revină în Israel, pentru a trăi acolo „sfârşitul lumii”, în afara celor 50 de mii care îl vor recunoaşte pe Cristos, cam aşa gândeşte el. Colin Powell a ridicat obiecţii în cursul acestei întâlniri, dar Bush a fost de neînduplecat. Al doilea subiect pe ordinea de zi a fost: cum să ne debarasăm de Saddam Hussein? Îi ceruseră lui Tenet să aducă o întreagă serie de hărţi ale Irakului, pentru a indica ţintele de bombardat.

Tenet este singurul din cadrul administraţie Clinton, care a rămas în post la venirea lui Bush. E prieten apropiat dintotdeauna al familiei Bush. Scopul său este acela de a rămâne la putere, şi pentru a face aceasta trebuie să ai „spirit de echipă”. Aceasta rezumă cel mai bine personalitatea lui George Tenet. Când sediul CIA a fost rebotezat, sub numele de Centrul de informaţii Bush, acesta a organizat o recepţie imensă şi l-a acoperit cu elogii pe tatăl său, chiar dacă acesta nu fusese director al CIA decât pentru câteva luni de zile, şi acest job reprezentase pentru el doar un fel de siestă.

Kristina Bojersson: Dvs. priviţi faptele în ansamblu, le repuneţi în context în loc să le scoateţi din context, lucru pe care majoritatea jurnaliştilor nu îl fac.

James Bamford: Ei nu vorbesc deloc despre asta. Niciodată mass-media tradiţională nu va cita „Ruptura netă”. Le este prea teamă să nu ofenseze anumite grupuri de interese. Cum am putea face un raport echitabil despre ceea ce face guvernul, dacă ne este frică de grupurile de interese? Nu m-am lăsat niciodată constrâns de acest gen de restricţii.

Kristina Bojersson: Dacă aşa stau lucrurile, ce implică asta pentru ţara noastră?

James Bamford: Vedeţi şi dvs. foarte bine. Ziariştii au jucat toţi ca nişte marionete în timpul perioadei anterioare războiului. Altfel spus, au înghiţit povestea cu armele de distrugere în masă. Au făcut loc administraţiei, fără a căuta vreodată dincolo de suprafaţă. Este un paradox: niciodată nu am mai avut ziarişti atât de buni în termeni de formare şi competenţă, dar niciodată până acum ei nu au fost atât de supuşi directivelor patronilor lor. Când li se desface puţin laţul, îşi fac treaba de minune, ca Woodward şi Bernstein, dar acum nu li se mai cere aşa ceva. Directorii redacţiilor nu le spun deschis: „Faceţi asta şi nu faceţi asta”, ci totul este subînţeles. Înainte de război, Walter Pincus, care este unul dintre cei mai buni cunoscători ai serviciilor secrete, a realizat o anchetă detaliată, însă reportajele sale nu au fost considerate niciodată destul de bune pentru a apărea pe prima pagină.

Kristina Bojersson: Pincus ştia foarte bine ce însemna asta.

James Bamford: Da, dar este un profesionist. Nu s-ar fi dat bătut. Walter Pincus este în această branşă de la începutul anilor `70. Şi-a cultivat sursele ca nimeni altul şi acestea îi spuneau în esenţă: „Nu sunt destule elemente pentru a face o legătură între Al-Qaida şi Saddam Hussein sau pentru a afirma că ţevile de aluminiu sunt pentru centrifugele care ar urma să fie folosite pentru îmbogăţirea uraniului.” Ori acest gen de informaţii nu este atât de uşor de obţinut. Trebuie să te descurci să găseşti surse, care nu sunt întotdeauna aşa vorbăreţe, şi apoi apare frica de a nu abuza de bunăvoinţa lor sau de a nu le aduce necazuri. Când se realizează o anchetă privind afacerile care au legătură cu securitatea naţională, trebuie să îţi iei anumite precauţii. Trebuie evitate gafele care te-ar expune prea mult represaliilor destinate celor care îndrăznesc să ia atitudine împotriva administraţiei. Anumiţi indivizi îşi asumă nişte riscuri când acceptă să vorbească cu noi. Toate acestea, pentru ca articolul să fie publicat după pagina de sport? Nu asta te face să perseverezi şi să îţi cauţi din nou informatorii! Este mult mai uşor să o faci pe Condoleezza Rice să sporovăiască despre ciupercile atomice sau să îl inviţi pe unul din alienaţii din grupul lui Chalabi să abereze despre bombele H îngropate sub spitale, căci în modul acesta sigur ajungi pe prima pagină – iar obiectivul fiecăruia este, în definitiv, să îşi facă o carieră frumoasă. Iar la televiziune e acelaşi lucru!

Kristina Bojersson: Deci după părerea dvs., jurnaliştii ar trebui să aleagă: ori carieră, ori jurnalism?

James Bamford: Walter Pincus a făcut această alegere: a decis că era mai important să spună adevărul decât să tacă. Vorbesc despre cazul lui, dar au mai fost şi alţii care au făcut aceasta.

Kristina Bojersson: Dvs. aţi fost atacat pentru cartea dvs. A Pretext for War (Un pretext pentru război)?

James Bamford: Nu, de administraţie, nu. Pentru simplul motiv că atunci când cartea mea a ieşit pe piaţă, în iunie 2004, situaţia se schimbase. Începuserăm să avem destul de multe informaţii despre prostiile referitoare la armele de distrugere în masă, laboratoarele chimice false etc. Dacă păream a fi

un precursor, asta era pentru că reuşisem să schiţez un tablou aproape complet asupra situaţiei şi pentru că citam nenumăraţi angajaţi ai CIA, care declarau că treaba lor era să îi furnizeze preşedintelui motive pentru a intra în război.

Kristina Bojersson: Se vorbeşte despre Iran în prezent...

James Bamford: E veche treaba asta. Uitaţi-vă puţin la modul în care funcţionează aceşti indivizi! E o psihologie cvasi-orwelliană. În cartea lui, 1984, George Orwell, propune zilnic „două minute de ură”. Zilnic, la nu ştiu ce oră, se prezintă anumite lucruri în aşa fel, încât toată lume urăşte timp de două minute. Principiul este existenţa stării de război permanent. În 1984 era vorba de Asia orientală sau Eurasia, nu mai ştiu. Este exact ceea ce urmează să se petreacă cu Iranul şi cu Siria. Se începe prin demonizarea acestor popoare şi calificarea lor drept nişte popoare inumane, se spune că ele reprezintă o ameninţare considerabilă pentru Statele Unite, apoi se face legătura cu anumite evenimente înfricoşătoare. De exemplu, o bombă explodează în Liban şi, în aceeaşi zi, când încă nu există niciun indiciu care ar putea să identifice vinovatul, administraţia Bush anunţă că preşedintele sirian este cel care a dat ordinul. În Orientul Apropiat există o grămadă de facţiuni care visează să intre în luptă: pentru moment, Siria nu este decât un suspect printre mulţi alţii. Fapt care nu a împiedicat administraţia să suscite un climat de frică contra Siriei, graţie faimoasei tactici a celor zece minute de ură.

Cu Iranul lucrurile sunt asemănătoare. Această ţară nu reprezintă o ameninţare pentru Statele Unite, nici într-un viitor apropiat, nici într-unul îndepărtat. Când au reprezentat Siria şi Iranul o ameninţare pentru Statele Unite? Mai degrabă noi suntem cei care îi ameninţăm. Unde este echilibrul puterii din Orientul Apropiat? Singura naţiune care are aproape două sute de bombe atomice este Israelul şi noi începem să ne plângem pentru că Iranul a violat acordul de neproliferare pe care l-a semnat cu AIEA (Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică). Acest tratat nici măcar nu a fost semnat de către Israel. Ne plângem că inspectorii ONU nu au acces total la tot ce face Iranul, dar Israelul nu îi lasă să intre deloc. Două situaţii, două abordări. Locuitorii din Orientul Apropiat sunt pe deplin conştienţi de aceste lucruri. Constată asta fără încetare: este Israelul, „colonie” americană, dotată cu arma atomică, care refuză să semneze tratatul de neproliferare nucleară şi care interzice intrarea inspectorilor internaţionali? Ori Israelul este un stat belicist, care a atacat Irakul în trecut, care ocupă Palestina şi care a lansat mai multe agresiuni asupra vecinilor săi, precum invazia din 1982. Dar aţi auzit vreodată presa sau administraţia americană reproşându-i Israelului nerespectarea tratatelor internaţionale?

Kristina Bojersson: Israelul este un subiect delicat pentru presă?

James Bamford: Extrem de delicat. Este imposibil să vorbeşti despre asta fără ca cineva să îşi piardă

minţile şi să te acuze de antisemitism sau de altă absurditate de acest gen. Ziariştii merg pe coji de ouă din momentul în care abordează acest subiect. Problema este aceea că mass-media urmează exemplul administraţiei în acest domeniu: două situaţii, două abordări.

Kristina Bojersson: Poate pentru că Israelul ne protejează interesele în regiune?

James Bamford: Care interese? Este mai degrabă cauza problemelor noastre!

Kristina Bojersson: Şi petrolul? De ce am merge să invadăm Orientul Apropiat, dacă nu pentru resursele sale?

James Bamford: E un motiv. Celălalt este umbra purtată de America în Orientul Apropiat, numiţi-o cum vreţi.Trebuie să revenim la planul de plecare. Şi acest plan este «Ruptura netă». A fost redactat chiar de aceia care au visat la acest război. Ideea este de a forţa statele arabe din Orientul Apropiat să îşi demită guvernele. Ceea ce vor responsabilii acestei administraţii este cel puţin un Orient Apropiat neutru şi ideal ar fi o regiune pe care să o dominăm în totalitate. Pot să găsesc mii de citate în documentele lor care susţin această idee.

Kristina Bojersson: Cum ne ajută agresiunea, invazia şi ocuparea să atingem acest scop?

James Bamford: Nu am demarat eu acest război. Nu mie, ci acestor indivizi care au început războiul trebuie să le puneţi această întrebare. Eu consider că nu ne ajută cu nimic şi cred că actualul director al CIA e de aceeaşi părere, dat fiind faptul că tocmai a recunoscut că nu mai creăm terorişti ca până acum. Dacă aveam intenţia de a pune capăt terorismului, am ratat această şansă.

Kristina Bojersson: Credeţi că vom intra în război contra Iranului sau a Siriei?

James Bamford: Cred că, momentan, singurul lucru care ne împiedică să facem asta este faptul că nu mai avem resurse financiare şi militare pentru un nou război. Nu avem destul de mulţi soldaţi nici pentru Irak. În emisiunea « 60 de minute » se vorbea despre a-i trimite pe toţi cei pe care îi vor prinde. Trimit o femeie cu părul cărunt care trebuie că are 55 de ani, asta înseamnă că au trecut 15 de ani de când nu a mai fost activă, dar nu s-a gândit să demisioneze din rezerva armatei. Or, e scris cu litere mici în contractul său faptul că poate fi chemată în caz de urgenţă. Şi iată cum această biată femeie de 1m şi 50 cm se trezeşte cu o cască pe cap şi îşi spune: «Sunt pe drum spre Irak. Nu vreau să merg acolo, dar nu am de ales.» Iată unde s-a ajuns. S-a scăzut nivelul studiilor cerut la angajare. Dacă într-o zi te îmbeţi cu un recrutor şi semnezi o hârtiuţă, eşti bun de mers în Irak. Nici nu ţi se dă timp de gândit. Îi trimit pe toţi cei pe care îi prind.

Kristina Bojersson: După părerea dvs., cum acoperă presa subiectul Irak de la sfârşitul războiului?

James Bamford: Situaţia s-a schimbat foarte mult. Dintr-o dată pare că nu mai e indispensabil să facă sistematic jocul administraţiei. Şi apoi mass-media începe să descopere tot felul de asemănări cu Vietnamul. Şi toţi ştim cum s-a terminat cu Vietnamul. Cred că reportajele sunt oarecum mai bune, cel puţin prin comparaţie cu ce puteam citi înainte de război. Sunt mai sincere, oferă mai multe informaţii, citează persoane care ar trebuit intervievate înainte de război, când populaţia şi-a exprimat îndoiala. Dar atunci mass-media refuza să meargă să le caute.

Kristina Bojersson: Se pare că mereu e la fel: fervoare patriotică înainte de război, perioadă în timpul căreia nimeni nu îndrăzneşte să pună întrebări care deranjează; activitate jurnalistică entuziastă despre război; apoi, luni de conflict şi pe măsură ce lista victimelor creşte, un anumite spirit critic îşi face apariţia, chiar în timp ce adevăratele întrebări încep să fie puse. Cum poate fi schimbată această ordine?

James Bamford: Ar trebui ca cei care au poziţii de conducere în cadrul organelor de presă să aibă chef să facă cu adevărat jurnalism. Nu vor fi daţi niciodată la o parte ziariştii de duzină care se mulţumesc să parafrazeze comunicatele de presă. Însă aceştia trebuie încadraţi de reporteri experimentaţi, indivizi care ştiu cum să scotocească şi să obţină păreri contradictorii. Dacă administraţia spune «alb», trebuie să te descurci să descoperi negrul, şi dacă ea spune « negru », trebuie să scoatem la iveală albul. Dacă informaţiile sunt de încredere, articolul va fi publicat. Ziariştii trebuie trimişi la muncă, şi totuşi mass-media şi organele de presă nici măcar nu încearcă asta. Uitaţi-vă puţin la resursele de care dispun canalele de televiziune, în termeni de fonduri şi personal. Ce fac ele? Să luăm exemplul lui «World News Tonight», prestigioasa emisiune de ştiri de pe ABC. Dacă dăm la o parte publicitatea, emisiunea ţine 22 de minute. Dacă scoatem şi timpul acordat prezentatorului pentru a pălăvrăgi puţin şi documentarul micuţ de la sfârşit despre, de exemplu, concursul de broaşte ţestoase din Phoenix, abia rămâne un sfert de oră pentru adevăratele actualităţi. 15 minute pentru a acoperi 24 de ore de actualitate internaţională.Mai e şi « Nightline ». Mereu mi-a plăcut această emisiune. E o emisiune excelentă de ştiri şi îmi plăcea mult munca lui Ted Koppel, care e unul dintre cei mai buni ziarişti din ţară. «Nightline» înseamnă 22 de minute de actualităţi în fiecare seară, cinci zile pe săptămână. Dacă adăugăm cele 22 de minute de «Nightline» la sfertul de oră de la «ABC World News», avem dreptul la mai puţin de 45 de minute de ştiri pe zi. Mai sunt şi alte surse, precum «Good Morning America» şi emisiunile care ocupă cam cinci ore pe săptămână. Dar ce fac ele? Se concentrează  pe un fapt sau altul vechi de 20 de ani...

Kristina Bojersson: În aceste momente, sexualitatea lui Michael Jackson e cea care îi fascinează...

James Bamford: Ieri seară, emisiunea «20/20» a consacrat o oră întreagă discuţiei lui Diana Sawyer cu Petra Nemcova, manechinul care a scăpat cu viaţă în urma unui tsunami...

Kristina Bojersson: Cei care plătesc publicitatea fac legea, nu? Nicio marcă nu vrea ca numele ei să fie asociat cu emisiuni de actualitate intransigente, care ar risca să îi supere de telespectatori, pe înalţii responsabili sau pe cei care se află la putere. Ei vor ca spoturile lor publicitare să intre în emisiuni de divertisment inofensive.

James Bamford: Ştiu. Aşa funcţionează lumea acum. «Primetime» şi «20/20» sunt în competiţie cu «Dateline», în timp ce se adresează unui numitor comun din ce în ce mai mic, adică unor oameni care nu au chef să asculte o expunere despre deciziile lui Rumsfeld sau o analiză despre impactul lor. Ceea ce îi interesează este Michael Jackson sau un manechin, care reprezintă o ţintă de marketing mult mai importantă.

Kristina Bojersson: Totuşi, nu este firesc. În 11 septembrie 2001, două avioane au căzut deasupra New York-ului din cauza unor factori exteriori, despre care o grămadă de oameni nu s-au gândit să vorbească. Oare de ce nu au dorit să afle mai multe despre conducătorii lor sau despre ceea ce se petrece în această lume?

James Bamford: Cred că ţine chiar şi de natura ţării. Ambele părţi sunt democrate şi între ele se întinde o mare zonă roşie republicană. Este ceea ce ne diferenţiază de Europa. Acolo, dacă mergi 250 de km într-un sens sau în celălalt, descoperi altă cultură, altă limbă, oameni care nici măcar nu împărtăşesc aceeaşi istorie. Europenii au intrat în război de mai multe ori între ei, prin urmare ştiu că ceea ce se petrece în altă parte îi priveşte şi pe ei. În timp ce noi, în mijlocul Americii, care se întinde pe sute de km, întâlnim mereu aceeaşi mentalitate, aceeaşi hrană, aceeaşi cultură şi aceeaşi istorie.

Nimeni nu ne-a atacat niciodată, în afară de japonezi la Pearl Harbor şi în acea vreme Hawai nici măcar nu era încă un stat american. În plus, ţara este înconjurată fie de oceane imense, fie de naţiuni cu care avem relaţii excelente. Deci nu avem niciun motiv să ne interesăm de altceva, decât de următorul meci al celor de la Red Sox. Majoritatea americanilor cred că politica externă nu are impact concret asupra vieţii lor. Găsesc asta prea complicat, cred eu, şi tocmai din cauza asta atâţia oameni sunt partizani ai unei mentalităţi de dreapta care se rezumă la slogane care să încapă exact pe autocolantele ce pot fi lipite pe o maşină. Se tot repetă trucuri de genul: «Sunt nişte terorişti, vor să ne distrugă pacea şi ne invidiază libertatea.» Dar din câte ştiu eu, teroriştii nu fac să sară în aer

Stockholm-ul! Am citit mare parte din ceea ce a scris Ben Laden şi nicăieri nu vorbeşte despre Curtea Supremă a Statelor Unite. Ceea ce îl face să ne dispreţuiască este politica noastră externă din Orientul Apropiat. Dacă Irakul ar ocupa partea de sud-est a Statelor Unite şi dacă ar avea în inima Statelor Unite o colonie virtuală, în care ar practica o politică de agresiune, având în acelaşi timp şi o armă nucleară, oare ce ar spune americanii? Tocmai un astfel de context nu îşi pot imagina compatrioţii noştri. Ei cred că Orientul Apropiat este un grup de ţărişoare din lumea a treia; ei nu înţeleg că este de fapt o regiune în toată puterea cuvântului, în care locuieşte o comunitate de confesiune musulmană şi că de fiecare dată când ne atingem de unul din teritoriile sale, restul populaţiilor se simt şi ele implicate. Oarecum la fel ca în Statele Unite.

Kristina Bojersson: Găsesc fascinant faptul că americanii nu se ostenesc niciodată să se întrebe ce s-ar întâmpla dacă am fi noi invadaţi de o altă ţară. Cu toate acestea, legile fizicii sunt aceleaşi peste tot... Când debarcăm în Orientul Apropiat şi atacăm populaţiile care locuiesc aici, cum să nu ne gândim că vor exista confruntări violente?

James Bamford: Bineînţeles. Uitaţi-vă la primul atentat asupra World Trade Center [din 1993]: e de ajuns să vezi cine se află în spatele acestuia şi care au fost motivele sale. Am vorbit despre asta în cartea mea. Am rămas stupefiat de faptul că nimeni, până la mine, nu a publicat nimic despre asta.

Luaţi-l, de exemplu, pe Ramzi Youssef, creierul primului atentat... Ei bine, este nepotul lui Khalid Cheikh Mohammed, unul dintre şefii al-Qaida (Un portret al BBC îl descrie pe Khalid Cheikh Mohammed ca «şeful autoproclamat al comitetului militar al al-Qaida». Se presupune că el ar fi fost creierul atentatelor din 11 septembrie şi al unui număr de alte acte teroriste, inclusiv al răpirii ziaristului american Daniel Pearl. Acest reportaj poate fi găsit la http://news.bbc.co.uk./2/hi/south_asia/2811855.stm). În Filipine, Khalid Cheikh Mohammed purta smoking şi alerga după fete. Ramzi Youssef este inginer. Un om foarte inteligent, e de ajuns să citeşti interviurile pe care le-a acordat pentru a te convinge de acest lucru. Ei au explicat de ce au vrut să arunce în aer World Trade Center, în două scrisori pe care le-au lăsat la locul faptei, după atentat. FBI a pus mâna pe una dintre ele şi a trimis-o unui cotidian de mare tiraj, care a parafrazat câteva extrase, ceea ce a fost de ajuns. Nu s-a mai vorbit niciodată despre asta. Ori, aceste scrisori explicau foarte precis motivele lor, că erau legate de politica americană din Orientul Apropiat, de Israel mai ales. Şi promiteau să revină. Ceea ce au şi făcut. Ramzi Youssef s-a lăsat prins, dar Khalid Cheikh Mohammed a organizat atacurile din 11 septembrie. Nu e nevoie să mergem prea departe să căutăm motivele. Doar dacă nu cumva vrem să ascundem adevăratele motive!

Kristina Bojersson: Astfel, în loc să arate ce gândeau în realitate teroriştii, prin publicarea în extenso a scrisorii lor, nu s-au citat decât câteva fragmente, în cel mai bun caz...

James Bamford: Nu cunosc pe nimeni care să le fi publicat în întregime sau care să fi stabilit o legătură între toate aceste elemente.

Kristina Bojersson: Explicaţia este cea obişnuită: «Nu le vom permite teroriştilor să facă propagandă în coloniile noastre sau pe posturile noastre de radio.»

James Bamford: Dacă nu ne înţelegem inamicul, nu vom ajunge niciodată să îl învingem.

Kristina Bojersson: După 11 septembrie o grămadă de experţi în terorism au fost invitaţi în diverse emisiuni televizate. Mă întrebam atunci câţi dintre ei au vorbit vreodată cu un terorist.

James Bamford: Nu ai cum să faci zece paşi către Washington, fără să dai de un expert în terorism. Aceştia te fac să simţi că pentru a deveni un terorist, e de ajuns să pronunţi cuvântul. Cei de la ABC nu se mai opreau din a mă suna: «Sunt expert în terorism, mi-ar plăcea să vă explic cum funcţionează aceşti oameni.» Dacă o esteticiană trebuie să treacă un examen pentru a avea dreptul de a profesa, cred eu că ar trebui să se ceară acelaşi lucru şi pentru experţii în terorism, care pot provoca mult mai multe daune dacă nu sunt bine pregătiţi. Şi nici măcar nu se sfiiesc să facă asta: cei mai mulţi dintre ei reprezintă, de fapt, anumite interese şi nu caută decât să îşi promoveze cauza proprie.

Kristina Bojersson: De ce administraţia Bush a mizat atât de mult pe Chalabi?

James Bamford: Este copilul multiubit al neoconservatorilor. El figura în planurile lor încă de la început. Erau convinşi că irakienii îl acceptau pe Chalabi pentru că este inteligent, pentru că are multe studii şi... pentru că are un doctorat la Massachusetts Institute of Technology! Problema este că acesta e un escroc care a fost condamnat pentru fraudă în Iordania şi care nu are nicio legătură cu populaţia din Irak, ţară pe care a părăsit-o când avea 12 ani.Neoconservatorii îşi imaginează că, o dată luat sub comandă Bagdadul, Statele Unite îl vor face pe Chalabi şi tovarăşii săi să defileze sub aplauzele mulţimii. Evident, nimic din toate astea nu s-a întâmplat.

Kristina Bojersson: Cum au fost în stare să devieze aşa de rău din acest punct de vedere?

James Bamford: Amintiţi-vă de unde vin. Sunt contemporanii mei, am fost toţi marcaţi de războiul din Vietnam: în acea vreme toţi riscam să fim convocaţi. Am tras numărul chiar de la prima extragere (În timpul războiului din Vietnam, serviciul militar obligatoriu se realiza prin tragere la sorţi a datelor de naştere (n.tr.).). Din fericire, m-a dus voluntar doi ani mai devreme.

Intuiam apropierea serviciului obligatoriu... De altfel, în dimineaţa tragerii la sorţi, m-am îmbarcat în primul avion în direcţia Vietnam. Aceşti oameni, din contră, erau pentru război, dar nu au participat la el. Cheney s-a departajat, declarând că avea ceva mai bun de făcut în acea vreme. George Bush era

pentru, cu condiţia să nu trebuiască să meargă acolo. Au petrecut războiul în grupe de discuţii la Washington, în redactarea de memorandumuri, care nu aveau decât o legătură foarte vagă cu realitatea.

Kristina Bojersson: Cum au putut să ajungă la putere asemenea indivizi?

James Bamford: V-am spus, neoconservatorii au partizanii lor în această ţară, care le dau mulţi bani. Când a apelat la aceşti indivizi, Reagan a obţinut mai multe voturi din interiorul grupului pro-Israel decât orice alt preşedinte republican până la el. Este o realitate politică: anumite grupuri de interese contează mai mult decât altele. Grupul pro-Israel exercită o influenţă politică enormă. Fie că eşti democrat sau republican, aceştia îşi pot aduce o mulţime de partizani care să îţi semneze cecuri consistente. Tocmai de aceea acest grup este atât de ocrotit. Dacă obţii un procent bun de voturi din interiorul lui, ai mai multe şanse de a câştiga.

Kristina Bojersson: Da, dar acest grup este democrat prin tradiţie.

James Bamford: Este adevărat. Este democrat 60-70%. Dar dacă un candidat republican ajunge să obţină 10 puncte de la acest grup, deci 10% de la democraţi, câştigă teren. Câştigarea unor alegeri înseamnă cucerirea unui număr cât mai mare de alegători, dintr-o serie de diferite grupuri. Un republican nu va obţine niciodată mai mult de 50 % de la gruparea pro-Israel, căci aceasta este majoritar democrată, dar un procent mic din membrii săi este indecis, şi aceştia pot fi atraşi. Chestiunea esenţială în viziunea lor este Israelul. Nimic altceva nu contează. Dacă vă arătaţi mai conciliant către Israel şi dacă vă întăriţi poziţia faţă de ţările arabe, veţi câştiga o bună parte din voturile lor. Asta fac neoconservatorii.

Kristina Bojersson: Asta primează asupra oricărei chestiuni de politică internă?

James Bamford: În cadrul acestui grup, da. Pentru a intra în graţiile sale, trebuie să ne schimbăm politica externă. Pentru a reuşi în cadrul acestui grup, trebuie să schimbăm modalitatea în care Statele Unite se comportă în regiunea cea mai volatilă de pe glob. Consecinţele sunt mult mai mari decât câteva subvenţii în plus pentru industria lactatelor, de exemplu. George H. W. Bush pierduse acest procent pro-Israel.

Nu se poate spune că din această cauză a pierdut alegerile, dar asta a jucat un rol important. Atunci fiul lui a luat-o în direcţia opusă în ceea ce priveşte Orientul Apropiat. În loc să arate cel mai mic dram de înţelegere faţă de cauza palestiniană, acesta declară răspicat: «Palestinienii să se ducă la naiba. Noi sprijinim cauza lui Ariel Sharon.» Şi ca să fie şi mai clar, face apel la susţinătorii de bază, adică la neoconservatori. Alegătorii indecişi din gruparea pro-Israel au înţeles mesajul imediat.

Evident, problema este că o dată ce a ales, nu i-a fost de ajuns să dea câţiva dolari în plus producătorilor de produse lactate. Nu, el trebuie să modifice radical politica americană în Orientul

Apropiat deoarece, pentru a obţine voturile necesare, trebuie să recurgă la fanatici. Grupurile de interese fac diferenţa în momentul alegerilor şi există tot felul de astfel de grupul de interese. Termenul nu este peiorativ în sine. Negrii formează un grup de interese, la fel ca şi catolicii sau clasa de mijloc. Dar garanţiile pe care li le dăm sau refuzăm nu afectează cu nimic politica externă. Nu cunosc decât două grupuri, în Statele Unite, pe care politicienii le curtează pentru a influenţa negativ politica noastră externă: grupul pro-Israel şi cubano-americanii din Miami. E absolut incredibil ca Cuba să fie şi acum sub embargo, la 15 ani după terminarea războiului rece. Orice fiinţă de bun simţ ar înţelege că Cuba nu mai reprezintă nici cel mai mic pericol pentru securitatea noastră naţională. Este doar o insulă în mijlocul Caraibelor, iar dacă embargoul există încă, asta se petrece doar din cauza unei bande de politicieni, care doresc să atragă favorurile celor care sunt împotriva lui Castro, din Florida.

Kristina Bojersson: La ce îi foloseşte Congresului să slăbească echilibrul puterilor?

James Bamford: Bună întrebare. Congresul tremură în faţa Casei Albe. Cultul drapelului, frica de a trece drept un patriot prost, dacă votăm împotriva războiului din Irak... E mult mai uşor să urli cu lupii: «Ah, da, pericolul este enorm, asta spune CIA.» Şi e adevărat că aşa a zis, cu Tenet în frunte. Sau cu Colin Powell. Parlamentarii nu au avut de ce să pună întrebări. Şase republicani au votat împotriva războiului, au avut curaj! De altfel nu mai sunt decât patru azi. (Constance A. Morella, din Maryland, nu a mai fost ales şi Amory Houghton, din New York, s-a pensionat.)

Filosofia lui Bush este cea colonialistă, din perioada victoriană: «Trebuie să civilizăm lumea, să îi civilizăm pe fraţii noştri cu pielea de culoare închisă.» Singura diferenţă este aceea că, în prezent, nu regina Victoria este cea care aduce civilizaţia, ci bunul nostru rege George aduce democraţia. Dar atenţie, nu oriunde. Singurele locuri unde ne interesează democratizarea este Orientul Apropiat şi Cuba. Se vorbeşte oare de aducerea democraţiei în Africa? În Asia? Din câte ştiu nu o să invadăm Birmania, nu? Este absolut vital să poţi să te pui în locul celuilalt, să înţelegi ce se petrece în capul locuitorilor din Orientul Apropiat când se uită la Statele Unite. Nu ei sunt cei care au venit să ne invadeze. Noi suntem cei care am invadat un stat independent din Orientul Apropiat, chiar dacă el nu reprezenta o ameninţare. În acelaşi timp, noi ajutăm Israelul care este duşmanul declarat al acestuia şi care are două sute de ogive nucleare. Prin urmare, noi suntem acolo pentru a proteja Israelul, chiar dacă nicio ţară nu are vreo intenţie de a-l ataca. E o nebunie curată!

Kristina Bojersson: Ceea ce putem spune cu siguranţă este faptul că informaţiile televizate nu incită deloc la acest gen de analize...

James Bamford: Una din marile probleme cu aceste programe de tipul „Nightline” sau altele, sunt invitaţii lor. Indivizi de extremă dreaptă, precum Richard Perle, au microfonul mereu deschis la aceste emisiuni. Iar drept unici oponenţi nu le sunt aduse decât persoane care sunt mai mult sau mai puţin de

acord cu ei. L-aţi văzut în ultima vreme la televizor pe Howard Zinn (Profesor de Ştiinţe politice la Universitatea din Boston, istoricul şi politologul Howard Zinn dezvoltă o gândire politică în contradicţie cu ordinea dominantă. Acesta a publicat o duzină de lucrări, printre care cea mai cunoscută, O istorie populară a Statelor Unite, editată în Franţa în 2003 de Agone.)? El se află în opoziţie faţă de cei de genul lui Perle şi ar şti să le facă faţă. Dar în loc să garanteze o adevărată dezbatere dreapta/stânga, nu sunt invitate decât persoane din acelaşi grup, cel mai adesea de dreapta sau de extremă dreaptă şi, mai rar, câte un nefericit reprezentant al dreptei moderate. Iată un simţ ascuţit al ideii de pluralism!

Kristina Bojersson: Cum explicaţi că atât de mulţi jurnalişti nu cunosc principiile de bază ale profesiei lor, până acolo încât uită că sursele oficiale mai mint din când în când, şi că, cu cât subiectul este mai sensibil, cu atât mai mari sunt şansele ca realitatea să fie muşamalizată?

James Bamford: Pe când eram la începuturile meseriei mele şi scriam pentru Puzzle Palace (James Bamford, The Puzzle Palace: A report on America`s Most Secret Agency, Boston, Houghton, Mifilin, 1982), o carte despre o agenţie de informaţii enormă, eram un necunoscut. Am început singur de jos, fără experienţă, fără pregătire, eram un nimeni şi a trebuit să mă descurc că să găsesc surse. Pe când, o dată ce ajungi să lucrezi pentru marile concerne media ca reporter, sau echivalentul său în presa scrisă, este foarte uşor să dispari sub ceea ce eu numesc „jurnalism pe un platou de argint”. Cineva te cheamă şi îţi propune un subiect deja pregătit cu toate punctele, sursele pregătite să vorbească, documentele pe care nu mai trebuie decât să le fotocopiezi... Asta se întâmplă tot timpul. Nu am acceptat niciodată acest gen de propuneri, însă alţii o fac.

Tocmai de aceea New York Times a trecut prin mari dificultăţi. De două ori au fost obligaţi să îşi ceară public scuze. Prima dată, s-a întâmplat când Wen Ho Lee, un cercetător angajat al laboratorului naţional din Los Alamos a fost acuzat de spionaj în beneficiul Chinei. Nişte deputaţi de dreapta au oferit povestea pe un platou de argint unui jurnalist al New York Times, incluzând denunţuri care aveau sprijinul unor asistenţi parlamentari gata să încline balanţa în favoarea poveştii. De fapt, informaţiile s-au dovedit a fi până la urmă 90% false (Informaticianul chino-american Wen Ho Lee lucra pentru laboratoarele nucleare de la Los Alamos când a fost arestat, în 1999, şi acuzat că ar fi furat secrete despre arsenalul nuclear american, pentru China. Acesta a fost eliberat în august 2000, după ce a negociat nişte mărturii prin care recunoştea că ar fi accesat nişte informaţii clasificate. Celelalte 58 de acuzaţii au fost abandonate, judecătorul care prezidase procesul său şi-a cerut scuze pentru faptul că l-a ţinut în închisoare timp de nouă luni.). Dacă aş fi fost membru al redacţiei la acel moment, aş fi spus: „Haideţi să afirmăm contrariul celor spuse de această poveste şi dacă nu reuşim să găsim elemente autentice, foarte bine, dar măcar vom fi făcut propria noastră anchetă”. Tocmai asta au făcut cei de la Washington Post: au apărat versiunea opusă şi, până la urmă, ei au fost cei care au avut dreptate. Tot respectul pentru ceea ce au făcut! Din câte îmi amintesc, era pentru prima dată când New York Times publica un articol de o pagină pentru a-şi face mea culpa. Cei de la ziar au examinat atent toate sursele lor şi au recunoscut că au greşit în cea mai mare parte. Patru ani mai târziu, acelaşi ziar a trebuit să facă din nou acest lucru, de această dată din cauza articolelor lui Judy Miller. Şi de această dată au fost invocate scuzele, dar numele lui Judy Miller nici măcar nu a fost menţionat. Au preferat să vorbească

timid despre un „reporter”...

Kristina Bojersson: Şi editorialiştii?

James Bamford: Editorialele New York Times au fost mereu de calitate bună şi sunt, fără îndoială, cele mai bune din ţară. Cele mai proaste, dacă le excludem pe cele ale Wall Street Journal, aparţin Washington Post. Dacă citim toate editorialele lor de la prima depunere a jurământului de către Bush, ne dăm seama că acesta preconiza războiul încă de la început. Aruncaţi un ochi pe editorialul din 30 ianuarie 2001, când Bush şi-a reunit pentru prima dată Consiliul naţional de securitate. În esenţă, autorul ne spune: „Bush nu a menajat Irakul în timpul campaniei sale electorale, acum rămâne de văzut dacă îşi ţine promisiunile.” Ei sunt ultimii care au părăsit vaporul când acesta a început să se scufunde şi nici măcar în prezent nu recunosc decât de nevoie că au făcut o greşeală enormă. Din contră, reportajele lor sunt mai bune decât cele ale New York Times, chiar dacă au aranjat lucrurile în aşa fel încât să marginalizeze articolele lui Walter Pincus.

Kristina Bojersson: Dacă ar trebui să evaluaţi mass-media pentru calitatea informaţiilor oferite, ce notă i-aţi da?

James Bamford: Un trei din zece înaintea războiului şi poate un şapte din zece în prezent. Problema este că ne-ar fi trebuit un şapte din zece înainte de război, nu după. Dacă numai o zecime dintre jurnaliştii care au anchetat afacerea Lewinsky (De la numele Monica Lewinsky, o stagiară de la Casa Albă cu care Preşedintele Clinton a negat mai întâi că ar fi întreţinut relaţii sexuale înainte să mărturisească, în august 1998, despre o „relaţie neadecvată” cu o tânără.) ar fi depistat minciunile debitate de Casa Albă despre Irak, poate că nu am fi plecat la război.

Lucrurile s-au schimbat foarte mult de când am început eu să lucrez ca jurnalist. Când mă uit la Fox (n. tr. postul TV cel mai popular de ştiri din SUA), mă simt sincer jenat. Cât de şovini pot să fie! Sunt convins că, înainte să fie trimişi pe teren, trec în fiecare dimineaţă mai întâi să dea raportul, pentru a verifica dacă insignele lor cu steagul Americii sunt bine prinse de gulerele hainelor lor.

Ceea ce m-a mai uimit este că, în timpul perioadei care a precedat războiul, toate televiziunile angajaseră ofiţeri în retragere drept consultanţi. La fiecare cinci minute, acestea îl solicitau pe generalul Machin pentru a-l întreba ce crede. Şi el trebuia să răspundă: „Îl vom învinge pe Saddam Hussein, şi pentru a face acest lucru vom ordona mişcări de trupe...” Se vorbea întotdeauna despre „noi”. dar cine sunt aceşti „noi”? CNN? Administraţia Bush? Poporul american? Ne dădeau impresia că suntem toţi în aceeaşi barcă, precum spectatorii unui meci de fotbal. Nu era nimeni acolo care să pună întrebări de genul: de ce Casa Albă face toate astea? Care sunt obiectivele sale? Ce prevede că se

va întâmpla o dată terminat războiul? Ce va face cu insurgenţii? Câţi oameni vor urî Statele Unite după invazie? Nicio întrebare interesantă. Numai generali ieşiţi din dulapul cu naftalină, care turnau poveşti despre chestiuni de strategie militară. Nişte anecdote, în fond.

Kristina Bojersson: Legăturile de dependenţă nu permit, deci, un jurnalism de calitate, mai ales în timp de criză?

James Bamford: Tocmai asta spuneam, exact. Sunt mulţi jurnalişti mult mai inteligenţi şi mai experimentaţi decât mine, numai eu sunt independent, fapt care înseamnă că pot să îmi asum riscuri şi să scriu ceea ce vreau. Acest lucru devine imposibil când lucrezi pentru un organ de presă sau pentru un canal de televiziune. Intervine frica de a-ţi pierde locul de muncă, de a supăra un grup de presiune sau altul, frica de a trece drept un american nepatriot.

Kristina Bojersson: Tom Yellin (care era producătorul executiv al lui Peter Jennings pentru documentare) şi Ted Koppel jură amândoi că pot să lucreze după pofta inimii, atâta timp cât rămân în cadrul sistemului lor, cel al unui canal de televiziune important.

James Bamford: Tocmai asta nu accept eu. Iată de ce scriu cărţi: pentru că trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce facem. Nu putem să ne mulţumim doar cu a spune: „Fac ce pot”.

Kristina Bojersson: Sistemul există şi are nevoie de jurnalişti. Aceştia pot să încerce să mute limitele în măsura în care pot face aceasta. Dvs. aţi cunoscut succesul, arătându-vă plin de iniţiativă. Aţi devenit un mic patron independent, într-un anume fel. Cei care pot să vă urmeze exemplul nu sunt prea numeroşi.

James Bamford: Ştiu, dar trebuie să dai vina pe cineva. Eu unul îmi îndrept reproşurile către cei care ocupă posturile de conducere.

Kristina Bojersson: Trebuie amintit faptul că emisiunile de actualitate depind de instituţii mari, care le presează financiar.

James Bamford: Haideţi, lăsaţi-o baltă! Dacă lucraţi pentru una dintre aceste instituţii, deja faceţi parte din problemă. Nu puteţi să vă mulţumiţi să scânciţi că nu aveţi de ales. Întotdeauna putem alege. Dacă ţineţi la cei 500.000 de dolari de salariu anual, atunci asumaţi-vă responsabilitatea care vă revine. Nu vă mulţumiţi să spuneţi că nu puteţi face nimic. E ca la Nürnberg: „Astea erau ordinele, trebuia să mă supun, nu puteam face nimic.” În cazul unui reprezentant al presei e şi mai rău, pentru că lui nu îi dă nimeni ordine. Poate să plece dacă nu îi convine. Bineînţeles că este greu să renunţi la cec. Dar măcar să o spună, decât să fabrice tot felul de alibiuri false. Credeţi sincer că mai există jurnalism de investigaţie în vreunul din domeniile existente?

Kristina Bojersson: Asta costă foarte mult...

James Bamford: Ştiu. Am cheltuit mulţi bani când eram la ABC. Asta ne împiedică să facem ceea ce ne-am propus, numai în măsura în care obiectivul nostru este acela de a ne câştiga, cât mai comod posibil, un trai bun, fără a face prea multe valuri, aşa că trebuie să ne asumăm responsabilităţile în loc să repetăm: „Fac ce pot”.

Kristina Bojersson: Ei afirmă că este posibil să câştigăm un trai bun şi, în acelaşi timp, să facem ce putem.

James Bamford: Foarte bine, dar eu nu cred în asta. Putem să rămânem aşezaţi pe scaunele noastre şi să continuăm să scoatem reportaje despre Iisus sau despre OZN-uri, pentru că despre asta se vorbeşte, sau putem să realizăm o anchetă fără compromisuri despre motivele pentru care suntem în Irak. Oamenii fac alegeri. Eu, unul, prefer să nu lucrez în asemenea condiţii; alţii, gândesc contrariul. Dar să nu zică că fac tot ce pot.

Kristina Bojersson: Se mai întâmplă ca atunci când prezinţi informaţii controversate sau deranjante din punct de vedere politic, să ţi se sară la gât. Riscul este să fii marginalizat, urmărit, târât în noroi...

James Bamford: Da, îmi este cunoscută situaţia. În perioada Watergate, studiam dreptul. Era foarte interesant: pătrundeam în tainele legilor şi ale Constituţiei chiar în clipele în care Preşedintele era acuzat că ar fi minţit şi comis abuzuri de putere. Este unul din motivele care m-au determinat să încep să fac jurnalism de investigaţie: vroiam să scot la lumină greşelile sau escrocheriile puterilor publice. Când am scris prima mea carte, Puzzle Palace, guvernul m-a ameninţat de două ori cu anchetări pentru spionaj. Este prima oară când NSA era obiectul unei anchete ample, de asta vroia cu orice preţ să mă împiedice să ajung până la capăt. Am început prin a înainta cereri în numele legii privind libertatea informării. NSA se bucurase foarte mult de un regim de excepţie, dar cu toate acestea am reuşit să strâng destul de multe informaţii. Am găsit materiale la Ministerul de Justiţie, inclusiv un raport despre NSA, care dovedea că aceasta practică forme ilegale de spionaj. Era un raport „top secret”. Ministerul de Justiţie a tot amânat momentul, dar după nouă luni tot mi l-a transmis. Pe atunci administraţia Carter îşi trăia ultimele zile şi Ministrul de Justiţie, Benjamin Civiletti, ştia că nu mai erau prea multe de pierdut. Când cei de la NSA au aflat de acest lucru, au strâns puternic din dinţi. Directorul acesteia, Bobby Inman, a făcut scandal, dar era prea târziu: deja eram în posesia documentului!

Apoi Reagan ajunge la putere şi, o dată cu el, extrema dreaptă. De asemenea, Bobby Inman se grăbeşte să meargă să vorbească cu noul Ministru de Justiţie, William French Smith. Acesta decide să treacă la atac, mai ales prin intermediul unuia dintre adjuncţii săi, un anume Ken Starr (Recunoscut pentru

poziţiile sale conservatoare, avocatul republican Kenneth Star a fost însărcinat, în calitatea sa de consilier independent, să ancheteze posibilele abuzuri ale preşedintelui Clinton în scandalul imobiliar Whitewater şi eventualele motive pentru o procedură de destituire, printre altele pentru sperjur şi obstrucţionarea justiţiei în timpul scandalului Monica Lewinsky). Faptul că m-au convocat prin telefon nu anunţa nimic bun. Atunci mi-am angajat un avocat bun din Washington, Mark Lynch, împreună cu care m-am întâlnit cu funcţionarii Ministerului de Justiţie. Pe scurt, ne-au spus că administraţia Carter a greşit când a declasificat acest document, că este din nou clasat „top secret” şi că vor să îl recupereze. Îmi explicau toate astea pe lung şi pe larg, spre marea mea fericire căci în trecere îmi dezvăluiau o grămadă de trucuri pe care eu încă nu le ştiam. Evident, nu am nici cea mai mică intenţie de a le da înapoi documentul. Trag de timp, propunându-le o nouă întâlnire, de data asta la editorul meu. Iată-i cum se prezintă din nou, acum în Boston. De această dată au venit doi avocaţi din partea Ministerului de Justiţie, consilierul juridic al NSA, precum şi directorul acesteia pe probleme politice. Imediat şi-au scos colţii: „Câte copii ale documentului aţi făcut? Cine le-a văzut? Cui le-aţi dat?”. Am refuzat să răspund la aceste întrebări. Le-am spus să vorbească cu avocatul meu, care atunci se afla în Washington. Ceea ce au şi făcut imediat. Atunci discuţia a devenit furtunoasă. Au invocat legea contra spionajului, care prevede anchete împotriva oricărei persoane care deţine documente clasate secrete şi care refuză să le înapoieze proprietarului de drept. Mark le-a spus: „Auziţi, lăsaţi-mă pe mine, mergeţi şi aşteptaţi afară şi daţi-mi-l pe Bamford, vreau să vorbesc singur cu el”. Iau telefonul şi îmi spune: „Bătrâne, sunt prea puternici pentru tine, probabil că deja au un mandat de arestare în buzunar pe numele tău, te sfătuiesc să îi laşi pe mâna mea. Imediat ce revin în cameră tu dispari!”. Zis şi făcut. În timp ce Mark le reproşa la telefon că şi-au încălcat limitele drepturilor lor, am şters-o. Erau înnebuniţi. Mai ales că uitaseră un lucru: exista o altă lege, decretul-lege privind secretul, care data dinainte de Reagan. Acesta stipula că, o dată declasificat un document, nu mai putea fi reclasificat. Ori, tocmai asta încercau ei acum să facă. Le răspundeam de fiecare dată aşa: citiţi decretul-lege despre secret. Iar ei de fiecare dată răspundeau: „În ciuda acestui fapt, documentul a fost reclasificat top secret.” Ba chiar era şi mai secret decât înainte, căci inventaseră un titlu de genul „secret cosmic”... „Şi cerem ca Bamford să ni-l dea înapoi!”

Imediat, Preşedintele Reagan s-a grăbit să modifice decretul-lege, şi anume că un document declasificat poate fi reclasificat, conform deciziei puterii în exerciţiu. Din nefericire pentru ei, această nouă lege nu era retroactivă, prin urmare nu aveam nicio îngrădire. Până la urmă m-au lăsat în pace, pentru că nu comisesem niciun delict, dar asta a provocat un mare tapaj. Cea mai amuzantă parte din toate acestea este că prima care a vorbit despre asta într-un articol a fost... Judith Miller.

Kristina Bojersson: Cunoaşteţi mulţi confraţi la fel de perseverenţi ca dvs.?

James Bamford: Jurnaliştii de astăzi aparţin unei generaţii de linguşitori, contrar unora precum Bradlee, Woodward, Bernstein şi alţii de genul Sy Hersh. Aceştia aparţin vremurilor în care era o plăcere să agiţi apele. Poate că balanţa se va

înclina din nou în cealaltă parte. Până atunci, mizele sunt mult mai mari decât în acele timpuri. Războiul din Vietnam nu ar fi provocat niciodată un conflict nuclear sau un război cu terorişti capabili să pulverizeze un zgârie-nori din New York.

Kristina Bojersson: Credeţi că vor mai fi şi alte atentate devastatoare în Statele Unite?

James Bamford: Cred că se depun eforturi susţinute pentru a crea un sentiment de teamă. Terorismul e scos ţap ispăşitor pentru toate. Administraţia se foloseşte de asta pentru a suscita frica, iar frica serveşte la justificarea războiului. În timpul deceniului care a precedat 11 septembrie, numărul mediu de americani omorâţi în atentate teroriste comise de străini era de nouă pe an. După, această cifră a scăzut şi mai mult. Avem o singură „culme” de trei mii de persoane, ceea ce e înfricoşător. Dar dacă ne gândim în termeni de raport cost/profit la 10 ani, e vorba de un număr foarte mic de oameni. Mai ales dacă îl comparăm cu cele 50 de mii de decese cauzate în fiecare an la noi, de cancerul de colon.

Kristina Bojersson: Şi apoi mai sunt şi alte provocări, precum Patriot Act.

James Bamford: Tocmai de asta spun că ameninţarea terorismului este extrem de exagerată. Eu unul am o soluţie foarte simplă, în trei etape. Începem cu Israelul, pe care îl vom trata de acum înainte ca pe o ţară ca toate celelalte, şi nu ca unul din cele 51 de state ale Statelor Unite. Mereu am menajat Israelul şi cred că a venit momentul ca asta să se schimbe. Dacă vor să continue să construiască colonii în teritoriile ocupate, violând politica ONU, precum şi pe cea a SUA, să plătească preţul. Să li se taie porţia şi să li se impună sancţiuni, până când îşi vor schimba atitudinea. Asta ar arăta lumii arabe, europenilor şi restului planetei că suntem în stare să apărăm şi alte cauze decât cele ale unui Sharon sau ale unui Netanyahou. Impactul ar fi enorm în Orientul Apropiat. La fel şi cu războiul din Irak: trebuie să ne retragem trupele şi să le înlocuim cu „căştile albastre”, trupele de menţinere a păcii, sub mandat ONU. A treia măsură: alocarea fondurilor astfel economisite, pentru un nou „război”, dar nu pentru dominarea ţărilor, ci pentru salvarea oamenilor. Lupta contra SIDA, de exemplu. Această maladie omoară trei milioane de persoane pe an, iar această cifră este în continuă creştere, mai ales în regiunile lumii deja devastate de mizerie. Stoparea acestui flagel ar fi nu numai în interesul populaţiilor, ci şi al stabilităţii mondiale. Alocând o sumă mare de bani acestei cauze – să zicem 55 de miliarde de dolari, ceea ce nu reprezintă decât un mic procent din ceea ce noi cheltuim în Orientul Apropiat – Statele Unite ar atrage simpatie aproape de peste tot, dar mai ales din partea ţărilor din lumea a treia. Oare oamenii ne-ar mai ataca dacă ne-am preocupa puţin mai mult de soarta planetei? Câţi ar renunţa la terorism, dacă ne-am modifica politica externă în Orientul Apropiat? Câţi ne-ar mai urî dacă ne-am comporta cinstit?