Vorbe de Serb_revazuta

54
...vorbe de şerb... Sorin Şerb Bucureşti- Iaşi

description

articole, Radio NordEst

Transcript of Vorbe de Serb_revazuta

Page 1: Vorbe de Serb_revazuta

...vorbe de şerb...

Sorin Şerb

Bucureşti- Iaşi

Page 2: Vorbe de Serb_revazuta

Textele care urmează au fost scrise pentru Radio Nord-est (Iaşi), de-a lungul a doi ani (2009-2011). Nu sunt decât nişte texte reactive şi ocazionale, a căror scriere a fost declanşată de diverse evenimente din viaţa de zi cu zi. Nu trebuie considerate, aşadar, altceva decât sunt: uneori pamflete, alteori texte de indignatio, vorba lui Cicero, faţă de atitudinea stafiilor care ne bântuie. Fără bună-voinţa şi amiciţia îngăduitoare şi curtenitoare a Violetei Cincu aceste texte nu ar fi existat. Pe de altă parte, acum, citindu-le, mă întreb cui a folosit că au existat? Unui grup restrâns de cititori, celor care frecventează pagina de internet a acestui respectabil post de radio, uneori, când le-am înregistrat, ascultătorilor şi, în ultimul rând, iertată-mi fie fudulie, mie însumi, pentru că am putut astfel să-mi descarc de pe suflet povara unor vremuri sulfuroase şi cenuşii. Textele apar cu bunele şi cu relele cu care au fost publicate întâiaşi dată. Nu am intervenit deloc pe această versiune. O s-o fac, dacă voi considera că merită mai mult, într-o viitoare versiune.Cu acestea fiind zise, să aveţi o lectură plăcută sau măcar exorcizantă.

Sorin Şerb,iunie 2011

Page 3: Vorbe de Serb_revazuta

România second-handS-a umplut ţara, ca ograda ginerichii, de jucători. După ani de

lâncezeală, i-a găsit acum jocul. Joacă în mai multe echipe şi pe mai multe terenuri. Îşi joacă rolul, ba-l fură şi pe-al altora. Joacă pe scenă, dar şi în culise. Preşedintele zice că e jucător, adică nu-l mai cuprind Cotrocenii şi dă zilnic lovituri de palat la Victoria, unde-l pune pe Boc pe coji de nucă. Premierul e şi el jucător, adică nu e ce pare a fi, ci un fel de amantă politică foarte spăşită şi servilă a preşedintelui.

Ba chiar şi foştii demnitari ai guvernului Băsescu s-au găsit să facă pe jucătorii, după ce ne-au fericit cu mutrele lor suficiente şi arogante vreme de patru ani, în care s-au îmbătat cu apă rece şi tulbure din mlaştina politică. Ei joacă teatru la microfon susţinând că au avertizat asupra crizei şi că s-au bătut să ne facă prăbuşirea economică mai uşoară.

Simpatici sunt şi oamenii de afaceri care vor să se facă frate cu opinia publică până trece criza. Vor să se prindă în lanţ alături de câinii de pază ai democraţiei. Unul dintre ei, de pildă, promite că va scrie comentarii în ziarul pe care-l deţine. Va deveni colaborator la propria afacere şi speră, probabil, să devină formator de opinie. Altul, proprietar de ziare şi partid, face pe filantropul în fruntea unei asociaţii care împrăştie, pe lângă burse, şi adeziuni politice. Se dă cu apă de trandafiri, să nu miroasă adevărata lui natură subumană, cea de informator la securitate. Căci bătăuşii de ieri s-au specializat azi în telenovele.

Mai puţini vizibili sunt jucătorii societăţii civile care au puţine idei politice şi fixe. Sub steagurile lor nu se mai strâng nici măcar naivii de serviciu, doborâţi de lene, plictiseală şi sictir. În schimb se strâng ei, conţopiştii drepturilor civile şi ai democraţiei, sub steagurile politicienilor. Încet, marii actori ai democraţiei se dovedesc a fi în realitate nişte jalnici turnători ai securităţii şi salariaţi ai sistemului comunist. Asta nu mai îngrijorează pe nimeni. Toată lumea a învăţat limba de vinil a democraţiei. Nimeni nu vrea să fie ce pare a fi. Nicicând nu a fost mai evidentă monotonia repertoriului pe care-l joacă marii şi ramoliţii actori ai vieţii publice româneşti ca în aceste zile. Cu toţii ar vrea să-şi înşele destinul, să încapă în alte haine, să mai schimbe decorul.

A fi jucător a început să însemne a fi mai şmecher ca alţii. A-i juca pe ceilalţi pe degete. Toţi ar vrea să joace roluri mari şi stau cu urechile pâlnie, să audă ce le spune sufleorul. Trebuie să se ridice în picioare? Trebuie să dea din mână? Trebuie să plângă? Trebuie să râdă?

30 ianuarie 2009

Page 4: Vorbe de Serb_revazuta

Un câine supusCâinele de pază al democraţiei este blând şi ştirb. Dă din coadă şi

face aport. Uneori amuşină, alteori se face că muşcă, dar cât spor poţi avea cu dinţii ăştia de plastic? Uneori, turbează în direct, la talk-show-uri. E o turbare falsă, aşa cum şi unele sarcini sunt false. Iar altele sunt toxice. Dobermanii democraţiei coboară în ape, legaţi cu odgonul de barca pneumatică, pentru a relata în costum de scafandru despre inundaţii şi viituri, alteori se îmbracă în vânători de munte pentru a ne spune mai multe despre alunecările de pământ, catastrofe sau vânătoarea de mistreţi. Turbaţi sau melodramatici (uneori deopotrivă), nu reuşesc să fie totuşi autentici. La urma-urmei, cine reuşeşte, dacă nu primeşte un dram de suflet în plus la salariu?

De fapt, ce-şi propune presa? Cui îi convine să ia ţepe, să dea dume, să se prostească şi prostitueze în direct, să facă reclamă mascată, să fie luat de prost de cine-ştie-ce hahaleră financiară sau/şi politică, să facă exerciţii de admiraţie în faţa unui lider judeţean sau naţional şi să urce culmile disperării ipocrite în faţa mizeriei umane? De ce s-ar face cineva de râs publicând bazaconii sub care să-şi pună semnătura? De ce ar umple pagini întregi cu bălăriile rasiste, nostalgic comuniste sau, cel puţin, agramate ale stelelor pitice din politică, repetându-le platitudinile penale ca un megafon ambetat de atmosfera sulfuroasă? Greu de spus…

Presa a fost numită a patra putere în stat şi, în mod pervers, chiar este. O putere care intermediază între jurnalist şi adevăr, între interesele patronului şi mâna care scrie. Sau poate că nu e un câine, ci doar un bufon, alter-ego al puterii, caricatură regală, lăsată de Ziua nebunilor să se suie pe tron, să dea cu sceptrul în stânga şi-n dreapta, să conducă treburile statului, să decidă în nume personal, făcându-şi stăpânii din culise să râdă în hohote de caricatura asta de libertate? Presa are alibiuri pentru propriile slăbiciuni: rapiditatea informaţiilor, farurile puternice pe care i le bagă în ochi realităţii îi orbesc pe toţi, chiar şi pe jurnalist. Reporterii invocă voinţa şefilor iar aceştia-tirania evenimentelor. Presa a devenit un alibi convenabil pentru toată lumea. “Am văzut în presă” e un argument frecvent printre protagoniştii vieţii publice. Nu e de mirare-ei pun mare bază pe imaginea lor reflectată în presă. Uneori plătesc gras pentru o schimbare de sex politic făcută în direct, la oră de mare audienţă. La rându-i, procuratura invocă presa când se sesizează în marile cazuri penale, şi nu propriile investigaţii sau informaţiile serviciilor de informaţii. Departe de a fi liberă cum ar vrea-o cei zece comentatori care reprezintă,

Page 5: Vorbe de Serb_revazuta

cică, societatea civilă, presa este prinsă într-un angrenaj în care au târât-o prostia personală, hipnoza generală, interesele adevăraţilor patroni. Este o iluzie că poate funcţiona fără prejudecăţi, fiind chipurile obiectivă, atunci când este principalul furnizor de idei fixe. Chiar şi în revistele care invocă dialogul social n-o să auzi mai multe voci în aceeaşi încăpere. Cine nu ştie partitura de partid a publicaţiei respective să cânte la altă masă. De aceea nu avem presă de partid- pentru că toţi speră să fie ce trebuie la momentul oportun. Nu-i poţi spune nici măcar obiectivitate. Este, de fapt, o lenevie a caracterului, este nepăsare şi des-fiinţare a individului. Cum poţi să-ţi păstrezi simţul critic, obiectivitatea, echilibrul cînd îţi sapi groapa cu gura, mestecând 200 de cuvinte care ar trebui să descrie o lume întreagă? Presa a ieşit din vârsta inocenţei cu urme de acnee pe faţă. Sau de lovituri?

Desigur, mai e şi concurenţa. Concurenţa te face fiară. O rumoare abia auzită dintr-un cotlon se dilată monstruos, până la dimensiuni cosmice. Concurenţa scrie o filă, tu trebuie să scrii două, cu informaţii de la portari, chelneri şi bodyguarzi. Subiectul, iniţial doar o calomnie, naşte reacţii, negări vehemente, comentarii, analize şi cronologii. Chiar dacă ştirea nu are niciun personaj principal să o autentifice. Chiar dacă bulgărele de zăpadă lasă oase rupte în urmă. Cine mai are vreme? Sunt oameni care chiar scriu articolele cu sânge. Sângele altora. Cu toate acestea, presa e mai importantă decît grădina zoologică a parlamentului. Asta pentru că ea spune zi de zi câte ceva. Multe dintre spuse sunt doar umplutură, să nu ruleze ecranele goale. Dar toată lumea ştie că, până la urmă, chiar şi din frecuşul acesta steril poate ieşi ceva. Faptul că presa e invocată ca autoritate supremă ar trebui s-o sperie. Fie să spună mai puţine, fie să le spună cu cap. Altminteri câinele de pază rămîne un câine ornamental, cu creier şi inimă de ipsos, pus să păzească intrarea în democraţie. Intrarea sau ieşirea?

1 februarie

Page 6: Vorbe de Serb_revazuta

Oboseala cea de toate zileleTot deşurubând tenebrele atacului cu armă de la Braşov, tot ascultând

judecători şi medicii scuzându-se şi acuzând, aflăm dintr-odată de ce ne merge rău. Pentru că trăim într-o ţară de oameni foarte obosiţi. Cu cât e mai importantă munca, cu cât sunt mai mari responsabilităţile, cu cât sunt mai multe vieţi în joc, cu atât sunt oamenii mai obosiţi. Când mergeţi prin lumea oamenilor care iau decizii capitale pentru ţară, mergeţi pe vârfuri pentru că oamenii sunt atât de obosiţi că dorm de-a-npicioarelea. Par vii, dar sunt, de fapt, adormiţi mortal. Oamenii ca şi instituţiile, sunt nişte morţi frumoşi. Directorii mai mult ca secretarele, miniştrii mai mult ca secretarii de stat şi directorii- oboseala îi desfiinţează pe linie ierarhică, pe măsura salariilor şi responsabilităţii.

Dar maşina merge înainte, chiar dacă la volan este un şofer în comă alcoolică, tăind poteci însângerate pe trotuare. Am aflat, astfel, că un doctor la urgenţe munceşte uneori şi 30 de ore la rând şi nu pentru că e dependent de muncă, ci pentru că nu are cine să-l înlocuiască. Spitalele, altminteri suprapopulate cu pacienţi, sunt tot mai depopulate de medici. Tot mai multe cazuri pentru tot mai puţini şi mai obosiţi doctori care nici nu mai văd unde pun bisturiul de oboseală. La fel şi tribunalele unde judecătorii trebuie să judece şi 80 de dosare pe zi. Dosare, pentru că aşa se numesc omuleţii aceia caraghioşi care plâng de rup cămaşa şi fac ani buni de închisoare că eşti tu obosit şi greu de cap. Tot mai multe dosare, pentru tot mai puţini şi obosiţi magistraţi care nici nu mai văd în cine dau cu ciocănelul la sfârşitul şedinţei.

Aşadar, de ce lucrurile merg împiedicat şi haotic? Simplu- pentru că oamenii sunt tot mai obosiţi. Nu mai au puterea să judece corect cazurile şi dosarele. Românii au experienţe amare cu oboseala medicilor şi a judecătorilor. În primul rând, pentru că oamenii obişnuiţi sunt primii care simt efectele oboselii celorlalţi. Apoi, pentru că notele de plată de la Curtea europeană pentru drepturile omului sunt îngreunate şi de amenda plătită pentru malpraxis judiciar sau medical, o hemoragie groasă care ne murdăreşte portofelul. În al treilea rând pentru că ambele categorii au devenit sisteme exclusiviste, unde trebuie să plăteşti ca să stai în faţă indiferent de rolul pe care ţi-l atribui, de spectator sau de actor. E clar că prea multele cazuri şi dosare sunt pentru medici şi jurişti un alibi perfect prin care se explică toate operaţiile şi sentinţele strâmbe. Deşi de o importanţă vitală, cum s-a văzut, cele două domenii îşi doresc şi îşi provoacă oboseala parcă special, să nu mai fie nevoite să funcţioneze în limitele decenţei. Altfel se pune problema responsabilităţii într-un regim

Page 7: Vorbe de Serb_revazuta

de criză, într-o perioadă de stress, într-un sistem uzat de oboseală şi sărăcie. I-am auzit pe medici şi pe judecători nemulţumiţi de munca lor extenuantă, dar prea puţini au pus halatul sau roba în cui din pricina asta. Nimeni nu a protestat în piaţă, nimeni nu şi-a dat foc. Nu vrea nimeni mai puţine cazuri sau dosare, nu vrea nimeni să fie mai puţin obosit. Dependenţi de endorfine, de sporurile salariale sau de surogatul de legitimitate şi imunitate pe care îi dă oboseala?... Cine poate şti? Oboseala a căpătat o funcţie etică, aceea de a ne scuti de corvoada responsabilităţilor. La nivelul acestor domenii, ca şi în altele, domneşte un etos al oboselii eroice, al planului cincinal făcut în patru ani jumate, al cantităţii care, odată acumulată, ar putea deveni, cândva, calitate. Sunt oameni ai cifrelor mari, care s-au obişnuit să creadă că poverile din spinare nu trebuie aruncate în drum, chiar dacă ai mersul împiedicat şi lipsit de graţie. Într-o estetică a intenţiilor şi a subtextelor, mersul împiedicat ar putea fi un semn de hărnicie, străduinţă, hotărâre, valori care au un miros de peşteră şi nostalgie.

Acuma ce ar fi de făcut? Este evident că una dintre căi ar fi ca numărul angajaţilor din sănătate şi justiţie să se dubleze. Cazurile şi dosarele ar redeveni ce sunt cu adevărat-oameni şi destine. Însă cum s-ar putea face asta când organigrama a îngheţat în iarna economică? Şi-apoi dacă mai sunt angajaţi oameni în sistem, s-ar putea ca hărnicia şi rezistenţa ta să nu mai fie ce erau cândva. Doar criza de personal îţi poate pune în valoare oboseala şi îndărătnicia de martir cu care te străduieşti să spulberi cantităţile. Pentru odihniţi este limpede ca lumina zilei că niciodată cantitatea nu va face saltul la calitate decât în minţile bolnave de materialism dialectic. Aşa că, dacă vor invada odihniţii ar putea să nu mai fie suficient să asuzi înhămat la multele şi disperatele cazuri şi dosare. S-ar putea ca, în ciuda eroismului tău birocratic, să te trădeze oboseala, să fii întrecut de cei mai talentaţi ca tine. De cei mai odihniţi. 4 februarie

Page 8: Vorbe de Serb_revazuta

Fonduri fără formă

În vremuri tulburi, ne e tot mai greu să distingem înţelesurile. Unul spune democraţie, iar tu înţelegi dictatură. Altul spune transparenţă iar tu simţi pe pielea ta cenzura sau poliţia politică. Societatea civilă este, de fapt, formată din câţiva activişti reciclaţi. Reforma instituţională despre care vorbesc unii este, de fapt, reciclarea nomenclaturii. Să asociezi poliţia sau justiţia cu lupta anticorupţie stârneşte zâmbete de neîncredere.

Primul semn că, undeva, o temelie a luat-o la vale a fost dat de firme: la Măcelărie, de pildă, se închiriau casete video ( pe sub masă puteai cumpăra casete porno, ceea ce era o superbă metaforă socială). Apoi, la Pâine se găseau televizoare second-hand şi aparate de radio cu lămpi. Atelierul de tâmplărie vindea antene parabolice iar la librărie se găseau lame de ras bune, chinezeşti, nu şi cărţi. Institutele academice publicau cărţi naţionalist-rasiste. Insitutele de cultură se ocupau de subcultură. La Ateneu şi Operă concertau manelişti. Părea că, inundate de o realitate mută, subteranele limbii de lemn au putrezit şi se prăbuşesc. Decenii în şir, oamenii se spălaseră pe creieri cu discursuri pline de umanism revoluţionar, iubire universală, luptă pentru pace, cu sentimente şi pasiuni ale căror sensuri fuseseră sărăcite, de multe ori anulate, otrăvite sau deturnate de stăpânii dicţionarelor. Ideologia şi activismul politic sunt, de multe ori, o luptă cu şi, mai ales, împotriva, sensurilor. Cine e stăpân peste dicţionare e stăpânul lumii. După ce comunismul s-a resorbit în bezna istoriei, oamenii au umplut cuvintele cu ajutoare din lumea civilizată, cu know-how, cu lucrurile învechite de care voiau să scape, cu mobilierul fostelor case de partid prădate pe ultima sută de metri de slujnicele care scandau lozinci revoluţionare. Nici magazinele, nici cuvintele şi nici instituţiile nu-şi modificaseră geografia, nu renunţau la firmele comuniste din tablă, îşi modificaseră, în schimb, sensurile. La fel şi politicienii- erau aceiaşi, dar alţii. Foloseau aceleaşi cuvinte, cu alt conţinut. Formele păreau îngheţate, dar sensurile erau cele care o luaseră la vale. A venit reforma Academiei, care îmbătrânea peste noapte grafia, (unii spun că aberant, fără suport ştiinţific) lăsând cuvintele la fel de sărace în sensuri. Pe cine să preocupe? Dicţionarele erau inactuale. Limba, cea mai alunecoasă potecă spre noi înşine, se uscase din nou. Îi dădeau viaţă dealerii, bisnismenii, intermediarii, fiinţele ocultate în limbul limbii, în fine, cei care dispuneau de realitate şi o umpleau cu conţinut, de multe ori traficat, subversiv, personaje de gang care au reuşit să impună conţinutul şi sensul lumii. A apărut, din mlaştinile tranziţiei, limba română aproximativă. Semn al

Page 9: Vorbe de Serb_revazuta

nevrozelor şi disfuncţiilor cerebrale, semantica a asimilat la repezeală civilizaţia occidentală la pachet, arzând etapele, cum se mai spune. Societatea şi opinia publică sunt nişte noţiuni foarte importante. Dacă prosteşti majoritatea, poţi stăpâni minoritatea. Cartierele devin ghetourile mărginimii, paradisul chinezăriilor şi turcismelor, marginea veştedă şi flendurită a oraşelor. Locul unde convieţuiesc prostituţia, drogurile şi hypermarketurile, telenovelele şi cozile la venitul minim garantat. Reformă şi restructurare au încifrat în ele semnele dezastrului economic şi ale incapacităţii mediocrilor care s-au succedat la putere de a da un destin oamenilor care i-au votat. Chiar şi mirosul implicit de libertate al democraţiei a început să preia ceva din flatulenţa discursurilor politice.

Restructurarea sensurilor este un fenomen nou, copleşitor căci limba română îşi pierduse pe vremea comunismului vigoarea, flexibilitatea, expresivitatea. Era un vehicol al propagandei. Sensurile îmbătrâniseră şi se carbonizaseră, dându-ne senzaţia că vorbim o limbă second-hand, incapabilă să mai inoveze. Astăzi, comunicarea ne-a aruncat în bulimie. Vorbim tot mai mult. Folosim tot mai multe cuvinte al căror conţinut este impropriu, inadecvat, străin… De la formele fără fond, la formele cu fond de împrumut sau alterat. Un limbaj transsexuat, travestit, deghizat. Au apărut contorsioniştii profesionişti care, seară de seară, răsucesc şi distorsonează în direct sensurile, schimbându-le între ele atât de repede că obiectele rămân pe loc, doar puţin deformate. Greu de spus unde se termină ignoranţa şi din ce moment deturnarea sensurilor începe să devină un act deliberat. Graba, nepăsarea, neglijenţa, prostia, viclenia ne toarnă în cuvinte sensuri de care aflăm mai târziu. Uneori prea târziu, cum se întâmplă în cazul speranţei la viaţă (lipsei de speranţă, în traducere liberă), sporului demografic (de fapt lipsa de spor, pentru că e negativ), sănătăţii ( care e mereu bolnavă) şi nivelului de trai (care nu e nici nivel şi nici trai). Când nu este folosită prosteşte, după ureche, limba este vehicolul corectitudinii politice, a poncifelor instituţionale care implementează, raportează, minimizează şi maximizează... Limba nu mai e de lemn, ci polimerizată, chimizată, cauterizată, castrată sau implantată cu diverse mecanisme de import sau inventate ad-hoc. Are consistenţa, diversitatea şi destinul obiectelor nereciclabile, adunate pe buza orizontului. Limba română vie s-a adăpostit în cărţi unde praful o face să pară veche şi moartă.

7 februarie

Page 10: Vorbe de Serb_revazuta

Românul investeşte în educaţie

La supermarketul de alături am descoperit o dugheană unde un nene îţi face, la faţa locului, diplome de merit cu antet şi semnături indescifrabile, cum am văzut în atâtea cabinete medicale şi parlamentare. Dacă te gândeşti ce au ajuns universităţile, parcă merită să dai câţiva lei şi faci şi economie de patru-cinci ani de şpăgi.

Sunt unii care tresar când vorbeşti despre aspiraţiile astea bovarice. Accesul neîngrădit la educaţie a fost considerat o victorie a democraţiei. Desigur, cine spune că nu? Oamenii vor să acumuleze şi nu strică să ai pe lângă o casă, maşină, conturi în bancă ( sau măcar pe lîngă dorinţa de a-ţi vinde sufletul ca să le ai) şi cîteva diplome cu care să-ţi copleşeşti competitorii. Din acest punct de vedere, învăţămăntul, care presupune canoane şi privaţiuni, pare a fi un efort dezinteresat, spiritualizat şi, oricum, mai generos decît truda de a face primul miliard. Oamenii cu carte sînt mai respectabili pentru că par să fie rentierii propriilor investiţii de timp, nervi, efort. Într-o lume interesată de aspectul material, de rentele venite din dobîndă, par să fie căzuţi din nori. Pe de altă parte, pe lîngă dorinţa ca progeniturile să le răzbune ignoranţa, părinţii sînt conştienţi că o diplomă universitară nu ţine de cald şi nici de foame. De aici pragmatismul educaţiei. Te duci la şcoală să înveţi, dar trebuie să ştii să te descurci, să faci bani. Rezultă de aici că învăţătura este o valoare absolută, cu care nu prea ai ce face în viaţa de toate zilele, în vreme ce afacerile, banul sînt o valoare palpabilă, reală, care dau adevărata măsură a existenţei. Într-un fel, oamenii spun astfel că s-au săturat şi de sărăcie, şi de ignoranţă şi că-şi deleagă copiii să-i răzbune. Aşa s-au umplut universităţile de copii împinşi de la spate să termine şcoala şi dosarele procuraturii de delincvenţi cu studii superioare.

Educaţia echivocă a celor şapte ani de-acasă are (cumva paradoxal) o raţiune. Studiile superioare şi diplomele au fost compromise de-a lungul deceniilor comuniste şi, parcă mai abitir, după aceea, de cohorta de politicieni agramaţi, profesori dezaxaţi, intelectuali vexaţi şi slugarnici. La ce bun să faci carte dacă tot la tîrît servieta altuia ajungi?-se întreabă, pe bună dreptate, cei care încă mai cred că investiţia în educaţie merită. Democraţia educaţională a creat nişte găuri atît de mari în sitele cu care-şi cern facultăţile candidaţii că, practic, oricine poate urma o şcoală superioară, şi, cu puţin noroc şi sprijin pecuniar, poate s-o şi termine. Tot aşa pot face şi masteratul sau doctoratul pentru a şi-l agăţa în dreptul numelui şi în biografiile profesionale. Rezultatul educaţiei a căpătat un

Page 11: Vorbe de Serb_revazuta

preţ corect şi cine-l dă, poate fi scutit de timpul, nervii şi energia consumate cu învăţătura. Educaţia pute. După o şcoală în care, practic, repetenţia nu mai există, absolvenţii de liceu ajung la facultate pe care o fac fără alte probleme decît facturile. Facultatea nu mai costă minte, ci bani. Comportamentul grupurilor de interese care funcţionează în cultură, delăsarea şi deprofesionalizarea Universităţilor şi, în special, laxitatea (slugărnicia) Academiei Române au compromis ideea academică. În cele din urmă, au triumfat imbecilii. A parcurge ierarhiile intelectuale a început să fie sinonim cu a da din coate prin partid sau prin piaţa financiară dominată de rechini şi speculanţi. Prin urmare, rezultatul educaţiei nu mai are valoare spirituală şi a devenit doar suma tuturor cheltuielilor colaterale pe care le-ai făcut să ungi sistemul. Concursurile sînt pentru fraieri, marile instituţii recurg la ceea ce se numeşte head-hunting, adică vînătoare de capete (de creiere), în fapt, o selecţie pe criterii incontrolabile care escamotează ideea competiţiei. De multe ori, descoperi că, în substratul selecţiei cu pricina, se află considerente care ţin de familie, ideologie, cunoştinţe sau sexualitate.

Însă nici valorile economice, adică banii, nu mai sînt ce-au fost. Am trecut prin inflaţie ca nimeni altcineva (pîinea costă de 2000 de ori mai mult ca acum 16 ani, apartamentele la fel), Banca Naţională intervine frecvent pentru a corecta inflaţia, cursul valutar, masa monetară de pe piaţă, regulamentele băncilor private şi sistemul de creditare…După cîteva falimente mascate şi şmenuri pe faţă, e greu să mai ai încredere în valorile economice. Bursa este o anexă a grupurilor de interese şi este frecvent teatrul unor escrocherii prin care majorările de capital social pentru acoperirea datoriilor istorice faţă de stat sînt vîndute sub formă de acţiuni prietenilor la preţuri ridicole… Patronii reintră în posesia acţiunilor, iar statul primeşte o sumă de cîteva ori mai mică decît valoarea datoriei. De asemenea, competiţiile de genul licitaţiilor pentru anumite servicii sau bunuri sînt şi ele trucate. Caietele de sarcini sînt create pe profilul unei firme favorizate, în aşa fel încît aceea şi nu altcineva, să cîştige competiţia. Descoperi că în spatele marilor afaceri se află nume răsunătoare pe scena politică, foşti securişti sau ţuţări comunişti. Chiar şi cea mai populară formă de adjudecare a valorilor, Loteria, a fost, de-a lungul timpului, forma cea mai sigură de îmbogăţire a unora ( în special din consiliile de administraţie) şi sărăcire a altora, a împătimiţilor. Ca şi în cazul diplomelor universitare, jocul valorilor are cîştigători predestinaţi, preselecţionaţi, ştiuţi dinainte.

Pentru oameni valoarea este, încă, la mare preţ. D-aia e valoare…

Page 12: Vorbe de Serb_revazuta

Însă ierarhiile, fie ele intelectuale sau economice, sînt stabilite, de multe ori, înainte de a se împărţi cărţile, de a se face jocurile. Încercarea de a juca la două capete, la capătul spiritual şi la cel material, este rezultatul hipnozei pe care o exercită reuşita socială, valoarea tezaurizată, dar şi semnul că oamenii nu au încredere în vocaţie.

Presa exagerează succesul şi, în special, reuşitele uneori cu miros penal al unor astfel de VIP-uri. De cele mai multe ori presa face aceste constatări fără fior etic-cutare afacerist este evocat pentru că a reuşit să dea o lovitură de milioane de euro, un intelectual a reuşit să demonstreze că prostituţia este o instituţie profitabilă. Cutare a reuşit să-şi construiască un imperiu financiar din banii de profesor. Altul, care plagiază sistematic, devine universitar de marcă şi-i educă pe studenţi că munca intelectuală poate căpăta valoare doar prin hoţie profesionistă. Această indiferenţă este explicabilă şi pentru că principala preocupare a presei este entertainmentul, distracţia, distragerea atenţiei. De cele mai multe ori, presa a fost cureaua de transmisie a propagandei de tip nou- ea a promovat valori false, găunoase, doar pentru că acestea vindeau mai bine un viitor de aur pentru copiii abonaţilor.

12 februarie

Page 13: Vorbe de Serb_revazuta

Alibiuri perfecte pentru crime perfecteCând începe patronul să-ţi explice un lucru e clar: vrea să te dea afară

sau să te penalizeze. E criză, trebuie să înţelegi. Firma nu-şi mai poate permite....Fie înţelegi situaţia şi lucrezi mai mult, pe mai puţini bani, fie părăseşti corabia pentru a lăsa locul altora, mai destoinici. Toate baloanele umflate ale economiei româneşti trebuie să arunce zilele acestea lestul, ba şi o parte din pasageri pentru a trece de criză. Într-o ţară în care programele guvernamentale au fost scrise pe genunchi de diverşi diplomaţi europeni sau conţopişti de la Banca Mondială, singura iniţiativă economică a fost ridicarea la suprafaţă a monştrilor abisali (care oricum şi înainte bântuiau şi controlau spaţiul public românesc) şi plasarea lor la butoanele de comandă. Îi descoperim azi nu doar în funcţii publice, supravieţuind, ca gândacul de bucătărie, tuturor cataclismelor politice, dar şi alunecaţi în buzunarul de la piept al finanţiştilor, acolo unde-şi ţin aceştia bugetele. Faptul că au atâtea intimităţi cu banul public, pus în pericol de supergripa economică, îi face să fie vulnerabili. De aceea, metodele lor sunt cele ale patronului suprem, statul, care a găsit metoda de a ieşi din criză: coma profundă. Pentru a menţine la aparate economia dar şi electoratul pe care, nu-i aşa, cu toţii îl curtează, guvernul plăteşte prin buget doar curentul electric pentru stimulatorul cardiac. Nu degeaba trăim zilnic telenovele politice. Nu miră pe nimeni dintre cei care au mai prins o mare criză, cea din anii 80 că boala se vindecă prin moartea pacienţilor. Argumentele sunt aceleaşi ca acum 30 de ani: economia îndatorată, deficit mare, datorii imense care ne-au transformat în sclavii băncilor externe. Metodele de supravieţuire (masca pe figură, defibrilatorul, travestiul, muştarul pe pâine şi slănina cu sare) sunt aceleaşi şi ele. Nu e de mirare că nostalgicii masochişti au început să juiseze, invocând necesitatea unui regim financiar autoritar. Sună sinucigaş în ţara cu cei mai mulţi bugetari milionari în euro din sud-estul Europei. Cert este că, prin cortina de fum a crizei mondiale nu se mai vede şi gazul de luptă al crizelor interne. Criza tinde să oculteze atât crima, cât şi metodele ei. Nu mai vedem cine manipulează pe cine şi care sunt relaţiile cauzale dintre armele furate din Ciorogârla şi miile de gloanţe confiscate la Huşi. Ce relaţie deterministă este între secretarul de stat penal de la transporturi şi furturile organizate de oamenii poliţiei. Criza este alibiul perfect pentru nepăsarea opiniei publice faţă de criza sistemului medical sau a asigurărilor sociale. Şi nici faţă de abuzurile patronului suprem, adică statul, pentru care preluarea puterii a însemnat un act de insurgenţă politică care a dus la executarea angajaţilor publică vechiului regim. Societatea civilă, presa, Avocatul poporului s-au

Page 14: Vorbe de Serb_revazuta

remarcat prin absenţă când guvernul a abuzat public de autoritatea sa, nu şi a legilor, pentru a scăpa de adversarii politici. Criza economică prin care trecem a dat aripi puternicilor zilei şi a legitimat intervenţia în forţă. Deocamdată execuţiile se fac în organigrame dar îşi găsesc ei şi mardeiaşii un rol care să le pună în evidenţă pumnii, muşchii şi armele din dotare.

Terorismul este alt alibi perfect pentru o crimă perfectă. La sfârşitul anului 2001, după declanşarea operaţiunilor militare în Irak, şeful SRI de-atunci le transmitea oamenilor de presă că, decât să publice articole care ar putea periclita siguranţa naţională, mai bine l-ar trimite, spre aprobare, la SRI. De fapt, aşa-numita clasă a decidenţilor, şi aici îi includ nu doar pe politicieni, ci şi pe marii peşti din lumea afacerilor de la capul cărora s-a împuţit criza economică, a fost mereu părtaşa spaţiului nostru intim. Sub eternul pretext al siguranţei naţionale, corespondenţa noastră, telefoanele, mesajele private au fost interceptate şi monitorizate. Asta într-o ţară care nu are nici astăzi o doctrină de securitate naţională iar legea siguranţei naţionale este cea de pe vremea când semnam tratate de prietenie cu URSS.

Sub pretextul milenarist al iminenţei teroriste, intimitatea a fost abrogată. Statul-patron sau, mai bine zis tătucul care ţine în braţe cu ajutoare sociale, pensii, alocaţii şi fonduri speciale 70 la sută din societatea românească a stabilit că prea multă democraţie strică într-un regim paternalist. Reacţia societăţii la acest tratament este, zice-se, pozitivă. Oamenii, spun anchetele sociologice, simt nevoia unui regim de mână forte care să pună lucrurile în ordine. Disputa în jurul puterii, esenţială pentru democraţie, este obositoare pentru cei care, obişnuiţi cu băltirea de zi cu zi, nu cred că totul curge şi, mai ales, timpul istoric.

Paradoxul este că, în realitate, actorii puterii sunt cam aceeaşi de ani buni. Ei aparţin unui club oligarhic în care găsim politicieni, afacerişti, interlopi, securişti, jurnalişti şi analişti politici. Acesta este partidul care a fost mereu la putere. Un partid elitist, chiar dacă format din profesionişti mediocri, pe care nu-i dă afară din casă simţul civic. Ei au însă un esprit de corps bazat pe ethosul supraomului providenţial. Acest spiritualism cazon transformă regulile democraţiei (reprezentativitatea electorală sau domnia legii, de pildă) în glume tocmai bune pentru mediile academice îmbibate de inutilităţi scolastice. Poate de aceea, spun aceleaşi sondaje de opinie, doar o treime dintre beneficiarii democraţiei din România ar ieşi la vot. Unii, probabil, nu au încredere deloc în democraţiei şi nici în mecanismele ei, cum ar fi alegerile. Alţii nu mai vor să voteze la alegeri cu final dinainte cunoscut. Alţii au ajuns să nu mai creadă că statul este dispus

Page 15: Vorbe de Serb_revazuta

să-şi pericliteze destinul punându-şi o dată la patru ani în pericol oamenii, clientela, resursele... Faptul că democraţia nu se aşază de la sine, ca un covor roşu, deasupra mlaştinii politice şi infernului economic, că e un efort continuu pe care, din pricina numeroaselor eşecuri, nu sunt mulţi să-l mai facă, oboseşte şi plictiseşte. Indolenţa, nepăsarea, cinismul sau oboseala ( cu toate-psihoze induse de perioada istorică prin care trecem) ne fac să credem că sărăcia instituţionalizată şi acoperită de bonusuri de la stat e un preţ corect pentru desfigurarea democraţiei. Orice argument (criză, terorism, program social sau algoritmul politic) este un bun alibi pentru a acoperi o dispariţie aproape perfectă, cea a democraţiei. Dacă a dispărut cine mai poate şti ce este: crimă, abuz, o simplă despărţire?

24 februarie

Page 16: Vorbe de Serb_revazuta

Mălai corect politicUn recent caz de demisie răscoleşte adâncurile sulfuroase ale presei.

Unul dintre jurnaliştii bine-cotaţi şi mult-publicaţi a fost scos pe linie moartă de conducerea editorială a unuia dintre ziarele la care scria ( un ziar central, generalist care, până nu demult, era cotat ca ziar prezidenţial). Motivul? Jurnalistul a spus da în faţa altarului politic, cununându-se de probă cu unul dintre partidele guvernamentale. Colegii săi au trecut, fără preliminarii, de la pupături la o ciomăgeală publică în toată regula. Au spus, pe bună-dreptate, că nu se face să muşti mâna care-ţi dă să mănânci, să spurci scăldătoarea jurnalistică unde au spălat cu toţii atâţia creieri şi reputaţii. Unii au preferat să vadă partea plină a paharului şi să spună că, spre deosebire de alţi făcători de opinii, acesta a recunoscut incestul lui cu puterile statului. La urma-urmei, omul nu făcea decât să-şi oficializeze o relaţie publică, tolerată până atunci de ziar.

În acest caz, neînţelegerile se ţin una după alta. Jurnalistul cu pricina s-a remarcat, nu odată, prin abilitatea cu care, punând degetul unde trebuie, alina durerile şi junghiurile de partid şi de stat. Cu alte cuvinte, jurnalistul era mai degrabă doftor, decât jurnalist. Nici măcar nu a făcut jurnalistică de opinie pentru că, deşi mi se va spune că nu respect dreptul la liberă exprimare, e clar că nici un jurnalist care se respectă nu împătureşte în mătase şi muselină mizeriile de partid şi de stat, pentru a le vinde aseptic drept beneficii ale democraţiei. La rându-i, ziarul cu pricina nu a păcătuit nici el prin lipsa de implicare politică, ba dimpotrivă, a fost multă vreme purtător de lance şi servietă pentru întâiul om al neamului PDL-ist. Cu toţii invocă dreptul la opinie, nimeni nu ne spune însă a cui opinie? Asta pentru că vorbim despre o ţară în care tot mai mulţi mănâncă pe ziare şi nimeni nu bagă de seamă că tuşul tipografic face rău sănătăţii!

Trăim de ani de zile în plină confuzie între prozelitismul de partid din paginile gazetelor şi dreptul la opinie. Jurnaliştii au fost, în mod tradiţionali, purtătorii şi transmiţătorii de opinie ai clasei politice. După decenii de slugărnicie, jurnaliştii ar fi putut învăţa că nu e bine pentru democraţie să scrii la gazeta de perete a guvernului. Însă confuzia între propagandă şi opinie a fost spre binele dinozaurilor din presă şi cultură. Jurnalistul cu pricina, în ciuda talentului său şi a aerului de disident comunist pe care şi l-a tras pe curriculum vitae, a profitat de această confuzie. Că a mizat pe o carte politică nu e o problemă. Fiecare dintre noi o face, mai mult sau mai puţin. Că a îmbrăcat săptămânal haine popeşti pentru a ţine slujbe de mulţumire pentru conducerea de partid şi de stat iar nu e o problemă care ar trebui să ne supere. Nu e primul iar tulburarea

Page 17: Vorbe de Serb_revazuta

opiniei publice nu a făcut decât să ridice şi mai mult valul cel mare pe care-l călăresc aceştia prin politică şi cultură. Deosebirea vine din iubirea spontană şi profundă faţă de o idee şi erotismul salarizat faţă de tezele politice, în direct, la ore de maximă audienţă sau pe prima pagină a ziarelor.

Fiecare om politic a încercat să-şi cultive turma lui de logofeţi pe care să-i pună să-şi exerseze retorica sau limbuţia pe adversarii politici. Mercenari care umblă printre noi, vocali şi sentenţioşi, sofişti exersaţi, în enunţurile cărora oricare cerc devine vicios. E drept, nimeni nu a a strâns o oaste de fotomodele culturale mai mare ca a lui Traian Băsescu, omul care a adunat, gelos pe şeptelul prietenului său cioban, multe şi culte mioriţe în saivanul de la Cotroceni. Cu toţii, oameni cu opinii bine întemeiate în documentele cancelariei prezidenţiale. Opinia lor e livrată în decursul vizitelor lungi şi dese în cabinetul cârmaciului, unde limba de lemn prelucrată la cald se frăgezeşte şi dă mlădiţe.

Printre intelectuali există o spumă groasă formată din semnatari. Sunt cei cu opinii, semnatari necondiţionaţi ai tuturor apelurilor, de la adeziunile faţă de un politician sau altul, la salvarea parcurilor de distracţii sau a ştrandurilor din Capitală. Pentru mulţi, dacă ai aduna şirul semnăturilor de pe diverse apeluri şi scrisori deschise, ai obţine un volum ceva mai consistent decât suma tuturor faptelor publice făcute cu adevărat de aceştia. Scutură-le opera de semnăturile astea artistice şi vei rămâne cu câteva pagini. Semnatarii cu pricina pretind că, în felul acesta, îşi exercită dreptul la opinie. Un drept exercitat în cor, alături de mulţi alţii. Unii o fac din inerţie, alţii din dorinţa de a-şi pune semnătura alături de celebrităţile zilei sau din sentimentul că tropăie alături de fanţii şi elefanţii culturii. Această setea a semnatarilor de a avea o opinie, în principiu, aceeaşi cu a naşului lor spiritual, îi califică de-a valma în categoria intelectualilor de televiziune. Aşa au ajuns documentele de partid să fie susţinute prin semnături publice şi, mai mult, imparţialii semnatari, oameni cu opinii ferme, au ajuns să tragă pe uscat şi din greu la carul triumfal al partidului.

Problema nu e că au opinii. Deşi ce opinie personală e aia la care mai subscriu pe convocator 200 de inşi? Opinia personală a început să fie confundată cu opinia publică iar aceasta este în mod substanţial manipulată de opinia unei oligarhii de semnatari. În numele dreptului la opiniei ei lansează, prelucrează şi cizelează temele mediatice şi propagandistice ale patronilor lor. Se slujesc de cărţi, idei şi biblioteci ca de un scut cultural pentru a răzbi incognito în creierele mici ale prozeliţilor servindu-le opinii şi identităţi etice străine.

Page 18: Vorbe de Serb_revazuta

Li se reproşează mai mereu intelectualilor că nu au avut puterea să se opună. O parte din mizeria comunistă s-a petrecut şi pentru că intelectualilor le-au lipsit onoarea şi puterea opiniei. Cei care le-au avut au fost expulzaţi, închişi sau exterminaţi. Opinia personală presupune un gram de eroism care, pare-se, multora dintre noi ne-a lipsit. Tocmai de aceea, când acest eroism nu mai valora mare lucru, după ce comunismul s-a diseminat în meandrele concretului postrevoluţionar, au apărut atâţia eroi, unii de comedie, alţii de operetă, cu toţii gata să verse ceva sânge din pixuri, pentru a demonstra că sunt gata de orice pentru a-şi apăra opinia şi şefii pe linie ierarhică. Aceste probe de eroism romanţat au parazitat adevăratele acte de însănătoşire morală şi, nu de puţine ori, le-au contaminat cu superficialitate şi spirit de gaşcă. Opinia publică a fost prea des plebiscitată de o mână de intelectuali care şi-a spus „societate civilă” pentru a putea măcina mai bine cu morile ei de vânt un şir interminabil de vorbe şi de bani europeni. Numai că morile lor mestecă prea aproape de spaţiul public şi nu e de mirare că deseori macină diverse opinii în numele meu sau al tău. Le macină bine, de nu mai rămâne decât mălaiul.

8 martie

Page 19: Vorbe de Serb_revazuta

Cine mai iese din groapa cu lei? Criza i-a scos pe magnaţi din groapa cu lei devalorizaţi. Până mai

ieri, scumpi la vedere, băgaţi în bunkere să nu le pice procurorii pe cap, specialiştii în adunări, înmulţiri şi împărţiri de comenzi de stat au început să-şi dea cu presupusul în legătură cu libertatea presei, cu soluţiile care le-ar conveni lor pentru ieşirea din criză şi cu mersul politic al naţiunii.

Acesta este un fapt fără precedent. Cei care deţineau, împreună, o avere cât trei bugete ale ţării părea că nu se implică în problemele de zi cu zi. Făceau pe apoliticii, ezitau să-şi dea cu presupusul în privinţa economiei, păreau tracasaţi de presă şi timoraţi de Procuratură. Unii dintre ei par chiar să aibă mari probleme de comunicare- fie sunt gângavi şi îşi dibuie cu greu emisferele cerebrale pentru a comunica mesaje scurte şi dislexice, fie sunt vorbăreţi, îşi trag trusturi de presă şi organizaţii umanitare, bune pentru a spăla conştiinţa patronului şi creierii beneficiarilor.

Cu toate acestea, de la o vreme, cei mai valoroşi oameni ai neamului au intrat, parcă, în campanie electorală. Ei încep să aibă opinii ferme, bine conturate, vin pe la congrese de partid ori au viziuni politice în legătură cu viitorul ţării. Comentează pe unul sau pe altul şi sunt asumaţi, cu tot cu dosare, de politicienii care ştiu că, deşi scumpi şi pretenţioşi, trebuie să te ţii de un mogul ca să ajungi, în cele din urmă, în vreun paradis fiscal. Aceste ieşiri la rampă nu sunt întâmplătoare, mai ales că acum, la gura vizuinii în care stau de obicei marile rozătoare, statul a plasat o momeală cum nu s-a mai văzut: miliarde de euro care ar urma să intre în ţară pe drumurile cunoscute ale împrumuturilor de la FMI, adică acea instituţie care i-a făcut oameni pe mulţi dintre foştii şi actualii boşi ai partidelor aflate la putere. Şi nu numai. Împrumuturile externe, ca şi privatizările făcute pe şest şi legăturile incestuoase dintre oamenii guvernului şi firmele private care drenează banii statului au fost principalele surse bugetare pentru marile familii aflate la controlul a tot ce mişcă prin teritoriu. Votul uninominal a demonstrat ceea ce era ştiut din punct de vedere teoretic, dar indemonstrabil altfel decât prin vot popular- şi anume că multe regiuni sunt controlate de reţele de influenţă financiară şi politică, carteluri în care intră nu doar candidaţii ieşiţi câştigători din urne ci şi curtea lor de slugi şi stăpâni, formată din oamenii buni la toate, inclusiv la negocierea cu adversarii. Ei ies la lumină ca Atena din ţeasta lui Zeus, însoţiţi de bancherii, combinatorii, liderii media din regiune, şefii regiilor autonome şi ai departamentelor de stat la nivel judeţean. Tot acest fitoplancton economico-politic aduce la putere un reprezentant de partid urmat de

Page 20: Vorbe de Serb_revazuta

batalioane de lăcuste pe care perioada de opoziţie sau, cum se zice, marginalizarea politică le-a înfometat atât de mult că se hrănesc acum cu zidurile şi fundaţia instituţiilor pe care, de bine de rău, democraţia le clădise în ultimii ani.

Inspiraţi parcă de spiritul comunist, politicienii au sădit în fiecare decizie politică propriile interese, ca într-o burta de matrioşkă în care bunele intenţii se miniaturizează la infinit. Apariţiile televizate sau tipărite ale acelor oameni de afaceri multă vreme diabolizaţi sunt cu atât mai stranii cu cât politicienii de la care toată lumea aşteaptă dacă nu o soluţie a crizei, măcar un gest de consolare pentru marii perdanţi, adică pentru clasa de mijloc, aşadar politicienii înşişi par debusolaţi, defazaţi, lipsiţi de inspiraţie şi, uneori, intimidaţi. S-ar putea ca, în mod paradoxal, aşa-numiţii moguli să aibă mai mult de-a face cu economia reală şi cu oamenii obişnuiţi decât politicienii teleportaţi din mijlocul intereselor locale într-un oraş ostil, unde nu e nimic de combinat.

Pe de altă parte acum, în an electoral, apariţia marilor rechini la suprafaţă nu poate însemna altceva decât că nu-şi mai găsesc hrana acolo, în curenţii submarini, şi au ieşit s-o vâneze la suprafaţă. Totodată, e un fel de a spune că, dacă li se va da de mâncare, vor deveni blânzi ca nişte delfini. Pescuitorii în ape tulburi ar trebui să fie mai atenţi când se însângerează luptând pentru ciolan, pentru că s-a umplut plaja de rechini turbaţi. Şi ştie toată lumea că banii sunt doar osânza marilor afaceri, energia vine cu adevărat din carnea caldă risipită prin arenele politice, din măduvioarele demnitarilor cu picioarele rupte şi din ochişorii celor care au privit direct la Soare şi au orbit.

martie 2009

Page 21: Vorbe de Serb_revazuta

Hic sunt leones

Românii au mai făcut un cârnat campion. Au ouat cel mai mare ou din lume. Pe străzile capitalei României e inflaţie de moşi Crăciun. De Paşte am făcut cea mai mare pască din istorie (că tot o invocă, de-a lungul anului, amărăştenii beneficiari ai politicilor guvernamentale) şi am mâncat, cu apetitul nostru nestăvilit ( că avem şi cele mai dezvoltate simţuri şi simţiri) cea mai mare cantitate de mititei care sunt mici, e drept, dar cancerigeni. De aceea şi avem cei mai mulţi bolnavi de cancer, de inimă şi de nutriţie. Românii sunt campioni la burţi revărsate şi la diabet zaharat, insulinodependenţi pe scară industrială, unşi cu toate alifiile medicale, cum s-ar spune, chiar dacă miniştrii sănătăţii sunt preocupaţi să reducă din paturile de spital şi să transforme spitalele în azil de noapte. De pofticioşi ce suntem, am ajuns şi campioni la furturile din supermarket şi la violuri că nu ne mai săturăm de italience între două vârste. Avem cei mai mulţi analfabeţi şi cei mai puţini profesori iar ministerul şi guvernul vor să depăşim limita imposibilului şi să concediem şi mai multe cadre didactice. Poate pentru a nu mai lăsa nici o şansă albanezilor. Sau bulgarilor. Oricum, suntem vicecampioni, adică aproape campioni la suplinitori, adică tipii ăia care ocupă un post degeaba în educaţie, dându-ne senzaţia că singura soluţie ca educaţia să iasă din criză este impostura. Sau decapitarea.

Când e vorba despre recorduri, ne luăm de gât cu oricine. Am câştigat campionatul european la milionari din bani comunitari. Să nu mai vorbim despre recordul la economie subterană, piaţă neagră şi evaziune fiscală! Suntem imbatabili. În ce ţară 80 la sută din vânzările de pâine sunt ilegale? În ce ţară producţia de lactate şi mezelicuri încalcă mai toate normele de igienă? Unde găseşti cel mai mare număr de escroci demnitari? Cele mai multe ghiuluri, brăţări şi celulare cu ştrasuri? Unde găseşti cel mai mare număr de caziere pe metru pătrat? Cele mai multe găuri în buget şi în drumuri? Dacă am face un campionat la plagiat sau impostură am câştiga de departe cu tezele noastre de doctorat şi cărţile noastre de referinţă copiate în mod savant de pe Internet, că în bibliotecă e frig şi mizerie.

Această sete pentru excelenţă nu are nici o legătură cu politica permanentă de exterminare sau expulzare a valorilor. Sau poate că are... Oricum, printre atâtea campionate de skanderberg, aruncat cu pepenele, mâncat cârnaţi şi băut bere, printre atâţia campioni, câştigători şi clasamente, printre atâţia fotbalişti, avocaţi, generali şi demnitari

Page 22: Vorbe de Serb_revazuta

multimilionari, mediocritatea noastră patentă nu mai are loc. Devoluează. Atingem, astfel, un nou record- cei mai pitici şi nesemnificativi mediocri din această emisferă. Peste mediocri a căzut asteroidul ucigaş al excelenţei. În scurtă vreme nici nu vom mai avea clasă de mijloc, ci doar deţinători de recorduri la limita de sus sau de jos a existenţei. Între cele două pături sociale se va întinde un vid existenţial, materie neagră care compune cea mai mare parte a universului mioritic, deşi e ignorată de politici, programe politice, campionate sau clasamente.

Este prezentată uneori caricatural la televizor, gata să bată recordul la stat în mâini pentru o sută de euro. Alteori, devin vedete pentru o seară, că au cele mai murdare case din partea luminoasă a lumii şi pretind să vină Salubritatea, să le spele rufele. În rest, clasa de mijloc, adică oamenii civilizaţi şi decenţi despre care citim prin cărţi sau îi vedem prin documentare, sunt o specie dispărută. Nu mai vorbeşte nimeni despre ei. Sunt marii absenţi ai tuturor alegerilor, cei care nu se regăsesc în nici o căsuţă de pe buletinul de vot. Sunt veriga-lipsă a societăţii româneşti. Cea care a pierdut toate campionatele, cel puţin cele câştigate de cei care ne vor binele, adică hoarda public-privată care ne conduce. Cei care a câştigat pentru noi şi alte recorduri- cel mai scurt mandat de premier, al dlui Stolojan, cel mai de stânga partid de dreapta şi vice-versa. Ori cel mai antisocial minister social, singurul guvern care nu-şi propune să înfiinţeze locuri de muncă, ba dimpotrivă, să le desfiinţeze. Sau singurul guvern care nu are program de guvernare. Ori, dacă l-a avut, este singurul guvern care l-a schimbat fundamental, contrazicându-se, uneori de mai multe ori pe zi. A bătut astfel toate recordurile. Ce ne-am face fără aceste muze prolifice? N-am mai avea spirit de campioni, n-am mai bate atâtea recorduri. Am fi nimic.

25 aprilie 2009

Page 23: Vorbe de Serb_revazuta

Bătuţi cu lanţul geneticăPolitica e pentru români o chestiune de familie. Soţul îşi îndrumă cu

lanţul conjugal soţia iubitoare la vot. O monitorizează bine, să nu facă prostii cu ştampila. Copiii sunt şi ei grijulii cu părinţii infirmi, eventual rău-văzători. Şi nici părinţii în putere nu se dau în lături să-şi ducă progeniturile trecute de vârsta primelor întrebări politice pe calea luminoasă a partidului unic, de familie, aşa cum au făcut-o propriii părinţi în perioada comunistă, când votau la vedere şi cu zâmbetul pe buze pentru mândreţe de cârmaci. Voinţa politică este, în mare măsură, reţeaua care vascularizează şi oxigenează familiile. Politicienii care pompează un ban în plus prin arterele îngroşate de vârstă şi perfuzii ale pensionarilor ţintesc, de fapt, către familiile acestora. Chiar dacă atrofiat de vârstă, Alzheimer sau pur şi simplu uzura anilor, creierul familiei le va dicta celor mai sentimentali o direcţie politică.

Adevăratele familii politice încep din sânul familiei biologice unde curentul, doctrina, direcţia şi principiile politice sunt dictate cu furtunul, furca, toporul sau biciul. Biblioteca de filosofie politică are urme organice pe cotoarele ei. Ne aşteptăm degeaba ca partidele să înceapă să se definească şi să lanseze proiecte politice doctrinare, în siajul sau alături de marii teoreticieni ai filosofiei politice. Teoreticienii marilor doctrine trăiesc în anexele sociale şi sunt anonimi. Nu e de mirare că politicienii, ca nişte copii atenţi ce sunt, citesc limbajul trupului acestor profeţi sociali şi se uită în sondaje pentru a învăţa din spaimele şi extazele marii familii sociale ce ar trebui şi ce nu să spună de la tribune, dacă vor să nu rişte un baston din partea bunicilor, care să-i trimită din urne direct în cimitirul elefanţilor. Politicienii învaţă această lecţie, ştiind că de ea depinde speranţa lor la viaţă. Şi după ce o învaţă, o transmit mai departe progeniturilor. Pentru că, nu-i aşa? politica e o boală de familie, transmisă genetic. Politicienii de azi şi-au trimis păcatele tinereţii la studii în străinătate. Că tot finanţăm cu toţii procesul de educaţie. Apoi organigramele administraţiei de stat sau ale instituţiilor publice s-au umplut cu generaţia a doua, puberii noii clase politice, beizadele întreţinute din fonduri publice sau de firmele cliente ale partidului-stat care înţeleg să investească în viitor, plătind o leafă substanţială în conturile moştenitorilor oligarhici. Când cresc mai mari, sunt puşi să păstorească averea familiei. Sunt lăsaţi să se confrunte cu greutăţile vieţii, cu simpatiile şi antipatiile politico-financiare, cu cotizaţia la partid, cu dosarele primite la pachet alături de moştenirea de familie. Părinţii îi lasă să se călească în

Page 24: Vorbe de Serb_revazuta

confruntarea cu greutăţile - fiecare să-şi poarte dosarele. Unii, pagini consistente de delaţiuni la securitate. Alţii, dosare penale pentru escrocheriile făcute la sânul familiei sale politice. Părinţii obosiţi şi tracasaţi că trebuie să dea socoteală pentru trecutul lor şi-au delegat prezentul, şi el penal, în portofoliul copiilor. Astfel că agendele de familie sunt secrete, fiecare are ceva de ascuns: o contabilitate dublă, o viaţă dublă, cum ar putea corespunde urgenţele societăţii româneşti.

Politica românească e legată de mâini şi de picioare cu lanţul genetic al familiilor politice. E o fatalitate oarbă ca prezentul copiilor să fie tarat şi deformat de trecutul părinţilor, crescut ca o cocoaşă în cârca realităţii. Pe de altă parte nu poţi să nu remarci că noii cocoşaţi sunt fericiţi, lipsiţi de complexe şi întrebări etice. Se pregătesc să intre pe scena politică şi sunt doar puţin nemulţumiţi că, după ce le-au dat cheile de la afaceri, părinţii nu evacuează scena, să le facă loc mai repede.

Dacă ne mai îndoim cumva de teoria evoluţionistă, cel puţin în formele sale diafane şi subliminale, restrânse la trăsăturile de familie şi la un orizont istoric limitat pe patru-cinci decenii, ar trebui să cercetăm mai bine lanţul trofic al societăţii şi, în special, cuşca animalelor prădătoare mari, unde s-au strâns familii doctrinare. E drept, transformaţionismul se joacă din plin cu societatea românească iar evoluţionismul a început să derapeze, de parcă mesajul genetic ar fi şifonat şi indescifrabil. Lupta pentru existenţă, de pildă, a devenit lupta pentru mititei sau sărmăluţe. Progresul şi evoluţia individului înseamnă un loc mai bun pe lista asistaţilor sociali sau politici ( căci aspiranţii la europarlamentare ce sunt?). Dacă e să ne luăm după marile legi ale geneticii, noile trăsături comportamentale care inovează pe marginea celor moştenite sunt, de fapt, rezultate din efortul de adaptare la momentul istoric respectiv, sunt provenite din voinţa fiecărui individ de a câştiga teren în cursa înarmării speciei. Frica de catastrofă, obsesia extincţiei vor determina selecţia genelor învingătoare, cele care înzestrează organismul cu gheare şi plisc suficient de puternice. De aceea, din punct de vedere mental, pe piaţa ideologiilor, doctrina care a câştigat este cea comunistă, a omului nou. O victorie postumă care marchează ca o piatră funerară, vorba profetului, cele două decenii de eşec democratic, în care decepţiile electoratului au construit noi formule politice, noi alianţe, au împins în faţă noi familii politice care s-au dovedit, prin tot ce au făcut că au aceleaşi boli structurale ca ale partidelor înlăturate provizoriu de la putere. Nu e nevoie, aşadar, de

Page 25: Vorbe de Serb_revazuta

comunism, pentru a obţine omul nou, ci doar nişte oameni foarte vechi, asurziţi şi sălbăticiţi de foamea de putere. De la comunism au moştenit cinismul, populismul şi digestia gălăgioasă, stihinică, pustiitoare căreia i se spune discurs politic...

12 mai

Page 26: Vorbe de Serb_revazuta

Filosof, adică tâmpitAcum câţiva ani s-a aflat despre o doamnă din politica românească,

plasată mereu, cu scor mare, pe lista politicienilor demni de încrederea electoratului, că a fost turnătoare la securitate, pe vremea comuniştilor. La început, femeia, crezând probabil că ar putea negocia adevărul, a negat ironic toate informaţiile însă groapa săpată acum 30 de ani a înghiţit-o într-o clipă. Iar lespedea i-a pus-o un articol semnat de unul dintre apropiaţii preşedintelui care literalmente şi în toate sensurile, inclusiv cel filosofic, a desfiinţat-o. Era prima dintr-o listă de intelectuali-foşti complici ai unei perioade pe care, ulterior, pretindeau că vor s-o înţeleagă şi descifreze. Că au întreţinut relaţii contra naturii cu securitatea nu mai poate fi tăgăduit. Probabil că intelectualitatea ca întreg nu şi-a mai revenit nici azi după acele izbituri. Din câte vedem nici nu ar avea cum. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când aud că trebuie să aşteptăm ca intelectualii români să scoată societatea din beznă îmi vine să casc de plictiseală. În primul rând, pentru că nu mai înţeleg, de la o vreme, ce înseamnă intelectual român. Or fi domnii aceia care ţin calea, cocoşaţi de servilism, mai-marilor zilei? Or fi cei care apar pe la televizor pentru a face hermeneutica scârnăviilor domneşti sau pentru a ne introduce în haznalele metafizice ale puternicilor zilei, făcându-ne părtaşii involuntari ai propriei rinocerizări? Or fi cei care-l caută pe Becali la origini? Sau din cei cu limba moale, care frăgezesc pantofii lui Băsescu? Mi-e teamă că nu am văzut demult intelectual român, mai puţin cei care au fost alungaţi cu pietre şi câţiva dintre cei pe care oligarhia culturală îi ţine încarcercaţi în provincie sau în uitare. După ce dispar, ne putem mira de ei şi vorbi despre măreţia anonimatului intelectual, că răsucelile lor în mormânt nu ne mai deranjează.

Intelectualitatea din România e urmărită de mai mulţi asasini plătiţi din banul public. Primul pe listă e, fireşte, marele maestru de lumini şi umbre Traian Băsescu. El i-a rătăcit pe intelectuali prin pivniţele Cotrocenilor. Îi mai auzim când şi când oftând de plăcere, dar nu cer ajutor, pentru că s-au adaptat la viaţa de subsol. Apoi, nici măcar demnitarii publici nu dau prea mulţi bani pe intelectuali, dacă nu fac parte din grupul privilegiat de ţuţări ai puterii. Dacă da, atunci vor fi primii la burse în strănătate, la traduceri în 8 limbi şi ruseşte, la demnităţi bine remunerate. Şi, fireşte, la acolada intelectualităţii pe care şi-o pot plimba pe coperta cărţilor şi pe platourile televiziunilor. Intelectualitatea nu mai este un proces alchimic, ci pur şi simplu chimic-asta şi explică permanentul miros de sulf din jurul acestor centri de putere intelectuală. O

Page 27: Vorbe de Serb_revazuta

fi mirosul unei intimităţi nepăsătoare? O fi cel împrăştiat odată cu semnarea pactului faustic? Cine poate şti? S-a dus vremea când intelectualii făceau foamea pentru a apăra o idee. Nu şi-a dat nimeni foc pentru că dosarele securităţii au rămas în sertarele serviciilor secrete. Nici măcar o demisie nu şi-a dat vreunul dintre intelectualii români în care ne puseserăm cu toţii speranţa că vor pune mâna să scoată din beznă istoria recentă a României, spărgând zidurile, lăsând lumina să intre. Mi-am spus mereu că, probabil, nu au făcut-o pentru că au alte socoteli, necunoscute mie, poate că au fost mânaţi de speranţe, poate că au crezut în mai bine. Cine poate şti? Am crezut mult timp că intelectualii respectivi, chiar dacă nu mă cunosc, îmi vor binele. Chiar dacă vremurile erau mizerabile şi prezentul era confiscat de nişte caricaturi politice, eram stăpâni cel puţin pe trecut, prin intelectualii care, chipurile, abia aşteptau să cotrobăie prin dulapul plin de schelete al puterii. Nu au făcut-o. Arhivele securităţii sunt şi astăzi, la atâţia ani după comunism, quasi-impenetrabile. Iar cei în care ne puseserăm speranţa îşi freacă tandri pielea de rinoceri de jilţul puterii, gata oricând să iasă să explice că unde dă stăpânul, creşte. Ei, cei care până mai ieri vorbeau despre democraţie în fraze pline de citate şi aluzii, acceptă azi violul în grup al democraţiei, îşi pun uniformă de partid, cravată de pionier, cântă realizările la hectar, ctitoriile şi icoana Domnului, repede vărsătoare de lacrimi nevinovate. Sunt cei care acum opt ani ne cereau să votăm cu Iliescu, să nu iasă Vadim. Sunt cei pentru care a manifesta pentru apărarea democraţiei înseamnă a manifesta pentru Traian Băsescu şi partidul său.

Aşadar, dacă dl Liiceanu vine să-mi explice cum se face că intelectualii din siajul preşedintelui sunt persoane independente care nu au avut de profitat de pe urma slugărelii pe la palatul preşedintelui, nu pot decât să casc a plictis. Probabil că nu sunt intelectual de nu mă convinge defel această litanie. Mereu mă gândesc la funcţiile publice primite de aceşti apropiaţi ai diverşilor preşedinţi. Au publicat în vremuri de muţenie naţională, au studiat în străinătate, pe vremurile când România era captiva frontierelor şi a xenofobiei. Apoi s-au instalat în lojile puterii, de unde nu-i mai dă jos nimeni.

Sunt ambasadori, parlamentari aici sau la Bruxelles, înalţi demnitari care ştiu de-acum trag în toate părţile de limba de cauciuc a instituţiilor europene. Rămâne un mister cum intelectualitatea din România a fost redusă la bazinul cu foci de pe lângă preşedinte. Abia asta e îngrijorător: că

Page 28: Vorbe de Serb_revazuta

lista intelectualilor din România, deşi tot mai scurtă, a ajuns să fie dominată de apropiaţii preşedintelui. Şi, fireşte, pe unul dintre locurile fruntaşe, de fiica preşedintelui, recent europarlamentara Elena.

iunie 2009

Page 29: Vorbe de Serb_revazuta

Muzica prostosferelorDupă modelul gravitaţiei, cea mai slabă forţă cosmică, dar şi cea mai

tenace, prostia a organizat cosmosul în galaxii, nebuloase, nori şi găuri negre. Uneori suprapunându-şi voluptuos şi vicios meridianele peste cele ale puterii. Sau ale oligarhiei intelectuale. Cum s-ar spune, peste animus şi anima. Substituindu-se realităţii. E ştiut că educaţia de mai multe mandate politice te poate duce mai aproape de miezul de foc al prostocraţiei, în cel mai dens substrat al prostosferei. Tot acolo ajungi, dacă-ţi injectezi spirtul vremii, traficat pe canalele de informaţie, direct în centrul gândirii sau imaginaţiei. Aspiranţi la putere, pitici harnici şi voinici, cultivaţi cu multă risipă de îngrăşăminte prin pepinierele partidelor sau prin coclauri universitare, proaspăt spălaţi la creieri, grăbiţi-vă să prindeţi un loc confortabil: convoaiele către prostosferă circulă non-stop, zi şi noapte, strivind credincioşii sau simplii curioşi cu senilele, ca uriaşele procesiuni!

Unul dintre condimentele cele mai înţepătoare: siguranţa de sine. Încrederea neţărmurită. Lumea fără întrebări. E greu de conceput, nu? o lume fără întrebări. E un fel de a spune că am descoperit o lume din care am evacuat răul. O lume perfectă. Stricată poate doar de prezenţa celorlalţi, a celor care nu sunt de-ai tăi, a celor de dincolo de pragul înţelegerii. Răul sunt ceilalţi. De dincolo de cordonul sanitar. Căci, din fericire, prostosfera este exclusivistă şi ţine la puritatea ideologică. Te va evacua de îndată ce va simţi că-i pui la îndoială valorile. Astfel că trebuie să treci prin şcoli serioase în care să înveţi să stai drepţi în faţa autorităţii. Creierul la control. Despătureşte-l. Deparazitează-l.

Pentru ceilalţi, refugiaţi în munţi sau în profunzimea cosmică: închideţi televizorul, gazetele. Evitaţi realitatea mediată şi mediatică. Oamenii au devenit anume captivii caselor, ţinuţi în arest la domiciu de telenovele şi jurnale politice. Ni s-a spus că o imagine e mai importantă decât o mie de cuvinte, că gusturile nu se discută, că libertatea trebuie mediată de voinţa statului, că suntem martori ai unui proces extins de reforme, că suntem importanţi câtă vreme nu vorbim. Ni s-a spus că e fundamental ce gândeşte nu ştiu ce broscoi politic sau ce publică nu ştiu ce meduză plutind diafan în prostosferă. Că e esenţial să aflăm ce gânduri răsclocite se revarsă din clisa filosofală pe care patinează nu ştiu care intelectual cu căpăstru înflorat şi spinarea învineţită de bice de mătase.

Sunteţi puşi la punct de generaţia intelectuală a wikipidioţilor. Indiferent de liga în care jucaţi, de pricepere, experienţă, educaţie, independenţă sau puritate intelectuală, sunteţi executaţi din două clicuri de calculator, cu două citate smulse din cutia digitală a Pandorei. Anii de

Page 30: Vorbe de Serb_revazuta

căutări intelectuale, de curiozitate, de greşeli şi mirări, de eşecuri şi alunecări în gol sunt nimic faţă de prostosfera internauţilor. Faţă de misterele şi profunzimea lui Dan Brown, de suficienţa şi împăcarea agresivă cu propria mizeria a Bisericii, de analfabetismul formatorilor şi deformatorilor de opinie. Sunt zero faţă de cinismul binefăcătorilor neamului şi de tot ce decurge din nesimţirea, nepăsarea, prostia condimentată de mistificări cu ştaif.

Prostia îşi poartă ca un coif de aur, rece, mort-propriul creier. Să nu spun propria fiinţă. Prostia se grăbeşte să-şi implanteze excelenţa, perfecţiunea. Oamenii nu mai au timp de greşeli, ezitări, învârteli în jurul cozii şi experimentări. Experienţa, sentimentele, iubirea, ura, chiar şi greaţa trebuie scurtcircuitate. Doar pentru ce s-au inventat pastilele!? Pentru ce ne-au inundat cărţile motivaţionale, liftingul facial, implanturirile mamare, cursurile de management al propriei fiinţe, religia autoperfecţionării, cursurile de sex total, filosofia lui cum să vă plac în 10 minute, cum să conduc o conversaţie fără să supăr pe nimeni, cum să-mi fac loc în panelul de conducere fără efort... Pe scurt: filosofia pentru prostuţi, engleza în 15 minute, istoria Romei în 20 de pagini ilustrate, cum să ne educăm sentimentele pentru a iubi mai bine...Când stăpânii prostosferei au decis să înghită mizeria, în loc s-o evacueze, au dat dovadă că au în loc de creier, un vas de porţelan. Problema e că vasul de porţelan evacuează mizeria în stradă. Instituţiile puterii pretind că s-au vindecat de trecut. Un fel de a spune că l-au uitat, dacă asta poate fi numită vindecare. Dar oamenii care trec pe stradă ce vină au? Sunt nevoiţi să-şi suflece izmene, să meargă pe vârfuri. Aşa e, proştii nu au întrebări. Îşi păstrează faţa întinsă.

De-ar fi doar proştii, poate că s-ar putea trăi. La urma urmei, poţi duce în cârcă şi poftele prostosferei, pretenţiile ei, inteligenţa ei de ciocănitoare hoaţă, gata să ridice altare pentru orice sclipici găsit în cale. Suficient să o ignori şi să eviţi forţa ei gravitaţională. Însă în urma (sau în umbra) proştilor gălăgioşi, gata să ne epateze cu puterea şi cultura lor de-a gata, se află haita discretă a celor care umflă prostosfera, o medaliază, o subvenţionează şi o pun pe orbită. Artizanii cosmosului de plastic. Al galaxiilor de proşti. Sunt cei care profită de pe urma amneziei şi prostiei subsidiare, sunt mistificatorii, cei care pentru care viitorul e clar, doar trecutul este incert. Sunt cei care aşază proştii pe orbită, care meditează la propria eternitate, cei care ne îngroapă sub un firmament de plastic, acolo unde se aude nonstop, ca de la buticul din spatele blocului, muzica prostosferelor. Maneaua sferelor.

Page 31: Vorbe de Serb_revazuta

Broasca de dimineaţăCică nu eşti politician de-ajuns dacă nu poţi înghiţi dimineaţa o

broască pe burta goală! Cei care nu pot, să se lase păgubaşi. La câte mocirle sunt, nu e de mirare că şi broaştele-s destule. Politicienii români ne dau suficiente motive să le dorim acest meniu. E spre binele lor! Păi cum ai putea supravieţui, cum te-ai mai putea uita în oglindă, cum ai mai rezista fără să te îmbolnăveşti de icter, decât mâncând cotidiana broasca râioasă?! De altfel, broasca face respiraţia mai proaspătă şi îmbunătăţeşte performanţele vocale. Astfel că politicienii români reuşesc performanţa să-şi lege rinocerita de consumul aproape patologic de broaşte şi alte mizerii. Prin gura de rai curg torenţial broaşte la vale, înghiţite de multe ori din reflex, fără a fi nevoie, fără număr, la orice zi, pe burta goală, dar şi peste straturi de caviar, somon fume sau de turnedo Rossini, spălate de valuri spumoase de şampanie. Broaştele politice înghiţite la momentul oportun deschid toate porţile. Aşa au ajuns politicienii (şi nu numai ei, ci mulţi dintre reprezentanţii intelighenţiei) să se caute reciproc de paraziţi şi să cureţe pliscul deschis al camarazii de resturi. Căci fără plisc nu am mai avea discursuri şi nici broaştele nu ar mai avea pe unde se evacua în tunelul oranj. Aceasta solidaritate de grup a maturizat ( sau poate a senilizat) un segment social, altminteri infantil şi limitat din punct de vedere mental. Omnipotenta oligarhie se bazează tocmai pe faptul că a abrogat limitele morale inferioare. Au demonstrat-o alegerile, dar şi discursul politic de zi cu zi. Politienii şi galaxia lor de clienţi au reuşit să ducă pe culmi artistice impostura, mizeria morală, lichelismul, imparţialitatea mercenariatului şi răceala lipsei de principii... Chiar că-ţi trebuie o piele de broască să le cuprinzi pe toate acestea! Decât să ne uităm în zarea politică după vreo idee sau vreun principiu, ar trebui să ne lăsăm păgubaşi. Fiinţa şi principiile au căzut victime mâncătorilor de broaşte. Aceştia capătă ceva din consistenţa simbolică a broaştelor. Devin carnivori, trăind din insecte sau icrele peştilor, le plac mediile sulfuroase, apele tulburi. Sunt amfibieni incerţi, trăind între regnuri şi lumi, flexibili şi pricepuţi la sărituri acrobatice când e vorba să-şi imobilizeze prada, dar apărându-se cu abilitate când sunt prinse, lovind cu picioarele, muşcând sau intoxicându-şi adversarul cu aburii otrăvurilor emanate prin piele. Nu degeaba mare parte din sistemul nervos al broaştelor corespunde celui omenesc. Nu doar pentru că, undeva prin hăţişurile evoluţiei, ne-am speriat şi hăituit pe crengile copacului-animal, ci şi pentru că oamenii au consumat multe broaşte, poate şi pentru a nu fi consumaţi de la rândul lor de amfibienele gigant din zorii istoriei. Nicăieri nu s-a pomenit contopire

Page 32: Vorbe de Serb_revazuta

simpatetică mai aproape de perfecţiune ca între persoanele publice din România şi broaştele de la micul dejun. Căci dacă nu ai o broască pe măsură, trebuie s-o cauţi şi s-o consumi, indiferent de consecinţe. Poate chiar să jinduieşti puţin după ea, s-o invoci prin discursuri bine chitite. Să i te dărui, s-o personifici, să devii omul-broască. Broasca totem. Problema e că mai toţi cei numiţi au devenit mari consumatori de broaşte pentru că li s-a spus să facă asta. Sau în sângele lor pluteşte încifrată această nevoie: nevoia ( devenită plăcere) de a te contopi cu broaştele. O nevoie antrenată de ani de lichelism intelectual, servilism politic sau handicap social. Înhaţă broaştele din slugărnicie, pentru a-şi mulţumi stăpânii care, la rândul lor, trebuie să dea socoteală pe scară ierarhică care, ca nişte peşti mari ce sunt, dacă nu ar avea liota de personaje deghizate în broaşte, nu ar avea ce mânca de-a lungul întregii zile. Obsedaţi să le facă pe plac adevăraţilor patroni, mare parte dintre figuranţii vieţii publice fac pe vânătorii pe marginea lacului. Şi poate că nu ar fi nicio problemă. La urma urmei, nu noi mâncăm broaştele, ci ei. Mai rău e că li se umflă broaştele în burtă, pentru că vor să fie mari cât boii. Se umflă şi crapă.

31 decembrie 2009

Page 33: Vorbe de Serb_revazuta

Lovituri de teatru absurd

Maniacii după telenovele trăiesc extazul unor tot mai întortocheate întorsături de situaţie. S-ar părea că viaţa este o gravă eroare umană, mai ales când karma te face să-ţi duci zilele într-o România postapocaliptică, pustiită de plăgile Egiptului, de lăcuste, broaşte, şerpi şi clienţi politici, hăcuită de luptele gangstereşti dintre partide, zdrenţuită de piticii din fruntea statului care au orgoliul de a face politică de prima mână într-o ţară de mâna a doua (sic!), zdrobită între datoriile trecute, prezente şi viitoare. Aşa ne-a fost dat să fie aşezate toate: într-o ţară care se vrea pragmatică şi desprinsă de idiosincraziile trecutului ( 'pragmatică, orientată către viitor', după cum spunea Adrian Năstase, unul dintre cei care au renăscut simţul haiduciei la români), cu creierii spălaţi de cele mai frecvente 99 de amintiri ceauşiste, o ţară amatoare de stimulente ( financiare, etnobotanice, sexuale), locuind într-un prezent tot mai îngust pentru că nici cu viitorul nu stă prea bine, de când l-a arvunit la bănci şi l-a sărăcit printr-o criză de care au beneficiat din plin căpuşele de partid şi de stat.

Într-o ţară aflată în plin război civil ( instituţiile statului se luptă între ele, salariaţii invadează instituţiile unde sunt angajaţi, ţinându-i ostateci pe şefi până ce aceştia cer un schimb de prizonieri, jandarmeria fraternizează tăcut cu poliţia în faţa palatului prezidenţial, Senatul este în război cu Camera Deputaţilor, judecătorii pactizează cu infractorii, serviciile secrete intră tot mai mult în sufletul şi în telefoanele noastre iar toate instituţiile folosesc contribuabilii pe post de scut uman), loviturile de teatru sunt fireşti şi folositoare ca un masaj cardiac făcut unui pacient în moarte clinică: îl ţin în viaţă, dar nu-i redau cunoştinţa. La urma-urmei, la ce folos cunoştinţă fără conştiinţă? Din când în când, i se mai administrează câte un şoc electric şi iată-l pe beneficiarul teatrului de toate zilele: un mort frumos cu ochii vii.

Pentru că vorbim despre simţire (şi nesimţire) dramatică la români: unul dintre cele mai reuşite momente comice ale noii arte politice a fost substituirea candidatului la prezidenţialele din 2004. E drept, cel substituit fusese, înainte vreme, directoraşul ceauşist al valutei, aşadar va fi ştiut prea-bine pe unde şi de ce-şi depune icrele Securitatea. De asemeni, va fi ştiut şi de ce noua revoluţie întindea democratic tenul celor mai feroce instituţii ale statului comunist ( serviciile secrete, justiţia, armata...) Ar trebui să spunem şi că, după un an în fruntea guvernului, a fost susţinător înflăcărat al lui Iliescu la alegerile din 1996 dar, în mod inexplicabil ( oare?), a fost vindecat de apropiaţii lui Valeriu Stoica de toate bubele şi

Page 34: Vorbe de Serb_revazuta

folosit ca imagine a liberalismului şi noii democraţii. Fostul viitor candidat al opoziţiei a fost înlocuit de un scamator care

cu un ochi plângea şi cu altul râdea, derutându-i astfel pe toţi. Era fostul şef al reprezentanţei maritime a României la Anvers, funcţie pe care n-o putea obţine decât cu binecuvântarea Securităţii. El a subminat sistemul maritim din interior (pe vremea când cel pe care-l înlocuia era premier) vânzând mare parte din flota României pe preţuri de nimic. A urmat, spre stupefacţia alegătorilor de bună-credinţă, trecerea patologică a partidului prezidenţial de la stânga (partea diavolului) la dreapta politicii, transformându-se, ca în basme, dintr-un gnom socialist, în cel mai eficient aspirator politic din ultimele decenii care a adunat oameni unşi cu toate alifiile politice, bani să iasă. Apoi s-a ( şi ne-a) consumat prelungul episod al răpirii jurnaliştilor în Iraq, intens exploatat mediatic şi la nivel înalt, act teatral de un rafinament frizând genialitatea, urmat de o gripă aviară care a produs infinit mai puţine victime şi mai multe pagube financiare decât gripele sezoniere din ultimul deceniu. S-au produs, tot peste noapte (dar după cincinale de deturnări de bani şi incompetenţă), viituri a căror adâncime a fost măsurată nu numai de agoniseala de-o viaţă a oamenilor, dar şi de cizmele cu carâmb înalt ale tuturor demnitarilor prezenţi la datorie, care scrutau cu priviri preocupate bazinul hidrografic şi pe cel electoral, să le vadă cum se umflă. Căci, se ştie, catastrofele pompează steroizi în muşchiul electoral.

După ultimul mandat al lui Iliescu, pustiu ca un deşert de gheaţă în care doar lichenii, virusurile şi microbii mai supravieţuiesc, teatralitatea absurdă a mandatelor Băsescu pare să ne fi adus sângele în obraji, semn de sănătate, dar şi de proximitate a unui atac cerebral. În ultima vreme, loviturile de teatru s-au mai diversificat şi seamănă tot mai mult cu nişte lovituri de stat. O mică scenetă care se joacă cu pulsul slăbit al pensionarilor: preşedintele Camerei Deputaţilor ajutat de complici, falsifică haiduceşte un vot decisiv în cazul legii pensiilor, Curtea Constituţională se face că plouă după ce magistraţii sunt puşi sub protecţia unei legi speciale şi validează legea reîntoarsă, însă, în Parlament de principalul ei lobbyist, preşedintele ţării, care a invocat nişte motive subţiri, contrazicându-se la mai puţin de o lună după ce susţinuse fără rezerve acea formă a legii. Sunt tot atâtea lovituri de teatru pe care statul (establishmentul politic şi administrativ al ţării) le administrează în plexul cetăţeanului de rând de-i taie răsuflarea şi îi aduce lacrimi în ochi.

Şi pentru ca lucrurile să fie tot mai încâlcite iar intriga să producă puncte culminante tăioase ca vârful crizei, oamenii obişnuiţi sunt, şi ei,

Page 35: Vorbe de Serb_revazuta

transformaţi în actori de teatru absurd, deşi au fost prăduiţi de toate, inclusiv de simţul critic şi de liberul arbitru. Somnolenţi, participă la comedia electorală a erorilor, girând pe unul sau pe altul, dezicându-se apoi de toţi şi căutând cea mai apropiată ieşire din teatru şi din ţară. Se miră cineva că în ţara loviturilor de teatru s-au aglomerat scările de incendiu şi ieşirile de urgenţă?

Unde încape adevărul printre atâtea poante, şmecherii stilistice, anecdote, suspans şi întorsături de situaţie? Dacă împăratului i se spune că e gol, el pune să i se facă un rând de haine din pielea indiscretului. Zilele trecute, singurul laureat al premiului Nobel pentru literatură pe care vrem (cu oarecare temei) să-l anexăm culturii noastre a spus că invocarea rezistenţei prin cultură este superfluă, un exerciţiu de amiraţie postcomunistă fără suport în realitate. A fost făcută una cu pământul strămoşesc: s-a spus că a profitat de viaţa din România (adică de experienţa penibilă, dureroasă a dictaturii, subliniem), viaţă de mizerie care a fost principala sursă de inspiraţie din romanele ei, pentru a-i terfeli valorile, acum, când s-a văzut cu Nobelul, un Nobel la care au colaborat deopotrivă şi sursele ei de inspiraţie, actorii şi figuranţii perioadei comuniste, securiştii, oamenii de rând, tinerii şi bătrânii, miliţienii şi securiştii, pe scurt, toţi. Intelectualii români ar putea, la rigoare, să-i ceară copyright pentru că au stat nemişcaţi pe marginea dezastrului, ca nudurile din saloanele de pictură, pozând pentru romanele Hertei Müller.

Rezistenţa prin cultură este una dintre marotele intelectualităţii noastre care (mai puţin câteva notabile excepţii marginalizate şi astăzi, ce ciudat, nu?) nu vrea să se spună că a stat degeaba în perioada comunistă. Nu ştim cum se va numi peste ani rezistenţa prin cultură a nenumăraţilor lachei intelectuali ai demnitarilor de astăzi. Oare ce fac ei astăzi tot rezistenţă prin cultură se va numi? Sau o fi rezistenţa prin portofel? Acest afront a fost singura lovitură de teatru care a părut să clintească, în ultima vreme, ceva mai mult decât o şuviţă de păr printre susţinătorii necondiţionaţi ai actualei puteri. Oricum, intelectualii amploaiaţi s-au grăbit să cauterizeze această rană cu cataplasme de amnezie şi nesimţire peste care a mai pus şi preşedintele nişte decoraţii arătându-le că le preţuieşte supleţea şi serviciul merituos în slujba marelui om nu doar prin diurne şi slujbe, ci şi prin glorie şi nemurire instituţională.

Astfel au descoperit oamenii de rând că aşteaptă degeaba să fie salvaţi. Nu e nimeni s-o facă. Oricum, românului de rând i s-a cam aplecat de atâtea întorsături de situaţie şi nu mai ştie pe unde e ieşirea. Şi nici puternicii zilei nu par să mai ştie dar, cu toate acestea, sunt foarte bine-

Page 36: Vorbe de Serb_revazuta

dispuşi, spală toate evenimentele zilei în şampanie, le flambează în miezul unui ev aprins şi ni le transfuzează la ceas de seară, prin tubul televizorului. Au şi ei dreptatea lor. La urma-urmei, de ce ar ieşi din criză când aceasta e cea care furnizează materia primă a tuturor loviturilor de teatru: frică, foame, sărăcie, amnezie, desfiinţarea omului de către om?

octombrie 2010

Page 37: Vorbe de Serb_revazuta

Botezătorul şi bine-spălătorul de creieri

Am fost prezent acum câteva decenii ( ah, prea multe!) la una dintre puţinele (pe-atunci) manifestaţii culturale unde se practica spontaneitatea, altminteri interzisă prin decret. O liturghie laică la lumina torţelor, în Sala Polivalentă, altar sacru al multor servicii divine comuniste. Acolo oficia un preot al timpurilor moderne, cu părul în vânt, cu gesturi energice, un fantast revoluţionar de profesie, indignat în trohei şi iambi, patetic în dactili şi amfibrahi. Era marele sacerdot, noul ( pe-atunci) opiu al poporului, vândut la pachet cu programul partidului rimat şi ritmat, cu luminile cincinalelor şi cu bezna mortală în care fusese îngropat trecutul. Alături de acesta, oficiau diverse slujbe diaconale mărunţei aduşi de spate din respect în faţa semizeului care avea relaţii bine plasate. Cântau, recitau în transă, exorcizaţi de umbra marelui bard. Am mai păstrat doar amintirea incertă a sălii cufundate într-un amurg apocaliptic şi a publicului recitând în transă imne, rugi şi laude, unii chiar lăcrimând extatic. Spectacolele erau construite ca nişte catedrale al căror climax împietrit îi transporta pe enoriaşi chiar în mijlocul evului aprins, psalmodiind halucinaţi, alături de cantorii (cantautorii) oficiali, numele sacrei treimi, sfânta familie care levita în mijlocul constalaţiilor, admirând placid canoanele şi mătăniile colective. Scenograful acestui spectacol de geniu era însuşi preotul poporului care, după lungi perioade de dresaj colectiv şi recitări în cor, ridica masele în picioare şi le îndemna să scandeze numele zeilor. Aplica reţeta Meditaţiei transcedentale, profitând că profetul acesteia fusese expulzat iar ucenicii săi-arestaţi.

Am rămas de-atunci, din anii '70, cu un sentiment de groază şi respect faţă de puterea acestui om ( şi a celor ca el) de a provoca stihiile şi a arvuni salvatorii, cei care, zice-se, ne redădeau fiinţa, transformându-ne în oameni noi. E de înţeles impactul acestor interminabile bombardamente propagandistice: miracolul transformării în omul nou prin terapie muzicală şi poetică era singurul spectacol transmis în direct la radio şi, uneori, fragmentar, la televiziune. Unora li se părea o rază de primăvară în iarna atomică a comunismului. Alţii credeau că e singurul loc în care te poţi regăsi prin bezna comunistă. Unii se fereau să meargă la aceste spectacole, considerând că orice contact cu poetul de curte al dictaturii te putea macula. Însă tinerii erau târâţi de valul înspăimântător al opiniei publice, de prieteni, colegi de clasă, întâmplare, bilete cu preţ redus şi curiozitatea de a merge acolo pentru a vedea ce sens au toate acestea. Multă vreme acest spectacol a consumat energia, teribilismul şi potenţiala foame

Page 38: Vorbe de Serb_revazuta

culturală a tinerilor. Mulţi şi-au aprins prima ţigară de la nestinsa vatră flower power, acolo au băut prima sticlă de bere ori s-au îndrăgostit lulea de fetele cu păr lung care-şi vărsau oful pe scenă. Un Woodstock parodic, de cămin cultural, păzit de paznici şi câini-lupi să nu iasă nimeni înainte de coborârea luminii şi ruperea pâinii. Totul corespundea visului american din filmele de stânga cu care fuseseră îndoctrinaţi locuitorii lagărului comunist. De altfel, chiar şi Piaţa Universităţii a folosit ceva din pietrele scăpate din zidul acestei biserici ( ba chiar şi unele pietre de boltă) să construiască prima redută anticomunistă.

Căci primul motor al uriaşei construcţii se baza, în primul rând, pe pustiul cultural comunist în care orice mişcare (sau nemişcare) era strict controlată şi orice oftat era îndosariat în opisuri. În mod paradoxal, cea mai cenuşie perioadă istorică ne voia veseli, entuziaşti, fredonând cântecele de vitejie şi zâmbind, chiar dacă prinşi în ambuscadele zilnice ale nepăsării şi represiunii instituţionalizate. Marele preot părea un insurgent care trasa prima frontieră între sinele fiecăruia şi propagandă. S-o spunem că, spre fericirea nostalgicilor, vremurile acelea nu au apus şi le seamănă celor în care trăim, tocmai prin împuţinarea fiinţei şi prin proliferarea rinocerilor, a papagalilor şi a vulturilor. Liturghiile tricolore bandajau atunci urmele adânci şi obrintite pe care le-a lăsat în suflete propaganda parohială a Cântării României şi pe această rejecţie tacită a culturii oficiale se şi baza marele preot. A devenit unul dintre cei mai eficienţi botezători ai sistemului pentru că zilnic pretindea că ne botează pentru a ne spăla bine pe creieri.

L-am revăzut după 89. Deşi micit, bruscat şi umilit de cei pe care baia de sânge din decembrie i-a trezit, marele preot a prosperat. I-a folosit îndelungul exerciţiu de răbdare şi antrenamentul de degradare suportat de la foştii stăpâni pe care nu i-a repudiat niciodată. Poate de aceea, pentru că l-au pregătit pentru războaiele democraţiei. Marele preot coborâse în lume, aventurându-se ca Orfeu în infernul politic. Şi cine, spuneţi, cine ar fi putut vătăma un poet care vrea să schimbe lumea? El şi fratele său siamez, mai jigărit îmbrăcat, dar mai agresiv, s-au făcut pescari de oameni şi au plecat în apostolat, să adune semnături pentru partid. Şi, cum ştim, nicio religie nu e suficient de rea şi obscură să nu-şi poată construi o biserică sub soare.

Aşa se face că marele preot, pe care l-am reîntâlnit în fruntea unui partid obscur, adus la guvernare de nostalgiile şi mustrările de conştiinţă ale tovarăşilor de drum, şi-a locuit fără probleme şi apostazii epoca, adaptându-se la mediu, schimbându-şi culoarea de la roşu la verde şi înapoi, după cum i-o cereau şefii de partid. Versurile lui, în mare suferinţă,

Page 39: Vorbe de Serb_revazuta

regăsiseră, cu toate acestea, drumul către scenele congreselor şi tribuna Parlamentului. Poezia lui, ca şi autorul, era nemăsurată, uriaşă, puhavă, o minciună bine ritmată, o manea avant-la lettre, o telenovelă profetică. Miezul cuvintelor împietrise, expresivitatea înţepenise şi ea ca o mască de fier pe figura poeziei. Marele poet şi-a încarcerat sufletul în miezul unor platitudini poetice care transpirau sânge de atâta rimă şi ritm. Pierdut în labirintul unei poezii fără şir, capăt sau coadă, sufletul lui a pierit de multă vreme, de foame şi sete. Marele preot i-a supravieţuit, dovedind că într-o epocă tulbure ca aceasta nu-ţi trebuie conţinut ci doar pretenţii şi ambiţii. Vei găsi mereu un amvon şi prozeliţi printre cei pe care tot tu i-ai spălat pe creieri, oştire zombie fără memorie, deci fără trecut, trăind doar pe muchia ascuţită a prezentului.

Cărţile lui, mereu mai planturoase şi mai confuze, trădau încercarea irepresibil-nevrotică şi zadarnică de a comunica, de a crea, de a produce. Omul a asimilat mecanismele marilor cincinale şi credea sincer că producţia peste măsură atrage, fără doar şi poate, calitatea peste măsură. Prinse în coperţi negre, cărţile lui făceau aluzie, parcă inconştient, la austeritatea cărţilor sfinte, dar şi la incapacitatea autorului de a transmite ceva autentic, adevărat din bezna noncomunicării. Poate şi pentru că nu a vrut niciodată să le comunice naivilor săi prozeliţi ceva. În schimb, a ţinut mereu calea deschisă pe firul scurt şi roşu cu stăpânii lui, chiar şi după ce aceştia dispăruseră. Tot teatrul pe care-l juca ( cenaclul, poeziile, ochii daţi pe spate, părul tumultos, gesturile cosmice) era dedicat stăpânilor săi. Cu aceste gesturi teatrale şi găunoase şi-a însoţit şi moartea, transformând-o în spectacol public. A jucat rolul sacerdotului, nu doar pentru că se potrivea cu felul său de a fi ci şi pentru că a ştiut toată viaţa ce înseamnă Cenaclu/cenaculum: camera de sus, unde a avut loc Cina cea de taină. Acolo, în acea cameră, conform tradiţiei catolice, a fost înfiinţată prima biserică creştină. Cum ştim, partea tare a comunismului a fost disimularea. Tocmai de aceea, cufundaţi în bezna luminoasă a bisericii lui Păunescu, mulţi şi-au pierdut pentru totdeauna minţile. Ei continuă să vadă la masa din centrul bisericii, acolo unde la ortodocşi se află soleia, pe treptele din faţa Uşilor Împărăteşti, un apostol supravieţuitor al Cinei celei de Taină. Botezătorul şi bine-spălătorul creierilor noştri.

noiembrie 2010

Page 40: Vorbe de Serb_revazuta

Ţăranul global şi ţăranul local

Ni se rupe sufletul de ţăranul român. Cică nu are canalizare, curent electric, nici măcar internet sau televiziune prin cablu. Apă curentă-ce să mai vorbim! Dacă nu era Uniunea Europeană să ne bage cu de-a sila conducta în coastă, jumătatea cea mai bună a poporului ar fi umblat şi acum cu cobiliţa în spinare, ca o întrupare a doinelor de pribegie când şi apa se revolta şi seca de sărăcia gospodăriei ţărăneşti. Cum ar putea trăi aşa ţăranii lui Simeon Florea Marian şi Artur Gorovei? Sub presiunea globalizării, a capitalismului, a revărsării fără măsură a oraşelor, ţara, cu tot cu ţărâna ei, va dispărea. Odată cu ea, se spune, va dispărea şi comoara de folclor, tradiţii şi talente care ne dădeau speranţa că eternitatea încă mai trăieşte la sat, chiar dacă îmbătrânită şi degradată. Această doină de jale este cântată pe diverse voci care exersează de pe-acum repertoriul şi pomenile electorale. În realitate, acoperit cu cârpele mortuare ale discursurilor şi promisiunilor, ţăranul este îngropat de foamea sălbatică a autoritorităţilor locale, extorcat de bani şi produse de clienţii politicienilor la guvernare şi jefuit la drumul mare de apostolii europenismului care-i promit ieşire la marea autostradă a profitului şi modernităţii în schimbul spiritului parohial şi al inadecvării poetice la realitate. Toate aceste preocupări, lamentări şi ipocrizii sunt, însă, nişte diversiuni care acoperă o crimă perfectă. Ţăranul este doar un personaj de baladă şi monografie. Ţărănimea a fost definitiv distrusă de colectivizarea comunistă, de industrializarea şi instituţionalizarea foamei de teren şi bani, de des-fiinţarea ţăranului de către animalul politic de la oraş, de refuzul de a-şi accepta propria reputaţie şi de lenevia simbolică în care se complace ţăranul de când a fost pus la jugul revoluţiilor agrare (şi nu numai), el, cel mai contrarevoluţionar şi conservator dintre toţi. A vorbi acum despre ţăran ca despre o realitate palpabilă presupune fie neştiinţă, fie o gravă confuzie semantică. Localnicul fără curent electric, canalizare, televiziune sau internet ( ca să enumerăm suprarealistele mirări politice) care populează casele pe drumurile judeţene nu are mai multă legătură cu ţărănimea decât şeful de post dintr-o comună pierdută în geografie. În primul rând, aşa-zisul ţăran nu mai are tradiţii. Ce a mai rămas din acestea s-a integrat într-un fel de economie de schimb care presupune plata cu produse materiale a unor servicii simbolice. Seamănă puţin cu ceea ce speră să obţină politicienii care-i mituiesc pe ţărani cu materiale de

Page 41: Vorbe de Serb_revazuta

propagandă, pentru un vot şi o iubire simbolice. Arhitectura, cel mai rezistent bun cultural, era clădită pe picioare de chirpici şi s-a spulberat la prima ciocnire a civilizaţiilor, făcând loc caselor din BCA, cu termopane şi turnuleţe. Vorbirea şi-a risipit particularităţile dialectale (mult-cultivate de etimologi şi dialectologi), contaminată de telenovele, gumă de mestecat şi manele. Ţăranul de azi a pierdut culoarea locului şi, pentru că depune eforturi minime de supravieţuire, dar are capacităţi maxime de adaptare ( doar dăinuie de atâta vreme!), a ajuns să poată fi oriunde oricine şi, mai ales, orice. Colonizat de dramele mediatice şi noile cărţi populare sub forma tabloidelor, îşi globalizează neruşinarea şi îşi cultive egoul în emisiuni indecente care descriu bovarismul vieţii de la ţară, un sat care ar vrea să devină (dacă se poate peste noapte) oraş. Aşadar, cei care-şi fac iluzii că în România nu trece o zi în care autorii anonimi să nu întreţină focul producţiei folclorice, îmbogăţindu-ne tezaurul popular cu noi producţiuni de colecţie-să se trezească din beţie! Cei care cred că, dincolo de lipsa de repere a intelectualilor, de imoralismul politicii, de nepăsarea opiniei publice, anonimii populari lucrează pentru noi, păstrându-ne o oază de puritate şi noi culmi de cultură sunt naivi sau proşti sadea. Cei care mai cred că România mizerabilissimă a canibalismului politic, a prostituţiei mediatice, a lăcomiei patologice va fi salvată din infernul cotidian de inocenţa şi spiritualitatea ţăranului român ar trebui supus unor examene clinice de urgenţă. Nu există nicăieri acest rai pe pământul românesc. Nu avem unde ne salva. Chiar dacă programa şcolară şi unele emisiuni de televiziune vă oferă iluzia unei colectivităţi rurale coerente, responsabile, tradiţionaliste şi productive, în realitate lumea satului românesc este dezmembrată, sărăcită, desfiinţată cultural şi conservată cu formol în ciocanul de ţuică de pe tejgheaua birtului comunal. Tinerii au înfundat graniţele în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit decât venitul minim garantat din ţară. Mulţi dintre ei cunosc mai degrabă puşcăriile din capitalele culturale europene, în principal pentru că au încercat să sară şanţul dintre civilizaţii şi şi-au frânt picioarele într-un peisaj social pe care nu-l înţeleg. Dar chiar şi aceştia cer să efectueze pedeapsa în afara ţării pentru că nu ar mai suporta gândul să se întoarcă acasă.Unul dintre factorii esenţiali pentru coerenţa comunităţii locale este pământul, furat cu pistolul la tâmpla bunicilor noştri şi restituit cu ţârâita. Cei care ar fi vrut să-l lucreze au luptat şi au murit pe câmpul arat cu baioneta unui război inegal împotriva celor care aveau maşinile, banii pentru agricultură şi accesul la fondurile europene. Statul a cultivat o

Page 42: Vorbe de Serb_revazuta

răbdare instituţională întinsă pe o lungă perioadă istorică, iar ţăranii, excedaţi de acest război al nervilor, şi-au abadonat încet-încet pretenţiile şi proprietăţile, ba vânzându-le orăşenilor, ba concesionându-le sau dându-le în arendă pe o perioadă de timp mai lungă decât orizontul unei vieţi. Dar ipocrizia cea mai mare miroase a tămâie. Nivelul de spiritualitate a scăzut invers proporţional cu numărul de cruci pe cap de locuitor. România are peste 18 mii de biserici ortodoxe, multe construite în perioada postcomunistă ( dar de cinci ori mai puţin şcoli şi de 60 de ori mai puţine spitale, pentru iubitorii de statistici), are o reţea mediatică ortodoxă al cărei DJ principal este însuşi patriarhul şi îşi construieşte cel mai trufaş turn Babel din sud-estul Europei. Cu toate acestea, comunităţile rurale sunt tot mai destrămate din punct de vedere spiritual. Pentru mulţi, viaţa pastorală este doar o formă de viaţă păstorească, în care colectivitatea este turma mânată de un păstor pe care, uneori, şeptelul simte nevoia să-l calce în picioare. Preoţii sunt factori de influenţă politică pe care stupida tradiţie cezaropapistă îi face să rostească la fiecare liturghie rugi pentru Stăpânul ceresc, dar şi pentru stăpânii pământeni. Aşa se face că la ţară veţi descoperi o populaţie pestriţă, în mare parte pensionată (fictiv) pe caz de boală (deşi boala ţărănimii este reală), antrenată într-o economie paralelă, de subzistenţă, pentru a face faţă lăcomiei generalizate. O populaţie îmbătrânită, mare amatoare de manele, telenovele, băuturi de care Uniunea Europeană nu a auzit ( şi nici n-ar vrea), un popor de bunici care îngrijesc de nepoţii lor abadonaţi de părinţii plecaţi la muncă sau la şomaj în alte ţări. De fapt, lacrimile pentru ţărani sunt lacrimi pentru un paradis pierdut (irecuperabil pierdut!), lacrimi stoarse de melancolia identitară a unor indivizi care nu au tăria să se mai recunoască în oglindă. Am vrea să fim buni şi deştepţi ca bătrânii satelor, frumoşi ca flăcăii plecaţi la coasă, puri ca apele izvoarelor. Să trăim în ficţiunea cărţilor de antropologie, într-un sistem social cu funcţii şi responsabilităţi clare şi eroice. Să ne luptăm şi să învingem zmeii cei răi şi pe Scaraoţchi însuşi. Să ne iubim cu Ilene Cosânzene, iar brazii şi păltinaşii să ne fie nuntaşi. Pe-atunci, în acele vremuri, viaţa omului era atât de bine fixată pe crucea zilelor şi pe roata anotimpurilor că nu trebuia decât să stai - că apele vremurilor te purtau peste veacuri. Dacă n-o facem pur şi simplu că ne târăşte ipocrizia discursului politic sau social, atunci lăcrimăm sincer, din melancolia că nu suntem oamenii pământului, aşa cum au fost primii ţărani, adică părinţii fondatori de care ne amintim confuz în vise cu miros de coşmar. Heracles, unul dintre eroii civilizatori, a păşit cândva pe tărâm libian unde

Page 43: Vorbe de Serb_revazuta

l-a întâlnit şi ucis după o luptă epopeică pe Anteu. Dar n-ar fi putut s-o facă dacă nu observa că acesta căpăta noi forţe în momentul în care atingea pământul. L-a omorât ţinându-l suspendat, să nu mai atingă pământul, sugrumându-l cu forţa lui supraomenească. 19 mai 2011

Page 44: Vorbe de Serb_revazuta

Bogăţia de dreapta, sărăcia de stânga şi criza de centruDupă ani de lâncezeală, piaţa ideilor începe să se dezgheţe. Seamănă

cumva unui fluviu care, dacă nu are un vad prin munte, şi-l taie cu tenacitate după ani şi ani de bălteală. Culmea, este vorba despre o dezbatere principială, care ar trebui să taie nodul gordian al nepăsării quasi-generale şi, odată cu el, şi câteva capete. Acestea, cu siguranţă, vor continua să vorbească şi aşa, des-trupate, dar cine le-ar mai băga în seamă?

Despre ce e vorba? Horaţiu Pepine este unul dintre cei mai rafinaţi şi profunzi comentatori politici. E greu să-l numeşti jurnalist, ci mai degrabă expert al conflictelor vizibile sau subliminale de pe şi, mai ales, de sub scena politică. A făcut-o la Revista 22, Europa liberă, BBC şi, de ani de zile, în comentariile de la Deutsche Welle. Disputa a pornit de la un articol (Despre sărăcie) care a tras în siajul lui alte câteva replici şi riposte scrise de dl Pepine pentru a se apăra de ploaia de sticle şi injurii la care s-a expus. Pe scurt, dl Pepine a făcut greşeala să comenteze lipsa de reacţie a aşa-zisei intelectualităţi de dreapta la problemele reale ale vieţii sociale şi, implicit, la indiferenţa pentru acestea. El afirma printre altele că „intelectualii care se revendică de la dreapta evită, în general, discuţia despre subiectele dureroase (sărăcia, inegalitatea socială, munca salariată etc.) îngăduind oponenţilor de stânga să preia iniţiativa”, susţinând că ambiţiile şi obiectivele intelectualităţii de stânga sunt mai consistente şi se concretizează într-o dezbatere mai plină de substanţă pe teme de stringentă actualitate. Era un fel de epitaf pe monumentul unui clan cultural care a ratat un nou moment istoric şi a preferat să tacă în legătură cu marile controverse şi probleme ale perioadei prin care trecem vorbind, mai degrabă, despre sexul îngerilor sau despre subiecte importante, e drept, cum ar fi procesul comunismului sau poliţia politică, dar ieşite din atenţia generală. Dl Pepine opunea dinamismului intelectualilor de stânga impasibilitatea şi, de la un punct, complicitatea intelectualităţii de dreapta cu tezele şi, mai cu seamă, ipotezele guvernamentale. Pare-se că nu o făcea decât constatator, ca un agent de circulaţie care stabileşte în ce mod au fost implicate în coliziune cele două părţi şi poate că tonul său lipsit de patimă (dar nu şi de pasiune) i-a călcat pe picioare pe preopinenţii săi.

Articolul a stârnit, pe lângă erupţia anonimă şi urât-mirositoare a forumurilor de discuţii, reacţia unuia dintre cei care s-au simţit vizaţi de generalităţile şi abstracţiunile articolului. Este vorba despre dl Dragoş Paul Aligică, universitar şi publicist tenace, unul dintre cei mai vocali şi subtili apărători ai actualei puteri. Acesta, considerând, pe bună-dreptate, că discuţiile generalizante şi abstracte nu fac niciun bine problemei sărăciei

Page 45: Vorbe de Serb_revazuta

(pe care a extins-o la problema egalităţii, condamnând-o, fireşte, la flăcările iadului în care a fost aruncată ideologia socialistă, deşi nu egalitatea era în chestie, ci inegalitatea şi resursele ei, ceea ce este altceva) a alcătuit, sub titlul Despre dreapta intelectuală românească, un potpourri de nume, iniţiative şi obiective definitorii pentru intelectualitatea de dreapta. Pentru dl Aligică textele incriminate ar fi stranii ( un fel de a spune că sunt nişte bazaconii) iar autorul odios pentru că aruncă o pată de noroi pe intelectualitatea de dreapta şi o pată de culoare pe obrazul celei de stânga. Nu spune, fireşte, că pentru miliardarii români, inerţiile şi inepţiile discursului de dreapta au permis infinite prestidigitaţii fiscale care au transferat mare parte din bunăstarea tuturor în paradisurile fiscale de peste mări. Până una alta, în jungla românească, singurii cărora le-a folosit capitalismul au fost escrocii şi politicienii. Restul entuziaştilor s-au ales cu oasele. Tarde ventientibus ossa.

A intrat apoi în discuţie şi un domn Câmpeanu, editorialist la România liberă, care s-a înecat în vorbe scriind despre „argumente transcendente ale inegalităţii” şi susţinând apoi că nu crede „că egalizarea veniturilor printr-o redistribuţie operată de stat trebuie considerată o condiţie a reducerii sărăciei şi suferinţei sociale sau calea de a aplana conflictele sociale.” Argumentele dlui Câmpeanu, plasate la extremitatea cea mai sulfuroasă a propagandei oficiale, nu reuşesc să treacă de aprehensiunile faţă de bugetari. Dumnealui e de părere că nu statul, principalul generator de sărăcie, ar trebui să găsească mecanismele prin care să-i pună capăt. Sărăcia tinde să fie descalificată ca o poncifă ideologică prin care socialismul caricaturizează şi demonizează capitalismul. Astfel prezentată, sărăcia pare doar un moft, un capriţ de care se agaţă pentru a supravieţui sindicaliştii şi organizaţiile nonguvernamentale. Categorii sociale indispensabile şi inofensive (dar şi inexpresive din punct de vedere politic) au fost sacrificate printr-o legislaţie prostească. Sute de mii de oameni au fost călcaţi cu şenilele aşa-zisei reforme, în vreme ce clienţii partidelor guvernamentale au primit bonusuri substanţiale iar guvernul a cheltuit parcă în deriziune şi provocator zeci de miliarde de euro fără a nu fi reuşit decât în mică măsură să redreseze economic ţara. Sărăcia nu se găseşte doar în buzunarele fraierilor, ci şi în conturile celor pe care absenţa discursului social îi protejează şi îi generează. Repet: absenţa unui discurs ( în afara celui justificativ) a permit toate aceste derapaje periculoase.

Acum, desigur, se poate spune că la ce foloseşte o discuţie fie şi pe teme atât de importante? Doar aşa, să bifăm interesul ipocrit pentru

Page 46: Vorbe de Serb_revazuta

numărul tot mai mare de sacrificaţi în interesul puţinilor aleşi ai reformei statului? La ce bun să ştim care sunt mecanismele sărăcirii sau de ce scrâşneşte economia alunecând pe rămăşiţele forţei de producţie? De fapt, aceasta este esenţa discuţiei, şi nu aripile de intelectuali care bat mai la dreapta sau mai la stânga. A şti unde s-au dus resursele, ce mecanisme s-au folosit pentru a culca la pământ în doar doi trei ani mare parte din emergenta clasă de mijloc în numele unei revoluţii făcute chipurile pentru a o consolida, cum poate fi oprită depopularea ţării şi mai ales exodul creierelor, iată subiecte de meditaţie.

Ar trebui să spun, totuşi, ca părere personală, că mi se pare greu să discutăm despre intelectualitate românească (în lipsa unor criterii de evaluare consistente) şi cu atât mai mult despre orientarea acesteia politică. În ceea ce priveşte doctrinele, ştim bine că unul dintre cele mai bine păstrate secrete ale vieţii politice româneşti este prin ce se deosebesc partidele. Uneori, aceste diferenţe au părut cruciale, alteori doar ornamentale, partidele putând să-şi schimbe, peste noapte, azimutul politic. I s-a întâmplat chiar principalului partid de guvernământ care este şi astăzi în dificultate când e pus să definească punctele cardinale, dându-ne impresia că e pierdut în imensitatea opţiunilor politice. Sau că, mai degrabă, a devenit expertul oportunităţilor ideologice, devenind în fiecare zi ceea ce îi dictează interesele şi dispoziţiile de la nivel înalt. Partidului Democrat i s-a alăturat în 2007 un etaj întreg de şefi din PNL nemulţumiţi că fuziunea cu PD-ul este blocată de greii partidului. Nu se ştie ce ideologie reprezintă ei: cea liberală sau pe cea a partidului dlui Boc care a sărit din socialism în creştin democraţie fără să clipească. La fel şi UDMR care e înregistrată ca o uniune culturală şi este formată din personalităţi cu toate ideologiile posibile (da, chiar toate). La spectacolul de lumină şi culoare participă şi armata de strânsură condusă de un general de manutanţă care nu a văzut războiul decât în reportajele CNN. Aici, în acest partid s-au strâns politicieni din toate zările, uniţi de dorinţa de a se perpetua la putere şi din speranţa că vor evada din marja de eroare şi vor sări şi în organigrama următorului parlament. Aceste aspiraţii îi fac vocali şi patetici, contribuind astfel la vacarmul politic general. De unde se vede că lipsa de rigoare doctrinară este aspiratorul principal de voturi şi lideri.

De partea cealaltă, PNL este un partid a cărui pretinsă continuitate istorică şi ideologică s-a subţiat tot mai mult, de când a dat mâna, din raţiuni electorale, cu partide condamnate genetic şi nu programatic să facă politică de stânga. Aceste partide cu care s-a încârduit PNL sunt cele care au reprezentat multă vreme comunismul privatizat al ofiţerilor de

Page 47: Vorbe de Serb_revazuta

securitate, cei care au luat gratis economia românească şi, odată cu ea, perspectivele tuturor pentru o viaţă mai bună, au cucerit băncile şi instituţiile şi au impus democratizării României un ritm asemănător marilor catastrofe cosmice.

Rezumând: singura doctrină care funcţionează în România este cea a intereselor de grup mafiot. Singurele dispute care par să inflameze discursul politic sunt cele care jugulează adversarii direcţi. De unde or vrea sublimii noştri comentatori şi analişti să se nască discuţii pertinente despre sărăcie, inegalitate socială sau munca salarială? De ce ar şti oligarhia politică policefală care este anatomia sărăciei sau cum arată mecanismele inegalităţii? De ce i-ar interesa? Lumea lor este dominată de alte probleme esenţiale: vor fi aleşi la viitoarele alegeri? Cum să facă să obţină contractul de energie? Cum să facă rost de cotizaţia pentru partid? Pe scurt: când şi cât trebuie să liciteze? Aceasta este clasa politică şi, cu mici excepţii, toţi politicienii arată la fel.

Intelectualitatea ar putea face diferenţa. Dar care intelectualitate? Cea şcolită la facultăţile comuniste sau cea care-şi cumpără diplomele în rate? Intelectualii care au fost (în grade diferite, dar dureros de asemănătoare) complicii sistemului comunist sau cei fericiţi de bursele postdecembriste alocate partidului, instituţiei sau sindicatului din care făceau parte? Cine stabileşte cine este intelectual sau nu în România? Gradul de alfabetizare? Nici măcar în această privinţă nu ştim prea multe şi nu trece zi să nu descoperim câte un intelectual analfabet. Departe de mine intenţia de a discredita categorii sociale cu atât mai mult cu cât tocmai statutul lor este în discuţie. Vreau doar să spun că termenii controversei nu au fost clarificaţi ( pentru că însăşi controversa s-a declanşat în principal din necesitatea protecţiei clanurilor de „boieri ai minţii”).

Problema nu e că o ceartă a pornit din senin, generată poate tocmai de faptul că nu au fost definiţi nişte termeni, ci că acei termeni sunt extrem de importanţi şi că nu au fost definiţi sau măcar identificaţi şi cartografiaţi defel în ultimele două decenii deşi nu au lipsit conferinţele, seminariile internaţionale şi workshopurile care să îi dezbată. A fost la mijloc şi disconfortul tematic: tot acest registru, cel al existenţei de zi cu zi, părea să fie confiscat (sau cel puţin compromis) de comunism aşadar devenise neinteresant pentru o societate care îşi refuza nostalgia şi proclama discontinuitatea istorică în urma Revoluţiei. Astfel că despre sărăcie şi altele asemenea nu s-a mai discutat pentru că nu dădea bine. Discuţiile nu ajută la mare lucru, o ştim după atâţia ani de discuţii prăfuite pe diferite subiecte sterile. Poate că nici această controversă nu ar fi fost interesantă

Page 48: Vorbe de Serb_revazuta

dacă nu venea din miezul formatorilor de opinie cu ştate vechi de funcţiune, oameni care au petrecut decenii calibrându-şi tirul pentru a descoperi că nu au fost definite suficient şi nici analizate la firul ierbii ţintele discursului public sau chestiunile vitale mersului înainte al societăţii. Aici nu mai este vorba de abilitatea cu care sunt vehiculate stereotipii teoretice şi nici de a agita fantasme propagandistice, ci despre a privi îndeaproape sursele destrămării sociale. Cine refuză discuţiile pe aceste teme şi crede că într-o asemenea dezagregare a sensurilor unor concepte (şi aşa tulburi) poate fi pusă o etichetă compromiţătoare pe aceste probleme vitale este cu siguranţă un agent electoral ( chiar dacă nu ştie sau este doar slugarnic).

Este, de asemeni, interesant de observat că mulţi dintre cei care se definesc, în această discuţie, drept intelectuali de dreapta, sunt angajaţi la stat ( aparţinând acelei părţi privilegiate a statului care se bucură încă de salarii ca în capitalism, doar sunt nişte eroi ai luptei doctrinare!). Şi tot aşa, mulţi au făcut parte din grupuri de presiune politică pentru diverşi candidaţi din diverse segmente politice, când nu au fost ei înşişi implicaţi pe faţă în lupta politică.

Discuţia cu pricina este departe de a se fi încheiat. Orgoliile rănite de afirmaţiile dlui Pepine au obrintit. Poate că e şi efectul pervers produs de resentimentele celorlalţi participanţi la discuţie care vor să apere un anumit tip de discriminare pozitivă de care s-au bucurat, pe muteşte şi robotic, anumite clanuri intelectuale. Aceştia apără implicit posibilitatea ca ei înşişi să se bucure, cândva, de aceleaşi privilegii. Din păcate, aceste discuţii nu sunt decât ciondăneala orbilor pe marginea gropii. Rămân, dincolo de vorbe, adevăratele probleme şi, indiferent unde le plasează stiliştii discursului politic, la dreapta sau la stânga, ele sunt centrale în viaţa de zi cu zi. 30 mai 2011

Page 49: Vorbe de Serb_revazuta

Debili la constituţie

Pentru că tocmai ce preşedintele ne-a zis că trebuie să ne întărim constituţia că e cam debilă, am şi eu zece (mă rog, poate ceva mai multe) propuneri de modificare, deşi mă îndoiesc profund că modificarea Constistuţiei va însemna altceva decât un os în care să ne rupem dinţii, ca să zâmbim ştirb şi să muşcăm strâmb după-aceea.

Prima modificare ar fi să se aplice legea lustraţiei, că tot se fac cinci ani de când preşedintele a condamnat comunismul pe toate canalele de televiziune. Cu atâta ne-am ales. Noua constituţie ar trebui să le interzică torţionarilor securităţii plasaţi în posturi bine răsplătite să ne mai sece de bani şi viitor. Prea ne lovim prin toate ungherele societăţii capitaliste multilateral dezvoltate de mutrele contondente ale foştilor activişti comunişti, şefi de cadre sau de poliţie. Ei construiesc democraţia, dar nu pentru căţei. Forma caricaturală pe care a luat-o aşa-zisa reformă instituţională este rezultatul uriaşei influenţe de care încă se mai bucură politrucii comunişti. Iar faptul că lor le merge bine demonstrează că democraţia le-a adus doar lor beneficii, chiar dacă ei sunt reprezentanţii dictaturii totalitare. Cultivarea lor cu precădere a făcut nu doar aerul instituţiilor irespirabil, ci şi pe cel al societăţii civile. Par pregătiţi, ca gândacii, pentru radiaţiile oricărei revoluţii viitoare iar impunitatea de care se bucură i-a făcut frecventabili chiar printre cei care se consideră purtătorii de mesaj ai progresului social. Mai mult chiar, povestea de succes a comunismului postrecoluţionar a creat aşteptări şi reflexe comuniste printre cei care erau mult prea tineri pentru a-şi aminti bezna comunist. De altfel, nenumăratele studii sociologice demonstrează că pentru mulţi tineri comunismul este soluţia de viitor a actualelor conflicte. Multă vreme comunismul părea exterior, venit din presiunile instituţiilor terorii. Descoperim acum că el proliferează, perfect adaptat mecanismelor democraţiei, mai ales că vectorii lui sunt oameni disponibili şi activi.

Pe de altă parte, viitoarea Constituţie ar trebui să prevadă depolitizarea funcţiilor publice. Consiliul Naţional al Audiovizualului, Casa de Asigurări de Sănătate sau consiliile de administraţie ale regiilor şi companiilor de stat sunt controlate de slugile partidelor iar deciziile acestor instituţii sunt profund politice. Aşa se explică de ce, de pildă, CNA a devenit una dintre cele mai eficiente foarfeci ale cenzurii, finanţată din buzunarul public să pedepsească jurnalismul care incomodează partidele la putere. La fel şi Agenţia de Administrare Fiscală sau Direcţia Anticorupţie care decid, în funcţie de ritmul biologic al vieţii de partid, cine şi de ce se

Page 50: Vorbe de Serb_revazuta

face vinovat în domeniul fiscal sau penal. Majoritatea funcţionarilor din aceste instituţii, aglutinată pe modelul algoritmului parlamentar, decide pe cine să premieze, ce idei să taxeze şi ce atitudine să penalizeze. Politizarea acestor funcţii este una dintre sursele importante de corupţie şi rădăcina otrăvită a multor rele din societatea românească. De altfel, nici în ministere, de la nivelul secretarilor de stat în jos nu ar avea ce căuta politicienii. Dar tocmai acolo s-au prăsit generaţii de căpuşe a căror stratigrafie reprezintă succesiunea partidelor politice în guvern şi la ministerele cu pricina. Mulţi dintre ei, pentru a rezista, au sărit dintr-o arcă politică în alta. Dacă ar fi profesionişti, nici miniştrii şi nici subalternii lor nu ar avea nevoie de consilieri plătiţi cu căruţe de bani publici. De asemenea, organigramele ministeriale trebuie să fie publicate pe pagina de internet, laolaltă cu salariile angajaţilor.

În al treilea rând, Constituţia ar trebui să prevadă plata asigurărilor de sănătate direct către medicii şi spitalele la care vrem să cotizăm şi nu în buzunarul statului. De asemenea, ar trebui, fiind membri ai Uniunii Europene, să putem plăti aceste asigurări către orice asigurator din perimetrul unional. Dacă vreau să fiu tratat de sistemul de sănătate din Austria sau Germania, să virez banii către acele sisteme. Nu văd de ce ar trebui să plătesc o armată de neisprăviţi care nu mai ştiu ce cadouri să-şi facă din banii mei, eu, în schimb, trebuind să las în urmă un covor de bancnote reprezentând, nu-i aşa, serviciile gratuite oferite de sistemul de sănătate din România. Ar trebui să se stabilească fără echivoc pachetul minimal de servicii şi categoriile sociale care pot beneficia gratuit de acestea. Capitalismul şi politicile de dreapta nu exclud cu totul omenia şi solidarizarea socială. Nu scrie nicăieri că, dacă suntem partizanii necondiţionaţi ai economiei de consum, nu putem susţine, pe de altă parte, şi un sistem de protecţie pentru categorii bine definite. Una dintre marile boli ale statului român este imobilismul. Singura cale prin care şi-a asigurat veniturile a fost taxarea, uneori sângeroasă şi fără noimă, a producătorilor de valoare. Banii din taxe au pierit, alături de cei proveniţi din împrumuturi (externe şi interne), înghiţiţi de foamea patologică a clienţilor partidelor aflate la putere, în loc să fie investiţi în programe susţinute de stat pentru a fi privatizate după ce ating maturitatea economică (tot în beneficiul public). Statul nu a investit necondiţionat, dar s-a mulţumit să cheltuiască, de aceea sistemul de sănătate şi cel de asigurări sociale au ajuns, alături de politica de cheltuieli salariale şi de investiţii, germenii patogeni cei mai virulenţi ai economiei. Unul dintre cele mai obscure mistere ale statului românesc postbelic este modul în care

Page 51: Vorbe de Serb_revazuta

acesta interacţionează cu beneficiarii săi. „Obscur” pentru că beneficiarii nu erau nici pe vremea comuniştilor şi nu sunt nici azi plătitorii de taxe şi impozite, ci reţeaua de interlopi din spatele politicienilor. Beneficiari sunt marii cheltuitori ai fondurilor publice. Singura filosofie care a motivat aceste deturnări de capital a fost supravieţuirea oligarhiei care se hrăneşte din aceste resurse. Oamenii simpli, în schimb, au fost des-fiinţaţi în toate sensurile, mai ales în sensul destrămării fiinţei, transformaţi în cifre statistice şi piese ale mecanismului statal.

Cine caută sursa cheagurilor de sânge pe care patinează economia o va găsi în zona exerciţiului bugetar, cea pe care Constituţia ar trebui s-o reglementeze nu numai în privinţa deficitului, cum propune preşedintele. Ar trebui să se stabilească prin Constituţie un procent maxim de cheltuieli salariale din buget şi să fie plafonate câştigurile celor din administraţia de stat (regii, companii, societăţi cu capital de stat, fonduri, agenţii etc.) la câteva salarii medii pe economie. Mai mult, ar trebui stabilit un raport între numărul angajaţilor şi cel al şefilor acestora pentru că tendinţa este ca în vreme ce efectivele primilor scad, cele ale şefilor şi şefuţilor să crească.

Şi, pentru că tot vorbim despre bani, să se stabilească tot prin Constituţie ca politicienii care demisionează din grupul parlamentar pentru care şi-au primit voturile, cei care lipsesc sau se mulţumesc să facă act de prezenţă fără să aibă iniţiative sau interpelări să fie exceptaţi de la plata salariilor, diurnelor, sporurilor, premiilor, salariilor suplimentare şi a altor forme de gratulare financiară prin care parlamentarii şi-au făcut viaţa comodă. Iar, după un număr de zile de inactivitate, să fie excluşi din parlament. Noua Constituţie trebuie să deschidă calea către un parlament cu mai puţini membri (dar nu neapărat unicameral. În România, bicameralismul se explică prin speranţa controlului exercitat de cele două camere una asupra celeilalte. Modificările din 2003 întăriseră, cel puţin teoretic, această pârghie decizională, stabilind specificul legislativ al fiecărei camere. Astfel, cele două camere se fereau reciproc de excese). Ar trebui, în consecinţă, modificată legea electorală pentru a stabili ca rezultatele alegerilor să fie hotărâte într-un singur tur, indiferent de situaţie, calcule şi algoritm. Clasa politică este una dintre instituţiile cele mai deformate de presiunile clandestine exercitate asupra ei. Fiind sursă directă de putere, influenţă şi beneficii, partizanatul a corupt profund procesul electoral, viaţa politică, autenticitatea activităţii parlamentare. Inexistenţa unor criterii de conformitate pentru partide a adus în primele rânduri ale puterii persoane care au depăşit, de multă vreme, limita penalului... De prea multe ori, decizia politică a fost luată în funcţie de

Page 52: Vorbe de Serb_revazuta

interesele clienţilor partidelor iar finanţatorii s-au jucat cu sorţii electorali, punând mormane de bani pe platanele balanţei de voturi.

Constituţia ar trebui să stabilească, odată pentru totdeauna, normele procedurale ale deliberărilor din Parlament. Legile nu trebuie votate decât dacă sunt însoţite de norme metodologice şi regulamente, pentru a putea fi aplicate imediat. Altfel, efortul de a dezbate şi a hotărî legile devine inutil după adoptarea unor norme care nuanţează şi deturnează deciziile legislativului. Trebuie adoptat un cod de conduită al demnitarilor, după modelul parlamentarilor. Dar şi regulamentele parlamentare ar trebui supuse analizei Consiliului Legislativ. Ştim că aceştia, ca şi înalţii demnitari ai guvernului, au fost expresia publică a intereselor oculte ale lumii interlope. Comisiile de disciplină ale celor două camere ar trebui să poate analiza comportamentul (euro)parlamentarilor şi să cerceteze (cooperând cu procuratura, poliţia şi serviciile secrete) acuzele dovedite sau credibile de corupţie ale parlamentarilor.

În consecinţă (şi în alt şaptelea rând), Constituţia ar trebui să prevadă o evidenţă riguroasă a bunurilor mobiliare şi imobiliare ale persoanelor publice. Dacă între cele două termene ale mandatului sau dacă după angajarea unui demnitar public se înregistrează o creştere nejustificată a valorii bunurilor, diferenţa să fie confiscată. Este evident că banii sau bunurile nejustificate nu pot proveni decât din acte de corupţie. De asemenea, falsa raportare a donaţiilor şi a banilor din contabilitatea partidelor ar trebui să atragă nu doar procese penale ci şi confiscarea acestor bani. Partidele nu ar mai trebui să fie exonerate de răspunderi şi protejate la nivel înalt de acuzaţiile de corupţie. Contabilitatea acestora, ca şi cea a sindicatelor sau a Bisericii, este învăluită în ceţuri şi protejată de complicitatea fostelor şi actualelor conduceri ale agenţiilor fiscale. Banii rezultaţi ar trebui folosiţi ca surse de finanţare a restructurării şi reciclării forţei de muncă (cursuri de calificare, programe microstructurale etc.). Ar fi, probabil, după multă vreme, prima contribuţie concretă a partidelor la reabilitarea economiei.

De asemeni, s-ar putea face economii serioase dacă ar fi desfiinţate nu numai nenumăratele agenţii, comisii sau companii de stat, inepuizabile aspiratoare de fonduri publice, dar şi Consiliile judeţene care au devenit nişte găuri negre pe unde sunt drenate resursele locale către clienţii partidelor. Oricum, treaba acestor consilii ar putea fi făcută de consiliile locale sau de către prefectură. Nu e nevoie de decizii la nivel judeţean într-o Românie care pregăteşte să se reorganizeze teritorial în opt regiuni. Dar întârzierea acestei redefiniri administrative este cel mai grăitor semnal că

Page 53: Vorbe de Serb_revazuta

simplificarea geografiei economice nu poate fi pe placul satrapilor din teritoriu care-şi văd împuţinate resursele de bani şi putere.

În al nouălea rând, Constituţia trebuie să prevadă o întărire a puterilor în stat. Orice ingerinţă a uneia în afacerile alteia să ducă la penalizarea primeia. De prea multe ori instituţiile statului şi-au pierdut sensul în războiul civil dintre puteri, compromise de campanii propagandistice sau de politica intervenţionistă a preşedintelui şi a primului ministru. Guvernul a decis în numele parlamentului, preşedintele în numele guvernului şi parlamentul în numele justiţiei.

În al zecelea rând, Constituţia ar trebui să prevadă ca, înainte de a fi angajaţi sau de a intra în cursa electorală pentru preşedinţie sau pentru un fotoliu parlamentar, candidaţii să fie supuşi unui examen psihiatric. De asemeni, ei ar trebui să treacă şi prin teste care să le stabilească coeficientul de inteligenţă. Constituţia poate stabili o perioadă preelectorală în care aceste rezultate (alături de sursele de finanţare a campaniei) să fie făcute publice.

Aceste zece modificări constituţionale (şi nici alte modificări de fond) nu vor fi adoptate niciodată, nici măcar parţial, pentru că ar schimba dramatic peisajul politic. În primul rând, ar produce nu numai dispariţia dinozaurilor comunişti, ci şi a micilor utecişti mult-îndatoraţi părinţilor spirituali. Ar dispărea pegra clientelară şi muşiţa care însoţesc turma de prădători ai economiei. Ar înjumătăţi rândurile politicienilor şi ar risipi falsele prestigii şi influenţa unora dintre cele mai odioase personaje din viaţa publică. Ar crea noi resurse bugetare şi ar da o speranţă celor care astăzi cad peste marginea statisticilor. E greu de presupus, însă, că acest şarpe se va muşca de coadă, că se va înghiţi de bunăvoie, ca în aporiile lui Urmuz sau în mitologia elină. Ştim cu toţii că, deşi invocată zilnic, Constituţia este tot zilnic violată de cei care, pentru că fac legile, cred că sunt mai presus de ele. Suntem naivi dacă ne imaginăm că simpla modificare a constituţiei va da un sens debandadei generalizate. Este nevoie de o nouă sensibilitate publică pentru a condamna abuzurile pe punctul să devină articole constituţionale. Trebuie să fim mai responsabili pentru a pedepsi încălcarea ei, dar tare mi-e teamă că, dat fiind că o asemenea reformă morală pretinde eforturi suplimentare de înţelegere şi ripostă, nu va reuşi să ne scoată din lehamite şi toropeală. Şi, dacă ne gândim la rata mare de analfabetism funcţional, e de presupus că puţini au acces cu adevărat la spiritul, adică la semnificaţiile Constituţiei. Lipsa de educaţie se transformă în arma ideală pentru o crimă perfectă: mereu prostia a fost folosită eficient de cei care păstrează secret cifrul legilor, cei

Page 54: Vorbe de Serb_revazuta

care susţin, pe de altă parte, că neştiinţa celor mulţi şi proşti nu este o circumstanţă atenuantă. De aceea, ţara seamănă tot mai mult a penitenciar păzit de şmecherii cu şperaclu şi de cei care fac sistemul să (le) dea ce are mai bun.