Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul …mai veche îngheța iarba de pe marginea...

23
1 Lumina Vechilor Cărări Oamenii circulă. Și toți am fost puși în situația să primim alți oameni, capitol la care fiecare procedează cum crede de cuviință. Pentru credincioși însă, Dumnezeu are ceva de spus și în această privință: să-i primiți bine !” Primirea de oaspeți este o caracteristică biblică a creștinilor; una care se transpune în condiție a slujirii ca și prezbiteri (Tt.1.8). Asta nu înseamnă că numai prezbiterii trebuie să fie primitori de oaspeți. Scriptura spune că văduvele, pentru a putea fi înscrise în lista de ajutorare a văduvelor, trebuiau să fi fost primitoare de oaspeți, desigur în vremea cât au fost măritate. (1Tm.5:10). De ce ele să fi fost primitoare de oaspeți și nu soții lor care erau responsabili de ceea ce se petrecea în casă ? Cred că din pricină că nu prea poate nimeni să fie primitor de oaspeți dacă nevasta lui nu vrea ! Sunt în lista de condiții pentru slujba de prezbiteri două cerințe care țin de persoana în cauză, de cel care urmează să fie prezbiter – și desigur că și pentru cel ce este deja prezbiter – dar nu țin în totalitate: primirea de oaspeți care nu ține numai de bărbat, ci și de nevasta lui și credincioșia față de Dumnezeu a copiilor care nu ține numai de tata, ci și de copiii care cresc mari. Da, oamenii pe care-i primim, trebuie primiți bine. Așa zice aici Scriptura... Numai că apostolul Pavel nu mai dă niciun detaliu aici; cum să -i primești bine ? Ce anume trebuie să faci ca oaspetele să fie primit bine ? Însă lucrul acesta este destul de cunoscut și înțeles, astfel încât nici nu sunt de trebuință prea multe lămuriri. Poate că tot ce înseamnă primirea de oaspeți se concluzionează în ceea ce spune Domnul Isus: Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii.(Mt.7.12). Voi prezenta mai jos câteva reflecții doar asupra acestui aspect, ca unul care am fost primit bine și foarte bine de foarte multe ori. Mi-aduc aminte de exemplu de o împrejurare care s-a petrecut în urmă cu aproximativ 35 de ani, când tânăr necăsătorit fiind, am însoțit pe fratele meu și alți doi frați de aceeași vârstă cu el, în Banat, pe valea Mureșului. Împrejurarea aceea a fost așa de specială încât, uite, o țin minte până azi. Unul dintre frații din echipa noastră cunoștea bine zona fiindcă pe când era la muncă acolo, s -a pocăit. Noi toți eram de lângă Rădăuți de Suceava. Într-una din zile am vizitat mai multe familii în care erau cunoscuți de-ai lui sau persoane cu handicap. Am vizitat bolnavii; o ocupație foarte practicată de tinerii creștini la vremea aceea, în pofida mijloacelor de transport destul de dificile. Nimeni de vârstă tânără nu avea mașină personală. Între Lipova și Lalașinț, și pe o parte și pe alta a Mureșului, am circulat cu trenul și pe jos. Seara ne-a prins într-o localitate de pe malul drept al râului, unde am ajuns pe jos, după ce am trecut Mureșul cu un pod plutitor. Când s-a întunecat era un decembrie noroios în Banat – eram încă în casa unui frate bolnav de picioare, cunoscut al călăuzei noastre. Fiindcă întrevederea se lungea, fratele meu a făcut de mai multe ori obiecția că va fi târziu să batem la poarta familiei la care ne propusesem să găzduim și care locuia în aceeași localitate. Telefoane mobile nu existau. Dar fratele călăuză ne-a liniștit de fiecare dată spunând: _ Fiți pe pace. Este bucovinean de-al nostru. Ne cunoaștem bine... Când pe la nouă seara ne-am dus spre casa acestuia, găsim poarta casei încuiată dar călăuza noastră sare poarta cu încredere și noi îl privim din drum cum bate la ușa casei care era și ea încuiată. După puțină așteptare, vedem că ușa se deschide și în prag apare o femeie ce părea trecută de mijlocul vârstei. Vorbesc ceva între ei și femeia intră înapoi, închizând ușa după ea. Unul dintre tovarășii mei cu care am rămas în drum, spune: _ Nu mi se pare în regulă primirea asta a fratelui Aurel... (cel care era la ușă). După cum ne-a spus fratele Aurel după aceea, femeia a spus că merge să-l întrebe pe soț (adică pe bucovineanul nostru) dacă ne primește sau nu. După alte minute lungi de așteptare, în care noi cei din drum făceam deja o serie de pronosticuri, ușa se deschide iar și femeia apare în tocul ei. Din nou spune ceva și închide ușa pe dinlăuntru iar fratele Aurel se întoarce spre poartă, o sare și ajunge între noi: _ A spus că nu au făcut foc în camera cealaltă și nu ne pot primi ! Ne uitam unii la alții întrebători. Tineri fiind ni se părea cumva o situație hazlie. În sinea mea fiind mezinul echipei gândeam că dacă aș fi fost în locul lor, aș fi dormit eu în camera rece dar nu mi-aș fi lăsat oaspeții în drum, într-o noapte rece de decembrie. Așa înțelegeam eu pocăința. Așa am auzit povestindu-se că au făcut alți credincioși. Știu bine că o sobă în care arde focul o jumătate de oră, schimbă deja aerul într-o cameră. Acum stând pe loc, frigul a început ne prindă. Temperatura scădea sun zero astfel încât o brumă albă sau o ninsoare mai veche îngheța iarba de pe marginea drumului. După puțină discuție între ei cei mai mari, fratele Aurel propune să mergem pe jos Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din Epistola către Coloseni, cap. 4.10b: Marcu, vărul lui Barnaba (cu privire la care aţi primit porunci... dacă vine la voi, să-l primiţi bine),

Transcript of Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul …mai veche îngheța iarba de pe marginea...

Page 1: Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul …mai veche îngheța iarba de pe marginea drumului. După puțină discuție între ei cei mai mari, fratele Aurel propune să mergem

1 Lumina Vechilor Cărări

Oamenii circulă. Și toți am fost puși în situația să primim alți oameni, capitol la care fiecare procedează cum crede de cuviință. Pentru credincioși însă, Dumnezeu are ceva de spus și în această privință: „să-i primiți bine !” Primirea de oaspeți este o caracteristică biblică a creștinilor; una care se transpune în condiție a slujirii ca și prezbiteri (Tt.1.8). Asta nu înseamnă că numai prezbiterii trebuie să fie primitori de oaspeți. Scriptura spune că văduvele, pentru a putea fi înscrise în lista de ajutorare a văduvelor, trebuiau să fi fost primitoare de oaspeți, desigur în vremea cât au fost măritate. (1Tm.5:10). De ce ele să fi fost primitoare de oaspeți și nu soții lor care erau responsabili de ceea ce se petrecea în casă ? Cred că din pricină că nu prea poate nimeni să fie primitor de oaspeți dacă nevasta lui nu vrea ! Sunt în lista de condiții pentru slujba de prezbiteri două cerințe care țin de persoana în cauză, de cel care urmează să fie prezbiter – și desigur că și pentru cel ce este deja prezbiter – dar nu țin în totalitate: primirea de oaspeți care nu ține numai de bărbat, ci și de nevasta lui și credincioșia față de Dumnezeu a copiilor care nu ține numai de tata, ci și de copiii care cresc mari.

Da, oamenii pe care-i primim, trebuie primiți bine. Așa zice aici Scriptura... Numai că apostolul Pavel nu mai dă niciun detaliu aici; cum să-i primești bine ? Ce anume trebuie să faci ca oaspetele să fie primit bine ? Însă lucrul acesta este destul de cunoscut și înțeles, astfel încât nici nu sunt de trebuință prea multe lămuriri. Poate că tot ce înseamnă primirea de oaspeți se concluzionează în ceea ce spune Domnul Isus: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă

Legea şi Proorocii.” (Mt.7.12). Voi prezenta mai jos câteva reflecții doar asupra acestui aspect, ca unul care am fost primit bine și foarte bine de foarte multe ori.

Mi-aduc aminte de exemplu de o împrejurare care s-a petrecut în urmă cu aproximativ 35 de ani, când tânăr necăsătorit fiind, am însoțit pe fratele meu și alți doi frați de aceeași vârstă cu el, în Banat, pe valea Mureșului. Împrejurarea aceea a fost așa de specială încât, uite, o țin minte până azi. Unul dintre frații din echipa noastră cunoștea bine zona fiindcă pe când era la muncă acolo, s-a pocăit. Noi toți eram de lângă Rădăuți de Suceava. Într-una din zile am vizitat mai multe familii în care erau cunoscuți de-ai lui sau persoane cu handicap. Am vizitat bolnavii; o ocupație foarte practicată de tinerii creștini la vremea aceea, în pofida mijloacelor de transport destul de dificile. Nimeni de vârstă tânără nu avea mașină personală. Între Lipova și Lalașinț, și pe o parte și pe alta a Mureșului, am circulat cu trenul și pe jos. Seara ne-a prins într-o localitate de pe malul drept al râului, unde am ajuns pe jos, după ce am trecut Mureșul cu un pod plutitor. Când s-a întunecat – era un decembrie noroios în Banat – eram încă în casa unui frate bolnav de picioare, cunoscut al călăuzei noastre. Fiindcă întrevederea se lungea, fratele meu a făcut de mai multe ori obiecția că va fi târziu să batem la poarta familiei la care ne propusesem să găzduim și care locuia în aceeași localitate. Telefoane mobile nu existau. Dar fratele călăuză ne-a liniștit de fiecare dată spunând:

_ Fiți pe pace. Este bucovinean de-al nostru. Ne cunoaștem bine...

Când pe la nouă seara ne-am dus spre casa acestuia, găsim poarta

casei încuiată dar călăuza noastră sare poarta cu încredere și noi îl privim din drum cum bate la ușa casei care era și ea încuiată. După puțină așteptare, vedem că ușa se deschide și în prag apare o femeie ce părea trecută de mijlocul vârstei. Vorbesc ceva între ei și femeia intră înapoi, închizând ușa după ea. Unul dintre tovarășii mei cu care am rămas în drum, spune:

_ Nu mi se pare în regulă primirea asta a fratelui Aurel... (cel care era la ușă).

După cum ne-a spus fratele Aurel după aceea, femeia a spus că merge să-l întrebe pe soț (adică pe bucovineanul nostru) dacă ne primește sau nu. După alte minute lungi de așteptare, în care noi cei din drum făceam deja o serie de pronosticuri, ușa se deschide iar și femeia apare în tocul ei. Din nou spune ceva și închide ușa pe dinlăuntru iar fratele Aurel se întoarce spre poartă, o sare și ajunge între noi:

_ A spus că nu au făcut foc în camera cealaltă și nu ne pot primi !

Ne uitam unii la alții întrebători. Tineri fiind ni se părea cumva o situație hazlie. În sinea mea – fiind mezinul echipei – mă gândeam că dacă aș fi fost în locul lor, aș fi dormit eu în camera rece dar nu mi-aș fi lăsat oaspeții în drum, într-o noapte rece de decembrie. Așa înțelegeam eu pocăința. Așa am auzit povestindu-se că au făcut alți credincioși. Știu bine că o sobă în care arde focul o jumătate de oră, schimbă deja aerul într-o cameră. Acum stând pe loc, frigul a început să ne prindă. Temperatura scădea sun zero astfel încât o brumă albă sau o ninsoare mai veche îngheța iarba de pe marginea drumului. După puțină discuție între ei cei mai mari, fratele Aurel propune să mergem pe jos

Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul din Epistola către Coloseni, cap. 4.10b: „Marcu, vărul lui Barnaba (cu privire la care aţi primit porunci... dacă vine la voi, să-l primiţi bine),”

Page 2: Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul …mai veche îngheța iarba de pe marginea drumului. După puțină discuție între ei cei mai mari, fratele Aurel propune să mergem

2 Lumina Vechilor Cărări

până în satul vecin, spre Lipova, unde – spunea el – este o stație de tren cu sală de așteptare. Se pare că în satul în care ne găseam era numai o haltă sau nu era nimic; nu-mi mai amintesc. Și așa am pornit pe jos spre satul vecin, pe șosea; vreo șase kilometri, presupun. Se făcuse miezul nopții când fratele Aurel ne-a arătat în partea stângă o lumină care se întrezărea în ceața densă și ne-a spus că acolo este stația de tren. Era un șanț paralel cu șoseaua și părea să fie mai puțin de un kilometru până acolo. Ar fi trebuit să mergem până la un drum care să facă la stânga și apoi să ne întoarcem, ca să ajungem la stație. Eu trec șanțul și văd că spre stație este o tarla mare cu iarbă sau cu ceva lucernă sau trifoi înghețat. Am făcut câțiva pași și am strigat celorlalți că terenul este destul de înghețat ca să mergem direct spre clădirea CFR, fără să mai înconjurăm. Ei m-au ascultat, având în vedere că de dimineața eram tot pe drum. Când ne-am apropiat de calea ferată – poate mai erau vreo două sute de metri – terenul s-a dovedit a fi mai mocirlos și am început să ne afundăm. Am vrut să ne întoarcem dar în întuneric și ceață nu am mai nimerit exact urmele noastre și am început să ne afundăm și mai tare. Acum nu ni se mai părea deloc hazliu. Ne-am întors din nou spre calea ferată, pentru că era mai aproape decât șoseaua și am ajuns: cu bocancii plini de noroi înghețat și pantalonii până la genunchi nu arătau mai bine. Dar am ajuns... Era trecut de miezul nopții când am intrat în sala de așteptare unde era mai cald numai pentru că nu era afară. Pe tabela mersului de tren arăta că va fi un tren pe la cinci dimineața, care să ne ducă la Șoimuș unde locuiau frații de la care am plecat dimineața trecută. Înăuntru erau câteva bănci din leațuri de lemn, cam de un metru și jumătate de lungi. În clipele următoare toți ne-am întins pe câte una. Era așa de bine încât mă gândeam că nici la bucovineanul nostru nu putea fi mai bine. Eram încălziți de la marșul forțat pe care tocmai l-am terminat și am adormit imediat, măcar că picioarele mi se bălăbăneau după capătul băncii prea scurte pentru mine. Însă frigul m-a trezit degrabă; poate și din pricină că eram transpirat. Când am deschis ochii aud pași: toți tovarășii mei măsurau

încăperea de la un capăt la altul, cu multă sârguință. M-am alăturat și eu acestei activități atractive de nevoie: avea 16 pași lungime și opt lățime. Apoi, fiindcă dimineața era încă departe, am început să o măsurăm numărând câte lungimi de bocanc ar putea avea...

Însă împrejurări ca acestea sunt destul de rare. De obicei noi toți ne primim bine oaspeții. La acest capitol, poate mai des se întâmplă ca atunci când se anunță oaspeți să se cam întunece fețele dar când aceștia ajung în prag, să fie întâmpinați cu toate asigurările de bun venit, rostite cu fața zâmbitoare. Desigur că asta este ipocrizie; nimeni n-ar dori să fie oaspete în astfel de situații dar... se mai întâmplă.

Totuși, eu întotdeauna am fost primit bine. Sau cel puțin indiferent cum am fost primit, sunt sigur de bunele intenții ale gazdelor mele. Spun asta pentru că de exemplu s-a întâmplat să ies de la slujbă din orașul O și măcar că era destul de târziu și mă așteptau vreo două sute de kilometri până la gazdă, trebuia numaidecât să merg la masă. Am explicat faptul că am în urmă trei nopți ațipite câte puțin, datorită distanțelor și slujbelor și prin urmare un ceas de somn face mai mult decât mâncarea dar, drept răspuns, o fată de școală generală a fost trimisă în mașina mea pentru ca să mă conducă la familia la care era pregătită masa. Dimineața următoare era duminică... Iar la slujbă. I-am spus surioarei aceleia că eu nu mai rămân; prima mea oprire va fi la Deva, dar ea mi-a răspuns foarte hotărât că ascultă de păstorul ei. Și eu eram foarte hotărât ca prima oprire s-o fac la Deva așa că o mașină a alergat după mine s-o recupereze. În altă împrejurare, după o slujbă în orașul L, a trebuit să rămân la masă și masa a fost masă cum se cuvine... Degeaba am protestat eu că slujba de după amiază o am în județul Dolj... După aceea a trebuit să experimentez cum e aceea să mergi cu 140 pe naționale și să depășești niște situații rutiere la limită. Și după ce asta s-a mai repetat o dată, s-a întâmplat să trebuiască să ajung tot acolo pentru o slujbă cu caracter mai diferit și m-am gândit să mă explic într-un mod mai pronunțat. Așa că am parcat la marginea orașului, am închis telefonul și am așteptat în așa fel încât să întârzii o jumătate de oră.

Când am ajuns, cineva aștepta afară destul de agitat. Răspunsul l-am dat la amvon:

_ Vă vine bine așa ? Când așteptați ca cineva să vă ajungă la slujbă și cei dinainte să-l rețină insistând cu farfurie plină după farfurie plină ?

Și toate acestea pe temeiul Scripturii care zice: „Nu faceți supărare femeii !” sau: „Aici faci după cum spunem noi; la tine vei face după cum vei spune tu !” În concluzie, cred că primirea de oaspeți, oricât de sincere sau pline de prețuire i-ar fi motivele, nu trebuie să fie așezată înaintea lucrurilor duhovnicești și nici prea amestecată cu acestea.

Să zăbovim acum asupra câtorva aspecte legate de primirea bună a oaspeților, împărțind lucrurile în cele două compartimente unde primirea de oaspeți se desfășoară.

1. Acasă. Acolo de fapt este locul în

care primirea de oaspeți este la locul ei, chiar dacă credincioși fiind, majoritatea oaspeților noștri sunt în călătorie cu scopul de a participa la slujbe. Și aici majoritatea credincioșilor se silesc să placă Domnului, împlinind porunca primirii de oaspeți sau sunt însuflețiți de dorința ca oaspeții lor să se simtă bine sau - ca și gazde - să se ridice la înălțimea protocolului, a ceea ce este obișnuit în domeniu.

Iată câteva excese aici: _ Insistența de a se consuma

cât mai mult din ce este pe masă, nu este bună. (și când sunt musafiri, se face mâncare, nu glumă...). Desigur că gazdele doresc ca oaspeții lor să fie cât se poate de bucuroși de felul în care sunt primiți dar mă tem că pe undeva aceasta se mai întâmplă și pentru a satisface mulțumirea gospodinei de-ai fi consumată mâncarea, ceea ce ar presupune că a fost bună, adică se recunoaște tacit faptul că se pricepe la bucătărie. În cazul în care mâncarea este doar ciugulită, ar însemna că musafirilor nu le-a prea plăcut și prin urmare s-ar putea lăsa cu supărare. Ori dacă musafirii sunt folosiți ca și cobai de experiment pentru a se satisface orgoliul culinar al gospodinelor... le plâng de milă !

_ Dacă problema de mai sus, este cum este, cea care urmează ar putea face parte din metodele de

Page 3: Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul …mai veche îngheța iarba de pe marginea drumului. După puțină discuție între ei cei mai mari, fratele Aurel propune să mergem

3 Lumina Vechilor Cărări

supliciu dintr-o carte de profil. Se consideră că unul dintre cele mai mari păcate, în ce privește primirea de oaspeți, este acela de a lăsa oaspeții singuri. Astfel, după ce se termină masa, omul este așezat pe un scaun și începem... Iar pălăvrăgeala fără o direcție anume poate dura ceasuri în șir. Discutăm cam tot ce se ivește, desigur în mod deosebit lucruri care țin de religia noastră. Dacă se întâmplă ca gazda să trebuiască să iasă puțin pentru o problemă oarecare, se folosește recomandarea:

_ Ionel (și Ionel are vreo opt ani), stai un pic cu fratele, ca să nu rămână singur ! (Probabil să nu cadă de pe scaun !).

Mi-aduc aminte de o gazdă plină de râvnă pentru credința dată sfinților odată pentru totdeauna, care după ce ne-a pus la masă – și asta se întâmpla pe la zece seara – a început să ne povestească toate lucrările lui Dumnezeu din viața lor de familie, ceea ce a durat până aproape de unu. Atunci a făcut o pauză scurtă și a continuat:

_ Acum fraților, vrem să ascultăm cum a lucrat Dumnezeu în viața voastră...

Și oamenii aceia care l-au ascultat aproape trei ore, învârtind între degete șervețelele de pe masă până le-au făcut pe toate mototol, erau în călătorie de la cinci dimineața... Cât despre mine, am fost mult mai mulțumit totuși de ocazia aceea, în care măcar am ascultat lucruri deosebite, măcar că dimineața trebuia continuată călătoria... Dar când sunt obligat să aflu cum merge treaba cu soacra omului și ce-i fac nurorile și cum s-a întâmplat la revoluție când dumnealui se găsea la București și câte altele..., mă gândesc dacă nu cumva aceasta nu concurează cu ceva metode de tortură...

_ Alt caz: _ Fratele va veni numaidecât

la noi. Ne-am pregătit. Și a fost bine. Numai că

dimineața când m-am trezit și m-am întors de la toaleta care se găsea într-un capăt al curții, pe prispă văd pe sora gazdă care se uita la mine speriată, cu mâinile împreunate la piept:

_ Frate, câinele s-a rupt și este dezlegat și eu nu pot să-l leg. Pe mine nu mă ascultă. Eu mă tem de el... Și soțul este plecat la lucru...

Și când dau cu privirea roată curții, văd într-adevăr un dulău de stână care îmi arăta dantura, gata să facă o probă de rezistență a dinților.

Acum cu dulăi sau fără dulăi, mi se par totuși destul de nepotrivite ocaziile acestea când un oaspete se trezește dimineața că este așezat la masă de o femeie singură sau cu câțiva copii mici pe lângă ea. E o situație destul de nepotrivită cu ceea ce este creștinesc.

Acum, fără a avea pretenția de a prezenta norma de conduită în domeniu, mă încumet să prezint câteva repere pe care le consider pozitive, cel puțin din punctul meu de vedere.

_ Oaspeții nu vin de la coasă și nici nu au parcurs distanța călare, de aceea nu au nevoie de multă mâncare. Oboseala călătoriei nu este una epuizabilă care necesită recăpătarea puterilor printr-o mâncare consistentă. Oboseala călătoriei este mai degrabă un fel de tăhuială de cap din pricina căreia ultimul lucru pe care omul și-l dorește, ar fi să trebuiască să golească câteva farfurii. De aceea în ce privește mâncarea, aceasta ar trebui să fie una destul de sumară.

_ Mai degrabă ar trebui calculat de unde vine, de cât timp este pe drum și în mod deosebit ce urmează să facă și când. Dacă dimineața următoare va trebui să fie iar la slujbă sau să plece mai departe, atunci va trebui trimis la odihnă. Altminteri va picoti în adunare la slujba următoare.

_ Dacă există timp potrivit pentru o discuție, aceasta ar avea rost dacă ar avea și o țintă anume care să acopere o trebuință sau o nevoie, fie ea din viața practică sau din cea sufletească. Cu toate că abordările superficiale de conveniență (un ce mai faceți și cum mai sunteți) sunt de neevitat și-și au locul lor când avem oaspeți, a rămâne pe acest palier ceasuri, este timp pierdut și folos minim. Mai degrabă la subiect și cu rost.

_ Rugăciunile ospeției nu trebuie să fie mormăieli de protocol, ci la fel de adevărate ca acelea pe care le facem când ne ducem înaintea Domnului cu nevoile noastre.

_ Punctul de pornire al primirii de oaspeți ar putea avea un model din Scripturi: „Într-o zi, Elisei trecea prin Sunem. Acolo era o

femeie bogată. Ea a stăruit de el să primească să mănânce la ea. Şi ori de câte ori trecea, se ducea să mănânce la ea. Ea a zis bărbatului ei: „Iată, ştiu că omul acesta care trece întotdeauna pe la noi este un om sfânt al lui Dumnezeu. Să facem o mică odaie sus, cu ziduri, şi să punem în ea un pat pentru el, o masă, un scaun şi un sfeşnic, ca să stea acolo când va veni la noi.” Elisei, întorcându-se la Sunem, s-a dus în odaia de sus şi s-a culcat acolo.” (2Îp.4.8-11). În mod normal acest mod de a primi oaspeți șade pe o întrebare a Domnului Isus: „Iată, când veţi intra în cetate, vă va ieşi înainte un om, ducând un ulcior cu apă; mergeţi după el în casa în care va intra şi spuneţi stăpânului casei: „Învăţătorul îţi zice: Unde este odaia pentru oaspeți?” (Lc.22.10-11a). Și atunci lucrurile au avut un deznodământ frumos pentru că omul acela avea o odaie pentru oaspeți. Dar dacă nu avea ? Sau ce răspuns am putea avea noi la o asemenea întrebare ? Asta în situația în care nu prea ne lipsește niciuna din încăperile trebuincioase traiului: avem și bucătărie și dormitoare și cămară și ... camera centralei și... living ! Și dacă cumva ne-ar lipsi vreuna dintre acestea, strădania de a dobândi posibilitatea de a le avea s-ar putea să ne ducă la mii de kilometri de casă pentru că... nu se poate trăi fără ele. Dar camera de oaspeți ? Dacă studiem proiectul pentru casa din viitor și ar arunca și Domnul Isus o privire peste el, s-ar putea să trebuiască să răspundem la aceeași întrebare: „Unde este odaia pentru oaspeți ?” Consider lucrul acesta de căpătâi însă ne-am putea ascunde sub mențiunea Scripturii din fragmentul de mai sus, care spune că femeia aceea era bogată (v.8) și noi nu suntem. Probabil. Dar ideea în sine poate rămâne, în sensul că chiar dacă nu avem o cameră pentru oaspeți din pricina sărăciei în care trăim, ar putea fi amenajată o asemenea cameră, cel puțin ocazional. Pornind din acest punct, camera aceasta ar trebui să îndeplinească câteva condiții:

_ Ca și cea de la Cina cea de taină, și camera din Sunem era una de sus. Aplicând la posibilitățile noastre, asta nu ar trebui să însemne numaidecât la etaj dar oarecum – dacă se poate – nu în mijlocul activităților zilnice ale casei. Posibil

Page 4: Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul …mai veche îngheța iarba de pe marginea drumului. După puțină discuție între ei cei mai mari, fratele Aurel propune să mergem

4 Lumina Vechilor Cărări

ca tot cu privire la acest aspect să aibă rost expresia: „cu ziduri”. (v.10).

_ Camera de oaspeți ar trebui să aibă „...un pat pentru el, o masă, un scaun şi un sfeşnic,” (v.10). Asta nu ar trebui să însemne un set minimal de mobilier și nici unul maximal, ci mai degrabă fiecare obiect de mobilier cuprins în această listă, demonstrează ocupațiile cu care se putea îndeletnici în camera aceea oaspetele casei: să se odihnească; iar masa, scaunul și sfeșnicul n-ar presupune mâncarea, pentru care nu prea este nevoie de sfeșnic și pe care este foarte probabil s-o fi luat împreună cu gazdele, ci mai degrabă înseamnă a citi, a se ruga, a scrie, a cugeta. În cazul în care oaspetele este cineva care se îndeletnicește cu Evanghelia, atunci acestea sunt lucrurile de care are nevoie când este găzduit. Și aproape că pot spune: „Și nimic mai mult !” Când spun lucrurile, nu m-aș referi strict la obiectele de mai sus cât la întrunirea condițiilor pentru asemenea îndeletniciri.

Când este vorba de oaspeți de altă categorie sau preocupați de alte motive în călătoria lor, pot fi luate în atenție alte categorii de nevoi pe care le-ar putea avea: lămuriri, îndrumări, însoțiri undeva, nevoi personale de sănătate sau nevoi ale copiilor care îi întovărășesc. Pot fi și dorințe ca acelea de a se întâlni cu cineva sau de a vizita ceva. Oricum ar fi, ca și gazdă întreb întotdeauna cât stau, ce-și doresc să facă, ce să vadă sau cu cine ar vrea să se întâlnească cât timp îmi sunt oaspeți. Și mă străduiesc să fac ce pot, cu drag. A-i suna când sunt încă pe drum și chiar și după ce au plecat, este un lucru care arată că îmi pasă că vin și ne-am bucurat de vizita lor. Toate acestea când este vorba de o ospeție pe un timp mai larg. Când însă este vorba de o masă după slujbă sau câteva ceasuri de odihnă din noapte, multe dintre cele de mai sus nu-și mai au în mod obligatoriu, rostul.

Una dintre dificultățile de care se izbește primirea de oaspeți este constatarea gazdei că nu are condiții. „Să-i primească alții…” – se zice. După părerea mea și cea mai simplă casă poate fi un loc minunat de găzduire. Îmi aduc aminte întotdeauna cu bucurie de o familie de bătrâni din zona Cernăuți pe care doream să îi aud povestind despre

credința în Dumnezeu din vremea comuniștilor și la care am mâncat după slujbă, în căsuța lor țărănească: o cană de lapte cu câteva felii de pâine. Mai știu pe cineva care într-o seară rece de toamnă cu temperaturi scăzute bine sub zero, s-a trezit la poartă cu o femeie care cerșea. Era cu o fetiță într-o căruță. Cele două nu au fost greu de găzduit dar cu iapa a fost problemă pentru că caii sunt mai sensibili la frig când stau pe loc; și trebuia să stea în frig până dimineața. Atunci gazda și-a scos afară vaca, care e mai puțin sensibilă la frig și a băgat în grajd iapa acelor cerșetori pe considerentul că așa e creștinește.

Desigur că mai sunt ceva aspecte care țin de ospeție dar nu le privesc pe gazde, ci pe oaspeți. Se întâmplă mai rar ce s-a întâmplat în casa unor oameni care au găzduit un renumit predicator. (ajuns în funcții de conducere în cultul penticostal). După slujba de seară a fost așezat la masă împreună cu alți frați de loc care au venit să mai vorbească cu musafirul. După ce masa a fost servită, femeile casei – mama și fetele – au venit și ele să asiste la ce se mai discuta. La un timp, oaspetele nostru i-a lăsat cu gura căscată când s-a adresat fetelor, întrebând:

_ De mâncat, am mâncat, de vorbit, am vorbit; acum care dintre voi mă conduce la pat ?

Unii dintre cei prezenți, care s-au mai întâlnit cu respectivul, spun că așa e el mai glumeț. Doar atât. Alții care-l cunosc de mai mulți ani au îndoieli serioase cu privire la moralitatea acestui om. Ar fi interesant de știut ce-ar fi făcut dacă ar fi dat peste una care chiar l-ar fi condus la pat ! Dar astfel de lucruri nu sunt totuși foarte dese între creștini. Sau cel puțin așa mi-ar place să cred. Iată însă un alt aspect care este din păcate foarte des întâlnit la oaspeți. Desigur nu are gravitatea celui de mai sus dar mi se pare dezagreabil. Anume în loc de un decent și sincer mulțumesc, oaspeții se întrec în aprecieri cu care măgulesc gospodina: „Soră, așa supă n-am mai mâncat !”; „Sunteți extraordinară la bucătărie !”; „A fost un deliciu să servesc masa pregătită de dumneavoastră !” etc. Mi-aduc aminte că am călătorit cu un asemenea lingușitor și a trebuit să-l duc la gazda lui, care era un apropiat de-al meu. Acolo s-a întâmplat iar să

respir simțământul acela de silă: _ Soră, a fost cea mai bună

supă pe care am mâncat-o în viața mea. Sunteți extraordinară…

Mă gândeam cum ar fi fost dacă l-ar fi auzit nevastă-sa. Dar m-a bucurat enorm replica nevestei prietenului meu:

_ Eu nu am nevoie de aprecierile străinilor…!

Mă uitam la el să văd dacă nu-i rămâne un os în gât, de la felul doi.

Altă dată mă uitam distrat la nevasta unui frate cu care eram în călătorie, care insista ca gazda să-i dea rețeta unui pilaf sau așa ceva, pe care tocmai l-am servit. (Nu mă prea pricep la rețete). Motiva că a fost fantastic și că în zona lor nici nu s-a auzit de așa ceva. Până la urmă gazda a scris pe o bucată de hârtie rețeta solicitată, cu multe alte explicații și cu multe mulțumiri din partea surorii ce a solicitat-o. Pe mașină, la o vreme, soțul ei a adus vorba de masa servită acolo. Și eu am fost de părere că a fost foarte bună. Însă când a fost vorba de hârtia cu rețeta, sora m-a surprins spunând că nu știe unde a pus-o. Și asta cu un gest de adâncă indiferență. Multe fețe mai are fățărnicia…

2. La Biserică. Locuința și nu Biserica este

locul unde se desfășoară primirea de oaspeți. Totuși Scriptura are referiri la oaspeții primiți sau neprimiți de Biserică. (3In.5-10). Dar la slujbele Bisericii, statutul de oaspete trebuie încadrat în limitele înzestrărilor pentru slujire pe care oaspeții le au. Cu alte cuvinte nu este sănătos să distrugem calitatea unei slujbe de dragul unor oaspeți care nu au o înzestrare în a sluji. Nici a chema la slujire pe cât posibil pe toți oaspeții prezenți care au înzestrare în a sluji, doar pentru ca să nu se supere. După părerea mea, predicatorii supărăcioși trebuie puși la amvon doar o dată pe an și atunci doar pentru a vedea dacă s-au pocăit de supărare.

Reflecții cu privire la primirea de oaspeți. Desigur că por fi și alte puncte de vedere în funcție de temperamentul fiecărui individ.

Din „Comorile mele”

Page 5: Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul …mai veche îngheța iarba de pe marginea drumului. După puțină discuție între ei cei mai mari, fratele Aurel propune să mergem

5 Lumina Vechilor Cărări

Nu știu exact de ce am ales acest titlu, poate că sugestia vine de la înseși vremurile de pocăință confuze pe care le trăim, străfulgerate de lumina Cuvântului lui Dumnezeu și însoțite de sclipirile armelor de lovire și apărare în neprihănire, brăzdate însă și de umbrele plăcute și comode ale apostaziei, ale lepădării de credință.

Mergând însă la inima problemei noastre vom constata că, de fapt, lumina biruiește întunericul, doar că, pe alocuri, copiii luminii își întocmesc umbrare, locuri preferate pentru odihnă și agrement, purtându-se cu blândețe chiar cu îngăduință în timpul pribegiei lor pe acest pământ.

Dumnezeu este lumină și locuiește în lumină, adevăr, sfințenie iar copiii adevărați ai lui Dumnezeu posedă aceste calități care-i însoțesc. Cine locuiește însă în întuneric? Este clar că cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu. Ca unii care am locuit în întuneric și ca dovadă că lumina a biruit întunericul, iubim lumina, ea este mediul nostru, ambientul nostru. „Odinioară eraţi întuneric, dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii.” (Efeseni 5:8). Atunci care sunt cei ce preferă umbra? Cei care nu-L cunosc suficient de bine pe Dumnezeu, cei cărora li se pare că-L cunosc pe Dumnezeu dar nu-L cunosc, pentru că nu cunosc nici calitățile Domnului Isus Hristos care a iubit neprihănirea și a urât nelegiuirea.

Astfel de oameni nu au frică de Dumnezeu și atunci când lumina neprihănirii scoate la iveală toate relele, întreaga realitate a întunericului sau a umbrelor, ei se împotrivesc. Astfel de credincioși armonizează atât de bine lumina cu umbra, încât uneori te întrebi dacă pocăința lor nu este cumva cea autentică. O întrebare dureroasă, da, cum poate sta la masă compromisul, lumea cu neprihănirea, pentru „ca să fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume,” (Filipeni 2:15).

Iată de ce, în viața

credincioșilor bine organizați, începând de la Consiliul Bisericesc pe țară, la Filiale, la Comitetele bisericești locale, sunt și oameni care pândesc „din umbră”, adică pe furiș, fără a-și arăta intențiile ascunse. Există unii care nu o fac încă dar atunci când se ivește prilejul, o fac fără ezitare. Despre felul acesta de slujitori, Iuda ne avertizează în epistola sa, el conturând aici cu claritate aceste tipologii de strecurați care transformă harul în desfrânare. Adepți ai unui har ieftin, acești reprezentanți ne sunt în general cunoscuți, ei reușind nu de puține ori să despoaie Bisericile de podoabele sfinte, de lucrurile curate ale harului.

Cred însă că această nouă categorie de credincioși și de slujitori, adepți ai umbrei și răcorii în arșița zilei, au apărut în ultimii ani. Sunt intelectuali produși de școlile teologice contemporane. Buni oratori, cu o dibăcie deosebită în a manevra și a conduce masele de credincioși, au „calitatea” de a-i neutraliza pe copiii lui Dumnezeu prin viclenie, rafinament și invitații nevinovate la umbră și răcoare.

Adepți ai învățăturii ecumeniste „fiecare dă ce are” sau al perceptului „lărgiți-vă inima”, astfel de oameni îmi amintesc de un prototip de viitor credincios descoperit în 2Împărați 5:17: „Atunci, Naaman a zis: „Fiindcă nu vrei să primeşti tu, îngăduie să se dea robului tău pământ cât pot duce doi catâri, căci robul tău nu mai vrea să mai aducă altor dumnezei nici ardere-de-tot, nici jertfă, ci va aduce numai Domnului.” Conferința internațională „Unitate națională și identitate”, ar trebui să ne pună pe gânduri!

Am dori să vedem cum se va implica noua conducere a Cultului Penticostal, Consiliul Bisericesc pe țară, Filialele, în această chestiune. Un munte greu de trecut, așa s-a exprimat un frate reprezentant al Cultului, cu multe provocări, noi însă credem că Dumnezeu are oameni capabili să-și exprime poziția cu ocazia unor astfel de sondaje ecumenice, pentru început.

Așadar, frați responsabili,

muntele este mare, provocările sunt mari dar Cel prin care vom birui este Domnul Slavei. De aceea: „veniți casa lui Iacov să umblăm în lumina Domnului!” (Isaia 2:5). Este vremea apostaziei, când între muntele Domnului, lumina Lui, cuvântul Lui, neprihănirea și sfințenia Lui și munții omenești – religii, idoli, ritualuri, doctrine – există un conflict puternic. Biserica lui Dumnezeu are astăzi o poziție ca și cum n-ar recunoaște muntele adevărat, căutând alți munți sau intrând în concurență cu „alte înălțimi”. „Căci este o zi a Domnului oştirilor împotriva oricărui om mândru şi trufaş, împotriva oricui se înalţă, ca să fie plecat: împotriva tuturor cedrilor înalţi şi falnici ai Libanului şi împotriva tuturor stejarilor Basanului; împotriva tuturor munţilor înalţi şi împotriva tuturor dealurilor falnice; împotriva tuturor turnurilor înalte şi împotriva tuturor zidurilor întărite; împotriva tuturor corăbiilor din Tarsis şi împotriva tuturor lucrurilor plăcute la vedere. Mândria omului va fi smerită şi trufia oamenilor va fi plecată; numai Domnul va fi înălţat în ziua aceea. Toţi idolii vor pieri.” (Isaia 2:12-18).

Dacă e vorba de concurență, s-o amintim mai întâi pe cea privind fălnicia clădirilor bisericești, arhitectura lor uneori sfidătoare, care ucide orice gând de evlavie, de pietate în oamenii care doresc să-și găsească odihna sufletului și să vadă însemnele răstignirii Domnului Isus chiar într-un stil arhitectonic discret. O vedenie mărturisită prin anii '80 de către fratele Ilarion Bosancu, pe care și el la rându-i a primit-o de la un frate în vârstă, prezenta o discuție dintre diavol și autoritățile comuniste care nu prea acordau autorizații de construcții a caselor de rugăciune la acea vreme:

„- Lăsați-i să construiască cât mai multe și cât mai falnice, pentru că va veni vremea când vor intra într-o concurență deșartă și astfel vor fi urâți. Lăsați-i, că tot noi le vom lua.”

Îmi aduc aminte de o lucrare dată prin fratele Iliucă Cornea prin anii '98-'99 la rugăciune în casa fratelui Ștefan Ungureanu din

Page 6: Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul …mai veche îngheța iarba de pe marginea drumului. După puțină discuție între ei cei mai mari, fratele Aurel propune să mergem

6 Lumina Vechilor Cărări

Bivolărie: „Am ales aceste locuri ca să-Mi proslăvesc Numele încă de pe vremea când aici nu călcase încă piciorul omului. În pădurile întunecoase și de nepătruns, mișunau vietățile ciudate și înfricoșătoare și doar jivinele își mai croiau cu greu cărări...” Lucrarea aceasta potrivește cu nădejdea noastră dată prin Duhul Sfânt că Dumnezeu își va desăvârși lucrarea dar să nu uităm un lucru, umbra este mai plăcută ca arșița zilei.

Una din expresiile mai pronunțate ale vieții religioase pe aceste meleaguri, despre care a vorbit Domnul atunci, a fost vineri, 2 noiembrie 2018, Congresul Electiv al Cultului Creștin Penticostal. Aici trebuie marcat faptul că în slujba din seara precedentă lucrărilor Congresului, prezența lui Dumnezeu s-a simțit în mod pronunțat și binecuvântat. În ziua următoare însă, un număr destul de mare de participanți veniți din țară, au aplaudat noii aleși. În Bucovina încă nu se (prea) aplaudă!

Un lucru care nu este chiar mărunt și care a chinuit sufletele unor frați care nu au fost și nici nu sunt obișnuiți cu aplauzele... pentru că Dumnezeu și-a ales acest loc să-Și proslăvească Numele, nu pentru ca frații să aplaude un succes. Este o încurajare pentru noi și o speranță de asemenea, faptul că unul din noii aleși, originar din Filiala Suceava, după ce a fost aplaudat - poate cel

mai aplaudat - s-a ridicat și a spus: „Sper că aplauzele acestea nu sunt pentru mine, ci pentru Dumnezeu, care le merită !” Ar fi trebuit să mai adauge că ale noastre ar trebui să fie lacrimile de căință și de pocăință.

Aș vrea să vă întreb de unde vin aplauzele? Momentul a fost potrivit pentru ca oamenii care iubesc umbra, ochii care pândesc din umbră să acționeze. Frați scumpi, găsim scris în Scripturi că: „Isus i-a zis: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: ‘Arată-ne pe Tatăl’?” (Ioan 14:9). Să nu fi știut acești frați că felul de lucru al Duhului Sfânt este total opus cu cel al aplauzelor. Dacă Însuși Cristos Domnul nu a crezut un lucru de apucat să stea alături de Dumnezeu Tatăl, oare cei ce zic că-L cunosc pe Domnul să nu fi știut care sunt exigențele Tatălui Luminilor?

Deoarece are menirea de a-L proslăvi pe Fiul și de a ne transforma în chipul slavei Sale, Duhul Sfânt nu dorește să abată atenția și nici privirea asupra Sa. Așa cum Domnul Isus a preluat misiunea robiei pentru a salva omenirea, Duhul Sfânt preia lucrarea sfințirii credinciosului precum și aceea de a-l mângâia. Duhul Sfânt cunoaște gândurile lui Dumnezeu, cunoaște natura și făptura Tatălui și mă gândesc că Duhul Sfânt care așază prezbiterii și

prorocii, i-a așezat în ce slujbe i-a așezat (sau poate nu) și pe cei aflați la „Sfânta Tremie”, în Vicovu de Sus. Atunci de unde vin aplauzele?

Isus Hristos este prisma prin care Dumnezeu luminează în lumea noastră. Lumina Lui este atât de clară și de puternică încât umbrele sunt demascate cu ușurință. „Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.” (2Corinteni 4:6). De aceea Dumnezeu nu poate fi recunoscut și nici cunoscut fără de Isus Hristos iar Duhul Sfânt contribuie din plin în a-L descoperi ochilor minții celor care cred. Domnul Isus este Însăși slava întruchipată în persoana lui Dumnezeu. Apostolul Pavel și-a subliniat conținutul predicii sale cu cuvintele: „pocăința față de Dumnezeu și credința în Isus Hristos”. Făcând o retrospectivă asupra primei sale vizite făcute corintenilor, apostolul Pavel afirmă: „Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos, şi pe El răstignit.” (1Corinteni 2:2). Ajută-ne Doamne să știm și să nu uităm!

Breabăn Vasile

– Rădăuți, Suceava

Reflecții la Scripturile Vechiului Testament.

Patriarhul Avraam

Genesa 11.10-25.10;

„Iată spiţa neamului lui Sem. La vârsta de o sută de ani, Sem a născut pe Arpacşad, la doi ani după potop... Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta... Acesta este ogorul pe care-l cumpărase Avraam de la fiii lui Het. Acolo au fost îngropaţi Avraam şi nevastă-sa Sara.”

A. Avraam - un răscumpărat. Fragmentul biblic din Genesa, cap.11.10-26, oferă

un interesant instrument de măsură a vieții duhovnicești a omenirii din vremurile de după potop și anume vârsta fiecărui descendent. (speranța de viață – după cum se spune acum). Ea este descrescătoare dar are două praguri: de la 400 de ani la 200 și de la 200 la o sută. Poate nu întâmplător aceste praguri se suprapun cu anumite evenimente. Cel dintâi, când dintr-o dată vârsta pe care au putut-o ajunge oamenii a coborât de la 400 de

ani la 200, s-a întâmplat în generația lui Peleg. Ori în timpul acestei generații s-a împărțit pământul. (Gn.10.25). Oamenii au devenit proprietari pe pământuri dar au pierdut proprietatea pe jumătate de viață ! Al doilea prag, de la 200 de ani la o sută s-a petrecut în timpul generației lui Terah, ori despre generația lui Terah, Scriptura spune că trăia într-o profundă idolatrie, pierzând conștienta existenței Dumnezeului adevărat. Se vede că asta scurtează viața.

Este de așteptat ca aceasta să fi fost și viața lui

Page 7: Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul …mai veche îngheța iarba de pe marginea drumului. După puțină discuție între ei cei mai mari, fratele Aurel propune să mergem

7 Lumina Vechilor Cărări

Avram, pe când trăia în Haran. Cei care au rămas acolo după plecarea lui, au continuat să trăiască amestecând ideea de Dumnezeu cu slujirea idolilor. (Gn.31.30). Așa s-ar explica mai bine cred, ceea ce stă scris despre Avram, în cartea prorocului Isaia, cap.29.22: „De aceea aşa vorbeşte Domnul către casa lui Iacov, El, care a răscumpărat pe Avraam:” Da, Avram nu l-a îndatorat pe Dumnezeu cu nimic, astfel încât Dumnezeu să fi fost nevoit din recunoștință, să-l ducă într-o țară a făgăduinței. El a „...fost răscumpărat din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri,” (1Pt.1.18b), la fel ca toți ceilalți oameni; mai mult, la fel ca toți oamenii care au trăit ani de zile o viață fără a sluji lui Dumnezeu. Ceea ce mi se pare frumos în răscumpărarea asta este un amănunt pe care-l conține cunoscutul verset unu, din cap. 12 din cartea Genesa: „Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.” Vino ! Nu i s-a spus: „Du-te ! Și... descurcă-te cum vei putea.” I s-a spus: „Vino !” ceea ce înseamnă că Cel care vorbește era deja acolo. Asta trebuie să fi fost foarte încurajator pentru Avram care trebuia să plece la distanțe lungi, în vremea în care nu exista poliție, jandarmerie sau alte forme de protecție. Asta este valabil pentru toți credincioșii. Dumnezeu nu ne trimite în necunoscutul vieții ca să ne descurcăm cum vom putea; El ne cheamă în ziua de mâine, de exemplu. El este deja acolo și ne așteaptă... Pentru mine asta este încurajator, indiferent ce mă așteaptă în ziua următoare, pe care eu nu o cunosc.

B. Avraam - un om destul de... om! Înainte de a privi spre această latură a

personalității lui Avraam, mi-aș dori să-mi conving frații că numai la ortodocși se practică venerarea sfinților. La pocăiți, Dumnezeu ne-a dat o Scriptură în care oamenii sunt descriși așa cum au fost: și cu bune și cu rele. Sunt însă între frați, și din aceia care în cazul în care cineva subliniază un aspect negativ din viața unui om din Scripturi, se mâhnesc la fel ca cei care se jignesc când cineva nu ține cum trebuie vreo sărbătoare închinată vreunui sfânt ortodox. De exemplu David, împăratul evreu a făcut ce a făcut - se spune - dar cine ești tu să judeci ce a făcut David. Ca și cum David era îndreptățit să facă ce a făcut pentru simplu fapt că era David. Desigur că unii dintre oamenii din Scripturi au fost în același timp, sau în alte perioade din viața lor, la o înălțime duhovnicească de care eu sunt departe, de aceea îi respect dar, în general, eroii Scripturii nu au fost aleși de Dumnezeu din pricina calităților lor de excepție, ci mai degrabă au fost aleși din pricina limitelor lor destul de scăzute ca și ființe create de Dumnezeu. Aș îndrăzni să spun că nu au fost aleși de Dumnezeu pentru cât au fost de buni, ci s-au numărat mai degrabă între oamenii cu un standard destul de redus ca și valoare umană. Desigur că afirmația asta este de extremă dar cred că este în acord cu planul lui Dumnezeu din Scripturi. De exemplu găsim scris: „Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, prin

El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, pentru ca după cum este scris: „Cine se laudă, să se laude în Domnul.” (1Co.1.27-31). Consider că ținând seamă de cele de mai sus, putem înțelege mai bine viețile unor personaje pozitive din Scriptură, oameni care au căpătat prețuirea lui Dumnezeu dar în a căror viață s-au regăsit probleme destul de zgomotoase. Concluzia ar fi următoarea: dacă Dumnezeu ar fi ales pe cei mai merituoși oameni pentru a face din ei personajele pozitive ale Scripturii, atunci noi oamenii de rând am fi spus: „Eu nu sunt de excepție, eu sunt un om limitat, prin urmare eu nu am nicio șansă să ajung să fiu plăcut lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu în înțelepciunea Sa, a ales „lucrurile josnice” pentru ca noi, ceilalți oameni, să putem spune: „Dacă un așa om a putut în final să capete trecere înaintea lui Dumnezeu, atunci s-ar putea să pot și eu. Trebuie să încerc fiindcă nu mă pot dezvinovăți înaintea Lui.” Așa ar trebui să fie priviți eroii Scripturii și mai ales ai Vechiului Testament. Altfel am fi puși într-o situație destul de delicată dacă ar trebui să explicăm scăpările lor, unele dintre ele destul de zgomotoase.

Ei bine, a avut și Avraam măsura lui de josnicie. A fost un om destul de... om. Este adevărat că viața sa, așa cum este descrisă în Scripturi, nu are multe exemple de acest fel dar cele care sunt, sunt destul de... jos. Mă refer la semiminciunile lui cu privire la Sara, nevastă-sa. Până la urmă acestea n-ar putea fi considerate culmea grozăviei dar ceea ce le-a motivat și urmările lor, sunt destul de... jos. Ce l-a determinat pe Avraam să facă asta ? În ambele situații Avraam a argumentat că dacă Sara nu-l salvează în felul în care a făcut-o, el va muri; va fi ucis. Dar nu era asta singura soluție. Este adevărat că era foamete în prima ocazie. (în a doua, tocmai se despărțise de Lot, nepotul său, din pricină că averile nu le mai încăpeau). (Gn.18-20). Dar chiar foamete să fi fost, cu atâtea averi Avraam ar fi putu trece cu bine perioada critică. Peste ani, Iacov nepotul lui, a depășit altfel foametea... (Gn.42.2). Adevărul pare să se desprindă din propria lui spusă: „Spune rogu-te, că eşti sora mea, ca să-mi meargă bine...” (Gn.12.13). Drept urmare, pentru ca lui să-i meargă bine; cu alte cuvinte: ca să nu piardă din confort, și-a trimis nevasta la „servici”. Și dacă în a doua situație Dumnezeu a intervenit la timp, în cea dintâi, faraon afirmă că „...am luat-o... de nevastă.” O nevastă proaspăt adusă în casa lui și care era culmea frumuseții ! (interesant că avea aproape 90 de ani). Până la urmă, Avraam n-a ajuns în Egipt sau în Gherar într-o cotigă trasă de un măgar, astfel încât nevasta lui să fi fost la discreția oricărui trecător; Avram avea cel puțin trei sute de bărbați viteji, cu care a reușit să învingă armatele a cinci împărați. (Gn.14.1). (Chiar dacă împărățiile acelea trebuie să fi fost niște sate amărâte. Cel puțin Lot spune la un moment dat că Țoarul era foarte mic dar și acesta avea împărat.) (Gn.19.20). Așa a procedat Avraam de două ori, adică de fiecare dată când s-a găsit în astfel de situații. Dar dacă ar fi trebuit să întâmpine trei situații de felul acesta, sau cinci, sau zece ? Ce fel de nevastă ajungea Sara? Și ce fel de soț devenea Avraam ? Avem și noi în sat oameni cu o valoare umană destul de discutabilă dar așa de jos n-a coborât nimeni. Când spun acestea nu-l acuz pe Avraam. În primul rând pentru că dacă privesc în propriul meu sac al vieții, întrezăresc propriile mele josnicii. Spunând acestea înalț

Page 8: Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul …mai veche îngheța iarba de pe marginea drumului. După puțină discuție între ei cei mai mari, fratele Aurel propune să mergem

8 Lumina Vechilor Cărări

înțelepciunea și bunătatea lui Dumnezeu care a ales un om ca Avraam. Astfel niciun om de pe pământ nu poate spune: „Eu sunt prea josnic și n-are rost să încerc să mă ridic înaintea lui Dumnezeu !” Fiecare persoană poate astfel să înțeleagă că are șanse să devină un mântuit ! Și mai înțelegem că Dumnezeu în bunătatea Lui intervine chiar și când facem alegeri greșite...

Nici recăsătorirea lui Avraam nu stârnește prea mare prețuire; dimpotrivă. Dacă evenimentele referitoare la Avraam, prezentate în cartea Genesei, sunt așezate în ordine cronologică, adică unele după altele, atunci ținând seamă că recăsătorirea lui Avraam este așezată după căsătoria fiului său Isaac, (și Isaac s-a căsătorit la 40 de ani) (Gn.25.20) atunci Avraam s-a căsătorit după vârsta de 140 de ani ! Și asta în vreme ce despre el se spune că la 100 de ani era „...un om aproape mort,” (Ev.11.12a) și înainte de a se spune că s-a recăsătorit, în cap. 24.1 din cartea Genesa citim că „Avraam era bătrân, înaintat în vârstă;” Mai luăm în calcul că la vremea recăsătoririi, omul acesta aproape mort de bătrân ce era, mai avea pe lângă el și câteva țiitoare. (Gn.25.6). Lăsase în urmă o nevastă care putea concura la concursuri de frumusețe, mai mult, a fost o nevastă pe care până și Scriptura o laudă pentru comportamentul ei de excepție față de soțul ei. (1Pt.5-6). Se pare totuși că a uitat-o destul de repede. Apoi nevasta pe care a luat-o a mai putut naște șase flăcăi (Gn.15.2) (și poate și câteva fete) și aceștia nu se pot naște într-un an. Asta înseamnă că femeia asta putea fi cu aproape 100 de ani mai tânără ! Adică mai tânără decât băiatul lui ! Să zicem că toate acestea se petrec în viața vreunui vecin din sat, ce se poate spune despre un astfel de om ? Cred că oricine ar auzi de așa ceva ar da din cap ca de ceva peste măsură de ciudat.

C. Avraam - un domn ! În același timp, Avraam a dovedit în mai multe

rânduri un comportament deosebit de ales. De exemplu felul în care s-a purtat cu Lot, nepotul său, este deosebit de ales. Deși din toate punctele de vedere avea întâietatea, Avraam l-a lăsat pe Lot să aleagă el unde să locuiască și acesta a ales ceea ce i s-a părut mai bun, urmând ca lui să-i rămână muntele; o zonă mai sărăcăcioasă în mijloace de trai. Oricând cineva oferă aproapelui său posibilitatea de a alege ce-i mai bun, rămânând cu ceea ce-i mai puțin bun, doar de dragul păcii și a înțelegerii, este un lucru deosebit. Și invers: când cineva pretinde ce-i mai bun din ce se poate obține sau se repede să pună mâna pe ceea ce-i place pentru ca nu cumva altcineva să i-o ia înainte sau este gata de ceartă pentru așa ceva, chiar dacă în general este un creștin silitor, poate ajunge în iad. Iată ce spune Scriptura în această privință: „Fiule” i-a răspuns Avraam „adu-ţi aminte că în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune... iar tu eşti chinuit.” (Lc.16.25). Mi-aduc aminte acum de un exemplu în această privință (adevărat destul de banal dar oarecum reprezentativ). Undeva după revoluție, cineva din afară a trimis Bisericii noastre vreo douăzeci de biciclete. E adevărat că pe vremea aceea erau o valoare, cel puțin pentru noi. Și bicicletele erau diferite între ele... unele mai bune decât altele. Distribuția părea dificilă și pentru că noi, cei ce aveam nevoie de așa ceva, eram mai mulți de douăzeci. Ne-am decis de comun acord să folosim un fel de sorți. Adică am pus toate numele noastre pe câte o bucată de hârtie și le-am tras pe rând

dintr-o șapcă. Și fiecare care-și auzea numele își alegea o bicicletă din cele rămase după alegerea celor dinaintea lui. Era bucurie și voie bună, mai mulți dintre noi promițând că se vor bucura de bucuria celuilalt în cazul în care va rămânea fără bicicletă. Dar nu la fel gândea unul dintre frați; râvnitor pentru credință de altfel. Încă de când se descărcau, el a pus ochii pe una dintre biciclete. Și s-a întâmplat ca un tânăr de vreo 17 ani - care avea până la casa de rugăciune vreo trei kilometri și ar fi avut nevoie de o bicicletă – să fie următorul nume scos din șapcă și să aleagă chiar bicicleta cu pricina. Omul nostru nu s-a putu abține și a strigat:

_ Aceea-i a mea ! Tânărul acela a dat să renunțe dar cei din jur au

insistat să se păstreze regula de la început. Atunci cel cu pricina a ieșit afară, a intrat iar și foarte agitat explica că el avea nevoie de bicicleta aia și nu de alta pentru că era mai robustă și că și el avea ceva distanță până la casa de rugăciune. Până la urmă tinerelul acela a renunțat la bicicleta aleasă, oferind-o celui ce o pretindea. Și acesta a luat-o... Iar noi ne miram încercând să înțelegem cum un adolescent poate fi mai pocăit ca un predicator ! Unui asemenea om (care se pretindea a fi un creștin, un fiu al lui Avraam) i s-ar fi putut spune la fel cum Domnul Isus le-a spus unor evrei care și ei pretindeau că sunt copiii lui Avraam: „Aşa ceva Avraam n-a făcut.” (In.8.40b). Întâmplător sau nu, cu omul acela astăzi nu e bine...

O întâmplare banală dar sunt sigur că din astfel de împrejurări simple, banale, mărunte sau cum să le mai numesc eu, vecinii lui Avraam – fiii lui Het, au tras concluzia pe care au și exprimat-o față de el: „Tu eşti ca un domnitor al lui Dumnezeu în mijlocul nostru.” (Gn.23.6a). Pot spune asta vecinii mei de mine ? Dar ai tăi ? Este adevărat că „Ferice va fi de voi când din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!” (Mt.5.11) dar la fel de adevărat e că trebuie „Să aveţi o purtare bună în mijlocul neamurilor, pentru ca, în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune pe care le văd să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării.” (1Pt.2.12). Și mai trebuie luat în atenție încă o vorbă din Scripturi: „Tu care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi ? Căci „din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri” după cum este scris.” (Rm.2.23-24).

D. Avraam – omul care a găsit comoara ! Ceea ce iese în evidență la Avraam, este

încrederea lui în Dumnezeu. Și lucrul acesta este o comoară în ochii lui Dumnezeu: „...pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos,” (1Pt.1.7); „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.” (Ev.1.11). Da, cu greu se poate găsi ceva care să aibă în ochii lui Dumnezeu o valoare mai mare ca și încrederea în EL. Se pare că asta prețuiește El cel mai mult la un om. Și aceasta s-a găsit la Avraam. Epistola către Evrei, cap. 11.8-11, subliniază câteva din împrejurările în care Avraam a dovedit această încredere în Dumnezeu:

_ „Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să

Page 9: Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul …mai veche îngheța iarba de pe marginea drumului. După puțină discuție între ei cei mai mari, fratele Aurel propune să mergem

9 Lumina Vechilor Cărări

plece într-un loc pe care avea să-l ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce.” Acesta mi se pare cel mai deosebit moment al încrederii lui Avraam, în Dumnezeu. Să lași o stare materială foarte bună și siguranța unei cetăți și să pleci pe câmpuri, în necunoscut, cu toate primejdiile unei vremi lipsite de orice sisteme de protecție... Să contezi doar pe un glas... Cu care până atunci să nu fi avut nicio experiență. Lipsit de demonstrații ca în cazul lui Moise. (Ex.4);

_ „Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu.” O viață de renunțare... Să ai posibilitatea să-ți zidești palate și să alegi să te muți cu cortul, din loc în loc. Și asta numai pentru că făcea parte din categoria oamenilor care „În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ.” (Ev.11.13). Mare încredere în făgăduința lui Dumnezeu a putut să aibă acest om, continuând să se încreadă în El măcar că anii treceau și „Din ţara aceea nu i-a dat nimic în stăpânire, nici măcar o palmă de loc,” (F.A.7.5a);

_ „Prin credinţă şi Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească fiindcă a crezut în credincioşia Celui ce-i făgăduise.” Mai pronunțat se exprimă Scriptura în epistola către Romani, cap.4.18-22: „Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut, şi astfel a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: „Aşa va fi sămânţa ta.” Şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său care era îmbătrânit - avea aproape o sută de ani - nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii. El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească. De aceea credinţa aceasta „i-a fost socotită ca neprihănire.” Nici aici Avraam n-a fost supraom. Geamătul omului din el este surprins în Genesa, cap.15:2: „Doamne Dumnezeule, ce-mi vei da? Căci mor fără copii; şi moștenitorul casei mele este Eliezer din Damasc.” Da, poate o vreme Avraam a crezut că Dumnezeu își va împlini făgăduința printr-unul dintre copiii născuți în gospodăria lui. Mai târziu a crezut că Dumnezeu va face asta prin intermediul lui Ismael, fiul roabei Agar. (Gn.17.18). A avut și el luptele lui sufletești ca și fiecare om, dar de fiecare dată s-a ridicat în duhul lui și s-a prins iar de cuvintele făgăduințelor lui Dumnezeu. A mai strâns o dată corturile pentru a le desface în altă parte, peste dealuri, a mai zidit un altar, a mai făcut o rugăciune... s-a mai scurs o zi ! A mers mai departe crezând că Dumnezeu va împlini ce a făgăduit.

Imediat după referirile la credința lui Avraam, Scriptura continuă prin a spune: „Dar nu numai pentru el este scris că „i-a fost socotită ca neprihănire”; ci este scris şi pentru noi, cărora de asemenea ne va fi socotită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Hristos, Domnul nostru, care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.” (Rm.4.23-25). Și noi putem avea comoara ! Comoara încrederii în Dumnezeu; ceea ce prețuiește Dumnezeu mai mult, la un om. Desigur că sunt

mulți credincioși care au din partea lui Dumnezeu promisiuni personale cu privire la anumite aspecte din viață dar în textul biblic de mai sus, suntem asemănați cu Avraam din pricina unor promisiuni luate din Scripturi; pe care nu le-am auzit printr-o prorocie, un vis sau un glas, ci le-am citit în pagina Scripturii. Așa cum citim aici, ele sunt două: „...ne va fi socotită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Hristos, Domnul nostru, care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre” și „...a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.” Într-un cuvânt, Dumnezeu se așteaptă să credem ce citim în Scriptură cu privire la mântuirea noastră. Să rezistăm tuturor descurajărilor care au ca țintă renunțarea la această încredere (descurajări provenite din experiențele noastre proprii în ce privește credința) și să ne reîntoarcem mereu, mereu la încrederea în promisiunile lui Dumnezeu din Scripturi, cu privire la mântuire; încredere care are drept urmare silința de a trăi iar și de la capăt, o viață pe măsură (1In.3.3). Această concluzie o găsim textual în Scripturi: „Să nu vă părăsiţi, dar, încrederea voastră pe care o aşteaptă o mare răsplătire !” (Ev.10.35). Prin urmare eu cred că Dumnezeu mă va mântui, potrivit cu promisiunile pe care mi le-a făcut prin Scripturi și ori de câte ori mă văd descurajat din pricina propriilor mele neajunsuri duhovnicești sau alte piedici venite din afara persoanei mele, mă ridic iar și continui strădania de a-I împlini voia. Încă o rugăciune, încă o slujbă, încă o zi se scurge și sunt mai aproape de cer.

Încrederea lui Avraam în promisiunile lui Dumnezeu este unul din cele mai valoroase lucruri pe care le apreciază Dumnezeu – ca și încrederea fiecărui om în El. Dacă lucrurile bune pe care le-ar putea face un om înaintea lui Dumnezeu, ar fi notate, atunci încrederea în Dumnezeu ar fi notată cu cele mai multe puncte. Asta o spune și apostolul Petru în întâia sa epistolă, cap.1.7, după cum am spus mai sus. Însă asta nu înlocuiește datoria lui Avraam ca și a oricărui om, de a trăi după voia lui Dumnezeu. Iată ce i-a cerut Dumnezeu lui Avraam: „Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic. Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană.” (Gn.17.1). De altfel, o încredere adevărată în Dumnezeu se asociază de la sine cu dorința de a trăi curat. (1In.3.3).

În ce-l privește pe Avraam și încrederea lui în Dumnezeu, ceea ce l-a determinat pe Dumnezeu să-și întărească promisiunile față de el, a fost și episodul cu privire la jertfirea lui Isaac, fiul său. „Pe Mine Însumi jur” zice Domnul „pentru că ai făcut lucrul acesta şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult... Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!” (Gn.22.16-18).

E. Avraam – în alte aspecte ale vieții. Între uimitoarele promisiuni făcute de Dumnezeu

lui Avraam, mai este una... la fel de uimitoare: „...Domnul i-a zis lui Avram: „Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară care nu va fi a ei; acolo va fi robită şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani.” (Gn.15.13); De ce ? Nu găsim în Scripturi un răspuns clar, alb pe negru. De aceea se pot întâlni moduri diferite de a răspunde la această întrebare. Unii frați consideră că aceasta este o urmare a faptului că Avraam, patriarhul, a adormit lângă jertfă, ceea ce este desigur, un

Page 10: Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul …mai veche îngheța iarba de pe marginea drumului. După puțină discuție între ei cei mai mari, fratele Aurel propune să mergem

10 Lumina Vechilor Cărări

lucru rău. (Gn.15.12). În aceeași idee, poate că a contat și cererea lui Avraam de a avea o dovadă a împlinirii promisiunii lui Dumnezeu – ceea ce presupune o măsură de îndoială mai puțin potrivită la un om căruia Dumnezeu i-a vorbit deja de mai multe ori. (Gn.15.8). De altă parte, în întreaga Scriptură se poate observa că ori de câte ori Dumnezeu cheamă pe cineva pentru a lucra împreună cu El, viața acelui om, și deseori a familiei lui, are parte de destul de multă frământare; de multe situații extrem de dificile. Este ceva în genul celor spuse de Dumnezeu lui Saul din Tars, care urma să devină apostolul Domnului Hristos pentru neamuri: „...şi îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru Numele

Meu.” (F.A.9.16): poate că același înțeles a avut și trimiterea roabei lui Avraam înapoi la aspra ei stăpână. (Gn.16.9).

În final, ceea ce a fost Avraam, se poate deosebi din ceea ce a spus la un moment dat Dumnezeu despre el: „Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare. ” (Gn.15.1).

Din „Comorile mele”

Reflecțiile la Scripturile Vechiului Testament sunt de dorit să fie completate din partea cititorilor, cu alte reflecții, spre folosul cititorilor.

Am început să studiez Scriptura pe acest subiect, datorită unor abordări din spatele amvonului ca: „cercetătorii Bibliei spun că...”, iar dacă am auzit că aceștia sunt cercetători ai Bibliei, am dedus că ceea ce ei au spus, trebuie să fie scris în Biblie. Rezultatul îl exprim mai jos.

Cine e acest Core? Iată numele fiilor lui Levi,

după spiţa neamului lor: Gherşon, Chehat şi Merari. (Exod 6:16);

Fiii lui Chehat: Amram, Iţehar, Hebron şi Uziel. (Exod 6:18);

Fiii lui Iţehar: Core, Nefeg şi Zicri. (Exod 6:24);

Fiii lui Core: Asir, Elcana şi Abiasaf (Ebiasaf). (Exod 6:24).

Luând ca punct de plecare abaterea fatală a lui Core (Numeri 16) și având în vedere că fiii lui nu au murit și psalmii care sunt semnați „Fiii lui Core” le aparțin lor (Numeri 26:11), analizând Psalmul 84, e evidentă fie o reținere a psalmistului, fie o oprire ce acționează ca factor exterior; același gând îl induce și Psalmul 42, aici psalmistul comparându-se cu un cerb care nu știe când va ajunge să se arate „înaintea lui Dumnezeu”. Pare a fi vorba de o alungare de la slujire...

Vom urmări consemnările Scripturii despre această familie, începând de la rânduirea slujirii pe familiile leviţilor: face parte din familia mare a Chehatiților, dar uneori sunt numiți, mai de-aproape, Coreiți sau Coriți.

Numeri 4 – La împărțirea slujbelor pentru deplasarea Cortului, se ocupau de tot ceea ce se ducea pe umeri.

Numeri 16 – Păcatul lui Core. Iosua 21:4-5; 20-26 – Pentru

că fac parte din marea familie a chehatiților, ale lor sunt o parte din cetățile căzute la împărțeală pentru familia lui Chehat.

1 Cronici 6:22 – Core apare între fiii lui Levi.

1 Cronici 6: 33 – 38 – Pe vremea lui David, „Heman, cântărețul” era dintre fiii lui Core.

1Cronici 9:19 – Fii de-ai lui Core păzeau pragurile Casei Domnului, sunt consemnaţi într-o listă mai lungă, în care, din fiecare familie a leviţilor sunt amintiţi uşierii. Tot aici ni se spune că părinții lor (a fiilor lui Core) păziseră intrarea în tabăra Domnului.

1 Cronici 9:32 – Întâiul născut al lui Şalum Coreitul, avea grijă de turtele coapte în tigaie.

Cât despre lucrul în Locaşul Sfânt, lucrurile erau foarte delicate: acolo aveau voie să slujească preoţii, fiii lui Aron. Înainte de moartea lui Core, după ce Domnul explică ce au de făcut Chehatiţii, spune aşa lui Aron şi lui Moise: „Să nu cumva să puneţi neamul familiilor chehatiţilor în primejdie să fie nimicit din mijlocul leviţilor. Iată ce să faceţi pentru ei, ca să trăiască şi să nu moară când se vor apropia de Locul Preasfânt: Aaron şi fiii lui să vină şi să pună pe fiecare din ei la slujba şi sarcina lui. Să nu intre ei să învelească lucrurile sfinte, ca să nu moară.” Deci, fiii lui Core slujeau Domnului aşa cum slujeau şi fraţii lor, fiecare la slujba lui.

Gândurile îmi revin la minunații psalmi scrişi de acest grup de oameni: fiii lui Core. Să fi fost

dorinţa lor atât de mare să ajungă la Casa Domnului, fie chiar uşier: „Sufletul meu suspină şi tânjeşte de dor după curţile Domnului”. Dar ca uşier era posibil să stea în „curţile Domnului” în fiecare zi, şi totuşi... O ZI ÎN CURŢILE TARE < O MIE ÎN ALTĂ PARTE.

Cei mai mulţi dintre fiii lui Core apar ca păzitori de praguri (1Cronici 9:19). De unde aveau o pasiune aşa de mare pentru slujirea lor? Nu cumva, în comparaţie cu acest grup de cântăreţi, nouă ne-a cam pălit pasiunea? Noi avem intrarea liberă până în Sfânta Sfintelor dar din dezinteres, putem să nu vedem nici curtea...

Între Coreiți au apărut și „oameni numiți pe nume” care „proroceau în sunetul harfei”. Dar pe majoritatea dintre ei, efectiv slujba de ușier îi ținea în curtea Sfântului Locaș, nu vreo reglementare ulterioară morții tatălui lor cu prilejul răscoalei.

În nădejdea că articolul de față, pe lângă o lămurire, vă amplifică dorința de studiat Scriptura, vă urez multă lumină.

Șandra Adelman Cezar -

Bihor

Fiii lui Core Aveau sau nu aveau dreptul de a sluji la Casa Domnului?

Page 11: Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul …mai veche îngheța iarba de pe marginea drumului. După puțină discuție între ei cei mai mari, fratele Aurel propune să mergem

11 Lumina Vechilor Cărări

_ Am trăit o viață mânat de răzbunare. M-am culcat visând la ziua în care mă voi răzbuna și m-am trezit însuflețit de noi puteri, cu același jar. Apoi ai apărut tu… Un creștin… Adică un dușman de moarte pentru mine… Apoi cu privire la familie, ca și mine: cu nevasta moartă de mâna aceluiași om și cu doi copii… pierduți în lume… Și poți ierta; și iubi… - și vocea îi devenea șuierată datorită zbuciumului lăuntric.

_ În timpul scurs de când ești aici m-am gândit la deosebirea asta. Am ajuns la concluzia că pentru a urî, nu ajunge o viață de om… Mereu se ivesc motive să urăști… Și eu nu mai vreau… Nu mai vreau să fiu mânat de ură la nesfârșit; dar nu pot. Nu pot scăpa pentru că ura nu este doar un simțământ; ura este o persoană. O persoană nevăzută pe care uneori eu o văd. Și arată groaznic… Înțelegi tu toate astea ? N-ai de unde să le înțelegi dar eu le înțeleg foarte, foarte bine… Am vrut să vorbesc cu tine lucrurile astea dar m-am gândit că un om care nu cunoaște ura, n-are cum să mă ajute să scap de ea… Dar până la urmă m-am gândit că poate Dumnezeul tău care pe tine te-a ferit de ură, va putea mișca ceva din loc.

După câteva clipe de tăcere, a continuat cu glasul moale a unui om înfrânt:

_ Vrei să te rogi pentru mine ? Acum, chiar acum… ?

Adam a tresărit. Într-un mod așa de personal nu s-a rugat niciodată pentru nimeni. „Dar pentru Ciaric se va ruga !” – și-a zis. Cunoșteau amândoi o hrubă într-un ciot de stâncă, nu departe.

_ Hai să ne plecăm pe genunchi. – a cerut Adam.

De cum a început să se roage pentru ca Dumnezeu să-l elibereze de ură pe Ciaric, măcar că era cu ochii închiși, a simțit că s-a făcut întuneric. A deschis ochii și era într-adevăr un întuneric cețos, măcar că atunci când au intrat în hruba aceea era încă lumină afară. S-a oprit din rugat și s-a

ridicat să iasă afară însă afară era lumină. S-a întors cu fața spre încăpere și același întuneric mișcător umplea hruba, fără ca să înțeleagă cum se poate ca lumina de afară să nu pătrundă înăuntru. Ciaric continua să stea aplecat peste un bolovan, cu trupul încordat ca un arc și nu părea să-și dea seama că el s-a ridicat de pe genunchi. S-a îndreptat iar spre locul unde a fost îngenuncheat dar un gând s-a strecurat în mintea lui: „Dacă vine Toh, căpetenia ?” Și așa și-a adus aminte de Toh. A început să se roage și se ruga; gura îi rostea cuvinte cu înțeles dar mintea nu se putea desprinde de a se gândi la Toh și la tot ce i-a făcut. Parcă nu era un om, ci doi, în aceeași piele. Și cu cât se ruga mai fierbinte pentru Ciaric ca omul acesta să scape de ură, cu atât ura pentru Toh îi umplea ființa dar nu dinăuntru, ci din afară. Ca și cum venea peste el. La un timp nu-și mai putea da seama dacă se roagă sau nu pentru că-și simțea capul prins ca într-o încleștare și ura pentru Toh îl năucea. A deschis ochii: Ciaric era ridicat în picioare și se uita la el. Era înclinat înainte și la fel de încordat ca și atunci când stătea aplecat peste bolovanul de mai înainte. Fața îi era desfigurată și ochii holbați.

_ Eu stăpânesc aceste ținuturi din vremea în care aici nu era țipenie de om… - a rostit Ciaric cu o voce cavernoasă care ieșea din gâtlejul lui ca un hârâit de fiară.

_ Sunt stăpânul întunericului… Și voi stăpâni în veci… - a continuat.

Adam s-a văzut cuprins de frică. Dar mai mult decât ura pentru Toh, care fierbea în lăuntrul lui și mai mult ca frica care îi făcea picioarele să tremure ca ramurile unui copac când bate vântul, o durere care-i strângea capul în zona tâmplelor îl înnebunea. Groaza punea stăpânire pe el și se vedea pierdut. „Ori Ciaric a înnebunit și mă va sugruma, ori înnebunesc eu.” – se gândea. A uitat de rugăciunea pentru Ciaric și a început să răcnească cât îl ținea gura, fără să-i vină în minte că se găseau în

pădure și ecoul amplifica sunetul. _ Doamne scapă-mă !

Doamneee scapă-măăă ! Nu avea curajul să deschidă

ochii dar era sigur că palmele lui Ciaric erau în jurul gâtului său. În clipa aceea la intrarea grotei a apărut un om îmbrăcat cu o haină lungă, albă strălucitoare și cu o sabie la fel de albă în mână. I-a întins cealaltă mână, ca și cum voia să-l scoată afară. Atunci și-a dat seama că Ciaric va rămânea în întunericul și groaza aceea.

_ Doamne, te rog nu-l lăsa aici…

Plângea ! Nu știa să fi plâns vreodată pentru vreun străin. A întors capul ca să-l vadă pe Ciaric. Și Ciaric privea spre omul în alb dar din gura lui căscată se scurgeau bale însângerate. A întors iar capul spre ieșire. Omul în alb i-a făcut semn lui Ciaric să iasă și acesta a ieșit fără să pășească; într-o clipă a fost afară și privea bucuros spre Adam. Omul în alb ținea mâna cu sabia întinsă ca și cum îi arăta lui Ciaric direcția. Acesta și-a șters gura cu mâneca hainei și a dat să plece.

_ Eu îmi adun oamenii și plec în țara mea. Și nu voi mai urî pe nimeni… Chiar pot asta… Simt !

Lui Adam i-a zvâcnit ființa. De mult s-a gândit că în cazul în care Ciaric va pleca, va pleca și el în țara acestuia, ca mai apoi de acolo să încerce să ajungă între ai lui. Și acum era momentul… Uitându-se la omul în alb, a dat să iasă dar acesta a întins mâna cu sabia astfel încât nu se putea ieși din hrubă. Ciaric a văzut asta și s-a dus. Din când în când se uita înapoi, până ce copacii pădurii l-au ascuns. Adam îl privea ducându-se și continua să plângă. După ce Ciaric nu s-a mai văzut, a ridicat privirea spre ființa aceea din deschizătura ieșirii: aceasta îl privea cu o așa dragoste încât Adam a îngenuncheat și a spus:

_ Doamne, voi rămâne aici cât vei vrea Tu !

După aceste cuvinte, ființa de la intrare s-a desfăcut precum ceața și

Acolo îți vei așeza darul pe altar !

(Continuare din numărul trecut)

Page 12: Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul …mai veche îngheța iarba de pe marginea drumului. După puțină discuție între ei cei mai mari, fratele Aurel propune să mergem

12 Lumina Vechilor Cărări

nu s-a mai văzut. Acest lucru l-a uimit pe Adam. El era omul căruia îi plăceau lucrurile clare, prin urmare o ființă care se transformă în ceață nu era pe înțelesul lui. Însă bucuria din inima lui era cât se poate de clară. Și plânsul care nu mai contenea. Era un plâns dulce care-i aducea o mângâiere cerească. Din vale însă se auzeau glasuri de bărbați. Vorbeau tadjica. Adam voia să mai întârzie în starea aceea cerească și n-a ieșit să vadă cine vine dar îndată un luptător tadjic a apărut la intrarea hrubei. A făcut semn și celorlalți. Atunci a ieșit și Adam la intrarea hrubei: erau o duzină de oameni înarmați.

_ Ce-ai pățit ? De ce strigi ? _ N-am pățit nimic. – a

răspuns Adam, neștiind acum ce să spună.

Omul se uita lung la el. A văzut că Adam era plâns.

_ Cred că are dreptate Toh. Te-ai scrintit la cap din pricina religiei tale. Este lună nouă și la lună nouă lunatecii plâng și răcnesc la lună.

S-au întors și s-au dus. S-a dus și Adam în cabana lui și a rămas cugetând la Dumnezeu și rugându-se mult timp. În timpul unei rugăciuni a venit peste el vorbirea în alte limbi întocmai cum a auzit și el pe alți credincioși încă din vremea când mergea la adunare în satul natal din Basarabia, în Evghenia. Acum putea spune și el cât este de minunat darul Duhului Sfânt, nu degeaba era numit în Scripturi „arvuna”, adică o parte din răsplata cerească a credincioșilor, după cum spunea nea Grigoi. Zorii l-au prins treaz. Ceva din lăuntrul lui îi spunea că experiența din seara trecută, cât și darul Duhului Sfânt de peste noapte, nu erau doar pentru bucuria lui personală; aștepta să se petreacă ceva în ceea ce privește credința în Dumnezeu.

Dimineața, când a dat să iasă afară, îmbrăcat pentru o nouă zi de lucru, afară pe prag, stătea chircit un om. Moțăia. Dar când a auzit zgomotul ușii, s-a ridicat: era unul dintre uzbecii lui Ciaric. Adam a observat că voia să-i spună ceva.

_ Sunt trimisul lui Kasoskor… Pe moment Adam nu și-a dat

seama despre cine vorbește dar destul de repede și-a adus aminte de spusa lui Ciaric, precum că Kasoskor este numele lui uzbec, care înseamnă „Răzbunătorul”. Totuși, în tot timpul cât au fost împreună, și s-a scurs un an și jumătate, n-a auzit pe nimeni dintre uzbeci să-i spună astfel. Dar

omul a continuat cu un timbru al vocii foarte serios:

_ Trebuie să știi două lucruri. Mai întâi că oamenii din neamul tău, cu care ai ajuns sub munții Krakatau, au trecut munții spre răsărit. Așa au spus oamenii noștri pe care Kasoskor i-a trimis să-i caute. Dincolo, în câmpia râului Ciu, este greu de trăit pentru că sunt multe mlaștini, de aceea este de așteptat să se fi îndreptat spre Karaganda, unde este liniște fiindcă stăpânește ordinea rusească. Noi știm doar că au trecut munții…

După o pauză de o clipă, a continuat vorbind la fel de serios și de repede:

_ Apoi trebuie să știi că Kioșe, fiul căpeteniei de peste creasta muntelui, cel care ți-a ucis nevasta, a plătit scump nebunia lui și asta prin grija lui Kasoskor. Este orb și ciung de mâini… Mă bucur să fi fost și eu între cei care au împlinit dreptatea…

Adam și-a dat seama că omul din fața lui nu știa că Kioșe a lăsat-o pe Marusia legată pe stâncă și că de fapt Hacores a ucis-o. Însă ochii omului au prins a străluci de mulțumire… A făcut un pas în spate, pregătit să plece dar s-a oprit pentru a mai spune ceva, ca o aducere aminte. A dat să vorbească dar după prima silabă s-a oprit. Fața i s-a întunecat și ca și cum și-a făcut curaj, a continuat:

_ Și Kasoskor mi-a mai spus să-ți spun că aceea a fost ultima lui răzbunare…

Cu capul plecat a continuat: _ Eu asta nu mai înțeleg…

Cum poate un bărbat adevărat să nu se mai răzbune pe nimeni ?!

Însă înainte ca Adam să spună ceva, omul s-a întors și a plecat aproape fugind. Privea după el cum se afunda în pădure: un om în întuneric și care se ducea în întuneric. Sau poate că Ciaric va aduce lumina pentru mulți din neamul lui…

Toată ziua aceea a lucrat cu însuflețire. Gânduri contradictorii îi treceau mereu prin minte. Bucuria experiențelor cu Dumnezeu dominau desigur dar și tristețea despărțirii de Ciaric producea o durere resimțită ca o greutate dureroasă în piept. De mai multe ori s-a gândit la promisiunea făcută lui Dumnezeu în seara trecută, precum că va rămânea aici atât cât va vrea El. Un gând ascuțit se strecura în mintea lui ori de câte ori se gândea la promisiunea aceasta: „Bine, și până când ? Până când va munci la butuci ? Până când va trebui să nu

mai știe nimic despre ai lui ? Până când va fi un creștin singur, fără frați și fără slujbă ? Până când va trebui să trăiască cu Toh, sălbaticul șef de aici ? Nu i-a spus nimic tovarășului său creștin despre cele întâmplate. Persoana lui Toh însă se manifesta ca ceva ce plutea în aer. Pe de o parte era chiar fericit că ura pentru acest om crud a trecut, a rămas o experiență groaznică lăsată acolo în hruba care nu era departe de platforma cu butuci. Pe de altă parte se aștepta ca căpetenia să vină și să-l întrebe de absența lui Ciaric și a oamenilor lui. Și aceasta s-a și întâmplat. La amiază când le-a venit oala cu ciorbă - singura mâncare care rezolva oarecum problema foamei - Toh a apărut, ca de obicei însoțit de santinelele lui. L-a chemat deoparte pe Adam și l-a întrebat direct de dispariția lui Ciaric. Adam l-a privit calm și i-a spus:

_ Este spre binele tău că a dispărut…!

Toh l-a privit la rândul lui îndelung căutând să înțeleagă adâncul cuvintelor auzite și se pare că le-a înțeles.

_ Oamenii mei sunt pe picior de război așa că sluga asta nu are ce pagube să facă.

Apoi a continuat privindu-l insistent în ochi:

_ Dar cineva va trebui să plătească…

A plecat dar Adam a înțeles la rândul lui că el va fi acela. S-a cutremurat oarecum. A plăti între oamenii aceștia sălbătăciți nu însemna a merge cu câțiva gologani la prăvălia evreului din Evghenia… Nici pe departe !

Odată cu primii fulgi ai celei de-a doua ierni pe care Adam trebuia s-o petreacă în munții din nordul Tadjikistanului, a mai sosit un transport de curele de la celălalt trib tadjic. Oamenii lui Toh care au rămas acolo să învețe meseria asta s-au întors încă din primăvară dar curelele pe care le-au făcut aici în tribul lor, se rupeau mult prea repede. De aceea căpetenia s-a gândit să mai cumpere curele de peste munți. Unul dintre oamenii care au venit cu sacii cu curele s-a apropiat de Adam și i-a spus încet:

_ Sacul cu albastru la gură are fund dublu.

Și înainte ca Adam să mai poată întreba ceva, acesta s-a și amestecat cu ai lui. Seara târziu, în camera lui de la capătul platformei de

Page 13: Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul …mai veche îngheța iarba de pe marginea drumului. După puțină discuție între ei cei mai mari, fratele Aurel propune să mergem

13 Lumina Vechilor Cărări

butuci, Adam a scos sacul de sub patul din butuci ciopliți din topor și după ce s-a asigurat că este liniște deplină peste tot, s-a apucat să studieze fundul sacului cu pricina. Pipăindu-l părea a fi ceva moale dar după ce l-a tăiat cu grijă, a dat de o carte: era o Biblie în limba rusă ! A înțeles că este darul lui Hacores, omul la care s-a gândit un an; ca și la bătrânul acela care spunea că are mai bine de o sută de ani. O vreme a stat așa cu Scriptura în mâini, trăind o bucurie deosebită. Era a lui... Pentru prima dată avea o Scriptură a lui ! Apoi a simțit nevoia să se miște și a început să înconjoare camera cu Scriptura la piept. În final s-a așezat și... și-a dat seama că nu știe să citească în rusește ! În românește putea citi destul de bine, vorbea tadjica mulțumitor, înțelegea bine rusa dar de vorbit vorbea mai greu; însă a citi în alfabet chirilic, n-a avut ocazia niciodată. S-a gândit că Petrusi, colegul lui pocăit, va putea citi rusește, doar era din Ucraina. Și așa s-a liniștit oarecum, deși era necăjit că nu putea folosi el însuși cartea îndrăgită. Era hotărât să învețe și asta. Și cum această mare problemă părea rezolvată, gândurile lui s-au dus la Hacores și la ai lui. A stat cu ei într-o singură zi, în două reprize, și au promis să-L caute pe Dumnezeu iar aici era de un an și jumătate și nimeni nu era interesat de credința creștină. Dacă i-au trimis o Scriptură, înseamnă că și ei au cel puțin una. „De unde au adus-o ? Ce distanțe au parcurs să o poată găsi ?” – se gândea. Și-a adus aminte că atunci când le-a spus că tot ceea ce le-a vestit despre Dumnezeu stă scris într-o carte, oamenii aceia au întrebat cât de departe este Moldova, vrând să înțeleagă dacă nu cumva pot ajunge până acolo pentru a găsi Scriptura. S-a mai gândit la faptul că Petrusi i-a spus că peste tot unde au ajuns să stăpânească rușii, credința în Dumnezeu era prigonită și Scripturile erau strânse și arse. În așa situații, cum au putut găsi oamenii aceia Scriptura și încă în mai multe exemplare ?! Toate aceste curiozități au rămas doar încercări de a le pătrunde cu mintea și atât. Ar fi vrut mult să-i mai întâlnească pe tadjicii din tribul lui Hacores dar... a promis Domnului că va rămâne aici cât va vrea El. Și totuși ființa aceea îmbrăcată în alb strălucitor s-a destrămat ca și o ceață... - veni iar gândul îndoielii. Mângâierea cea mai

mare era concluzia că dacă Hacores și ai lui au făcut rost de Scripturi, cu așa riscuri, atunci aceștia continuă să facă pași spre Dumnezeu. Din acel moment, unul dintre lucrurile care s-au regăsit mereu în rugăciunile lui Adam, era lucrarea credinței din satul lui Hacores. Pe de altă parte era oarecum necăjit de mândria acestor oameni, mândrie care nu le dădea voie să fie mai comunicativi. În anumite situații - ca și în cea de față -ar fi vrut să afle mai multe dar în felul lor de a fi erau descurajant de scumpi la vorbă. Se gândea cu jind la căsuțele din Evghenia natală, care oricât de sărăcăcioase ar fi fost, o băncuță la poartă tot aveau. Și acolo vecinii stăteau de vorbă despre toate minunile lumii. „Da – și-a zis – românii sunt altfel...”

A doua zi, după cum și-a planificat în minte, aștepta seara ca să-l poată chema pe Petrusi în camera lui ca să-i citească din Scriptură. Însă așteptarea era prea greu de dus, așa că la un moment dat, când au găsit un pic de răgaz, i-a spus că are o Scriptură în limba rusă (fără să-i spună de unde) dar nu poate să o citească și că așteaptă seara pentru ca el să vină și să citească. Spre surprinderea lui, Petrusi a răspuns simplu:

_ Eu nu știu carte ! Au rămas tăcuți multă vreme.

Adam căuta în mintea lui alte soluții dar nu se întrevedea niciuna. Cui să-i spună că are o Scriptură ? Teama de a nu rămâne fără ea era mai mare ca dorința de a putea citi din ea. O idee i-a venit în minte dar nu era una care să-i fie pe plac: Galina ! Galina știa să citească bine în limba rusă. Avea chiar la ea câteva cărți. Considera că dacă ar fi rugat-o să-l ajute, ar fi putut avea încredere în ea că nu-l va pârî căpeteniei dar asta ar fi adus-o iar aproape și Adam nu-și dorea asta. Și nu putea să decidă în mintea lui din a cărui pricină: a ei sau a lui ! O vreme a renunțat la citirea Scripturii până se va ivi o posibilitate mai bună dar mai apoi dorința de a putea desluși frumusețile cărții sfinte a început a-l frământa iar. Și așa s-au scurs mai multe săptămâni.

În vremea aceea, căpetenia a vrut să vadă dacă Adam și-a ținut promisiunea ca cel puțin doi oameni dintre cei care lucrau cu el, au învățat să lucreze pe ferestraiele care tăiau butucii, fără prezența lui. După ce cei doi au dovedit că au învățat tot ce trebuia învățat, Toh nu și-a putut

ascunde bucuria. O privire aruncată spre Adam, l-a convins pe acesta că din acel moment nu mai valora prea mult pentru trufașul șef de trib. Mai cu seamă că nu i-a mai spus nici măcar o vorbă la plecare. „Va trebui să-i propun altă afacere.” – se gândea. Dar a alungat degrabă acest gând. „Ar trebui să mai stau aici vreo doi ani !”

Preocuparea citirii din Scripturi a făcut ca celelalte temeri să treacă în planul doi. O soluție la această frământare însă, nu putea distinge. Galina rămânea singura posibilitate. Dar acest lucru trebuia făcut în ascuns. „S-o duc la mine în cameră nu pot. Noi doi în cameră și nu o singură dată... Să merg la ea, se va afla...” Ajungea de fiecare dată la o singură ieșire: „S-o iau de nevastă...” Prima dată când a ajuns la această concluzie a scuturat furtunos din cap: „Ce le spun copiilor când o voi aduce între ai noștri ?” Considera că este rușinos să le spui la niște copii care pot înțelege, sunt destul de mari, că le-ai adus o altă mamă... „În veci n-o să am o femeie care a fost a altui bărbat, indiferent de situații.” – era alt gând. Și apoi fața aceea cu ochi negri pe care n-o putea uita; femeia care a acceptat să moară numai să nu accepte de bunăvoie să fie a altui bărbat, fie și pentru o ocazie trecătoare. Femeia cu care are atâtea amintiri care l-au însoțit aici în iadul tadjic din munți... „Nu, niciodată !” Dar fiindcă la aceeași soluție ajungea de fiecare dată, în locul unui furtunos refuz de a accepta ajutorul acestei femei, rămânea îngândurat vreme îndelungată. Femeia aceasta a dovedit în mai multe rânduri că are un caracter aparte. Desigur că mai exista o ieșire pe care acest bărbat creștin o lua în calcul și care făcea ținta rugăciunilor lui: să se pocăiască cineva care să știe să citească în rusă. Ceea ce-l ajuta să refuze ajutorul Galinei și să aștepte pur și simplu o altă ieșire mai era și o altă constatare: „Voi avea copii aici. Și copiii aceștia vor fi sclavii lui Toh. Mai bine nu citesc în veac din Scriptură; mai bine mor !” Pe această concluzie se scurgeau zile, ca mai apoi tot tacâmul să fie iar și iar frământat în dorința de a ajunge ziua în care să audă cuvintele Cărții.

(Va urma)

Prelucrare ####

Page 14: Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul …mai veche îngheța iarba de pe marginea drumului. După puțină discuție între ei cei mai mari, fratele Aurel propune să mergem

14 Lumina Vechilor Cărări

A trăit în comuna Bădeuţi, raionul Rădăuţi, înainte şi după primul Război Mondial, o familie pe nume Cazac Filaret şi Elana, împreună cei patru copii ai lor. Familia aceasta era una foarte religioasă în religia ortodoxă dar în acelaşi timp şi foarte lumească, prin faptul că era o familie văzută în sat; nu era nuntă sau cumetrie la care să nu fie invitaţi, Filaret fiind conducătorul tuturor petrecerilor.

După ce s-a terminat primul Război Mondial, din cei patru copii, doi i-au murit: o fetiţă de şapte ani şi una de nouă ani. Apoi li s-a mai născut un băieţel. Măcar că au fost zguduiţi de moartea copiilor lor, au continuat viaţa religioasă şi cea de distracţii ca mai înainte. Totuşi Elena, mama care şi-a pierdut fetiţele, a rămas nemângâiată, cu un soi de pustiu şi gol în suflet. Drept urmare a început a plăti slujbe mai dese, a da pomeni mai multe, a merge pe la diferite mănăstiri dar golul din sufletul ei n-a mai găsit mângâiere.

În primăvara anului 1928, o soră de-a ei cu numele Elisaveta, care era căsătorită în satul vecin, în Milişăuţi, a

invitat-o la adunarea de adventişti de ziua a şaptea care luase fiinţă cu un an înainte, sub îndrumarea unui evreu care avea prăvălie în Milişăuţi. Sora ei i-a mai spus că ea merge acolo de vreo câteva luni şi-i place mult. Aşa că în următoarea sâmbătă, Elena s-a dus la sora ei şi apoi amândouă la casa unde se adunau adventiştii. A ascultat pentru prima oară o predică şi a fost atât de pătrunsă de cuvintele rostite de evreul acela încât la întoarcerea acasă i-a spus surorii sale:

- Eu de abia acum L-am descoperit pe Dumnezeu ! De atunci a continuat să meargă sâmbătă de

sâmbătă la adunarea adventiştilor de la Milişăuţi iar în fiecare duminică la locul de închinare ortodox din Bădeuţi. Aşa a durat toată vara acelui an. După vreo trei luni de frecventat adunarea adventistă, i-a venit rândul să primească o Scriptură. Lucrul acesta a constituit o cotitură importantă în viaţa ei, pentru că începând s-o citească cu setea de a o înţelege şi a o împlini, a descoperit o serie de lucruri în ce-o privea pe ea însăşi şi credinţa ei personală în Dumnezeu, care au pus-o pe gânduri. În acelaşi timp, citind Scriptura, în sufletul ei s-a trezit o sete şi mai mare după Dumnezeu.

Spre toamnă, a auzit că ar fi în Milişăuţi şi o grupare de ortodocşi care caută pe Dumnezeu într-un mod mai curat şi în dorinţa ei de a nu se depărta totuşi de credinţa strămoşească, lucru de care se temea oarecum, s-a gândit că poate acolo ar fi o şansă pentru alinarea sufletului ei căutător de Dumnezeu. Aşa, după mai multe căutări, a ajuns împreună cu sora ei la Oastea Domnului. În foamea ei după Dumnezeu, a început a participa şi la slujbele de aici. Şi la locul de închinare ortodox mai mergea, mai cu seamă că soţul ei era epitrop.

Ajungând cu citirea în Faptele Apostolilor, şi-a dat seama că în niciun loc din cele trei în care mergea să se închine, nu erau lucrurile pe care le citea acolo şi se întreba dacă Dumnezeu mai lucrează şi astăzi tot aşa. A mai găsit scris în Evanghelii că nu poate sluji la doi stăpâni şi-şi zicea ea:

- Eu slujesc la trei ! Drept urmare, în sufletul ei s-a pornit un zbucium

cumplit. Atunci s-a învoit cu sora ei să postească pentru

Condamnă pe Pînzaru Costan și Filaret Hrab a lui Lazăr la câte cinci ani de muncă silnică și trei sute de lei cheltuieli de judecată.

Page 15: Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul …mai veche îngheța iarba de pe marginea drumului. După puțină discuție între ei cei mai mari, fratele Aurel propune să mergem

15 Lumina Vechilor Cărări

ca Dumnezeu să le lumineze cu privire la calea de urmat. Soţul ei a început a se îngrijora de toate acestea şi de la o vreme îi tot spunea:

- Măi femeie, tu ai să te strici de cap, tot citind în Scripturi şi postind atâta.

Elisaveta, la un timp s-a decis să rămână numai la adventişti. Elena însă îşi continua periplul între adventişti, ostaşi şi ortodocşi, până când într-o seară de noiembrie 1928, pe când se afla în casa unde s-au adunat ostaşii, s-a întâmplat un lucru neobişnuit. În timpul unei rugăciuni, pe când toată adunarea era pe genunchi, Elena s-a văzut luată pe sus şi a început a pluti deasupra celor plecaţi la rugăciune. A început a vorbi şi a cânta în alte limbi, fără voia ei. Toată adunarea a rămas încremenită şi se uita la ea. Unii se întrebau dacă nu cumva se repetă ceea ce s-a întâmplat la Rusalii. Când a revenit pe genunchi, de pe buzele Elenei au ţâşnit următoarele cuvinte:

„- Nu te mira poporule, pentru că Eu sunt acelaşi ieri, azi şi-n veci.”

S-au ridicat cu toţii de la rugăciune şi se uitau la Elena care era udă de transpiraţie şi cu faţa radiind de o fericire lăuntrică, aşa încât conducătorul lor a spus:

- Aşa ceva eu n-am mai văzut ! După ce adunarea s-a sfârşit, Elena s-a dus la sora

ei care nu stătea departe şi i-a istorisit ce i s-a întâmplat. Aceasta şi-a exprimat părerea de rău că nu a fost şi ea de faţă, apoi a sfătuit-o să întrebe între femeile care mergeau ca şi ele la piaţă la Rădăuţi cu zarzavaturi, pentru că cineva dintre femeile din piaţă, de loc din Volovăţ, mergea la o adunare unde se vorbeşte în alte limbi. Poate acolo va găsi lămuriri cu privire la toate acestea. Ajunsă la casa ei, la Bădeuţi, Ileana a deschis iar Scriptura la Faptele Apostolilor şi a citit de mai multe ori despre pogorârea Duhului Sfânt, în timp ce din ochi i se prelingeau fără încetare lacrimi. Lacrimi de bucurie; o bucurie care era în lăuntrul ei, o bucurie pe care nu ştia prea bine cum s-o înţeleagă dar care îi inunda într-un mod deosebit de plăcut, fiinţa. Apoi s-a plecat la rugăciune şi s-a rugat îndelung. În acest timp, soţul ei a venit acasă şi auzind ceva deosebit, s-a apropiat tiptil şi a ascultat la uşă cum soţia sa vorbea şi cânta în alte limbi, cu faţa udată de lacrimi şi radiind de fericire. A rămas aşa de uimit încât a stat la uşă până când Elena s-a ridicat de pe genunchi. Atunci neştiind altceva ce să-i spună, i-a zis:

- Ţi-am spus eu că o să te strici de cap. Dar nici el nu credea ce zice. Săptămâna aceea a trecut foarte greu. Aştepta să

vină vinerea, zi de piaţă la Rădăuţi, să o poată întâlni pe femeia aceea din Volovăţ. Când venise ziua, au pornit dis de dimineaţă la piaţă, cu căruţa. Curând după ei, a observat-o şi pe femeia aceea din Volovăţ, venind cu alţi oameni cu o căruţă plină cu lăzi cu zarzavaturi. Ele se cunoşteau oarecum din zilele de piaţă şi când au ajuns unele lângă altele, una dintre cele din Volovăţ a remarcat o schimbare la femeia din Bădeuţi şi a întrebat-o:

- Ce s-a întâmplat cu tine ? Aşa faţă veselă şi senină n-am mai văzut la tine !

- Să ne aşezăm marfa şi după aceea vă voi povesti, pentru că am mai multe a vă spune.

După ce le-a povestit cele întâmplate în adunarea Oastei Domnului, cele două femei din Volovăţ, care erau credincioase, nu s-au arătat prea surprinse de ceea ce s-a petrecut în sine, pentru că una dintre ele, cu numele Gafiţa, a fost şi ea botezată cu Duhul Sfânt; nelămurirea lor venea din faptul că o asemenea lucrare s-a petrecut

Dovadă. Din partea parohiatului ortodox român, Bădeuți,

jud. Rădăuți, se adeverește că locuitorul Hrab Filaret, sectar baptist, nu a revenit la ortodoxism și neagă cu toată convingerea că nu va reveni. Ba mai mult, fiind colonist, i s-a bornat un lot de teren de trei hectare și i s-a dat una casă pentru locuit, care în urma menținerii în sectă, Comisia pentru Administrarea bunurilor Statului din jud. Rădăuți a ordonat luarea terenului și casei, ceea ce s-a și executat.

Constantin Pînzari și Elena a lui Filaret Cazac sunt șefii și cei mai fanatici propagandiști ai sectei penticostaliștilor. Iredentismul și fanatismul lor face și pe alții care acum s-au lăsat de sectă, să mai oscileze și să nu adere și să vină cu toată inima la sfânta biserică.

Condamnarea acestora ar fi lecția cea mai bună ce s-ar aduce și celor ce încă șovăiesc și cred că aceasta îi va face să se stâmpere și să revină la ortodoxism, care singur a adus neamului mângâiere și impuls spre cultură și propășire.

Paroh Gr. V. Cristureanu

Page 16: Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul …mai veche îngheța iarba de pe marginea drumului. După puțină discuție între ei cei mai mari, fratele Aurel propune să mergem

16 Lumina Vechilor Cărări

între ostaşi. Oricum, s-au înţeles ca nu mai târziu decât a doua zi, adică sâmbătă spre seară, un grup de fraţi şi de surori din Volovăţ să vină la rugăciune la Bădeuţi. Probabil că contau pe acordul soţilor lor, totuşi, Filaret nu a fost prea încântat de planurile soţiei sale dar a căzut de acord în cele din urmă.

Când veni seara următoare, la poarta casei familiei Cazac, a oprit o căruţă cu doi cai, din care au coborât doi fraţi şi patru surori. Filaret i-a primit salutându-le şi le-a deschis porţile să tragă căruţa înăuntru. După ce au intrat în casa cea mare, cum se numea camera cea mai mare pe atunci, unul dintre fraţii musafiri se îndreptă spre stăpânul casei şi-i spune:

- Frate Filaret, iată ce-ţi spune Domnul: „Nu era nicio piatră şi nicio bucată de lemn adusă pe locul acesta, când am hotărât că-Mi voi zidi aici un altar, unde-Mi voi proslăvi Numele.” Apoi au făcut o rugăciune în timpul căreia a mai fost o prorocie şi pentru sora Ileana căreia i s-a spus:

- „Femeie, ai fost aleasă din pântecele mamei tale ca să te fac o lumină în satul acesta; prin gura ta să mântuiesc pe cei sortiţi mântuirii iar la izvorul pe care-l voi deschide în locul acesta, voi adăpa multe suflete, chiar şi din satele învecinate.”

Apoi au venit în scurt timp şi alţi săteni, invitaţi de sora Elena să ia parte la slujba din seara aceea. În afară de cei din Volovăţ, săteni din Bădeuţi deci, au fost prezenţi şapte bărbaţi şi unsprezece femei. Fraţii de la Volovăţ le-au vestit pocăinţa şi trebuinţa de a se boteza în apă la vârstă majoră, pentru a primi mântuirea. Au fost şi discuţii cu privire la diferenţa de ortodoxie, fiindcă între cei prezenţi au fost şi oameni foarte înrădăcinaţi în ortodoxie. În cursul timpului, cinci dintre cei şapte bărbaţi prezenţi atunci la prima slujbă apostolică din satul Bădeuţi şi toate cele unsprezece femei, au primit botezul în apă, venind la pocăinţă.

Învoiţi să se întâlnească din nou a doua zi, duminică după amiază, când cei patru fraţi şi două surori de data asta, veniţi de la Volovăţ au ajuns, a trebuit să li se facă loc să intre în casă pentru că devenise neîncăpătoare. Cei care au fost în seara precedentă, au invitat la rândul lor pe cine au considerat de bine, aşa că casa familiei Cazac era arhiplină. O mare parte a timpului au petrecut-o citind pur şi simplu din Scriptură, pentru că şi fraţii de la Volovăţ erau de puţin timp întorşi la Domnul şi nu aveau îndemânarea de a propovădui Evanghelia cum se face astăzi. Au fost şi mai multe întrebări din partea sătenilor din Bădeuţi, întrucât cei mai mulţi dintre ei vedeau pentru prima dată o Biblie în mâna unui om obişnuit şi pentru prima dată auzeau citindu-se despre pocăinţă şi botez. La un timp, când cei din Volovăţ au întrebat gazda cât o fi ceasul, au aflat cu mirare că era trecut de ora 12 noaptea. Înainte de a da drumul adunării, au întrebat pe cei prezenţi dacă ar dori să aibă o adunare statornicită, care să se întâlnească în fiecare duminică la slujbă în casa familiei Cazac, la care două treimi au ridicat mâinile, aprobând cu entuziasm înfiinţarea unei adunări apostolice în satul Bădeuţi. Când au ieşit afară au călcat în zăpadă. Era prima zăpadă a acelei ierni. Musafirii i-au spus surorii Ileana să mai oprească doi dintre bărbaţii mai temători de Dumnezeu şi pe soţul ei pentru a mai discuta câteva lucruri. Când aceştia au rămas, le-au spus despre ura oamenilor care se va ridica împotriva lor, măcar că nu au făcut rău cuiva, lucru care li s-a întâmplat şi lor la Volovăţ. Le-au spus despre datoria

lor de a rămânea tari în hotărârile luate de a-L sluji pe Domnul şi El îi va sprijini. În final le-au dat celor trei bărbaţi rămaşi, câte o Biblie, îndemnându-i să citească în ea şi să cugete cu rugăciune la cele citite, pentru ca Dumnezeu să le lumineze mintea să o înţeleagă şi să o poată vesti şi celorlalţi. Apoi au plecat peste deal la Volovăţ.

A doua zi, Filaret Cazac s-a dus la primărie pentru a anunţa înfiinţarea adunării apostolice din casa lui. Când a ajuns acolo, a văzut cu mirare că popa ortodox era şi el acolo, venit înaintea lui. În primărie, Filaret Cazac, a început cu formalităţile obişnuite de salut, pe care de altfel nu le folosea, pentru că atât primarul cât şi popa îi erau foarte apropiaţi: cel dintâi era frate cu nevastă-sa iar celui de-al doilea îi era mâna dreaptă în toate treburile bisericeşti şi în altele. Le-a explicat cele petrecute în casa lui, dând oarecum vina pe nevastă-sa, cu alte cuvinte pe sora primarului şi le-a cerut mai apoi permisiunea ca şi duminica viitoare să aibă loc din nou o asemenea adunare. În acest timp, i-a înmânat popii o bucată de hârtie pe care erau notate câteva versete din Scriptură şi anume: Faptele Apostolilor, cap.5.38,39. Popa s-a uitat lung la ce scria pe hârtia aceea şi-l întreabă:

- Ce-i asta ? - Păi eu nu prea pricep dar nevastă-mea m-a

asigurat că dumneata trebuie să te pricepi, pentru că este ceva din Scriptură !

- Nu pricep nimic dar vom vedea după aceea… După aceea, popa îi spunea primarului să decidă el,

acesta spunea că este o chestiune religioasă şi ar trebui s-o decidă popa. Până la urmă popa i-a spus lui Filaret să vină cu el la casa parohială să vadă ce e cu hârtia aceea cu versete din Scriptură şi apoi vor vedea. Nu prea-i venea să se ia de sora primarului şi nu prea avea ce face. Ajuns acolo, popa citi fragmentul biblic indicat, care cuprindea cuvintele învăţatului Gamaliel în faţa soborului evreiesc, cu privire la apariţia adunărilor creştine primare: „Şi acum eu vă spun: „Nu mai necăjiţi pe oamenii aceştia şi lăsaţi-i în pace! Dacă încercarea sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici dar dacă este de la Dumnezeu, n-o veţi putea nimici. Să nu vă pomeniţi că luptaţi împotriva lui Dumnezeu.” Apoi spuse:

- Asta a fost cu privire la vremea aceea când a luat fiinţă creştinismul dar acum noi suntem deja creştini şi nu ne mai privesc. Aşa că domnu’ Filaret ai grijă mare ce-ţi face nevasta ca nu cumva să-ţi ridice în cap enoriaşii bisericii ortodoxe şi să-ţi pierzi astfel prestigiul de om cu vază şi bun gospodar în Bădeuţi. Ar fi păcat…

După ce a plecat de la popa, Filaret s-a întors la primărie unde primarul, de data asta în lipsa popii, l-a asigurat de sprijinul lui, având în vedere, după cum spunea el, că şi în alte sate s-au format aşa grupuri de credincioşi şi prefectura nu are ceva împotriva lor. Aşa că în duminicile următoare s-a putut face slujbă fără mari dificultăţi în casa familiei Cazac, unde duminică de duminică camerele şi tinda erau neîncăpătoare. Mai apoi, după ce curiozitatea se mai stinse, veneau regulat în jur de 40 de persoane. Începând cu luna ianuarie 1929, în vederea sprijinirii lucrării Evangheliei în comuna Bădeuţi, alături de fraţii de la Volovăţ s-au alăturat şi fraţii de la Dumbrăveni. În lunile de iarnă, până în primăvară, au primit botezul cu Duhul Sfânt, trei fraţi şi cinci surori, din care un frate şi trei surori au primit şi dar de prorocie. Nimeni încă nu era botezat în apă fiindcă se aştepta vara şi de asemenea trebuia să treacă un timp de

Page 17: Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul …mai veche îngheța iarba de pe marginea drumului. După puțină discuție între ei cei mai mari, fratele Aurel propune să mergem

17 Lumina Vechilor Cărări

aproximativ şase luni de la data luării hotărârii de pocăinţă, după cum statorniciseră fraţii de la Volovăţ şi Dumbrăveni, timp în care urma să se vadă statornicia celor ce au păşit pe calea pocăinţei.

Botezul în apă însă a avut dificultăţile lui, pentru că după legea de atunci, cine trecea la o altă credinţă, trebuia să obţină mai întâi o adeverinţă de ieşire din credinţa ortodoxă şi aceasta trebuia eliberată de popa. Desigur, acesta nu era nicicum de acord. În cele din urmă, o cantitate substanţială de miere şi de ceară de albini, de la stupii lui Filaret, l-au convins pe paroh să elibereze acele adeverinţe şi astfel în luna iunie, zi de Rusalii, au luat botezul în apă 23 de persoane. Aşa s-a înfiinţat Biserica Apostolică din Bădeuţi. În toamnă a mai avut loc un botez în apă şi lucrarea Domnului creştea sub binecuvântarea Lui, în vara următoare trecând de 50 de membri botezaţi, în afară de copii.

Zece ani lucrurile au mers aşa. „Biserica se bucura de pace… şi cu ajutorul Duhului Sfînt se înmulţea.” (F.A.9.31). Prin lunile august, septembrie 1939, au început a se înmulţi prorociile cu privire la vremuri de prigoană. În acelaşi an, cele trei familii de nemţi care primiseră credinţa în Bădeuţi, au plecat în Germania, în urma zvonurilor cu privire la un nou război mondial. Religia ortodoxă a căpătat puteri sporite fiindcă majoritatea popilor făceau parte din partidul legionar care le promisese putere asupra oricărei religii şi în mod deosebit împotriva sectanţilor, cum li se spunea fraţilor. Una dintre prorociile venite între fraţi vorbea despre vremea de furtună care se apropia pentru corabia Bisericii şi despre faptul că credincioşilor li se vor oferi bărci de salvare în care se vor urca mulţi dar acelea nu vor duce spre limanul pregătit de Domnul Isus, ci se vor întoarce înapoi spre ţărmul de unde au pornit. În acel timp a fost schimbat primarul şi popa. Popa cel nou era legionar şi nu ascundea deloc faptul că avea intenţia de a lichida Bădeuţiul de pocăiţi.

De îndată ce a izbucnit războiul, Filaret Cazac a fost chemat la postul de jandarmi unde i s-a pus în vedere faptul că toate întrunirile publice sunt interzise, prin urmare nu mai are voie să facă adunări în casa lui şi niciunde în altă parte. Totuşi pentru o vreme scurtă li s-a mai permis să se adune doar duminica dimineaţă. Fraţii au continuat însă să se adune şi serile la rugăciune, pe ascuns, prin case mai dosnice.

În luna decembrie, 1941, pe când erau adunaţi din nou într-o seară, în casa fratelui Filaret, cu geamurile astupate cu perne, pentru a nu se zări deloc lumina şi pentru a nu se auzi nici un zgomot şi doi copii de-ai fraţilor făceau de strajă pe afară, a avut loc începutul furtunii. Un „frate”, s-a pus la îndemâna jandarmilor şi i-a condus prin grădini, pentru că era un vecin şi ştia bine toate trecerile şi mai ştia şi de faptul că dacă ar veni pe uliţă, copiii puşi de strajă ar da alarma şi s-ar putea să nu mai găsească pe nimeni. Copiii i-au văzut totuşi dar când deja jandarmii intrau în casă. Ceea ce au mai putut face a fost să se ascundă în grajdul animalelor şi de acolo să vadă ce se petrece. Cei trei jandarmi au găsit în casă, la rugăciune, 27 de persoane, dintre care 11 bărbaţi, pe care i-au încolonat şi i-au dus la postul de jandarmi. Femeilor le-a dat liber cu poruncă ca a doua zi dimineaţă să se prezinte toate şi ele la post. Fratelui Filaret i-au poruncit să aducă dimineaţă lista cu toţi cei care se mai adună în casa lui la rugăciune, la care el a răspuns în stilul lui îndrăzneţ:

- Eu nu ţin evidenţa celor ce vin aici să se roage. Evidenţa trebuie s-o aibă popa pentru că el ştie cine-i pleacă din turmă.

A doua zi dimineaţă, la post au fost chemaţi toţi fraţii, afară de cei câţiva care erau pe front, şi surorile, după o listă pusă la îndemână de fratele vânzător, care odată intrat în hora lor trebuia să joace până la capăt. Acolo era primarul, popa şi directorul şcolii, care era un legionar înverşunat şi totodată directorul şcolii de instrucţie, care pregătea oameni pentru front. Celor adunaţi li s-a comunicat că credinţa lor este considerată bolşevică şi trebuie lichidată.

- Vi se pune totuşi la îndemână o portiţă de scăpare: vi se dă termen până după sfintele sărbători, adică până după sfânta bobotează, timp în care toţi să veniţi la sfânta biserică la slujbe şi vă veţi încreştina copiii care nu sunt încreştinaţi (adică botezaţi). Dacă veţi face aşa, veţi fi liberi, dacă nu, veţi fi arestaţi şi duşi la Cernăuţi, unde veţi fi judecați de Curtea Marţială. (Tribunalul Militar).

După aceste cuvinte, popa s-a scuzat că întârzie la slujbă, fiind duminică dimineaţă, şi a plecat. Directorul şcolii, care avea grad de locotenent, motiv pentru care fiind vreme de război era mai mare decât primarul, i-a ameninţat şi el cu puşcăria.

Acasă, Isac, copil de clasa a doua, îşi aminteşe că s-au pus cu toţi din familie pe genunchi şi au cerut ajutorul Domnului, înţelegându-se să nu-l ducă cu nici un chip la popa pentru botez. Erau atunci în adunare 37 de copii născuţi de când a luat fiinţă Biserica Apostolică, copii care nu au fost botezaţi la popa.

Începând din săptămâna care a urmat, pocăiţii, începând cu cei care predicau Evanghelia, s-au îngrămădit la popa pentru a-şi boteza copiii, urmaţi de ceilalţi care ziceau:

- Păi dacă cutare care se ţinea aşa de bine în pocăinţă, se leapădă acum, eu ce pot să fac ?

Din cei 84 botezaţi în apă au rămas în credinţă TREI, care au refuzat să meargă la popa. Şi când te gândeşti că din cei 84 de fraţi şi surori, peste 60 erau botezaţi cu Duhul Sfânt iar trei fraţi şi cinci surori aveau dar de prorocie !

„Îmi amintesc – spune Isac, cu ochii în lacrimi, bătrân acum – că mergeam cu mama în camera unde se făcea rugăciune, pentru a face curat după plecarea fraţilor şi vedeam pe podele pete ude de la lacrimile lor din timpul rugăciunilor. Deseori o întrebam pe mama: „De ce plâng fraţii, mamă ?” Şi mama îmi răspundea: „Plâng de bucurie, măi băiete, pentru că L-au găsit pe Domnul Isus care le-a mântuit sufletele.” Dacă nu vedeam toate acestea cu ochii mei, poate că-mi era mai uşor să îi înţeleg dar aşa, eu nici azi nu pot înţelege cum s-au putut lăsa de pocăinţă nişte oameni care se rugau aşa… Şi mă mai gândesc că dacă atunci, în timpul când pocăinţa era aşa, au rămas trei din 84, acum când atâtea lucruri merg de-a valma în pocăinţă, împletind pe faţă lumea cu credinţa, dacă ar fi să vină din nou aşa legi, câţi ar mai rămânea ?”

După bobotează li s-a mai lăsat celor trei, doi bărbaţi şi o femeie, adică sora Ileana Cazac, un timp de răgaz de trei zile. Apoi au fost arestaţi şi duşi la arest la Rădăuţi de unde, împreună cu alţi fraţi câţi au mai rămas în credinţă, de prin satele din raion, au fost duşi la Cernăuţi cu un vagon pentru vite. Acolo au fost judecaţi şi condamnaţi la 25 de ani de închisoare.

Page 18: Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul …mai veche îngheța iarba de pe marginea drumului. După puțină discuție între ei cei mai mari, fratele Aurel propune să mergem

18 Lumina Vechilor Cărări

Şi pentru copiii familiei Cazac ca şi a celorlalţi foşti pocăiţi, n-a fost uşor. În vreme ce colegii lor ortodocşi veneau la locul lor de închinare când puteau sau când voiau, ei trebuiau să vină obligatoriu în fiecare duminică dimineaţă la şcoală unde erau încolonaţi, apoi se deplasau spre clădirea ortodoxă de închinare, unde sub supraveghere strictă trebuiau să facă semnul crucii, fiecare dintre ei. Apoi trebuiau să dea ocol pe lângă pereţi şi să facă cruce în dreptul fiecărei icoane, oricât de mică era ea şi s-o sărute. Aşa a fost nu o duminică, două, ci doi ani întregi, până pe la sfârşitul anului 1942, când s-au mai muiat lucrurile. Faţă în faţă cu toate acestea mă întreb: câtă călăuzire duhovnicească au avut înălţimile credinţelor evanghelice când au ales chiar semnul crucii ca şi semn al creştinismului ?

În iarna dintre 1942-43, o serie de surori dintre cele care au fost la popa dar care poate le mai rodea conştiinţa, au început să se adune pe ascuns la rugăciune. În noiembrie-decembrie, 1943, s-a întors frontul la Cotu Donului şi apoi a început a da înapoi foarte rapid, aşa că până în primăvară, mai marii comunei în frunte cu directorul şcolii, locotenent legionar, au fugit în Ardeal,

considerând că ruşii nu vor ajunge până acolo. În februarie 1944, au intrat ruşii în Rădăuţi iar în martie au fost evacuate satele, făcându-se loc pentru un nou front de lupte sub coastele Carpaţilor, ale Obcinilor Bucovinei, unde rezistenţa germană nu voia să cedeze. În această perioadă s-au întors şi întemniţaţii din puşcăriile Cernăuţilor şi odată cu ei şi sfinţii care nu au renunţat la credinţa lor. În octombrie 1944, a început epidemia de tifos care a curăţat mii de oameni de prin satele Bucovinei, ocazie în care a murit şi Filaret Cazac. Tifosul a ţinut până în vara lui 1945.

În a doua parte a anului 1945, fraţii care s-au întors din puşcărie şi vreo doi care în acest timp au fost pe front, împreună cu câteva surori care deşi s-au lepădat de credinţă, totuşi nu s-au conformat întru-totul cerinţelor popii, au început să se adune din nou, în altă casă, formând din nou o adunare apostolică la Bădeuţi. Dintre ceilalţi, câţiva s-au mai întors, alţii au rămas pentru totdeauna în lume !

Prelucrare de &&&&

după relatarea lui Isac Cazac

O celulă de închisoare plină de binecuvântări

Sudan Umătorul articol vorbește despre pastorul sudanez Hassan Abduraheem, care a fost închis împreună cu Petr Jasek, despre care Vocea Martirilor a mai relatat.

Hasaan a participat în noiembrie 2015 la o conferință a creștinilor ce a avut loc la Addis Abeba, în Etiopia. Cu puțin înainte el a primit îndemnul de la Dumnezeu să-și dedice în plinătate și în mod desăvârșit toate eforturile pentru Biserica Domnului prigonită. De aceea el a refuzat pentru o vreme să lucreze ca secretar general al Bisericii Sudaneze „Biserica lui Hristos”, dedicându-se creștinilor urmăriți chiar de la bază.

În timpul conferinței el a relatat despre prigoana creștinilor din Sudan. În public se afla și Petr Jasek, un reprezentant al unei organizații creștine de întrajutorare.

Petr a fost destul de mișcat în fața unei fotografii prezentate de Hassan. El arăta un tânăr creștin care fusese rănit în timpul unei demonstrații. După câteva săptămâni Petr a călătorit la Kharthum pentru a preda banii necesari tratamentului tânărului rănit. După o vizită de patru zile, acesta a vrut să părăsească țara. „Petr a fost arestat pe aeroport”, spune Hassan, „și după cercetarea contactelor pe care Petr le-a avut, poliția secretă a dat peste mine.”

Frică și groază pentru soție

și copii De aceea polițiștii sudanezi au

împresurat pe 18 decembrie 2015,

către ora 18, casa lui Hassan, i-a confiscat laptopul, pașaportul și toată literatura creștină. Soția lui Hassan și cei cinci copii priveau plini de frică cum Hassan a fost împins într-o mașină care aștepta în fața casei. Acesta a observat că în mașină mai fusese arestat și colaboratorul ceh, Petr Jasek, preotul Kuwa Shamal și Abdulmonem Abdumawla, care l-au căutat împreună cu Petr, pe bărbatul rănit.

Poliția i-a interogat pe toți cei patru bărbați în acea noapte și i-a aruncat apoi în celulele separate ale închisorii.

„Prețul credinței noastre” „Am călătorit ceva mai

devreme și la alte adunări pentru a-i pregăti în privința prigoanei”, povestește Hassan. „Cu acest prilej m-am pregătit și eu pentru o posibilă

încarcerare. Nu eram trist în închisoare căci știam că acesta este prețul credinței noastre.” Încă din anii 1970 regimul sudanez a intimidat în mod sistematic creștinii; i-a arestat și i-a torturat. Hassan spunea că închisoarea NISS era una dintre cele mai crunte închisori dintre cele cinci în care fusese pe rând închis. Dormea pe dușumeaua unei celule fragile cu o ferestruică prin care de abia dacă vedea cerul. Îi era frig și era foarte singur.

Cu toate acestea Hassan a fost tratat mai blând deoarece era sudanez; mult mai bine decât străinul Jasek. Acesta trebuia să îndure în mod regulat bătăile primite de la cei cu care trebuia să împartă celula.

Servicii divine în închisoare În primăvara lui 2016 Hassan

a fost adus împreună cu ceilalți trei

Page 19: Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul …mai veche îngheța iarba de pe marginea drumului. După puțină discuție între ei cei mai mari, fratele Aurel propune să mergem

19 Lumina Vechilor Cărări

deținuți într-o altă închisoare unde s-au bucurat de niște libertăți nesperate. Dumnezeu a deschis ușile astfel încât ei înșiși să predice și să misioneze în arest. În închisoare era și o celulă care fusese transformată într-o mică capelă. Acolo ei au putut să predice și să se bucure în cadrul unor servicii divine.

„Eram foarte ocupați”, spune Hassan. „Petr, pastorul Kuwa și eu predicam în fiecare zi la un număr de 300 de deținuți aflați în acea locație. N-am văzut până acum o astfel de foame după vestea cea bună a Evangheliei.” Câțiva dintre cei cu care au împărtășit Evanghelia erau niște criminali fioroși și pușcăriași care urmau să fie spânzurați. „Pe acești candidați la moarte i-am pregătit pentru ultima ieșire”, spune Hassan. „Ne-am rugat împreună cu ei și i-am încurajat”

Foamete mare după

Cuvântul lui Dumnezeu El nu va uita niciodată ziua

când după cinci luni de închisoare, a primit în cele din urmă vizitatori. „Când soția mea m-a văzut, a fugit spre mine și a plâns”, spune el. După aceasta soția lui Hassan a avut dreptul să-l viziteze mai des; la început numai 20 de minute și mai târziu 45 de minute. Hassan a mulțumit lui Dumnezeu pentru fiecare minut pe care l-a putut petrece cu soția sa.

Susținere din partea

partenerilor HMK În timpul detenției lor, acești

creștini au fost susținuți de către o organizație parteneră a HMK și o Biserică locală. În august 2016, cei patru creștini au fost acuzați de spionaj și conspirație contra statului. Pentru aceasta deasupra lor plutea amenințarea pedepsei cu moartea sau cel puțin închisoare pe viață. Cu toate că acuzații au fost înjosiți mereu în procese umilitoare și nedemne, ei au rămas tari în credință. Credincioși din toată lumea s-au rugat pentru ei și organizații creștine de întrajutorare s-au cheltuit pentru eliberarea lor.

Acuzații însoțiți de cântări

de laudă În zilele în care aveau loc

procesele, mulți credincioși sudanezi se adunau în stradă în fața clădirii tribunalului și cântau imnuri și cântări de laudă. Cu toate că ușile și ferestrele tribunalului erau închise ermetic, cântările de proslăvire pătrundeau până la acuzați și îi încurajau.

Sentință, grațiere – și fugă În ianuarie 2017, pastorul

Kuwa a fost pus în libertate din lipsă de dovezi. El a petrecut mai mult decât un an în închisoare. După un proces lung, Hassan și Abdulmonem

au fost condamnați la câte 12 ani de închisoare.

După 445 de zile de închisoare Petr Jasek a fost grațiat. Și în după amiaza zilei de 10 Mai 2017 pastorul Hassan Abduraheem și Abdulmonem au fost eliberați din închisoare.

Hassan și familia sa, precum și Abdulmonem, au trebuit să fugă și trăiesc în SUA unde așteaptă hotărâre pentru cererile lor de azilanți.

„Dumnezeu mi-a dat

privilegiul să împart în închisoare vestea cea bună a Evangheliei”

Privind retrospectiv la ultimii 3 ani, Hassan nu simte în inimă decât doar recunoștință. El nu ar fi schimbat nimic și nu și-ar fi șters singur nici măcar o zi din închisoare. „Am recunoscut că Dumnezeu m-a iubit atât de mult, că mi-a dat acest privilegiu, acela de a duce în închisoare vestea cea bună a Evangheliei. Cu adevărat îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest timp. A fost o binecuvântare pentru mine și eu cred că aceasta este o binecuvântare pentru Biserica din Sudan. Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci unul de putere de dragoste și de chibzuință.”

În românește de Vasile Breabăn

din Vocea Martirilor 10/2018

RĂSPUNSURI LA SECȚIUNEA: Judecată și Judecători

1. Justețe înseamnă să-ți asumi obligația de a susține ceea ce este drept și adevărat.

2. Cine dintre voi este fără păcat să arunce primul cu piatra în ea. Ioan 8:7

3. Du-te și să nu mai păcătuiești. Ioan 8:11 4. Otniel. a) împăratul Mesopotamiei, b) Chenaz, c)

40 de ani. Judecători 3 5. Eglon – împăratul Moabului/ Ehud. Judecători 3. 6. Samgar. Judecători 5:6 7. Îngerul Domnului lui Ghedeon. Judecători 6. 8. Tola. Judecători 10

9. Iair. Judecători 10 10. Iefta – Şibolet. Judecători 12 11. Ibţan – Betleem. Judecători 12 12. Ioel, Abia – erau lacomi, luau mită, călcau

dreptatea. 1 Samuel 8 13. Dumnezeu este un judecător drept. Psalmul 7:11 14. Să fim judecătorii propriilor fapte. 15. „Să nu ne mai judecăm, dar, unii pe alţii. Ci mai

bine judecaţi să nu faceţi nimic care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire.” (Romani 14:13).

Vă rugăm confirmați primirea premiilor sau anunțați în caz că nu ați primit premiul în maxim 3 săptămâni de la apariția revistei. Vă mulțumim! Tel: 0756 46 56 73 sau mail.

Premianţii lunii noiembrie:

Craioveanu Adriana – Câmpululg-Muscel; Craioveanu Andreea – Câmpulung-Muscel; Rusu Rebeca-Elisabeta – Periș; Gavrilă Ana – Cumpăna; Brăgărea Aspazia – Bughea de Jos; Brăgărea Irina – Bughea de Jos; Brăgărea Mihai – Bughea de Jos; Goleșie Damaris – Dobra; Cuc Sefora-Claudia – Oșorhei; Pop Anca – Oșorhei.

Page 20: Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul …mai veche îngheța iarba de pe marginea drumului. După puțină discuție între ei cei mai mari, fratele Aurel propune să mergem

1. Cum se numea slujitorul profetului Elisei? 2 Împărați

2. Cum se numea slujitorul împăratului Solomon care supraveghea oamenii de corvoadă din casa lui Iosif? Și cum s-a comportat el față de Solomon? 1Împărați 11

3. Cine și cui a zis: „Căutați-mi o femeie care să cheme morții ...”? Și ce răspuns a primit? 1 Samuel

4. De ce s-a dus Șimei la Achiș, împăratul Gatului? 1 Împărați

5. Cine și cui a spus: „Slujitorii tăi au făcut tot ce li s-a poruncit” ? 2Cronici 34

6. Cine și cui a zis: „Noi vom sluji Domnului Dumnezeului nostru și vom asculta glasul Lui”? Iosua 24

7. Cum se numea slujitorul loial al apostolului Pavel care i-a fost alături când a fost încarcerat pentru a doua oară, la Roma? Ce profesie avea el?

8. Cum se numește creștinul care l-a părăsit pe apostolul Pavel, din dragoste pentru lume?

9. Sunt slujitori răi și sunt slujitori buni. Citește Efeseni 6: 5- 8 și scrie cum se comportă un slujitor care vrea doar să placă oamenilor, și cum trebuie să slujească cel ce se teme de Dumnezeu?

10. Există doi stăpâni în aceasta lume, unul bun și altul rău. Pe care alegem să-l slujim cu acela vor semăna faptele noastre. Cum se numesc? Matei 6:24

11. Cum trebuie să slujim: a) Domnului …Psalmul 2 și Psalmul 100, b) unii altora … Galateni 5:13?

12. Citește Matei 25:31-46 și scrie – cu cuvintele tale - cum putem sluji, practic, Domnului și semenilor noștri?

13. Ce recompensă din partea lui Dumnezeu, promite Biblia celui care Îl slujește pe Domnul Isus?

14. Ce înseamnă loialitate?

15. Crezi că e important să-ți însușești această virtute, loialitatea? De ce?

20 Lumina Vechilor Cărări

CONCURS BIBLIC: „Cercetaţi Scripturile”

Secţiunea: „SLUJITORI și SLUJIRE”

„Temeţi-vă numai de Domnul şi slujiţi-I cu credincioşie, din toată inima voastră, căci vedeţi ce putere

desfăşoară El printre voi.” (1 Samuel 12.24).

Citeşte cu mare atenţie cerinţele:

De citit şi povestirea de la „Rubrica copiilor: LUCA – slujitorul loial al lui Pavel. ” Pentru punctaj maxim, după fiecare răspuns scrie ŞI referinţa biblică.

Răspunsul care reprezintă doar referință biblică nu se punctează.

RĂSPUNSURILE SUNT AŞTEPTATE PÂNĂ LA DATA DE 01.01.2019!

Răspunsurile se trimit prin poşta română sau poşta electronică la adresele:

Destinatar: Ligia Ungureanu

O.P 51 – C.P 25, Bucureşti

sau: [email protected]

Vârsta celor ce participă la concurs trebuie să fie până la 20 de ani inclusiv.

Pentru joi, 3 ianuarie 2019, orele 17.00, în casa de rugăciune a Bisericii Penticostale nr. 4 din

Rădăuți, este programată o slujbă publică zonală, pentru frați şi surori. Se are în vedere o căutare a lui

Dumnezeu în rugăciune și o privire asupra epistolei 2Corinteni, cap. 1.3-4, cu tema: „Înaintea lui

Dumnezeu care ne mângâie.” Este bine ca dorința noastră cu privire la această zi să fie așezată din timp

înaintea Domnului, pentru ca El s-o binecuvânteze.

Page 21: Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul …mai veche îngheța iarba de pe marginea drumului. După puțină discuție între ei cei mai mari, fratele Aurel propune să mergem

21 Lumina Vechilor Cărări

LUCA

-slujitorul loial al apostolului Pavel-

Coloseni 4:14, 2 Timotei 4:10,11 Faptele Apostolilor

Pe Luca îl cunoaștem din scrierile apostolului Pavel, ca fiind „doctorul preaiubit”. Luca a fost preocupat de sănătatea trupului cât și de sănătatea sufletului. Luca nu era evreu. Dar a cunoscut evrei care i-au spus despre Domnul Isus, care este bun și plin de dragoste cu oamenii; că Domnul Isus poate mântui sufletul și poate vindeca trupul de orice boală. Și Luca L-a primit pe Domnul, în inima lui.

Luca nu L-a văzut pe Domnul Isus dar el a făcut cercetări și apoi a scris despre El. În a treia evanghelie, numită „Luca”, găsești cele mai multe amănunte despre nașterea, copilăria, viața și activitatea Domnului Isus, pe care Luca le-a aflat de la cei care au fost martori la aceste evenimente.

După ce L-a primit pe Domnul Isus în viața lui, Luca a slujit în echipa de misiune a apostolului Pavel. El ne istorisește despre experiențele avute în Filipi, alături de apostolii cu care a misionat acolo. Și în cartea „Faptele Apostolilor”, Luca descrie activitatea misionară a apostolilor.

Te-ai gândit vreodată cum a reușit Luca să-și câștige acest nume frumos – „doctor preaiubit”? Știi cum cred că a reușit? Fiindcă a fost un om loial. Dar ce înseamnă LOIALITATE ? Loialitate = a rămâne și la greu alături de cei pe care îi slujești, a îndeplini cu cinste obligațiile asumate.

Înțeleptul Solomon spune: „Prietenul adevărat iubește oricând și în nenorocire ajunge ca un frate”. (Proverbe 17:17).

Așa a fost Luca. Singurul creștin care a rămas alături de apostolul Pavel, pe perioada celei de-a doua întemnițări a apostolului, la Roma. Luca a mers cu apostolul Pavel, nu l-a părăsit când a fost arestat, știa că apostolul are mare nevoie de îngrijirile lui medicale. Pavel suferise multe bătăi, a fost pus în lanțuri pentru că spunea oamenilor despre mântuirea prin credință în Domnul Isus.

Trupul apostolului era rănit datorită bătăilor iar sufletul lui suferea fiindcă Dima, un alt slujitor, l-a părăsit. Luca a fost ca un pansament pentru sufletul apostolului. Luca a slujit cu apostolul Pavel și a slujit pentru apostol.

Acest „doctor preaiubit” și-a câștigat un nume frumos care a rămas în istoria Bibliei, prin ceea ce a fost – un om loial, un om care a rămas și la greu alături de colegul lui de misiune.

Luca ne învață ecuația succesului său: a face + a fi = a avea. A făcut cercetări și misiune, a fost un slujitor loial, și a avut un nume frumos, un loc în istoria Bibliei și o răsplată de la Dumnezeu!

Învață de la Luca să fii un om studios – cercetează Scripturile, slujește lui Dumnezeu și celor din jur. Învață să fii loial – rămâi alături de cei pe care îi slujești și când le este greu. Astfel îți vei câștiga un nume bun, care „... este mai de dorit decât o bogăţie mare şi a fi iubit preţuieşte mai mult decât argintul şi aurul”. (Proverbe 21:2).

Dacă Luca rămânea în cabinetul lui confortabil, sigur nu știam de existența lui. Dar el a pus cunoștințele în slujba lui Dumnezeu și a semenilor lui. El a slujit pe Dumnezeu și oamenilor.

Opusul loialității este – nestatornicia. Biblia ne spune despre cel nehotărât și nestatornic, să nu se aștepte să primească ceva de la Domnul. (Iacov 1:7-8).

Dacă vrei să fii un slujitor loial/statornic, învață aceasta din copilărie. Începe cu slujba ta în casă, cu sectorul care ți l-au dat părinții. Care e sectorul tău, curățenia, spălatul vaselor, cumpărături sau...? Să nu renunți când e greu; așa vei deveni un adult loial, un adult statornic.

Biblia spune că: „Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept şi în cele mari.” (Luca 16:10).

Verset de memorat: „Dar tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferințele, fă lucrul unui evanghelist și împlinește-ți bine slujba.” (2Timotei 4:5).

L. Ungureanu

Page 22: Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul …mai veche îngheța iarba de pe marginea drumului. După puțină discuție între ei cei mai mari, fratele Aurel propune să mergem

Aşa vorbeşte Domnul: Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi

întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună, umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă

pentru sufletele voastre!

Ieremia 6:16

GICĂ VIŞAN

O. P. NR. 1 C.P. NR. 13

MUN. RĂDĂUŢI JUD. SUCEAVA

COD 725400

Tel. 0230/565625 - 0722/558243

Colectivul de redacţie Ioan Nemeş

Vasile Breabăn

Avram Senciuc

Lucian Claudiu Şandra

Gusti Cheţec

Iliuţă Petruneac

Gică Vişan

Vasile Şindilar

CUPRINS

SĂ-L PRIMITI BINE !

LUMINI ȘI UMBRE

PATRIARHUL AVRAAM

FIII LUI CORE

ACOLO ÎTI VEI AȘEZA DARUL PE ALTAR !

CU 90 DE ANI ÎN URMĂ !

O CELULĂ DE ÎNCHISOARE ...

CONCURS „SLUJITORI ȘI SLUJIRE”

LUCA - SLUJITORUL LOIAL

LUPTA TINERETULUI CREȘTIN

ISSN 2601 - 0526

Page 23: Vom continua cercetarea Scripturii cu fragmentul …mai veche îngheța iarba de pe marginea drumului. După puțină discuție între ei cei mai mari, fratele Aurel propune să mergem

Lupta tineretului creştin Goarna deşteptării sună, tineri dragi, vă ridicaţi: Pentru mântuirea voastră, sus în luptă v-aruncaţi! Este lupta cea mai mare dintre câte s-au purtat, Cel Rău sufla-ameninţare, să vă piardă în păcat. Domnul luptă înainte, tineri dragi, nu vă-nfricaţi, Vă-narmaţi cu arme sfinte, bătălia declanşaţi. Veţi învinge-aveţi credinţă-n Numele divin, Isus! N-al Său Sânge-i biruinţa, prin Cuvântul Său nespus. Lupta-i contra firii voastre, fiarelor ce crud scrâşnesc Să-şi înfigă colţii poftei cu venin ce otrăvesc. Inamicul e plăcerea, de-a avea tot ce-ţi doreşti, De a fi mai sus în toate, după standarde lumeşti. Fiţi ca Iosif, ce învinse şi va sta ca sfânt tablou Că a biruit prin fugă – un adevărat erou… Cei trei tineri, Daniel şi alţii-n lupte grele au biruit Şi-au rămas curaţi, statornici, Domnului, doar au slujit. Apăraţi deci, trupul vostru… Templul Duhului Cel Sfânt De asalt, de pângărire, de păcat că ia avânt… Toţi ostaşii biruinţei în vecii vor triumfa, Vor purta pe veci cununa şi în cânt sus vor intra.

Buzduga Simion