Walter Kargel. Alpinism

144
Coperta: CONSTANTIN GULUŢĂ Schiţe şi caricaturi: WALTER KARGEL ALPINISM Tehnica sportului de munte EDITURA SPORT-TURISM BUCUREŞTI, 1981

Transcript of Walter Kargel. Alpinism

Page 1: Walter Kargel. Alpinism

Coperta: CONSTANTIN GULUŢĂSchiţe şi caricaturi: WALTER KARGEL

ALPINISM

Tehnica sportului de munteEDITURA SPORT-TURISM

BUCUREŞTI, 1981

Page 2: Walter Kargel. Alpinism

INTRODUCERE

Relaţia om-munte a cunoscut în decursul sutelor de mii de ani de la apariţia omului pe pămînt şi pînă azi o evoluţie continuă. Această evoluţie este ascendentă şi s-ar putea reprezenta grafic printr-o curbă — o hiperbolă — care, plecînd de la zero, de la timpul zero — momentul apariţiei lui homo sapiens — urcă lin pînă către sfîrşitul secolului XVIII, pentru a se avînta brusc, ajungînd în numai 200 de ani la diversificarea fabuloasă de azi.

Printre domeniile cu evoluţie vertiginoasă şi destul de recentă este şi alpinismul, atît de nou încît se cunoaşte şi dala precisă a „naşterii" lui: 3 august 1787, ziua în care geologul Horace Benedict de Saussure a urcat pe Mont Blanc, condus fiind de Jacques Balmat, onorat pentru această faptă cu titlul de cavaler de Mont Blanc. Ca şi celelalte activităţi umane, alpinismul a evoluat rapid — de la simpla năzuinţă de a urca o culme la diversele forme de practicare în zilele noastre, cuprinzînd o gamă variată de probleme şi aspecte :

— ascensiuni de vară;— ascensiuni de iarnă;— ascensiuni pe stîncă;— ascensiuni pe gheaţă;— ascensiuni pe munte de mare altitudine;— ascensiuni pe munte de altitudine medie;— ascensiuni pe pereţii cheilor, cantoanelor;— ascensiuni în zone montane greu accesibile — arctică, an tarctică;— ascensiuni pe faleze marine;— ascensiuni pe bolovani — blocuri izolate de stînca;— ascensiuni în peşteri;— ascensiuni pe pereţi artificiali special construiţi;— ascensiuni pe construcţii înalte ca turnul Eiffel sau zgîrie-norii.

Strîns legate de alpinism sînt o serie de sporturi ca:— drumeţia pe munte;— schiul sub toate aspectele, dar în special schiul alpin;— coborîrea cu caiacul a cursurilor de apă în zona alpină;— zborul cu deltaplanului;— paraşutismul cu start de pe culmile montane;— vînătoarea, pescuitul în apele de munte.

Dintre aplicaţiile practice ale alpinismului se pot cita:— cercetarea ştiinţifică în geologie, geografie, botanică, zoologia fizică, speologie şi altele— de exemplu, în arheologie (cercetarea vestigiilor antice din zona Mării Moarte sau din Anzi);— aplicaţii militare; cele mai senzaţionale exemple fiind trecerea Alpilor de către trupele lui Hanibal şi frontul din Dolomiţi în 1915-1918;

Alpinismul— mersul pe munte — se subîmparte în două forme de bază în funcţie de terenul pe care Se practică:

— mersul pe stîncă— mersul pe gheaţă

Tehnică celor două forme de mers diferă. De asemenea, diferă echipamentul, materialele tehnice (cu excepţia corzii şi carabinierelor), tehnica propriu-zisă de mers şi asigurare, pericolele.

Pentru alpinismul de vară în Carpaţi, este suficientă cunoaşterea tehnicii pe stîncă. Pentru înălţimile de peste 3 000 m precum şi iarna în Carpaţi se folosesc ambele tehnici, de stîncă şi de gheaţă, în funcţie de teren şi de traseul ales; perete de stîncă, perele de gheaţă, munte predominant stîncos sau acoperit cu zăpadă şi gheaţă, traseu de stîncă, traseu de gheaţă sau traseu combinat.

Cartea de faţă încearcă să prezinte alpinismul — tehnică, pericole, probleme complexe — la nivelul mondial actual. Astfel sînt prezentate: aspectele legate de tehnica escaladei pe stîncă şi pe gheaţă; pericolele pe care trebuie să le ia în considerare alpinistul; se face o trecere în revistă a unor aspecte auxiliare ca schiul alpin, bivuacul; anumite aspecte medicale, de supravieţuire, de salvare, alimentaţie; prognoza vremii; evoluţia stilurilor în alpinism; antrenament; geografia alpină a Terrei etc. Un capitol al lucrării prezintă alpinismul din România cu aspectele şi problemele sale specifice, legate de particularităţile cadrului în care se desfăşoară.

Page 3: Walter Kargel. Alpinism

DEFINIŢII

• Alpinismul= sportul munţilor înalţi (Knaurs Lexikon)• Alpinismul= sportul ascensiunilor în munţi (Larousse)• Alpinism = ramura sportivă care cuprinde ascensiunile în munţi, în special escaladarea părţilor greu accesibile ale acestora (Dicţionarul explicativ al limbii române).• Alpinismul începe din clipa în care ascensiunea unui munte, a unei faleze sau a unui vîrf secundar, pe scurt a unui accident terestru, devine periculoasă prin faptul însuşi al reliefului sau al climatului. Singură noţiunea de pericol şi tehnica elaborată de om pentru a dejuca acest pericol constituie ceea ce se numeşte comun alpinism. Această mare pasiune umană tinde a deveni un sport în stare pură, la care dorinţa performanţei face să treacă pe plan secund calităţile estetice cerute odinioară unei ascensiuni. Spre deosebire de turist, care caută mai ales relaxarea şi frumuseţea, alpinistul se complace în dificultatea de a învinge, în pericolul de a birui, într-o luptă arzătoare împotriva elementelor naturii. Turişti sînt nenumăraţi, dar performanţa în alpinism este rezervată unei minorităţi, căci cel ce-şi expune viaţa conştient (şi din păcate din ce în ce mai mult inconştient), dar cu ideea bine stabilită de a domina pericolul pe care-l caută prin inteligenţa şi forţa sa morală, prin utilizarea reflexelor şi a forţei sale fizice, acela aparţine obligatoriu unei elite.

(Roger Frison-Roche)• Alpinismul este delectarea, pasiunea, tehnica de a urca munţii.

(Cesare Maestri)• Cînd omul vede o ridicătură a suprafeţei pămîntului el este tentat de a o urca. Nu-i dă pace. În parte, vederea sperată ne trezeşte curiozitatea. Dar, în primul rînd, vine desigur sfidarea pe care acest punct ridicat ne-o azvîrle în faţă. Vrem să dovedim nouă înşine şi semenilor noştri că putem ajunge sus. Nu ocolim dificultatea, ba chiar ne bucură. Realizăm ceva ce ne aduce o mulţumire interioară.

Dorinţa de a urca Everestul s-a dezvoltat din imboldul primar care ne mînă să urcăm dealul învecinat. Obiectul este mai mare, dorinţa este aceeaşi. Bătălia contra Evereslului este numai una din multele forme în care se exprimă lupta spiritului cu materia. În muntele cel mai înalt, spiritul vede materia îngrămădită masiv, pe care doreşte s-o învingă.

Omul şi muntele se trag din acelaşi pămînt şi sînt, prin urmare, înrudiţi. Totuşi, muntele reprezintă o treaptă mai joasă a materiei. Omul este mai mic ca masă. dar mai mare ca spirit. De aceea vrea sa învingă cea mai înaltă incarnaţie a materiei. Aceasta este taina gîndului care ne mînă pe Everest; în conştiinţa forţei sale zace voluptatea cea mai înaltă a omului.

(Sir Francis Younghusband)• Aventura munţilor mari şi iubiţi: zgîriat şi jupuit şi sfîrşit de oboseală să mai fii fericit doar pentru cîteva sute de metri de stîncă pe care te-ai luptat ca să le escaladezi — chiar dacă ştii foarte bine cum îţi poţi petrece timpul altfel, mai comod, poate mai frumos, mai lipsit de pericole — şi să revii totuşi mereu şi mereu — acesta este căţărătorul.

(Georg von Kraus)

Iar noi, micii alpinişti anonimi, întrebaţi de ce ne căţărăm pe stînci cînd în acelaşi loc putem ajunge pe o potecă îngrijită, pe care putem merge relaxaţi gustînd din plin frumuseţile naturii, răspundem simplu:

pentru că ne place!

Page 4: Walter Kargel. Alpinism

CUGETĂRI

- Alpinismul acrobatic nu caută înălţimea, ci greutăţi tehnice; ceea ce-l inspiră este dragostea pentru stînci şi cultul adevăratelor guri de rai — cerdace de piatră, brîne spînzurate de pieptul muntelui — unde dăinuieşte doar cu vîntul o floră fragedă şi aleasă şi unde vulgul, bietul vulg (...) nu poate ajunge. Prin ce se manifestă vulgaritatea (...)? Prin nepăsare faţă de frumuseţile naturii, prin nesocotirea lor. Piciorul elefantin al vulgului nu cruţă florile, el nu caută să calce cu băgare de seamă covorul viu al plantelor pietroase.

(Bucura Dumbravă)- Alpinismul este poezie, filozofie, este ceva nedefinit care te cheamă, te subjugă, te împinge în locuri incredibil de grele pe frig sau pe soare torid, în ploaie sau vînt.

(Nicolae Baticu)— Simpla căţărare nu înseamnă nimic, dacă nu îi dai înţelesul cunoaşterii.

(Ion Coman)— Şi totuşi, cîtă bucurie am simţit, cînd în scăriţe, cu frînghiile legănate de vînt, am putut privi din buza surplombei golul de sub mine.

(Emilian Cristea)— Alpinismul este înainte de toate o concepţie a relaţiilor dintre spirit şi munte.

(Pierre Bossus, preşedintele UIĂ)— Imposibil este doar ceea ce nu ne încumetăm să abordăm.

(Frederie cel Mare)

Page 5: Walter Kargel. Alpinism

CAPITOLUL I. TEHNICA DE CĂŢĂRARE PE STÎNCĂ

1. GENERALITĂŢI

Alpinismul este un sport periculos. Alpinistul îşi asumă un anumit risc practicînd acest sport. Folosind un echipament şi un material corespunzător, aplicînd o tehnică de mers şi de asigurare bine pusă la punct, acest risc poate fi redus la minimum.

Succesul unei ture alpine depinde de condiţiile meteorologice şi de partener. La alegerea partenerului predomină cunoştinţele sale de tehnică alpină, de mers şi de asigurare; trebuie să ştii că te poţi baza pe el în orice situaţie; trebuie să fie tenace. Cu un partener necunoscut, ale cărui capacităţi tehnice nu ne sînt cunoscute, nu putem aborda un traseu apropiat de limita propriilor noastre capacităţi. Alpinistul trebuie să fie sănătos fizic şi psihic. Prudenţa şi îndrăzneala trebuie să fie într-un bun echilibru, îmbinate cu prezenţa de spirit, hotărîrea, capacitatea de analiză critică.

Este important să cunoaştem propriile noastre limite ale posibilităţilor fizice şi psihice. Traseul se alege în funcţie de capacitatea corzii (echipei). Este indicat a se păstra întotdeauna o rezervă pentru cazuri neprevăzute ca: stricarea vremii, rătăcire, bivuac neprevăzut sau accident. În cazul trecerii unei corzi la un grad de dificultate superior fată de cel stăpînit în mod cert, ceea ce implică un risc mărit, trebuie excluşi toţi factorii care pot fi evitaţi: să se intre în traseu numai pe o vreme absolut sigură, într-o formă bună a ambilor parteneri, cu o suficientă rezervă de timp, cu material suficient şi de bună calitate. Gradul de dificultate al traseului ales trebuie să fie în funcţie de posibilităţile partenerului mai slab. Limita posibilităţilor unui alpinist se află acolo unde începe senzaţia de frică. Senzaţia de siguranţă, cunoaşterea limitei pericolului depind de experienţa alpinistului.

O coardă ideală se compune din parteneri de valoare aproximativ egală. Uneori cunoştinţele lor se pot compensa, de exemplu dacă unul sau altul au preferinţă sau îndemînare la stîncă friabilă, iarbă, plăci sau hornuri, gheaţă.

Coarda de doi este cea mai uzuală, fiind mai rapidă. Coarda de trei reprezintă o excepţie în cazul lipsei unui al patrulea. În trasee lungi şi dificile poate fi avantajoasă combinaţia de două corzi de cîte doi, care în cazuri de necesitate se pot ajuta.

Într-o coardă de doi se merge, de, regulă, alternativ, fiecare partener fiind cap de coardă pe rînd, în cîte o lungime de coardă; condiţia este ca partenerii să fie de valoare egală, în caz contrar cel mai experimentat sau cel mai în formă alpinist conduce şi poartă răspunderea.

În cazul corzii de trei există două posibilităţi de acţionare:— numai cîte un singur partener se află în mişcare: capul de coardă asigurat de secund, secundul

asigurat de cap, apoi terţul asigurat de secund. Acest sistem este cel mai sigur, în schimb necesită un timp majorat cu 50% faţă de cel folosit de coarda de doi;

— secundul şi terţul merg concomitent, fiind asiguraţi de capul de coardă. În acest caz e bine să avem la îndemînă corzi lungi de 40 m, fiecare dintre cei doi alpinişti fiind legat de cîte o coardă; dacă nu dispunem decît de o singură coardă de 40 m, cei doi se vor lega la G m distanţă unul de altul. În cazul căderii terţului, secundul este şi el antrenat în cădere. Oricum, cei doi alpinişti mergînd concomitent, trebuie să-şi coordoneze viteza unul în funcţie de celălalt.

După cum se vede, acest sistem implică anumite riscuri, care trebuie compensate printr-o atenţie mărită a capului de coardă care asigură şi a celor doi alpinişti care merg concomitent. Avantajul este un timp redus faţă de primul sistem.

Alpinismul, ca orice activitate umană, necesită o bună cunoaştere a teoriei, fără de care riscurile cresc rapid. Totodată, trebuie subliniat că un manual de alpinism nu poate niciodată înlocui o şcoală şi un bun instructor. Există şcoli de alpinism la scară naţională sau pe cluburi şi asociaţii. Alpinismul se învaţă prin practica pe stîncă, începînd cu trasee de mică dificultate şi mergînd gradat pe trasee mai dificile, pe măsura însuşirii cunoştinţelor şi experienţei. Dacă acţionăm ca secund alături de un cap de coardă experimentat vom învăţa de la el, prin observaţie atentă, toate mişcările corecte, felul cum merge, cum se asigură, cum se comportă în toate situaţiile.

1. Terenul de joc: Muntele. Relieful. RocaUn munte este o formă convexă de relief, o vale — o formă concavă. Un lanţ muntos, o

culme, o creastă principală este cumpăna apelor, care separă bazinele a două cursuri de apă. De exemplu: culmea principală a Bucegilor separă bazinul Prahovei de cel al Ialomiţei; toate torentele, pîraiele din estul culmii îşi varsă apele în Prahova; cele din vest, în Ialomiţa. Creasta principală are un punct culminant — vîrful cel mai înalt — şi multe alte puncte înalte — vîrfuri, separate intre ele prin puncte joase — trecători, pasuri, şei, curmături, strungi. Din creasta principală se desfac crestele

Page 6: Walter Kargel. Alpinism

secundare ca nervurile unei frunze.Apele provenite din ploi şi topirea zăpezilor se, scurg - şiroire — la suprafaţă pe linia de cea

mai mare pantă, săpînd şanţuri în zonele mai slabe ale rocii. Apele de la suprafaţă se adună în şiştoace, jgheaburi, văiugi, vîlcele, văi secundare, care debuşează în valea principală. Apele se scurg prin firul văii.

Între linia de creastă şi firul văii se desfăşoară versantul muntelui. După înclinarea lui — unghiul de pantă — versantul poate fi domol sau abrupt. Un versant domol este caracterizat printr-un unghi de pantă moderat — sub 45°; microrelieful său este sărac; suprafaţa este acoperită ele grohotiş, licheni, tundră, păşune alpină, jnepeniş, pădure iar iarna —de zăpezi bogate.

Un versant abrupt — perete — se caracterizează printr-un unghi de pantă de peste 45°; microrelieful este complex, fiind alcătuit din creste ascuţite, custuri, muchii, turnuri, pinteni, jandarmi, ace, colţi, ţancuri, crăpături — fisuri , hornuri, diedre, vîlcele în trepte săritori—, culoare, aceste forme verticale de relief fiind completate cu forme orizontale - brîne, brîneaguri, terase, platforme, prispe, cerdacuri, surplombe mai mici sau mai mari tavane; suprafaţa peretelui este golaşă, vegetaţia neputînd prinde decît în crăpături, pe brîne şi celelalte forme de relief orizontale şi slab înclinate; iarna, zăpada este curînd spulberată de vînt sau cade sub formă de avalanşe, nerezistînd decît, în formele de relief concave, unde adeseori se adună în cantităţi mari.

Roca pe care o întîlneşte frecvent alpinistul este fie cristalină, caracteristică munţilor înalţi, fie calcaroasă conglomerat sau gresie specifică munţilor mai puţin înalţi, dar cu forme de relief spectaculoase. Exemple de munţi cu rocă cristalină: Făgăraş, Retezat, Rodna; de calcar: Piatra Craiului, Cheile Bicazului; de conglomerat: Bucegi, Ceahlău, Ciucaş; gresia o găsim adesea intercalată între straturile de conglomerat, formînd straturi cu slabă rezistenţă la eroziune şi în care nu ţin decît pitoanele cimentate artificial.

Roca poate fi sănătoasă, compactă şi solidă, sau putredă — dezagregată de intemperii, friabilă, care se rupe uşor sub acţiunea vîntului, ploilor sau alpiniştilor.

Stratificaţia rocii poate fi orizontală, ca în Peretele Marelui Grohotiş, înclinată sau verticală, ca în Peretele Orgii Mari. Straturile pot fi înclinate către perete, ca o scară, sau către vale, ca ţiglele unui acoperiş (fig. 1).

Fig. 1. Stratificaţia rocilor a. Stratificaţia defavorabilă, asemenea ţiglelor unui acoperiş ; b. Stratificaţie favorabilă, formînd o scară naturalăFig. 2. Bocanc de tip „greu”Fig. 3. Espadrilă pentru căţărătură pe bază de aderenţă tip „EB"

2. ECHIPAMENTUL

Încălţămintea este cel mai important obiect de echipament. Alpinistul poate folosi una din cele trei tipuri de încălţăminte: bocanci grei cu talpă rigidă (fig. 2); bocanci uşori cu talpă semirigidă; espadrile cu talpă flexibilă (fig. 3), alegerea făcîndu-se în funcţie de anumite consideraţii. În condiţii de vară, în Carpaţi, în Alpi pînă la altitudinea de 3000 m şi în alţi munţi cu condiţii similare, vom prefera espadrilele sau bocancii uşori. Avantajul este o mai bună aderenţă la stîncă, în special importantă la traseele de maximă dificultate în care predomină căţărătura liberă, bazată pe frecarea între talpă şi stîncă, la care se adaugă greutatea redusă a încălţămintei. Dezavantajele apar în momentul în care sîntem nevoiţi să traversăm o pantă de zăpadă, în care caz siguranţa călcăturii este mult afectată. În plus, încălţămintea uşoară se udă instantaneu la ploaie, iarbă udă (rouă), nu ţine suficient de cald şi se uzează rapid, atît talpa cît şi feţele; feţele moi nu dau suficientă stabilitate maleolelor. O parte din aceste dezavantaje scad prin ridicarea laterală a marginii de cauciuc pentru protecţia feţelor. Revenirea la espadrile s-a făcut mai întîi în Yosemite, unde predomină vremea uscată şi totodată se atacă trasee cu dificultăţi care nu se pot trece în căţărătură liberă cu bocanci. Din Yosemite, revenirea la espadrile s-a extins şi la alte zone de căţărătură.

Bocancii grei cu talpă de cauciuc profilată, rigidă, se folosesc pe traseele din Carpaţi în condiţii de iarnă, pe cele din Alpi, la altitudini de peste 3 000 m, în tot timpul anului şi, în general, în toate cazurile de trecere a pantelor de zăpadă şi de gheaţă, cu sau fără colţari. Talpa rigidă este obligatorie la zăpadă şi la adaptarea colţarilor şi în acelaşi timp este avantajoasă pe traseele de stîncă, în cazul folosirii celor mai mici prize cu vîrful bocancului, evitînd oboseala. Bocancii grei rezistă mai bine la umezeală şi frig, dau o stabilitate bună maleolelor, evitînd entorsele, iar adoptarea lor pe stîncă face inutilă transportarea unei a doua perechi de încălţăminte (grea pentru marşul de apropiere şi coborîre, uşoară pentru stîncă). Dezavantajele sînt aderenţa lor mai slabă în raport cu espadrila şi greutatea mult mai mare.1

1 În 1980 a apărut încălţămintea „combi", din două ghete încălţate una peste altă: cea interioară este o

Page 7: Walter Kargel. Alpinism

Bocancii uşori reprezintă un compromis între bocancii grei şi espadrile, nu permit montarea colţarilor şi nu ţin suficient de cald iarna.

Un bocanc bun are feţele dintr-o singură bucată de piele, fără cusături; orice cusătură reprezintă un punct slab, care se uzează repede şi permite trecerea umezelii. Se preferă bocancii cu piele întoarsă (faţa lucioasă la interior), care rezistă mai bine la umezeală, în special dacă se dau cu ceară sau produse speciale pe bază de silicon. Bocancii trebuie să se închidă bine pentru a nu permite pătrunderea zăpezii şi a pietricelelor. Pentru rigidizarea tălpii se foloseşte o talpă intermediară de material plastic.

De asemenea bocancii trebuie să corespundă perfect mărimii piciorului, să nu fie nici prea mari, nici prea mici, să nu fie prea înguşti, să permită mişcarea degetelor pentru a preveni degeraturile şi bătăturile. Două perechi de ciorapi vor fi suficiente pentru confortul piciorului. O încălţăminte prea largă joacă pe picior, nu permite o călcătură sigură şi produce rosături.

Îmbrăcămintea. Se pare că materialele optime pentru îmbrăcăminte rămîn deocamdată tot cele produse din fire naturale — lînă şi bumbac. Pentru o rezistenţă sporită se poate admite o adăugire de maximum 30% fire sintetice. Astfel, lîna prezintă următoarele avantaje: izolare termică optimă, prin înmagazinare de aer, circulaţie bună a aerului, păstrarea calităţilor termice chiar în cazul îmbibării cu apă, scurgerea apei la suprafaţă în cazul unei nedegresate. Bumbacul, la rîndul său, permite o bună circulaţie a aerului, absoarbe transpiraţia şi e plăcut la purtat pe piele. Proprietăţi asemănătoare le prezintă inul şi cînepa care, în plus, sînt şi foarte rezistente la uzură. În privinţa ciorapilor părerile diferă: francezii recomandă o singură pereche de ciorapi şi anume de lînă; alţii preferă o pereche subţire de bumbac pe piele şi o pereche groasă de lînă la exterior. În funcţie de anotimp şi de pantalonul folosit se aleg ciorapi trei sferturi sau şosete.

Fig. 4. Pantalon-salopetăFig. 5. a. Cască de protecţie ; b. curelele trebuie să împiedice pierderea căştii sau căderea ei peste faţa alpinistuluiLenjeria de corp poate fi cea obişnuită, dar în condiţii de mare altitudine sau de iarnă se

preferă tricoul de lînă, cel mai bun fiind de lînă angora. Cămaşa se alege cît mai lungă, cu mîneci lungi, de bumbac sau de lînă. Două pulovere de lînă mai subţiri sînt de preferat unui pulover gros. Pantalonul de munte cel mai bun rămîne, în ciuda modei schimbătoare, tot acela legat sub genunchi, din stofă de lînă mai subţire sau mai groasă, cu fundul complet dublat, nu prea larg, pentru a nu se agăţa, şi nici prea îngust, ceea ce ar stînjeni mişcările. Foarte avantajoasă apărînd bine regiunea lombară, este salopeta, cu bretele elastice, şi buzunare cu fermoar. Este foarte practică aplicarea unui buzunar pentru ciocan, lateral pe coapsă, (fig. 4). În Carpaţi, vara, se pot purta şi pantaloni lungi cu croială îngustă, eventual chiar blue-jeans. Avantajul acestora din urmă este preţul redus, rezistenţa la uzură şi faptul că se usucă repede; dezavantajul este că se udă repede şi nu ţin de cald. Alpiniştii au nevoie de două hanorace: unul rezistent la uzură din foaie de cort, care permite şi o bună aerisire, şi unul impermeabil, ultrauşor, de ploaie, din material sintetic. Toate obiectele de îmbrăcăminte, dar în special hanoracul, este bine să fie viu colorate în roşu, portocaliu, galben, nu numai pentru plăcerea ochiului şi pentru fotografii color ci, în primul rînd, pentru a fi vizibile de la distanţă. Pentru traseele de stîncă, vara, sub limita de 3 000 m, este suficient un hanorac necăptuşit, simplu, fără fermoar, care se îmbracă tras peste cap, cu un buzunar mare cu fermoar la piept. Iarna sau chiar vara. la înălţimile de peste 3000 m, este necesar un hanorac dublu, cu multe buzunare. Unii îl preferă închis cu fermoar, care se îmbracă mai uşor, dar are dezavantajul că fermoarul se poate strica uşor.

Echipamentul pe bază de puf — pufoaică, încălţăminte de puf, picior de elefant — nu poate lipsi în cazul turelor de iarnă în Carpaţi şi în traseele situate la altitudini peste 3000 m. Avantajele sînt evidente: calităţi termice neîntrecute, greutate redusă.

Îmbrăcămintea este întregită de căciuliţă de lînă, fie simplă, fie de tipul „passe-montagne" care se trage peste cap ca un ciorap, lăsînd liberi doar ochii şi nasul şi care apără eficient faţa, gura şi gîtul împotriva gerului şi viscolului.

Casca de protecţie (fig. 5) are rolul de a apăra capul împotriva impactului cu pietrele, precum şi în cazul căderii alpinistului, împotriva loviturii cu stînca. Casca trebuie să amortizeze şocul prin absorbţie de energie, să fie rezistentă la perforare şi să evite eforturile locale mari ale craniului. O cască bună absoarbe o energie de 100—140 Nm 1. De asemenea, se cere o suficientă stabilitate a marginii, pentru cazul impactului lateral. Casca trebuie să fie prevăzută cu curele, care să împiedice nu numai pierderea ei, ci şi alunecarea peste faţa alpinistului în cazul căderii acestuia. De asemenea, casca trebuie să fie prevăzută cu orificii de aerisire şi bandă de absorbţie a transpiraţiei. Greutatea căştii variază de la

espadrila, cea exterioară un bocanc cît talpă rigidă, cu feţe de plastic prelungite pînă sub genunchi, cu apărători de zăpadă din foaie de cort.1 Newton x metri (unitate de măsură în fizică).

Page 8: Walter Kargel. Alpinism

450 la 700 g.Rucsacul se alege în funcţie de traseu, în general trebuie să dispunem de doi rucsaci: unul

mare, în care încap materialul tehnic, îmbrăcămintea de rezervă, echipamentul de bivuac şi alimentele pentru mai multe zile; şi unul mic, pentru mers pe stîncă, în care încap doar materialul tehnic, echipamentul de bivuac şi alimentele pentru traseul ales (fig. 6).

Fig 6. RucsacRucsacul este confecţionat din ţesătură solidă, sintetică, impermeabilă. Partea ce vine în

contact direct cu spatele se face din ţesătură de bumbac, care absoarbe transpiraţia. Se aleg culori vii. Pentru căratul greutăţilor mari este recomandabil un rucsac cu samar (cadru din ţeava uşoară). Fundul rucsacului, supus unei uzuri mai mari provocate de pitoane, ciocan, contactul cu terenul, este bine să fie dublu sau întărit cu piele. Curelele de cărat sînt fîşii late de piele sau alt material rezistent, eventual căptuşite cu burete. O a treia curea se strînge în jurul mijlocului pentru a fixa rucsacul mai bine pe corp în vederea asigurării unui mai bun echilibru şi; pentru a nu pierde rucsacul în caz de cădere. Există modele de rucsac mare la care buzunarul se poate detaşa şi folosi ca rucsac de căţărătură. De asemenea, volumul este reglabil, rucsacul avînd o fustiţă1 care-i măreşte înălţimea. Diferite cureluşe sînt prevăzute pentru fixarea pioletului, colţarilor, schiurilor.

Sacul de bivuac din ţesătură sintetică, perfect impermeabilizată, obligatoriu în cazul traseelor mai lungi din Alpi, este recomandabil şi în Carpaţi, ca apărare împotriva ploilor torenţiale de vară. Rămaşi uscaţi, putem continua traseul în bune condiţii după trecerea ploii. Un sac de două persoane, de 150 x 210 cm, cîntăreşte 580 g, unul de trei persoane, de 195 x 225 cm, 880 g.

Ca urmare a cercetărilor din domeniul cosmonauticii există astăzi pături de salvare din folie metalică reflectorizantă, de 220 x 140 cm, în greutate de numai 50 g, precum şi saci de salvare din acelaşi material. Dezavantajul este că pătura, respectiv sacul, nu pot fi folosite decît o dată sau de două ori.

Hamacul confecţionat din fire sintetice, avînd o greutate de 400 g, este folosit îndeosebi la bivuacurile în pereţi verticali, lipsiţi de platforme suficient de mari. Hamacul se agaţă de pitoane, asigurînd o bună odihnă. Recent a apărut un model combinat hamac-cort ce poate fi agăţat într-un singur punct fix (piton).

Reşoul şi celelalte obiecte necesare pentru bucătărie nu fac parte din echipamentul de prima necesitate decît în traseele lungi, de mai multe zile. Cel mai uşor reşou este cu combustibil solid. Mai eficiente dar şi mai grele sînt reşourile cu benzină sau cu gaz lichefiat.

Bidonul de apă, de asemenea, nu este absolut necesar pentru turele de o zi. Folositor poate fi un tub subţire de cauciuc prin care se poate trage apa din recipiente naturale (găvane săpate în stîncă) greu accesibile.

Trusa de prim ajutor face parte din obiectele adeseori neglijate. Pentru traseele obişnuite de o zi, conţinutul minim este: faşă; leucoplast; pansaplast; aspirină.

La trusa pentru zona de gheţar se adaugă absolut obligatoriu pomăda împotriva arsurilor de soare şi alifia pentru buze.

Pentru traseele mai lungi conţinutul trusei se îmbogăţeşte cu medicamente pentru tulburările aparatului digestiv, aparatului circulator, vasodilatatoare împotriva degeraturilor, antinevralgice, picături pentru oftalmia zăpezilor, unguente pentru plăgi şi pentru preîntâmpinarea degeraturilor, antibiotice (pulbere), antiseptice, somnifere.

Lanterna frontală poate avea un rol esenţial pentru evitarea bivuacului, în special în cazul zilelor scurte de toamnă şi de iarnă. Avantajul faţă de o lanternă obişnuită este evident: mîinile rămîn libere pentru căţărătură, iar raza de lumină este dirijată întotdeauna pe direcţia privirii.

Altimetrul vă folosi în cazul traseelor de stîncă, pentru pronosticul vremii, pe post de barometru.

3. MATERIALUL TEHNIC

În lucrare vom folosi, ca unitate do măsură pentru forţă, kilogramul (kg), întrucît este mai accesibilă decît noua unitate fizică oficială newtonul (N).

Fig 7. CoardaCoarda (fig. 7) reprezintă cel mai important material tehnic al alpinistului. De calitatea şi

folosirea ei corectă depind, în primul rînd, securitatea şi viata alpinistului. Cu excepţia traseelor de gradul I de dificultate, în care nu se produc şocuri importante în coardă, în toate celelalte cazuri trebuie

1 La partea superioară a rucsacului se poate coase o fîşie de pînză lată de 40 — 50 cm asemănătoare cu o fustiţă care în mod curent stă suflecată înăuntrul sacului, iar la nevoie se scoate, prelungind rucsacul în sus, mărindu-se astfel capacitatea.

Page 9: Walter Kargel. Alpinism

să se acorde atenţie mărită calităţii şi gradului de uzură ale corzii. La achiziţionarea unei corzi primul criteriul este eticheta UIĂ care atestă că materialul îndeplineşte normele de calitate înscrise în caietul de sarcini întocmit de Comisia de materiale a Uniunii Internaţionale a Asociaţiilor de Alpinism. Pînă în 1981 au apărut norme UIĂ pentru corzi, carabiniere, pioleţi, centuri, scaune şi căşti. Corzile de calitate superioară întrec însă aceste condiţii minime, avînd, la o diferenţă de preţ nu prea mare, o rezistenţă mecanică sporită şi o viaţă mai lungă. Conform normelor UIĂ se face deosebirea între o coardă simplă, şi o semicoardă.

Coarda simplă rezistă la căderea unei greutăţi de 80 kg, forţa de şoc maximă fiind de 1 200 kg. Aceasta înseamnă că putem merge în orice traseu cu o singură coardă simplă. Practic, se poate merge cu o singură coardă simplă în traseele de căţărătură liberă. Diametrul ăcestei corzi variază de la 10 la 12 mm. Semicoardă rezistă la căderea unei greutăţi de 55 kg, forţa de şoc maximă fiind de 750 kg. Aceasta înseamnă că o asemenea semicoardă se poate rupe în cazul căderii unui alpinist. Semicoardă nu poate fi folosită decît concomitent cu o coardă simplă, dar acest procedeu nu este necesar decît în traseele de coardă dublă, cu numeroase pitoane intermediare. Diametrul nuci „semicorzi" variază de la 9 la 10 min. Orice coardă cu etichetă UIĂ este prevăzută la ambele capete cu o banderolă pe care este marcată cifra 1 pentru coarda simplă, respectiv 1/2 pentru semicoardă. Corzile trebuie să reziste la minimii ni 5 căderi normate, pentru a obţine eticheta UIĂ.

Cele mai bune corzi trebuie să reziste la un număr mare de căderi normate UIĂ. La ora actuală există în comerţ corzi simple care rezistă la 14 căderi şi semicorzi care rezistă la 20 de căderi, fără a se rupe. Acest număr de căderi este în acelaşi timp un indiciu pentru o viaţă mai lungă a unei corzi. Alt criteriu de calitate este greutatea cît mai mică pe unitatea de lungime a unei corzi, în comparaţie cu altă coardă avînd aceeaşi rezistenţă.

Corzile folosite astăzi în mod curent sînt de tipul Kernmantel — cu sîmbure de rezistenţă şi manta de protecţie. Pe lîngă rolul de protecţie, mantaua ajută sîmburele, dîndu-i un plus de rezistenţă. Corzile cu mantaua lezată, trebuie scoase din circulaţie. Durata vieţii unei corzi este o problemă încă incomplet elucidată. Deocamdată această durată este apreciată în funcţie de numărul de căderi normate de UIĂ, indicate de firmă constructoare, după cum urmează,:

— o coardă care rezistă la 2 căderi are o durată de viaţă de 50 de ore de folosire;— la 4 căderi — 200 ore de folosire;— la 6 căderi şi mai mult— 400 ore de folosire.

Aceste cifre sînt valabile pentru folosirea normală, în trasee pînă la gradul V. În traseele de maximă dificultate, cu multe pitoane, precum şi în granit, durata de viaţă se reduce la jumătate. Exprimat în lungimi de coardă se poate spune că un alpinist mediu parcurge 125 de lungimi de coardă pe an; socotind 15 minute pentru o lungime de coardă înseamnă că o coardă rezistă la 250 de lungimi de coardă, adică 2 ani. De asemenea, materialul îmbătrîneşte chiar fără a fi folosit, în depozit. Influenţa radiaţiei ultraviolete, la care sînt supuse corzile la mare altitudine, este neglijabilă fată de uzura mecanică. Corzile îmbibate cu apă rezistă la 1 pînă la 3 căderi în minus faţă de o coardă uscată. De aceea corzile de calitate sînt impregnate hidrofug— denumirea comercială este „everdry" (permanent uscată) sau „super dry".

Corzile se confecţionează într-o gamă variată de culori şi design (fig. 7 e). Avantajoase sînt culorile luminiscente la ceaţă şi vizibilitate redusă. Lungimea uzuală a corzii este de 40 m. Avînd însă în vedere că distanţa dintre regrupări, în cele mai multe trasee, este tot de 40 m şi mai ţinînd seama şi de lungimea minimă e disponibilă de 6 m, necesară pen-iru asigurare dinamică, este recomandabil să folosim corzi de 40 m lungime. Mai puţin recomandabile sînt corzile bicolor de 80 m lungime şi 9 mm diametru (semicorzi): pe de o parte din cauza măririi pericolului de „Salată de corzi", pe de alta din cauză că la ora actuală nu se mai recomandă mersul la coardă dublă cu două semicorzi, ci cu o coardă simplă plus o semicoardă. Coarda trebuie tratată cu multă blîndeţe, nu trebuie călcată cu piciorul, ferită de muchii ascuţite, atârnată la uscat la aer şi nu expusă căldurii excesive de la soare sau corpuri de încălzit. Coarda trebuie ferită de produse chimice şi se depozitează în spaţii uscate nu prea calde. După fiecare traseu se face o verificare atentă a corzii. Dacă mantaua ei prezintă o uzură pronunţată sau se observă strangulări, coarda trebuie scoasă din uz.

Fig. 7 e. DesignCordelina şi chinga. Ca şi coarda, cordelina se confecţionează după principiul Kernmantel —

sîmbure şi manta. Diametrele variază de la 3 la 9 mm, iar domeniul de utilizare este foarte vast: bucle de 1,70—1,90 m lungime pentru „prelungirea" pitoanelor, pentru clepsidre şi colţuri de stîncă, pentru instalarea rapelului, pentru căratul carabinierelor şi pitoanelor; bucle Prusik din cordelină de 4 m lungime; pentru trasul rucsacului în traseele de maximă dificultate sau la premiere vom folosi o cordelină de 5 mm diametru, lungă de 20—40 m; pentru confecţionarea scăriţelor, improvizarea bretelelor şi scaunelor şi în multe alte cazuri neprevăzute, cordelina este absolut necesară.

O bună parte din domeniul de utilizare a cordelinei este preluat de chinga cu secţiune plină său

Page 10: Walter Kargel. Alpinism

tubulară, de 10 — 50 min lăţime. Chinga este mai confortabilă la cărat, repartizînd mai bine sarcina. De asemenea, are o rezistenţă mai bună la trecerea peste muchii ascuţite. Alpiniştii americani folosesc scăriţe din chingă în locul scăriţelor cu trepte metalice. De asemenea, un model nou de scăriţă are numai treapta superioară metalică, celelalte fiind de chingă, fixate prin cusături. Tot din chingă se confecţionează buclele „expres".

Centura şi scaunul de legare în coardă. Legarea directă în coardă fără centură nu reprezintă decît o improvizaţie. Centura, avînd lăţimea de cel puţin 5 cm, repartizează mult mai bine un eventual şoc. Centura este deci necesară, dar nu şi suficientă, căci experienţa a arătat că o atîrnare liberă în centură duce, după 10—20 minute, la paralizarea braţelor, ceea ce exclude o ieşire, din impas; prin forţele proprii, a celui accidentat, după 30 minute se produc vătămări ireversibile, iar după 2 ore se produce decesul. De aceea, în toate traseele în care, ca urmare a unei căzături, alpinistul riscă să rămînă atîrnat liber în coardă (perete surplombat), centura trebuie purtată în combinaţie, cu un scaun (fig. 8).

Fig 8-9Pentru traseele de căţărătură liberă s-a imaginat un model de scaun care se poartă fără centură

de piept (tipul „libero", fig. 9). recomandabil însă numai în traseele în care se merge fără rucsac.Centura este prevăzută cu bretele reglabile pentru a-i asigura o poziţie corectă în jurul

toracelui (fig. 10). Scaunul se confecţionează, de regulă, din chingă de 50 mm, după modelul scaunului folosit de paraşutişti. Trebuie reţinut că purtarea centurii în jurul mijlocului sau legarea în coardă numai în scaun, fără centură, sînt extrem de periculoase.

Pentru centuri şi scaune există norme UIĂ apărute în anul 1979 şi în acest sens se recomandă folosirea centurilor cu eticheta UIĂ.

Carabiniere (fig. 11—12). Astăzi, cele mai uzuale sînt carabinierele din aliaje uşoare. Trebuie totuşi să remarcăm că în traseele din Carpaţi se găsesc uneori pitoane cu urechi atît de mici încît nu permit decît introducerea unei carabiniere de oţel care are totuşi secţiunea mai mică decît una de aluminiu. Pentru aceste cazuri excepţionale e bine să avem la noi 2—3 carabiniere de oţel cu diametrul sîr-mei suficient de mic, încît să încapă în urechea pitonului.

Forma uzuală este cea trapezoidală, la care este evitată supraîncărcarea clapetei. Conform normelor UIĂ, sarcina de rupere minimă a unei carabiniere în direcţia axei longitudinale este de 2 200 kg, iar transversal 600 kg. În cazul folosirii corecte a asigurării dinamice se pot însă admite şi carabiniere cu sarcina de rupere de 1 800 kg. Pentru evitarea deschiderii involuntare a clapetei se folosesc carabiniere cu „şurub" —cu brăţară filetată de asigurare a clapelei. Aceste carabiniere nu sînt practice la folosirea curentă, întrucît şurubul împiedică adeseori deschiderea clapetei exact atunci cînd ar fi nevoie. Carabinierele cu şurub sînt utile la dispozitivele de asigurare dinamică şi la rapel, precum şi în acţiunile de salvare. În traseele obişnuite e, bine să dispunem de 2—3 carabiniere cu şurub.

Fig. 10-12Pentru asigurarea dinamică cu nod semicabestan, este recomandabilă o carabinieră cu şurub

ovalizată, întrucît forma trapezoidală poate duce la blocarea corzii.Pitoanele stau la baza tehnicii de asigurare, precum şi a celei de înaintare în traseele

artificiale, alături de coardă şi carabiniere (fig. 13). Formă de bază este pitonul Fiechtl (fig. 14), croit dintr-o bucată, cu ureche pentru carabinieră, respectiv pentru cîrlig Fiffi, coardă sau cordelină. Urechea nu trebuie să fie prea mare pentru a nu mări inutil braţul de pîrghie periculos la încărcarea pitonului. Pentru reducerea acestui braţ de pîrghie este recomandabilă forma de ujeche concepută de Sticht (fig. 13 c). Formele clasice ale pitonului Fiechtl: piton longitudinal (fig. 13 b) şi piton transversal (fig. 13 a) (uneori impropriu denumite „vertical" şi „orizontal") au rămas valabile pînă azi. Contrar concepţiei iniţiale, pitonul longitudinal ţine mai bine în fisurile orizontale, iar pitonul transversal în cele verticale, întrucît în aceste cazuri pitonul rezistă nu numai la tracţiune ci şi la torsiune. În general pitonul transversal găseşte o aplicaţie mult mai vastă decît cel longitudinal, proporţia medie fiind de 4:1. Lungimi uzuale sînt cele de la 5 la 12 cm.

Fig 13-16Pitonul universal (fig. 13 d) este un compromis între pitonul longitudinal şi cel transversal.

Urechea sa este cotită cu 45° faţă de planul lamei pitonului şi prin aceasta adăugat un efect de torsiune la smulgere. Dezavantajul este că recuperărea acestuia se face mai greu decît a pitoanelor obişnuite.

Pitonul-spatulă (fig. 13 h) este un pilon traversal, cu lama lăţită şi scurtă de 5 cm, pentru fisuri îngustimi puţin adînci. Pitoanele cu inel (fig. 13 e, f, g) servesc, în primul rînd, pentru rapel şi traversări Dulfer, cu balustradă, sau pendulare. Sudura inelului trebuie executată şi verificată cu foarte multă grijă. Lungimea: 10—15 cm.

Pitonul-cornieră (fig. 13 i, k, 1) din tablă îndoită, este mai simplu de confecţionat decît pitonul transversal, pe care-l înlocuieşte cu succes.

Pitoanele cu profile U (fig. 13 n), V (fig. 13 o,, p, fig., 16) şi Z (fig. 13 q), sînt concepute pentru fisuri largi de 1— 1,5 cm. Lungimea este de 8—18 cm.

Page 11: Walter Kargel. Alpinism

Pitonul-lamă este longitudinal, subţire, omologul pitonului-spatulă, faţă de care nu prezintă decît dezavantaje şi în consecinţă este mai puţin folosit. Lungimea este de 7 cm.

Toate tipurile de pitoane se confecţionează de diferite lungimi, pentru a fi folosite în funcţie de adîncimea fisurilor.

Ca materiale pentru pitoane se foloseşte oţelul moale şi oţelul dur. Oţelul moale este cel obişnuit, nealiat, care poate fi uşor forjat şi care se deformează uşor la solicitări. Oţelul dur este un oţel superior aliat şi tratat. Pitoanele din oţel superior (fig. 14, 15, 16) au fost confecţionate prima oară în 1947 în S.U.A. de către John Salathe şi folosite în traseul Lost Arrow, de unde li se trage numele. Au urmat pitoanele-corniere ale lui Galvas, pitoanele-lamă din oţel crom-molibden ale lui Wilts şi pitoanele miniatură rurp (Realized ultimate reality piton) (fig. 13 r, fig. 17) ale lui Yvon Chouinard, o variantă a pitoanelor-lamă. Pitoanele din oţel dur sînt net superioare celor din oţel moale, în primul rînd, ca rezistenţă în stîncă şi, în al doilea rînd, deoarece pot fi scoase şi refolosite de peste 200 de ori, pe cînd un piton din oţel obişnuit se depreciază uşor. Exprimat în cifre, conform încercărilor făcute, pitoanele de oţel moale suportă în fisurile longitudinale (verticale) 600— 1 000 kg, în fisurile transversale (orizontale), 900—1200 kg; pitoanele din oţel dur suportă 1000—1500 kg în fisurile longitudinale, respectiv 1500—2000 kg în fisurile transversale. Diferenţele de cifre provin din natura stîncii şi starea ei de degradare; granitul rezistă mai bine decît calcarul şi o stîncă compactă mai bine decît una fisurată şi friabilă. Cu toate progresele făcute, pitonul rămîne cea mai slabă verigă a „lanţului de asigurare” datorită calităţilor variabile ale stîncii.

Fig. 19.Pitoanele forate (fig. 18, 19, 20, 21), spre deosebire de pitoanele „normale", care necesită

prezenţa unor fisuri naturale în stîncă, pot fi plantate practic în orice loc. Împotriva folosirii pitonului forat s-au folosit o serie de argumente, dar utilitatea lui nu este, în general, contestată pentru amenajarea regrupărilor, pentru retragere în cazuri de urgenţă şi salvare.

Fig. 21. Pitoane forate : a. cu piuliţă; b. nituiteForarea unei găuri în stîncă se face cu ajutorul unei dălţi (fig. 19 c) de 6,6 mm diametru pentru

un piton cu secţiunea pătrată de 6x6 mm şi 2—3 cm lungime. Durata medie de forare este de 5—15 minute. Muchiile pitonului trebuie să fie ascuţite şi nu rotunjite, pentru a se înţepeni bine. O variantă a pitonului forat, este pitonul de expansiune, prevăzut la vîrf cu o pană din oţel dur (fig. 19 b). Prin batere, pana pătrunde în vîrful despicat, pe care-l desface în coadă de rîndunică. Un piton forat în stîncă compactă, de 3 cm lungime, poate ţine pînă la 1 500 kg.

Fig. 22. Tipuri de ciocane de stîncă : a. clasic, cu coada de lemn; b-e. noi, cu coada metalica, protejată cu cauciuc, cu gaura pentru carabinieră, de diferite forme funcţionaleFig 23-24Fig. 25. Piton ţeavaCiocanul de stîncă pentru baterea pitoanelor variază ca greutate între 500 şi 650 g. Cu un

ciocan mai greu se bat mai lesne pitoanele (fig. 22). Forma obişnuită a ciocanului prezintă un cap teşit într-o parte şi piramidal în cealaltă. Această formă este de preferat celei teşite la ambele capete, întrucât, cu capul piramidal se bat mai bine penele. În prezent ciocanul de stîncă se prezintă cu forme sofisticate. Coada de lemn, de 22 cm lungime, care se poate rupe sau din care capul ciocanului poate scăpa, este înlocuită astăzi cu o coadă de oţel, prevăzută cu mîner de cauciuc. Coada metalică are de regulă 30 cm lungime. Ciocanul se mai prevede cu o cordelină de 5 mm diametru şi 1 m lungime, fixată la centura de legare în coardă. Se recomandă purtarea ciocanului într-un toc special, cu curea legată de mijloc.

Penele de lemn (fig. 23) se folosesc, în cazul fisurilor late. Ele se confecţionează din lemn de esenţă tare — fag, stejar — cu secţiune dreptunghiulară, în formă de trunchi de piramidă sau cu două feţe paralele.

Bong (fig. 24) se cheamă pitoanele cu profil în V, mai late de 3,5 cm, mergînd pînă la 7,5 cm. Profilele mai mici sînt din oţel dur, cele mai mari din duraluminiu. Faţă de penele de lemn au avantajul că nu putrezesc, pot fi refolosite de mai multe ori, sînt mai uşoare, şi sînt prevăzute cu mai multe găuri, astfel încît permit trecerea cordelinei în poziţia cea mai favorabilă din punct de vedere al braţului de pîrghie.

Pitoanele-ţeavă (fig. 25) se găsesc în multe trasee mai vechi din Carpaţi, dar în traseele noi nu se recomandă, datorită greutăţii lor şi gradului ridicat de nesiguranţă. Ţevile întîlnite în trasee vor fi verificate cu foarte mare atenţie şi nu vor fi solicitate decît pe direcţie verticală, preferabil cu scăriţe.

Fig. 27. Tipuri de peneFig. 28. Set de pene Chouinard „hexentrie"Fig. 29. Set de pene Qiouinard cu cablu de oţel (stoppcr) şi cu cordelinăFig. 30. Set de pene CopperheadBucla cu nod (Knotenschlinge) (fig. 26) este folosită, în primul rînd, de căţărătorii din

Page 12: Walter Kargel. Alpinism

Elbsand-steingebirge (Elveţia Saxonă), care au inventat-o şi au şlefuit tehnica ei pînă la perfecţiune. Nodul buclei se înţepeneşte într-o fisură, în aşa fel încît să reziste în cazul căderii căţărătorului, deci pe direcţie verticală. Cel mai simplu nod este nodul de mijloc denumit „coada vacii". Făcînd noduri suplimentare în jurul acestui nod primar se obţin noduri de diferite mărimi pînă la aşa-numitele noduri „cap de copil", în funcţie de lărgimea fisurii în care vrem să-l înţepenim.

Fig. 31. a. Pana Laprade — şase pene cuplate: cea mai mică este conică, celelalte cinci în formă de V, cu cablu 0 3 mm ; b. pana Grivei — trei pene conice cuplate, cu cablu 0 2,5 mm ; c. pana „Friends" recomandabilă mai ales pentru fisuri care se lărgesc către exterior ; d. pana „Panther" cu geometrie variabilă tip 1 pentru fisuri de la 6—8,5 cm; tip 2 pentru fisuri de la 8—12 cm; e. pene „rocks", care se pot combinaFig. 32. Ciocan uşor pentru înţepenit penele, „chock tocker", în greutate de 200 g.Fig. 33. a. Scăriţă cu trepte metalice ; b. scăriţă confecţionată ad-hoc din cordelină sau chingă ; c. cîrlig Fiffi simplu; d. cîrlig Fiffi cu mînerFig. 34. Nodul Frost pentru confecţionarea scăriţei de chingă. Scăriţa poate fi prevăzută cu o buclă ajutătoare pentru mînăPene. Un alt punct fix de asigurare îl reprezintă bolovanii încastraţi în fisuri, în jurul cărora se

trece bucla. Cu timpul, căţărătorii din Lake District (Anglia) au început să ia cu ei în buzunar pietre pe care le încastrau în fisuri (chock stones) pentru a simula bolovanii încastraţi natural. De aci şi pînă la folosirea piuliţelor (nuts) prin gaura cărora se trece o cordelină nu mai este decît un pas. Pornind de la buclele cu nod şi pietrele încastrate artificial în fisuri, s-a ajuns astăzi la o întreagă gamă de piese încastrate pe care le vom denumi generic „pene" (fig. 27-31). Materialele din care se fabrică sînt (în funcţie de mărime) oţelul, alama sau aluminiul, eventual masele plastice. Tot în funcţie de mărime, penele sînt prevăzute cu bucle din cablu subţire de oţel, cordelină, chingă sau coardă. Fixarea şi recuperarea se fac cu economie de energie şi de timp şi, în acelaşi timp, „curat", fără a lăsa urme de trecere a omului. Orice pană se poate fixa longitudinal sau transversal. Rezistenţa unei pene corect plasate este egală cu a unui piton şi depinde, în ultimă instanţă, de rezistenţa buclei, încastrarea penelor cere însă antrenament şi experienţă. Un set complet cuprinde pene de dimensiuni de la mărimea unei piese de 5 bani pînă la mărimea unui pumn. Pentru înţepenirea penelor putem să folosim un ciocan obişnuit sau un ciocan special („chock tocker") (fig. 32).

Scăriţa (fig. 33) menită să contracareze lipsa prizelor de picior se confecţionează din cordelină de 5 mm sau chingă de 25 mm. Treptele pot fi buclele înnodate din acelaşi material (fig. 33 b, 34) sau, pentru o folosire mai confortabilă, din aluminiu (fig. 33 a). Pentru agăţarea în piton se foloseşte fie o carabinieră, fie un cîrlig Fiffi (fig. 33 c). Este practică şi bucla de mînă, la capătul superior al scăriţei (fig. 34) sau un cîrlig Fiffi cu mîner (fig. 33 d). Cîrligul Fiffi este la rîndul său prevăzut cu o cordelină de 3 mm diametru şi 1,50 m lungime, legată la brîu. Cîrligul Fiffi are avantajul că se agaţă cu uşurinţă în piton; odată alpinistul trecut de piton, cîrligul iese automat, fiind tras de cordelina legată la brîu; astfel, scăriţa urmează pe alpinist. Dezavantajul este că, în special în pasajele mai puţin înclinate, scăriţa se agaţă involuntar, iar cordelina se încurcă adeseori. În traseele artificiale, avantajele sînt evidente, fiind extrem de obositor şi periculos să te apleci pentru a recupera scăriţa după trecerea de piton. Americanii preferă scăriţa fără trepte metalice, înnodată, din chingă relativ rigidă (neflexibilă), lungă de 6 m, cu 5 trepte; la capătul superior se prevede o scăriţă auxiliară din chingă de 15 mm, de 2 m lungime, cu numai 2 bucle. Pentru formarea buclei de agăţare a scăriţei se foloseşte un nod Frost (fig. 34). Oricum ar fi, este bine ca treapta superioară a scăriţei să fie cît mai sus, atît cît să permită intrarea bocancului, pentru a cîştiga maximum de înălţime; a doua treaptă vă fi la distanţă ceva mai mare — la circa 30 cm, iar a treia şi următoarele la 45—50 cm. Lungimea scăriţei depinde de înălţimea alpinistului şi se alege în aşa fel încît, agăţînd scăriţa într-un piton la care abia se poate ajunge cu mîna întinsă, să se poată intra cu piciorul relativ comod în ultima treaptă de jos.

Dispozitive de urcare de-a lungul corzii. Pentru a urca de-a lungul unei corzi fixe, se pot folosi, în afara buclelor cu nod Prusik (vezi capitolul „Noduri"), dispozitive speciale, care permit urcuşul mult mai lesnicios şi mai rapid decît nodul Prusik. Cel mai uzual dispozitiv este Jumar (fig. 35) care cîntăreşte 210 g; fixarea pe coardă se face cu ajutorul unor zimţi metalici, ceea ce uzează coarda destul de mult. Jumarul, din cauza greutăţii sale şi a uzurii corzii, nu se foloseşte decît în trasee cu caracter expediţionar. Fiecare alpinist trebuie să dispună de două Jumaruri pentru urcuş.

Fig. 35 Dispozitivul JurnarFig. 36. Dispozitivul IlieblerFig. 37. Dispozitivul SalewaFig. 38. a. Cîrlig Cliff ; b. ,,opt" de rapel ; c. ancora Crack'n up ; d. tip nou de „opt"Alte dispozitive similare, mai puţin rapide, dar care totuşi întrec în viteză nodul Prusik, sînt

dispozitivul Hiebler (fig. 36) şi dispozitivul Salewa (fig. 37).Cîrligul Cliff (fig. 38 a) confecţionat din oţel dur, lung de 10 cm, serveşte pentru a fi agăţat de

Page 13: Walter Kargel. Alpinism

cele mai mici colţişoare de stîncă. Bineînţeles că el nu foloseşte decît pentru înaintare şi asigură un echilibru destul de precar.

Dispozitivele de rapel au fost numeroase în decursul vremii. Cel mai practic pare să fie însă dispozitivul în formă de 8 („opt de rapel") (fig. 38 b, 38 d) din oţel rotund sudat, în greutate de 110 g.

Ancora „crack'n up" (fig. 38 c, 39) este un dispozitiv ingenios pentru fixarea în fisurile foarte fine (de ordinul a 2—3 mm); are o lungime de 5 cm, o grosime de 1,6—3 mm şi o greutate de 15— 27 g; este confecţionată din oţel dur. Ancora se utilizează pentru a se agăţa o scăriţă, ca mijloc de avansare.

Friend (prieten) (vezi fig. 31 c) este numele unui dispozitiv ce poate fi fixat chiar şi în fisuri surplombante şi care se deschide către exterior, completînd setul de pene al căţărătorului.

Camele (fig. 39) sînt dispozitive ce pot fi fixate în fisuri.

4. NODURI

Nodurile care îşi găsesc aplicare în alpinism trebuie bine învăţate, atît de bine încît să le putem face şi pe întuneric.

Nodul simplu (fig. 40) este, după cum o spune numele său, cel mai rudimentar nod şi serveşte, în primul rînd, pentru „asigurarea" altor noduri, avînd rolul de a împiedica alunecarea şi desfacerea lor întîmplătoare.

Fig. 39 Ancoră şi cameFig. 40. Nodul simpluFig. 41. Nodul bulin cu nod simplu de asigurare la capătul corziiNodul bulin (fig. 41) este nodul clasic de legare în coardă. Capătul liber al corzii trebuie

totdeauna asigurat cu un nod simplu, aceasta cu atît mai mult cu cît nodul bulin, solicitat greşit — prin tracţiune directă la buclă în loc de tracţiune în lungul corzii, cum este normal — alunecă şi se desface destul de uşor putînd determina accidente grave.

Fig. 42. Nodul „coada vacii" (nodul de mijloc)Fig. 43. Nodul în opt (nod de mijloc dublu)Nodul de mijloc simplu (coada vacii) (fig. 42) este cel mai des folosit datorită faptului că se

execută uşor, chiar cu o singură mînă, şi în acelaşi timp este sigur. Poate fi folosit şi ca nod de legare în coardă în lipsa centurii, precum şi ca nod de autoasigurare. Dezavantajul său este că la solicitare puternică se strînge atît de tare încît nu mai poate fi desfăcut decît cu mare greutate.

Nodul de mijloc dublu (nodul în 8) (fig. 43) este utilizat în aceleaşi scopuri ca şi cel simplu, avînd avantajul că se poate desface ceva mai uşor.

Fig. 44. Nodul de legare a două corziFig. 45. Nodul de autoasigurare (de cabestan, Mashvurf)Fiţi. 46. Nodul de chingăFig. 47. Nodul de ancoră (a) — prima fază la confecţionarea nodului Prusik (b)Nodul de legare a două corzi (fig. 44) foloseşte, după cum o spune şi numele, său pentru

legarea a două corzi. Şi acest nod este bine să fie asigurat cu alte două noduri la capetele corzilor. Ca şi nodul bulin, nodul de legare a două corzi poate fi utilizat pentru legare în coardă la ochiurile centurii.

Nodul de autoasigurare (nodul de cabestan) (fig. 45) este cel mai avantajos nod de autoasigurare. Avantajele evidente sînt: simplitatea, uşurinţa cu care se confecţionează, desface şi mută în vederea reglării lungimii auto-asigurării.

Nodul de chingă (fig. 46) se aplică nu numai la chingă, pentru care a fost conceput, ci şi la coardă şi cordelină. S-a dovedit că nodul de mijloc sau nodul de legare a două corzi folosit la chingă alunecă şi se desface. De aceea, s-a imaginat pentru chingă un nod special care seamănă cu nodul de mijloc simplu şi rezistă.

Fig. 48. Nod de blocare cu carabinierăFig. 49. Nodul Prusik cu carabinieră pentru asigurare în rapel — metoda RonsdorfNodul Prusik (fig. 47 b) este prototipul unor noduri care, făcute cu ajutorul unei cordeline în

jurul unei corzi fixe, an proprietatea să se strîngă şi să se blocheze la încărcare, mutîndu-se foarte uşor odată descărcate. Condiţia ca nodul Prusik să se blocheze solid este ca raportul dintre diametrul cordelinei şi al corzii să fie de aproximativ 1/2, deci pentru o coardă de 11 mm vom folosi o cordelină de 5 mm, iar pentru semicoarda de 9 mm o cordelină de 4 mm. Pentru a urca de-a lungul unei corzi fixe, un alpinist are nevoie de două bucle Prusik, din cordelină de 4 mm lungime fiecare. Alte situaţii de utilizare sînt: la asigurare, salvare din crevase, la scripeţi improvizaţi şi la autoasigurare la rapel.

Prima fază de confecţionare a nodului Prusik se cheamă nod de ancoră (fig. 47 a). Nodul Prusik se compune dintr-un nod de ancoră înfăşurat dublu. În cazul că nodul alunecă, ceea ce se poate întîmpla la o coardă udă sau acoperită cu un strat de gheaţă, nodul de ancoră trebuie înfăşurat triplu.

Page 14: Walter Kargel. Alpinism

Nodul Prusik blochează în ambele sensuri de solicitare.Nodul de blocare cu carabinieră (fig. 48) are avantajul că se mută mai uşor pe coardă decît

nodul Prusik. Dezavantajul lui este că nu blochează decît într-un singur sens de solicitare.Nodul Prusik cu carabinieră (imaginat de Ronsdorf) (fig. 49) este un nod Prusik care se

înfăşoară concomitent în jurul corzii şi al unei carabiniere. Este deosebit de avantajos pentru autoasigurare la rapel. În cazul în care nodul se blochează în timpul rapelului, el poate fi slăbit cu uşurinţă cu o singură mînă, ceea ce nu este posibil la nodul Prusik clasic.

Notă importantă. Toate nodurile reduc rezistenţa corzii sau a cordelinei din care au fost confecţionate. Raportul dintre materialul din nod şi cel fără nod este de 0,6 pînă la 0,7 sau, exprimat în procente, de 60—70%. Dacă efortul capabil al unei corzi de 11 mm diametru este de 2 000 kg, nodul nu va rezista decît la 1 200-1400 kg.

5. LEGAREA ÎN COARDĂ

Fig. 50 Legarea în coardă Legarea în coardă se face prin intermediul unei centuri şi al unui scaun (fig. 50). Legarea

directă este un expedient, ca şi folosirea unui ham confecţionat ad-hoc din cordelină. Dacă într-un teren nu prea înclinat, de gradul I—II, se poate admite legarea numai cu centură, în schimb, în toate cazurile în care ne putem aştepta la o atîrnare liberă în coardă ca urmare a unei căzături, respectiv în trasee de la gradul III în sus, este obligatoriu scaunul în combinaţie cu centura. Aceasta nu înseamnă ca o căzătură în trasee de gradul I—II nu este periculoasă, din contră! În aceste trasee, căzăturile se produc din treaptă în treaptă cu şocurile corespunzătoare, spre deosebire de traseele de grad superior, cu perete vertical sau surplombant. Chiar şi într-un traseu de gradul III putem, ca urmare a unei căzături pendulare, să ajungem în situaţia de a atîrna liber în coardă, lîngă noi, uneori, la oarecare distanţă, fiind un perete vertical sau surplombant lipsit de prize.

După cum am mai arătat, atîrnarea liberă în coardă, chiar folosind o centură, duce după 10—20 minute la paralizia braţelor, iar după 30 minute la vătămări ireversibile în aparatul circulator, care pot provoca ulterior decesul, chiar dacă accidentatul a fost scos din perete încă în viaţă fiind. Pentru preîntîmpinarea unor asemenea eventualităţi este obligatorie purtarea scaunului care, în caz de atîrnare liberă, transferă o parte din greutatea corpului la bazin.

Desigur, ieşirea cu forţe proprii din situaţia de atîrnare liberă se poate face folosind bucle Prusik fixate dinainte în coarda de asigurare în faţa nodului de legare în coardă sau cu ajutorul unei scăriţe atîrnate în coardă în faţa aceluiaşi nod; condiţia este însă ca accidentatul să fie capabil fizic să se autosalveze. În cazul în care accidentatul este rănit sau şi-a pierdut cunoştinţa, numai scaunul îl poate salva pînă la intervenţia salvatorilor.

Revenind la centură, aceasta are rolul primordial de a repartiza şocul pe o suprafaţă mai mare a corpului, evitînd leziuni ale coloanei sau ale coastelor. Punctul de legare în coardă trebuie să se afle deasupra centrului de greutate al corpului; astfel, indiferent de felul căzăturii, chiar cu capul în jos, alpinistul va reveni în final automat în poziţie verticală cu capul în sus. Important este de asemenea ca centura să fie astfel legată încît să nu existe pericolul alunecării peste cap în poziţia cu ambele braţe ridicate.

Extrem de periculoasă este legarea cu coardă în jurul mijlocului, care poate provoca leziuni la coloană şi abdomen; în acelaşi timp, în caz de atîrnare liberă, echilibrul este labil, existînd pericolul de a rămîne cu capul în jos. Absolut interzisă este şi legarea doar în scaun, fără centură. În acest caz, atîrnarea liberă cu capul în jos este sigură.

Centura se petrece peste piept, direct sub braţe, reglîndu-se bretelele corespunzător. În mod normal, centura se alege astfel încît să prezinte un spaţiu de o palmă între buclele ei. Dacă e prea scurtă sau prea largă, aceste neajunsuri se pot corecta: în primul caz cu o buclă de coardă, în al doilea prin suprapunerea celor două bucle ale centurii (fig. 51). La rîndul său, scaunul trebuie să stea destul de fix în jurul bazinului şi să nu alunece în jos.

Important la legarea în coardă este în orice caz nodul suplimentar de asigurare a capătului liber al corzii.

Fig. 51. Legarea în coardă. Corectarea în cazul centurii prea largi (a) sau prea scurte (c). Cazul normal (b)Scaunul ale cărui bucle de legare în coardă ajung pînă la piept este mai practic. În acest caz

legarea în coardă se face cu o singură buclă de coardă, care trece prin buclele centurii şi ale scaunului în acelaşi timp. Dimpotrivă, dacă rămîne o distanţă mare, la legarea în coardă la centură se vă lăsa un capăt de coardă de 80—120 cm pentru prinderea centurii; după trecerea prin buclele centurii, capătul de coardă se trece prin nodul bulin şi se înnoadă în spatele acestuia. Trebuie acordată o mare atenţie poziţiei finale a nodului bulin, care vine puţin deasupra centurii în aşa fel încît să nu constituie un

Page 15: Walter Kargel. Alpinism

pericol pentru coloana vertebrală şi nici să jeneze sub axile.În mod analog se procedează la legarea cu două corzi: nodul bulin se realizează ca şi cum cele

două fire ar alcătui o singură coardă.Ca un expedient trebuie considerată legarea directă în coardă, în lipsa unei centuri. În acest

caz trebuie să fim conştienţi de pericolul la care ne expunem. Legarea se face cu nod bulin în jurul pieptului. Pentru ca bucla să nu alunece în jos se lasă un capăt de coardă, suficient de lung, din care se confecţionează bretele.

6. BATEREA PITOANELOR ŞI AŞEZAREA PENELOR

De fixarea solidă a mijloacelor de asigurare depinde securitatea tuturor alpiniştilor legaţi în coardă. Din capul locului, trebuie făcută deosebirea între mijloacele de asigurare şi mijloacele de înaintare. Mijloacele de asigurare vor fi întotdeauna solicitate la dublul forţei de şoc: în cazul asigurării statice, această valoare poate fi de 2x1200=2400 kg; ţinînd seama de frecare valoarea vă fi chiar de 2,5x1200=3000 kg (fig. 52); în cazul asigurării dinamice, ea poate atinge 1 500 kg. Mijloacele de înaintare vor fi solicitate, la forţe egale sau cel mult duble, în raport cu greutatea alpinistului, de ordinul a 80—160 kg. Aceste considerente trebuie avute în vedere atunci cînd plantăm un piton sau aşezăm o pană sau o buclă. Mijloacele de asigurare trebuie fixate, în toate cazurile în care nu le găsim pe teren, după cum urmează:

— minimum două în regrupare;— minimum două intermediare într-o lungime de coardă şi anume la 2 m şi la 10 m deasupra

regrupării.Nerespectarea primei reguli poate duce, mai ales în cazul căderii capului de coardă, la

prăbuşirea întregii echipe; a doua regulă priveşte în primul rînd securitatea capului de coardă.Baterea pitoanelor (fig. 53—63). Pornind de la cele expuse mai sus cu privire la solicitări şi

efortul capabil al pitoanelor, vom trage o primă concluzie: se recomandă ca pentru asigurare să se folosească, de preferinţă, pitoane din oţel dur, care, singure, pot face faţă solicitărilor maxime. Pitoanele găsite pe traseu trebuie verificate, întrucît ele pierd din rezistenţă, în timp, din cauza ruginii şi a îngheţului şi dezgheţului succesive. Atenţia vă spori primăvara şi în special pe traseele mai rar circulate. Verificarea se poate face prin bătăi cu ciocanul, mai întîi prudente, apoi ceva mai tari. Uneori însă, tocmai prin aceste bătăi slăbim pitonul, mai ales în calcar, care se dizolvă în apa de ploaie şi cu timpul cimentează pitonul. În cazul verificării cu ciocanul, un sunet dogit indică o slabă rezistenţă; din contră, un sunet înalt arată că pitonul e bun. Urechea pitonului trebuie să fie sprijinită pe stîncă, în caz contrar vom continua să-l batem cu ciocanul.

Fig. 52. Forţele care acţionează asupra corzii, carabinierei şi pitonului în momentul frinârii unei căderiFig. 53. Baterea pitoanelorÎn cazul pitoanelor noi, mai des utilizate sînt cele transversale; practic, putem renunţa să luăm

cu noi pitoane longitudinale. La fel, pitoanele cu inel au o întrebuinţare redusă. În schimb, pitoanele cu profil sînt deseori necesare. În traseele de căţărătură liberă vom prefera pitoanele din oţel dur, la fel în cazul repetării traseelor pitonate precum şi la premiere în granit. În traseele artificiale, mai ales în calcar, putem admite şi pitoane din oţel moale. În traseele pitonate, des circulate, fiecare participant vă lua cu el 5—10 pitoane, în funcţie de dificultatea traseului, pentru a se putea descurca în orice situaţie neprevăzută: depitonare, stricarea vremii, dispoziţie proastă a unui partener, accident, retragere forţată. Este o chestiune de etică sportivă să păstrăm traseele pitonate în starea în care le-a lăsat cel care a făcut premieră: nici un piton în plus, nici unul în minus. Excepţie de la această regulă fac pitoanele strict necesare pentru asigurare, în special cele din regrupări, în cazul că ele lipsesc sau sînt slabe.

Traseele mai mult circulate ajung adesea să fie suprapito-nate datorită acelor alpinişti, ale căror cunoştinţe şi antrenament nu corespund gradului de dificultate al traseului ales. Scoaterea pitoanelor suplimentare constituie o problemă care stîrneşte controverse, mai ales că alpiniştii experimentaţi pot trece fără să folosească aceste pitoane, în schimb ele sînt uneori salvatoare. În orice caz este absolut nesportiv să scoţi un piton de care tu însuţi te-ai folosit, fie pentru asigurare, fie pentru trecere.

După cum am mai scris, pitoanele verticale ţin mai bine în fisurile orizontale (fig. 54 d) decît îu cele verticale (fig. 54 a) şi reciproc — pitoanele orizontale ţin mai bine în fisurile verticale (fig. 54 c) decît în cele orizontale (fig. 54 b). În general, pitoanele ţin mai bine în fisurile transversale decît în cele longitudinale, datorită efectului suplimentar de răsucire şi înţepenire.

Fig. 54. Pitoanele verticale ţin mai bine în fisurile orizontale (d) decît în cele verticale (a), în cele orizontale (b), datorită efortului suplimentar de torsiuneFig. 55. Braţul de pîrghie „a" la pitonul clasic (stingă) şi la pitonul Sticht (dreapta)

Page 16: Walter Kargel. Alpinism

Fig. 56. Piton bătut vertical, excelent pentru asigurareÎn fisurile longitudinale, pitonul nu ţine decît decît atunci cînd fisura se îngustează atît

deasupra, cît şi dedesubtul pitonului, astfel încît la solicitare pitonul se înţepeneşte. Este bine ca pitonul să poată fi parţial introdus cu mîna în fisură; numai astfel vom putea bate pitonul cu o singură mînă. Pitoanele de oţel dur trebuie să intre cam doua treimi din lungime introduse cu mîna, iar cele de oţel moale, cca o treime. De asemenea, în granit, pitonul trebuie să poată fi introdus, cu mîna, două treimi; în calcar o treime, avînd în vedere că granitul este o rocă mai dură decît calcarul. Pitoanele care nu se pot introduce suficient cu mîna, de obicei nu pot fi bătute nici cu ciocanul pînă la ureche, şi în consecinţă se va alege un piton mai subţire. Pitonul trebuie bătut cu lovituri puternice şi verificat dacă fisura nu se lărgeşte în timpul baterii, ceea ce ar însemna dislocarea unei felii de stîncă. În acest caz, la loviturile de ciocan se aude un sunet a gol. Pitonul trebuie să intre treptat pînă la ureche. Dacă intră prea repede se foloseşte unul mai lung. Dacă pitonul intră prea puţin trebuie ales un altul mai subţire şi mai scurt. Este de preferat un piton mai scurt, bătut pînă la ureche, unui piton lung care nu intră complet, rezultînd un efect de pîrghie periculos sub sarcină. Faţă de pitoanele obişnuite, pitoanele Sticht au un braţ de pîrghie redus (fig. 55).

Ideal este un piton bătut vertical de sus în jos (fig. 56).Pitoanele mai lungi ţin mai bine decît cele mai scurte. În regrupări se vor întrebuinţa pitoane

de asigurare de cel puţin 10 cm lungime, eventual mai multe de cel puţin 8 cm. Dacă nu dispunem de un sortiment de pitoane potrivite, vom recurge la diferite artificii pentru reducerea efectului de pîrghie. Astfel, pitoanele prea lungi vor fi îndoite în aşa fel, încît urechea să se sprijine pe stîncă (fig. 57, 58). În această situaţie însă, în cazul pitoanelor longitudinale, va fi dificil de introdus carabiniera, de aceea, în prealabil vom echipa pitonul cu o buclă de cordelină.

Fig. 57. Pitoanele prea lungi, la care urechea nu atinge stînca, trebuie îndoiteFig. 58. Îndoirea pitoanelor transversaleFig. 59. Piton cu profil V din oţel dur, care nu se poate îndoi; se prevede cu o buclăFig. 60. Pitoane jumelăte (îngemănate) în lipsa penelor sau bongurilorÎndoirea pitonului este posibilă numai în cazul oţelului moale; pitoanele din oţel dur vor fi

prevăzute cu o buclă lipită de perete şi legată cu nod de ancoră (fig. 59).În fisurile largi, în care pe vremuri se băteau pene de lemn (în Carpaţi adeseori ţevi) se

înţepenesc pitoane profilate, care se fac cu lăţimi pînă la 3 cm. În lipsa unor pitoane potrivite se pot înţepeni două pitoane sau mai multe pitoane gemene (fig. 60, 61, 62). În fisurile de mici dimensiuni se folosesc cu succes pitoanele RURP (fig. 63).

Fig. 61. Pitoane bătute într-o gamă largă în pereteFig. 62. Pitoane cu profil V bătute cuplatFig. 64. Metodă de extragere a pitoanelor cu ciocanul şi o buclăFig. 63. Pitoane rurp într-o fisură verticală (a), orizontală (b)Scoaterea pitoanelor se face prin lovituri potrivite de ciocan. În general, pitoanele din oţel dur

se pot recupera mai uşor decît cele din oţel moale, în schimb trebuie să dăm atenţie faptului că ele pot ceda brusc, astfel încît riscăm să le pierdem. În caz de dificultate putem încerca scoaterea prin folosirea vîrfului ciocanului cu efect de pîrghie. De asemenea, se poate încerca folosirea unei bucle de cordelină de 7 mm, legată atît de urechea pitonului cît şi de capul ciocanului (fig. 64).

Penele de lemn găsite în trasee, trebuie verificate cu deosebită grijă, întrucît lemnul îşi modifică uşor structura sub influenţa condiţiilor atmosferice (fig. 65). Dacă este posibil, vom trece o buclă pe după vîrful penei bătută în fisură, astfel încît bucla să se înţepenească între pană şi stîncă pe ambele laturi ale penei sau, în cazul unei bucle prea scurte, numai pe una din laturi. Penele pot fi bătute nu numai pe direcţia axei longitudinale dar şi transversal, în cazul fisurilor foarte largi (fig. 68). Bucla se înţepeneşte între pană şi stîncă (fig. 66).

Fig. 65. Până solicitată prost (a), echipată cu o buclă nouă (b) care-i îmbunătăţeşte solicitareaFig. 66. Buclă înţepenită între stîncă şi panăFig. 67. Bong bătut într-o fisură verticală. Bucla se introduce în găurile mai apropiate de stîncăFig. 68. Fisură lată echipată cu bong sau pană de lemn înţepenite transversal. Bucla se aşază în partea mai înaltăFig. 69. a. Pene în fisuri verticale; b. pană într-o fisură orizontalăBongurile se plantează asemănător cu penele de lemn. Avînd mai multe găuri, bucla se trece

prin gaura cea mai apropiată de stîncă, cu poziţia cea mai favorabilă din punct de vedere al rezistenţei în momentul solicitării (fig. 67). Ca şi penele de lemn, bongurile se pot înţepeni şi transversal, în acest caz bucla trecîndu-se prin gaura cea mai înaltă (fig. 68).

Pietrele sau bolovanii mai mici sau mai mari pot înlocui cu succes penele sau bongurile. Le putem.înţepeni în fisuri prin lovituri de ciocan, după care trecem o cordelină prin spatele lor.

Page 17: Walter Kargel. Alpinism

Penele metalice sînt derivatele artificiale ale pietrelor înţepenite şi ale buclelor cu noduri (fig. 69). Tendinţa actuală este de a face trasee noi şi de a reface traseele pitonate, fără folosirea pitoanelor, ci doar a mijloacelor „curate" de asigurare şi înaintare, mijloace care nu lasă urme.

Fig. 70. Pene „Titon" (cu profil T)Fig. 11. Pene dispuse în opoziţie într-o fisură orizontalăFaţă de pitoane, penele au avantajul că sub sarcină se înţepenesc mai solid. În plus, penele pot

fi înţepenite în fisuri largi şi puţin adînci, unde pitoanele n-ar putea fi plantate. Penele se aşază deasupra unui loc în care fisura se îngustează şi nu pot fi solicitate decît în sensul acestei îngustări. Există pene de diferite tipuri, iar din fiecare tip cîte un set de diferite mărimi (vezi fig. 27-31).

Exemple de moduri de folosire sînt redate în fig. 69—74. Cele mai mici pene au o singură dimensiune de înţepenire; penele mai mari pot fi înţepenite pe două dimensiuni, tipul Hexentric chiar pe trei. Penele cu cablu, aşezate în fisuri adînci, trebuie de regulă prelungite cu o buclă (fig. 72). În fisurile foarte late pot fi aşezate două pene combinate, înţepenite în sens invers una faţă de cealaltă (fig. 73).

După un stagiu de antrenament şi de practică, se pot descoperi foarte multe posibilităţi de plasare a penelor (fig. 79), mai ales în granit, dar şi în calcare şi conglomerat . După aşezare, pana trebuie încercată cu prudenţă.

Fig. 72. Pana cu cablu se echipează cu o buclă suplimentară pentru a nu fi slăbită prin mişcările corziiFig. 73. Într-o fisură largă se înţepenesc două pene, aşezate invers una făţă de cealaltăFig. 74. Pană fixată după un bongPenele mai mari se prevăd cu bucle din cordelină de 7 mm sau resturi de coardă, de 1,6 pînă la

1,8 m lungime, cu nod de buclă simplu şi se poartă peste umăr.Fig. 75. Folosirea buclelor (a—f), înţepenirea carabinierelor (g—h)Bucla cu nod (fig. 75) este folosită aproape exclusiv în zonele de căţărătură din Boemia şi

Saxo-nia unde sînt specifice „turnurile" de gresie. În alte zone de căţărătură nu se foloseşte decît ca expedient, în lipsa penelor. Fixarea în stîncă se face similar cu a penelor, dar atenţie: nodurile au particularitatea de a se deforma, ceea ce înseamnă că dacă fisura are feţele aproape paralele, nodul poate scăpa în momentul încărcării sale. Pentru bucle se folosesc cordeline de 5-8 mm, bucăţi de coardă de 9-11 mm sau chingă. Ca nod se întrebuinţează nodul de mijloc, care poate fi înnodat de mai multe ori pentru a obţine un diametru mai mare, în funcţie de lărgimea fisurii.

Fig. 76. Asigurarea pe după un colţ de stîncă se face prin intermediul unei bucle. Trecerea directă a corzii după colţuri produce o uzură pronunţată a corziiFig. 77. a. Buclă gata înnodată introdusă în clepsidră ; b. buclă înnodată după trecerea unui fir prin clepsidrăClepsidra este o gaură în stîncă, prin care poate fi trecută o buclă cu firul simplu sau dublu

(fig. 77). Bucla trecută dublu are avantajul că poate fi mai repede montată şi demontată, pe cînd cea simplă ne obligă să facem un nod care, după încărcare, se desface cu greu. Buclele din chingă au o rezistenţă sporită la trecerea peste muchie, de aceea sînt de preferat, dacă diametrul găurii permite.

Colţurile stîncoase se folosesc pentru asigurare, fiind echipate cu o buclă, ca şi clepsidrele (fig. 76). Trecerea directă a corzii nu se face decît în mod excepţional, întrucît rezultă o frecare mare, uzură a corzii şi pericol de înţepenire.

7. ASIGURAREA

Împotriva căderii, alpinistul este asigurat prin coarda ţinută de coechipier.Eficienţa asigurării depinde de o serie de factori înlănţuiţi, ce alcătuiesc lanţul de asigurare —

centură, nod, coardă, carabiniere, pitoane, dispozitivul de frînare — precum şi de metoda de asigurare.Asigurarea statica presupune blocarea instantanee a corzii într-un punct fix în momentul producerii şocului din cădere. Ca urmare apar eforturi de maximă intensitate în toate verigile lanţului de asigurare, forţa de şoc maximă fiind de 1 200 kg, ceea ce poate duce la o catastrofă pentru capul de coardă sau chiar pentru întreaga echipă. Asigurarea statică nu poate fi realizată decît făcînd un nod în pitonul de asigurare, ceea ce practic nu este posibil. Există însă metode de asigurare ale căror efecte se apropie de cel al asigurării statice: aceste metode sînt interzise. Un exemplu în acest sens este aşa-numita asigurare „în cruce peste piept", folosită cîndva în Elveţia Saxonă.

Asigurarea dinamică, contrar asigurării statice, permite corzii să alunece prin punctul fix de asigurare în momentul producerii şocului din cădere, oprirea fiind făcută printr-o frînare treptată.

Cu cît frînarea se face mai lent, cu cît alunecă mai multă coardă prin punctul fix pînă la blocarea completă, cu atît sînt mai mici solicitările în verigile lanţului de asigurare. Acest efect, ideal din punct de vedere al rezistenţei, ascunde în schimb un pericol mărit pentru capul de coardă: prin

Page 18: Walter Kargel. Alpinism

lungirea distanţei de cădere creşte pericolul de impact pe o treaptă stîncoasă orizontală. Trebuie deci aleasă o metodă de asigurare care să reprezinte media optimă dintre cele două efecte extreme: să nu blocheze coarda prea brusc pentru a nu periclita lanţul de asigurare şi implicit viaţa întregii echipe şi nici să nu permită alunecarea unei cantităţi prea mari de coardă pentru a nu periclita viaţa capului de coardă.

Practic, cel ce asigură are de ales între trei trepte de frînare, în funcţie de situaţia care se poate naşte la cădere şi care la rîndul ei depinde de numărul punctelor fixe intermediare de care dispune: multe, puţine sau deloc (fig. 78).

Fig. 78. a. Asigurarea statică: şanse minime de supravieţuire. Asupra corpului acţionează 1 200 kg ; b. asigurarea 25% dinamică, recomandabilă la căţărătura liberă fără puncte intermediare de asigurare ; c. asigurarea 50% dinamică (semidinamică) se aplică în cazul căţărăturii libere cu unele puncte intermediare de asigurare (pitoane)Fig. 79. Renunţaţi la asigurarea la umărFig. 80. Asigurarea la şold a scaunuluiAstfel, în cazul lungimilor de coardă artificiale, cu multe pitoane intermediare, nu sînt înălţimi

mari de cădere, iar numeroasele carabiniere prin care trece coarda frînează suplimentar căderea: vom alege treapta inferioară de frînare corespunzînd unei forţe de şoc de 220 — 300 kg, denumită „treapta I de asigurare dinamică pură". În lungimile de coardă de căţărătură liberă, cu puţine pitoane intermediare, mărirea distanţei de cădere poate deveni periculoasă: se alege treapta mijlocie de frînare, corespunzînd unei forţe de şoc de 350 — 450 kg, denumită „treapta semidinamică" sau „treapta a II-a".În sfîrşit, în cazul căţărăturii libere, fără nici un piton intermediar, distanţa de cădere trebuie redusă: se alege treapta superioară de frînare, corespunzînd unei forţe de şoc de 450 — 600 kg, denumită „treapta a III-a de asigurare dinamică redusă", mai apropiată de asigurarea statică.

Fig. 81. Asigurarea la şold — fazele 1 — 5 Fig. 83. Asigurarea la şold a capului de coardă (a) şi a secundului (b)Asigurarea la umăr (fig. 79) este o metodă dinamică de asigurare folosită de mulţi alpinişti,

dar care trebuie abandonată datorită numeroaselor ei defecte. Ne mărginim să subliniem că efectul de frînare al asigurării la umăr depinde de mulţi factori ce nu pot fi controlaţi; există pericolul alunecării de pe umăr a corzii şi de asemenea pericolul strangulării celui ce asigură; în general, alpiniştii subestimează forţa de şoc la care trebuie să facă faţă în caz de cădere a capului de coardă şi care, în caz de intensitate maximă, nu poate fi frînată cu asigurarea la umăr. Această metodă nu poate fi folosită decît de către capul de coardă pentru asigurarea secundului, în teren puţin înclinat, sau cu trepte succesive. Coarda de asigurare trece prin mîna capului de coardă, pe sub braţ, peste spate în diagonală, peste umărul opus şi prin cealaltă mînă. Prima mînă are rolul de conducere a corzii, iar spatele, umărul şi a doua mînă au rolul de frînă.

Asigurarea la şold este o variantă mai bună de asigurare (fig. 80- 83).Asigurarea la umăr prin carabinieră (fig. 84) constituie încă o variantă îmbunătăţită a

asigurării la umăr. Această variantă, folosită de ghizii din Tirolul de Sud, poate fi aplicată şi pentru asigurarea capului de coardă de către secund, la căderi mai uşoare. Coarda de asigurare trece printr-o carabinieră cu şurub, prinsă la piept în bucla centurii de asigurare. Carabiniera se aşază cu clapeta în afară şi deschiderea în jos. În lipsa unei carabiniere cu şurub se folosesc două carabiniere, dispuse cu deschiderile aşezate invers una faţă de cealaltă. Prin introducerea carăbinierei nu se măreşte numai frecarea dar se garantează şi conducerea corzii, indiferent de direcţia efortului.

Fig. 84. Asigurarea la umăr prin carabinierăForţa de şoc reprezintă efortul cu care este solicitată coarda în cazul căderii alpinistului.

Solicitarea corzii începe după parcurgerea distanţei de cădere liberă; din această clipă coarda începe să se întindă, efortul din coardă creşte, atingînd valoarea maximă atunci cînd acest efort devine egal cu forţa de frînare a dispozitivului de frînare dinamică; în faza următoare, coarda alunecă prin dispozitivul de frînare cu forţă constantă pînă cînd întreaga energie de cădere este absorbită prin frecarea dintre dispozitivul de frînare şi coardă. Energia de cădere este egală cu greutatea alpinistului înmulţită cu înălţimea de cădere; ea este suportată numai în mică măsură de către coardă, cea mai mare parte fiind preluată de dispozitivul de frînare prin frecare. Din cele expuse mai sus rezultă că forţa de frînare este egală cu forţa de soc. Cantitatea de coardă care alunecă prin dispozitivul de frînare este proporţională cu energia de cădere şi este cu atît mai mare cu cît forţa de frînare a dispozitivului de asigurare (metoda aleasă) este mai mică. A lungirea corzii datorată forţei de şoc este, în cazul asigurării dinamice, mult rr.ai mică decît lungimea tronsonului de coardă care alunecă prin dispozitivul de frînare. Secundul care asigură dinamic pe capul de coardă trebuie să aibă în permanenţă la dispoziţie suficientă rezervă de coardă. Bezultă că niciodată nu poate fi folosită întreaga lungime a corzii între două regrupări. Dacă distanţa dintre regrupări este de 40 m trebuie să dispunem de o coardă de 46 m, astfel încît în orice situaţie să avem la dispoziţie o rezervă de 6 m de coardă, necesară pentru o corectă asigurare dinamică.

Page 19: Walter Kargel. Alpinism

Dacă nu dispunem decît de corzi de 40 m, distanţa dintre regrupări trebuie redusă corespunzător; folosind pînă şi ultimul metru de coardă, asigurarea devine statică, rezultînd în caz de cădere o forţă de şoc maximă, circumstanţă care nu trebuie neglijată. Cele mai multe accidente în alpinism sînt datorate neglijării principiilor tehnicii de asigurare. Alpiniştii legaţi în coardă trebuie să respecte cu stricteţe regulile de folosire a corzii. Mersul concomitent reprezintă o excepţie, întreaga atenţie a celui ce asigură trebuie să se concentreze asupra camaradului de coardă şi asupra circulaţiei corzii. Chiar dacă nu-l vede pe camaradul său, cel ce asigură trebuie să-i simtă mişcările prin coarda uşor întinsă.

Nu este posibilă nici o asigurare fără autoasigurare ireproşabilă; în caz contrar, cel ce asigură este smuls din regrupare chiar de o forţă ele şoc relativ redusă. Asigurarea dinamică trebuie făcută corect, deci, folosită treapta de frînare corespunzător cu situaţia, chiar pe parcursul unei singure lungimi de coardă, după cum pasajul pe care-l parcurge capul de coardă este prevăzut cu pitoane dese, rare sau complet lipsit de pitoane. Schimbarea treptei de frînare pentru a corespunde în permanenţă situaţiei date este cît se poate de simplă, după cum vom vedea mai jos.

Presupunînd că o lungime de coardă începe cu un pasaj lipsit de pitoane, se vă folosi treapta a III-a de asigurare dinamică. Dacă din loc în loc se găsesc pitoane, se trece la treapta a II-a, Dacă urmează un pasaj artificial cu pitoane dese, se adoptă treapta I. Dacă urmează din nou un pasaj cu pitoane rare se revine la treapta a II-a. Acest principiu nu este valabil decît pentru mersul la coardă simplă. În cazul folosirii corzii duble se aplică o singură treaptă de asigurare şi anume treapta I, cu condiţia ca cele două corzi să fie trecute alternativ prin pitoane, într-adevăr, chiar şi în cazul pitoanelor depărtate, cele două corzi acţionînd paralel rezultă automat forţa dublă de frînare necesară pentru această situaţie.

Pentru asigurarea dinamică sînt necesare mănuşi. O căzătură mai importantă nu poate fi ţinută cu mîna goală, mai ales în cazul treptei I de frînare, întrucît se produc arsuri. De reţinut că mănuşa nu este necesară decît pentru o singură mînă şi anume pentru cea aflată în urma dispozitivului de frînare: aceasta este de fapt mîna care frînează, cealaltă avînd doar rolul de a asigura circulaţia corzii. Căzături importante nu sînt de aşteptat decît în cazul capului de coardă sau în cazul secundului aflat într-o traversare. În pasajele apropiate de verticală, secundul nu poate decît să alunece în coardă fără a produce o forţă de şoc mai mare, cu condiţia ca cel ce asigură, să ţină coarda în permanenţă întinsă.

Alegerea corzilor se face după gradul de dificultate al traseului. Nu trebuie însă să ne lăsăm amăgiţi de gradul de dificultate de ansamblu, ci să ţinem seama de dificultăţile maxime întîlnite într-o lungime de coardă sau într-un pasaj al traseului.

Astfel, de regulă, în traseele pînă la gradul IV — scara II IA A este suficientă o singură coardă (coardă simplă, marcată cu cifra 1), dar adesea se poate întîmpla ca într-un traseu de gradul 3B -scara FRTA — să întîlnim pasaje sau lungimi de coardă de gradul V, ba chiar VI. În traseele de la gradul V în sus, adesea combinate cu dificultăţi de căţărătură artificială, se vă merge la coardă dublă. Contrar celor expuse în manualele mai vechi, pe baza experienţei acumulate, se recomandă astăzi să nu se meargă niciodată cu două semicorzi (marcate cu semnul ½) ci cu o coardă simplă şi o semicoardă sau cu două corzi simple.

Prin folosirea curentă a buclelor pentru prelungirea pitoanelor se reduce considerabil frecarea corzii; astfel, în special în S.U.A. (Yosemite), s-a încetăţenit obiceiul de a se merge la coardă simplă chiar şi în traseele preponderent artificiale. Nu se recomandă totuşi acest sistem, cu excepţia traseelor de antrenament, mai ales ţinînd seama de necesităţile de coardă pentru rapel pentru o eventuală retragere.

Autoasigurarea. Cea mai simplă autoasigurare în regrupare se poate face dacă pe traseu există un pom sau un colţ de stîncă, cu ajutorul unei bucle de coardă de asigurare sau o buclă separată. Atenţie la autoasigurarea la colţ de stîncă: la asigurarea capului de coardă de către secund, ea poate fi trasă în sus ! Oricum, colţul de stîncă trebuie să se afle cel puţin la nivelul capului celui ce asigură sau mai sus de acest nivel.

Fig. 85. Regrupare expusă. Două pitoane de autoasigurare. Buclă din coarda disponibilă pentru şedere comodă.Fig. 86. Legarea intre ele a trei pitoane cu ajutorul unei cordeline, pentru a obţine o încărcare uniform repartizatăFig. 87. Asigurarea în cruce la carabinieră (a). Solicitarea la cădere (b)Fig. 88. Asigurarea în cruce la carabinieră la coardă dublăFig. 89. Asigurarea cu nod semlcabestan este cea mai recomandabilă metodă de asigurare cunoscută azi

Atenţie: se foloseşte o carabinieră cu şurub avînd forma de pară, suficient de mare. şurubul se află în partea mîinii celui ce asigură. Carabinierele trapezoidale nu sînt recomandabileÎn mod curent, autoasigurarea se face la piton, mai rar la o pană de lemn sau metalică, întrucît,

Page 20: Walter Kargel. Alpinism

cu excepţia pitoanelor special fixate şi cimentate în traseele de largă circulaţie (în Carpaţi nu cunoaştem asemenea cazuri), nu putem fi siguri de rezistenţa unui piton, de regulă vom folosi cel puţin două pitoane de autoasigurare, iar în regrupări foarte expuse şi cu pitoane slabe, chiar mai multe. Pitoanele de autoasigurare trebuie să fie la nivelul pieptului sau al capului. Dacă există posibilitatea ca secundul să fie smuls în sus, ceea ce se poate întîmpla în cazul căderii capului de coardă într-un traseu cu pitoane intermediare, este bine ca unul din pitoane să fie situat la nivelul genunchilor. Legarea la pitonul de autoasigurare se face cel mai bine cu nodul de cabes-tan, care se leagă, se dezleagă şi se mută uşor. Condiţia este însă ca nodul de cabestan să fie în permanenţă uşor tensionat, altminteri există pericolul ca el să alunece peste clapeta carabinierei şi s-o desfacă. Pentru prevenirea unor asemenea eventualităţi este de preferat nodul de mijloc simplu sau dublu (în opt). Autoasigurarea trebuie să fie destul de scurtă, astfel încît în caz de solicitare, cel ce asigură să poată ajunge comod cu mîna la piton, pentru a bloca coarda şi a lua măsurile de rigoare. O autoasigurare prea lungă poate periclita viaţa celui ce asigură. În caz de regrupare precară, cu prize de picior reduse, se recomandă confecţionarea unei bucle mai mari de coardă în care se poate sta şezînd (fig. 85). În cazul pitoanelor de autoasigurare slabe se poate mări gradul de siguranţă legîndu-se între ele cu o buclă de cordelină aşezată astfel încît să repartizeze efortul, dintr-un eventual şoc, în mod egal. printr-o carabinieră conform schiţei (fig. 86). În această carabinieră se atîrnă şi dispozitivul de frînare, în caz de asigurare la piton, iar autoasigurarea se face la pitonul cel mai solid. Solidarizarea pitoanelor din regrupare se poate face şi cu rezerva de coardă de care dispunem. În caz de lipsă a prizelor de picior, regruparea se poate face în scăriţe şi pentru mai mult confort se poate confecţiona şi o buclă de şedere, după cum am mai arătat.

Fig. 90. Asigurarea cu nod semicabestan la pitonFig .91. Asigurarea cu nod semicabestan la centurăAsigurarea în cruce la două carabiniere (fig. 87, 88) necesită ca dispozitiv de frînare două

carabiniere cu şurub, fixate în cele două bucle ale centurii de legare în coardă şi aşezate cu clapetele în sus. Treptele de frînare, implicit deci efectul dinamic al acestora, se pot regla prin numărul de încrucişări ale corzii, precum şi prin unghiul dintre coarda care intră şi cea care iese din dispozitiv. Cu o mînă se dirijează coarda către capul de coardă, cu cealaltă (prevăzută cu mănuşă) se frînează la nevoie. Se folosesc obligatoriu două carabiniere pentru a preîntîmpina pericolul de desfacere a încrucişărilor corzii.

În cazul asigurării la piton, carabinierele trebuie atîrnate direct în piton fără vreo buclă intermediară. Asigurarea la coardă dublă se face folosind cîte două carabiniere pentru fiecare coardă.

La aplicarea metodei de asigurare descrise mai sus se pot face următoarele greşeli:— nu se realizează numărul corect de încrucişări ale corzii, ceea ce duce la nerealizarea

treptei de frînare corespunzătoare;— folosind o singură carabinieră, în caz de cădere, încrucişările se desfac parţial, ceea ce

duce la creşterea nedorită a înălţimii de cădere;— unghiul dintre coarda care intră şi cea care iese din dispozitiv nu poate fi menţinut corect.Asigurarea cu nod semicabestan (fig. 89, 90, 91) este metoda imaginată de Munter şi

recomandată de UIĂ. Cauzele greşelilor enumerate la metoda descrisă mai sus nu apar la metoda cu nod semicabestan, la care se foloseşte o singură carabinieră cu şurub (atenţie: se va folosi o carabinieră ovalizată şi nu una trapezoidală!) atîrnată în centura de legare în coardă sau în piton. Coarda de asigurare formează în carabinieră un nod semicabestan (nod cabestan făcut pe jumătate). La folosirea a două corzi se atîrnă fiecare coardă în cîte o carabinieră separată. Forţa de frînare este cu atît mai mare cu cît mîna care frînează se află mai aproape de carabinieră sau dacă se frînează cu ambele mîini. Avantajele majore ale acestei metode sînt simplitatea şi faptul că nu necesită un dispozitiv special ci doar o carabinieră.

Fig. 92. Dispozitivul Sticht pentru coardă simplă (a), două semicorzi (b) şi pentru o coardă simplă şi o semicoardă (c)Fig. 93. Asigurarea capului de coardă cu dispozitivul Sticht la centurăFig. 94. Asigurarea capului de coardă cu dispozitivul Sticht la pitonAsigurarea cu frînă Sticht. Dintre numeroasele dispozitive speciale de frînare dinamică, cel

mai răspîndit este plăcuţa Sticht (fig. 92), confecţionată din aluminiu, cu gaură ovalizată prin care se trece coarda de asigurare, formînd o buclă (fig. 92 a). În cazul corzii duble se foloseşte plăcuţa cu două găuri (fig. 92 b, c). Dimensiunile găurii trebuie să corespundă corzii folosite —11 sau 9 mm. În bucla corzii se introduce o carabinieră care la rîndul ei se atîrnă în centura de legare în coardă. Distanţa dintre plăcuţă şi carabinieră trebuie menţinută la circa 10 cm, împiedicîndu-se astfel blocarea corzii; pentru menţinerea distanţei, un tip mai recent de plăcuţă este prevăzut cu un arc spiral de oţel. În caz de solicitare, plăcuţa se apropie de carabinieră, obţinîndu-se astfel efectul de frînă (fig. 93, 94, 95).

Avantajele frînei Sticht sînt: simplitatea şi siguranţa în mînuire, precum şi simplitatea aparatului; dezavantajul constă în faptul că necesită un dispozitiv special în plus faţă de materialul

Page 21: Walter Kargel. Alpinism

obişnuit de alpinism.Asigurarea secundului de către capul de coardă se face în raport cu forţele de şoc care se pot

produce. În cazul mersului pe verticală, nu se pot produce şocuri importante, ordinul de mărime fiind dublul greutăţii alpinistului. În aceste condiţii se foloseşte o asigurare statică, respectiv treapta a III-a de asigurare dinamică, avînd efect static în cazul formelor mici de şoc.

Din contră, în cazul traversărilor sînt posibile căderi pendulare, cu forţe de şoc ce corespund greutăţii alpinistului înmulţită cu patru. Pentru aceasta este indicată treapta I de asigurare dinamică.

Testul metodelor de asigurare. Pentru ca alpinistul, în special cel începător, să-şi facă o imagine mai apropiată de realitate despre forţa de şoc la care trebuie să facă faţă cînd asigură, se recomandă a se face cîteva încercări cu o greutate de test (sac de nisip). Se începe cu o greutate redusă, cca 50 kg, şi cu înălţime de cădere mică. Oricum, nici o metodă de asigurare nu trebuie aplicată direct într-un traseu fără a face în prealabil încercări, exerciţii, antrenamente pe teren plat. Se vor face încercări de asigurare nu numai a capului de coardă dar şi a secundului. O metodă foarte bună a fost imaginată de prof. Avcin — este vorba de testul cu autoturismul. „Autoasigurarea" se face la un pom, autoturismul cu motorul decuplat rulînd cu viteză de 5—10 km/oră; se foloseşte obligatoriu o metodă dinamică de asigurare. După primele încercări se poate trece la o viteză ceva mai mare.

Fig. 95. Asigurarea secundului cu dispozitivul StichtFig. 96. Gata pentru start

8. MERSUL PE STÎNCĂ

Reguli de bază. Mersul pe stîncă constă dintr-o serie de mişcări, cu cheltuială de energie fizică şi psihică din partea alpinistului. Mersul corect, conform anumitor reguli, asigură o economie substanţială de energie contribuind la securitatea alpinistului şi la succesul acţiunii.

— Căţără-te cu ochii înainte de a pune mîna. Pasajul care urmează trebuie examinat cu privirea, mişcările cu anticipaţie calculate şi prevăzute ordinea lor, posibilităţile de asigurare, urmările pe care le poate avea alunecarea sau căzătura, unde conduce, care este locul următor de odihnă. Numai după ce am examinat toate aceste aspecte părăsim locul sigur pe care ne aflăm şi parcurgem f ără prea multă şovăială pasăjul respectiv pînă la locul unde ne putem odihni şi examina pasajul următor.

— Fiecare priză de mînă său de picior trebuie încercată dacă rezistă sau nu. Încercarea se face cu mîna sau cu piciorul. Multe prize ţin numai dacă sînt folosite într-un anumit fel, în special la compresiune (apăsare) şi nu la tracţiune (trăgînd de ele, ies ca un sertar). Deosebit de fragile sînt prizele de iarbă. Iarba, în special cea uscată, rezistă slab la tracţiune. În plus poate fi smulsă , cu rădăcină ba chiar şi cu bucata de pămînt (perniţă) pe care a crescut. Iarba uscată şi culcată la pămînt este extrem de alunecoasă. Mai periculoase decît iarba sînt muşchii, lichenii şi mîzga. Siguranţa unei prize nu depinde de mărimea ei. Se poate întîmpla ca un bloc sau o lespede foarte mare să se disloce brusc fără vreun semn premergător. În cazul folosirii unui astfel de bloc instabil pentru tracţiune cu ambele mîini se poate întîmpla să rămînem cu el în braţe. Căzînd, acest bloc poate tăia coarda, poate strivi pe coechipierul aflat dedesubt sau îi poate accidenta pe alţii aflaţi mai jos.

— Căţărătura trebuie să .se desfăşoare calm, cu atenţie şi îngrijit, fără smucituri şi sărituri. Mişcările trebuie să fie ritmice, fluide, fără să se încalece, fără contracturi. Un bun căţărător face mişcările corecte în mod firesc, ca urmare a antrenamentului şi experienţei acumulate în timp. Începătorul trebuie să înlocuiască experienţa cu un plus de atenţie şi autocontrol.

— Regula celor trei puncte. Căţărătorul trebuie să aibă în permanenţă trei puncte de sprijin pentru trei din membrele sale, în timp ce al patrulea se află în mişcare. Stînd cu picioarele pe două prize solide, ţinîndu-se cu mîna stîngă de a treia priză, alpinistul întinde mîna dreaptă după a patra priză. Numai după ce s-a convins de soliditatea ei şi se ţine bine de ea poate mişca un picior pentru a-1 muta pe priza următoare; în acest timp, el rămîne din nou în trei puncte: două prize de mînă şi una de picior.

Explicaţia acestei reguli este că, dacă în timpul mişcării una din cele trei prize cedează sau alunecă piciorul ori mîna de pe punctul de sprijin, alpinistul rămîne totuşi în două prize; rămînînd într-o singură priză, căderea este sigură.

— Căţărătura trebuie să se facă cu economie de forţă, avînd în vedere efortul mare pe care-l reclamă orice traseu de stîncă. În cazul în care nu putem trece un pasaj dificil nu trebuie să ne risipim forţele, ci să revenim la punctul de plecare pentru a examina din nou pasajul şi a găsi eventual altă variantă de căţărare, altă succesiune de prize, altă tehnică sau altă

Page 22: Walter Kargel. Alpinism

poziţie de echilibru, întotdeauna trebuie să dispunem de rezerve de forţă; să nu mergem pînă la epuizare.

— Căţărătura se face pe picioare, care preiau întreaga greutate a corpului. Mîinile nu servesc decît pentru menţinerea echilibrului şi numai în puţine pasaje de mare dificultate le vom folosi pentru tracţionare.

Căţărătura nu este altceva decît o continuare a mersului normal pe un teren cu pantă mai pronunţată, care .poate atinge verticala sau chiar trece de verticală (fig. 97). Profesorul Fritz Moravec exclude chiar din vocabularul tehnic alpin termenul „căţărătură", folosindu-1 doar pe cel de „mers pe stîncă", respectiv „mers pe gheaţă". Explicaţia acestei reguli este că omul nu dispune de suficientă forţă în braţe pentru a sta tot timpul atîrnat în ele. Folosirea braţelor pentru tracţiune rămîne o excepţie, forţa lor trebuind să fie folosită cu cea mai mare economie. Pentru traseele extreme — gradul VI—VII — care solicită mai mult braţele, este necesar un antrenament special.

Fig. 97. Mersul pe stîncăCăţărătura înseamnă mersul pe stîncă, o continuare a mersului pe stradă. Cînd panta devine

prea mare, este necesară o scară pentru picioare şi o balustradă pentru siguranţă şi echilibrul menţinut cu mîna. La fel pe stîncă: mersul — cu picioarele; echilibrul — cu mîinile.

Fig. 98. Mecanica mersului pe stîncăVa fi greu să urci o scară lipindu-te de ea. Totuşi, mulţi începători fac aşa pe stîncă, fiindcă le

este frică, Dar aceasta împiedică mişcarea normală, limitează cîmpul de vedere, favorizează alunecarea prin încărcarea dezavantajoasă a prizelor (vezi paralelogramul de descompunere a forţelor din mecanica elementară!) Deci: depărtat de perete! (de obicei !)

Fig. 99. Mecanica alpinismului.Alunecarea în cazul corpului lipit de stîncă este mai mare decît la poziţia depărtat— Mersul în şpraiţ, cu picioarele depărtate, stă la baza unui bun stil de căţărătură, elegant şi

sigur. Poziţia de şpraiţ nu se aplică numai la hornuri, fisuri şi diedre dar şi pe feţe. Este clar că poziţia cu picioarele depărtate asigură în acelaşi timp un echilibru mai stabil împiedicînd o răsucire nedorită a corpului în jurul unei axe verticale.

— Căţărătura trebuie să se facă pe linia de cea mai mare pantă. Devierea de la verticala locului înseamnă în acelaşi timp cheltuială mărită de forţă şi echilibru mai puţin stabil. Dacă nu avem la dispoziţie decît prize de mînă situate lateral, vom căuta să traversăm pînă sub ele, pentru a continua apoi înaintarea.

— Căţărătura se adaptează la forma stîncii şi caracteristicile pasajului. De la caz la caz, trebuie mers cu corpul depărtat de stîncă (fig. 98), în special pe muchii şi creste sau, din contră, lipit de stîncă în pasaje de perete, fisuri sau la căţăraturi prin frecare.

În mişcare, centrul de greutate al corpului se află în general în afara punctelor de sprijin; în timpul odihnei, din contră, centrul de greutate este bine să se afle în interiorul perimetrului punctelor de sprijin (vezi şi paralelogramul forţelor, fig. 99).

— Eliberează-te de toate reţinerile datorate unei poziţii expuse, unui pasaj aerian. Instinctiv, omul se inhibă în faţa unui loc periculos, datorită poziţiei sale nesigure în spaţiu. Nu este acelaşi lucru, din punct de vedere psihologic, sa ataci un pasaj de gradul VI sau VII, la 1 m de pămîntul ferm sau la cîteva zeci sau chiar sute de metri deasupra văii. Ca şi arta căţărăturii, şi această eliberare de reticenţe se obţine tot ca urmare a antrenamentului.

În cartea sa de şcoală de alpinism, Cesare Maestri rezumă la 7 numărul regulilor de căţărare (fig. 100).

Comenzi de coardă, înţelegerea dintre coechipierii unei corzi se face prin comenzi scurte şi clare. Trebuie evitate toate posibilităţile de interpretare greşită. Comenzile se aud greu, datorită reliefului, distanţei care-i separă pe colegi, condiţiilor atmosferice (vînt, ploaie, viscol), precum şi îmbrăcămintei (căciulită, glugă trasă peste urechi, cască). În aceste condiţii trebuie evitate orice comenzi care ar putea crea confuzie, de exemplu toate comenzile care cuprind o negaţie. Comanda „nu trage" poate fi interpretată „trage", cuvîntul „nu" trecînd neauzit.

Capul de coardă îl întreabă pe secund dacă este gata să-l asigure. Secundul răspunde: „gata, poţi pleca", înainte de a face prima mişcare, capul îl informează pe secund: „am plecat". Dacă are nevoie de tracţiune de coardă, capul strigă: „filează", iar secundul răspunde: „filez" pentru a-i comunica celui care a dat comanda că a înţeles corect. Dacă nu mai necesită tracţiune, capul strigă: „slăbeşte". În cazul folosirii a două corzi, la comenzi se adaugă denumirea corzii: stînga, dreapta sau mai bine roşu, galben după culoarea corzii, de exemplu „filează roşu, slăbeşte galben". La dislocarea unei pietre se strigă „piatră", pentru a-1 avertiza pe coechipier.

Fig. 100. Regulile de căţărătură ale lui Cesare Maestri:1. Nu mişca mai mult de un membru în acelaşi timp;2. Nu întinde şi nu ridica prea mult mîinile după prize ;

Page 23: Walter Kargel. Alpinism

3. Nu sări după o priză înaltă ; 4. Nu folosi prizele de mînă şi de picior, înainte de a le verifica dacă rezistă ; 5. Nu face paşi prea mari ; 6. Nu folosi prizele cu muchia interioară sau exterioară a tălpii ci cu vîrful; 7. Nu te prinde cu ambele mîini de o singură priză.

(A scuola di roccia con Cesare Maestri)Fig. 101. Introducerea carabinierei în piton şi a corzii în carabinierăSecundul trebuie să-l ţină la curent pe capul de coardă cu lungimea corzii rămasă disponibilă:

20 m, 10 m, 5 m, pentru ca acesta să se îngrijească la timp de găsirea unui loc de regrupare. Dacă nu cunoaştem traseul şi dacă nu putem repera un loc confortabil de regrupare mai sus, vom prefera să regrupăm după 20—25 m, în loc de a negaşi în situaţia de a ajunge la capătul corzii, într-un loc nepotrivit. Numai în caz de nevoie vom regrupa în scăriţe, atîrnaţi în pitoane. Dacă aceste pitoane nu sînt prea sigure, secundul se vă opri mai jos de capul de coardă, între cei doi coechipieri rămînînd 2 — 3 pitoane de asigurare.

Ajuns într-o regrupare, capul de coardă îşi făce mai întîi autoasigurarea, apoi strigă „am regrupat", ceea ce înseamnă că secundul nu mai trebuie sa asigure şi se poate pregăti de plecare. Capul de coardă trage la el restul de coardă disponibilă. Secundul strigă: „gata" în momenul cînd coarda s-a întins, iar capul răspunde: „poţi să pleci". Secundul comunică: „am plecat" şi în continuare poate cere capului să fileze, să slăbească etc.

Fig. 102. Prelungirea pitonului cu o buclă fixată cu nodul de ancoră (a) sau cu firul trecut direct prin urechea pitonului (b)Coarda trebuie să alunece uşor prin carabiniere şi peste muchiile stîncoase pentru ca escalada

să decurgă normal. Prima condiţie pentru circulaţia nestînjenită a corzii este de a o trece corect prin carabiniere, ceea ce înseamnă că trebuie prevăzută direcţia pe care o vă lua coarda după trecerea capului de coardă dincolo de piton. În nici un caz coarda nu trebuie să facă o bucle care ar putea duce la blocarea şi punînd capul de coardă în imposibilitate de a continua escalada. Dar şi un unghi nepotrivit poate produce o frecare destul de mare, mai ales în cazul în care coarda trece prin multe pitoane. Dacă o singură carabinieră nu satisface condiţia de trecere uşoară a corzii se vor folosi 2 sau chiar mai multe carabiniere aşezate în lanţ. sau se vă prelungi pitonul cu o buclă prevăzută cu două carabiniere. Foarte bune pentru escaladele cu multe pitoane sînt buclele expres.

După introducerea în piton, carabiniera se roteşte cu 180° (fig. 101), astfel încît coarda să poată fi uşor atîrnată în carabinieră, iar pe de altă parte pentru a se evita ca, prin tracţiunea corzii, clapeta să fie presată spre perete, apărînd astfel pericolul de deschidere involuntară.

Traseul corzii printr-un şir de pitoane trebuie să fie pe cît posibil rectiliniu. Pentru a evita unghiurile de pe traseul corzii precum şi cele datorate reliefului — pitoane bătute în concavităţi, în spatele unor muchii sau sub surplombe - se folosesc bucle de prelungire a pitoanelor (fig. 102, 103, 104). În traseele artificiale cu foarte multe pitoane, capul de coardă vă recupera o parte din carabiniere scoţîndu-le din pitoane după trecerea pasajului respectiv pentru a reduce frecarea corzii şi pentru a face economie de carabiniere. Carabinierele se recuperează în primul rînd din pitoanele care par nesigure şi din pitoanele de trecere la care se ajunge mai uşor cu mîna şi care nu sînt esenţiale pentru asigurare. Tot pentru reducerea frecării se foloseşte coarda dublă atîrnată alternativ în pitoane, ţinînd seama de traseul rectiliniu al corzilor, care trebuie să circule, pe cît posibil, paralel, fără a se încrucişa.

Tehnica de căţărătură liberă. Căţărătura liberă este de fapt căţărătura cu prize naturale, fără folosirea mijloacelor artificiale pentru înaintare (fig. 105, 106). Pitoanele şi celelalte mijloace artificiale nu sînt folosite decît pentru asigurare.

În funcţie de conformaţia terenului se folosesc tehnici diferite. Astfel deosebim tehnica de căţărătură în fisuri, în hornuri, în diedre şi pereţi. Escalada se desfăşoară cu precădere în forme de relief verticale, cele orizontale fiind folosite numai pentru traversări, prin care se caută a se evita pasaje improprii pentru căţărătură şi a se ajunge pe o linie de escaladă mai favorabilă.

Fig 103. Piton aflat sub un tavan, prelungit cu buclă pentru circulaţia mai bună a corziiFig 104. Aşezarea corectă a corzilor într-o lungime de coardă artificialăFig. 105. Prize de mînăFig. 106. Prize de piciorCăţăratura în fisuri Tehnica de căţărătură in fisuri depinde de dimensiunea fisurilor care

poate sa varieze de la cîţiva milimetri pînă la 10-15 cm. Degetul, poate fi înţepenit într-o fisură cu muchia vie şi care se îngustează (cheie de deget). Forţa în degete se obţine prin antrenament. Această forţă poate fi compensată printr-un bun echilibru şi prize bune de picior.

Fig. 107. Priză cu ambele mtini într-o fisurăFig. 108. Prize de mînă cu fisuriFig. 109. Cheie cu palma şi cu pumnul, în funcţie de lăţimea fisurii

Page 24: Walter Kargel. Alpinism

Fig. 110. Cheie cu piciorul Fig. 111. Cheie cu umărul şi cu braţulFisurile ceva mai largi permit introducerea mîinii (fig. 107 — 109). Palmă se înţepeneşte cu

degetul mare strîns într-un loc în care fisura se îngustează, rezultînd astfel o priză excelentă (cheie de mînă). Picioarele se pot şi ele înţepeni în fisură, este însă preferabil să căutăm pentru ele prize în afara fisurii căci în caz de scăpare a mîinii riscăm să rămînem cu picioarele prinse în fisură. Cu cît priza de mînă în fisură este mai nesigură, cu atît mai mult se indică a nu se înţepeni picioarele în fisură, ci a căuta prize lateral. Dacă fisura este suficient de largă, căutăm să înţepenim mîna prin strîngerea pumnului (cheie de pumn) într-un loc în care fisura se îngustează în jos sau spre exterior. În locul pumnului putem încerca înţepenirea ambelor mîini alăturate, îngemănate; dezavantajul este că ambele mîini sînt fixate pe o singură priză. Cînd fisura se lărgeşte, ea oferă spaţiu pentru o jumătate a corpului astfel încît se poate înţepeni umărul şi antebraţul, precum şi piciorul prin opoziţiă călcîiului şi a genunchiului (fig. 110—111). Cealaltă mînă şi celălalt picior folosesc prize situate în afara fisurii. Oricum, căţărătura într-o astfel de fisură este dificilă şi obositoare şi, în plus, cîmpul vizual este limitat. Se alege poziţia cu jumătatea stîngă sau dreaptă ă corpului în fisură, astfel încît faţa să fie îndreptată spre partea fisurii mai bogată în prize, iar spatele spre partea mai netedă. Această poziţie trebuie aleasă la timp, fiindcă odată angajaţi va fi dificil a o mai schimba.

Fig. 112. Ramonaj în hornFig. 113. Ramonaj într-un horn îngust.Fig. 114. Spraiţ într-un horn largCăţărătura în hornuri (fig. 112). Hornul în alpinism este definit ca o fisură suficient de largă

ca să permită intrarea întregului corp al căţărătorului. Cu cît hornul e mai îngust, cu atît căţărătura este mai dificilă, totodată şi cîmpul vizual mai redus (fig. 113). Ca şi în fisurile largi descrise mai sus se alege poziţia astfel încît faţa să fie îndreptată către peretele mai accidentat, bogat în prize, iar spatele către peretele neted. Cele mai uşoare de escaladat sînt hornurile de circa 90 cm lărgime, în care putem ramona1, folosind presiunea în poziţie a picioarelor, mîinilor şi spatelui. De la caz la caz, vom alege poziţia cu ambele picioare pe peretele din faţă sau cu un picior în faţă şi unul la spate. De asemenea, ne putem sprijini cu ambele mîini pe peretele din spate sau pe cel din faţă sau cu o mînă în faţă şi una la spate. Uneori poate fi mai avantajoasă poziţia de şpraiţ (fig. 114), mai ales dacă ambii pereţi ai hornului oferă prize suficiente. Dacă hornul se lărgeşte, ramonajul nu mai este posibil şi nu mai rămîne decît şpraiţul sau căţărătura în perete.

De remarcat că, spre deosebire de căţărătura de perete, în hornuri se folosesc nu numai mîinile şi picioarele dar şi umerii, spatele, şezuta şi genunchii, pentru sprijin prin frecare.

Adeseori, în hornuri se află blocuri încastrate, mai mici sau mai mari. Aceste blocuri se folosesc drept prize, locuri de odihnă sau de regrupare, sau ca puncte de asigurare, trecîndu-se o buclă în jurul lor. Uneori blocurile încastrate mai mari formează surplombe greu de trecut prin exterior. În acest caz poate fi favorabilă trecerea prin „fereastră" — prin spatele blocului — dacă spaţiul permite. În general, un horn se escaladează, pe cît posibil, la muchiile exterioare, care oferă prize mai bune, deşi instinctiv, omul se simte mai în siguranţă la interiorul hornului. Căţărătura în interior însă prezintă două dezavantaje majore: prize rotunjite, uneori umede, mîzgoase, acoperite cu licheni şi muşchi, pe de o parte, pericolul înţepenirii, al lipsei de libertate de mişcare, pe de altă parte, care face imposibilă o căţărătură elegantă, cursivă, sigură şi eficientă. Ramonajul cu rucsacul în spate nu este posibil. În acest caz, rucsacul trebuie tras cu o coardă sau cu o cordelină de la o regrupare la alta, manevră obositoare prin faptul că rucsacul se freacă de pereţi şi adesea se agaţă. O metodă mai bună este de a lega rucsacul cu un capăt de coardă lung de doi-trei metri la centura secundului.

Căţărătura în diedre (fig. 115). Un diedru este format de doi pereţi de stîncă care se întîlnesc sub un anumit unghi, ca o carte deschisă. De obicei, intersecţia celor doi pereţi este marcată de o fisură, care o-feră posibilităţi de fixare a pitoanelor sau penelor, precum şi prize pentru căţărătura liberă. Tehnica de căţărătură în fisura din diedru seamănă cu cea expusă anterior şi variază după lăţimea fisurii; se folosesc mîinile înţepenite în fisură, iar cu picioarele se face şpraiţ pe pereţii diedrului. Dacă diedrul nu prezintă fisură, tehnica variază după unghiul diedrului. Cu cît unghiul este mai ascuţit, cu atît se aplică o tehnică apropiată celei de căţărătură în hornuri; cu cît unghiul se deschide, se trece la o tehnică de căţărătură de perete.

Şpraiţul în diedru e mai dificil decît într-un horn, întrucît pereţii divergenţi oferă mai puţine posibilităţi de opoziţie. Dacă unul din pereţii diedrului este neted, lipsit de prize, ne vom întoarce cu faţa către peretele opus, folo-sindu-1 pe cel neted pentru sprijinirea prin frecare a umărului sau spatelui; o mînă şi un picior le vom înţepeni în fisură, iar pentru cealaltă mînă şi celălalt picior vom căuta prize în peretele din faţă. Ca şi în cazul hornurilor, rucsacul trebuie să fie tras cu coarda, sau legat de secund

1 ramoner (fr.) = a curăţa coşul; ramonaj (în alpinism) = escaladă interioară.

Page 25: Walter Kargel. Alpinism

cu un capăt de coardă. Ciocanul, carabinierele şi pitoanele, de asemenea, ne încurcă la spate şi trebuie trase în faţă.

Fig. 115. Căţărătură într-un diedruFig. 116. Bavareza, cunoscută şi sub denumirea de căţărătură „a la Dulfer"Bavareză (fig. 116) este spectaculoasa tehnică de căţărătură în opoziţie, denumită de alpiniştii

germani „tehnica Piaz", după celebrul ghid din Dolomiţi, Tita Piaz, pe cînd italienii şi francezii o numesc „tehnica Dulfer", iar englezii şi americanii „layback". Ea se aplică la diedre cu fisura clară şi cu muchiile vii şi reprezintă o frumoasă probă de rezistenţă şi hotărire. Echilibrul corpului este menţinut prin tracţiune cu ambele mîini prinse de muchia fisurii şi presiune cu picioarele pe peretele opus al diedrului. Atît tracţiunea cu mîinile, cît şi presiunea cu picioarele se fac aproximativ perpendicular pe linia fisurii, respectiv peretele diedrului. Ordinea mişcărilor depinde de împrejurări şi poate fi mînă-mînă, picior-picior sau alternativ mînă-picior, mînă-picior.

Fig. 117. Escalada unei feţe prin aderenţă Căţărătura de perete. Spre deosebire de sensul larg al cuvîntului, perete se numeşte, în sens

restrîns, o faţă stîncoasă lipsită de fisuri, hornuri sau diedre. Tehnica cea mai eficace de căţărătură în perete este tehnica de şpraiţ, care permite folosirea optimă a prizelor de picior prin opoziţia picioarelor desfăcute. Şpraiţul împiedică de asemenea răsucirea corpului lateral. Prizele de mînă pot fi — şi sînt de obicei — deasupra nivelului ochilor, dar pot fi şi dedesubt — prize întoarse. Un perete neted, cu prize mici, se cheamă placă. Căţărătura pe plăci se bazează mai mult pe frecare (fig. 117), atît a picioarelor pe asperităţile şi micile prize ale stîncii cît şi a palmei aplicate pe placă. Cu cît placa se apropie de verticală, iar prizele sînt mai mici şi mai rare, cu atît vă trebui să se facă apel la o tehnică mai rafinată şi la un simţ dezvoltat al echilibrului.

În traversări se aleg de preferinţă prize de mînă nu prea înalte, la nivelul ochilor sau prize întoarse aflate mai jos. De la caz la caz, paşii se fac aducînd al doilea picior lîngă primul sau prin încrucişare. Dacă nu dispunem decît de o singură priză de picior, trebuie făcută schimbarea piciorului, rămînînd pentru moment numai în prizele de mînă, ceea ce nu ne putem permite decît în caz de prize foarte solide. Schimbarea piciorului se face cu multă atenţie şi în nici un caz printr-o săritură.

Revenind la poziţia de şpraiţ, trebuie să insistăm asupra economiei de forţă pe care o realizăm prin ea. În şpraiţ se trec adesea cu uşurinţă pasaje care, cu altă tehnică, sînt extrem de dificile şi obositoare. Astfel, se pot trece, ieşind mult în afară, chiar şi surplombe mai mari, fără ajutorul scăriţei şi al altor mijloace artificiale. Cerdacurile — brîne acoperite cu surplombe semănînd cu un horn orizontal — se parcurg cu mişcări asemănătoare cu mersul de focă, pe burtă, coate şi genunchi.

Pasajele verticale sau surplombante, lipsite de prize, aflate deasupra unei regrupări, se pot trece prin „piramidă" (fig. 118), suindu-ne pe genunchii, umerii şi chiar pe capul secundului, care trebuie să aibă o autoasigurare solidă şi scurtă.

Fig. 119. Escaladarea unei trepte înalteFig. 120. Baterea pitoanelorFig. 118. PiramidăDe regulă, nu se folosesc genunchii drept sprijin dar şi această regulă admite excepţii, în

special dacă lipsesc prizele de mînă sau dacă prizele sînt slabe, la ieşirea pe o prispă (treaptă) situată deasupra unui pasaj vertical sau surplombant. Ieşirea pe o astfel de prispă (fig. 119) se poate face prin ridicare în braţe. Dacă prispa se află la nivelul pieptului, se saltă corpul astfel încît alpinistul să rămînă sprijinit în mîini cu braţele întinse în jos, cu un picior urcă pe prispă, apoi cu al doilea şi se ridică în picioare. Mai dificil este de escaladat o prispă situată deasupra nivelului capului. În acest caz, se prinde cu ambele mîini marginea prispei, se ridică picioarele pe perete cît mai sus posibil şi cu o mişcare rapidă se vă smuci cotul în sus astfel încît să se preseze cu palma puternic în jos; apoi cu altă mişcare rapidă se efectuează ridicarea şi cu a doua mînă, în aceeaşi poziţie şi astfel, în final, se ajunge ca ambele braţe să fie întinse.

Tehnica de căţărătură artificială (fig. 120). Folosirea mijloacelor artificiale pentru înaintare este admisă atunci cînd un pasaj nu poate fi trecut prin căţărătură liberă de către un alpinist antrenat. Căţărătura artificială începe din momentul în care alpinistul foloseşte pitoanele sau penele drept prize de mînă sau de picior. Deşi fiecare alpinist e liber să stabilească limita dintre căţărătura liberă şi artificială, totuşi trebuie să căutăm ca prin antrenament stăruitor să împingem această limită cît mai departe posibil. Dealtfel, această tendinţă către căţărătura liberă — free climbing — este mai mult decît oricînd de actualitate. Pe de o parte este clar că numai căţărătura liberă cere maximum de artă şi oferă maximum de satisfacţii, pe de altă parte însă, nici trecerea unor surplombe şi tavane cu mijloace artificiale nu este de neglijat.

Dealtfel, fiecare căţărător va şti să-şi aleagă traseele după gustul propriu — preponderent libere sau artificiale.

Autotracţiunea de coardă (autofilarea) este avantajoasă faţă de tracţiunea directă la piton, prin

Page 26: Walter Kargel. Alpinism

economia de forţă care se rea-liiează. Pentru autotracţiune se trece coarda prin pitonul aflat deasupra noastră, apoi cu o mînă se trage de firul care ne leagă de secund, ajutîndu-ne să urcăm către piton. Autotracţiunea nil se poate face decît la un piton sigur şi situat suficient de sus, cel puţin la nivelul pieptului; în caz contrar, riscăm să extragem pitonul din stîncă. Pentru a preveni acest pericol este preferabilă utilizarea scăriţei. Autotracţiunea o poate aplica şi secundul în escalada sa.

Fig. 121. Traversarea prin tracţiune de coardăFig. 122. Traversarea prin autotractiune de coardă a capului de coardă (a) şi a secundului (b)Fig. 123. Secundul traversează cu ajutorul unei balustrade în care şi-a trecut o autoasigurare cu carabiniera glisantăFolosirea scăriţelor apare necesară în pasajele artificiale ale traseelor de gradul V şi

superioare, deşi tendinţa actuală este de a reduce pe cît posibil utilizarea lor. De obicei se merge cu două scăriţe de fiecare căţărător, dar în prezent, în Alpi, multe trasee se fac cu o singură scăriţă, ceea ce are şi avantaje practice, reducînd pericolul de agăţare şi încurcare a cordelinelor Fiffi. Pentru cazuri de necesitate se poartă în buzunar o scăriţă de rezervă fără trepte metalice sau se foloseşte o buclă. A doua scăriţă este absolut necesară doar în traseele de extremă dificultate artificială, precum şi în traseele în care ambii parteneri merg cu rucsac, cum ar fi traseele de iarnă sau cele din masivele de mare altitudine. Capul de coardă atîrnă Cîrligul Fiffi de preferinţă în carabinieră, în schimb secundul îl vă atîrna obligatoriu în urechea pitonului pentru a recupera la timp carabiniera. Odată ce alpinistul a trecut de piton, Cîrligul iese automat şi scăriţa îl urmează pe căţărător. Trebuie subliniat că prima grijă a secundului, cînd se apropie de piton, este de a scoate carabiniera, chiar înainte de a atîrna Cîrligul Fiffi, aceasta mai ales dacă urechea pitonului este mică. Urcînd în scăriţă din treaptă în treaptă vom avea grijă să o îndepărtăm de perete cu piciorul întins pentru a putea introduce mai uşor celălalt picior în treaptă. Pentru ca scăriţele să nu se agate în pasajele de căţărătură liberă, ele se strîng şi se introduc treaptă cu treaptă într-o carabinieră prinsă la centură.

Fig. 124. Traversare Dulfer Traversarea cu tracţiune de coardă (fig. 121). În traversările lungi se utilizează o coardă de

balustradă, operaţie care necesită timp. În traversările mai scurte, pentru economie de timp, se renunţă la balustradă şi se foloseşte tracţiunea de coardă sau autotracţiunea. Pentru a-ceasta, în cazul corzii simple, la începutul traversării se bate un piton solid prin care se trece coarda. Capul de coardă comandă secundului în timpul traversării să fileze sau să slăbească coarda, iar el încearcă să găsească prize care să-l scoată în locul în care poate continua căţărarea pe verticală. Secundul vă folosi o cordelină trecută prin piton, pe care o vă recupera după efectuarea traversării. În cazul mersului la coardă dublă, capul de coardă nu mai are nevoie de tracţiunea secundului, ci se autofilează cu ajutorul uneia dintre corzi, în timp ce secundul îl asigură cu a doua coardă. Similar procedează secundul (fig. 122, 123).

Traversarea Dulfer (fig. 124). Traversările mai lungi şi dificile nu pot fi făcute cu tehnica de tracţionare descrisă mai sus, ci necesită două corzi: una de rapel şi una de asigurare. Coarda de rapel vă servi secundului drept balustradă. La începutul traversării se bate un piton de rapel cît mai sus posibil. Se alege un piton cu inel sau, în lipsă, se echipează un piton obişnuit cu o buclă de cordelină. Capul de coardă face un rapel Dulfer dirijat oblic în direcţia traversării. Atenţiune! în cazul traversării spre stînga, coarda se trece peste coapsa stîngă şi respectiv, în traversare spre dreapta, coarda se trece peste coapsa dreaptă şi umărul opus. Coborînd, împingem cu picioarele, folosind frecarea tălpilor pe stîncă, în direcţia voită şi în acelaşi timp ne prindem cu mîna care ţine capetele libere ale corzii de prizele existente, evitînd pendularea înapoi la verticala pitonului. Pe parcurs, coarda de asigurare se trece prin pitoanele bătute în traversare, fără a prinde coarda de rapel dedesubt. Eventual se poate trece şi coarda de rapel prin inelele din pitoane; în acest caz, coarda de asigurare se trece printr-o a doua carabinieră. Pentru secund, coarda de rapel se transformă în balustradă, după ce capul de coardă a blocat capetele ei într-un piton la capătul traversării, cu ajutorul nodului de cabestan. În timpul traversării, secundul se ţine cu mîinile de balustradă şi recuperează carabinierele; totodată, el se asigură cu ajutorul unei carabiniere fixate de centură şi care glisează pe balustradă. Carabiniera se fixează de centură prin intermediul unei bucle trecute prin urechile centurii. După efectuarea traversării se recuperează coarda de rapel (balustradă). De remarcat că traversarea Dulfer nu este posibilă decît într-un singur sens. Odată cu recuperarea corzii de traversare, retragerea este tăiată.

Fig. 125. Traversare pendulară în poziţie de rapel Dulfer cu corzile încrucişate (bretea)Traversarea pendulară (fig. 125) se aplică în cazul unui perete vertical şi lipsit de prize, în

care nu se poate folosi traversarea Dulfer. Ca şi la traversarea Dulfer se bate un piton de rapel cît mai sus posibil: 10—15 m deasupra traversării. Capul de coardă ia poziţia de rapel cu corzile încrucişate şi îşi face vînt cu picioarele către platforma vizată, unde încearcă să se prindă cu mîna. Se-eundul este tras de capul de coardă. Ca şi traversarea Dulfer, traversarea pendulară este şi ea posibilă doar într-un singur sens.

Page 27: Walter Kargel. Alpinism

Evitarea căderilor. Cel mai bun mijloc pentru evitarea căderii este studierea pasajului, în vederea cunoaşterii posibilităţilor de căţărătură, de asigurare şi de retragere. Retragerea trebuie făcută din timp, în caz de dificultate neprevăzută, înainte de pierderea forţelor. Toate pericolele, atît subiective, cît şi obiective, pot şi trebuie să fie evitate. Excepţie fac numai căderile de pietre şi trăsnetul, care, chiar dacă nu pot fi evitate, totuşi se pot lua măsuri de reducere a pericolului.

Comportarea la cădere (fig. 126). Cel mai mare pericol în situaţiile de cădere îl reprezintă căderea prin răsturnare pe spate, urmată de cădere cu capul în jos. Din acest punct de vedere este preferabil să alunecăm mai întîi cu picioarele decît cu mîinile. Se urmăreşte reducerea căderii la o alunecare cu faţa la perete. Vom încerca să reducem efectul căderii, sărind cu picioarele în direcţia unei platforme situată mai jos. Se recomandă încordarea muşchilor şi reţinerea respiraţiei pentru mărirea capacităţii de rezistenţă şi de elasticitate a corpului. De remarcat că o cădere într-un pasaj artificial vertical este mai puţin periculoasă decît o cădere în teren înclinat şi cu pitoane rare.

În cazul căderii capului de coardă sau al căderii pendulare a secundului, cel ce asigură trebuie să blocheze coarda de asigurare, pentru a-şi elibera mîinile, în vederea luării de măsuri de ajutor. Blocarea se poate face în trei feluri, după cum asigurarea este făcută la corp sau la piton.

Fig. 126. În cazul lipsei scaunului de chingă, cel ce atîrnă liber în coardă îşi poate ameliora situaţia fixînd o scăriţă pe coarda de asigurare, în faţa nodului de legare în coardă. Călcînd în scăriţă se descongestionează toracele şi zona subraţuluiÎn caz de asigurare la corp se recomandă blocarea cu buclă cu nod Prusik. Cu o mînă se ţine

coarda, iar cu a doua se face nodul Prusik în faţa dispozitivului de frînare după care bucla se atîrnă în piton. Apoi se dă drumul încet corzii de asigurare pînă la întinderea completă a buclei.

În caz de asigurare la piton se face un nod de blocare la piton în coarda de asigurare (fig. 127).Al treilea fel de blocare se făce cu nod de cabestan, cu ajutorul căruia coarda de asigurare se

fixează la un piton.Cele trei metode se recomandă a fi exersate pentru o bună cunoaştere şi pentru ca fiecare

alpinist să fie capabil să facă nodurile cu o singură mînă.Fig. 127. Blocarea corzii în caz de cădere a partenerului

9. RAPELUL

Rapelul înseamnă coborîrea prin alunecare de-a lungul unei corzi. De obicei coarda este aşezată dublu, astfel încît poate fi recuperată trăgînd de unul din capele. De aci şi denumirea care în franceză înseamnă „rechemare" (rappel). Pregătirea rapelului cere prevedere, experienţă şi conştiinciozitate.

Fig. 128. Aşezarea corzii de rapel după un colţ de stîncă, direct (a) şi prin intermediul unei bucle (b)Fig. 129. Legarea a două pitoane pentru rapel: greşit (a) şi bine (b). În primul caz, pitoanele sînt solicitate defavorabilCel mai simplu punct de fixare al corzii îl reprezintă un copac sau un colţ de stîncă (fig. 128).

Colţul de stîncă trebuie netezit cu ciocanul, îndepărtîndu-se muchiile ascuţite. Mai bine este să se echipeze colţul cu o buclă de cordelină, care permite o recuperare mai uşoară a corzii. Atît copacul cît şi colţul de stîncă trebuie verificate. De obicei însă, rapelul se face după un piton. Dacă pitonul nu se prezintă suficient de solid, se bate un al doilea sau chiar al treilea piton (fig. 129). În cazul folosirii a două sau trei pitoane, fiecare se prevede cu cîte o buclă separată, dispusă astfel încît încărcarea pitoanelor să fie aproximativ egală. Eventual se poate face şi solidarizarea pitoanelor.

Pentru rapel este indicat un piton cu inel. În lipsă, se poate bate un piton normal echipat cu o buclă. Dacă avem o singură coardă la dispoziţie, o vom trage prin inel pînă la mijlocul ei. Dacă folosim două corzi, nodul vă fi aşezat în apropierea pitonului. Capetele corzii de rapel se înnoadă cu nod de mijloc. Apoi se strînge coarda de la capete spre piton în bucle largi şi se aruncă cu o mişcare largă, în aşa fel încît să nu rămînă agăţată pe parcurs de vreo ieşitură. La recuperare se trage de capătul care vine mai lesne; în cazul corzii duble se trage de firul cu nod. În general, se trage de firul apropiat de stîncă; trăgînd de celălalt fir, acesta apasă inelul către perete, blocînd coarda.

Înainte de coborîrea ultimului alpinist, coechipierul ajuns jos încearcă să afle dacă se poate recupera cu uşurinţă coarda. În caz contrar, cel rămas sus schimbă dispoziţia corzii, în aşa fel încît recuperarea să se facă fără probleme. Recuperarea se face trăgînd constant şi fără grabă, fără smucituri, momentul trecerii capătului corzii prin inel fiind cel mai critic — pericol de formare a unei bucle care blochează coarda şi face imposibilă recuperarea. De asemenea, există pericolul ca prin tragerea corzii să fie dislocate pietre. În fine, capătul corzii poate lovi în cădere un coechipier şi îl poate dezechilibra.începătorii trebuie asiguraţi. În timpul rapelului, picioarele se ţin depărtate pentru a evita răsucirea laterală în jurul axei corpului. Corpul se lasă uşor spre spate, iar picioarele se sprijină pe perete. Coarda

Page 28: Walter Kargel. Alpinism

trece prin ambele mîini. O mînă are rolul de a conduce coarda — cea care ţine firele venind de la pitonul de rapel; a doua mînă are rolul de frînă — cea care ţine firele libere dinspre vale. Întreaga greutate a corpului este preluată prin frecarea corzii, în mînă nu se simte practic nici un efort.

O greşeală pe care o fac începătorii este de a frînă cu mîna care conduce coarda; în acest caz efortul este mare; această mînă nu trebuie să servească decît pentru menţinerea echilibrului. Cu cealaltă mînă, cea dinspre vale, frînarea se face fără nici un efort deosebit.

Înainte de a porni în rapel trebuie verificat dacă într-adevăr capetele corzii ajung pînă la o platformă de regrupare. Primii paşi se fac prin căţărare cu spatele spre vale pînă cînd pitonul de rapel se află deasupra nivelului capului, apoi începe rapelul propriuzis. Viteza trebuie să fie moderată pentru a nu ne „arde" mîinile, umărul şi coapsa, prin frecarea corzii. Gîtul trebuie ferit de atingerea corzii. La rapelul peste surplombe corpul rămîne liber atîrnat în coardă şi începe să se rotească, ceea ce nu trebuie să ne alarmeze. În momentul trecerii peste o muchie trebuie să luăm pentru cîteva clipe mîna din faţă, de pe coardă. Cel mai bine este ca în acest răstimp scurt să ţinem cu mîna din vale ambele fire, atît cel dinspre piton cît şi cel dinspre vale. În timpul rapelului trebuie evitată răsucirea corzilor. Firele corzii trebuie menţinute tot timpul paralele, pentru ca recuperarea să se facă cu uşurinţă.

Pentru evitarea uzurii premature a corzii se preferă rapelul Dulfer, la care frînarea şi preluarea greutăţii corpului se fac prin frecarea corzii pe corpul alpinistului.

Toate celelalte dispozitive duc la o uzură pronunţată a mantalei de protecţie, fenomen care se observă prin scămoşarea ei. În schimb, dispozitivele mecanice asigură un rapel mai confortabil şi reduc uzură îmbrăcămintei. La aceste dispozitive se foloseşte fie scaunul de chingă pentru legare în coardă, fie un scaun ad-hoc dintr-o buclă de cordelină sau chingă. Dacă dispunem de o buclă suficient de lungă (2,80 m) vom prefera un scaun care să îmbrace atît coapsele cît şi mijlocul corpului. Cel mai simplu scaun formează un opt în jurul coapselor şi se prinde cu o carabinieră cu şurub de coarda de rapel.

Coborîrea în rapel se face cu viteză constantă, lin, fără smucituri pentru a nu solicita peste măsură coarda şi pitonul de rapel. Dacă pe drum sîntem obligaţi să ne oprim şi avem nevoie de o liberă pentru a descurca coarda, vom răsuci firele libere în jurul celor întinse şi vom trece mîna prin bucla astfel rezultată (fig. 130).

Rapelul Dulfer (fig. 131) este cel mai simplu şi uzual, cel mai sigur şi în acelaşi timp procedeul care oboseşte cel mai puţin coarda, dar în schimb uzează hanoracul şi pantalonii.

Fig. 130. Oprirea în cursul rapelului. Pentru a obţine o mînă liberă se înfăşoară coarda liberă în două-trei bucle în jurul corzii întinse. Mina se trece apoi prin buclăFig. 132. Folosirea scaunului de chingă la rapelFig. 13). Rapel DulferFig. 133. Bucle de rapel. Se recomandă bucla aPentru evitarea arsurilor este nevoie ele o îmbrăcăminte destul de groasă. Coarda trece printre

picioare, peste o coapsă (indiferent care: de exemplu coapsa stîngă), în diagonală peste piept şi umărul opus coapsei (în cazul nostru umărul drept), căzînd liberă peste spate unde este apucată cu mîna stîngă. Mîna dreaptă, în exemplul ales, stă pe coarda ce vine de la piton şi are rolul de dirijare; cu mîna stîngă se frînează şi se reglează viteza de coborîre.

Rapelul cu scaun şi carabinieră (fig. 132—134). Mai comod decît rapelul Dulfer, acest procedeu permite o coborîre mai rapidă şi nu freacă pantalonii, ci doar hanoracul, în schimb uzează coarda şi prezintă mai multe puncte slabe: frecare redusă, deci securitate redusă; necesită carabinieră cuşurub, cea simplă prezentînd pericolul de deschidere şi ieşire a corzii; pericol de blocare a rapelului prin intrarea hanoracului în carabinieră; pericol de desfacere a nodului său de rupere a buclei de scaun.

Pentru o frînare mai eficientă se recomandă să se răsucească de două ori coarda în carabinieră sau să se folosească nodul semicabestan. Oricum, coarda se ţine cu o mînă în faţă pentru dirijare, se trece prin carabinieră, peste umărul corespunzător mîinii din faţă, şi pe la spate, la mîna Fig. 134. Rapel cu buclă opusă.

Fig. 136. Rapel cu „optul" de rapelFig. 135. Rapel cu frînă din carabiniereRapelul cu frînă din carabiniere (fig. 135). Această frînă nu necesită material special şi nu

uzează îmbrăcămintea, în schimb este relativ complicată şi poate duce la accidente prin greşita aranjare a carabinierelor în caz de oboseală, întuneric sau grabă. Pentru acest rapel sînt necesare 3 carabiniere cu şurub sau 6 carabiniere obişnuite, aşezate în trei perechi, fiecare aranjată cu clapeta invers decît perechea ei, pentru reducerea pericolului de deschidere involuntară. Pentru mărirea frecării, frînă se poate dubla folosind 12 carabiniere în loc de 6.

Rapelul cu dispozitivul de rapel în formă de opt (fig. 136). Acest sistem este foarte simplu şi destul de sigur, întrucît nu se pot face greşeli. Dezavantajul este că necesită material special — „optul de rapel". Coarda de rapel se trece prin urechea mai mare şi peste urechea mai mică. Capătul liber al corzii se trece fie peste umăr, pentru mărirea frecării, fie direct pe la şold în jos; în acest caz frecarea e

Page 29: Walter Kargel. Alpinism

mai mică şi trebuie frînat mai puternic cu mîna dinspre vale.Rapelul cu dispozitivul de frînare Sticht. Frînă Sticlit se foloseşte pentru coardă dublă. Sînt

posibile două variante: pentru mărirea frecării se duce coarda în jurul coapsei, în diagonală peste piept şi umărul opus, ca la sistemul Dulfer; pentru reducerea frecării se renunţă la ducerea corzii în jurul corpului, coarda căzînd liberă pe lîngă şold, în care caz o parte din forţa de frînare o preia mîna.

Fig. 137. Rapel cu buclă de autoasigurare metoda Ronsdorf — buclă Prusik cu carabinieră. Capetele corzii de rapel se înnoadă (a) formînd la nevoie o scăriţă (1)) sau un scaun (c)Rapelul cu auloasigurare (fig. 137). Cel mai practic sistem este autoasigurarea cu nod Prusik

cu carabinieră, imaginat de Ronsdorf. Acest nod se poate slăbi şi sub sarcină, ceea ce nu este posibil la nodul Prusik clasic. Se cunoaşte cazul unui accident mortal datorat autoasigurării cu nod Prusik simplu, care odată blocat nu a mai putut fi slăbit. Slăbirea nodului Prusik simplu nu se poate face decît dacă dispunem de o a doua buclă Prusik. În cazul citat, victima a decedat atîrnată în coardă ca urmare a strangulării circulaţiei sanguine.

10. ACORDARE A AJUTORULUI ÎN CAZUL ATÎRNARII LIBERE ÎN COARDĂ

Atîrnarea liberă în coardă nu poate fi suportată, chiar folosind centura şi scaunul de chingă, mai mult de o oră. Dacă cel aflat în această situaţie şi-a pierdut cunoştinţa, stare care poate fi fatală dacă durează mai mult de cîteva minute, sînt necesare măsuri de urgenţă pentru ieşirea din impas. Prima măsură este de a stabili dacă există o platformă pe care cel atîrnat în coardă poate ajunge slăbind coarda de asigurare. După coborîrea pe această platformă se pot iniţia alte măsuri în funcţie de situaţie.

Dacă nu dispunem de această platformă dintr-un motiv sau altul — coarda nu ajunge sau peretele este surplombant — există două posibilităţi de a acorda ajutor, în funcţie de starea celui căzut:

— urcarea cu tehnica Prusik prin forţe proprii;— ridicare cu un sistem de scripete prin acţiunea celui ce asigură.Fig. 138. Urcarea pe coardă fixă cu ajutorul a două bucle Prusik. Diferite sisteme de bucle pentru picior la bucla Prusik. Buclele Prusik se trec pe sub centura de legare în coardăFig. 139. Scripete simpluUrcarea cu tehnica Prusik (fig. 138) o întreprinde cel atîrnat în coardă dacă nu e rănit şi

dispune de suficiente resurse fizice şi psihice. Urcarea se face pe coarda fixată în piton la platforma de regrupare. Pentru aceasta, el îşi vă fixa două bucle cu nod Prusik pe coardă. (După cum am mai văzut, e bine ca buclele să fie fixate pe coardă încă înainte de a începe căţărarea în pasaje unde astfel de situaţii sînt posibile.) Lungimea buclelor se alege astfel încît să ajungă de la umeri pînă la picior. După fixarea pe coardă, buclele se trec pe sub centura de legare în coardă, iar la capătul de jos se face o buclă mică pentru introducerea piciorului. Prin încărcare şi descărcare alternativă şi ridicarea nodului pe coarda fixă, cel ce atîrnă liber în coardă vă urca la platforma de regrupare.

În loc de nod Prusik se pot folosi şi alte noduri cu funcţii asemănătoare sau dispozitive speciale, cum ar fi Jumarul. Dacă cel ce atîrnă liber nu este legat în coardă decît cu centură, fără scaun, prima sa grijă vă fi să descarce pieptul şi subraţul de presiunea corzii. Pentru aceasta, măsura cea mai simplă este de a atîrna în faţa nodului o scăriţă. Prin urcare în scăriţă subraţul vă fi imediat eliberat. În lipsa scăriţei se poate folosi şi o buclă cu carabinieră.

Ridicarea cu scripetele o întreprinde camaradul celui accidentat în cazul că acesta din urmă nu se poate autosalva cu tehnica Prusik (fig. 139). Există multe sisteme de scripete. Toate au rolul de a reduce forţa de ridicare. În cazul ridicării directe, această forţă este egală cu greutatea celui ce trebuie ridicat. Ridicarea directă, fără scripete, nu o pot face decît patru alpinişti tră-gînd concomitent, dintre care unul mai foloseşte şi o buclă cu nod Prusik pentru fixarea corzii; Dacă rîu sînt decît doi alpinişti pe platforma de regrupare, aceştia vor trebui să-şi instaleze un scripete simplu, care teoretic reduce forţa la jumătate, practic însă, socotind frecările, nu o reduce decît la 1/1,5.

Fig. 140. Scripete dublu metoda Mittenwald (a) şi Munter (b)Fig. 141. Transportul unul accidentatFig. 142. Improvizarea unei tărgi din coardăFig. 143. Scaunul de salvareFig. 144. Scaunul de salvare dubluDacă pe platformă nu este decît un singur alpinist, acesta va trebui să recurgă la un scripete

dublu model Mittenwald sau Munter, care reduce forţa (socotind şi frecările) cu coeficientul de 1,8 respectiv 3 (fig. 140). Trebuie să ţinem seama, în acelaşi timp că, cu cît se reduce forţa, cu atît creşte drumul, ceea ce înseamnă mai multe manevre de mutare a nodului Prusik şi implicit un timp mai lung. Instalarea scripeţilor simplu, Mittenwald şi Munter rezultă din schiţele alăturate. Trebuie subliniat că toate sistemele descrise trebuie experimentate într-o şcoală de alpinism înainte de a fi în măsură să le aplicăm în practică în caz de nevoie. În figurile 141 —151 sînt prezentate diferite procedee ce-şi găsesc

Page 30: Walter Kargel. Alpinism

aplicaţie în operaţiile de salvare.Fig. 145. Împachetarea unui rănit grav cu ajutorul corziiFig. 149. Fixarea corziiFig. 150. Prelungirea corzii într-o acţiune de salvareFig. 151. Coborîrea unui rănit cu ajutor de jos

Page 31: Walter Kargel. Alpinism

CAPITOLUL II. TEHNICA DE GHEAŢĂ

1. GENERALITĂŢI

În acest capitol vom prezenta tehnica de gheaţă valabilă pentru orice munte de mare altitudine. Carpaţii reprezintă un caz particular. Limitaţi la altitudini sub 2500 m, situaţi la mijlocul distanţei dintre polul Nord şi Ecuator, ei sînt lipsiţi de gheaţă veşnică, gheţari şi pereţi de gheaţă. Rămîn aceleaşi însă problemele alpinismului de iarnă: mersul pe zăpadă, pe văi şi creste, mersul cu colţari şi piolet, echipament, materiale, pericolul de avalanşe. Dar alpiniştii nu se limitează la Carpaţi. Cei care îşi propun să abordeze muntele de mare altitudine vor trebui să-şi însuşească cunoştinţele şi tehnica necesare pentru escaladarea acestor înălţimi.

Compunerea corzii (echipei). Coarda de trei este recomandabilă în trasee de dificultate medie şi pe gheţari accidentaţi, cu crevase şi seracuri. Avantajul este o bună posibilitate de asigurare în teren periculos cu crevase ascunse şi posibilitate de ajutor eficient în caz de cădere în crevasă. Dezavantajul este o viteză redusă de deplasare.

Coarda de patru (patru alpinişti legaţi la distanţă egală într-o singură coardă de minimum 50 m) poate fi acceptată numai pe gheţar. Un număr mai mare de alpinişti legaţi într-o singură coardă nu se recomandă.

Coarda de doi rămîne cea mai bună soluţie pentru traseele de mare dificultate, ca şi în traseele de stîncă. Condiţia este ca ambii parteneri să fie capabili să meargă în cap de coardă. În cazul gheţarilor accidentaţi, idealul este folosirea a două corzi de doi, deci patru alpinişti legaţi cîte doi, toţi fiind de valori egale. Această soluţie are pe lîngă avantajul vitezei corzii de doi, şi avantajul posibilităţii de întrajutorare al corzii de trei.

Mai mult decît în stîncă se cere ca partenerii legaţi să fie arnindci „capi de coardă" întrucît posibilităţile de asigurare în gheaţă sînt, mult mai slabe decît în stîncă şi deci securitatea ăii1-bilor parteneri depinde de posibilităţile lor fizice şi tehnice, cunoştinţele, experienţa şi tenacitatea fiecăruia.Cele şapte reguli de aur ale alpinismului hibernal:

— O hibernală este o mică expediţie. Toate detaliile trebuie verificate cu grijă.— Cortul este elementul de supravieţuire nr. 1.— Trebuie studiate cu deosebită grijă posibilităţile de retragere şi de înapoiere.— Trebuie să se ajungă la un echilibru ideal între tot ce reclamă securitatea, autonomia şi

greutatea de cărat.— Organizarea bivuacului la adăpost de avalanşă, căderi de pietre, vînt.— O cantitate de apă de 4 litri pe zi este indispensabilă pentru eliminarea toxinelor (blocarea

rinichilor, crize de uremie).— Se vă prevedea întotdeauna posibilitatea de a rămîne blocaţi o zi sau două: raţie de

alimente suplimentară, trusă medicală, o persoană care să fie la curent cu itinerarul proiectat şi care să fie însărcinată cu declanşarea eventuală a unei operaţii de salvare.

2. ECHIPAMENTUL

Încălţămintea şi îmbrăcămintea necesare au fost descrise la capitolul I — Tehnica de stîncă. Aici facem unele precizări şi completări. Subliniem că la mare altitudine, peste 3000 m, vara corespunde unei ierni mai blînde din Carpaţi. Pe măsură ce altitudinea creşte, chiar şi vara sînt posibile schimbări neprevăzute ale vremii, cu viscole, temperaturi sub — 20°C, zăpezi mari şi pericole de avalanşe. În consecinţă ne vom echipa cu bocanci grei, cu talpă rigidă, pentru montarea colţarilor şi care să ofere o bună protecţie împotriva frigului. Bocancii uşori nu sînt în nici un caz corespunzători.

Fig. 152 Secţiune prin pufoaică. Diferite sisteme de decalare a cusăturilor. Matlasarea (b) este mai bună decît (a)Jambierele se confecţionează fie din material sintetic impermeabil şi uşor, fie din foaie de

cort. Modelele diferă după lungime: lungi pînă la genunchi sau scurte cît să acopere marginea superioară a bocancilor. Există jambiere închise care trebuie trase pe picior înainte de încălţarea bocancilor precum şi jambiere prevăzute cu fermoar sau cîrlige şi şireturi, care se pot pune şi peste bocancii încălţaţi. Orice model ar fi, ele nu pot împiedica 100% pătrunderea zăpezii, se rup şi se agată uşor, fermoarele se strică, iar cîrligele se rup. Jambierele rămîn pînă în prezent punctul slab al oricărui echipament. Recent au apărut bocanci prevăzuţi cu jambiere fixe, care elimină posibilitatea infiltrării zăpezii la limita dintre bocanc şi jambieră.

Ciorapii trei sferturi de lînă groasă sînt obligatorii.

Page 32: Walter Kargel. Alpinism

Lenjeriei de corp i se cuvine o atenţie deosebită. În traseele lungi se vă lua o garnitură de rezervă, bine ferită de umezeală într-o pungă de plastic.

Pantalonii. Cei mai practici sînt pantalonii tip salopetă (vezi fig, 4), înalţi încît să ferească regiunea lombară, cu bretele şi legaţi sub genunchi. În afară de pulovăr şi hanorac din foaie de cort, se mai foloseşte o îmbrăcăminte de protecţie, ultrauşoară, din material impermeabil la apă şi vînt - suprapantaloni şi suprahanorac. Dezavantaje: se rupe uşor şi favorizează producerea apei de condens. Rupturile se pot repara cu leucoplast.

Îmbrăcămintea de puf este obligatorie (fig. 152): pufoaică, vestă, pantaloni, încălţăminte de bivuac, sac „picior de elefant" pentru picioare. Există şi haine de protecţie, de puf, dintr-o bucată (overall) din cap pînă în picioare.

Mănuşile. Mai practice sînt cele cu un singur deget. Se foloseşte o pereche din lînă, călduroasă, şi o pereche din material impermeabil, nailon sau foaie de cort de protecţie. Mănuşile trebuie sa fie cît mai lungi, de preferinţă pînă la cot şi legate după gît, pentru a nu fi pierdute.

Casca de protecţie şi rucsacul au fost descrise la capitolul I.Fig 153 Ochelări de protectie cu ramă de aluminiu (a) şi cu ramă de nichel (b).Ochelarii de protecţie (fig. 153) sînt absolut necesari. Rama trebuie să fie suficient de solidă şi

să nu permită pătrunderea laterală a luminii, în schimb să permită circulaţia aerului pentru a evita aburirea. Se alege o sticlă de bună calitate, care să reducă radiaţia ultravioletă cu 75%. Există şi modele care permit purtarea altor ochelari sub cei de protecţie. În traseele mai lungi se vor lua ochelari de rezervă, cel puţin o pereche pentru o echipă.

Protecţia pielii este necesară, cu atît mai mult cu cît creşte altitudinea. Se folosesc tincturi şi geluri nu prea grase, precum şi creme pentru protecţia buzelor. Protecţia împotriva radiaţiilor său temperaturilor extreme nu se poate face decît prin măşti speciale de faţă.

3. MATERIALUL TEHNIC

În afară de materialul tehnic descris la capitolul I (coardă, cordelină, chingă, centură de legare în coardă, scaun, carabiniere şi dispozitive ele urcare pe coardă) mai este nevoie de material special pentru gheaţă: pitoane de gheaţă, ciocan de gheaţă, ciocan-piolet, piolet, colţari, lopată de zăpadă.

Pitonul de gheaţă (fig. 154) se prezintă în diferite modele. Modelele clasice sînt asemănătoare pitoanelor de stîncă tip Fiechtl, longitudinale, sau pitoanelor cu inel. Diferenţa constă în lungimea mărită pînă la 20—25 cm. În plus, el este prevăzut cu crestături pentru o mai bună ancorare în gheaţă. Modelele clasice sînt puţin utilizate astăzi, fiind înlocuite de pitoane şurub, care se recuperează mai uşor. Există mai multe modele:

— tipul Marwa (după inventatorul său Mariner Wastl) seamănă cu un tirbuşon. Acest piton este mai uşor şi mai slab, pretîndu-se pentru înaintare şi pentru asigurarea intermediară, nereuşind să facă faţă unor eforturi mai mari;

— pitonul tubular cu spirală. Pitoanele de 20—35 cm lungime se folosesc pentru regrupări, iar cele mai scurte de 20 cm, doar pentru înaintare şi asigurare intermediară;

— pitonul semitubular cu spirală;— pitonul cu lama răsucită în spirală. Se bate în gheaţă cu ajutorul ciocanului, ca un piton

clasic şi se recuperează cu uşurinţă prin deşurubare;— pitonul cu secţiune plină şi cu dinţii dispuşi în spirală se foloseşte la fel ca cel cu lama

răsucită;— pitonul de zăpadă întărită (Hartfirn) este tubular, din duraluminiu, cu găuri, avînd 30 pînă

la 50 cm lungime;Fig. 154. Pitoane de gheaţă a. Piton de gheaţă Fiechtl ; b. piton de gheaţă cu profil V tip Cassin ; c. spirală tirbuşon Marwă: d. spirală semitubu-lară Salewa; e. spirală semitubulară Stubai; f. spirală Steidle; g. piton cu profil periodic în spirală Salewa; h. piton pentru zăpadă firn îngheţată Interalp; i. piton de zăpadă Salewa ; j. vîrf de piton de gheaţă cu tăiş triplu— pitonul de zăpadă (firn), din cornieră (profil I.), de duraluminiu, are 60—95 cm lungime

şi se foloseşte în expediţii la echiparea traseelor cu corzi fixe.Instrumente mai rar folosite sînt ancora de zăpadă (fig. 155) şi pumnalul de gheaţă (fig. 156).Fig. 156. Pumnale de gheaţăFig. 155. Ancora de zăpadăCiocanul de gheaţă (fig. 157) se deosebeşte de ciocanul de stîncă prin faptul că prezintă un

vîrf alungit, uşor curbat şi prevăzut cu dinţi. EI se foloseşte pentru baterea, înşurubarea şi deşurubarea pitoanelor, precum şi pentru tăierea treptelor şi a prizelor de mînă în gheaţă. Curbura este astfel aleasă încît vîrful înfipt în gheaţă oferă o bună priză de mînă, avînd sub sarcină un efort de ancoră. Greutatea ciocanului trebuie să fie de cel puţin 600 g, iar lungimea cozii de cel puţin 30 cm. Coada este fie din

Page 33: Walter Kargel. Alpinism

lemn, fie metalică cu miner de cauciuc. Ciocanul se prevede cu o cordelină legată de centură.Ciocanul-piolet (fig. 158 b, 159 b) îndeplineşte atît funcţia de ciocan de gheaţă, cît şi de

piolet. Greutatea sa este de 750—800 g, iar lungimea cozii de 45—55 cm. Se pretează atît la trasee de gheaţă de mare dificultate, cît şi la trasee combinate de gheaţă şi de stîncă. În afară de tipul Stubai, devenit clasic, a apărut unul nou, cu vîrful mult îndoit în jos (circa 50°), tipul Peck, care oferă o priză excelentă, în schimb nu poate fi folosit lă tăierea treptelor. Cozile ciocanelor-piolet pot fi confecţionate din lemn, metal sau masă plastică (fig. 158 a, 159 a).

Fig. 157. Ciocan de gheaţăFig. 158. Pioleţi (a) şi ciocan-piolet (b)Fig. 159. Piolet şi ciocan-piolet cu ciocul mult înclinatPioletul se foloseşte pentru mersul pe gheţar, săparea treptelor şi pentru asigurare în zăpadă.

Coada are o lungime de 50 cm— 1 m în funcţie de talia alpinistului. Pentru mersul pe gheţar se alege lungimea cozii astfel încît pioletul ţinut cu mîna întinsă în jos de către alpinist stînd în picioare să ajungă cu vîrful la sol. În expediţii se foloseşte un piolet mai lung. În trasee de mare dificultate se preferă o coadă mai scurtă. Ciocul pioletului este uşor curbat astfel încît distanţa de la vîrful ciocului la vîrful cozii să fie egală cu cea de la capul pioletului la vîrful cozii. Dacă această distanţă e mai scurtă — ciocul curbat mai mult — pioletul nu se pretează la tăierea treptelor. De asemenea, tăişul lopeţii este de obicei curb. Importantă este însă o bună echilibrare a pioletului, care să permită o lovitură eficace. Coada pioletului se face din lemn de frasin, aluminiu sau material plastic. Cozile de lemn nu prezintă garanţii suficiente de rezistenţă şi nu satisfac normele UIĂ.

Alpiniştii germani şi austrieci îşi asigură pioletul cu o buclă prevăzută cu un inel ce alunecă pe coada pioletului. Englezii preferă pioletul legal cu o cordelină asemenea celei folosite la ciocan. În schimb, francezii poartă pioletul fură nici o asigurare, argumentînd că în caz de cădere a alpinistului, pioletul scăpat din mînă devine mai curînd periculos decît folositor, putînd duce la o rănire serioasă a alpinistului.

O pereche de beţe de schi vor fi preferate pioletului în traseele de dificultate mică.Colţarii (fig. 160, 161) se fabrică într-o mare varietate de modele, dar tipurile folosite astăzi

sînt în număr de patru.Fig. 160. Colţari reglabiliColţarii cu 10 colţi verticali se pretează pentru trasee de gheţar şi văi de înclinare moderată.

Avantajul lor este că se agaţă mai puţin în pantaloni, ciorapi sau jambiere.Colţarii cu 12 colţi sînt preferaţi în trasee de mare dificultate în gheaţă. În afara celor 10 colţi

verticali ei mai prezintă doi colţi aproape orizontali, în faţă, care permit urcarea pantelor pronunţate fără săpare de trepte. Există trei tipuri de colţari cu 12 colţi:

— tipul „universal", cu articulaţie, este cel mai răspîndit, fiind eficient în traseele extreme de gheaţă şi traseele combinate;

— tipul „uşor" are 4 perechi de colţi verticali, 1 pereche la 45° şi 1 pereche aproape orizontali. Acest tip se pretează de asemenea pentru trasee de maximă dificultate, de gheaţă, în schimb în traseele combinate nu este recomandabil, întrucît trebuie scos la fiecare pasaj de stîncă;

Fig. 161. Colţari în 10 colţi (a), reglabili (b, c), rigizi (d), gheare de pisică (e), foot fans (f)— tipul rigid (fără articulaţie) este cel mai bun în traseele de extremă dificultate, de gheaţă şi

traseele combinate, fiind de preferat colţarilor cu articulaţie, întrucît în pasajele apropiate de verticală asigură o priză optimă fără să obosească piciorul, iar în pasajele puţin înclinate nu reprezintă un inconvenient, întrucît talpa bocancului este oricum rigidă.

Colţarii se confecţionează din tablă de oţel dur, prin ştanţare şi au o greutate de 500—700 g. Un material mai uşor este titanul, care însă este mai rar şi mai scump. Colţarii sînt reglabili ca mărime, astfel încît se pot adapta la orice număr de bocanc. Legarea colţarilor de bocanci se face în mod obişnuit cu curele de piele său de chingă. Există diferite sisteme şi catarame care permit o încălţare rapidă şi simplă, ceea ce este important mai ales în cazul temperaturilor scăzute. Dezavantajul curelelor este că stînjenesc circulaţia sîngelui şi favorizează astfel degeraturile la picior. De aceea, curelele cedează treptat locul unor legături perfecţionate, asemănătoare cu vechile legături de schi tip Kanda-har, din cabluri prevăzute cu închizătoare. Avantajul este că permit circulaţia sîngelui şi, în plus, sînt mai uşor de pus decît oricare curea cu cataramă.

Ghearele de pisică, un fel de colţari cu numai patru colţi, care se poartă la mijlocul tălpii, sînt bune pentru trasee foarte uşoare, de gheţar sau de vale. Avantajul este greutatea redusă -200-300 g.

Lopăţica Messner (fig. 162) se poate monta pe capul pioletului ° sau ciocanului de gheaţă şi îndeplineşte două funcţii:

— priză excelentă în pantele de zăpadă foarte înclinate atît la urcuş, cît şi la coborîş;— lopată pentru salvare, săparea grotelor, confecţionarea iglu- Fig IB2 Lopata Messner

Page 34: Walter Kargel. Alpinism

fixată urilor, amenajarea locurilor de cort. Aceasta se foloseşte mai mult în expediţii.la piolet (a, b) şi la ciocanul de gheaţă (c).

4. FIXAREA PUNCTELOR DE ASIGURARE ÎN GHEAŢĂ

Trebuie remarcat că fixarea punctelor de asigurare în gheaţă trebuie să se facă cu deosebită grijă, întrucît gheaţa nu prezintă o structură omogenă comparabilă cu a stîncii, iar pe de altă parte, distanţa dintre punctele de asigurare în gheaţă este mai mare decît în stîncă şi în consecinţă eforturile dintr-o eventuală cădere vor fi mai mari.

Pitoanele de gheaţă (fig. 163). Alegerea se face în funcţie de scop: piton de asigurare în regrupare sau asigurare intermediară. (Vezi şi capitolul „materiale"). Pentru regrupări se alege un piton tubular cu spirală de peste 20 cm lungime; pentru asigurarea intermediară se pot folosi şi pitoane tirbuşon sau pitoane mai scurte de 20 cm. Gheaţa putredă de la suprafaţă trebuie depărtată pînă cînd se întîlneşte gheaţa compactă omogenă. Cu cîteva lovituri uşoare de ciocan se înfige şurubul în gheaţă pînă se întîlneşte o rezistenţă mai mare. Apoi se continuă în-figerea prin înşurubare cu ajutorul vîrfului ciocanului sau pioletului pînă cînd urechea atinge suprafaţa gheţii, înfigerea pitonului se face vertical de sus în jos. Pitonul de gheaţă clasic se înfige prin bătăi puternice de ciocan.

Fig. 163. Fixarea pitoanelor de gheaţă corect (a), greşit (b, c)Fig. 164. Piolet înfipt vertical, prevăzut cu o buclăFig. 165. Piolet îngropat orizontal în zăpădă (c). Se caută centrul de greutate al pioletului (a) şi se fixează bucla cu nod de ancoră (b)Recuperarea pitoanelor în spirală se face prin deşurubare cu destulă uşurinţă. În schimb,

pitoanele clasice nu pot fi recuperate decît săpînd cu pioletul. Efortul la care pot fi supuse pitoanele de gheaţă variază după consistenţa gheţii. Cel mai bine ţin pitoanele tubulare cu spirală: pînă la 700 kg; pitoanele-tirbuşon ţin 300—400 kg, iar pitoanele clasice doar 100—250 kg.

Folosirea pioletului ca punct de asigurare (fig. 164, 165) este indicată la zăpadă firn1, în care nu se pot folosi pitoanele. Sînt posibile două poziţii: verticală şi orizontală. Cel mai uşor, pioletul se înfige în poziţie verticală, eventual ajutîndu-ne şi cu cîteva lovituri de ciocan. Dacă pioletul poate fi înfipt complet, se pune în prealabil o buclă în jurul capului. Această buclă de 1 m lungime, din cordelină de cel puţin 5 mm diametru, vă servi pentru fixarea autoasigurării. Capătul corde-linei vă trebui să fie la nivelul pieptului.

Dacă pioletul nu poate fi înfipt decît parţial, cordelina se aşază în jurul cozii, astfel încît să alunece la nivelul zăpezii. Efortul capabil al unui piolet înfipt în zăpadă compactă este de maximum 250 — 350 kg. În zăpadă mai puţin compactă, el nu depăşeşte 100—200 kg.

Mai bine rezistă pioletul îngropat orizontal în zăpadă: pînă la 500 kg. Această metodă este în special indicată în cazul pantelor pronunţate, în care pioletul înfipt vertical nu rezistă suficient. Timpul necesar pentru îngroparea pioletului este de 6 — 8 minute.

Îngroparea se face săpînd în zăpadă un şanţ cît mai adînc, perpendicular pe suprafaţa zăpezii. Bucla de cordelină de 2 m lungime se fixează cu nod de ancoră pe coada pioletului în centrul de greutate al pioletului. Apoi pioletul se aşază în şanţ cu vîrful în jos, după ce în prealabil s-a săpat un şănţuleţ pentru cordelină, şi se acoperă cu zăpadă, care eventual se bate cu piciorul. Platforma de regrupare se sapă suficient de jos astfel încît capătul buclei care iese din zăpadă să fie la nivelul pieptului.

Fig. 166. Ancora de zăpadăAncora de zăpadă (fig. 166). Încercările au arătat că ancora de firn nu asigură un efort capabil

constant. De aceea ea nu se recomandă decît pentru asigurări intermediare. Ancora nu trebuie înfiptă prea tare în zăpadă, înfigerea se face automat la încărcare. Trebuie însă avut în vedere ca stratul de zăpadă să nu se reazeme pe un substrat de gheaţă, care să reprezinte o suprafaţă de alunecare. Cablul de oţel al ancorei trece printr-un şănţuleţ, ca şi în cazul pioletului îngropat. Sub sarcină, ancora se înfige pînă la 1 m în firn. În alte cazuri, ea este smulsă.

Pitonul de zăpadă se bate cu ciocanul prin lovituri puternice. Recuperarea se face prin dezgropare cu pioletul.

5. ASIGURAREA

Nodurile, legarea în coardă, asigurarea în gheaţă, sînt similare celor aplicate în stîncă. Ca şi în stîncă vom folosi pentru asigurare o metodă cu efect dinamic. Ca şi în stîncă, metoda de asigurare după

1 firn= zăpada veche, care prin dezgheţ şi îngheţ repetat şi-a schimbat structura iniţială, prezentîndu-se sub forma unor cristale mari, zgrunţuroase.

Page 35: Walter Kargel. Alpinism

umăr este nerecomandabilă, întrucît efectul de frînă nu poate fi controlat. În plus, în gheaţă îmbrăcămintea este udată de coardă prin frecare peste umăr şi spate.

Regruparea, spre deosebire de cea efectuată în ascensiuni pe stîncă, poate fi aleasă arbitrar. Mai întîi se fixează autoasigurarea — piton de gheaţă, piolet înfipt vertical său îngropat orizontal — apoi se sapă sau se bate cu piciorul platforma de regrupare. Pitonul de asigurare trebuie să fie cît mai sus deasupra platformei, încît abia să poată fi ajuns cu mîna întinsă. Prin săparea platformei prea a-proape de piton se slăbeşte rezistenţa pitonului sau mai corect consistenţa firnului.

Fig. 167. Asigurarea peste coapsă pe o pantă moderatăMetodele de asigurare sînt cele descrise la capitolul „Tehnica în stîncă": metoda în cruce la

carabinieră, metoda cu nod semicabestan sau metoda Sticht. De la caz la caz se alege o asigurare dinamică — treapta I — sau o asigurare semidinamică — treapta a II-a, după cum există sau nu există puncte de asigurare interme diară. Pentru mersul la moderată de zăpadă coardă dublă în pasaje de maximă dificultate se alege treapta I.

Asigurarea secundului. Cu condiţia ca în permanenţă coarda să fie întinsă, o cădere a secundului în gheaţă nu vă fi decît o simplă alunecare. Aceste alunecări pot fi reţinute static de către capul de coardă care asigură. Se foloseşte metoda cu nod semicabestan sau cea în cruce la carabinieră. În cazul unei pante moderate de zăpadă, secundul poate fi asigurat peste coapsă (fig. 167).

6. MERSUL PE GHEAŢĂ

Săparea treptelor. Tehnica clasică de escaladare a pantelor de gheaţă se bazează pe săparea treptelor în combinaţie cu tehnica de mers cu colţari. În prezent, alpiniştii bine antrenaţi renunţă la săparea treptelor, folosind doar colţarii, ciocanul şi ciocanul-piolet. Săparea treptelor se face doar în regrupări sau pentru alpiniştii începători sau mai puţin antrenaţi, eventual în pasaje scurte de mare înclinare.

Săparea treptelor cu efort minim necesită o bună şcoală. Săparea unei trepte trebuie să se facă din maximum trei lovituri de piolet. Săparea se face ritmic, cu frecvenţă moderată. Treapta nu trebuie să fie exagerat de mare. Cu ciocul pioletului se dau una sau două lovituri verticale, de sus în jos. Cu ultima lovitură, orizontală, se netezeşte treapta astfel încît în final ea este dreptunghiulară, uşor înclinată spre vale.

Fig. 168. Urcarea unei pante uşoare de zăpadăFig. 169. Urcarea unei pante de zăpadăTreapta de regrupare trebuie să fie suficient de mare pentru ambele picioare.De asemenea, pe parcursul unei lungimi de coardă se poate săpa o treaptă de odihnă pentru

ambele picioare. Pentru priza de mînă se sapă trepte mai mici. Înzestrarea cu trepte a pasajelor mai lungi se face în zigzag. Schimbarea de direcţie se face în locurile cu pantă mai lină, unde se sapă o treaptă ceva mai mare. Dacă intenţionăm să coborîm pe acelaşi traseu, treptele trebuie folosite cu atenţie, pentru a nu le strica.

Mersul cu colţari. Prima grijă la mersul cu colţari este de a nu ne agaţa cu vîrfurile în ciorapi sau jambiere, ceea ce duce la dezechilibrare. Deosebită atenţie necesită colţarii cu vîrfuri frontale, la schimbarea de direcţie în teren dificil. Mersul cu colţarii pe pante înclinate necesită curaj, simţ al echilibrului şi articulaţii sănătoase, bine antrenate, în special cînd se renunţă la săparea treptelor (fig. 168, 169).

Principiile mersului corect cu colţarii sînt următoarele: — se merge calm, cu atenţie şi cu grijă pentru a evita o cădere prin agăţarea colţilor la îmbrăcăminte; atenţie la straturile subţiri de gheaţă ce acoperă stînca, straturi care se sparg uşor sub colţari; atenţie la aglomerarea de zăpadă sub colţari, care trebuie îndepărtată prin lovituri cu coada pioletului; se merge degajat, relaxat şi nu crispat; echilibrul se obţine din poziţia întregului corp; nu vă lăsaţi impresionaţi de situaţia expusă a unui pasaj.

Se deosebesc două tehnici mers:— tehnica Eckenstein;— tehnica cu colţi frontali.Fig. 170. Traversarea unei pante de zăpadăFig. 171. Coborîrea cu faţa spre valeFig. 172. Tehnica Eckenstein: a. Traversare; b. urcuş în trepte, cu vîrful bocancului îndreptat către valeCea mai veche este tehnica Eckenstein, care se bazează pe mersul cu colţari cu zece colţi,

înfigîndu-se toţi colţii în gheaţă. Talpa se aşază paralel cu suprafaţa gheţii obţinîndu-se în felul acesta priza optimă cu toţi cei zece colţi. Pe măsură ce panta creşte, solicitarea articulaţiilor piciorului devine mai mare prin îndoirea neobişnuită din maleole pentru respectarea acestei reguli de menţinere a paralelismului tălpii cu faţa de gheaţă. Concomitent, centrul de greutate trebuie să cadă în interiorul

Page 36: Walter Kargel. Alpinism

suprafeţei de sprijin. Cînd panta continuă să crească se poate lua poziţia cu vîrfurile bocancilor către vale (fig. 172 b). În acest caz se îndoaie genunchii, iar corpul este răsucit din şolduri.

Pantele pînă la 25° pot fi atacate direct, cele pînă la 45° se parcurg în serpentine. Pioletul se ţine cu capul în mîna dinspre vale, cu ciocul în jos, gata în orice moment de a frînă o eventuală cădere. Coada se sprijină pe pantă, fiind ţinută cu mîna dinspre deal, cu vîrful înfipt în gheaţă (fig. 170, 172 b). Coborîrea se face direct pe linia de cea mai mare pantă cu picioarele paralele (fig. 171). Atenţie la aglomerarea zăpezii între colţi, deoarece împiedică înfigerea normală a colţarilor! (Pericol de alunecare.) Prin îndoirea genunchilor solicitarea meleolelor se reduce.

Tehnica de mers cu colţi frontali, cu colţari cu 12 vîrfuri, utilizaţi astăzi aproape în mod exclusiv se bazează pe înfigerea colţilor frontali în gheaţa, în colaborare cu prima pereche de colţi verticali (fig. 173). Atît urcuşul direct al unor pante foarte înclinate, cît şi coborîşul, devin mult mai lesnicioase şi necesită un timp mai scurt decît în tehnica Eckenstein. Principiile acestei tehnici atît la urcuş, cît şi la coborîş sînt:

— faţa spre perete;— colţii frontali şi prima pereche de colţi verticali înfipţi în gheaţă;— stratul superficial de zăpadă este străpuns;— pioletul sau ciocanul-piolet se ţine cu o singură mînă — de regulă dreapta, pentru stîngaci

stînga — astfel încît ciocul este înfipt în gheaţă, iar coada se sprijină cu vîrful pe pantă;— în cealaltă mînă se ţine ciocanul de gheaţă similar cu pioletul sau ciocanul-piolet;— pentru capul de coardă este avantajos sa folosească pentru ambele mîini scule cu ciocul

îndoit puternic, cum este ciocanul-piolet tip Peck, care permit un ancoraj optim. Cu aceste scule însă, săparea treptelor este exclusă. În acelaşi timp secundul merge cu un piolet şi un ciocan de gheaţă. La schimbarea capului de coardă în regrupare, cei doi parteneri schimbă între ei sculele.

În teren combinat, mai ales dacă pasajele de stîncă sînt scurte, vom fi tentaţi să păstrăm colţarii în picioare. Mersul pe stîncă cu colţari cu vîrfuri orizontale este destul de dificil.

Mersul pe gheţar. Distanţa de legare în coardă depinde de numărul de alpinişti legaţi într-o coardă.

În cazul echipei de doi, mergînd concomitent, alpiniştii se leagă la capetele treimii mijlocii a corzii, în timp ce celelalte două treimi de la capete rămîn libere, pentru manevra de salvare din crevasă. Pentru aceasta, o coardă de 40 m se împarte în trei tronsoane inegale: 14 m, 12 m, 14 m. Treimea centrală se cheamă „coarda principală", iar celelalte două „coarda secundară".

La capătul liber al corzii secundare se leagă cîte o buclă (coada vacii) care vă servi de scăriţă pentru cel căzut în crevasă. Coarda secundară se poartă strînsă pe umăr, cu capătul fixat la centura de legare în coardă.

Acest sistem e valabil numai la pante moderate, pe care se merge concomitent. Cînd panta creşte, cei doi parteneri se leagă la capetele corzii şi se asigură.

În cazul echipei de trei, la pante moderate pe care se merge concomitent, doi alpinişti se leagă la capetele corzii, iar al treilea la mijloc. În cazul căderii capului de coardă într-o crevasă, el este ţinut de cel de-al doilea legat la mijlocul corzii. Al treilea se dezleagă astfel încît capătul liber al corzii devine disponibil pentru acţiunea de salvare. În mod analog se procedează în cazul căderii alpinistului legat la mijloc sau al celui legat la capătul celălalt al corzii.

În cazul pantelor pronunţate, în care se merge asigurat de la regrupare la regrupare, doi alpinişti se leagă la capetele corzii în timp ce al treilea se leagă la 5—6 m în faţa unuia dintre ei. În acest sistem, capul de coardă merge asigurat pînă la regruparea următoare, de la care asigură pe ceilalţi doi, care vor veni concomitent. După cum se vede, sistemul are două avantaje: viteza este aceeaşi ca la o echipă de doi şi în plus, dacă fiecare dintre secunzi este corect autoasigurat, securitatea echipei este mai bună decît la o echipă de doi. Echipa de patru la o singură coardă nu poate face decît ascensiuni pe gheţar şi pe pante moderate. Fiecare alpinist se leagă la distanţe egale, coarda fiind împărţită în trei tronsoane egale. În cazul pantelor pronunţate vă fi nevoie de două corzi, cei patru alpinişti formînd două echipe de cîte doi. Mersul a patru alpinişti într-o singură coardă este riscant pe pante mai înclinate.

Oricum ar fi, pe gheţar ca şi pe stîncă se recomandă legarea în coardă cu centură şi scaun pentru ca, în caz de cădere în crevasă, să se elimine din capul locului riscurile atîrnării libere în coardă şi cel căzut să poată acţiona în linişte pentru ieşirea prin forţe proprii din impas.

Pentru aceasta sînt necesare două bucle Prusik, care se fixează pe coardă chiar de la păşirea pe gheţar (fig. 174). Buclele se trec pe sub centură şi se ţin în buzunar. Lungimea buclei Prusik se alege astfel încît stînd cu piciorul întins în buclă, aceasta fiind dusă pe sub centura de legare în coardă, să ajungă pînă la înălţimea ochilor.

Fig. 174. Legarea în coardă pe gheţar

Page 37: Walter Kargel. Alpinism

La mers concomitent coarda dintre parteneri trebuie ţinută tot timpul uşor întinsă şi să nu fie tîrîtă pe gheaţă. Pentru aceasta fiecare participant duce în mînă una sau două bucle de coardă. Paşii nu se fac prea mari pentru a se evita risipa de energie, iar la pornire se merge încet pînă la intrarea în ritmul normal. La zăpadă moale piciorul se împinge înainte fără a-1 ridica prea mult. La zăpadă adîncă se procedează în doi timpi: la prima mişcare se produce o adîncitură în zăpadă, la a doua încercăm să presăm cu talpa bocancului zăpada, astfel încît să creăm o suprafaţă de sprijin mai mare care să împiedice o scufundare excesivă. Traversarea crevaselor se face perpendicular pe direcţia lor şi numai pe rînd de către coechipieri, niciodată concomitent. Punţile de zăpadă mai fragile se trec cu asigurare de coardă, cu o metodă dinamică şi autoasigurare a celui ce asigură. Această autoasigurare la punct fix nu mai este necesară în cazul echipei de patru, trei coechipieri fiind întotdeauna în măsură să-l asigure pe al patrulea.

Trecerea punţilor de zăpadă fragile se face prin tîrîre pe burtă, folosind o suprafaţă cît mai mare de sprijin, nu numai genunchii şi coatele. Crevasele deschise se trec printr-un salt, cu asigurare. Se alege un loc în care malul opus se află la un nivel mai coborît. Pioletul se ţine în mînă pregătit pentru a fi înfipt cu ciocul în gheaţă. În momentul săriturii, rezerva necesară de coardă se află pregătită la marginea crevasei, pe gheaţă.

În momentul în care puntea de zăpadă ce acoperă o crevasă cedează, alpinistul trebuie în orice caz să încerce să oprească căderea, întinzînd mîinile sau aruncîndu-se înainte sau înapoi, după caz. Oricum, în caz de asigurare corectă căderea nu poate fi prea adîncă.

Locurile de popas pe gheţar se aleg în puncte absolut sigure, verificate eventual prin sondaj cu pioletul.

O deosebită atenţie trebuie acordată mersului pe gheţarii din zone de pe alte continente, unde intervine efortul şi oboseala specifică marilor altitudini şi, totodată, ajutorul din afară este de regulă puţin probabil.

Tăierea pîrtiei în zăpadă adîncă cere un efort deosebit. Cel ce merge în frunte trebuie schimbat la fiecare 10—20 paşi. Se folosesc cu succes beţe de schi. Rachetele nu sînt uzuale. Deschiderea pîrtiei se face prin împingere cu pieptul şi abdomenul, ajutîndu-ne cu beţele de schi, apoi se continuă efortul cu genunchii şi în final cu bocancul.

Mersul şi asigurarea pe feţele înzăpezite. Feţele muntoase cu o înclinare mai mică de 45°, acoperite cu zăpadă firn, nu intră în categoria „perete de gheaţă". „Perete" se cheamă o faţă înclinată peste 45°. Feţele înzăpezite, din punct de vedere al înclinării şi al tehnicii de mers şi asigurare, se situează între gheţar şi perete.

Înclinarea feţei pe care o echipă legată în coardă se poate deplasa concomitent, fără asigurare, depinde de gradul de antrenament şi de experienţa alpiniştilor participanţi. Viteza sporită de deplasare poate fi plătită cu riscul unei căderi ce face posibilă antrenarea întregii echipe.

Pentru mersul concomitent mai pledează următoarele fapte:— pe zăpada întărită, mersul cu colţari este absolut sigur, pentru un alpinist bine pregătit;— pe zăpadă moale se poate merge tot atît de sigur fără colţari;— o eventuală cădere poate fi oprită cu pioletul;— asigurarea traseului cu puncte fixe, absolut sigure, nu este posibilă în zăpadă, excepţie

făcînd metoda cu piolet îngropat, care însă necesită prea mult timp.În concluzie, se poate spune că pe feţele înzăpezite, alpiniştii bine pregătiţi pot merge

concomitent, începătorii vor fi însă asiguraţi la puncte fixe, prin metode dinamice-treapta I1. Mersul concomitent se face cu tehnica Eckenstein, în cazul pantelor moderate sau al serpentinelor şi cu tehnica colţilor frontali, în cazul pantelor pronunţate. Mersul în tehnica Eckenstein se face fără folosirea mîinilor pentru căţărare. Pioletul se ţine cu ambele mîini gata de a frînă o eventuală cădere („priza de salvare"). La urcuş direct, pioletul se ţine la fel, cu ambele mîini, la nivelul pieptului, Infigînd ciocul în zăpadă după fiecare doi paşi. Astfel, pioletul serveşte drept a treia priză.

La mers asigurat, în cazul căderii capului de coardă, acesta vă putea să încetinească căderea folosind pioletul, astfel încît cel ce asigură nu vă avea de preluat decît o parte din energia totală de cădere.

Autoasigurarea optimă în zăpadă firn se face cu pioletul îngropat. Mai puţin sigură este metoda cu piolet înfipt vertical, sprijinit suplimentar cu bocancul.

Mersul şi asigurarea pe creste înzăpezite. Caracteristică pentru aceste creste este formarea cornişelor. Ruperea cornişei nu se face numai pe verticala părţii ce iese în consolă, ci se poate produce şi în funcţie de unghiul de alunecare. Oricum, în zona de creastă este recomandată asigurarea, distanţa minimă dintre parteneri fiind de 25 m, astfel încît numai cîte un singur alpinist să se afle în zona de rupere posibilă. Restul de coardă se ţine în mînă de către cei doi parteneri în părţi egale, gata de a fi

1 Vezi cap. I. „Tehnica de stîncă".

Page 38: Walter Kargel. Alpinism

folosită la nevoie. Se merge la o distanţă cît mai mare de marginea cornişei, chiar dacă aceasta cere un efort mai mare, panta fiind mai înclinată. Nu trebuie să ne lăsăm tentaţi să folosim urme existente, fără discernămînt critic.

În cazul ruperii cornişei şi al căderii unui partener, singura soluţie rămîne ca cel de al doilea să se arunce pe panta opusă pentru a preveni căderea întregii echipe.

La traversarea cornişei, venind dinspre vale, se alege punctul cel mai slab al acesteia, eventual un loc unde cornişa este crăpată. Stînd lateral şi bine asigurat, capul de coardă vă încerca să taie cornişa cu lovituri de piolet.

În mod analog se procedează cînd se trece cornişa în coborîre.După ce primul a coborît sub cornişă, el îşi asigură partenerul, stînd lateral faţă de locul de

trecere.În cazul cornişelor foarte mari, ieşind mult în consolă, trecerea se face prin săparea unui tunel,

ceea ce reprezintă un risc sporit de rupere.Mersul şi asigurarea în pereţii de gheaţă. Pînă în 1924, pereţii de gheaţă cu o înclinare ce

depăşea 55° erau socotiţi inabordabili. Willo Welzenbach1 este cel care a aplicat primul tehnica de căţărătură de stîncă în pereţii de gheaţă, folosind pentru prima oară pitoane de gheaţă în peretele nord-vestic al Wiesbachhornului2.

Echipele sînt formate de doi pînă la trei alpinişti. Echipele de doi sînt cele mai rapide, cele de trei mai sigure (doi secunzi asigurîndu-i pe capul de coardă). Combinaţia ideală este formarea a două echipe de doi.

Tehnica curentă este cea de mers cu colţari cu vîrfuri frontale, sprijinit şi ancorat cu ciocanul de gheaţă şi ciocanul-piolet sau pioletul.

Pasajele cu înclinare pronunţată, în care nu vrem să aplicăm tehnica clasică de săpare a treptelor, din motive de economie de timp, se pot trece în felul următor:

— se sapă o treaptă cît mai sus posibil;— se urcă în vîrfurile colţarilor şi în viteză pasajul, pînă la treapta săpată;— se sapă o nouă treaptă cît mai sus posibil; în acest timp picioarele se odihnesc pînă la

atacarea pasajului următor.Cea mai mare atenţie trebuie acordată săpării unei regrupări şi echipării ei cu o autoasigurare

solidă, aceasta cu atît mai mult cu cît asigurările intermediare sînt dispuse la distanţe mari şi în consecinţă energia de cădere care acţionează asupra asigurării din regrupare este mare. De asemenea, asigurările intermediare trebuie instalate cu grijă. Secundul vă fi asigurat cu coarda în permanenţă întinsă. Asigurarea capului de coardă se face printr-o metodă dinamică.

După cum s-a explicat în capitolul I — Tehnica de stîncă — asigurarea semidinamică (treapta II) are drept urmare o forţă de frînare mai mare, cu o alunecare relativ mică de coardă, în timp ce asigurarea dinamică pură (treapta I) are drept rezultat o forţă de frînare mai mică, corespunzătoare alunecării unei cantităţi mari de coardă, prin dispozitivul de asigurare.

În cazul în care capul de coardă hh a fixat pitoane intermediare, asigurarea se face semidinamic. După fixarea unui piton intermediar, se asigură dinamic treapta I.

Pentru a face posibilă asigurarea dinamică este necesar să existe în orice moment o suficientă rezervă de coardă. Forţa maximă de şoc care rezultă dintr-o asigurare statică (în cazul lipsei acestei rezerve) trebuie evitată pe cît posibil în ascensiunile în gheaţă. În cazul gheţii putrede se vă asigura dinamic treapta I, pentru ca efortul în dispozitivul de asigurare să fie minim.

Fig. 175. Frînarea căderii cu ajutorul pioletuluiÎn general se recomandă să se fixeze un piton la 6—10 m.Se recomandă urcuşul uşor deviat faţă de verticală, cu aproximativ 10°, pentru următoarele

motive:— evitarea lovirii secundului de către bucăţile de gheaţă rezultate din cioplirea de către capul

de coardă a platformei de regrupare;— evitarea lovirii secundului de către capul de coardă, la o eventuală cădere.Pentru reducerea energiei de cădere se impune folosirea „prizei de salvare" cu pioletul, tehnică

ce trebuie pe deplin stăpînită (fig. 175).Fig. 176. Pasajele foarte înclinate — peste 70° — se trec săpînd trepte pentru mîini şi picioare.Fig. 177. Pasajele verticale de gheaţă se trec cu tracţiune de coardăTrecerea treptelor verticale şi surplombante de gheaţă. În gheaţă, ca şi în stîncă, întîlnim

1 Willo Welzenbach = alpinist din Munchen (1900 — 1934), autorul a peste 50 premiere în Alpi, cel mai mare specialist de gheaţă al timpului său. A preconizat scara de dificultăţi alpine cu 6 grade, care-i poartă numele. A murit în Himalaya.2 Wiesbachhorn = munte în Alpii Austriei (Hohe Tauern).

Page 39: Walter Kargel. Alpinism

formaţii cu fisuri, hornuri, brîne, rampe, diedre, muchii care se escaladează cu metode asemănătoare celor de stîncă. Aceste formaţii se întîlnesc în gheaţă ca detalii ale marilor pereţi. În timp ce în stîncă prizele cele mai fine se apucă cu degetele, în gheaţă prizele vor fi apucate cu mîinile protejate cu mănuşi. Rolul vîrfurilor bocancilor sau espadrilelor este preluat de vîrfurile frontale ale colţarilor. Adeseori prizele trebuie cioplite în gheaţă (fig. 176). Se pot folosi şi pitoanele sau şuruburile, la fel ca şi în stîncă, ca prize de mînă; ca prize de picior ele se pretează mai puţin.

Asigurarea se face aşa cum s-a descris în pasajele anterioare, după caz: semidinamic, fără asigurare intermediară sau dinamic (cu puncte de asigurare intermediară). Fixarea pitoanelor prin lovituri de ciocan este, în cazul situaţiilor de echilibru precar, mai convenabilă decît fixarea şuruburilor. La recuperare este. invers: pitoanele clasice se recuperează mai greu decît şuruburile. În general, se preferă pitoanele-şurub. Pasajele absolut verticale sau surplombante sînt rare; de obicei ele pot fi ocolite. Dacă nu există nici o posibilitate de ocolire se foloseşte tracţiunea de coardă, capul de coardă urcînd din piton în piton (fig. 177). În gheaţă nu vom avea de regulă la dispoziţie decît o singură coardă. În lipsa celei de a doua corzi se foloseşte următoarea tehnică: în primul piton capul de coardă atîrnă o buclă în care se aşază; avînd ambele mîini libere, el vă fixa al doilea piton cît mai sus posibil şi vă introduce coarda; prin tracţiune de jos vă ajunge lîngă piton unde îşi vă introduce din nou bucla pentru a trece la fixarea pitonului următor. În cazul în care i se termină pitoanele, capul de coardă vă trebui să coboare pentru a recupera pitoanele din două în două pentru a le refolosi mai sus. Secundul vă depăşi pasajele cu pitoanele lipsa, prin tracţiunea corzii de sus.

La fixarea pitoanelor vom avea în vedere ca acestea sa fie uşor înclinate înapoi. În gheaţa verticală nu vom putea aplica metoda săpării unui lăcaş aşa cum am arătat la capitolul 4.

Rapelul peste trepte verticale sau surplombante se face folosind pitoanele. Dacă nu se poate altfel, de exemplu în cazul zăpezii fim, vom sacrifica un piolet înfipt vertical sau îngropat orizontal.

Coborîrea pantelor de firn prin alunecare. Această coborîre este condiţionată de înclinarea pantei şi calitatea zăpezii. Coborîrea pe bocanci se face asemenea coborîrii cu schiurile, de la care se împrumută mişcarea relativă a picioarelor, şoldurilor şi a corpului, poziţia cu genunchii uşor îndoiţi, tălpile paralele, centrul de greutate pe mijlocul tălpilor, corpul uşor aplecat înainte ca la coborîrea directă. Schimbarea de direcţie către stînga se face prin rotirea corpului către dreapta şi a picioarelor către stînga. Schimbarea de direcţie către dreapta se obţine rotind corpul către stînga şi picioarele spre dreapta, încârcînd puternic tocurile se obţine frînarea.

Alunecarea pe bocanci este, pe de o parte, rapidă şi plăcută, pe de altă parte însă implică pericole majore determinate de aprecierea greşită a înclinării pantei şi a calităţii zăpezii, drept care se vor lua următoarele măsuri de securitate:

— înainte de a mcepe coborîrea vom analiza starea zăpezii. Zăpada întărită şi îngheţată pe care o întîlnim în primele ore ale dimineţii sau în locurile umbrite trebuie abordată cu atenţie. Trebuie ca bocancii să se afunde cel puţin 2—4 cm în zăpadă în timpul alunecării. Cu cît înclinarea creşte e bine ca bocancii să se afunde mai mult. Se vă cerceta dacă sub stratul superficial de zăpadă nu se ascunde cumva gheaţă lucie;

— cea mai sigură coborîre se face folosind pioletul drept reazem. Astfel pioletul este în permanenţă pregătit pentru a fi folosit la priza de salvare;

— nu se vor cobori decît pasajele pe care le putem controla cu privirea. Mai sigure sînt pasajele a căror înclinare scade pe măsura coborîrii;

— atenţie la rupturi de pantă şi la locurile unde pantele de zăpadă se sfîrşesc şi începe grohotişul;

— se vă coborî cu viteză moderată, cu schimbări de direcţie, astfel încît, în orice moment să se poată face oprirea;

— se vor evita coborîrile lungi în poziţia de şedere.Comportarea la cădere, în clipa declanşării căderii se produce un efect de şoc psihic care

paralizează şi frînează reacţiile. Acest şoc este cu atît mai puternic cu cît alpinistul respectiv se simte mai puţin capabil să facă faţă alunecării pe gheaţă. Un alpinist experimentat, conştient că vă face faţă oricărei dificultăţi, vă reacţiona rapid şi instinctiv corect pentru a frînă căderea şi eventual a o opri. Oricum, vom căuta să ne întoarcem cu faţa spre pantă şi să înfigem ciocul pioletului în zăpadă sau gheaţă — priza de salvare — pentru a frînă alunecarea. Pioletul se apucă astfel încît o mînă vă ţine capul pioletului între lopăţică şi cioc, iar cealaltă, coada. Această priză de salvare este singura posibilitate de a frînă o alunecare prin mijloace proprii. În timpul alunecării vom căuta să ţinem picioarele, prevăzute cu colţari, îndepărtate de pantă; în caz contrar există pericolul ca vîrfurile colţarilor să se agate în zăpadă sau gheaţă, provocînd o rostogolire a corpului, situaţie în care folosirea prizei de salvare nu mai este posibilă.

Evitarea şocului paralizant în momentul producerii căderii se face prin antrenament. Priza de salvare se exersează în teren lipsit de pericole, pe pante a căror înclinare scade treptat.

Page 40: Walter Kargel. Alpinism

Tehnica corzilor fixe. În stilul expediţionar1 se folosesc tabere intermediare, care trebuie aprovizionate cu materiale şi alimente. Transportul poverilor la mare altitudine este deosebit de dificil. Pentru a face posibil acest transport în pasajele dificile de gheaţă sînt necesare corzi fixe. Montarea corzilor fixe şi mersul sînt posibile în două cazuri, în funcţie de materialul de care dispunem:

— dacă nu dispunem de dispozitive de urcat pe coardă, corzile fixe se prevăd cu noduri de mijloc din metru în metru. În acest fel coarda se scurtează simţitor. Alpinistul foloseşte coarda drept balustradă verticală, urcînd de-a lungul ei prin tracţiune cu mîna, ajutîndu-se bineînţeles şi cu picioarele, prevăzute cu colţari. Din pricina nodurilor folosirea unei bucle de asigurare cu carabinieră care să alunece pe coardă este dificilă şi nerecomandabilă;

— în cazul folosirii dispozitivelor de urcat pe coardă se recomandă cele de tip Jumar. În acest caz coarda se foloseşte pe întreaga ei lungime, nefiind necesare noduri. Jumarul se leagă cu o cordelină de centură. Avantajul acestei metode constă în faptul că o asigurare suplimentară de coardă nu mai este necesară. În caz de alunecare, Jiimarul se blochează pe coarda fixă. Mai confortabilă este fixarea Jumarului la scaunul de chingă: în acest fel odihna se face şezînd. Există însă riscul de răsturnare cu capul în jos, poziţie primejdioasă mai ales dacă alpinistul are rucsacul în spate.

Se poate lucra cu un singur Jumar sau cu două. În primul caz ne vom trage cu o mînă de coardă, apoi vom ridica Jumarul cu cealaltă mînă. Acest sistem este mai obositor. Preferabil este cel cu două Jumaruri, dintre care unul se foloseşte drept priză de mînă.

Fixarea corzii se face cu pitoane, şuruburi de cel puţin 30 cm lungime său ţăruşi de lemn. La o coardă de 40 m sînt necesare mai multe puncte fixe intermediare, în funcţie de natura terenului, pentru a evita alungirea nedorită a corzii la încărcare. Coarda se fixează în carabiniere cu nodul de mijloc dublu (nodul în 8) numai în pitoanele intermediare. La capete, aceasta se leagă direct în pitoane. Traversările vor fi uşor ascendente sau descendente, ceea ce asigură un mers mai comod, prevăzîndu-se puncte fixe mai dese decît la corzile verticale.

7. SALVAREA DIN CREVASE

În cazul căderii unui alpinist într-o crevasă, cei legaţi cu el în coardă sînt tîrîţi către marginea crevasei, pînă la consumarea energiei de cădere prin frecarea corzii şi a corpurilor alpiniştilor, precum şi prin lucrul mecanic al corzii. Odată ce mişcarea s-a oprit, cel căzut în crevasă trebuie fixat prin înfigerea pioletului, eventual îngroparea orizontală a pioletului sau plantarea unui piton de gheaţă. La nevoie se prevede un al doilea punct fix, cele două puncte legîndu-se printr-o cordelină, astfel încît să fie solicitate aproximativ egal (fig. 178). Dacă al doilea punct fix se află lateral faţă de primul, cordelina trebuie să fie suficient de lungă pentru ca unghiul format în punctul de solicitare să fie cît mai mic (unghi ascuţit), astfel încît componentele forţei de tracţiune să fie cît mai mici.

Fig. 178. Blocarea corzii de asigurare la căderea în crevasă cu ajutorul unui piolet şi al unui ciocan-piolet dispuşi în unghi (a) sau în linie (b)Avantajul unei corzi de trei sau patru participanţi este evident: în timp ce un alpinist îl ţine pe

cel căzut în crevasă, celălalt (sau ceilalţi) se pot ocupa în linişte de plantarea punctelor fixe. Fixarea corzii se face cu cordelină şi nod Prusik sau alt dispozitiv similar. După fixarea corzii începe operaţia de salvare. Pentru ca acţiunile de salvare să fie efectuate cu succes, în prealabil alpiniştii se vor iniţia şi perfecţiona în cadrul şcolilor de alpinism.

Prezentăm 6 metode de salvare:— Tracţiunea de coardă este metoda cea mai simplă şi mai rapidă, care presupune însă

prezenţa a cel puţin 4—5 alpinişti ce trag simultan. Astfel, forţa de tracţiune necesară nu vă depăşi 40 kg de fiecare alpinist, în această cifră intrînd greutatea celui căzut în crevasă precum şi forţele de frecare. Tracţiunea se face la comanda — hei, rup. După fiecare tracţiune se mută nodul Prusik, de fixare, aflat pe coardă între cel ce trage şi cel ce trebuie ridicat. Un moment dificil este depăşirea marginii crevasei de către cel salvat, cînd pentru ajutor i se poate ţine o buclă de cordelină în care să păşească cu piciorul.

Fig. 179. Salvarea din crevasă. Coarda de asigurare şi cea auxiliară sînt fixate cu pitoane de gheaţă şi bucle cu nod Prusik. Cel căzut în crevasă introduce piciorul drept într-o buclă făcută în coardă auxiliară. În continuare îşi va face o a doua buclă, pentru piciorul stîng, în coarda de asigurare.

1 Stil expediţionar (Himalayan) = Toate acţiunile din munţii de mare altitudine iau startul din tabăra de bază. Urmează stabilirea unui lanţ de tabere de mare altitudine, coborîndu-se mereu la tabăra de bază pentru aprovizionare şi odihnă. Ultima tabără se stabileşte cît mai aproape de vîrf.

Page 41: Walter Kargel. Alpinism

— Metoda cu scăriţă. Această metodă se aplică atunci cînd cel căzut în crevasă nu este rănit, iar afară se află numai 1 — 2 parteneri, deci insuficienţi pentru a-1 trage cu coarda. În acest caz, după fixarea corzii se aruncă celui căzut în crevasă un capăt de coardă pe care-l vom numi „coardă secundară" (fig. 179). Coarda secundară se prevede la capătul de jos cu un nod de mijloc dublu, suficient de mare pentru a permite introducerea bocancului. Cel căzut în crevasă duce coarda secundară pe după centură şi păşeşte cu piciorul în buclă, după ce în prealabil coarda secundară a fost fixată într-o poziţie convenabilă cu ajutorul unei bucle cu nod Prusik, legată de punctul fix. Salvatorul recuperează partea eliberată a corzii de asigurare muţind în acelaşi timp nodul de fixare. Lăsîndu-se în coarda de asigurare, alpinistul din crevasă descarcă coarda secundară care este trasă sus atît cît permite pasul şi fixată din nou cu nodul Prusik. După repetarea acestei manevre de cîteva ori, alpinistul din crevasă vă putea să-şi facă un nod cu buclă şi în coarda de asigurare. Din acest moment, avînd la dispoziţie două scăriţe care se încarcă şi se descarcă alternativ, salvarea va decurge mai repede.

— Tehnica Prusik. Ca şi la metoda precedentă, condiţia este ca cel căzut în crevasă să poată activa singur. În plus el trebuie să aibă la dispoziţie două bucle Prusik pregătite încă de la primul pas pe gheţar, ceea ce este recomandabil pentru fiecare participant. După fixarea corzii de asigurare, alpinistul scoate buclele din buzunar şi păşeşte cu fiecare picior într-una dinele, încărcîndu-le şi descărcîndu-le alternativ, alpinistul se ridică spre suprafaţa gheţarului muţind nodul Prusik. Pentru depăşirea bazei crevasei este necesar un al doilea capăt de coardă în care alpinistul se vă lega provizoriu pentru descărcarea completă a corzii de asigurare, ceea ce îi vă permite să mute nodul Prusik dincolo de baza crevasei.

— Scripelele mobil („Lose Rolle") (fig. 180) Această metodă se poate aplica atunci cînd avem la dispoziţie coardă liberă de lungime egală cu dublul distanţei de la punctul fix la cel accidentat şi cel puţin 2—3 parteneri care să tragă. Dispozitivul este arătat în figura alăturată: după fixarea corzii de asigurare, din capătul rămas disponibil se confecţionează o buclă care se lansează celui accidentat. Acesta trece bucla de coarda lansată printr-o carabinieră prinsă de bucla de legare a corzii de asigurare de la centură. Salvatorii trag de capătul liber al corzii la comanda hei, rup, mutînd de fiecare dată nodul Prusik de fixare.

— Scripetele simplu (fig. 181). În cazul cînd cel accidentat este rănit, nefiind în situaţia de a contribui la salvarea sa, se recurge la metoda scripetelui. Mai întîi se fixează coarda de asigurare cu o buclă prevăzută cu nod de blocare cu carabinieră. Această buclă trebuie să fie cît mai scurtă posibil, Apoi, o altă buclă Prusik, tot scurtă, cu carabinieră, se fixează pe coarda de asigurare în apropierea buzei crevasei. Coarda liberă se trece prin carabiniera acestei bucle. Apoi se începe ridicarea accidentatului. Nodul de blocare cu carabinieră acţionează automat eliberînd şi fixînd coarda de asigurare, ceea ce n-ar fi posibil cu nod Prusik.

— Scripetele dublu (fig. 182). Pentru a reduce forţa de tracţiune necesară la Scripetele simplu se foloseşte scripetele dublu (de fapt triplu). Dispozitivul se obţine pornind de la scripetele simplu, la care se adaugă o a doua buclă Prusik, de asemenea cît mai scurtă (PK 2), fixată pe coarda de asigurare după trecerea acesteia prin carabiniera de la punctul fix. Coarda liberă trece prin carabinierele buclelor PK 2 şi PK 1 (al buclei scripetelui simplu). Distanţa dintre PK 1 şi PK 2 este bine să fie cît mai mare pentru a reduce numărul de mutări.

Fig. 181. Salvarea din crevasă cu scripete simpluFig. 182. Salvarea din crevasă cu scripete dublu

Page 42: Walter Kargel. Alpinism

CAPITOLUL III. PERICOLE

1. GENERALITĂŢI

Alpinismul este un sport periculos. După scriitorul alpinist Roger Frison-Roche1, pericolul defineşte însuşi alpinismul. Făcînd alpinism acceptăm acest risc şi căutăm să-l reducem la un minim acceptabil, prin cunoaştere şi prin tehnică. Limita personală a responsabilităţii n-o cunoaşte cu exactitate decît cel în cauză, niciodată un altul. Pe cutia de bivuac de pe Grossglockner se poate citi următoarea chemare: „Alpinişti, înainte de a vă angaja într-un traseu, gîndiţi-vă încă o dată dacă sînteţi capabili să-i faceţi faţă!"

Limita responsabilităţii, scrie un alpinist, exclude acel domeniu al alpinismului care se identifică cu un joc de noroc. În acesta se situează toate escaladele caracterizate prin pericol obiectiv; escaladele la care predomină de la început condiţii meteorologice nesigure; escaladele la care echipamentul nu corespunde în toate privinţele; escaladele la care ambiţia face să se uite limita posibilităţilor proprii; în fine, mersul solitar.

În funcţie de geneza lor deosebim două categorii de pericole: — subiective şi obiective, amîndouă la fel de importante. Afirm totuşi că pericolele subiective fac cele mai multe victime. Acestea izvorăsc din însuşi „subiectul", în cazul nostru alpinistul, şi depind, în mare măsură, de intelectul acestuia. Primul loc îl ocupă ignoranţa, însoţită de neglijenţă, delăsare, înainte de a face primul pas în alpinism trebuie să ne informăm, să cunoaştem bine terenul de joc —muntele — sub toate aspectele sale, să ne echipăm procurîndu-ne încălţăminte, îmbrăcăminte şi materiale tehnice de cea mai bună calitate şi corespunzătoare scopului, sa ţinem seama de regulile „jocului", să învăţăm din experienţa alpiniştilor rutinaţi, fără de care să nu pornim la drum (o carte nu poate înlocui niciodată dascălul !). Dacă este posibil, să urmăm cursurile şcolii oficiale de alpinism sub conducerea unor profesori calificaţi.

Să cîştigăm experienţă, parcurgînd traseele, începînd cu cele mai uşoare, învingînd dificultăţi de gradul II, III şi IV atît în urcuş, cît şi în coborîş. Acest antrenament gradat trebuie reluat în fiecare început de sezon, chiar de cei mai buni alpinişti. Să ţinem seama de condiţiile meteorologice, de sfaturile cunoscătorilor ţinutului, ale cabanierilor şi alpiniştilor mai vechi. Să nu ne hazardăm pe tresee lungi şi dificile, pe vreme nesigură şi să plecăm devreme la drum. Este de dorit un examen medical periodic care dealtfel este obligatoriu pentru orice sportiv de performanţă.

Traseele alpine necesită o bună condiţie fizică, iar aceasta se obţine prin antrenament la munte, dacă este posibil, dar şi la şes, pentru cei care locuiesc mai departe şi vin mai rar la munte.

O importantă sursă de pericol o constituie foboseăiaţ care conduce atît la slăbirea rezistenţei fizice, cît mai ales la slăbirea atenţiei, la delăsare şi neglijare a regulilor alpinismului. În acest sens amintim şi de alimentaţie. În afară de alimentaţia corectă, pe care o vom trata aparte, este momentul să acceptăm aici că alpinistul nu trebuie să meargă pînă la epuizarea totală a resurselor fizice, ci să se alimenteze din timp, completîndu-şi caloriile cheltuite în efort. De asemenea, el trebuie să se odihnească în timpul urcuşului pentru a păstra rezerve necesare coborîşului, care adesea se face în necunoscut.

Am putea cita încă multe aptitudini şi calităţi care se cer unui bun alpinist, fie înnăscute, fie dobîndite prin educaţie şi şcoală, cum ar fi: starea generală a sănătăţii; tenacitatea; rezistenţa la eforturi fizice şT psihice, la oboseală, foame, sete, frig, căldură, ploaie, dragostea de aproapele său; disciplina; umorul; buna dispoziţie; calmul în orice situaţie; simţul orientării; simţul pericolului; prudenţa; atenţia şi puterea de concentrare; hotărîrea de a duce cu bine la capăt o acţiune; tăria de a renunţa, de a întrerupe o acţiune alpină şi de a se retrage cînd este cazul; respectul faţă de cei ce vin după noi şi multe altele, înainte de toate însă un alpinist trebuie să fie un bun camarad şi lipsit de „vulgaritate" (vezi şi citatul din Bucura Dumbravă, la prima pagină a cărţii I).

Pericolele obiective izvorăsc din „obiect", deci din natura înconjurătoare.Cea mai mare atenţie trebuie acordată rmersultri pe iarbă, pe pante repezi, întrerupte de trepte

stîncoase verticale. Adesea ne poate înşela gradul mic de dificultate acordat oficial unui traseu, care pe parcurs se poate dovedi extrem de periculos prin: stîncă înierbată, prize de iarbă, perniţe de iarbă sau muşchi, chiar surplombe de iarbă, în care este imposibilă plantarea unui piton de asigurare şi care devin astfel un „mauvais păssage" — o „trecere rea" obligatorie — ce nu poate fi ocolită. La fel de periculoasă este stînca_friabilă, stînca degradată de agenţii externi. Mai mult sau mai puţin, orice stîncă

1 Roger Frison-Roche: alpinist, ghid şi scriitor francez, autor al unor romane de mare succes cu subiect de alpinism, al unor monografii ale Montblancului şi al monumentalei opere, cu caracter enciclopedie, „Les montagnes de la Terra" (1964).

Page 43: Walter Kargel. Alpinism

suferă de pe urma acestei degradări inevitabile, de aceea este necesar să verificăm toate prizele de mînă şi de picior înainte de a le folosi şi eventual să le solicităm numai prin apăsare. De asemenea, trebuie să evităm dislocarea voluntară sau involuntară de pietre, care pot constitui un pericol pentru alpiniştii aflaţi mai jos. Stînca deosebit de friabilă se recunoaşte după grohotişurile aflate la baza ei. Un pericol deosebit îl prezintă stînca în timpul îngheţului şi dezgheţului succesive, care în Carpaţi se produc la sfîrşitul iernii, iar la altitudini mai mari, practic, toată vara. Aceste fenomene, ca şi ploaia torenţială, pot determina căderi de pietre izolate sau în masă, sub formă de adevărate avalanşe, care antrenează mai mulţi metri cubi de rocă. În cazuri mai rare se pot prăbuşi lespezi, blocuri sau chiar ţancuri mai mari de stîncă. De aceea, traseele situate la mare altitudine (peste 3 000 m) trebuie terminate în prima parte a zilei, înainte de expunerea la soare şi apariţia dezgheţului, care eliberează pietrele cimentate în gheaţă. Casca de protecţie oferă apărare faţă de unele pietre izolate, dar nu şi faţă de avalanşe, care mătură totul în calea lor.

Iată ce scrie cunoscutul alpinist Reinhold Messner1 despre strategia pereţilor de gheaţă, aplicată de el în Anzi (Yerupaja): „Planul meu de a face acest perete de gheaţă, extrem de înclinat, într-o singură zi, în urcuş şi coborîş, părea cam hazardat. Dar judecat la rece, sînt sigur că era singurul corect: să intrăm în perete cu un rucsac uşor, noaptea; să urcăm controlînd mereu cu ceasul diferenţa de nivel urcată, şi să coborîm seara în rapel peste acelaşi perete. În mulţi pereţi de gheaţă din Alpi folosisem această tehnică cu succes.

Puţin după ora 1 noaptea am părăsit cortul. Era frig, cerul înstelat. Folosind lămpi frontale urcam ritmic. Trebuia să urcăm 200 m diferenţă de nivel pe oră. În permanentă comparam ceasul şi altimetrul. După 3 ore trebuia să fi făcut 600 m. Erau mai mulţi. Dacă ar fi fost mai puţini, trebuia să facem calea întoarsă pentru a fi la 6 dimineaţa ieşiţi din perete. La 6 eram sus, în zona lipsită de căderi de pietre... La ora 15 începurăm coborîşul peretelui. Soarele dispăruse după creasta vestică şi în perete se aşternuse liniştea. Ziua ar fi însemnat o sinucidere să te caţeri în acest perete. Cînd am terminat ultimul rapel peste rimaya2 de bază se lăsase noaptea. Cîstigasem cursa noastră contra cronometru!"

Un bun sfătuitor pentru alegerea traseului îl poate constitui stratificaţia stîncii care este fie înclinată spre vale ca ţiglele de acoperiş, fie înclinată spre deal ca o scară naturală (vezi fig. 1). Un mare pericol îl constituie apa. Stînca udă, în special cea acoperită cu mîzgă, este mult mai alunecoasă decît cea uscată, astfel încît pasajele cu prize mici şi aplecate în jos sau cele care se trec prin aderenţă (frecare) pot deveni de netrecut. Fisurile şi hornurile ude sînt la fel de periculoase. În traseele din munţi de mare altitudine putem întîlni cascade, care nu seacă decît peste noapte, cînd apa îngheaţă şi se transformă în perdele de ţurţuri. Cînd ploua, apa, în combinaţie cu frigul şi vîntul, poate produce scăderea temperaturii corpului pînă la moartea prin răcire (hipotermie). Dar şi răcirea degetelor pînă la amorţirea lor este periculoasă, diminuînd siguranţa de folosire a prizelor care, în plus, devin şi alunecoase.

De aceea, vara, în cazul averselor puternice este bine să ne adăpostim, folosind de exemplu un sac de bivuac, cu posibilitatea de a relua escalada după trecerea ploii.

De asemenea, în cazul pierderii orientării, datorită ceţii, este mai bine să aşteptăm, eventual tot la adăpostul unui sac de bivuac, pînă cînd vizibilitatea ne permite reluarea drumului. În toate cazurile trebuie păstrat calmul şi evitată starea de panică.

2. TRĂSNETUL

Vara furtunile însoţite de averse de ploaie, grindină şi descărcări electrice constituie un pericol mare pentru alpinişti. Studiul lui Alvin Peterson, publicat în 1967, răstoarnă toată „ştiinţa" tradiţională a alpiniştilor în această privinţă. Cu toate că statisticile arată că trăsnetul nu este unul din pericolele majore ale alpinismului, accidentele produse pînă în prezent impun o revizuire a comportamentului. Alpiniştii se găsesc adesea pe vîrfuri sau creste care sînt în mod deosebit expuse descărcărilor electrice, deoarece munţii contribuie la formarea curenţilor ascendenţi şi a norilor de ploaie generatori de trăsnet, iar vîrfurile favorizează descărcările.

Fig. 183. TrăsnetulMăsuri de proiecţie1. Cel mai bun mijloc de apărare împotriva trăsnetului pe munte este de a nu rămîne pe vîrfuri

1 Reinhold Messner: alpinist născut la Villnos (Tirolul de Sud, Italia) în 1944, autor a numeroase premiere în Alpi, Himalaya, Anzi, Noua Guinee; între altele, ascensiunea solitară a diedrului Philipp — Flamm (Dolomiţi), peretele sudic şi prima traversare, apoi escalada solitară a lui Nanga Parbat, prima escaladă în coardă de doi a unui optmiar — Hidden Peak, prima escaladă fără butelie de oxigen, apoi prima escaladă solitară a Everestului, în total 7 escalade reuşite pe vîrfuri de peste 8 000 m.2 Rimaya: crevasă între perete şi gheţar.

Page 44: Walter Kargel. Alpinism

sau creste expuse, nici pe un teren plat neprotejat, în timpul unei furtuni cu descărcări electrice. Dacă o astfel de furtună poate fi prevăzută, raţiunea ne sfătuieşte să nu ne aventurăm pe munte.

2. Dacă te găseşti într-un loc expus la puţin timp înainte de a începe furtuna trebuie să cobori cît mai repede posibil şi să te depărtezi cît se poate de crestele expuse (fig. 183—3) şi în primul rînd de orice ridicătură. Mijlocul unei creste este de preferat extremităţii ei. O pantă inferioară de grohotiş, cu un mic bloc izolat ca loc de şezut este un bun refugiu, cu condiţia să nu constituie o ridicătură pe o suprafaţă netedă, (fig. 183—2). Arborii înalţi sau izolaţi trebuie evitaţi.

Fig. 184. Trăsnetul 3. Dacă trăsnetul pare iminent sau loveşte prin apropiere este de recomandat a se căuta, fără a

pierde vremea, un amplasament protejat de impactele directe şi de curenţii de pămînt. O platformă, o pantă sau chiar o ridicătură uşoară, dominate de un punct înalt vecin, sînt aproape ferite de un impact direct (fig. 183— 1 şi 3). Locul unde te ghemuieşti trebuie să fie la cel puţin 1 m, de preferinţă, mai departe de orice stîncă verticală. Ridicătura pe care o formează peretele trebuie să fie cel puţin de 5—10 ori mai înaltă decît a alpinistului ghemuit, iar distanţa de la alpinist la piciorul peretelui nu trebuie să depăşească înălţimea peretelui. În vecinătatea unui ac de stîncă, distanţa minimă de securitate este de 15 m în înălţime, de preferinţă mai mult. Trebuie ales, pe cît posibil, un loc uscat şi fără licheni sau o pantă de grohotiş. Trebuie evitată vecinătatea fisurilor ascendente pămîntoase sau umede, adînciturile sau grotele (fig. 184—7) în afară de cazul că sînt destul de spaţioase pentru a permite să te aşezi la mai mult de 1 m de perete şi să ai 3 m deasupra capului. O grotă se poate afla la capătul unei fisuri venind de sus şi pe care se scurge apa, ceea ce constituie un mare pericol. De asemenea se vă evita staţionarea la intrarea unei grote, unde există riscul de a forma o punte de scurtcircuit peste deschizătură.

În timpul furtunii însoţită de ploi şi descărcări electrice, sentimentul de securitate pe care-l dă o mică grotă sau o surplombă este înşelător. Trebuie de asemenea evitată aşezarea într-o depresiune sau o groapă (fig. 183—4) ale cărei margini sînt la o distanţă mai mică de 1 m—1,50 m. Descărcarea poate traversa deschiderea, trecînd prin corp.

4. Poziţia ghemuit cu genunchii apropiaţi pare cea mai bună (fig. 183—2 şi 184—6). Cu cît distanţa dintre diferitele puncte de contact cu stînca sau solul este mai mică, cu atît mai bună este protecţia. Se va evita în special orice posibilitate în care punctele de contact încadrează capul sau bustul. În mod deosebit se va evita atingerea peretelui cu o mînă, un umăr sau cu capul.

5. Este recomandabil să se izoleze punctul de contact cu stînca sau solul cu ajutorul oricărui material izolant avut la dispoziţie. O coardă de fibre sintetice uscată, înfăşurată este excelentă; chiar şi udă este bună. Se mai pot folosi bocanci cu talpă de cauciuc, o glugă cauciucată, un obiect de îmbrăcăminte, un sac de dormit împăturit, un rucsac, o cămaşă de lînă împăturită. Obiectele uscate sînt mai bune decît cele ude, iar dacă ploua este important să se menţină uscate, sub o pelerină sau un sac de bivuac.

Armătura metalică a unui rucsac culcată pe sol, poate fi utilizată dacă te poţi aşeza pe ea fără ca picioarele să o depăşească, căci curenţii de pămînt o vor traversa, ferind astfel corpul. O piatră plată, destul de mare pentru a cuprinde şi picioarele, este de asemenea un bun loc de aşezat cu condiţia să fie detaşată de masa vecină, sau să fie situată în mijlocul unui grohotiş.

6. Alpinistul prins de o furtună pe o brînă şi expus unei căderi în cazurile pierderii cunoştinţei sau apariţiei unei crampe musculare, trebuie să se asigure (fig. 184—8). Coarda de nylon este mai bună decît cea de cînepă sau bumbac. Punctul de fixare trebuie să fie aproape pentru a reduce gradientul de potenţial în lungul corzii, iar bucla de legare să aibă un joc pentru a mări izolaţia. Este preferabil ca locul de legare să fie la gleznă şi nu la centură. Se va evita legarea sub braţ.

7. Pe un teren degajat, aşa cum s-a mai spus, se vă căuta o zonă de protecţie, pe o ridicătură. Dacă nu, se vă luă poziţia ghemuit.

8. În caz de furtună iminentă, rapelul ţine de calculul probabilităţilor. Poate fi mijlocul cel mai rapid de a scăpa dintr-o zonă periculoasă. Riscul este minim cînd coarda este de nylon, uscată şi cînd se atinge peretele numai cu picioarele apropiate. Dar o descărcare poate tăia coarda de rapel.

9. Nu sîntem de aceeaşi părere cu cei care cred că trebuie să te eliberezi de pioleţi, pitoane şi alte obiecte metalice cînd o descărcare pare iminentă. Prezenţa lor măreşte cu puţin sau deloc pericolul electric şi lipsa lor o poţi regreta mai tîrziu pe teren alunecos şi ud. Metalul în sine nu atrage trăsnetul. Corpul alpinistului, rnai înalt şi cu mai mică rezistenţă electrică are mai mari şanse să servească de paratrăsnet decît pioletul. Măsurătorile la doi pioleţi cu coadă de lemn au indicat cel puţin 500 000 ohmi între cap şi vîrf în stare udă şi de 1 000 de ori mai mult în stare uscată. Astfel, coada pioletului este de 100 şi 5 000 de ori mai rezistentă decît alpinistul. În plus, rezistenţa unui piolet ud poate fi mărită prin ungere cu ulei de in sau ceară.

Bineînţeles pioletul nu trebuie agitat deasupra capului. Ţinut normal mai jos de acest nivel nu măreşte cu nimic pericolul. Cel mă bine este a-l aşeza culcat şi a pune pitoanele în rucsac sau a le depune alături la mică distanţă.

Page 45: Walter Kargel. Alpinism

10. Referitor la natura terenului şi la efectele posibile, nu credem că are vreo influenţă, în afară poate de una secundară. De exemplu, variaţiile rezistenţei superficiale datorate stîncii contează puţin faţă de importanţa descărcării şi de apropierea punctului ei de impact.

Primul ajutorPrimul ajutor cuprinde tratamentul uzual al şocului electric şi al arsurilor, în măsura în care se

pot aplica. În cazurile în care respiraţia s-a oprit se recomandă metoda de ajutor prin respiraţie gură la gură. Şocul electric se poate complica cu convulsii, cu onrirea inimii sau cu contracţii neregulate ale muşchiului cardiac (fibrilaţii). În cazul opririi contracţiilor cardiace se recurge la masaj. În sfîrşit, cînd s-au rezolvat efectele mai grave ale şocului se vor trata arsurile.

ConcluziiPericolul trăsnetului pe munte variază cu circumstanţele. Este dificil a stabili o regulă

generală, se pot transpune doar cunoştinţele cîştigate din experienţă.Prinşi de furtună, trebuie să acţionaţi rapid. Evitaţi pe cît posibil impactul direct şi efectele

sale, izolaţi-vă de sol şi plasaţi-vă în aşa fel, încît să nu oferiţi o trecere favorabilă curenţilor tranzitorii care se scurg la suprafaţa stîncii şi în lungul fisurilor. Asiguraţi-vă dacă şocul vă poală produce căderea şi păstraţi-vă pioletul. Simplul fapt dă a vă aşeza pe coarda făcută colac la 1 m de perete, în loc de a vă lipi de el, poate să vă scape de efectul nefast al trăsnetului.

Într-una din revistele de specialitate se specifică faptul că pericolul este la fel de mare şi în refugiile sau cutiile de bivuac care uu dispun de paratrăsnet. Alpiniştii aflaţi în această situaţie îşi asigură cel mai bun adăpost culcaţi pe priciuri şi înveliţi în pături.

FRIGUL

Combaterea frigului se face prin îmbrăcăminte şi încălţăminte corespunzătoare, precum şi printr-o alimentaţie potrivită.

Îmbrăcămintea are rolul de protecţie contra frigului, de izolator: împiedicarea pierderilor de căldură ale corpului şi a pătrunderii aerului rece. Izolarea cea mai bună se obţine printr-un înveliş de aer, iar materialul care înmagazinează cea rnai mare cantitate de aer este lîna naturală şi puful natural. În condiţii extreme se recomandă lenjeria de corp din lînă de angora. Două-trei pulovăre subţiri sînt de preferat unuia gros, datorită măririi numărului de straturi izolatoare de aer. La mare altitudine şi geruri extreme se foloseşte îmbrăclrnintca matlasată cu puf natural (haina şi pantalonii). Se ştie că un efect de primă importanţă îl are vîntul. Efectul unui vînt puternic corespunde unei temperaturi mult mai scăzute decît cea reală. De aceea, pentru acest caz se foloseşte îmbrăcămintea protectoare de vînt: hanorac şi suprapantalonii de vînt. Protecţia capului se face, în funcţie de temperatură şi vînt, cu căciuliţă de lînă, passe-montagne de lînă, lăsînd liberă numai o parte a feţei cu ochii şi nasul, glugi matlasată a pufoaicei şi gluga hanoracului. Gluga trebuie sa fie bine potrivită pe cap astfel încît să ofere o bună protecţie contra vîntului. Cele mai periclitate părţi ale corpului sînt extremităţile membrelor (degetele de la mînii şi de la picioare). O mănuşă bună este cea cu un singur deget, de lînă sau de blană cu supramănuşă apărătoare de vînt. Mănuşile trebuie să fie lungi, pînă la cot, destul de largi şi asigurate cu un şnur trecut peste umeri. Pentru căţărătura pe stîncă se cer degetele libere. În acest caz sînt necesare: o mănuşă obişnuită cu degetele tăiate şi o bună rezistenţă la frig din partea căţărătorului. Folositor mai poate fi un buzunar — manşon la hanorac, eventual căptuşit cu blană, încălţămintea trebuie să fie de asemenea suficient de largă, încît să faciliteze folosirea a 2—3 perechi ciorapi de lînă, rămînînd un spaţiu suficient pentru picior, care să permită circulaţia liberă a sîngelui, încălţămintea cu cel mai bun efect de protecţie calorică este cea denumită comercial „triplex", trei bocanci suprapuşi, cea de a treia pereche fiind de pîslă; această ultimă pereche se poate scoate pentru uscare şi poate fi folosită şi ca încălţăminte de cabană. O problemă nerezolvată este cea a împiedicării pătrunderii zăpezii în bocanc. Diferitele modele de jambiere nu oferă decît o protecţie relativă.

Îmbrăcămintea şi încălţămintea oferă cea mai bună protecţie în stare uscată. Umezeala poate proveni atît din exterior (ploaie, zăpadă), cît şi din interior (transpiraţie). Pentru combaterea transpiraţiei se cere ca îmbrăcămintea să permită o bună respiraţie a corpului, deci să nu fie perfect impermeabilă. Şi din acest punct de vedere sînt superioare materialele naturale (lînă, şi puf) materialelor sintetice. Pe de altă parte, se vă ţine seama de cunoscuta regulă ca, urcuşul să se facă într-un ritm potrivit, astfel încît să nu apară transpiraţia. Un rol important, în acest sens îl deţine sistemul de rezemare a rucsacului său a cadrului pe spate, precum şi o bună protecţie a regiunii renale, care se realizează prin îmbrăcarea unui pantalon cu partea din spate destul de înaltă şi prinsă cu bretele şi eventual prin purtarea unui brîu de blană la spate.

4. AVALANŞELE

Page 46: Walter Kargel. Alpinism

„Zăpada albă şi nevinovată nu este un lup în blană de oaie ci un tigru în blăniţă de miel", scrie un cunoscut alpinist. Pericolul avalanşelor şi urmările acestora pot fi şi sînt de multe ori fatale dacă nu se ţine seama de sfaturile celor cu experienţă acumulată în timp, în legătură cu producerea avalanşelor.În acest sens prezentăm instrucţiunile elaborate de Albert Gayl şi recomandate de Comisia Internaţională de salvare alpină IKAR:

GeneralităţiExistă o diferenţă fundamentală între o tură de schi făcută iarna în zona alpină şi o coborîre pe

pîrtia standard cu teleferic. Persoanele fără experienţă de munte trebuie să se limiteze la traseele marcate şi fără pericol de avalanşe şi să evite terenul alpin. Alegerea unui traseu se face în funcţie de cunoştinţele şi posibilităţile fizice ale celui mai slab participant. Nu se porneşte la drum cu persoane necunoscute în ceea ce priveşte posibilităţile lor fizice, său fără să le încercăm mai întîi puterile într-un traseu uşor.

Timpul necesar creşte cu numărul participanţilor. Nu abordaţi de unul singur un traseu căci orice accident mărunt ca ruperea unui schiu sau a unei legături, sau o rănire uşoară pot deveni fatale. În caz de avalanşă, un alpinist mergînd singur este pierdut.

Atît la urcuş, cît şi la coborîş se vă merge la mică distanţă unul de altul, pentru a se auzi sau vedea, în special pe ceaţă. Schiorul cel mai experimentat sau cel mai bun cunoscător al locurilor vă merge înainte. Un alt schior bun, puternic, rămîne în urmă, pentru a ajuta în caz de accident.

Ceaţa şi viscolul, survenite inopinat, pot transforma chiar turele uşoare şi coborîrile pe pîrtii mult circulate în acţiuni alpine foarte periculoase. De aceea, îmbrăcămintea călduroasă, de rezervă, pentru schimbările neaşteptate de vreme, să nu lipsească din echipamentul fiecăruia. Urmele existente trebuie verificate. Un traseu atacat cu o zi înainte poate deveni foarte periculos, în condiţiile schimbărilor meteorologice.

Pericolul avalanşelorPericolul de avalanşă nu apare decît rareori simultan pe pante diferite. De aceea, se vă ţine

seama de sfaturile sau avertismentele localnicilor cu experienţă, ale ghizilor de munte etc., precum şi de cele ale serviciilor meteorologice speciale (în Alpi). Pericolul de avalanşe depinde doar într-o măsură mai mică de teren; în schimb, de cea mai mare importanţă sînt condiţiile meteorologice şi stratificaţia zăpezii. Din această cauză nu există pante care să fie periculoase în tot timpul iernii şi pe de altă parte, foarte puţine care sînt permanent sigure. Nu există un teren propriu-zis favorabil avalanşelor. Chiar şi pantele cunoscute pentru pericolul lor pot fi temporar lipsite de pericol.

În schimb, există timp favorabil avalanşelor de regulă perioade scurte, în care, înfuncţie de condiţiile meteorologice, apare pericolul acut de avalanşe, pe foarte multe pante, adeseori chiar şi pe cele cunoscute în general ca „sigure". Aprecierea pericolului se face după următoarele considerente:

A. Condiţiile meteorologice şi ale zăpeziiFelul zăpezii şi structura păturilor de zăpadă rezultă din condiţiile meteorologice. Toate

depunerile se fac în straturi. Toate suprafeţele straturilor pot deveni ulterior suprafeţe de alunecare. Alunecarea păturii, parţial sau total, sub formă de avalanşă, are loc atunci cînd nu mai găseşte sprijin suficient pe reazemul format de neregularităţile terenului, prin aderenţă sau cimentare, prin îngheţ cu stratul de bază sau cînd coeziunea interioară a păturii devine prea mică pentru a rezista la încărcarea adiţională, prin straturi moi de zăpadă său la vibraţiile produse de către schiori.

Cauzele pericolului în funcţie de condiţiile meteorologice se pot clasifica în trei grupe:1. Încălzireă vremii sau înmuierea gerului are o influenţă favorabilă asupra tasării şi coeziunii

păturii de zăpadă, atunci cînd se produce moderat şi încet; din contră, încălzirea puternică, eventual combinată cu vînt cald său ploaie, poate muia pătura de zăpadă, făcînd-o apoasă şi alunecoasă şi prin aceasta să-i răpească sprijinul interior sau sprijinul de bază, declanşînd avalanşa.

Mulţi cred că singura sau cea mai importantă cauză a avalanşelor este căldura. Această greşeală a costat multe vieţi.

Pentru schiori, tocmai căldura constituie un factor de pericol mai mic decît plăcile de zăpadă, de exemplu.

2. Ninsorile abundente şi persistente duc adesea la pericolul general de avalanşe, în care acestea se declanşează de la sine. Pericolul creşte în timpul ninsorii şi scade abia cînd stratul de zăpadă nouă s-a tasat suficient după încetarea ninsorii şi s-a sudat de bază. Cu cît vremea este mai caldă, cu atît mai repede se produce acest fenomen, pe cînd gerul aspru încetineşte tasarea. Dacă ninsorile abundente ne surprind în refugii la mare altitudine, coborîrea nu trebuie făcută decît în caz de absolută necesitate; în aceste situaţii trebuie să se acţioneze rapid şi cu cea mai mare prudenţă. În nici un caz nu trebuie să se aştepte pînă cînd stratul de zăpadă nou creşte şi mai mult. De asemenea, se va ţine seama de faptul

Page 47: Walter Kargel. Alpinism

că timpul următor înseninării este deosebit de periculos.Atenţie însă: pericolul datorat ninsorilor abundente, sub influenţa vîntului, este însoţit sau

înlocuit mai totdeauna de pericolul mult mai „perfid" al plăcilor de zăpadă.

3. Plăcile de zăpadă reprezintă cauza cea mai perfidă şi periculoasă a avalanşelor, căci ele sînt greu de identificat chiar şi de către cei experimentaţi. Acest pericol persistă adeseori timp îndelungat chiar atunci cînd semnele cunoscute lipsesc. Avalanşele de plăci de zăpadă sînt mai totdeauna declanşate de schiori. Pentru a recunoaşte acest pericol trebuie cunoscute şi respectate următoarele aspecte:

— plăcile sînt generate mai totdeauna de vînt1, care, în timpul unei ninsori şi după ninsoare, transportă cantităţi mari de zăpadă şi le depune pe pantele înclinate, sub culmi, spinări sau creste, sub formă de plăci de zăpadă, fie bine presate, fie sub formă de depozite uneori de mare densitate. Plăcile se menţin timp îndelungat în echilibru labil, constituind un pericol; pantele expuse vîntului sînt, după transportul de zăpadă, mai sigure decît cele ferite de vînt în care se depun cantităţi mari şi periculoase de zăpadă transportată;

— plăcile, de întindere şi grosime diferite, se declanşează cel mai adesea atunci cînd sînt tăiăje de schiori în mijlocul sau lă baza pantei. Prin aceasta, pătura de zăpadă aflată mai sus îşi pierde reazemul şi se desprinde. În alunecare, placa se rupe în bucăţi sau se transformă chiar în pulberi, antrenînd şi pe schior în cădere;

— adeseori, straturile destul de groase de zăpadă, chiar de zăpada îngheţată, ce dau impresia de siguranţă, sînt depozitate deasupra unor cavităţi formate prin tasarea straturilor inferioare. La încărcarea cu greutatea schiorului, o astfel de pătură se poate desprinde pe o întindere mare, pornind ca o avalanşă uriaşa. Acest pericol se poate depista adeseori chiar pe teren de şes, prin aceea că pătura încărcată se lasă în jos cu un zgomot surd: „vum". Acest semnal înseamnă pericol maxim pe pante. Pe scurt: pericolul maxim pentru schior îl reprezintă avalanşele de plăci, declanşate de el însuşi. Dar şi acest pericol dispare dacă recunoaşterea este făcută corect şi din timp.

B. TerenulPericolul de avalanşă depinde mai puţin de teren decît de starea vremii şi a stratului de zăpadă.

Totuşi, şi terenul trebuie apreciat corect şi exploatat.— Văile înguste în formă de V, fără fund propriu-zis, pot deveni adevărate capcane şi trebuie

evitate chiar de la urcuş, în schimb, văile întinse, în formă de U şi văile largi reprezintă de obicei drumuri sigure de acces, mergînd în axa văii.

— Odată cu creşterea pantei creşte şi pericolul de avalanşă. În general, pantele cu înclinare mai mică de 20O sînt sigure, exceptînd cazul în care se află la baza unei pante repezi.

— Cu cît baza unei pături de zăpadă sau suprafaţa straturilor superioare este mai netedă, ca de exemplu plăci stîncoase, feţe înierbate, gheaţă de gheţar sau straturi intermediare de zăpadă îngheţată, cu atît mai uşor alunecă zăpada sub formă de avalanşe, chiar pe pante mici.

— Pantele cu pădure deasă sînt de obicei sigure.— Împădurirea, chiar rară, reduce pericolul fără a-1 exclude total. Blocurile mari nu dau

siguranţă decît în măsura în care se mai pot identifica, în ce priveşte forma.— O pantă este cu atît mai periculoasă, cu cît este mai uniformă şi fără trepte. O pantă în

terase este de obicei mai sigură. Pantele largi şi puţin reliefate impun întotdeauna o prudenţă mărită.

— Sistemele de jgheaburi şi terenul din faţa lor sînt periculoase, căci există posibilitatea de a se scurge mai multe avalanşe succesive, din diferitele ramuri.

— Spinările, muchiile şi crestele sînt de obicei linii sigure de mers, spre deosebire de vjungi, jgheaburi şi pante uniforme.

— Deosebit de importantă este poziţia unei pante lată de direcţia vînturilor predominante.În partea adăpostită de vînt se află adesea aglomerări periculoase de zăpadă purtată de vînt.

Aprecierea corectă a terenului condiţionează alegerea cea mai bună a drumului şi trasarea pîrtiei.

Comportarea în zona periculoasăÎn prevenirea pericolului de avalanşe nu ajută decît experienţa şi prudenţa. Curajul şi uşurinţa

în aceste situaţii sînt reprobabile. Natura este mai puternică decît noi. Pericolul de avalanşă trebuie evitat întotdeauna. Toate celelalte considerente trebuie subordonate securităţii.

1 Vezi figura 189 de la punctul 7 - Cornişe e.

Page 48: Walter Kargel. Alpinism

— Dacă se constată posibilitatea unui pericol, schiatul în zona suspectă trebuie evitat. Dacă se cunosc locurile care prezintă pericole, acestea trebuie ocolite, chiar dacă ocolurile sînt mari.

Cînd nu se poate stabili cu precizie dacă o pantă este sigură sau periculoasă, ea trebuie evitată oricum, fiind suspectă.

— Dacă totuşi sîntem obligaţi să traversăm o zonă suspectă, de exemplu, în caz de schimbare a vremii în timpul unei ture, vă trebui să ne comportăm în consecinţă:

— Folosirea şnurului de avalanşă este singurul mijloc simplu şi chiar sigur1 de a descoperi în scurt timp, deci încă în viaţă, pe un camarad accidentat. Folosirea la timpul oportun a şnurului caracterizează pe cei experimentaţi. Fiecare participant trebuie să-şi lege de mijloc un şnur roşu de 20 m, tîrînd după el capătul liber.

— Alegerea corectă a traseului: se vor folosi spinările, muchiile şi convexităţile pantei, evitîndu-se văiugile, şanţurile şi jgheaburile, pantele aflate sub cornişe, traversările lungi ale pantelor, iar dacă acestea sînt inevitabile, se vă merge cît mai pe sus posibil şi cu cea mai mare prudenţă. De asemenea, zona de la baza pantelor fiind periculoasă, se vor alege cît mai multe puncte sigure intermediare la adăpostul copacilor, stîncilor sau locurilor plate. Aceste considerente sînt valabile atît pentru urcuş, cît şi pentru coborîş. Se vor evita schimbările bruşte de direcţie şi săriturile. La nevoie se vă folosi o muchie îngustă, dar sigură pentru urcuş sau coborîş cu schiurile pe umăr.

— Se va respecta distănţa dintre participanţi. Ea va fi astfel aleasă încît numai un singur alpinist să se afle la un moment dat în zona suspectă.

— În timp ce un participant traversează zona periculoasă, ceilalţi îl ţin sub observaţie permanenţă de la punctele sigure, pentru a-l avertiza la timp iar la nevoie să-l caute.

— Schiurile şi beţele reprezintă ancore periculoase în caz de avalanşă. De aceea, curelele de asigurare ale legăturilor trebuie desfăcute (legăturile securit sar de la sine), iar mîinile se scot din curelele beţelor pentru ca, în caz de pericol, să ne putem elibera de tot ceea ce împiedică autosalvarea.

Fig. 185. Aparat REDAR pentru radiolocaţia celor acoperiţi de avalanşe.Dimensiuni: 21x66x112 mm1 ; greutate: 215 g ; frecvenţe : 157 kHz şi 2,275 kHz ; distanţa de localizare : 35 m ; emite 2 500 ore non stop (echivalent cu 3 luni zi şi noapte) ; aparate echivalente: Ortovox (R.F.G.). Barryvox (Elveţia), PIEPS (Austria) .Surpriza şi panică pot fi fatale. De aceea, în timp ce traversăm zona periculoasă trebuie să fim

pregătiţi să facem faţă unei avalanşe, pentru a acţiona rapid şi corect, şi să nu fim paralizaţi de frică.

Comportarea în avalanşă— Încercarea de a ieşi din avalanşă, printr-o coborîre laterală către un loc sigur, nu reuşeşte

decît rareori şi numai unor schiori foarte buni. Ea nu-şi are rostul decît dacă ne aflăm aproape de marginea avalanşei. Cu piei de focă la schiuri nu se reuşeşte.

— Eliberareă de tot ce poate să împiedice: beţe, schiuri, rucsac.— Rămînerea la suprafaţă se poate obţine prin mişcări de înot către marginea avalanşei.— Cînd alunecarea se încetineşte, deci înainte de oprirea avalanşei, se va lua poziţia ghemuit,

iar braţele se vor ţine în poziţia de apărare a boxerului pentru a proteja faţa şi a obţine un spaţiu de respiraţie.

— Dacă eliberarea prin efort propriu nu este posibilă, forţa şi aerul de respiraţie trebuie economisite. Dorinţa de somn trebuie combătută, căci resemnarea înseamnă moarte.

Ajutorul camarazilorPrimele şi hotărâtoarele măsuri pentru salvare depind de camarazi, de felul cum se

organizează şi desfăşoară căutarea.— Se va observă încotro este tîrît accidentatul şi punctul de unde dispare în masele de zăpadă

în mişcare. Ţinînd seama de acest punct şi de direcţia mişcării se stabileşte zona de căutare.— Se va cerceta mai întîi suprafaţa avalanşei unde se poate vedea o parte a corpului sau

obiecte ce ies din zăpadă, în special şnurul de avalanşă. Obiectele pierdute pot fi puncte de reper pentru stabilirea şi găsirea poziţiei accidentatului. Se ţine seama de faptul că partea centrală şi suprafaţă a avalanşei alunecă mai repede decît marginile şi straturile inferioare.

Dacă această acţiune nu are succes, se trimite un participant pentru a cere ajutor. Ceilalţi vor continua să cerceteze sistematic zona unde se presupune a se afla accidentatul, folosind sonde improvizate: beţe de schiuri întoarse sau beţe fără rondele.

— Numai găsirea rapidă, într-un răstimp de maximum 2 ore oferă speranţa de supravieţuire a celui prins în avalanşă.

1 Industria electronică pune, de asemenea, la dispoziţia noastră o serie de aparate (fig- 185).

Page 49: Walter Kargel. Alpinism

Salvarea şi primul ajutor— După stabilirea poziţiei accidentatului, se sapă rapid, dar cu atenţie, cu cozile schiurilor şi

cu mîinile. Se eliberează imediat nasul şi gura, de zăpadă.— Accidentatul se aşază culcat cu faţa în jos pentru ca apa provenită din topirea zăpezii să se

poată scurge din căile respiratorii. Operaţia se face într-un loc ferit de avalanşă, iar corpul se înveleşte cu lucruri cît mai călduroase.

— În caz de pierdere a cunoştinţei se va face imediat respiraţia gură la gură. Respiraţia artificială începe din momentul eliberării capului.

— Transportul se face în poziţia culcat lateral şi începe abia după reuşita reanimării şi după ce respiraţia şi pulsul au revenit la normal. Pe parcurs se controlează din nou respiraţia şi pulsul.

ConcluziiPericolul de avalanşă depinde mai ales de condiţiile meteorologice şi de zăpadă. Nu există

zone deosebit de periculoase, ci condiţii meteorologice propice provocării avalanşelor. Cele mai periculoase cauze sînt plăcile de zăpadă, declanşate de schiorii înşişi. Cine cunoaşte aceste lucruri şi se comportă în consecinţă, se poate considera în bună parte în afară de pericol.

Prudenţa este, oricum, cea mai bună protecţie.Seracurile sînt îngrămădiri haotice de gheţuri ce se formează în zonele de ruptură ale

gheţarilor. Aceste zone apar la treptele văii, unde gheţarul care se scurge formează o cascadă; gheaţa, nefiind elastică, crapă dînd naştere la crevase, blocuri şi turnuri, un adevărat labirint în mişcare continuă. Cu cît turnurile sînt mai zvelte, cu atît echilibrul lor este mai labil. Acest echilibru este deranjat nu numai prin diferenţele de temperatură şi acţiunea vîntului, ci chiar prin însăşi mişcarea gheţarului. Turnurile prăbuşindu-se, formează avalanşe de gheaţă care în mişcarea lor pot antrena alte turnuri. Practic, zonele de seracuri reprezintă un pericol permanent şi trebuie fie ocolite, fie studiate în privinţa periodicităţii prăbuşirilor şi depăşite cu maximă viteză şi prudenţă.

Avalanşele de gheaţă se formează nu numai în zonele de ruptură ale gheţarilor de vale, ci şi la capătul inferior, surplombant, al gheţarilor de pantă, suspendaţi la mare înălţime, în locul n care panta se rupe într-un perete.

5. CĂDERILE DE PIETRE

Căderile de pietre depind de trei factori:— natura rocii;— forma reliefului;— condiţiile meteorologice.Rocile sedimentare sînt mai friabile şi mai periculoase decît rocile eruptive, în privinţa

căderilor de pietre. Stînca dezagregată de agenţii atmosferici se recunoaşte prin forma mai puţin înclinată a feţelor muntelui, prin pantele de grohotiş şi pietrele căzute în zăpadă la poalele pereţilor.

O atenţie specială trebuie acordată rupturilor proaspete de rocă, care se recunosc prin coloritul mai deschis din perete şi din grohotiş. Aceste locuri se caracterizează, timp îndelungat după producerea rupturii, printr-o slabă stabilitate a rocii şi bucăţi de rocă în echilibru labil.

Formele de relief care favorizează căderile de pietre sînt vîlcelele şi şiştoacele, culoarele şi hornurile, în care se adună şi se canalizează bolovanii (fig. 186). În anumite condiţii meteorologice aceste canale trebuie evitate.

Schimbările bruşte de temperatură la răsăritul şi apusul soarelui favorizează căderile de pietre şi în special ale celor cimentate de îngheţul nocturn. În pereţii orientaţi către est şi sud, dezgheţul se produce în primele ore ale dimineţii; în pereţii vestici şi nordici, după-amiază. Soarele înmoaie zăpada de pe brîne, punînd în mişcare pietrele. De asemenea, pietrele sînt antrenate de apa provenită din topirea zăpezii şi care şiroieşte prin şanţurile pereţilor. Pasajele periculoase trebuie parcurse cît mai devreme, pe cît posibil înainte de răsăritul soarelui. Alţi factori de dislocare a pietrelor sînt ploaia şi lapoviţa. Vom prefera, în aceste condiţii, să alegem traseul pe muchii şi creste. De asemenea, pentru popas vom alege locuri ferite de căderi de pietre.

Fig. 186. Cum se traversează un culoar pentru a reduce pericolul căderilor de pietreÎn cazul mai multor participanţi se vă merge grupat, cu mică distanţă între alpinişti. Pentru a

ilustra mai bine pericolul căderilor de pietre menţionăm că viteza pe care o pot atinge pietrele în cădere liberă este de 720 km/oră. Chiar dacă în Carpaţi pericolul căderilor de pietre este incomparabil mai mic decît în alţi munţi cu altitudini mai mari, trebuie totuşi să se ţină seamă şi să se ia toate precauţiile şi în primul rînd purtarea căştii de protecţie.

6. CREVASELE

Page 50: Walter Kargel. Alpinism

Acest pericol nu apare decît în zonele cu gheţari (fig. 187—188). Mersul pe gheţar este cu atît mai periculos cu cît gheaţa este acoperită de zăpadă care maschează crevasele. Mersul solitar pe gheţar trebuie oricum evitat. Pericolul crevaselor este în general subestimat, chiar de către alpiniştii cei mai buni. Numeroaselor feluri de crevase ascunse de zăpadă, ceaţă şi întuneric li se adaugă neglijenţa, înfumurarea, uşurinţa, neatenţia datorată lipsei de tehnică sau oboselii, lipsa de experienţă.

Fig. 187. Gheţar a. suprafaţă; b. morenele; c. secţiune longitudinalăFig. 188. Crevase cu secţiune în A şi în VRezistenţa podurilor de zăpadă este în funcţie de felul cum s-a depus zăpada, grosimea şi

consistenţa acesteia. Zăpada proaspătă este afînată şi nu rezistă la supraîncărcare, spre deosebire de zăpada veche — firn. Pe lumină bună se poate recunoaşte traseul unei crevase, în timp ce lumina difuză, ceaţa, zăpada proaspătă şi întunericul fac imposibilă depistarea optică, singura metodă rămînînd sondarea cu pioletul sau cu băţul de schiu făcută cu mare grijă pas cu pas. Traversarea unui gheţar se face cel mai bine dimineaţa, cît timp zăpada este îngheţată. Crevasele sînt mai numeroase în următoarele zone:

— în zonele convexe — spinări, trepte — unde apar crevase în cruce;— în locurile de schimbare de pantă, unde predomină crevasele transversale;— în locurile unde valea se îngustează sau se lăţeşte, caracterizate prin crevase longitudinale;— pe marginea căldării glaciare, unde gheţarul se rupe de peretele de gheaţă (Bergschrund,

rimaye, crevasă periferică);— pe marginile gheţarului, unde la contactul cu roca încălzită de soare ia naştere crevasa

marginală (Randkluft, rimaye).Acestea sînt denumiri date după aspectul crevasei văzută de sus. În secţiune transversală

crevasele pot avea forma literei A, îngustîndu-se către partea superioară, sau a literei V, îngustîndu-se către partea inferioară. În cazul crevasei în A, un alpinist neasigurat cade pînă la fund. În cazul în care pe fundul crevasei este apă, alpinistul căzut poate muri în decurs de cîteva minute prin răcire generalizată. În schimb, în cazul crevasei în V, corpul alpinistului se poate înţepeni în timpul căzăturii în aşa fel încît o eliberare nu mai este posibilă fără intervenţia partenerilor.

7. CORNIŞELE

Cornişele se formează prin acţiunea vîntului, care transportă zăpadă din partea bătută de vînt către cea ferită (fig. 189). Pericolul constă în ruperea cornişei fie sub greutatea alpiniştilor, fie sub acţiunea agenţilor atmosferici — temperatură, vînt. Linia de ruptură nu este întotdeauna verticală; ruptura se poate produce după un unghi de alunecare care cuprinde o parte din zona socotită sigură. Nu orice creastă prezintă obligatoriu o cornişă: aceasta nu se naşte decît atunci cînd vîntul bate dinspre partea mai lină către cea abruptă; dacă vîntul bate în sens contrar, cornişa nu se mai poate forma.

Fig. 189. Secţiune printr-o creastă cu cornişă de zăpadă

8. PRĂBUŞIRILE DE GHEAŢĂ

Acest pericol este caracteristic munţilor de mare altitudine — Himalaya.În Carpaţi, prăbuşiri de gheaţă nu există; în Alpi, zonele haotice cu labirint de crevase şi

turnuri (seracuri) ale cascadelor de gheaţă, ale gheţarilor se ocolesc; în schimb, în Himalaya aceste cascade de gheaţă reprezintă, de regulă, singura posibilitate de trecut către zonele mai înalte. Cea mai cunoscută şi una din cele mai periculoase este cascada de gheaţă a gheţarului Khumbu din drumul cunoscut către Everest prin Căldarea Vestică (Western Cwm), care şi-a cîştigat o faimă tragică prin numeroasele accidente mortale întîmplate în decursul anilor, de la prima parcurgere (1951) încoace, prin prăbuşirea nu numai a unor turnuri dar chiar a unor pereţi întregi de gheaţă de lungimea unei străzi şi înălţimea unor blocuri de locuinţe. Acest pericol este cu atît mai mare cu cît prăbuşirile nu pot fi prevăzute nici măcar cu aproximaţie, singura măsură rămînînd parcurgerea zonelor respective în cea mai mare grabă.

Page 51: Walter Kargel. Alpinism

CAPITOLUL IV. PE SCURT DESPRE …

1. SCHIUL ALPIN

Alpiniştii înţeleg prin schi alpin ca ramură a alpinismului, acel schi care se practică în munţi în afara pistelor, pe teren dificil şi implicit periculos. Ceea ce în limbaj curent se numeşte schi alpin şi se practică pe pîrtii bătute, cu mijloace mecanice de urcuş, nu reprezintă pentru alpinişti decît un bun prilej de învăţare a tehnicii de coborîre şi ocolire, precum şi de antrenament. Căci tehnica de bază este aceeaşi cu menţiunea că, schiul din afara pîrtiilor se practică pe zăpadă nebătută, care se prezintă într-o multitudine de forme: zăpadă afînată nouă sau pulver, zăpadă tasată, îngheţată la suprafaţă sau adîncime, zăpadă veche — firn — cu toate particularităţile şi pericolele ei. Dar noţiunea complexă de schi alpin nu cuprinde numai coborîrea ci şi urcuşul, mersul pe teren plat şi pe creste mai mult sau mai puţin accidentate. Coborîrile se fac pe feţe şi pe văi. Ca un corolar al schiului alpin este „schiul extrem“ (fig. 190), practicat de un număr din ce în ce mai mare de schiori-alpinişti, care îşi propun coborîrea marilor pereţi şi culoare de gheaţă cu o înclinare de 45—60° şi care pînă de curînd reprezentau terenul exclusiv de activitate al alpiniştilor de performanţă, specialişti în tehnica de gheaţă, înarmaţi cu colţari, pioleţi, coardă şi pitoane de gheaţă. Coborîrea acestor pereţi şi culoare nu se poate face de regulă decît în condiţii favorabile, cînd gheaţa este acoperită cu un strat de zăpadă moale. Coborîrea părţilor mai înclinate se face cu asigurarea de coardă sau chiar în rapel (cornişe, rupturi de pantă). În timpul coborîrii nu se admite nici o greşeală, căzăturile nemaiputînd fi oprite. Dificultăţi tehnice mult mai reduse prezintă schiatul pe gheţar. Urcuşul pe gheţar se face conform celor expuse la capitolul II „Tehnica de gheaţă", cu asigurare de coardă. La coborîrea pe gheţar, cel mai bine se descurcă o coardă de doi, cu condiţia să-şi sincronizeze perfect mişcările. În cazul corzii de trei, mijlocaşul merge cu o carabinieră alunecătoare pe coardă (fig. 191). Cel mai bun schior merge ultimul. Schimbările de direcţie se anunţă în prealabil şi se fac cu coarda întinsă, astfel încît cei doi schiori să se afle pe aceeaşi verticală. Al doilea trebuie să fie atent să nu treacă peste coardă şi e-ventual să dirijeze coarda cu băţul de schiu. În zonele de seracuri cu crevase sau la trecerea unor poduri peste crevase nu se merge concomitent.

Fig. 190. Schiul extremFig. 191. Coborîre pe schiuri a unui gheţar, într-o zonă de crevaseLa urcuş, schiurile se poartă fie pe umeri, fie la picioare, după împrejurări. Pe distanţe scurte,

pe gheaţă, ori pe pante înclinate schiurile se poartă pe umeri. Dezavantajele sînt evidente: greutatea schiurilor adăugată la cea a rucsacului, dezechilibrarea care poate fi periculoasă pe pantele expuse, înfundarea piciorului în zăpadă adîncă şi afînată. Mai uşor se poartă schiurile cu ajutorul unor chingi, în bandulieră, sau şi mai bine pe rucsac, în care caz mîinile rămîn libere şi echilibrul este mai bun. Urcuşul cu schiurile în picioare nu se poate face decît pe pante moderate şi condiţii bune de zăpadă. Un auxiliar deosebit de preţios sînt pieile de focă cu ajutorul cărora se poate urca practic orice pantă „schiabilă", chiar dacă zăpada este uşor îngheţată. Pe teren plat se aplică tehnica schiului de fond, care permite o înaintare rapidă. Alegerea traseului, atît la urcuş, cît şi la coborîş, se face ţinînd seama de condiţiile de securitate şi, în primul rînd, de pericolul de avalanşă (vezi cap. III); Fig. 192. Bocanc „combi" în funcţie de aceste situaţii se alege traseul în serpentine sau direct pe linia de cea mai mare pantă, pe o formă de relief convexă (muchie, spinare) sau concavă (vîlcea, văiugă). Printre cele mai frumoase performanţe ale schiului alpin se numără lungile traversări de masive, care se realizează în mai multe etape, peste creste de mare altitudine, cu urcuşuri pe vîrfurile din vecinătatea „traseului de înălţime" (haute route).

Fig. 193. Schiu compact, legătură de schi-turism, colţari, bocanci combi; b.c.d.e. schiuri scurte „Firngleiter" de 120, 100, 65 şi 55 cm lungimeEchipamentul şi materialele necesare la schi alpin. Bocancii “combi" (fig. 192) permit o bună

mişcare a piciorului la mers pe teren plat sau urcuş, iar pentru coborîrea pe schiuri pot fi strînşi bine pe picior. În afara bocancilor clasici de munte, cu şireturi şi şanţuri pentru fixarea legăturilor de schiuri, există astăzi bocanci speciali de schi alpin care îndeplinesc aceste condiţii, din material plastic, cu clape, suficient de înalţi şi care, în cîteva secunde, se pot schimba din poziţia „mers" în poziţia „coborîre". Îmbrăcămintea se alege din material “antiderapant” cunoscut fiind că ţesăturile obişnuite din material plastic lucios pot duce la accidente grave.

Schiurile (fig. 193) pot fi lungi (normale), de 1,90—2,10 m; scurte, de l,30—1,60 m, schiuri “compact”, de lungime egală cu înălţimea schiorului. Schiurile scurte şi cele compacte sînt mai late decît schiurile normale, pentru a compensa astfel lungimea redusă; suprafaţa de contact cu zăpada trebuie să fie suficient de mare pentru o bună comportare a schiului, în special la afundare în zăpadă

Page 52: Walter Kargel. Alpinism

afînată. Materialele plastice şi metalul au înlocuit în cea mai mare măsură lemnul folosit la construcţia schiurilor. De asemenea, canturile joacă un rol esenţial în conducerea schiului, în special pe zăpadă îngheţată. Ele trebuie să fie bine ascuţite, necesitînd o întreţinere atentă.

Legăturile de schiuri alpine sînt special concepute, dispunînd de cel puţin djouă poziţii, ce pot fi uşor schimbate: poziţia de mers pe teren plat sau urcuş şi poziţia de coborîre. Prima trebuie sa permită ridicarea călcîiului într-un mers confortabil, a doua, dimpotrivă, să fixeze bine nu numai călcîiul dar şi întregul picior, permiţînd o conducere corectă a schiului. În acelaşi timp, legătura trebuie să se desprindă uşor în caz de accident, pentru a evita entorsele, luxaţiile şi fracturile picioarelor. Aceste condiţii sînt îndeplinite de o serie de legături ce asigură securitatea pentru vîrful şi tocul bocancului, special concepute pentru schiul alpin şi diferite de cele folosite pe pîrtie. În afara schiurilor normale şi scurte, alpiniştii folosesc alunecătoare pentru zăpadă firn, de 55—120 cm lungime, din aluminiu, lemn sau material plastic, cu legături normale de schiuri alpine sau legături de piele cu şireturi (pentru cele mai scurte alunecătoare).

Beţele de schiuri se aleg după gustul fiecăruia, mai lungi sau mai scurte, în funcţie de înălţimea corpului şi de tehnica de coborîre aplicată. Pentru mers pe teren plat şi urcuş sînt favorabile beţe ceva mai lungi şi cu rondele suficient de mari ca să nu se afunde în zăpadă afînată şi să ofere un bun punct de sprijin.

Pieile de focă, naturale sau artificiale - de pluş — împiedică cu părul lor alunecarea înapoi a schiului, permiţînd totuşi alunecarea înainte, înaintea coborîrilor mai lungi ele trebuie scoase. În aceste împrejurări, se cere ca pieile de focă să poată fi uşor fixate pe schiuri şi scoase la nevoie. Fixarea se face fie prin lipire, fie prin curele cu diferite sisteme de legare şi întindere. Lipirea se face cu ajutorul unei ceri speciale sau folosind piei cu suprafaţa aderentă. Avantajul pieilor lipite este că permit o alunecare mai bună, întrucît curelele se agaţă şi, în plus, riscă să fie tăiate de canturile ascuţite ale schiului. Alt dezavantaj al pieilor fixate cu curele este că nu se întind suficient de bine, permiţînd adunarea zăpezii între talpa schiului şi pielea de focă, dezavantaj major în cazul zăpezii lipicioase, caracteristică zilelor însorite şi calde. Pe de altă parte, folosind piei lipite trebuie să ştim că aderenţa poate scădea rapid, în cazul unui schiu umed sau acoperit cu o peliculă de gheaţă, pe cînd pieile fixate cu curele fac faţă acestor condiţii.

Există schiuri de fond cu suprafaţa de alunecare prevăzută cu „solzi", dar deocamdată schiurile alpine nu se produc cu astfel de suprafeţe aderente, care elimină pieile de focă.

Ceara de schiuri este indispensabilă în cazul zăpezii colante, care poate deveni o adevărată calamitate în zilele calde sau chiar şi sub influenţa căldurii de radiaţie, lipindu-se în straturi de 5— 20 cm şi împiedicînd alunecarea schiului.

Tehnica de mers pe teren plat, la urcuş sau la coborîş nu este expusă în această carte, întrucît depăşeşte cadrul ei. Ne mărginim să spunem că ea este cea învăţată pe pîrtie şi că la coborîre trebuie mers cu viteza pe care ne-o permite tehnica noastră proprie, astfel încît să evităm orice căzătură:

— o căzătură cu rucsacul în spinare înseamnă o ridicare dificilă, care costă timp şi energie;— orice căzătură poate avea urmări neplăcute pentru organismul omului;— ajutorul într-o regiune de munte izolată vine de obicei foarte tîrziu. Este bine să contăm

numai pe ajutorul din partea camarazilor;— deosebit de periculoase sînt căzăturile în teren dificil, care se pot transforma în alunecări

imposibil de frînat şi căderi peste trepte stîncoase sau chiar pereţi. Pentru schiul alpin, ca pentru orice activitate sportivă, se impune un antrenament adecvat, cu

urcuşuri şi coborîşuri în echipament de munte, cu rucsacul în spinare, cuprinzînd îmbrăcăminte de schimb, alimente, colţari, piolet, echipament de bivuac. Nu insistăm asupra antrenamentului şi tehnicii de „schi extrem", care, dealtfel, nu-şi găseşte teren de aplicare în Carpaţi.

2. BIVUACUL

Lupta împotriva frigului constituie o problemă de bază la organizarea bivuacului. Frigul şi lipsa de somn influenţează starea generală a alpinistului, reducîndu-i considerabil forţele. În cazul în care bivuacul este prevăzut în planificarea traseului, se alege şi echipamentul necesar: pufoaică, sac pentru picioare sau sac de dormit. Pentru orice eventualitate, în orice traseu mai lung trebuie luat un sac de bivuac, care oferă un bun adăpost împotriva unei averse şi poate salva viaţa în caz de scădere bruscă a temperaturii.

Un loc bun de bivuac trebuie căutat din timp, înainte de lăsarea nopţii. Este de preferat să coborîm în rapel o lungime de coardă la un loc favorabil, decît să căutăm un loc aflat mai sus într-un traseu necunoscut. Locul de bivuac trebuie ales, pe cît posibil, ales ferit de ploaie şi zăpadă, pe sub surplombe sau în grote. În caz de pericol de trăsnet, aceste locuri trebuie evitate (vezi cap. III.). Criteriul principal în alegerea locului de bivuac este ca acesta să fie uscat. O suprafaţă netedă care

Page 53: Walter Kargel. Alpinism

permite un somn confortabil este al doilea criteriu. Firele văilor, vîlcelelor sau hornurilor expuse căderilor de pietre, mai ales în timpul ploilor vor fi evitate. O mare atenţie trebuie acordată autoasigurării. Toate obiectele (carabiniere, pitoane, încălţăminte şi alte obiecte personale) trebuie asigurate împotriva căderii. Îmbrăcămintea, în special lenjeria de corp udă, trebuie schimbată folosindu-se toate obiectele de îmbrăcat disponibile. Locurile de bivuac înguste şi înclinate se echipează cu o balustradă de coardă şi bucle pentru picioare, pentru ca acestea să nu atîrne în gol. Cînd se planifică bivuacul se iau în traseu doi saci: pentru cazul că locul e atît de îngust încît nu este spaţiu pentru doi alpinişti, fiecare trebuind să stea separat; de asemenea, ca rezervă în caz de pierdere a unui sac, sau pentru o mai bună izolare calorică. Sacul de bivuac e bine să fie atîrnat de perete cu ajutorul a două pitoane, formînd un cort. Coarda strînsă colac poate forma o pernă, la fel rucsacul. Acesta se poate trage şi peste picioare, pentru apărare împotriva frigului. Foarte important este să dispunem şi de un reşou. Chibriturile trebuie bine asigurate împotriva umezelii, împotriva frigului din timpul nopţii se mai folosesc şi mişcările de braţe şi de picioare.

Fig. 194. Amenajarea bivuacului în gheaţaFig. 195. Forme de cort. Cort-hamac „Bulterfly" agăţat într-un singur pitonBivuacul pe gheaţă se evită prin retragerea pe unul din malurile stîncoase. Dacă acest lucru nu

este posibil, se caută un loc ferit de vînt, eventual în apropierea unei crevase potrivite care poate oferi adăpost în caz de furtună. Dacă bivuacul se face pe o pantă de gheaţă (fig. 194), se sapă cu pioletul un loc în care să se poată sta confortabil şi se fixează cel puţin un piton de gheaţă pentru fiecare participant. Un sac de bivuac se întinde în chip de acoperiş, fiind îngreuiat cu carabiniere, pitoane, ciocan, pentru a fi ferit de alunecările de zăpadă. Locul de bivuac săpat cu pioletul se prevede cu şănţuleţe pentru evacuarea eventuală a apei. Al doilea sac de bivuac se trage de jos peste picioare, ajungînd pînă la umeri. Colţarii se scot din picioare şi şireturile bocancilor se slăbesc pentru a permite buna circulaţie a sîngelui.

Cortul (fig. 195) stă la baza unui bivuac confortabil şi este obligatoriu în alpinismul de iarnă şi în expediţii. Un cort ideal ar trebui sa nu lase nici să intre frigul de afară, nici să iasă căldura din interior; un astfel de cort conceput pentru expediţii are faţa interioară de mătase. Un acoperiş perfect impermeabil provoacă prea multă apă de condens. Se preferă un material neimpermeabili-zabil care, bine întins, apară şi de ploaie. Cortul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

— să fie uşor, cu armătură simplă, metalică sau din fibră de sticlă;— uşor de montat;— permeabil la vapori de apă;— să aibă un fund impermeabil.Formele diferă. Avem de ales între cort clasic cu acoperiş trapezoidal, cu două pante, sau sub

formă de piramidă, cu patru sau mai multe feţe, semicilindric sau cu cupolă emisferică. Aceste corturi pot fi astfel realizate încît să nu necesite ţăruşi. Greutatea pentru un cort de 2—3 persoane este de 2,5 — 3 kg. Se montează în mai puţin de 1 minut. În general, acoperişul simplu este suficient chiar şi iarna la temperaturi de —20°... —30°. Eventual vara se poate prevedea un acoperiş suplimentar, impermeabil, pentru ploaie.

Pentru bivuacul în perete s-a imaginat cortul combinat cu un hamac agăţat într-un singur punct fix — piton (fig. 195).

3. RETRAGEREA

Metoda aleasă pentru coborîre depinde de gradul de dificultate şi de forma de relief. În general se admite că, pînă la gradul III de dificultate UIĂ (în traseele din Carpaţi pînă la gradul Ib —2a), se poate cobori prin căţărare. Cel mai slab căţărător coboară primul. Pentru economie de timp, cel ce coboară primul trebuie să se folosească de coarda de asigurare drept sprijin, adică să se lase în ea, fiind filat pas cu pas, de sus, cu metoda de asigurare UIĂ — nod semicabestan. Începînd cu gradul IV (gradul 2a—2b în Carpaţi) se coboară în rapel. Partenerii mai slabi se asigură cu nodul Ronsdorf — Prusik (nodul Prusik cu carabinieră). În caz de oboseală, partenerii mai slabi trebuie asiguraţi de sus. Coarda de rapel se fixează în acest caz cu nodul de cabestan în piton; rapelul se face pe un singur fir, al doilea servind pentru asigurare.

În timp ce coboară al doilea, primul pregăteşte următorul rapel. Pe cît posibil se foloseşte pentru coborîre traseul de escaladă cunoscut dinainte şi echipat cu pitoane de asigurare în regrupări, care acum vor folosi pentru rapel, înainte de plecarea în rapel se verifică dacă capetele corzii de rapel ajung la o platformă. Dacă sîntem obligaţi să coborîm în necunoscut, cu vizibilitate redusă, în surplombe, vom folosi asigurarea cu nod Ronsdorf—Prusik, avînd în acelaşi timp la îndemînă două bucle Prusik, pentru a putea reveni, la nevoie, la platforma de plecare.

În pereţii de gheaţă, coborîrea se face, de regulă, prin căţărare, întrucît nu vom dispune de

Page 54: Walter Kargel. Alpinism

suficiente pitoane de gheaţă pentru rapel. Coborîrea în rapel se face numai în cazul rupturilor de pantă verticale. Coborîrea pe vîrfurile frontale ale colţarilor este oricum mai delicată decît urcuşul şi necesită atenţie şi îndemînare sporite.

Rapelul, în lipsa pitoanelor, se poate face, după „ciuperci" tăiate cu pioletul în gheaţă (fig. 196).

Fig. 196. Ciupercă cioplită cu pioletul în gheaţă pentru rapel

4. AUTOASIGURAREA CĂŢĂRĂTORULUI SOLITAR

Se face cu ajutorul corzii ca şi în cazul prezenţei secundului. Această asigurare prezintă însă incomparabil mai puţină garanţie decît cea a secundului, întrucît în caz de cădere pitoanele şi coarda sînt mult mai solicitate. Din această cauză, vienezul Karl Lukan scrie: „pentru un alpinist care vrea să ajungă la adînci bătrîneţe, mersul solitar vă rămîne totdeauna o noţiune abstractă", iar Federaţia Română de Turism-Alpinism interzice membrilor săi mersul solitar, sub pedeapsa excluderii.

Orice alpinist poate să ajungă totuşi în situaţia de a fi obligat să se caţăre singur; de exemplu, în cazul accidentării coechipierului său.

Plecînd de la un piton şi apreciind distanţa pînă la pitonul următor de 4 m, alpinistul, legat normal în coardă, îşi va face un nod de mijloc („coada vacii"), la cca 9 m pe coarda ce atîrnă liber în urma lui. Bucla o prinde cu o carabinieră în centura de legare în coardă, iar coarda o trece prin carabiniera din piton. Astfel asigurat el vă merge pînă la pitonul următor, unde vă repeta operaţia, lăsînd suficientă coardă (dublă) liberă pentru a ajunge la al treilea piton. Ajuns în regrupare, alpinistul fixează coarda de asigurare în pitoane, coboară în rapel pînă la pitonul de plecare şi urcă apoi din nou pasajul pentru a recupera carabinierele. Specialistul în mers solitar Reinhold Messner scrie: „Cu un nod Prusik la centură puteam să-mi dau singur coardă şi să reduc la minimum distanţa de cădere eventuală".În traseele artificiale prevăzute cu „scări de pitoane", alpinistul poate folosi pentru asigurare şi înaintare patru scăriţe, aşa cum indică Cesare Maestri1 în cartea lui. După ce atîrnă succesiv în pitoane cele patru scăriţe, asigurîndu-se în ele, alpinistul coboară pentru a recupera pe cea mai de jos.

Deosebit de riscante sînt pasajele de căţărătură liberă cu distanţă mare între pitoanele de asigurare şi în care autoasigura-rea căţărătorului solitar devine iluzorie. Un căţărător aflat în mod accidental singur în perete trebuie să ţină seama de următoarele sfaturi:

— să nu cedeze la panică şi să păstreze o strictă luciditate. După caz, vă încerca să continue urcuşul, să coboare sau dacă nu este posibil altceva, să rămînă pe loc fără să conteze însă neapărat pe o acţiune de salvare din afară;

— să-şi spună că poate să se caţăre singur, cu singura condiţie de a face tot posibilul pentru a evolua în propria sa marjă de securitate;

— să reflecteze la fiecare gest, fiecare manevră; să se auto-asigure în orice moment în care marja de securitate devine prea slabă.

— să nu improvizeze nimic. Mai bine să consume un timp mai îndelungat pentru a efectua manevrele cunoscute decît să caute să inventeze metode îndoielnice.

Căţărătura solitară nu este un lucru imposibil ci doar o situaţie nouă. A face alpinism înseamnă ca în oricare clipă să aplicăm metodele cunoscute la situaţiile noi, care apar.

Cele 20 de reguli de bază ale securităţii alpinistului, enunţate de Werner Munter2, sintetizează cele expuse în capitolele I şi II.

1. Căderea în coardă reprezintă, pentru cel care cade, totdeauna un pericol de moarte, chiar cu cea mai bună asigurare, şi nu trebuie niciodată să se rişte în mod conştient.

Presupunînd că pitoanele, carabinierele şi coarda ţin, rămîne totuşi lovirea de perete în plină viteză de cădere. Alpinistul trebuie să-şi aleagă traseul întotdeauna sub limita posibilităţilor sale.

2. Cel ce asigură trebuie să fie în orice clipă capabil de a re/ista unei forţe de o tonă, indiferent de înălţimea posibilă de cădere.

Forţa de şoc este forţa maximă care acţionează asupra celui ce cade şi asupra celui ce asigură în momentul alungirii maxime a corzii, sub sarcina corpului căzut. Această forţă este independentă de înălţimea absolută de cădere. Lucrul mecanic necesar pentru reţinerea corpului ce cade este realizat atît de cel care asigură, prin frînare (frecare), cît şi de coardă prin alungire (deformarea materialului). Cu cît creşte înălţimea de cădere, cu atît creşte şi lungimea părţii de coardă care poate să absoarbă energia de

1 Cesare Maestri: alpinist şi ghid italian, născut la Trento în 1929, supranumit „Păianjenul Dolomiţilor", autor a numeroase premiere în Alpi şi Anzi (Cerro Torre), autor al unor cărţi şi al unui manual de alpinism.2 Werner Munter: ghid elveţian, colaborator îndelungat al UIĂ în problemele de tehnică a securităţii, autor de ghiduri alpine.

Page 55: Walter Kargel. Alpinism

cădere, astfel încît forţa de şoc este constantă. Valoarea forţei de şoc variază în funcţie de cinci factori:— Greutatea corpului ce cade.— Caracteristicile corzii.— Înălţimea de cădere h— Factorul de cădere h/l— Lungimea corzii desfăşurate l— Factorul de alunecare (vezi regula nr. 13).— Lucrul nodurilor şi amortizarea corpului celui ce cade şi celui ce asigură.Pentru cel ce cade este hotărîtoare înălţimea de cădere, pentru cel ce asigură — factorul de

cădere. Factorul de cădere maxim este egal cu 2 şi se realizează în cazul unei căderi libere pe verticală fără frînare şi fără piton intermediar. Alungirea corzii este de ordinul a 30%, iar forţa de şoc în cazul unei corzi, conform normelor UIĂ, este de 1 270 kg. Or, începînd de la 800 kg se produc răni la coşul pieptului, iar la peste 1 200 kg rănile pot fi mortale. Din aceste considerente a fost necesară stabilirea următoarelor d ouă reguli:

3. Legarea în coardă în zona abdomenului este considerată un act de sinucidere. Şocul extrem se poate suporta numai cu centură şi scaun.

4. Pentru a nu se depăşi presiunea maximă admisibilă de 1 200 kg sînt necesare în stînca verticală cel puţin două pitoane intermediare, la cca 2 m şi la 10 m deasupra regrupării.

În caz de cădere, înainte de primul piton, înălţimea de cădere vă fi mai mică de 5 m, considerată maximă suportabilă.

Deasupra primului piton, factorul de cădere maxim va fi ——1,6, cu un şoc de cca 1 100 kg. Deasupra celui de al doilea piton, factorul de cădere în cazul corzii de 40 m vă fi maximum ——1,5.

Din acest calcul simplu rezultă că, în cazul folosirii pitoanelor intermediare, o căzătură este mai uşor de suportat în a doua parte a lungimii de coardă întrucît lungimea activă a corzii care amortizează şocul este mai mare şi preia o cotă parte mai mare din energia de cădere. De aici rezultă următoarele două reguli:

5. Pitoanele intermediare sînt mai importante în prima jumătate a lungimii de coardă decît în a doua.

6. Dacă este posibil, regruparea să se facă după un pasaj dificil şi nu înainte.Iată două exemple numerice care ilustrează această regulă: pentru o cădere de 6 m din

surplombă la 15 m deasupra ultimei regrupări, cu două pitoane intermediare, rezultă un factor de cădere de 0,6, cu un şoc de 620 kg; pentru aceeaşi cădere, ultima regrupare fiind direct sub surplombă, la 3 m, fără pitoane intermediare, rezultă un factor de cădere cu un şoc de 1 270 kg.

7. Pitoanele intermediare suportă valoarea dublă a şocului, pitoanele de regrupare, valoarea simplă.

La o întoarcere de 180° a corzii, pitonul intermediar este încărcat cu forţa de şoc de 1,75, iar diferenţa este preluată de carabinieră prin frecare. Aceasta reprezintă o forţă maximă de 1 200 kg x 1,75=2 100 kg, în cazul unei corzi de 11 mm şi factorul de cădere de 1,8. Dacă unghiul este mai mic de 180°, aşa cum se întîmplă practic, frecarea în carabinieră e mai mică şi deci putem conta pe o forţă egală cu dublul forţei de şoc.

8. Autoasigurarea la regrupare trebuie făcută cît mai scurtă şi la cel puţin două pitoane, plasate unul sus şi altul jos.

O asigurare fără autoasigurare este nulă, căci la forţa de şoc de o tonă, cel ce asigură este smuls din regrupare şi rămîne atîrnat în autoasigurare. Deci, autoasigurarea trebuie făcută scurt, nodul în schimb (fie cel de cabestan, fie nodul în 8) să fie lejer. Trebuie avută în vedere posibilitatea smulgerii în sus din regrupare, în cazul pitoanelor intermediare; în acest caz, deci, nu este suficientă o asigurare după un colţ de stîncă. Dacă cele două pitoane din regrupare nu sînt sigure să nu se ezite a se bate altele suplimentare, iar dacă aceasta nu este posibil, sa se fixeze un piton de expansiune. A face economie de pitoane de regrupare nu este o dovadă de sportivitate ci de comoditate şi inconştienţă.

9. Este interzisă introducerea a două semicorzi sub 10 mm diametru, folosite drept coardă dublă, alternativ în pitoane de asigurare, depărtate între ele.

Aceste semicorzi se testează la 40 kg sarcină căzătoare şi nu pot reţine o cădere extremă a unei greutăţi de 80 kg. Ele nu se pot fixa alternativ în pitoane, decît în pasaje artificiale la care înălţimea de cădere nu depăşeşte 3—4 m. Dacă de la un piton ajungem la următorul, nu trebuie să fixăm decît un fir de coardă; dacă pitonul următor nu-l putem atinge decît prin căţărătură liberă, trebuie să trecem ambele fire prin carabinieră. În acest caz vom folosi o carabinieră de 2 800 kg sarcină de rupere.

10. Două corzi simple de peste 10 mm diametru, folosite drept coardă dublă, trebuie atîrnate întotdeauna alternativ în pitoane, chiar în cazul pitoanelor depărtate.

Dacă două corzi simple lucrează paralel, elasticitatea scade şi şocul de reţinere creşte, limita de 1 200 kg este depăşită, conducînd la răniri grave, atît la cel ce cade cît şi la cel ce asigură. La

Page 56: Walter Kargel. Alpinism

asigurarea într-un perete vertical fără piton intermediar (ceea ce nu este permis decît în caz de necesitate absolută, cînd nu se poate bate nicicum un piton) se va asigura cu un singur fir de coardă. Aceasta e valabilă numai în cazul corzii simple.

11. Metoda de asigurare după umăr sau după şold este bună în cazul asigurării capului de coardă în pasaje artificiale, al asigurării secundului de sus şi al asigurării în perete mai puţin înclinat, în care nu sînt posibile căderi libere. În toate celelalte cazuri aceste metode sînt absolut insuficiente.

12. Toate asigurările statice (de ex. asigurarea în cruce peste umăr sau peste piept) sînt interzise, întrucît valorile forţei de şoc sînt prea mari pentru om şi pentru material.

Asigurarea statică este o asigurare prin care coarda este blocată brusc. În acest fel se obţine forţa de şoc maximă corespunzătoare factorului de cădere 2. La această forţă de 1 200 kg nu rezistă nici pitoanele şi nici coşul pieptului. Pentru a reduce şocul există trei posibilităţi:

— mărirea absorbţiei de lucru mecanic al corzilor;— micşorarea factorului de cădere prin introducerea pitoanelor intermediare;— asigurarea dinamică, cu o alunecare controlată a corzii (vezi regula nr. 13).Este foarte periculoasă scurtarea corzii în timpul căderii, urmată de asigurarea statică, aşa cum

se recomandă în vechile manuale, căci prin aceasta nu se reduce ci se măreşte factorul de cădere, care creşte peste valoarea 2.

13. Căzăturile grele, cu un factor mare de risc, pot fi ţinute numai printr-o asigurare dinamică, singura care apără omul şi materialul de supraîncărcare.

Asigurarea dinamică este o asigurare cu alunecare controlată a corzii, prin care o parte a energiei de cădere este transformată în frecare a corzii, cu producerea de căldură.

Această transformare nu se obţine prin blocarea bruscă a corzii ci printr-o alunecare puternic frînată. Toate dispozitivele actuale de frînare necesită purtarea de mănuşi de piele care să apere mîinile de arsuri, precum şi o mare experienţă practică. Alunecarea corzii trebuie să fie de 15 — 30%; această limită nu trebuie depăşită. Nu este bine să se consume întreaga lungime a corzii, ci să se lase o rezervă de 6 m la coarda de 40 m. Asigurarea dinamică trebuie folosită întotdeauna atunci cînd sînt posibile căzături libere, deci în pasaje de căţărătură liberă în perete vertical.

14. Pentru asigurare în pasaje de căţărătură liberă se vor folosi numai carabiniere ce îndeplinesc normele UIĂ.

Aceste carabiniere au o sarcină de rupere de 2 200 kg cu clapeta închisă şi 1 200 kg cu clapeta deschisă.

15. Orice piton intermediar, chiar cel mai sigur în aparenţă, poate fi smuls; să nu ne bazăm, deci, niciodată 100%, pe un piton intermediar.

Pitoanele clasice utilizate în Europa, din oţel moale, nu rezistă nici pe departe la un şoc extrem (vezi regula 7). Se recomandă pitoanele americane, din oţel superior, dur, care rezistă bine şi în plus au avantajul că pot fi refolosite de foarte multe ori.

16. În pereţii de gheaţă nu se poate face o asigurare corespunzătoare decît avînd două pitoane înşurubate, în regrupare, şi cu asigurare dinamică largă (30% alunecare a corzii).

Pitoanele-tirbuşon rezistă la 700—800 kg; pitoanele tubulare cu filet, la 1 000— 1 200 kg. Căderea într-un perete de gheaţă este practic o cădere liberă, frecarea fiind foarte redusă. Se recomandă ca asigurare intermediară un piton tubular la mijlocul lungimii de coardă. La o coardă de 40 m se recomandă ca distanţa dintre două regrupări să nu depăşească 30 m păstrîndu-se rezervă de 10 m de coardă pentru asigurarea dinamică.

17. La coborîrea pe schiuri cu asigurare de coardă se vă pregăti o buclă pusă la bocanc, gata de folosire.

Pentru cazul căderii într-o crevasă trebuie să avem pregătită bucla fixată cu nod Prusik în coarda de asigurare, la piept, trecută prin jambieră şi la talpa bocancului în chip de scăriţă.

18. Încărcarea pitonului de rapel este egală cu de trei ori greutatea alpinistului. În caz de coborîre în salturi, această încărcare creşte simţitor.

La rapel se vor respecta următoarele reguli:— nu se face rapel după un singur piton, cu excepţia pitoanelor cimentate sau a celor bătute

de sus în jos, într-o fisură orizontală;— nu se face rapel după o pană de lemn;— bucla de rapel aşezată după stîncă sau în piton vă fi de cel puţin 6 mm, pusă dublă;— nu se face rapel după bucle găsite, chiar aparent, noi;— începătorii şi cei obosiţi trebuie asiguraţi de sus;— atenţie la autoasigurarea cu bucla cu nod Prusik: nodul va fi la nivelul ochilor la bucla

întinsă.19. Viaţa corzilor este limitată. O coardă foarte bună şi bine îngrijită rezistă la 200 ore folosire

uşoară sau 100 ore folosire grea. O coardă care a suportat o cădere sau care arată urme de căderi de

Page 57: Walter Kargel. Alpinism

pietre trebuie scoasă din uz.Prin folosire uşoară se înţelege utilizarea corzii în trasee de gradele I —III, iar prin folosire

grea, în trasee artificiale. Să nu ne bazăm pe aspectul exterior al corzii. O coardă nefolosită sau puţin folosită trebuie scoasă din uz după 5 ani din cauza fenomenului de îmbătrînire. Se verifică data de fabricaţie, în momentul cumpărării corzii.

20. Să nu încredinţăm viaţa camaradului de coardă unei metode de asigurare care nu a fost încercată niciodată practic, fie cu o greutate căzătoare, fie cu testul auto.

Experienţa ne arată că cei mai mulţi alpinişti n-au nici o idee despre forţele enorme care trebuie frînate în timpul unei căzături. Numai practica ne poate învăţa acest lucru într-o şcoală de alpinism. Conform unei idei a prof. France Avcin1 o cădere poate fi simulată şi la şes cu ajutorul unui autoturism. Cel ce „asigură" se „autoasigură" legîndu-se de un copac. Testul se face cu autoturismul cu motorul decuplat, cu o coardă scoasă din uz şi cu mănuşi. Unei căzături de 5 m înălţime cu o viteză de 36 km/oră îi corespunde o viteză a automobilului de 12 km/oră. La 10 m cu 50 km/oră corespund 17 km/oră, iar la o căzătură de 40 m cu 100 km/oră îi corespunde un test cu automobilul la 34 km/oră. Se observă că viteza automobilului este numai a treia parte din viteza reală de cădere.

6. CLASIFICAREA TRASEELOR ALPINE DUPĂ GRADUL DE DIFICULTATE

De cînd există alpinismul există şi tendinţa de a compara între ei munţii şi traseele de escaladă în ceea ce priveşte dificultăţile întîmpinate. Această tendinţă apare, în primul rînd, dintr-un îndemn personal—vîrful sau traseul pe care l-am făcut este cel mai dificil sau este mai dificil decît alt traseu cunoscut şi apreciat în al doilea rînd, din necesitatea practică de a cunoaşte apriori dificultăţile la care te poţi aştepta cînd ataci un munte sau un anume traseu — este acel traseu pe măsura posibilităţilor mele fizice şi materiale? de ce fel de pregătire, materiale, echipament, timp este nevoie pentru a-l ataca? Nevoia de a clasifica traseele alpine a devenit cu atît mai necesară cu cît alpinismul, ca sport, a luat locul alpinismului romanţios.

„Scara" alpină, cu şase grade de dificultate, a fost stabilită de Willo Welzenbach în anul 1920. Această scară a căpătat cu timpul valoare internaţională (vezi şi cap. V., Alpinismul în România).

Definirea gradelor de dificultate U I A AGradul I reprezintă treapta inferioară a dificultăţii la căţărătura de stîncă. Gradul VII

reprezintă la ora actuală (1979) dificultatea maximă atinsă pînă acum. Toate gradele de dificultate intermediare exprimă trepte de dificultate egal distanţate. Scara este deschisă la partea superioară, putînd fi extinsă oricînd. Gradele de dificultate se notează cu cifre romane. Se renunţă la denumirea în cuvinte. Definiţia gradelor de dificultate în detaliu este următoarea:

I—Dificultăţi reduse. Forma cea mai simplă a căţărăturii de stîncă (fără a reprezenta un teren de mers uşor). Mîinile sînt folosite pentru menţinerea echilibrului, începătorii trebuie asiguraţi la coardă. Se impune ca ei să nu aibă predispoziţie pentru ameţeală.

11=Dificultăţi moderate. Se introduce căţărătura care face necesară aplicarea principiului celor trei puncte.

111= Dificultăţi medii. Se recomandă puncte de asigurare intermediare în pasajele expuse. Pasajele verticale sau surplombele cu prize bune cer folosirea forţei. Căţărătorii antrenaţi şi experimentaţi pot escalada pasajele de acest grad fără asigurare de coardă.

IV—Dificultăţi mari. Începe căţărătura cu tendinţă mai dură, care necesită experienţă apreciabilă de căţărătură (este rezervată alpiniştilor cu grad superior de pregătire). Apar pasaje mai lungi cu mai multe puncte intermediare de asigurare. Nici căţărătorii antrenaţi şi experimentaţi nu trec, de regulă, pasajele de acest grad fără asigurare de coardă.

V = Dificultăţi foarte mari. Creşterea numărului de puncte de asigurare intermediară devine o regulă. Cerinţe mărite de calităţi fizice, tehnică de căţărătură şi experienţă. Traseele lungi de gradul V, la mare altitudine, se numără printre escaladele foarte mari din Alpi şi regiunile extrălpine.

VI=Dificultăţi extrem de mari. Căţărătura necesită pricepere peste medie şi un antrenament excelent. Expunere mare, adesea combinată cu platforme de regrupare mici. Pasajele de acest grad de dificultate nu pot fi trecute, de regulă, decît în condiţii favorabile (adesea combinat cu caţără tura artificială: A0 pînă la A4).

VII—Dificultăţi excepţionale. Grad de dificultate atins prin antrenament intens şi echipament îmbunătăţit. Chiar şi cei mai buni căţărători necesită un antrenament adaptat la natura rocii respective, pentru a trece pasaje ale acestui grad de dificultate la limita de cădere. În afara capacităţilor de

1 Prof. France Avcin, alpinist iugoslav, născut la Ljubljana în 1910, cercetător şi inventator al unor materiale de alpinism, colaborator al UIĂ.

Page 58: Walter Kargel. Alpinism

căţărătură acrobatică este absolut necesară stăpînirea unei tehnici perfecte de asigurare.

Gradele de dificultate în gheaţăEste imposibil de a se clasifica traseele de gheaţă după o scară exactă de grade de dificultate.

Gheaţa este supusă unor modificări permanente şi profunde. Un perele de gheaţă poate fi o tură de plăcere în cazul în care gheaţa este acoperită cu un strat de zăpadă firn cu bună aderenţă; acelaşi perete, în condiţii de gheaţă casantă sau de gheaţă lucie, poate deveni o tură de extremă dificultate. Un indice, obiectiv de comparaţie îl reprezintă unghiul pe care panta îl face cu orizontala. În descrierea traseului de obicei se indică panta medie a feţei şi panta maximă locală a pasajelor cu cea mai mare înclinare.

Pentru o regiune dată se cunoaşte totuşi ordinea ierarhică a traseelor de gheaţă prin comparaţie cu alte trasee, fără a se folosi cifre.

De dificultăţile reale, chiar şi un căţărător de gheaţă experimentat nu-şi poate face o imagine, decît de la caz la caz la faţa locului, în funcţie de condiţiile în care se prezintă gheaţa la data respectivă.

7. S.O.S. ALPIN

În situaţiile în care echipa care se află în dificultate are nevoie de ajutor, ea se foloseşte de un cod de semnalizare internaţional.

Chemarea în ajutor se făce prin semnale optice sau acustice repetate de 6 ori pe minut (la interval de 10 secunde). Urmează o pauză de un minut după care se reîncepe semnalizarea.

Răspunsul la cererea de ajutor (pentru ca cel aflat în dificultate să ştie că cererea lui a fost interceptată corect) se face prin semnale optice sau acustice repetate de trei ori pe minut (la intervale de 20 de secunde), după un minut pauză, răspunsul este repetat, pe cît posibil, pînă cînd semnalele de ajutor încetează.

Semnalele optice de zi se fac agitînd un obiect de culoare cît mai vie (cămaşă, pulover) de la stînga la dreapta şi invers, pe traiectoria unui semicerc.

Semnalele optice de noapte se fac cu ajutorul unei lumini fixe (lanternă, flacără) acoperită la intervalele indicate mai sus.

Semnalele acustice se fac, de preferinţă, cu ajutorul unui fluier, iar în lipsă, cu vocea, cu mîinile servind drept pîlnie.

Semnalele sol-aer. O persoană aflată pe sol poate semnaliza unui pilot de avion sau elicopter cererea de ajutor, aşezîndu-se în picioare, cu cele două braţe ridicate formînd litera V, într-o imobilitate absolută. Din contră, o singură mînă ridicată înseamnă „nu avem nevoie de ajutor" (fig. 197; 198).

Se recomandă respectarea cu stricteţe a semnalizărilor convenţionale, fără a schimba sau adăuga nimic, pentru a nu crea confuzii. Este de asemenea o datorie a fiecărui alpinist de a veghea ca luminile pe care le foloseşte să nu producă confuzii: să se evite semnalizările luminoase cu prietenii sau mişcările regulate cu o lampă (atenţie la lămpile frontale).

Devotamentul şi munca echipelor de salvare alpină sînt imense. Nu declanşaţi inutil acţiunea lor. În caz de accident, este alarmat şi cel mai apropiat post de miliţie.

Din cauza confuziilor pe care le creează, în condiţiile salvării cu elicopterul codul vînt utilizat pînă acum, constînd semnalizare din 6 apeluri optice sau acustice pe minut, nu mai este recomandat, deşi rămîne valabil şi în continuare. În schimb, Comisia Internaţională de salvare alpină IKAR a adoptat un alt cod, recomandat şi de UIĂ.

Fig. 197. Semnale internaţionale de ajutorFig. 198. Acţiune de salvare cu elicopterulAcest cod cuprinde semnalele sol-aer descrise mai sus, precum şi semnale optice: de zi, cu

ajutorul unui batic roşu, de 1/1 m, cu cerc alb de 15 cm lăţime şi 00 cm diametru interior; de noapte, o rachetă roşie.

Bineînţeles că şi acest cod are neajunsurile sale:— alpinistul trebuie să ia în rucsac baticul şi racheta roşie;— racheta este semnalul cel mai caracteristic, clar el nu se vede decît noaptea, nu

funcţionează decît o dată şi nu durează decît cîteva secunde;— baticul şi semnalul cu braţele ridicate sînt invizibile noapteă;— pentru a evita erorile de interpretare şi ţinînd cont că persoana în dificultate este probabil

inaptă de a raţiona corect, este recomandabil să nu se utilizeze coduri avînd caracter de conversaţie (rachete verzi, semnale în zăpadă etc.).

8. SUPRAVIEŢUIREA PE MUNTE

Spicuind din sfaturile unui specialist în materie. V. Lapp recomandăm primele măsuri în caz

Page 59: Walter Kargel. Alpinism

de dificultate:— păstrarea calmului;— ajutor pentru răniţi;— dacă este necesar, determinarea poziţiei;— inventarierea şi asigurarea echipamentului rămas;— analizarea situaţiei cu calm şi găsirea unor posibilităţi pentru supravieţuire.După îngrijirea răniţilor, uscarea îmbrăcămintei său schimbarea ei (mai ales în caz de ger

extrem), asigurarea echipamentului şi analizarea situaţiei, trebuie să reflectăm clacă e mai raţional să rămînem pe loc în aşteptarea unui ajutor, folosind semnalele pe care le avem la îndemînă, sau să încercăm să urcăm sau să coborîm. Determinante în luarea deciziei sînt: condiţia fizică şi condiţiile mediului înconjurător. Aici intervin, de cele mai multe ori, primele greşeli. Dacă ne hotărîm să rămînem pe loc, trebuie să ne improvizăm un adăpost pentru a conserva căldura şi a menţine astfel corpul în stare de acţiune: sac de bivuac, groapă în zăpadă, colibă de frunziş. Cea mai importantă este izolarea faţă de sol. Alimentele, în măsura în care dispunem de ele, trebuie raţionalizate pentru următoarele zile.

Dacă ne hotărîm pentru plecare, trebuie să acţionăm calm şi raţional, cu maximă menajare a corpului. Cel mai rău este cînd se combină singurătatea cu frica şi slăbiciunea corpului. De aceea, trebuie mers încet, nu se ştie ce mai urmează.

La aceste situaţii dificile regulile de bază sînt:— păstrarea uscată a îmbrăcămintei şi a materialului;— controlul permanent al stării sănătăţii;— să nu suprasolicităm corpul;— păstrarea calmului;— combaterea plictiselii.Apelînd la puterea organismului, la raţionament, la calm şi folosindu-ne de posibilităţile pe

care ni le oferă natura, avem întotdeauna şansa supravieţuirii.Tot Volker Lapp a imaginat o trusă necesară pentru a supravieţui, cuprinsă într-o taşcă ce se

poate fixa la brîu.Din echipamentul pus la punct pentru astronauţi se poate folosi de către alpiniştii aflaţi în

situaţii dificile o pătură din folie de aluminiu care, cu ambalajul ei, are mărimea unei batiste şi are proprietatea de a conserva căldura proprie a corpului.

9. PRIMUL AJUTOR

În cadrul oricărei şcoli de alpinism trebuie iniţiate cursuri de prim ajutor, de către persoane competente.

Pentru o informare de ordin general, prezentăm o serie de reguli extrase din publicaţia oficială a Federaţiei Franceze a Muntelui.

Două reguli de bază pentru cazul rănirii unui alpinist, avînd ca urmare durerea şi şocul:— nu se va administra nici un fel de medicament (morfină, tranchilizante, aspirină etc.);— se vă pansa, imobiliza, împacheta, instala, transporta rănitul cu suficientă grijă pentru li

reduce suferinţa la minimum.În cazuri bine justificate se pot utiliza anumite medicamente care-i permit alpinistului ieşirea

din situaţii critice, pentru a ajunge la un loc sigur, pentru a se aclimatiza mai bine la altitudine.Luxaţiile nu pot fi reduse decît de medic.Fracturile vor fi imobilizate în poziţia cea mai bună, adică în axul membrului respectiv,

eventual cu o uşoară tracţiune.Nu se dau băuturi alcoolice unui rănit sau unui şocat. În lupta contra frigului se pot utiliza

băuturi pe cît posibil calde, în cazul unui rănit în stare de conştientă, fără şoc şi fără traumatisme abdominale.

Netransportabili sînt:— cei cu stop respirator; se încearcă mai întîi respiraţia artificială;— cei în stare de şoc; se încearcă aducerea într-o stare satisfăcătoare;— cei cu leziuni locale importante (răniri, fracturi, hemoragii). Trebuie luate măsuri înainte

de transport.În caz de comă trebuie reduse la minimum preparativele şi îngrijirile generale şi să se facă

transportul cît de repede posibil.

Transportul— rănitul trebuie ferit de frig şi de dureri;

Page 60: Walter Kargel. Alpinism

— se controlează respiraţia: se vă evita asfixia prin înghiţirea limbii său, vomă;— în caz de hemoragie: se va folosi şi verifica pansamentul sau garoul;— în caz de rănire la piept: poziţia semiaşezat;— în caz de rănire la abdomen: poziţia culcat, genunchii uşor ridicaţi;— în caz de rănire la coloana vertebrală: se culcă rănitul pe un plan dur (schiuri, scîndură

etc.);— rănire la craniu: poziţia de securitate (culcat pe spate, în poziţie joasă şi bine imobilizat,

un picior îndoit din genunchi);— rănire la picioare: capul spre vale.

Respiraţia artificialăSuccesul reanimării este condiţionat de trei imperative:— rapiditatea intervenţiei; este vorba de secunde. O victimă revine rareori la viaţă, dacă n-a

respirat timp de 5 minute;— necesitatea absolută a unei bune permeabilităţi a căilor respiratorii superioare prin

împiedicarea limbii de a intra în faringe şi a obtura aceste căi;— continuitatea efortului de reanimare. Reanimarea trebuie continuată pînă cînd victima îşi

regăseşte propria sa autonomie respiratorie şi circulatorie sau pînă la constatarea decesului de către un medic.

Se recomandă trei metode de respiraţie artificială:— gură la gură sau eventual gură la nas;— prin compresiune toracică, într-un ritm de 12 inspiraţii pe minut, prin metoda Silvester1

— prin metoda Nielsen.2

Masajul cardiac externÎn caz de stop respirator şi cardiac, respiraţia artificială nu este suficientă şi trebuie însoţită de

masajul cardiac extern.Medicamentele pentru reanimare respiratorie nu se administrează decît de către medic.Entorsa, care reprezintă elongarea sau ruptura unor ligamente, îndeosebi a genunchiului sau a

gleznei, poate fi uşoară sau gravă. O entorsă uşoară, cu umflare slabă şi care mai permite o mişcare satisfăcătoare a articulaţiei, se tratează cu un bandaj simplu. Dacă umflătura este importantă şi apare aproape imediat, însoţită de dureri mari, leziunea trebuie tratată la fel ca o fractură, cu imobilizare şi transport.

Luxaţia, deplasarea unei articulaţii în afara poziţiei sale normale, nu trebuie redusă decît de un medic. Se impune imobilizarea membrului luxat într-o poziţie cît mai puţin dureroasă şi transportul.

Imobilizarea membrelor se face cu atele. La nevoie atelele se pot improviza (destul de dificil) cu ajutorul unor beţe de schiuri. Gel mai simplu este de a lega piciorul fracturat de cel sănătos.

Arsurile de soareExpunerea la soare, la mare altitudine, este cu atît mai periculoasă cu cît în acest caz avem de-

a face cu radiaţii ultraviolete mult mai puternice decît la şes, chiar şi în caz de pîclă sau ceaţa.Tratament preventiv: pomăda antiultravioletă. În caz de arsuri: pomăda antiseptică calmantă,

antibiotică plus hidrocortizon.

DegeraturileSă începem cu ceea ce nu trebuie făcut:— frecarea energică cu zăpadă agravează degerătura;— lovituri şi bătăi;— congelarea locală prin aplicare de gheaţă pentru a opri cangrenele; metoda este ineficace

1 Rănitul culcat pe spate pe o suprafaţă tare, umerii ridicaţi cu 15 cm, astfel încît să fie mai jos şi întors într-o parte. Salvatorul în genunchi în spatele victimei ridică pentru respiraţie braţele acesteia la verticală, apoi le întinde la orizontală către spate; pentru expiraţie, antebraţele sînt strînse pe piept, pe care salvatorul îl comprimă cu putere, cu ajutorul propriei sale greutăţi.2 Victima stă pe burtă, antebraţele îndoite, mîinile una peste alta, bărbia pe mîini, capul bine îndoit pe spate. Salvatorul aşezat pe un singur genunchi la capul victimei.Expiraţiă: palmele salvatorului pe spinarea victimei la nivelul omoplaţilor, salvatorul face să basculeze întreaga sa greutate înainte apăsînd cu braţele rămase întinse şi verticale.Inspiraţia: se face într-o mişcare triplă impusă de coate: tracţiune către faţă. ridicare şi apropiere de linia mediană. Atenţie: capul victimei să nu se dezlipească de mîinile placate pe sol.

Page 61: Walter Kargel. Alpinism

şi periculoasă;— compresele agravează jena circulaţiei arteriale,— încălzirea brutală;— consumarea alcoolului;— amputarea precoce.Ce trebuie făcut:— acoperirea degerăturii cu îmbrăcăminte sau pansament uscat;— sa se suprime tot ce jenează circulaţia sîngelui — şireturi, curelele colţarilor etc.;— în caz de degerătura la picioare se interzice mersul. Cel atins trebuie să stea culcat din

momentul intrării la adăpost;— din momentul apariţiei cangrenei trebuie evitată orice cauză de infecţie;— în toate cazurile zona degerată trebuie încălzită imediat, dar cu mari precauţii. Cel mai

bun mijloc este o baie cu apă caldă, de maximum 40°. Se opreşte încălzirea din momentul cînd zona degerată recapătă culoare şi devine sensibilă. Cînd nu se dispune de apă caldă, cum este cazul la munte, se încearcă încălzirea mîinii sau a piciorului la subsuoara camaradului, încălzirea nu trebuie încercată decît într-un loc suficient de adăpostit, fără riscul unei noi expuneri la ger;

— injecţiile cu novocaină nu pot fi făcute decît de un medic. S-a ajuns la concluzia că ele n-au întotdeauna mare utilitate;

— este mai important de a susţine rezistenţa individului prin orice mijloace: sustragerea corpului de la acţiunea gerului şi mai ales a zăpezii, deci evacuarea rapidă către un refugiu; coborîrea de urgenţă la vale; să i se dea să mănînce şi mai ales să bea lichide calde; este esenţial de a-1 reconforta moral; medicul poate adăuga la acest tratament medicamentaţia necesară;

— operaţiile chirurgicale impuse de gangrenare nu pot fi efectuate decît la spital.Prevenirea degeraturilor se face prin:— echipament bun, impermeabil la zăpadă şi călduros;— antrenament muscular bun;— aclimatizare bună la altitudine;— alimentaţie corectă jj mai ă.p,s hăiitiirj npglrnolir.e., în ^căntitate suficientă;— protecţia mîinilor şi a feţei cu pomade grăg§. constituind o termoizolare între piele şi

aerul rece.Congelarea generală sau răcirea generalizată, Simptoame: senzaţie de oboseală, dorinţă

irezistibilă de aşezare în zăpadă, pierderea voinţei de a lupta sau de a mai merge, pierderea progresivă a cunoştinţei; omul nu-şi dă seama de starea lui, rămîne indiferent faţă de pericol, are o stare de somnolenţă, apoi simte nevoia de a dormi, se instalează toropeala, apoi coma, perturbări de respiraţie şi de circulaţie, oprirea inimii şi moartea.

Tratamentul constă în încălzirea organismului:— la început acesta se face simplu, într-o încăpere încălzită moderat, departe de foc sau

sobă;— în stadiul de inconştienţă, reîncălzirea nu poate fi făcută decît în spital.

Arsura pieliiPrevenirea arsurilor constă din adaptarea progresivă, folosirea cremelor protectoare şi a

pălăriilor cu bor. Nu sînt eficace decît cremele ecran total, conţinînd săruri ale metalelor grele. Trebuie evitat săpunul, decapantele pielii şi pomadele prea grase. Trebuie protejate şi buzele.Tratamentul cuprinde:

— sustragerea de la acţiunea soarelui;— aspirină 1 — 4 tablete pe zi;— utilizarea locală de creme anestezice. În cazuri grave, insolaţia se tratează ca o arsură;— evitarea unei recidive prin protecţie mărită.

Oftalmia zăpezilorPrevenirea acestei afecţiuni se face cu ochelari cu filtrare eficace (B sau C), cu sticlă de bună

calitate (nu simplă sticlă colorată), cu protecţie laterală. La nevoie se pot improviza din metal sau carton găurit. Oftalmia apare şi la cer acoperit.

Tratamentul se face prin:— odihna ochilor cu pansament ocluziv (care acoperă complet ochii);— aplicarea locală a unui colir, conţinînd un corticoid sau cocaină, colir albastru;— aspirină.

Page 62: Walter Kargel. Alpinism

Accidentul termic. Prevenirea se face prin:— îmbrăcăminte de culoare deschisă, aerată, guler larg, pălărie;— evitarea eforturilor mari în orele de căldură excesivă;— atenţie lă condiţii meteorologice (furtună, vînt din sud etc.);— hidratare şi sare suficientă. Tratamentul în cazuri uşoare:— oprirea;— sustragerea de la acţiunea soarelui;— dezbrăcarea;— aplicarea de prosoape ude pe corp, băuturi răcoritoare, aspirină, comprimate cu sare.În cazuri grave: răcorire progresivă şi prudentă. Medicamente tonicardiace şi corticoide.

Hehidratare cu ser sărat.

InsolaţiaSe produce prin efectul căldurii asupra corpului. Tratamentul constă în aplicareă de comprese

reci la cap şi rehidratarea, dar fără sare.

10. ACLIMATIZAREA

Răul de munteÎncepînd de la altitudinea de 3000 m (cu variaţii individuale în funcţie de efort, rezerve

energetice, vîrstă, precum şi variaţii în funcţie de zona geografică) pot apărea deranjamente ale organismului uman. Se produc reacţii trecătoare de acomodare, apoi reacţii persistente: este perioada de adaptare, în cursul căreia organismul îşi găseşte un nou echilibru, sau altfel spus organismul se aclimatizează. În felul acesta omul ajunge să poată trăi şi lucra la altitudini de 6 000 m.

Schimbarea echilibrului nu se face întotdeauna fără dificultăţi, şi pot apare accidente. Caracteristic este că fenomenele dispar cînd omul este coborît la timp la o altitudine joasă. Cauza principală a răului de munte este scăderea presiunii oxigenului, care duce la diminuarea cantităţii de oxigen în sînge şi în ţesuturi.

Răul de munte acut este caracterizat prin gîfîială, oboseală extremă, picioarele sînt grele, mersul dificil, faţa palidă, buzele vinete, apar greţuri, vărsături, zumzet în urechi, orbire sau întunecarea vederii, accelerarea bătăilor inimii, iar la forme grave hemoragii, diminuare a urinii, în sfîrşit, chiar moartea.

Important de notat este simptomul indiferenţei la toate solicitările exterioare — încurajările sînt ineficace.

În cazurile uşoare, îngrijirea constă în: odihnă, căldură, consumarea lichidelor şi somn. În cazuri grave, bolnavul trebuie coborît. La nevoie i se administrează oxigen şi se rehidratează.

Răul de munte subacut. În faza de adaptare pot apare deranjamente nervoase, insomnie, dureri de cap, vertije, nehotărîre psihică, astenie, angoase, lipsă de poftă de mîncare, reacţii de respingere pentru anumite alimente, diaree, crampe, tremurături. În final, omul se adaptează sau trebuie coborît.

Tratamentul se aplică în funcţie de simptoame şi intensitatea lor, combătînd insomnia, durerile de cap şi diareea; se recomandă odihnă, băuturi îndulcite, sedative. Uneori, lă mare altitudine, trebuie să se recurgă la aparate de respirat cu butelii de oxigen, în cursul somnului.

Iată şi cîteva recomandări ale salvamontului himalayan din Kathmandu (Nepal).Himalaya începe acolo unde cele mai multe masive muntoase ating punctul lor culminant.În nici un caz şi sub nici un pretext nu încercaţi să bateţi un record.Dacă v-aţi acordat o noapte sau o zi de repaus pentru a vă aclimatiza, nu încercaţi, de a

recupera ceea ce consideraţi — în mod greşit — timp pierdut.Odată depăşită altitudinea de 3 650 m, petreceţi două nopţi consecutive la aceeaşi altitudine

căci răul de munte apare, în general, la circa 4 250 m, dacă aclimatizarea n-a fost suficientă.În timpul zilei de odihnă dintre cele două nopţi, urcaţi vreo 450 m sau mai mult deasupra

taberei dumneavoastră şi coborîţi după amiază. Procedaţi astfel la fiecare două-trei zile sau ori de cîte ori este posibil.

Odată depăşită altitudinea de 3 850 m, o regulă înţeleaptă de precauţie constă în a nu urca mai mult de 350—450 m pe zi.

În fine: fiţi extrem de atenţi la orice simptom de rău de munte, care variază, de la tulburări uşoare la început, pînă la manifestări grave, serioase, dacă nu luaţi măsuri după primele tulburări, în momentul apariţiei lor.

Primele simptoame se manifestă în general prin:

Page 63: Walter Kargel. Alpinism

— greaţă;— dureri de cap perseverente;— pierderea poftei de mîncare;— insomnii.Adaptarea şi aclimatizarea se face, după recomandările Clubului Alpin Francez: în cîteva zile,

pentru altitudinea de 2000 m 2 săptămîni, pentru 3000 m, 3—4 săptămîni, pentru 4000 — 5000 m, 6 săptămîni, pentru 6000 m. Pentru unii, aceasta pare să fie altitudinea limită. Peste 6 000 m omul nu poate trăi decît în mod trecător, consumînd din rezervele sale.

Pentru aclimatizare trebuie respectate normele de igienă generală: alimentaţia raţională, odihna după efort, somnul regulat.

Urcarea la altitudine se face lent, prin trepte succesive, întreruperi prin coborîre, revenind pentru somn la altitudini mai joase.

Aclimatizarea este indispensabilă oricărui efort la mare altitudine şi constituie modul de prevenire a accidentelor.

11. ALIMENTAŢIA

Pentru escaladele obişnuite de o zi facem deosebirea între alimentaţia din vale şi cea din traseu.

În vale, raţia pe zi este de 4000—4500 calorii, rezultînd dintr-o alimentaţie variată, cuprinzînd protide, lipide şi glucide. Vitaminele pe cît posibil în totalitate trebuie să fie cuprinse în alimentaţie. Se recomandă alimentele proaspete, înainte de efort se preferă glucidele, iar la întoarcere, protidele şi lipidele. În timpul unei escalade de o zi nu este necesar să dispunem de o raţie de 4 000 de calorii, întrucît organismul dispune de rezerve suficiente. Ne vom rezuma la o raţie minimă cu o mică rezervă, pentru orice eventualitate, fără a uita etapa.

Iată un exemplu de raţie pentru o zi:— biscuiţi dulci — 100 g;— biscuiţi săraţi — 50 g;— ciocolată — 50 g;— fructe uscate — 50 g;— glucoza — 50 g;— lapte concentrat — 100 g;— zahăr — 70 g;— vitamina C — 150 mg.Pentru o noapte în plus se adaugă:— fulgi de ovăz — 80 g;— cacao sau lacovo — 50 g;— nesscafe sau ceai — 10 g;— zahăr — 30 g.Pentru cazul mai multor zile petrecute pe munte fie că este vorba de trasee scurte, cu revenire

la cort sau la cabană, fie că este vorba de trasee lungi cu bivuacuri, alimentaţia se alege după următoarele criterii:

— 4000—4500 calorii pe zi, de preferinţă glucide;— 4 litri de lichid pe zi;— produse concentrate uscate, reducînd la minimum greutatea şi volumul;— mîncare caldă dimineaţa şi seara. Exemplu de meniu:— dimineaţa: lapte îndulcit cu fulgi de ovăz sau de porumb (corn flakes), cafea, ceai, lacovo,

miere în tuburi, biscuiţi, unt, turtă dulce;— în traseu: fructe uscate (poame, stafide), alune, arahide, migdale, ciocolată cu lapte şi

alune, biscuiţi, nuga, fructe proaspete;— seara: supco, fulgi de cartofi, paste făinoase, orez, carne afumată, peşte afumat sau uscat,

fosfarin, şarlotă, lapte, lacovo, suc de fructe, vitaminele C, B1, B2.În total circa 1 — 2 kg pe zi.Iată un exemplu de raţie zilnică:— biscuiţi săraţi 100 g— biscuiţi dulci 50 g— fulgi de ovăz (porumb) 80 g— supă concentrată (supco) 30 g— fulgi de cartofi 50 g— carne afumată 80 g

Page 64: Walter Kargel. Alpinism

— fosfarin 50 g— unt 50 g— zahăr 70 g— lapte praf 70 g .— lacovo 80 g— fructe uscate 100 g— ciocolată 50 g— suc de fructe 100 g— sare 5 g— cafea solubilă 10 g— vitamina C 150 mg— vitaminele B1 B2 10 mgDincolo de aceste recomandări, putem adăuga sfatul important ca alimentele să fie cît mai

gustoase şi pe cît posibil lichide sau însoţite de lichide. Lista se poate completa cu salam de Sibiu, costiţă, lămîie, portocale, mere şi alte fructe, ouă, brînzeturi, muştar, roşii, ardei, compot, pîine, cake cu rahat, nuci şi stafide, suc de roşii, de portocale, de grepfruturi, limonada.

În ceea ce priveşte alimentaţia într-o expediţie, aceasta pune alte probleme de care nu ne vom ocupa în lucrarea noastră.

12. TRUSA MEDICALA

Pentru traseele obişnuite de o zi, alpiniştii trebuie să ia cu ei în rucsac:— faşă ;— leucoplast;— pansament;— aspirină;— pomăda contra arsurilor de soare ;— alifie pentru buze.Prezentăm o listă cu conţinut minim al unei truse medicale alcătuită de FRTA:— 2 pachete de pansaplast;— 100 g vată;— 2 pachete pansament;— 1 buc. leucoplast;— 5 pastile algocalmin;— 1 tub aurociclină;— 1 pastilă Burow;— suifămidă praf;— piramidon, aspirină;— saprosan;— apă oxigenată, tinctură de iod.În ture mai îndelungate, această listă se completează cu:— fenisan;— jecolan;— codenal;— ser antiviperin (în termos cu gheaţă);— seringă;— aţele;— bicarbonat de sodiu;— talazol, mexaform;— garou de cauciuc;— ceai de mentă, tei, muşeţel;— pomăda împotriva arsurilor de soare;— creme pentru protecţia pielii:— alcool medicinal;— vitamine;— antibiotice;— somnifere.

13. PROBLEME MEDICALE ALE EXPEDIŢIILOR

Enumerăm aici, cu titlul informativ, problemele care se impun cu necesitate rezolvate în cazul

Page 65: Walter Kargel. Alpinism

expediţiilor, mai ales în ţările calde:— vaccinările ;— seruri şi vaccinuri de rezervă şi suplimentare;— protecţia contra afecţiunilor parazitare: contaminarea prin alimente şi apă, paludismul,

muşcăturile de şerpi, scorpioni, ţînţari, lipitori, intoxicaţii alimentare;— problema depărtării de centrele medicale: transportul, adăpostirea bolnavilor,

echipamentul medical sau farmaceutic;— problemele puse de altitudine: răul de munte, insomniile, afecţiuni rino şi laringologice,

tulburările digestive, în genere slaba rezistenţă umană la mare altitudine.

14. TIMPUL PROBABIL

În cazul traseelor lungi şi grele, un mic aparat de radio cu tranzistori vă fi foarte util pentru aflarea vremii probabile. În plus, ne vom folosi de indicaţiile date de barometru şi termometru, observarea norilor, vîntului, culorii cerului, soarelui, lunii şi a altor fenomene fizice.

BarometrulDacă timpul este frumos şi presiunea creşte, vremea se menţine frumoasă.Dacă timpul este ploios şi presiunea creşte repede, vremea se îndreaptă.Dacă după ploaie sau ninsoare barometrul scade, timpul ploios continuă.Dacă în timpul ploii presiunea scade, ploaia sau ninsoarea se intensifică.Cînd timpul este frumos şi barometrul scade uşor (1 — 2 mm în 24 ore), vremea se strică după

cîteva zile.Cînd timpul este frumos şi barometrul scade apreciabil, timpul se strică repede.Cînd cerul este noros şi presiunea scade, ploaia este aproape.Dacă cerul este noros şi presiunea creşte, se vă însenina după cîteva ore.Presiunea staţionară înseamnă timp neschimbat.Vremea se strică repede dacă presiunile sînt mai mici decît cele normale:755 mm la cîmp;673 mm la 1 000 m altitudine;632 mm la 1 500 m altitudine;593 mm la 2000 m altitudine.

TermometrulRegulile de citire la munte diferă de cele de la cîmpie. Dacă este:

— timp frumos şi temperatura scade, vremea se strică— timp; frumos şi temperatura creşte, vremea rămîne frumoasă— timp ploios şi temperatura scade, vremea rămîne ploioasă;— timp ploios şi temperatura creşte, vremea se îndreaptă;— dacă temperatura şi presiunea cresc, vremea va fi frumoasă.

Vara, temperatura scade normal cu 0,6°C la fiecare 100 m altitudine în plus. Dacă scăderea de temperatură este de peste 1° la 100 m, acesta este semn de vreme instabilă.

NoriiApariţia pe cer senin a norilor cirrus, subţiri, înalţi, albi, în formă de fibre, cu ramificaţii în

formă de gheare la capăt, indică stricarea vremii în cel mult trei zile.Dacă cerul se acoperă rapid cu o pînză subţire de nori prin care se vede soarele sau luna,

ploaia începe în mai puţin de 24 ore.Cînd cerul e acoperit cu o pînză de nori cenuşii sub care apar nori mici negricioşi, care se

deplasează în sens invers vîntului de la sol, ploaia este aproape.Cînd sînt mai multe etaje de nori, unii mai sus care se deplasează într-un sens, alţii mai jos

care se deplasează în sens opus, ploaia începe în cîteva ore.Norii altocumulus, alungiţi, cu ridicături pe ei, care apar dimineaţa pe cer senin, prevestesc

furtuni cu ploaie sau grindină, pentru după-amiază.Furtunile sînt prevestite şi de norii scămoşaţi, albi şi împrăştiaţi pe cer, precum şi de norii

rotunjiţi şi grupaţi (oiţe).Dacă oiţele sînt mici (cirrocumulus) şi apar după-amiază sau seara, coloraţi în roz sau verde,

urmează mai multe zile cu ploi mari. Seara, cînd apar pe cer tot felul de nori, la diferite înălţimi, vremea ploioasă se menţine. Cînd cerul se înseninează seara, exceptînd partea de nord-vest, care rămîne neagră de nori, vremea rămîne rea şi a doua zi. Cînd cerul e noros sau ploua, iar la orizont în

Page 66: Walter Kargel. Alpinism

direcţia din care vin norii apare o geană de cer albastru după-amiaza, e semn că vremea se îndreaptă.Dacă seara bancuri de ceaţă urcă pe pante sau se prind de vîrfurile muntelui în loc să coboare,

va ploua a doua zi.Dacă plouă mărunt şi cerul se înseninează îu cursul dimineţii, după-amiază vă fi furtună, cu

ploi şi descărcări electrice.Dacă plouă şi vîntul îşi schimbă direcţia bătînd dinspre nord şi nord-est, vremea se îndreaptă.

Norii cumulus albi în formă de baloturi, care apar către orele 9 — 11, se dezvolta la amiază şi dispar seara, arată timp frumos.

Norii în formă de lespezi cu marginile luminoase, care acoperă în mod trecător cerul dimineaţa, anunţă vreme bună.

Dacă dimineaţa se ridică din văi nori care nu se dezvoltă în sus ci se turtesc, sînt rupţi său destrămaţi de vînt. În acea zi nu vă ploua.

Dacă norii cirrus înalţi, subţiri şi albi vin din nord-est, timpul rămîne frumos.

VîntulDimineaţa, cînd aerul e rece şi cerul senin, sau puţin noros, iar vîntul bate slab fără a avea o

direcţie precisă, vremea rămîne frumoasă. Dacă dimineaţa aerul e cald şi cerul senin, iar vîntul nu bate, vara, în cursul după-amiezii, vom avea furtună, iar iarna — spre seară — se va forma ceaţă.

Dacă vîntul bate la poalele muntelui dintr-o direcţie, iar pe creastă din direcţie opusă, vremea se vă strica repede.

Dacă e rece şi plouă ori ninge şi bate vîntul tare dinspre sud, vremea ploioasă sejmenţine mai multe zile.

Dacă timpul e frumos dar vîntul dinspre nord-vest se înteţeşte, suflînd violent pe creastă, vremea se strică.

Dacă timpul e nefavorabil şi vîntul nu-şi schimbă direcţia, vremea se menţine neschimbată.Dacă timpul e frumos şi vîntul bate tare sau moderat de la nord mai multe zile, vremea rămîne

uscată şi frumoasă şi în zilele următoare.

Culoarea cerului şi a norilorCerul albastru închis arată timp frumos. Cer pîclos, alburiu şi cald dimineaţa arată timp

furtunos. Cer galben-auriu la răsăritul soarelui arată timp uscat şi frumos.Cer vişiniu sau nori coloraţi în violaceu la răsăritul soarelui arată ploaie în aceeaşi zi.Nori coloraţi pe margini în roşu, verde sau albastru arată apropierea ploilor mari.Cer senin de culoarea aramei la apusul soarelui arată timp frumos.

SoareleSoarele apune în cer albastru, timp frumos.Soare de culoare violacee la răsărit, ploaie.Cer luminos (halo) în jurul soarelui, ploaie.Soarele apune în nori, ploaie a doua zi.Soarele apune ca o vîlvătaie de culoare vişinie, ploaie a doua zi.

LunaLuna traversată de fîşii de nori la orizont, ploaie.Luna cu halo, ploaie.Luna strălucitoare, timp frumos.

Alte fenomeneStelele strălucitoare pe timp calm prevestesc averse a doua zi.Rouă sau brumă bogată, timp frumos;.Propagarea sunetului la mari distanţe, vremea se strică.Lăsarea cetii pe văi seara, timp frumos.Prinderea ceţii de creste noaptea, ploaie.Cînd firele de telegraf cîntă, vreme rea.

15. ANTRENAMENTUL

Practicarea oricărui sport şi în special a celui de performanţă cere antrenament pentru realizarea condiţiei fizice generale şi specifice. Spre deosebire de alţi sportivi, alpiniştii în general, neglijează antrenamentul în afara zonei de munte, ceea ce măreşte considerabil posibilitatea pericolelor

Page 67: Walter Kargel. Alpinism

subiective şi scade randamentul. Alpinismul este un sport care cere înainte de toate tenacitate, fiind înrudit, din acest punct de vedere, cu ciclismul, alergarea de fond, schiul de fond şi canotajul. Obiectivul de bază al antrenamentului îl constituie mărirea capacităţii de oxigenare a organelor, ca urmare a creşterii randamentului inimii, circulaţiei, respiraţiei şi metabolismului. Cel mai bun mijloc pentru atingerea acestui scop este alergarea de fond prin pădure sau pe cîmp, pe distanţe de 10—20 km, în ritm vioi, contracrono-metru. Pentru început se aleargă 40 km pe săptămînă, timp de mai multe săptămîni. Apoi se trece la eforturi mai mari, cu alergări la deal, pe pante cît mai accentuate, contracronometru, cu întoarcere la punctul de plecare (de cel puţin 6 ori).

Fig. 199 Antrenament Fig. 200. Antrenament Scopul acestor alergări este de a acţiona asupra inimii mărindu-i volumul prin mărirea

frecvenţei pulsului (160—180 pe minut), precum şi de a antrena voinţa. Această solicitare mare a organelor nu trebuie făcută decît o dată pe săptămînă. În afara acestui gen de antrenament, este necesar antrenamentul muşchilor picioarelor, braţelor, abdomenului şi ai spatelui. Prin exerciţii de gimnastică realizăm mobilitatea articulaţiilor şi supleţea mişcărilor, calităţi foarte importante în alpinism.

O atenţie deosebită se acorda în cadrul antrenamentului dezvoltării forţei musculaturii picioarelor care realizează munca principală într-o escaladă.

În acest sens se recomandă pentru dezvoltarea musculaturii coapselor următoarele exerciţii:— poziţia de coborîre la schi, timp de 3 — 5 minute;— genuflexiuni din stînd pe vîrfurile picioarelor (foloseşte şi pentru antrenamentul

echilibrului), minimum 50 de ori;— stînd ghemuit cu genunchii îndoiţi la 90°, spatele sprijinit la perete, se menţine poziţia

timp de 3 — 5 minute. Pentru musculatura gambelor:— sărituri pe un picior, pe vîrf, astfel încît călcîiul să nu atingă solul; cîte 100 de ori cu

fiecare picior.— Pentru forţa braţelor şi a degetelor:— tracţiuni cu extensorul; întinderea lui cu ambele braţe, în faţa pieptului. Se evită

lordozarea regiunii lombare; 20 repetări; întinderea lui cu ambele braţe la spate; întinderea lui cu un singur braţ pînă la piept, o dată, cu dreptul, o dată cu stîngul; spatele drept;

— extensorul la spate în diagonală: tracţiunea cu un braţ pînă la întinderea completă a braţului;

— extensorul ţinut vertical în faţă: tracţiunea cu braţul drept pînă la întinderea lui, dreptul sus, stîngul jos, se schimbă sensul braţelor (2 ori);

— extensorul ţinut orizontal în faţă: tracţiune cu un braţ pînă la întinderea completă a braţului. Se evită încovoierea regiunii lombare;

— culcat înainte, pe vîrfurile degetelor (30 de ori);— atîrnat: tracţiuni în braţe, apucat cu vîrfurile degetelor, fără atingerea solului (10 ori);— haltere cu arcuri: ţinînd mînerele apropiate cel puţin 1 minut, apoi numai o arcuire simplă

(50 ori). Acest exerciţiu se poate face de mai multe ori pe zi (fig. 200/8);— strîngerea mingilor de tenis în loc de haltere. Exerciţii pentru întărirea muşchilor spatelui

şi ai abdomenului, pentru pasajele artificiale surplombante:— culcat înainte cu braţele întinse înainte: ridicarea trunchiului în timp ce picioarele sînt

fixate de către un partener, o bară etc. (20—30 repetări);— echerul (20—30 de ori).Exerciţii pentru obţinerea unei bune mobilităţi la escalada în spraiţ în hornuri şi diedre:— stînd aplecaţi înainte, cu atingerea solului cu palmele;— stînd depărtat, cu mîinile la ceafă: rotarea amplă a trunchiului stînga-dreapta, alternativ;— picioarele desfăcute larg: prin rotarea corpului se atinge cu mîna dreaptă vîrful piciorului

stîng şi invers (fig. 200/11);— şezînd depărtat braţele încrucişate: aplecări înainte cu atingerea solului cu coatele (fig.

200/12);— stînd: rotarea braţelor înainte şi înapoi.Timpul necesar pentru acest antrenament este de 30 de minute pe zi.

16. NEW CLIMBING (NOUA CĂŢĂRĂTURĂ)

Noua căţărătură, iniţiată de alpiniştii anglo-saxoni pune accentul nu pe rezolvarea cu orice preţ (vezi pitoanele de expansiune!) a problemelor de alpinism (verticale, surplombante, directe şi indirecte), ci pe felul cum sînt rezolvate de fiecare.

Page 68: Walter Kargel. Alpinism

După cum în bazinul olimpic concurenţii nu au voie să se prezinte cu labe de înot, la fel în alpinism, peretele se escaladează folosind numai mijloacele artificiale, strict necesare pentru asigurare, astfel încît escalada să constituie o plăcere şi să reprezinte, prin eleganţa ei, o bucurie estetică pentru privitor.

Pregătirea pentru o escaladă nu se rezumă numai la cercetările în laboratoarele industriei de echipament şi material sportiv, ci se realizează de către alpinistul însuşi, prin antrenament adecvat, la sală şi în şcoala de alpinism, unde se învaţă la 1 m deasupra firului ierbii mersul la limita de cădere, folosind corect prizele naturale. Se porneşte de la principiul că securitatea trebuie să rezulte din priceperea căţărătorului. Siguranţa călcăturii depinde de corecta aşezare a piciorului pe priză. O fisură îngustă poate fi urcată prin înţepenirea alternativă a mîinilor în fisură, prin cheie, cu palma sau cu pumnul, dar această tehnică trebuie exersată la cîţiva metri deasupra solului, înainte de a fi aplicată în marii pereţi.

În sală se efectuează exerciţii specifice alpinismului (fig. 201). Un observator obiectiv a remarcat că acestor exerciţii le este caracteristic faptul că nici un aparat nu se foloseşte în scopul pentru care a fost construit.

La perete se execută exerciţii pentru mobilitatea articulaţiilor şoldurilor şi genunchilor. Banca de gimnastică suedeză, atîrnată de perete în poziţie verticală, serveşte pentru exersarea tehnicii de escaladă în opoziţie (Piaz, bavareză).

Fig. 201. New climbing. Antrenament în sală Pe mai multe bănci suprapuse se exersează genuflexiuni pe un picior, obţinîndu-se în acelaşi

timp creşterea forţei în musculatura coapselor, simţul echilibrului (căci orice greşeală duce la răsturnarea băncilor) şi mobilitatea articulaţiilor şoldurilor.

Un exerciţiu de curaj este săritura de la înălţime către o frînghie liber atîrnată.

17. GRADUL VII

Iată metodele de antrenament ale lui Reinhold Messner1.„M-am pregătit bine; primăvara am luat antrenamentul de la începutul începutului. Mă sculam

mai devreme ca de obicei şi alergam cîteva ture prin curtea căminului studenţesc. Din zi în zi alergam mai mult. Duminica mă duceam la stîncile din apropierea oraşului. Fiecare oraş cu tradiţie alpină are stîncile sale de antrenament: munchenezii au Isertal, vienezii — Rax, parizienii — Fontainebleau, cei din Innsbruck — cariera Hotting, padovanii — Rocca Pendice, înaltă de 120 m, din conglomerat. Alergările de dimineaţă le-am extins ca durată la o oră. Ele reprezintă cea mai bună formă a antrenamentului, pentru menţinerea condiţiei fizice bune. Tenacitatea este calitatea de bază pentru alpinişti.

Pentru antrenamentul degetelor făceam o traversare „la bavareză", de-a lungul unui pervaz al peretelui căminului studenţesc, ceea ce făcea dus şi întors 60 m, cu efort maxim în antebraţe.

Au urmat apoi trasee în Prealpi (Piccoli Dolomiţi), la marginea Alpilor, unde zăpada se topeşte devreme. În pereţii înalţi de 200—300 m se face un antrenament excelent. Stînca friabilă verticală necesită o folosire corectă a prizelor. Ochiul se obişnuieşte cu verticala, vîrfurile degetelor se întăresc pe iarba udă şi calcarul (stînca) aspru.

În acest timp, alergările de fond continuau zi de zi. Încercam să alerg pe vîrfurile picioarelor, pentru a fortifica musculatura gambelor. La urcuşuri acceleram ritmul pentru a solicita la maximum plămînii şi inima. Zilnic traversam lungimea zidului vechi al unei mori părăsite, pentru antrenamentul degetelor, înaintea unui traseu foarte greu făceam cîteva trasee clasice de căţărătură liberă de gradele III, IV şi V, pentru a dă atenţie tehnicii şi cursivităţii mişcărilor, care fac din căţărătură o plăcere, întotdeauna cînd se întîmpla să mă simt stîngaci, fricos sau obosit de căţărătură, într-un traseu de dificultate maxima, cîteva ture mai uşoare îmi redădeau rapid siguranţa necesară. De asemenea evitam să încep primăvara direct cu traseele de maximă dificultate.

Fiecare vară începea cu o repetare accelerată a perfecţionării mele în căţărătură, ba chiar a progresului în alpinism. De la drumeţie şi trasee uşoare, treceau 1 — 2 luni pînă la gradul VI. Puteam scurta această perioadă prin antrenament adecvat, dar n-o puteam sări.

Un traseu mare este ca o a doua viaţă.Ţelurile în alpinism se află în afara domeniului interesului material direct sau dincolo de

satisfacerea individuală a necesităţilor vieţii, înţelesul său este în sine. Prin mişcare, variaţie, intensificarea şi scăderea tensiunii, rezolvarea dificultăţilor şi găsirea soluţiilor, căţărătura seamănă cu un joc. În mod deosebit, aceasta este valabilă pentru o premieră: este dinainte trasată, limitată în timp, limitată în spaţiu şi nerepetabilă. Un joc este şi creaţia spirituală a liniei traseului, expresia ei este cu

1 Extrase din cartr sa „Gradul 7"

Page 69: Walter Kargel. Alpinism

atît mai valoroasă, cu cît căţărătura se face mai în joacă.Numai cînd eram într-o formă deosebit de bună atacam un traseu nou, încă nefăcut, pentru a-1

parcurge pe cît posibil elegant şi în joacă. Nu prea pun preţ pe premiere făcute în etape, pregătite într-o vară pentru a le rezolva iarna sau vara următoare. Dacă nu reuşeam să trec, făceam rapel şi luam corzile cu mine.

De asemenea, renunţam la pitoane de expansiune şi scripe-te pentru materiale. Dacă nu reuşeam fără aceste mijloace, eram dispus să las problema deschisă.

Acasă mă antrenam zilnic două ore, alergînd contracronometru. Făceam traversarea extrem de dificilă a zidului cel vechi, lung de 80 m, de trei ori la rînd fără pauză, apoi de patru ori la rînd. În această formă maximă puteam ataca diedrul Philipp, de unul singur. În fond sînt un alpinist fricos şi n-aş avea curajul nici îndrăzneala de a încerca un traseu solo la noroc.

Înainte de escalada solitară a peretelui sudic din Marmo-lata di Rocca reuşisem să fac de 6 ori traversarea zidului cel vechi, deci în total 480 m. Antrenamentul îl făceam pînă cînd se blocau degetele, ceea ce nu reprezenta nici un pericol, picioarele fiind la 20 cm de sol.

Învăţasem să continui căţărătura chiar cu cîrcei în antebraţ. Premisa o constituie voinţa puternică şi conştiinţa că lucrul este posibil.

Alpinismul se află în afara înţelepciunii şi a prostiei, a binelui şi a răului.Alpinismul nu este legat de vreo cultură sau filozofie, de premise fizice sau bună stare

materială; trebuie doar sa vrei să-l practici.Cheia succesului într-un traseu dificil o deţine o coardă bine rodată. Este o deosebire să-ţi

cunoşti coechipierul într-o situaţie dificilă sau doar de la cabană. Marile premiere le-am făcut cu cîţiva prieteni pe care îi cunoşteam şi care erau la fel de buni ca şi mine.

Antrenamentul pentru peretele sudic din Nanga Parbat:Greutatea corpului trebuie redusă la minimum, căci fiecare kilogram în plus înseamnă calorii

şi implicit oxigen, care peste 7 000 m este mult rarefiat. Picioarelor le revine sarcina principală, coapsele şi pulpele trebuie antrenate în detrimentul părţii superioare a corpului. Cu 4 luni înaintea expediţiei am încetat căţărătura. În schimb am făcut alergări la deal. Zilnic alergam 1 000 m diferenţă de nivel la deal, pe vîrfurile picioarelor, fără pauză, în timp de mai puţin de o oră. Mi-am exersat respiraţia corectă, am mîncat şi am băut la intervale mari pentru a obişnui rinichii cu situaţiile extreme.

Există trei trepte ale tenacităţii:— Prima, pe care o atinge orice om sănătos, permite 3—4 ore de efort, fără senzaţie de

oboseală, foame sau sete.— A doua n-o atingem decît după cîteva trasee mari. În această fază mă pot căţăra o zi

întreagă fără a simţi foamea la ora obişnuită a prînzului şi fără a suferi de sete.— A treia treaptă n-am atins-o niciodată în Alpi, ci doar în Nanga Parbat şi în Noua Guinee.

În aceste expediţii am fost forţat de împrejurări neprevăzute să mă caţăr mai multe zile în şir cu maximum de efort, fără băutură şi alimente. În aceste situaţii extreme alpinistul se bazează mai puţin pe forţă şi mai mult pe rezistenţa organelor interne, în special a ficatului şi a rinichilor, care trebuie obişnuiţi cu astfel de situaţii excepţionale. Pericolul creşte odată cu altitudinea.

De aceea, în Himalaya, mai mult decît în Alpi, trebuie să stăpîneşti suveran dificultăţile şi eforturile, ceea ce necesită un antrenament de multe luni. Am constatat că cei neantrenaţi sînt nevoiţi să abandoneze încă de la marşul către tabăra de bază sau la urcuşul către primele tabere de altitudine.

De asemenea, pentru dificultăţi extreme trebuie controlată greutatea corporală, care să nu depăşească pe cea obişnuită din forma de maximă condiţie fizică.

Nu am schimbat alimentaţia, ea este întotdeauna aceeaşi. Consum carne puţină, multe hidrocarburi, multe fructe. O dată pe săptămînă introduc o zi de cură de fructe. Beau mult lapte, consum mult usturoi. Subliniez că înaintea unei mari expediţii este important ca omul să-şi păstreze alimentaţia obişnuită, căci o schimbare cere un efort mare din partea organismului.

Nu dormeam mai mult ca de obicei, 6—7 ore, în schimb 4 ore pe zi mă antrenam pentru condiţia fizică, alternînd între schi fond şi alergări la deal cu pantă pronunţată. Prin antrenament am căutat să încetinesc pulsul şi să îmbunătăţesc circulaţia sîngelui în mîini şi picioare. Pulsul a scăzut la 42 bătăi pe minut."

Datorită antrenamentului său, Reinhold Messner a reuşit nu numai să urce pe Nanga Parbat prin cel mai dificil traseu al său — peretele Rupal — dar să facă şi prima traversare, neprevăzută în plan. Cu acest prilej, fratele său Gunther a dispărut într-o avalanşă de gheaţă, iar Reinhold, rămas trei zile fără apă şi cinci fără alimente, după trei nopţi petrecute pe gheaţă, fără sac de dormit sau cort, a mai avut resurse să se tîrască la vale pînă cînd a întîlnit primii ciobani. Pe Manaslu, urcat prin peretele sudic de gradul VI, el a fost singurul care a ajuns pe vîrf. La întoarcere, prins într-un viscol pornit pe neaşteptate, a reuşit să se salveze, în timp ce coechipierul său, mai slab pregătit, a dispărut.

Page 70: Walter Kargel. Alpinism

18. STILURI ÎN ALPINISM

Definiţia stilului (după Larousse): maniera particulară a unui artist, a unui gen, a unei epoci. În sport: maniera de a executa un gest, cu o anumită uşurinţă sau o anumită eficacitate.

PrecursoriiDin cele mai vechi timpuri, destinul unor popoare a fost strîns legat de munţi.În Carpaţi, Pirinei, Alpi, Caucaz, oamenii au pătruns în văile înalte, uneori greu accesibile,

unde şi-au durat case, au lucrat pămîntul, au cosit iarba, au tăiat lemnul, şi-au dus vitele şi oile la păşune, au întreţinut legături comerciale prin cele mai înalte trecători, au vînat. Podişurile înalte ale Asiei Centrale, Pamirul, Tibetul, erau străbătute de nomazi, trecătorile înalte de 6 000 m făceau legătura cu binecunoscutele văi din sudul munţilor Himalaya — Kashmir, Nepal, Sikkim, Bhutan, India; eremiţii meditau asupra filozofiei vieţii, pelerinii veneau de la mii de kilometri pentru a se închina la muntele sfînt Kailas.

Înaltele platouri din Anzi adăposteau nu numai sanctuarele zeilor dar şi oraşe. Viaţa pulsează de mii de ani pe platourile Columbiei, Ecuadorului, Perului, Boliviei şi pînă în ţinuturile aspre ale Patagoniei şi Ţării de Foc. Nu numai popoare dar şi personalităţi sînt citate ca precursoare în istoria alpinismului: împăratul roman Hadrian, împăratul german Maximilian, poetul Petrarca, căpitanul francez Antoine de Ville care a reuşit să escaladeze muntele inaccesibil Mont Aiguille cu ajutorul corzilor, pitoanelor şi scăriţelor în anul de graţie 1492.

Alpinismul în Alpi (Stilul alpin). Ideea de a urca pe munte pentru motive asemănătoare celor ale alpiniştilor de astăzi a încolţit şi s-a dezvoltat mai întîi în Alpi, după cum atestă şi numele de „alpinism". În secolul XVIII escaladele alpine s-au înmulţit prevestind naşterea alpinismului. Se consideră că alpinismul s-a născut la 8 august 1787, dată la care savantul elveţian Horace Benedict de Saussure a urcat pe Mont Blanc, condus fiind de ghidul Jacques Baimat şi de alţi 18 munteni din valea Chamonix. Această escaladă a avut un ecou răsunător şi a fost impulsul care a declanşat ceea ce numim alpinism. Au trecut de atunci aproape 200 de ani şi felul în care se întreprind escaladele a evoluat de la „alpinismo eroico", la „alpinismo romantico", de la „alpinismo acrobatico", la „alpinismo perfetto". Stilul este într-o permanentă prefacere, în funcţie de concepţia omului, de calităţile sale fizice, de tehnică, materiale, echipament, căile de acces, punctele de plecare — bazele — mai confortabile sau mai primitive, mai apropiate de obiectivele alese sau mai îndepărtate.

În acele timpuri de început, după 1787, scopul unei escalade era atingerea unui vîrf înalt şi, pe cît posibil încă, „virgin", iar motivaţia era, mai ales, de ordin fiziologic sau ştiinţific. Pentru atingerea scopului — a vîrfului — se alegea drumul cel mai uşor, cel mai accesibil, cel mai logic, dat de natură.

Tehnica nu exista. S-a pornit de la zero, învăţînd pe bază de experienţă. Materialele folosite erau bastonul, o prăjină lungă pe care ghizii o ţineau în chip de balustradă pentru „domni", toporişca pentru tăiat trepte în gheaţă („piola" în dialectul piemontez). Colţarii, deşi cunoscuţi regional, nu şi-au găsit locul ca material alpin decît pe parcurs. De asemenea, coarda a intrat pe nesimţite în inventarul materialelor alpine. Echipamentul s-a dezvoltat pornind de la cel de toate zilele. Saussure s-a prezentat la escalada Mont Blanc-ului în haine de oraş, după moda timpului. Henriette d'Angeville, „mireasa Mont Blanc-ului", la jumătate de secol după Saussure, venea în rochie „maxi" care masca decent pantalonii lungi.

În sfîrşit, prin 1850, la şase decenii după Saussure, se consideră că începe „prima epocă clasică" a alpinismului, care durează pînă la 1880. Este epoca în care alpinismul de cucerire cunoaşte maxima lui dezvoltare, în special în aşa-numita „epocă de aur" (1857— 1865), de la întemeierea „Alpine Club-ului", pînă la victoria asupra Matterhornului. Dominată de alpiniştii britanici, conduşi de ghizi de prin partea locului, prima epocă clasică cuprinde cucerirea marii majorităţi a vîrfurilor încă neatinse ale Alpilor. Motivaţiile filozofice şi ştiinţifice dispar copleşite de cele sportive. Leslie Stephen a dat Alpilor denumirea de „terenul de joc al Europei".

Începutul perioadei clasice corespunde înfiinţării primelor cluburi alpine: britanic, austriac, german, elveţian, francez, italian.

A două etapă din perioada clasică începe la 1880. Alpiniştii se ocupau de urcarea vîrfurilor secundare, rămase „virgine" şi de rezolvarea problemelor dificile: „alpinismului de cucerire" îi urmează „alpinismul de dificultate". Totodată se naşte „alpinismul fără ghid", inaugurat de Purtscheller, fraţii Zsigmondy, Mummery. Dificultăţile nu mai sînt ocolite, ci de-a dreptul căutate pentru plăcerea de a le învinge. Coarda este folosită acum din plin, se bat pitoane, pornind de la simplul cîrlig de agăţat tablouri în perete şi pînă la pitonul cu inel prin care se trecea coarda de asigurare. În legătură cu folosirea pitoanelor au început încă de atunci dispute care continuă pînă în ziua de astăzi. Cel mai înverşunat duşman al folosirii pitonului era Paul Preuss (mort în 1913 în încercarea de escaladă solitară

Page 71: Walter Kargel. Alpinism

a muchiei nordice din Manndlkogel). Iată tezele sale:— Alpinistul trebuie să se limiteze în escaladele sale la gradul de dificultate pe care-l

stăpîneşte în coborîş (cu alte cuvinte: orice pasaj urcat trebuie să-l şi poţi coborî în deplină securitate; în căţăratul liber, nici un pasaj nu trebuie atacat dacă nu eşti convins dinainte că-l poţi coborî la nevoie).

— Nu este îngăduit să se folosească mijloace artificiale decît în caz de pericol iminent.— Pitonul este o rezervă de necesitate şi nu baza unui sistem de lucru.— Coarda poate fi un mijloc care uşurează escalada, nu unul fără de care escalada nu este

posibilă.Opus lui Preuss în concepţii era Hans Dulfer (mort în război în 1914). Lui i se atribuie

introducerea tehnicii Dulfer (escalada în opoziţie, tehnică Piaz, bavareză), rapelul „Dulfer" traversarea “Dulfer" (traversare descendentă, traversare la piton).

Se pare că dacă Dulfer a folosit adeseori traversarea descendentă, Otto Herzog este cel care a inventat-o de fapt. Tot Herzog „inventează" carabiniera, mai bine-zis, el este primul care foloseşte carabiniera în alpinism în 1910; de acum înainte, alpinistul nu mai trebuie să se dezlege pentru a trece coarda prin urechea pitonului. În aceeaşi perioadă, Fiechtl concepe pitonul modern forjat dintr-o bucată, cu ureche. În anii dinaintea primului război mondial s-a dezvoltat cel mai desăvîrşit stil de escaladă liberă, precum şi tehnica de folosire a corzii şi pitoanelor. Premierele realizate de Preuss şi Dulfer au rămas pînă astăzi apreciate la gradul V.

Gradul VI l-au inagurat Haber şi Herzog în 1921 cu premiera Diedrului Halle din Kanvendel. Urmează alte trasee de gradul VI realizate în cel mai pur stil de căţărătură liberă, cum sînt cele din Kaiser (Fleischbank, traseul Rossi — Wiessner) sau Dolomiţi (peretele N-V din Civetta, traseul Lettenbauer — Solleder, perete înalt de 1 200 m, parcurs în 15 ore, numai cu 15 pitoane bătute).

Cînd, în 1933, Emilio Comici şi fraţii Dimai realizează premiera peretelui nordic din Cima Grande di Livaredo, folosind din plin un număr mare de pitoane şi manevre rafinate de corzi, bătrînii susţinători ai stilului clasic pur au spus: s-a demonstrat deci că acest perete este inaccesibil (Julius Kugy). Dar tineretul a continuat pe această cale. Marile probleme ale Alpilor fiind rezolvate odată cu urcarea pereţilor nordici din Matterhorn (1931), Grandes Jorasses (1935) şi Eiger (1938), alpiniştii şi-au propus rezolvarea unor noi probleme: găsirea traseului cel mai direct (directissima), drumul picăturii de apă ce se prelinge din vîrf pe perete. Anii '50 şi '60 sînt dominaţi de această tendinţă. Se bat sute de pitoane în aceste trasee directe. Apare pitonul de expansiune. „Voi care aţi apucat epoca de aur şi nu ne-aţi lăsat decît surplombe din rocă friabilă, galbenă, permiteţi-ne să le urcăm. Pitoanele noastre nu ofensează pe nimeni. Aceste bizare flori de oţel au nobleţea lor, aceea a bătăliilor ce au trebuit date pentru a le semăna", exclamă Marcel Schatz.

În Cima-Ovest, peretele nordic, apar alături de traseul clasic Cassin trei trasee directe: francez, elveţian şi italian. În Cima-Grande, alături de traseul Comici, apare directa Brandler-Hasse şi ,, Superdirecta saxonă", realizată în ianuarie 1963, în timp de 17 zile petrecute în perete, pe un ger năprasnic, bătîndu-se 450 pitoane normale şi 25 pitoane de expansiune. Ca un corolar al acestei tendinţe de a învinge imposibilul cu orice preţ şi cu orice mijloace, se aplică în Alpi stilul expediţionar importat din Himalaya.

Există o „tabără de bază" (hotel, cabană, refugiu), pe traseu se instalează tabere cu corturi, traseul se echipează cu corzi fixe, un du-te-vino permanent asigură aprovizionarea taberelor şi refacerea forţelor din tabăra de bază.

În Peretele Eigerului apare astfel traseul John Harlin, realizat în iarna anului 1966; 13 alpinişti au atacat iniţial peretele (bilanţ: 1 mort—prin ruperea unei corzi fixe — , 7 abandonează, 5 reuşesc, după 31 de zile petrecute în perete, să iasă pe vîrf, în plin viscol).

După traseul John Harlin apare directa japoneză, realizată de 5 alpinişti şi o alpinistă, timp de o lună în vara anului 1969 cu 1 000 kg material, din care 250 pitoane de expansiune, 200 pitoane normale, 200 carabiniere, 2 400 m coardă.

Renaşterea stilului pur de căţărătură liberă se schiţează ca o tendinţă concretă a anilor 1970. Dacă vocile „bătrînilor" răsunaseră în pustiu, exemplul tinerilor căţărători saxoni şi mai ales al americanilor n-a trecut neobservat. Cu scrisul şi cu fapta se aruncă în lupta pentru puritatea stilului talentului lui Reinhold Messner. Autor al unor escalade solitare senzaţionale (Les Droites, Diedrul Philipp Flamm, Cima Su Alto), el spune „securitatea alpinistului nu stă în piton ci în îndemînarea şi forţa cucerită prin muncă, prin antrenament".

Ca adversar al pitonului de expansiune, el recunoaşte: „dacă nu reuşesc să trec un pasaj fără piton de expansiune, renunţ şi cobor, vin altădată, mai bine pregătit, sau las pe alţii mai buni să încerce".

Din ce în ce mai acut se pune problema lărgirii scalei UIĂ, ajungîndu-se la gradul VII. Primul traseu cu pasaje de gradul VII pare să fi fost Hasse-Brandler — Lehne — Low din Cima Grande: la

Page 72: Walter Kargel. Alpinism

prima lui repetare, Cesare Maestri a mai lăsat în plus faţă de cele iniţiale 40 de pitoane bătute de el în traseu, iar la a doua repetare, Desmaison şi Couzy au afirmat că nu au găsit decît 3/4 din numărul necesar de pitoane (întrucît saxonii folosiseră tehnica lor de bucle cu noduri înţepenite). „Nu credeţi în gradul VII? Duceţi-vă şi vedeţi!" serie Desmaison, care folosise scăriţele acolo unde Hasse trecuse în escaladă liberă.

Disputa în jurul gradului VII s-a reluat cu mai multă vigoare prin anii '77— '78 odată cu deschiderea unor noi trasee în Kaiser (Pumprisse), ale căror dificultăţi depăşeau net pasajele cunoscute de gradul VI. Discuţiile au fost alimentate de alpiniştii europeni întorşi din Yosemite sau de cei care cunoscuseră traseele noi din Elveţia Saxonă şi, care, extinzînd scara UIĂ, vorbeau de gradele VII, VIII şi chiar IX. În cele din urmă, gradul VII a devenit oficial în 1978, scara UIĂ rămînînd deschisă eventualelor grade superioare VIII, IX etc.

Principiile saxone de căţărătură„Elveţia Saxonă", sub acest nume este cunoscută regiunea caracterizată de masive muntoase şi

cca 1 000 de turnuri bizare de gresie, de o parte şi de alta a fluviului Elba, din Saxonia (R.D.G.)Multe dintre aceste turnuri de gresie poartă urmele unor castele medievale, de unde cavalerii

porneau atacurile lor şi unde se retrăgeau în caz de primejdie. Prima căţărătură cu caracter sportiv datează din 1848, dar adevărata dată a naşterii alpinismului saxon este considerată ziua de 1 iulie 1888, ziua cuceririi vîrfului Noime, urcat în mod deliberat fără folosirea altor mijloace tehnice (scări etc.), în afara frînghiei. Tot în 1888 ia fiinţă prima asociaţie de căţărătură saxonă la Dresda. Dacă iniţial stîncile Elveţiei Saxone nu foloseau decît ca şcoală de antrenament pentru Alpi, cu timpul s-a dezvoltat aici o ramură aparte a alpinismului. Ţinînd seama de condiţiile locale — altitudine redusă, lungimi mici de trasee, caracteristicile rocii de gresie - alpiniştii saxoni şi-au autoimpus reguli stricte de sportivitate, cu renunţarea la mijloacele artificiale. Pe de o parte, uşurinţa cu care se degradează gresia impune renunţarea la pitoane suplimentare sau scobirea de prize cu ajutorul ciocanului sau altor unelte, pe de altă parte o „scară de pitoane" în aceşti pereţi cu înălţime redusă ar degrada activitatea sportivă, reducînd-o la un simplu efort fizic de urcare lipsit de orice valoare spirituală, etică sau sportivă.

Iată principiile saxone (le rezervăm un spaţiu mai mare fiindcă sînt primele concretizate în scris în istoria alpinismului şi au creat şi o „şcoală" în acest domeniu):

1. Este intrfzisă folosirea mijloacelor artificiale ca de exemplu:a) scobirea de prize în stîncă;b) baterea pitoanelor servind ca priză;c) folosirea pitoanelor existente (fixate la premieră) şi a buclelor pentru alte scopuri decît pentru asigurare. Ajuns la piton se va introduce mai întîi carabiniera, fără a folosi pitonul pentru tracţiune fie cu mîna, fie prin buclă sau coardă. De asemenea buclele nu pot fi folosite decît pentru asigurare;d) aruncarea corzii şi tracţiunea de coardă. Nu este permis a se arunca coarda în scop de ancorare la un copac sau colţ de stîncă situat mai sus. Nu este permisă traversarea sau coborîrea unor pasaje de traseu folosind coarda drept sprijin;e) folosirea drept scară a trunchiurilor de copaci etc. Se pot folosi drept prize sau puncte de asigurare copacii sau rădăcinile aflate pe traseu, este însă interzis să te urci pe ei ca pe o scară sau să ramonezi între copac şi perete;f) secundul (sau secunzii) poate ajuta capul de coardă, construind o piramidă, dar pentru aceasta nu este permis ca el să fie strîns legat de punctul de asigurare sau să se ţină cu mîna de el; în general, pentru secund sînt valabile aceleaşi principii ca şi pentru capul de coardă.2. Nu este sportiv să se ocolească pasaje dificile pe trasee învecinate uşoare.3. Asigurarea laterală din două părţi, pentru evitarea unui şoc periculos în caz de prăbuşire este permisă.4. Nu este în concordanţă cu etica sportivă să trimiţi pe cineva cu o coardă pe vîrf în scopul de a te ajuta în caz de necesitate.5. Baterea pitoanelor de asigurare nu este permisă decît celui ce face premiera şi chiar atunci numai înaintea pasajelor dificile. La toate repetările ulterioare nu mai este permisă baterea pitoanelor.6. Înlocuirea pitoanelor de asigurare sau de rapel nu poate fi făcută decît de federaţia de alpinism sau delegaţii ei.7. În caz de pericol, principiul este acordarea de ajutor cu orice preţ. Nu se mai ţine seama în acest caz de reguli de sportivitate.

Scara de dificultate saxonă cuprinde şapte grade de dificultate de la I la VII. Dificultăţile ce depăşesc gradul VII se notează cu VII a, VII b, VII c...VII f.

Principii pentru realizarea premierelor:1. Nu este sportiv: să parcurgi în prealabil traseul propus cu asigurare de sus; să faci rapel pentru a

Page 73: Walter Kargel. Alpinism

studia posibilităţile de realizare a premierei.2. Baterea pitoanelor nu este permisă decît celui ce realizează premiera şi numai limitat, înaintea unor pasaje dificile. Numărul pitoanelor de asigurare trebuie să fie limitat la minimum, în special să se menţină distanţe suficiente de la un piton la altul. Pitoanele se pot bate în următoarele situaţii:a) dacă în cazul unei căderi a capului de coardă de la mare înălţime există pericol de impact;b) dacă nu există posibilităţi naturale de autoasigurare la executarea unei piramide;c) dacă tracţiunea corzii este atît de mare încît face imposibilă depăşirea unui pasaj dificil.3. Nu este sportiv să baţi un piton, fiind asigurat de sus.

În ultimii ani, un căţărător de elită, Bernd Arnold, a reuşit să depăşească în premierele sale dificultăţi mult mai mari, notate cu gradul VII f, ca de exemplu Wand der Abendrote, traseele deschise de el neputînd fi repetate deocamdată de alţi căţărători, cu rare excepţii ca de exemplu Kurt Albert din Jura Franconă (R.F. Germania), care a făcut unul sau două dintre ele. Kurt Albert, dealtfel, a reuşit să escaladeze trasee de maximă dificultate atît în R.D.G. cît şi în Jura Franconă, în Alpi şi în S.U.A., şi deci are la îndemînă termeni de comparaţie.

Iată tabelul comparativ al dificultăţilor, alcătuit de el, ultima rubrică fiind completată de noi:

Scara UIĂ extrapolată Scara americană Yosemite

Scara R.D.G. Elveţia Saxonă

Scara FRTA extrapolată

V 5,7 VII a 5 bVI 5,8 VII b 6 A

5,9 VII c 6 BVII a

b5,10 VII d 7

cd

VIII a5,11 b VII e 8

cd

IX 5,12 ab VII f 9

Stilul americanAcest stil de căţărătură în stîncă s-a perfecţionat în special în Parcul Naţional Yosemite din

Sierra Nevada — California. El stă astăzi sub semnul noţiunilor de căţărătură liberă, „căţărătura marilor pereţi" şi „căţărătura pe bolovani". Principiile căţărăturii libere (freeclimbing), fiind respectate cu consecvenţă, au dus, în paralel cu o bună pregătire fizică pe bolovani-şcoală (boulder), la o asemenea perfecţionare a stilului, încît s-a ajuns la învingerea de pasaje de gradul IX după scara UIĂ, extrapolată în big wall climbing — căţărătura în marii pereţi. În bouldering, acest grad a fost chiar depăşit ajungîndu-se la pasaje de gradul XI. Asul acestui sport — căci boulderingul poate fi exercitat ca o ramură sportivă, aparte de alpinismul propriu-zis — este John Grill, omul capabil să facă o tracţiune într-un singur deget. Boulderingul este căţărătura sportivă pură cu excluderea oricărui risc. Bineînţeles că la această căţărătură dusă la limita posibilităţilor fizice personale, căderile sînt atît de frecvente ca şi greşelile la tenis şi se iau toate precauţiile ca să nu se producă vătămări corporale; de exemplu, în cazul pericolului de a cădea pe spate, un tovarăş stă dedesubt gata să te prindă în braţe; sau se prevăd saltele, eventual se asigură cu coarda de sus.

„La bouldering", afirmă John Grill, „eşti preocupat mai ales de activitatea psihică... Boulderingul corespunde unei dificile probleme de şah".

Big wall climbing din Yosemite îşi bazează principiile pe filozofia lui John Muir. Cel care a fondat Sierra-Club şi-a pus întrebarea din ce constă bucuria pe care ne-o oferă natura şi a ajuns la concluzia că este în esenţă o bucurie de a descoperi, bucuria de a găsi munţii, văile, rîurile, cascadele în starea lor iniţială şi fără vreun semn al prezenţei anterioare a omului. De aici el a formulat cel mai important principiu al protecţiei naturii: vizitatorul nu trebuie să lase nici o urmă a trecerii sale, pentru ca şi alţii care vin în urmă să poată redescoperi peisajul cu aceeaşi bucurie.

Era de fapt principiul indienilor americani, care trecuseră de sute de ori prin această ţară virgină, fără a lăsa vreo urmă.

Iată legile care guvernează alpinismul din Yosemite:1. Să nu laşi nici o urmă a prezentei tale. Nu lăsa nici un piton, nici o scăriţă, nici o coardă. Se

exceptează pitoanele de expansiune absolut necesare şi micuţa „momîie" de piatră pe vîrful cucerit. Cu

Page 74: Walter Kargel. Alpinism

timpul s-a constatat însă că baterea şi recuperarea repetată a pitoanelor deteriorează în aşa măsură stînca încît s-a hotărît să se lase pe loc toate pitoanele necesare unei escalade.

2. Să te caţări cît mai „natural" posibil, adică liber, pe cît permite limita securităţii. Evoluţia artei alpiniştilor a făcut ca cele mai multe trasee să prezinte două premiere: premiera absolută şi premiera prin căţărătură liberă (free climbing).

3. Adevărata căţărătură liberă înseamnă să nu te foloseşti de nici un obiect ce nu aparţine de la natură peretelui—coardă, pitoane, carabiniere, bucle — decît pentru asigurare.

4. Să nu te foloseşti de pitoanele de expansiune (chiar dacă le găseşti pe parcurs) decît dacă este absolut necesar. Pitoanele de expansiune care nu sînt necesare trebuie îndepărtate. Excepţie fac pitoanele de expansiune din regrupări sau cele dispuse pentru asigurare în pasaje de „căţărătură liberă" lipsite de fisuri pentru pitoane normale.

5. Să nu ştii prea multe amănunte despre traseu. Este suficient să cunoşti intrarea, linia aproximativă a traseului, ieşirea, gradul de dificultate şi necesităţile de material. Prea multe amănunte răpesc bucuria de a rezolva singur problema.

Fig. 203. Rolă pentru scripete, din material plastic, cu vanguri de oţel sau dural, pentru ridicarea sacului în sistemul „big wall climbing"Fig. 202. Tehnica americană de „big wall climbing". Primul se caţără, al doilea îl asigură pe capul de coardă, al treilea urcă cu jumaruri pe coardă fixă, depitonează şi trage după el sacul („hauling bag")Iată cum decurge un „big wall climb" în pereţii de 1 000 m ai lui Capitan sau cei de 700 m ai

lui Half Dome, necesitînd în mod normal două bivuacuri (fig. 202): O coardă de 11 mm diametru şi 50 m lungime foloseşte pentru asigurare, a doua, de 9 mm, pentru ridicarea sacului (un sac de marinar). Eventual se mai ia o coardă de 8 mm pentru balustradă la traversări pendulare. Fiecare căţărător e echipat cu două bucle cu jumar. Capul de coardă fixează coarda de 11 mm în regrupare. Pe coarda fixă secundul urcă cu jiimarurile, recuperînd eventualele pitoane bătute, pene etc., în timp ce capul de coardă trage sacul ajutîndu-se de un scripete improvizat cu jumaruri (fig. 203). În Salath6 Wall acest ritual se repetă de 35 de ori. Majoritatea traseelor rămîn totuşi tehnice, fie cu pitoane, fie cu pene. Şi iată materialul necesar indicat de ghid pentru un traseu (Pacific Ocean Wall): 35 lame mici, 40 lame, 40 pitoane de oţel special, 75 pene mici, 3 pitoane de pe grupare de cupru sau aluminiu care se bat în cele mai fine fisuri, diverse pene de toate mărimile.

În evoluţia stilului american, un rol de seamă l-a jucat Fritz Wiessner1, care a dus în Lumea Nouă principiile de căţărătură saxone.

Căţărătorii folosesc espadrile uşoare cu talpă de cauciuc moale neprofilat, deci asemănătoare celor folosite şi în ţara noastră.

În gradele superioare, de la 5.9 în sus, se foloseşte adesea pulberea de oxid de magneziu pentru mărirea aderenţei mîinilor, un mijloc mult controversat. Pentru gradul 5.11 — 5.12 este necesară o tehnică rafinată de căţărătură folosindu-se din plin chei în fisuri, adesea o enormă forţă musculară şi o perfectă tehnică a dispunerii penelor. Şi, bineînţeles, antrenament zilnic, bouldering, exerciţii de echilibru şi de forţă.

Stilul himalayanÎn munţii cei mai înalţi ai lumii, stilul obişnuit este cel expediţionar: startul se ia de la tabăra

de bază, pe traseul ales se stabileşte un lanţ de tabere de mare altitudine, coborîndu-se repetat în tabăra de bază pentru aprovizionare şi odihnă. Ultima tabără se stabileşte cît mai aproape de vîrf. Este o adevărată expediţie militară cu 20—40 alpinişti şi şerpaşi, sute de hamali, tone de material, dificile probleme de organizare.

După cum am văzut, stilul expediţionar s-a aplicat în anii '60 în Alpi, mai ales cu ocazia marilor escalade de iarnă, cu scopul de a reduce riscul, faţă de stilul alpin clasic, la care nu există legătură cu baza peretelui.

Este momentul aici să remarcăm o inversare: acest stil alpin clasic a început să se aplice în marii pereţi himalayeni. Începutul l-au făcut Peter Habeler şi Reinhold Messner, în peretele nord-vestic din Hidden Peak, unul dintre cei 14 munţi de peste 8000 m, perete pe care l-au urcat, fără şerpaşi într-un singur efort în coardă de doi, fără tabere intermediare, în trei zile, cu întoarcerea în alte două zile la tabăra de bază (1975). Acest stil a făcut şcoală, fiind între timp aplicat şi la alţi pereţi himalayeni.

Bineînţeles că aplicarea stilului alpin în Himalaya nu a devenit posibilă decît datorită progresului tehnic: transporturi, materiale, echipament mai uşor, totul asociat cu formidabilul

1 Fritz Wlessner, născut în 1900, alpinist format în Elveţia Saxonă, trăieşte în America. În 1938 conduce expediţia americană pe K2, în cadrul căreia atinge înălţimea de 8 500 m, fără butelii de oxigen, însoţit doar de un sherpa. Astăzi, la 80 de ani, încă mai stăpîneşte suveran gradul VII saxon.

Page 75: Walter Kargel. Alpinism

antrenament fizic al protagoniştilor. Tot Messner a reuşit în 1978 escalada solitară a muntelui Nanga Parbat prin peretele vestic. Doi însoţitori (nealpinişti) îl aşteptau în tabăra de bază. Rucsacul cu care a plecat din Europa nu cîntarea decît 20 kg. Această performanţă a realizat-o la numai 3 luni după escalada Everestului fără aparate cu oxigen (cu Peter Habeler). În 1980 a realizat, într-o expediţie solitară, escalada Everestului pe creasta nord-estică.

Clasificarea căţăraturilor pe stîncăÎntr-un articol intitulat „Partidele pe care le joacă alpiniştii", Lito Tejada-Flores clasifică

căţărătura pe stîncă astfel:1. Căţărătură pe bolovani (bouldering) (gen Fontainebleau - N.N.)2. Căţărătură pe fisuri (gen Elveţia Saxonă — N.N.)3. Căţărătură de perete continuu (gen pereţii din Bucegi—N.N.)4. Căţărătură în marii pereţi (big wall) (gen Yosemite — N.N.).5. Căţărătură alpină (gen Eiger — N.N.)6. Căţărătură super alpină (gen Fitz Roy — N.N.)7. Căţărătură expediţionară (gen peretele sud-vestic al Everestului — N.N.).Căţărătura, scrie el, este supusă unor reguli de joc fair-sportiv care sînt foarte stricte în

bouldering, unde accesul este uşor, problemele puse de condiţiile meteorologice şi de expunere sînt minime; regulile sînt din ce în ce mai puţin complicate, pe măsură ce escaladăm scara jocurilor schiţată mai sus, pe măsură ce problemele sînt mai dificile. Regulile constau dintr-un şir de „să nu...":

— să nu foloseşti corzi fixe;— să nu foloseşti pitoane;— să nu foloseşti elicoptere etc. etc.În tabelul de mai sus. Lito Tejada-Flores a omis un joc inedit: „buildering", căţărătura pe

clădiri; nu putem să nu cităm în acest context căţărătura pe Turnul Eiffel a lui Guido Magnone sau cele vreo 50 de escalade pe zgîrie-norii din S.U.A. ale lui Fred Waugh.

Nu am intenţionat să facem aici o istorie a alpinismului, ci doar să elucidăm cîteva aspecte caracteristice.

Cum am putea oare, chiar într-un scurt istoric al alpinismului, să nu amintim nume prestigioase cum sînt: Whymper, Dibona, Cassin, Knubel, Croz, Bonatti, Heckmair, Bonington, Haston, Hillary, Tenzing, M. Herzog, Terray, Robbins, fraţii Schmid şi alţii.

19. ROTPUNKT — REGULA PUNCTULUI ROŞU

Inspiraţi din Elveţia Saxonă, un număr de căţărători din Jura Frauconă au hotărît să-şi îmbunătăţească stilul de căţărătură. Pînă atunci (1976) traseele de extremă dificultate din această zonă de alpinism erau parcurse în deplină libertate, folosindu-se pitoanele în măsură crescîndă, pentru înaintare. Un grup de căţărători şi-au pus întrebarea dacă nu se pot aplica şi acolo regulile de căţărătură saxone şi au început sistematic să escaladeze traseele de căţărătură artificială în manieră liberă.

Orice traseu parcurs în această manieră era marcat la intrare cti un punct roşu, o indicaţie că traseul poate fi parcurs „la liber", o invitaţie către toţi căţărătorii.

Regula era formulată astfel:„Punctul roşu la baza unui traseu înseamnă că este posibil ca traseul să fie parcurs în

căţărătură liberă fără folosirea pitoanelor sau a altor mijloace auxiliare care se opun forţei gravitaţionale, ca priză de mînă sau de picior. Pitoanele, buclele, penele şi alte asemenea materiale servesc deci numai pentru asigurare. Nu este permis nici să te odihneşti în ele, chiar dacă după aceea revii în poziţia de căţărătură" (această din urmă condiţie reprezintă un progres faţă de regulile saxone, care permit odihna în pitoane şi bucle).

Prin această acţiune s-a urmărit şi s-a reuşit să se ajungă la un stil pur de căţărătură, într-atîta, încît chiar unele trasee strict artificiale, „scări de pitoane", au fost parcurse în căţărătură liberă, fiind marcate cu punct roşu: un frumos exemplu de etică sportivă.

20. GEOGRAFIE ALPINĂ

Terenul de joc al alpiniştilor sînt munţii. În cele ce urmează facem o scurtă trecere în revistă a principalelor lanţuri şi masive de pe Terra:

Alpii M. AfriciiCaucazul M. Groenlandei

Page 76: Walter Kargel. Alpinism

Pamirul M. Americii de NordHindukush AnziiHimalaya+Karakorum M. AntarctideiNoua Guinee

Europa. Munţii Europei încep în sud-vest cu munţii Peninsulei Iberice: Sierra Nevada, Sierra Morena, Sierra de Guadarama, munţii Cantabrici şi Pirineii (Pico de Aneto, 3 404 m). Cel mai cunoscut şi mai important lanţ; de munţi al Europei, Alpii, măsoară 1 200 km în lungime şi 150—250 km lăţime, acoperind o suprafaţă de 220 000 km2 şi culminînd cu Mont Blanc, 4 807 m înălţime. Alpii se împart în două sectoare: Alpii de Vest, de la coasta Mediteranei pînă la Valea Rinului, şi Alpii de Est, de la Valea Rinului pînă la bazinul Vienei. Alpii de Vest, mai înalţi, cuprind 59 din cele 60 de vîrfuri de peste 4 000 m ai Alpilor, situaţi în majoritatea lor în Alpii Penini, masivul Mont Blanc şi Alpii Bernezi. Alpii de Est se împart în trei lanţuri paralele: Alpii Calcaroşi de Nord, Alpii Centrali şi Alpii Calcaroşi de Sud. Ei cuprind un singur vîrf de peste 4000 m: Bernina, aflat în extremitatea vestică a Alpilor de Est.

La est de bazinul Vienei urmează Carpaţii, un lanţ de 1 600 km lungime, cuprinzînd două sectoare: Carpaţii nord-vestici, culminînd cu vîrful Gerlach (2 655 m) din Tatra, şi Carpaţii sud-estici, cu vîrful cel J,mai înalt Moldoveanul (2 543 m) din Făgăraş. Sistemul alpin se întregeşte către sud şi est cu Balcanii, Rhodope, munţii Dinarici şi Apeninii. În sudul peninsulei Balcanice, munţii Greciei culminează în clasicul Olymp (2917 m); tot Grecia oferă alpiniştilor acel rai al căţărătorilor de performanţă, care sînt stîncile Meteora.

Dintre munţii din nordul Europei se cuvine să menţionăm: Lake District — înalta şcoală a căţărătorilor britanici, munţii Scoţiei şi ai Scandinaviei: Jotunheimen, Sunnmore şi Romsdalen, precum şi munţii Islandei şi ai insulelor Swalbart (Spitzbergen).

Asia. Între Marea Neagră şi Caspica se înalţă Caucazul, lanţ lung de 1 ooo km, înalt de 5 633 m, în Elbrus. Munţii Anatoliei, Armeniei, Kurdistanului şi Iranului (Demavend, 5 601 m) fac legătura cu munţii Asiei Centrale.

Pamirul acoperă o suprafaţă de 100 000 km2, un complex muntos culminînd cu 7 719 m în Kungur Tag din R.P. Chineză, 7 495 m în vîrful Comunismului şi 7 134 m în vîrful Lenin din Uniunea Sovietică. La est de Pamir şi Hindukush se înalţă lanţul munţilor Himalaya — Karakorum pe o lungime de 3 000 km, culminînd în Mount Everest la 8 848 m. Alături de Everest, alte 13 vîrfuri depăşesc limita celor 8 000 m. Himalaya se împarte în 8 sectoare: Karakorum, Kashmir, Punjab, Garhwal, Nepal, Sikkim, Bhutan şi Assam.

Munţii Asiei sînt cei mai înalţi din lume, cuprinzînd toate vîrfurile de peste 7000 m în următoarea ordine:

Lanţul muntos Vîrful cel mai înalt1. Himalaya Momit Everest — 8 848 m2. Karakorum K 2 - 8 610 m3. Kun Lun Ulugh Mustagh - 7 724 m4. Pamir Kungur Ta gh — 7 719 m5. Hindukush Tirich Mir — 7 706 m6. Transhimalaya Shahkangsham — 7 660 m7. Changthang Dupleix — 7 600 m8. Tahsueh Shan Minyag Gongkar — 7 587 m9. Tien Shan Pobeda - 7 439 m10. Chishih Shan Amne Machin — 7 160 m

Între munţii Asiei trebuie enumerate şi lanţurile muntoase din insule: Alpii Japonezi, munţii din Taiwan, cei din Noua Guinee — vîrful Carstensz (Jaya, 5 030 m).

Australia şi Oceania. Alpii Neozeelandezi — Mount Cook, 3 764 m, ocupă un loc de prim ordin pentru alpinism, deşi ca înălţime sînt întrecuţi de vulcanii din Hawaii (Mauna Kea, 4 205 m).Africa. Mai toţi munţii Africii sînt de origine vulcanică, cu excepţia munţilor Atlas, în nord şi masivul Drakensberg în sud.

Atlasul se împarte în şase sectoare, dintre care Atlasul înalt, întins pe o lungime de 700 km, atinge o înălţime de 4 165 m în Djebel Toubkal. În plină Sahara se ridică munţii Tibesti şi Hoggar, în

Page 77: Walter Kargel. Alpinism

Africa ecuatorială munţii Camerunului, în răsărit munţii Etiopiei. Cele mai înalte masive africane se înalţă în Africa de est: Kilimanjaro (vîrful Kibo, 5 895 m), Kenya — 5 199 m, Ruwen-zori — 5 109 m, Elgon — 4 321 m, Meru 4 558 m, Virunga — 4507 m.

În sfîrşit, în sudul Africii se ridică munţii Livingstone, Rungwe şi Drakensberg.America. Trecînd în emisfera vestică şi pornind de la nord spre sud începem cu munţii

Groenlandei.În sudul Groenlandei, se află fiordul Tasermiut, un fel de Yosemite groenlandez cu stînci ce

ţîşnesc 1 500 — 2 000 m deasupra fiordului.Urmînd coasta răsăriteană către nord întîlnim zona Ang-magssalik, cea mai interesantă pentru

căţărători; mai departe, în nord, Alpii Staunings, „perla Groenlandei" — 2 930 m. În sfîrşit, pe coasta de vest există regiunea fiordului Evigheds. Aceste patru zone nu reprezintă decît o parte infimă a munţilor Groenlandei, majoritatea (de ordinul miilor) vîrfurilor şi stîncilor fiind încă necunoscută şi neexplorată. Alţi munţi se ridică în insulele canadiene Axei Heiberg şi Ellesmere. O zonă muntoasă asaltată de alpinişti în ultimul deceniu este cea din Ţara luiBaffin: Mt. Asgard şi Thor, cu pereţi de 1 000 m. De la strîmtoarea Bering pînă la capul Horn, pe o lungime de 18 000 km se întind Cordi-lierii americani de-a lungul vestului Americii de Nord, Centrale şi ele Sud. Lanţul Brooks din nordul Alaskăi culminează în Mt. Chamberlin, 2 750 m, cu pereţii de granit din Arrigetch, Şanţul Alaska, cel mai înalt al Americii de Nord, atinge 6 194 m în Mt. McKinley. Lanţul Alaska mai cuprinde munţii Foraker, Hunter, Huntington şi Moose's Tooth. Munţii Wrangel culminează în Mt. Bona şi Blakburn. Grupul St. Elias cuprinde patru munţi de peste 5000 m: Logan, St. Elias, Lucania şi Steele. Către sud urmează lanţul Fairweather şi în continuare Coast Range (munţii Coastei), Cascades (munţii Cascadelor) şi Sierra Nevada cu celebrul Mt. Whitney şi „Mecca alpiniştilor": Valea Yosemite.

Paralel cu aceste lanţuri de pe coasta Pacificului şi la est de ele se întinde uriaşul lanţ al munţilor Stîncoşi (Rocky Moun-tains) străbătînd Canada şi S.U.A. În răsăritul S.U.A. se ridică munţii Appalaches, mai modeşti ca înălţime (2038 m), dar lungi de 2000 km şi cuprinzînd zone de alpinism atît de interesante ca Shawangunk, unde-şi fac antrenamentul alpiniştii din New York.

Un peisaj arid cu cactuşi şi canioane adînci caracterizează lanţul Sierra Madre din Mexic. Către sud urmează zeci de vulcani dintre care cei mai înalţi sînt Popocatepetl, Ixtaccihuatl şi Citlal-tepetl (Pico de Orizaba, 5 700 m).

Anzii, a căror lungime de 7 500 km echivalează cu distanţa dintre Mt. Blanc şi Everest, culminează cu vîrful Aconcagua, 6 960 m. Anzii încep în nord cu munţii Venezuelei şi Columbiei de peste 5 000 m înălţime. În Ecuador predomină vulcanii Chimborazo şi Cotopaxi. Adevăratul rai al căţărătorilor se află însă în Anzii din Peru şi Bolivia cu superpereţii de stîncă şi gheaţă din Huascaran, Huandoy, Chacraraju, Alpamayo, Yerupaja, Jirishanca, Salcantay şi nenumăraţi alţii.

Mai puţin fascinanţi sînt munţii vulcanici arizi, care despart Chile de Argentina. Cea mai frumoasă zonă din acest lanţ se află în Districtul Lacurilor. În sud, Anzii se încheie cu zona aspră a munţilor Patagoniei, cuprinzînd giganţi de granit ca Fitz Roy, Cerro Torre, Turnurile Paine. În sudul extrem se ridică munţii Ţării de Foc — Yogan, 2 469 m.

Antarctida. Cel mai important lanţ muntos este Ellsworth. Partea de nord a acestui lanţ se numeşte Sentinel Range, care culminează cu Mt. Vinson, 6 139 m. Alţi munţi sînt Shinn, Tyree, Gardner. Vulcanii cunoscuţi sînt Erebus şi Terror.

Alpinismul se practică pînă şi în insule atît de izolate cum sînt Kerguelen, din zona subantarctică a Oceanului Indian.

Page 78: Walter Kargel. Alpinism

CAPITOLUL V. ALPINISMUL ÎN ROMÂNIA

1. ISTORIC

Istoria alpinismului românesc începe cu o „lovitură de tun", la 12 iunie 1855: prima ascensiune a muntelui Munch, 4099 m, din Alpii Bernezi, realizată de Dora d'Istria — Elena Ghica — în compania ghizilor din Grindehvald, care-i înmînează cu această ocazie o prea frumoasă diplomă. Premiera a fost contestată, ca atîtea altele, de ghidul Cristian Almer, care realizează escalada cu doi ani mai tîrziu împreună cu medicul vienez dr. S. Porges. Nu avem însă motive să ne îndoim de succesul tinerei polisportive românce, deprinsă încă de mică cu sporturile în aer liber. Momentul Elena Ghica a fost un fenomen izolat, dar cu atît mai remarcabil.

Un alt moment demn de consemnat, primul român care a urcat pe Mont Blanc, la 2 octombrie 1877, a fost Radu Porumbarii.

Emil Terschak, de fel din Transilvania, cunoaşte în amănunţime toate traseele clasice din Dolomiţi şi scoate în anul 1900 una din primele călăuze ale acestor munţi, în care toate traseele cunoscute pînă ătunci sînt admirabil descrise şi reprezentate grafic. În perioada anilor 19CO—1912, Theodor Rosetti-Solescu cunoaşte traseele de stîncă din Wilder Kaiser/Alpi şi învaţă tehnica de folosire a corzii, pe care mai tîrziu o aplică în Carpaţi.

Pe o bază largă, alpinismul românesc s-a născut şi s-a dezvoltat în Carpaţi. Carpaţii Sud-Estici de pe teritoriul României se caracterizează, din punctul de vedere al alpiniştilor, prin înălţimea maximă de 2 543 m şi prin forme de relief care permit cu uşurinţă accesul tuturor vîrfurilor. Păşunile alpine, care acoperă chiar şi cele mai înalte vîrfuri, au atras din timpuri străvechi păstorii, care şi-au dus vara oile la păscut pe cele mai înalte culmi.

Excepţie au făcut doar unele zone de abrupt, improprii sau chiar inaccesibile pentru oi. În schimb, aceste zone au devenit un refugiu pentru caprele negre şi în consecinţă au atras atenţia vînătorilor, care le-au cercetat în amănunţime, cunoscînd toate văile de abrupt şi brînele. Printre primii cunoscători ai munţilor trebuie citaţi călugării şi sihăstrii, chiar înaintea vînătorilor de capre, în special cei din Bucegi şi Ceahlău. Călugării care au întemeiat schitul de la peştera Ialomiţei, odată cu mănăstirea Sinaia la 1695, au escaladat, între altele, Valea Horoabei încă înainte de 1840, în căutarea unei ieşiri a peşterii pe versantul opus al muntelui Bătrîna, ieşire de a cărei existenţă erau convinşi.

O altă categorie de precursori ai drumeţilor şi alpiniştilor au fost ţăranii şi negustorii, care treceau munţii dintr-o parte în alta, menţinînd neîntreruptă legătura dintre cele trei principate române de-a lungul timpurilor. Se pare că din această ultimă categorie de munteni s-au recrutat primele călăuze care au condus pionierii drumeţiei montane, acei ţărani din Comarnic/Prahova de care pomenesc Mihai Haret şi Nestor Ureche şi care au condus pe „bucegiştii" de acum 150 de ani! Şi, bineînţeles, nu trebuie uitaţi militarii, atît cei ce păzeau graniţele cît şi cei ce au făcut Drimele ridicări geodezice din zonele montane.

Primele trasee alpine din Carpaţi parcurse de alpinişti pentru plăcerea căţăratului au fost desigur crestele secundare nordice ale Făgăraşului. Creasta Arpăşelului nu a fost parcursă de alpinişti decît în 1912.

În Piatra Craiului erau cunoscute creasta principală, padinele versantului vestic şi brînele. S-a deschis traseul Westwand — drumul lui Deubel („La Lanţuri").

În Bucegi, între 1900—1916 se cunoşteau următoarele văi de abrupt: Seacă din Jepi, Seacă din Caraiman, Valea Albă, Gălbinele, Mălinului, Verde, Seacă din Coştila, Ţapului, Urzicii, Morarului.Perioada de la 1895—1924 este admirabil zugrăvită de Bucura Dumbravă, neobosită drumeaţă şi alpinistă din Carpaţi, în „Cartea Munţilor".

Primul război mondial marchează sfîrşitul unei etape nu numai în istoria universală dar şi în alpinism.

După război, se reia activitatea.Încă înainte de 1923 se traversează Acul Mare al Morarului, se urcă Degetul Roşu şi al treilea

ac botezat de primii ascensio-nişti anonimi „Kronenturm" (Turnul Coroanei) şi marcat în vîrf cu o firavă cruce metalică, de unde i se trage numele actual de Acul Crucii.

În 1920—1927, Radu şi Şerban Ţiţeica cercetează cu spiritul lor sistematic abruptul prahovean al Bucegilor şi publică prima hartă de detaliu al acestei zone în 1927—1928.

În iarna lui 1929 se traversează creasta Făgăraşului, de la Bîlea la Plaiul Foii.Pînă în 1932, Valea Seacă a Caraimanului era considerată cel mai dificil traseu alpin din

România. În acel an s-a reuşit premiera vîrfului Picătura, Spălătura Văii Seci şi Turnul Seciului.În 1933: Colţul Gălbinelelor, Colţul Mălinului.

Page 79: Walter Kargel. Alpinism

În 1934; Hornul Central şi Piatra Altarului, primul traseu de gr. iV.În 1935 se realizează Creasta Picăturii, Creasta Văii Albe, Creastă Mălinului, Peretele Nordic

al Acului Mare, Umărul Gălbinelelor, Faţa Nordică a Colţului Gălbinelelor. Dar anul 1935 rămîne în istoria alpinismului românesc cu o realizare majoră: premiera Peretelui Gălbinelelor, o adevărată piatră de hotar, începe epoca alpinismului românesc de mare performanţă, marcată de premiera Furcilor. De acum înainte, premierele şi performanţele se îndesesc:

1936 — Hornul Ascuns - iarna, Creasta Coştila-Gălbinele1937 - Cima Piccola di Lavaredo — peretele Nordic (IV) — Dolomiţi1938 — Predigtstuhl — traseul Dulfer (V) — Wilder Kaiser — Alpi — Predigtstuhl

Nordkante (IV) — Marea surplombă din Peretele Gălbinelelor 1939—1940: — Peretele Văii Albe — Fisura Centrală 1942 — Peretele Piscului Rece — Traseul Central

După cel de-al-doilea război mondial alpinismul ia o dezvoltare nebănuită.1946 — Cele trei Surplombe şi Pintenul Văii Albe — primele trasee de gr. V în Carpaţi1951 — premiera de iarnă a Furcilor1952 — traversarea completă a crestei Făgăraşului, iarna 1955 — traversarea Carpaţilor Meridionali, iarna — Fisura Albastră, primul traseu de gr.

VI + 1957 - Elbrusul, repetat în 1974 şi 19791959 — Pic Comuna din Paris — premieră românească în Pamir 1961 — Pic Lenin — primul

şaptemiar pentru români — repetat în 19691963 — Fisura Albastă — iarna 1967 — Traseul Speranţei — iarna 1970 _ Prima expediţie

românească în munţi peste hotare:Erciyes Dag/Anatolia1971 — Lucania şi Steele/Alaska1972 — Demavend/Irau1972 — Pic Kommunisma/Pamir (recordul de altitudine românesc — 7 495 m)1973 - Uşba/Caucaz1974 — Traseul Kenziţki din Pic Sciurovski/Caucaz1975 — Kohe Bandaka/Hindukush1977 — Fleischbank Ostwand/Wilder Kaiser — Alpi.1979 — Directa americană din Dru, Traseul Bonatti din Grand Capucin, Traseul Cassin din

Piz Badile/Alpi1981 — Pilier Walkrr — Grandes Jorasses — AlpiNumărul traseelor de stîncă din Carpaţi realizate în premieră a evoluat după cum urmează:

circa 20 pînă în 1933 — perioada de pionierat circa 40 din 1933—1948 — perioada Clubului Alpin Român circa 1000 din 1948—1979— perioada organizării socialiste a sportului alpin.

2. CADRUL GEOGRAFIC

Alpinismul românesc îşi desfăşoară activitatea în primul rînd în Carpaţi.Iată care sînt zonele de stîncă deschise pînă la ora actuală:

Bucegi: — abruptul prahovean: Coştila, Caraiman, Jepii Mici— abruptul nordic: Morarul, Bucşoiul— abruptul Strungii: Guţanul, Grohotişul— Valea Ialomiţei: Bătrînă/Turnul Seciului, Cheile Tătarului

Leaota — Cheile Crovului

Piatra Craiului — abruptul apusean— Prăpăstiile Zărneştilor— Zona Curmătura— Cheile Dîmbovicioarei şi Brusturetului

Făgăraş — Negoiul— Vînătoarea lui Buteanu — Creasta Arpăşelului— Valea Ucea Mare— Valea Podragului— Valea Sîmbetei

Munţii Căpăţînei — Buila — Vînturariţa— Zona Arnota

Page 80: Walter Kargel. Alpinism

— Cheile Olteţului Şurean

— Cheile Tăia — Cheile Roşia— Zona Peşterii Bolii— Piatra Bulzului— Zona Peştera Cioclovina

Retezat — Bucura II— Valea Pietrele— Peleaga— Judele— Cheile Buta

munţii Mehedinţi şi munţii Cernei — Valea Cernei

munţii Banatului — Cheile Nerei— Cheile Caraşului

munţii Apuseni: — Zona Vadul Crişului— Cheile Rîmeţi— Cheile Poienii— Muntele Bedeleu— Muntele Vulcan— Cheile Turzii

Gutîi — Creasta Cocoşului

Rarău — Pietrele Doamnei

Ceahlău — Panaghia— Claia lui Miron— Ocolaşul Mare— Ocolaşul Mic— Turnul lui Budu

Hăşmaşul Mare (Hăghimaşul) — Cheile Bicazului

Ciucaş — Muntele Roşu— Turnul Căprioarei— Turnul Goliat— Mîna Dracului— Zăganul

Piatra Mare — Piatra Scrisă— Peretele Martin— La Scaune— Şura Mare— Prăpastia Ursului

Postăvarul — Peretele sud-estic şi Cheile Rîşnovului

— Vanga Mare— Pietrele lui Solomon— Tîmpa

Perşani — Cheile Vîrghişului

Page 81: Walter Kargel. Alpinism

3. ORGANIZAREA

În România alpinismul îşi desfăşoară activitatea organizată sub îndrumarea Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport (C.N.E.F.S.) în cadrul căruia activează Federaţia Română de Turism Alpinism (FRTA). La rîndul lor, în cadrul FRTA activează Comisiile Centrale Tehnice de Alpinism (CCTA), Orientare, Salvamont, Turism şi Speosport, Comisiile de propagandă, Materiale. Medicală şi de Disciplină, iar în cadrul CCTA, Subcomisiile de Regulamente, Competiţii, Clasificări şi Disciplină.

În cadrul judeţelor funcţionează Comisiile Judeţene de Educaţie Fizică şi Sport, iar în Bucureşti, Comisia Municipală ele Educaţie Fizică şi Sport.

FRTA coordonează activitatea unui număr de circa 24 secţii de alpinism subordonate cluburilor şi asociaţiilor sportive. Cele mai cunoscute dintre ele se află în oraşele Bucureşti.JBraşov, Sibiu, Cluj, Oradea, Turda, Hunedoara, Petroşani, Brad, Tg. Mureş, Bălan, Cîmpulung, Gheorgheni, Iaşi. Numărul alpiniştilor activi legitimaţi este apreciat la circa 500 sportivi clasificaţi şi 500 purtători ai insignei de alpinist.

Competiţiile anuale sînt:— Campionatul republican de seniori, tineret şi feminin la care participă circa 200 alpinişti.— Campionatul de căţărare, la care participă circa 80 de alpinişti— Alpiniadei interjudeţene şi universitare la care participă aproximativ cîte 100 sportivi/— Cupa FRTA este acordată pentru premierele realizate de cluburi şi asociaţii. Criteriul de

acordare este nota maximă obţinută prin adunarea notelor pentru: numărul de premiere realizat, gradul de dificultate, zona în care se află traseul, frumuseţea traseului.

Pentru pregătirea noilor serii de alpinişti funcţionează Şcoala Naţională de Alpinism. Astfel, la şcoala de alpinism de iarnă de la Bîlea participă de obicei circa 50 de alpinişti; vara, la şcoala de căţărătură pe stîncă de la Padina-Bucegi participă cca 80 de alpinişti.

De asemenea, FRTA organizează alpiniade internaţionale şi trimite loturi de sportivi la competiţii şi tabere de alpinism în străinătate. Acţiuni internaţionale asemănătoare sînt organizate şi de către cluburi şi asociaţii.

4. FORMELE DE PRACTICARE ALE ALPINISMULUI ÎN ROMÂNIA1

În condiţiile geografice date — altitudine, latitudine, climă, forme de relief — există două forme de bază sub care se practică alpinismul în Carpaţi:

— căţărătura pe stîncă;— alpinismul de iarnă.a) Căţărătura pe stîncă cuprinde traseele notate cu gradele de dificultate stabilite de FRTA de

la IA la 6B corespunzătoare aproximativ gradelor I—VI UIĂ.Pînă în prezent nu ne sînt cunoscute trasee de gradul VII, deşi în condiţiile aplicării

principiilor de căţărătură liberă gen „Punct Roşu" s-ar descoperi numeroase pasaje de gr. VII, poate chiar VIII în traseele cunoscute de gradul 4A — 6B.

Normele româneşti de notare a gradelor de dificultate nu fac diferenţierea între dificultăţile de căţărătură liberă şi artificială, gradul de dificultate fiind acordat pentru ansamblul unui traseu. Adevărul este că în marea majoritate a traseelor alpine de grad superior (3B—6B) din Carpaţi, pasajele de căţărătură liberă alternează cu cele de căţărătură artificiale, uneori succedîndu-se la mici intervale. Există totuşi multe trasee preponderent libere cum sînt Furcile, Cele Trei Surplombe, Fisura Centrală, Muchia Brînelor, Fisura Verde, Dinamo 69, Traseul Speranţei, Fisura Mare, Floarea de Colţ, Lespezile Lirei, Fisura Artei, Traseul Lupului cel Rău, după cum există altele preponderent artificiale ca Marele Tavan din Gălbinele, Fisura Mult Dorită, Fisura Albastră-Traseul Direct, Tavanele din Santinela Văii Verzi şi majoritatea traseelor de mare dificultate din Cheile Bicazului.

b) Alpinismul de iarnă |propriu-zis, specific, cu aplicarea tehnicii de gheaţă, se practică pe văi de abrupt şi creste de mare altitudine. Nu sînt cuprinse în această categorie traseele de stîncă de dificultate III—VI parcurse iarna, la care se aplică tehnica de stîncă fără deosebire de anotimp şi condiţiile climatice. Văile de gradele I şi II cum sînt Valea Gălbinelelor şi Coştilei, Valea Seacă a Caraimanului, Albişoarele, Rîpa Zăpezii, Valea Bucşoiului, Padina lui Călineţ îşi schimbă total aspectul iarna, din decembrie pînă în mai, transformîndu-se în culoare de zăpadă-firn întrerupte pe alocuri de rupturi de pantă şi hornuri stîncoase, eventual acoperite de o pojghiţă de gheaţă (verglas). Pe

1 La elaborarea punctelor 4 şi 5 am folosit pentru orientare lucrarea „Lecţii de iniţiere în alpinism" de Dan Vasilescu.

Page 82: Walter Kargel. Alpinism

aceste culoare se aplică tehnica de gheaţă, folosindu-se pioletul, colţarii, coarda de asigurare. Pitoanele de gheaţă nu-şi găsesc în general aplicare. Se folosesc însă pitoane de stîncă pentru pasajele de stîncă mai dificile.

Crestele de mare altitudine ale Făgăraşului, Pietrei Craiului, Retezatului, Rodnei, care vara sînt accesibile drumeţilor, nefiind cuprinse în nomenclatorul traseelor alpine, devin în condiţii de iarnă probleme dificile la care, de asemenea, se aplică tehnica de gheaţă şi eventual schiul alpin. După cum am subliniat în capitolul respectiv, alpinismul de iarnă şi tehnica de gheaţă, mai mult decît căţărătura pe stîncă, necesită o bună pregătire şi o experienţă îndelungată, mai ales în recunoaşterea pericolului avalanşelor şi în rezolvarea problemelor de echipament şi bivuac în condiţiile temperaturilor joase şi zăpezii.

Alpiniştilor începători li se recomandă ca în primii ani de alpinism să-şi însuşească tehnica de căţărătură liberă. Pentru a nu-şi deforma ireversibil stilul se evită traseele artificiale. Astfel, începătorul îşi stabileşte următorul program:

Anul I: creste, văi, brîne (Creasta Pietrei Craiului, Retezatului, Făgăraşului, Albişoarele, Valea Coştilei, Padina lui Călineţ

Anul 77: va începe cu trasee de gr. 2 şi 3 (Hornul din Peretele Coştilei, Traseul Coman din Umărul Gălbinelelor, Creasta Coştila-Gălbinele, Umerii Pietrei Craiului, Creasta şi Acele Morarului, Valea Seacă a Caraimanului, Creasta Vulturilor din Bucura II, Creasta Frumoasă din Padina lui Călineţ).

După un antrenament suficient, al doilea sezon de vară se încheie cu trasee mai dificile ca: Traseul Roşculeţ din Umărul Gălbinelelor, Surplomba Mare şi Furcile din Peretele Gălbinelelor, Creasta Coarnele Caprei, Traseul Frontal din Turnul Galben al Dianei.

Anul III începe cu 6—8 trasee de gradele 2—3, pentru revenirea în formă. Urmează trasee de gr. 4—5 ca Fisura Centrală, Fisura Pintenului, Traseul Lespezilor din Peretele Văii Albe, Traseul celor Trei Surplombe, Creasta Piticului, Creasta Prieteniei din Padina lui Călineţ, Traseul Sîngele Voinicului. Anul III se încheie cu marile trasee de căţărătură liberă: Muchia Brînelor, Fisura Mare, Lespezile Lirei. Floarea de Colţ.

Pentru primi trei ani se mai recomandă zonele de alpinism din Retezat, Buila-Vînturariţa, Făgăraş, Valea Cernei, Cheile Turzii, Cheile Poienei. Nu se recomandă Cheile Bicazului, Piarta Mare şi alte zone în care predomină căţărătura artificială.

Nu se recomandă de asemenea escaladele de stîncă în condiţii de iarnă, cu excepţia celor mai uşoare, ca de exemplu: Traseul Coman din Umărul Gălbinelelor, Creasta Vulturilor şi Creasta 25 Octombrie din Bucura II.

Alpinismul competiţional. Alpiniştii români se împart în două categorii, după cum sînt sau nu sînt membri ai unei secţii de alpinism din cadrul unui club sau asociaţii sportive.

Membrii cluburilor şi asociaţiilor participă la activitatea sportivă oficială, organizată, care se finălizează cu competiţia sportivă.

„Întrecerea dintre sportivi, scrie Dan Vasilescu, aduce un nou mobil şi suflu alpinismului, organizînd şi stimulînd schimbul de experienţă şi de tehnică alpină între alpinişti, apropiindu-i fizic şi sufleteşte. Fără îndoială că alpinismul competiţional răpeşte ceva din farmecul şi puritatea alpinismului praticat din pasiune, mai ales cînd este prea rigid şi prea forţat."

Începătorii beneficiază de o instruire competentă, organizată şi de materiale tehnice puse la dispoziţie de către cluburi şi asociaţii.

Activitatea competiţională începe din al doilea an de iniţiere şi în orice caz după împlinirea vîrstei minime de 18 ani, la nivelul concursurilor interjudeţene.

Participarea la competiţii este condiţionată şi de trecerea unor norme de control. În anul II se trec de asemenea primele norme de clasificare sportivă pentru categoria tineret.

Tinerii participă la cursurile Şcolii naţionale de alpinism de iarnă şi vară.În anul III, alpinistul poate fi cooptat în echipa de tineret ce participă la Campionatul

republican, înainte de începerea iniţierii propriu-zise, în alpinism se recomandă o etapă de acomodare cu drumeţia de munte, pe trasee mai dificile, la vîrsta de 14—16 ani. În această perioadă, în care nu se părăseşte poteca, se trezeşte în tineri dragostea pentru munte, li se dă o educaţie adecvată, tinerii încep să acumuleze experienţa muntelui, vara şi iarna, învaţă tehnica schiului alpin, geografia, citirea hărţii şi orientarea pe munte, precum şi toate „micile" secrete ale drumeţiei montane, fără de care nu ne putem imagina un alpinist „complet": cum să se îmbrace, cum să se alimenteze, ce trebuie să cuprindă un rucsac etc.

Iniţierea în tehnica alpină propriu-zisă începe după împlinirea vîrstei de 17 ani şi după un an pregătitor în care tînărul să cunoască principalele masive muntoase din ţară.

Atît pentru anul pregătitor, cît şi pentru cei trei ani de iniţiere, Dan Vasilescu prezintă o listă de trasee standard din care tînărul trebuie să parcurgă un anumit număr minim.

Page 83: Walter Kargel. Alpinism

5. PREGĂTIREA ALPINIŞTILOR

Am arătat într-un capitol anterior cîteva metode de antrenament.După formularea lui Reinhold Messner, iniţierea fiecărui tînăr alpinist reprezintă o reluare pe

scurt a istoriei alpinismului, după cum şi pentru fiecare alpinist consacrat, fiecare sezon de alpinism începe cu aceeaşi scurtă istorie, pornind de la traseele clasice şi sfîrşind cu traseele de maximă dificultate.

Pregătirea fiecărui tînăr alpinist începe cu pregătirea teoretică, cel mai bine în cadrul cursurilor unei şcoli de alpinism. Toate procedeele tehnice trebuie „exersate, verificate şi parave-rificate" pe trasee-şcoală, sub supravegherea antrenorului. Fiecare alpinist trebuie să-şi însuşească o tehnică individuală care să convină optim fizicului său: mai înalt, mai scund, mai solid sau mai suplu, cu preferinţă pentru o căţărătură mai „tehnică" sau mai „în forţă".

Pregătirea teoretică este urmată de pregătirea tehnică, eşalonată pe o perioadă de 2—3 ani, începîndu-se cu traseele de drumeţie montană, apoi cele de căţărare liberă şi sfîrşind cu cele artificiale. Alpinistul trebuie pregătit sa poată fi oricînd cap de coardă. Stăpînirea tuturor procedeelor tehnice trebuie să fie completă la sfîrşitul preioadei de iniţiere.

Pentru atingerea unei performanţe în alpinism, pregătirea fizică multilaterală şi cea specifică trebuie să treacă pe primul plan al antrenamentului.

Există 4 tipuri distincte de practicare a alpinismului în România, pentru fiecare din cele patru tipuri de bază făcîndu-se distincţie clară între vară şi iarnă.

1. — forma clasică — vara2. — forma clasică — iarna3. — premiere de stîncă — vara4. — premiere de stîncă — iarna5. — trasee pitonate de stîncă — vara6. — trasee pitonate de stîncă — iarna7. — căţărătură contracronometru — vara 8. — căţărătură contracronometru — iarna.La aceasta se adaugă marea varietate de solicitări în cadrul fiecăruia din tipurile prezentate.Antrenamentul pentru parcurgerea crestei Pietrei Craiului iarna cu colţari, piolet şi rucsac de

20 kg trebuie făcut cu totul deosebit faţă de antrenamentul pentru o premieră de stîncă, în care se bat 50 de pitoane pe zi, în cele mai dificile poziţii, sau antrenamentul pentru escalada contracronometru a unei lungimi de coardă de 40 m. În 30 do secunde.

Se vizează îmbunătăţirea calităţilor motrice: forţă, rezistenţă, viteză şi îndemînare.În cazul pregătirii unui traseu de creastă, în condiţii de iarnă, antrenamentul se face pentru

rezistenţa la marşuri de 10—12 ore pe zi, făcîndu-se alergări de cros; pentru mersul cu colţan se aleg exerciţii de urcare pe pante înclinate în vîrfurile picioarelor; corpul trebuie călit şi adaptat la ger şi vînt; în zilele libere se fac drumuri mai lung cu rucsac de 15—20 kg şi cu colţari în picioare; se aleg pentru antrenamente altitudini corespunzătoare; se fac bivuacuri pentru verificarea cortului şi a celorlalte materiale de bivuac.

Pentru un traseu de gradul 5B este necesar un antrenament prealabil de 2—3 luni pe minimum 8 trasee de gradul 4—5A, pentru a reveni la forma de antrenament scăzută în timp de iarnă; se fac exerciţii de forţă pentru braţe şi degete; exerciţii de forţă pentru picioare; exerciţii de mobilitate, echilibru, îndemînare; mers cu bicicleta, alergări, gimnastică la aparate, haltere. Se fac două antrenamente de 2 ore pe săptămînă la început, apoi trei antrenamente de trei ore.

Una din cheile succesului în alpinism este formarea şi rodarea echipei, fiind foarte important ca într-un traseu dificil cei doi echipieri să fie prieteni şi să fi parcurs împreună un număr de trasee mai uscare, cunoscîndu-si reciproc posibilităţile, caracterele, calităţile şi defectele.

Pregătirea psihologică a alpiniştilor prezintă mare importanţă, de aceea trebuie realizată Ja nivel superior. Pregătirea psihologică cuprinde:

— latura volitivă: hotărîrea, modestia, curajul, prudenţa, stăpînirea de sine, autodepăşirea, dîrzeDia, disciplina, ordinea;

— latura intelectuală: capacitatea alpinistului de a fi stăpîn pe situaţie chiar şi în momentele de oboseală sau în caz de intemperii; capacitatea de concentrare şi atenţie, spiritul de observaţie, memoria vizuală, profunzimea şi rapiditatea gîndirii;

— latura afectivă — calităţile necesare în colectivitate: dragostea şi respectul faţă de om, prietenia şi solidaritatea, învingerea emoţiilor dinainte de escaladă sau concurs;

— educarea personalităţii: formarea conştiinţei propriei valori şi a capacităţii de autoeducare.În acest context cităm: motivăţia aplinistului, educarea caracterului şi a personalităţii, a

Page 84: Walter Kargel. Alpinism

dinamismului, a hotărîrii, a spiritului de iniţiativă, a puterii de mobilizareă resurselor proprii în faţa greutăţilor, precum şi combaterea, pe de altă parte, a vedetismului, a personalităţii exagerate, a spiritului de agresivitate şi a neglijării problemelor profesionale şi de familie.

Pregătirea specifică pentru alpinism este verificată riguros prin probe de control, normele fiind fixate pe vîrste şi sexe. Probele de control cuprind tracţiuni la bara fixă, genuflexiuni cu rucsacul în spate, alergări contracronometru, drumeţie montană şi trasee alpine de diferite grade ele dificultate.

6. CLASIFICAREA ÎN ALPINISM

„Insigna de alpinist" se acordă pe baza concursului şi normelor instituite de FRTA, în vederea popularizării frumuseţilor alpine ale munţilor României, pentru dezvoltarea calităţilor fizice, morale şi de voinţă necesare întăririi capacităţii de apărare a patriei. Pot participa candidaţii — bărbaţi şi femei — care au împlinit vîrsta de 18 ani şi au obţinut viza medicală a policlinicii de specialitate.

Alpiniştii legitimaţi de FRTA pot obţine una din categoriile sportive de mai jos în baza regulamentului de clasificare a sportivilor din Republica Socialistă Româniă:

— Maestru emerit— Maestru— Categoria I— Categoria a II-a— Tineret

7. PREMIERELE ALPINE

Parcurgerea unui traseu alpin în premieră se anunţă federaţiei printr-un raport cuprinzînd: I. Generalităţi1 — Numele şi categoria sportivă a celor care au efectuat premiera, asociaţia sau clubul, data

cînd au început şi cînd au terminat-o.2 — Masivul, roca, precizarea locului.3 — Diferenţa de nivel şi numărul lungimilor de coardă.4 — Numărul de pitoane şi tipul folosit.5 — Timpul necesar pentru escaladă şi revenirea la bază. 6 — Date în legătură cu drumul de acces. 7 — Denumirea traseului.

II. Descrierea traseului1 — Descrierea pe lungimi de coardă, număr de pitoane, prize, traversări, starea rocii, grad de

dificultate.2 — Regrupări.3 — Ieşirea din traseu.4 — Coborîrea din traseu.5 — Alte detalii: intersectarea cu o brînă sau alt traseu, intrări laterale, retrageri posibile,

rapel.6 — Gradul de dificultate propus.7 — Semnătura.8 — Viza clubului (asociaţiei) şi antrenorului.

III. Fotografie 18 x24 a peretelui cu linia traseului şi regrupările însemnate cu tuş negru.IV. Schiţa traseului cu tuş negru pe calc sau hîrtie milimetrică :— se folosesc semnele convenţionale— se specifică în dreptul fiecărei lungimi de coardă distanţa în metri, numărul şi tipul

pitoanelor, intersecţia cu o brînă sau alt traseu, gradul de dificultate.Anual, FRTA stabileşte un termen în care se omologhează premierele, desemnînd echipe de

alpinişti pentru această sarcină.

8. GRADELE DE DIFICULTATE

CLASIFICAREA TRASEELOR ALPINE DUPĂ NORMELE FRTA VALABILE ÎN CARPAŢII ROMÂNIEI

1. Uşor. Caracter general: drum de munte cu aspect turistic greu.

Page 85: Walter Kargel. Alpinism

A. Văi şi brîne de abrupt; în această categorie sînt clasificate traseele cu caracter turistic, de prezentare a regiunilor alpine şi introducerea în alpinism a începătorului.

B. Văi de abrupt şi hornuri. Săritorile de pe parcurs (stîncoase) sînt uneori dificile, dar prezintă posibilitatea de a fi ocolite. În anumite porţiuni se cere asigurarea în coardă a unor participanţi.

2. Dificultate medie. Caracter general: trasee uşoare care cer cunoaşterea tehnicii de căţărare liberă. Coarda se întrebuinţează pentru asigurări, traversări sau rapeluri.

A. Hornuri stîncoase şi ţancuri izolate. Hornurile sînt scurte şi prezintă asperităţi bune pentru ramonaj. Ţancurile sînt cu diferenţe de nivel mici.

B. Văi şi creste. Trasee lungi, combinate cu brîne, hornuri şi creste. Diferenţa de nivel: 300—1000 m.

3. Dificil. Caracter general: începe să se practice căţărarea prin aderenţă sau prin opoziţie; se bat pitoane şi se practică escalada la coardă simplă.

A. Pereţi şi creste cu porţiuni de căţărare pe stîncă, combinate cu pasaje uşoare, caracteristice gradului 2. Unele obstacole mai înclinate se trec cu ajutorul pitoanelor.

B. Pereţi, creste sau hornuri cu mai mult de două lungimi de coardă; domină căţărarea liberă.

4. Accentuat dificil. Caracter general: pentru pasajele dificile escalada se face la coardă dublă.A. Pe traseu se bat pitoane, se folosesc scăriţe în loc de prize de picior, se trec surplombe.

Traseele sînt în general scurte, dar dificile, sau lungi, uşoare şi uneori întrerupte de porţiuni greu de trecut.

B. Trasee cu puncte de trecere dificile, fisuri deschise, traversări, treceri de surplombe.

5. Foarte dificil. Caracter general: trasee lungi şi foarte înclinate, pe care se foloseşte tehnica escaladei la coardă dublă.

A. Trasee lungi (minimum patru lungimi de coardă) cu treceri directe de surplombe; traversări expuse.

B. Trasee lungi, foarte dificile, cu succesiuni de obstacole care cer un efort susţinut. Prizele sînt mici şi rare; posibilităţi pentru baterea pitoanelor reduse.

6. A,B. Extrem de dificile. Caracter general: obstacolele traseelor din această categorie au succesiuni de surplombe, care cer o complicată manevră de corzi, hornuri spălate, situate la mare înălţime, feţe stîncoase, înclinate şi netede, platforme de regrupare incomode sau inexistente; rapeluri dirijate; traversări Dulfer; pendulări etc. Traseul trebuie să aibă cel puţin 300 m diferenţă de nivel.

9. ORGANIZAREA ACŢIUNILOR DE ALPINISM

Toate acţiunile de alpinism se desfăşoară conform regulamentului. Pot participa alpiniştii legitimaţi la asociaţii şi cluburi în funcţie de categoria lor de clasificare, prezentînd fişa medicală şi poliţa de asigurare ADAS achitată la zi.

Treseele pe care se desfăşoară acţiunile se verifică în prealabil. Un alpinist nu poate fi cap de coardă în mai mult de un traseu pe zi, iar dificultatea traseului nu poate depăşi normele clasificării sportive imediat superioare. La acţiunile republicane de alpinism se numeşte o comisie compusă din delegatul federal, juriu, preşedinte, secretar, medic şi un număr de arbitri cu diverse atribuţii. În cadrul acţiunilor de alpinism este trecută şi Şcoala Naţională de Alpinism. Se prevede ca la toate acţiunile să dispună de staţii radio emisie-recepţie.

Folosirea crononictrului în competiţiile alpine este controversată, din cauza riscurilor pe care le comportă alpinismul prin natura sa. Mersul pe stîncă în condiţii de securitate — asigurare, verificarea prizelor, verificarea pitoanelor, alegerea celor mai favorabile soluţii — este în contradicţie flagrantă cu viteza forţată cu orice preţ. De aceea, din 1978 s-a renunţat la stabilirea unor timpi standard pentru traseele alpine şi s-a hotărît să nu mai fie folosit cronometrul decît la concursurile de viteză cu asigurare de sus sau în trasee scurte, cu pitoane marcate, în care asigurarea este obligatorie.

10. SALVAMONT

În România, salvarea în munţi se face de către echipe de voluntari organizate, echipate şi finanţate de Consiliile Populare, pe baza unei Hotărîri a Consiliului de Miniştri din 1969. La ora actuală există 1G centre montane care dispun de echipe de salvare, modern echipate şi utilate, capabile să intervină în caz de alarmă, Pregătirea, instruirea şi antrenamentul salvamontiştilor sînt verificate periodic cu ocazia raliurilor Salvamont organizate de FRTA şi Comisia Centrală Tehnică Salvamont.

Page 86: Walter Kargel. Alpinism

De asemenea se organizează seminare internaţionale, în cursul cărora se face un amplu schimb de experienţă cu organizaţiile similare din alte ţări.

La noi în ţară, acţiunile Salvamont nu comportă nici un fel de obligaţii materiale din partea celor aflaţi în pericol, toate cheltuielile fiind acoperite de stat.

ANEXA

ECHIPAMENTUL MINIM

SFATURI PENTRU îNCEPĂTORIPentru traseele alpine de vară în Carpaţi este necesar următorul echipament minim: bocanci

solizi cu talpă de cauciuc profilat tip vibram, 2 perechi de ciorapi de lînă, pulover călduros, hanorac din foaie, de cort, folie de plastic împotriva ploii, căciuliţă de lînă, rucsac, 1 schimb de lenjerie de rezervă, pantalonii legaţi sub genunchi sau jeans.

Pentru traseele de gr.I sînt necesare: o coardă de 40 m pentru o echipă de 2 — 6 participănţi, precum şi o buclă şi o carabinieră de fiecare participant.

Pentru traseele de gr. II —III fiecare participant va fi echipat în plus cu espadrile, centură de legare în coardă şi cască de protecţie. O echipă de 2 —3 persoane vă fi dotată în funcţie de traseul ales cu 1—2 corzi de 40 m, 6 — 12 carabiniere, 3 — 4 pitoane de diferite dimensiuni, 2 ciocane, bucle, eventual scăriţe. Pentru traseele de grad superior considerăm că alpiniştii capabili să le abordeze au acumulat suficiente cunostinţe pentru a se echipa corespunzător.

Page 87: Walter Kargel. Alpinism

CUPRINSINTRODUCERE DEFINIŢII CUGETĂRI

CAPITOLUL 1 TEHNICA DE CĂŢĂRARE PE STÎNCĂ 1. GENERALITĂŢI 2. ECHIPAMENTUL 3. MATERIALUL TEHNIC 4. NODURI 5. LEGAREA ÎN COARDĂ 6. BATEREA PITOANELORŞI AŞEZAREA PENELOR7. ASIGURAREA 8. MERSUL PE STÎNCĂ 9. RAPELUL 10. ACORDARE A AJUTORULUI ÎN CAZUL ATÎRNĂRII LIBERE ÎN COARDA

CAPITOLUL II TEHMCA UE GHEAŢĂ 1. GENERALITĂŢI 2. ECHIPAMENTUL 3. MATERIALUL TEHNIC 4. FIXAREA PUNCTELOR DE ASIGURARE ÎN GHEAŢĂ5. ASIGURAREA 6. MERSUL PE GHEAŢĂ 7. SALVAREA DIN CREVASE

CAPITOLUL III PERICOLE 1. GENERALITĂŢI 2. TRĂSNETUL3. FRIGUL 4. AVALANŞELE5. CĂDERILE DE PIETRE 6. CREVASELE 7. CORNIŞELE 8. PRĂBUŞIRILE DE GHEAŢĂ

CAPITOLUL IV PE SCURT DESPRE …1. SCHIUL ALPIN 2. BIVUACUL 3. RETRAGEREA4. AUTOASIGURAREA CĂŢĂRĂTORULUI SOLITAR 5. CELE 20 DE REGULI DE BAZĂ ALE SECURITĂŢII ALPINISTULUI 6. CLASIFICAREA TRASEELOR ALPINE DUPĂ GRADUL DE DIFICULTATE 7. S.O.S. ALPIN 8. SUPRAVIEŢUIREA PE MUNTE 9. PRIMUL AJUTOR 10. ACLIMATIZAREA 11. ALIMENTAŢIA12. TRUSA MEDICALĂ 13. PROBLEME MEDICALE ALE EXPEDIŢIILOR 14. TIMPUL PROBABIL 15. ANTRENAMENTUL 16. NEW CLIMBING (NOUA CĂŢĂRĂTURĂ) 17. GRADUL VII 18. STILURI ÎN ALPINISM 19. ROTPUNKT-REGULA PUNCTULUI ROŞU20. GEOGRAFIE ALPINĂ

Page 88: Walter Kargel. Alpinism

CAPITOLUL V ALPINISMUL ÎN ROMÂNIA 1. ISTORIC 2. CADRUL GEOGRAFIC 3. ORGANIZAREA 4. FORMELE DE PRACTICARE ALE ALPINISMULUI ÎN ROMÂNIA 5. PREGĂTIREA ALPINIŞTILOR 6. CLASIFICAREA ÎN ALPINISM 7. PREMIERELE ALPINE 8. GRADELE DE DIFICULTATE9. ORGANIZAREA ACŢIUNILOR DE ALPINISM 10. SALVAMONT 11 ANEXĂ ECHIPAMENTUL MINIM

Redactor: Casandra Enescu Tehnoredactor: Ioan PetreBun de tipar: 20 noiembrie 1981 Coli de tipar: 14

Lucrarea executată la întreprinderea poligrafică Braşovstr. Zizinului nr. 110, Comanda nr. 1115

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi [email protected] titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/Carte obţinută prin amabilitatea dlui. Dinu Mititeanu