CAPITOLUL 5.

I. Viziuni despre modernizare în Europa secolelor XIX-XX.

Curente şi politici culturale, identităţi naţionale şi identitate europeană

1. EUROPA SECOLELOR XIX-XX ŞI MODERNIZAREA

Secolul al XIX-lea în Europa poate fi considerat un secol al revoluţiilor. Fie că au fost revoluţii sociale sau naţionale, industriale sau culturale ele au ca rezultat modernizarea statelor europene. În acelaşi timp, secolul al XIX-lea a fost secolul în care s-au cristalizat noi ideologii cu o contribuţie marcantă la schimbările majore pe care le cunoaşte Europa în secolul al XIX-lea, cu prelungire şi în secolul următor. Societatea europeană a cunoscut în secolul al XIX-lea transformări fundamentale în domeniile cultural, economic, politic şi social prin comparaţie cu Vechiul Regim. Aceste transformări poartă generic numele de modernizare. Procesul modernizării s-a manifestat în viaţa culturală şi socială a europenilor prin extinderea instrucţiei şcolare, în consecinţă prin alfabetizare, prin crearea unei culturi omogene, care să fie liantul societăţii de masă ce îşi făcuse apariţia în urma exploziei demografice şi a urbanizării. Explozia demografică, urbanizarea şi societatea de masă au fost expresia în plan social a modernizării economice şi politice europene din veacul al XIX-lea, care s-a manifestat prin revoluţia industrială, respectiv prin afirmarea ideologiei liberale ori a ideii democratice.

În secolul al XX-lea procesul de modernizare a continuat. Acesta se desfăşoară accelerat în condiţiile create de globalizare. Globalizarea este un fenomen controversat, dar obiectiv. Datorită globalizării sunt puse în legătură zone ale globului aflate la mare distanţă unele de altele. De exemplu, activităţi economice sunt transferate în arii în care forţa de muncă este mai ieftină, ceea ce provoacă mutaţii sociale profunde în structura ocupaţională din acea zonă. Existenţa unor resurse naturale într-o anumită parte a pământului transferă în acel loc resurse financiare şi schimbă modul de viaţă tradiţional; se schimbă funcţiile tradiţionale ale statului.

Atitudini în faţa modernizării. Modernizarea a generat atitudini diverse, în funcţie de problemele pe care societăţile trebuiau să le rezolve. În societatea românească, odată cu intrarea în epoca modernă au existat dezbateri în ceea ce priveşte calea dezvoltării şi modernizării. Astfel, adepţii unei dezvoltări după modelul occidental susţineau necesitatea industrializării şi urbanizării (Dionisie Pop Marţian, A. D. Xenopol, Petre S. Aurelian etc). Adepţii dezvoltării prin conservarea societăţii tradiţionale româneşti considerau că un astfel de tip de modernizare se îndepărta de dezvoltarea naturală, organică a tării noastre. Modernizarea ar trebui să se realizeze ţinându-se cont de structurile şi valorile culturale româneşti tradiţionale; instituţiile aduse din Occident alcătuiesc forme care nu au nimic în comun cu fondul constituit din structurile tradiţionale româneşti (teoria „formelor fără fond” susţinută de junimiştii din jurul revistei „Convorbiri literare”). Ideea dezvoltării cu prioritate a agriculturii a stat în atenţia aşa--numiţilor sămănătorişti (grupaţi în jurul lui Nicolae Iorga) şi a poporaniştilor (conduşi de Constantin Stere). După realizarea Marii Uniri, disputa a continuat între europenişti (între care Eugen Lovinescu, Ştefan Zeletin) şi tradiţionalişti (Nechifor Crainic, Lucian Blaga, Constantin Rădulescu-Motru). După 1989, în general, s-a considerat că modernizarea României este facilitată şi încurajată de revenirea la democraţie şi de reluarea legăturilor cu lumea occidentală prin aderarea României la Uniunea Europeană, eveniment care a avut loc la 1 ianuarie 2007.

Există şi păreri conform cărora problemele omenirii sunt produse chiar de dezvoltare; astfel, au fost respinse modernizarea şi civilizaţia, propunându-se întoarcerea la epoca preindustrială; astfel de opinii erau susţinute de membrii mişcării hippy din anii '60 şi începutul anilor '70, în SUA şi Europa occidentală.

2. MODERNIZARE ÎN PLAN POLITIC

Alexis de Tocqueville (1805-1859), autorul faimoasei lucrări „Despre democraţie în America” considera că modernizarea se realizează prin democratizarea societăţii. A vizitat Statele Unite (1830-1832) cu scopul de a studia sistemul de penitenciare din această ţară. Acolo a văzut însă funcţionând un sistem de guvernare mai democratic decât oricare din Europa acelei vremi. Alexis de Tocqueville a extras anumite concluzii: pe termen lung democraţia este superioară oricărui alt sistem de organizare a statului, chiar dacă pe termen scurt viciile sistemului sunt foarte vizibile; statul democratic asigură prosperitatea pentru întreaga societate, nu numai pentru anumite grupuri sociale; baza statului democratic o constituie principiul suveranităţii poporului; statele democratice nu sunt interesate să poarte război împotriva altor state democratice etc. În secolul al XX-lea au continuat discuţiile asupra democraţiei. Ameninţată de apariţia regimurilor totalitare, democraţia se dovedeşte a fi cea mai viguroasă formă de organizare a societăţii, în ciuda imperfecţiunilor sale. Ea a asigurat o lungă creştere economică, prosperitatea cetăţenilor, protecţia drepturilor şi libertăţilor omului, o lungă perioadă de pace. La aceste realizări au contribuit mai mulţi factori ca, de exemplu, faptul că există o capacitate de reînnoire manifestată prin alternanţa la putere a oamenilor şi a ideilor dată de competiţia dintre partide. Este necesar, însă, ca sistemul democratic să se perfecţioneze datorită necesităţii adaptării la schimbările sociale şi la ameninţările la care este supusă societatea prin: globalizare, terorism, criza de materii prime şi surse de energie, pericolul unei catastrofe ecologice (de exemplu, încălzirea globală), pericolul unui nou conflict generalizat.

Ideologiile semnificative ale secolului al XIX-lea au fost conservatorismul, liberalismul, socialismul, iar cele ale secolului al XX-lea fascismul şi comunismul. Fiecare dintre aceste ideologii au exercitat influenţe în plan cultural, dar şi invers: actul cultural a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru unele ideologii.

2.1. Conservatorismul. Născut ca o critică a violenţei Revoluţiei Franceze, a raţionalismului ei exacerbat care inventa o societate artificială, conservatorismul secolului al XIX-lea a fost o ideologie a moderaţiei, ce nu ignora experienţa timpurilor trecute şi tradiţia politică ori culturală. Din această perspectivă, conservatorii susţineau că modernizarea societăţii nu se putea realiza prin schimbarea bruscă, necontrolată a instituţiilor existente, validate în timp, ci printr-un reformism lent, progresiv, care să fie iniţiat şi condus de autorităţile politice legitime. Aşadar, din punctul de vedere al conservatorismului politic, progresul (noţiune inseparabilă de cea a modernizării), nu era un proces infinit, continuu, ci unul gradual şi atent contextualizat. În ultimele două secole termenul de conservatorism a fost folosit mai mult în sensul de opoziţie faţă de progres. Conservatorismul nu trebuie confundat cu tradiţionalismul care se opune la ce este nou faţă de schimbare şi reformă. Ideologia conservatoare a apărut ca o reacţie la schimbările provocate de revoluţia franceză, dar şi faţă de liberalism pe care îl considera a fi o concepţie revoluţionară. Esenţa acestei ideologii se află în dictonul contelui Falkland care spunea: „atunci când nu este necesar să schimbi ceva, este necesar să nu schimbi nimic”.

Cel care a fundamentat ideologia conservatoare a fost englezul Edmund Burke. În lucrarea „Reflecţii pe marginea revoluţiei din Franţa” arată că a distruge o veche ordine socială pentru a o înlocui cu alta duce la o inutilă vărsare de sânge şi la despotism. Numai statul poate garanta libertatea oamenilor. În afara statului nu poate exista nici libertate şi nici drepturi. Conservatorii resping conceptul burghez de egalitate. Oamenii sunt prin natura lor intimă inegali. Nu se opun reformelor, dar doresc să amelioreze o situaţie şi nu să o schimbe, fiind preocupaţi de continuitate cu trecutul, susţinând respectarea ordinii tradiţionale, în care fiecare om să-şi accepte poziţia moştenită în ierarhia socială. Monarhia şi aristocraţia trebuie păstrate, iar biserica trebuie să-şi menţină autoritatea spirituală. Conservatorismul românesc se aseamănă cu cel european. A apărut ca o reacţie la liberalism şi a militat pentru dezvoltarea organică a societăţii prin păstrarea tradiţiilor. Crearea instituţiilor moderne trebuia să se facă, în concepţia lor, în măsura în care societatea însăşi le simţea nevoia. Promova politica „paşilor mărunţi”, ceea ce însemna un ritm mai lent dar temeinic de înfăptuire a progresului.

2.2. Liberalismul. În veacul al XIX-lea, concurentul ideologic principal al conservatorismului în lupta politică a fost liberalismul. Liberalii promovau proiectul politic al unei societăţi în care primau libertatea individuală şi raţionalitatea acţiunii umane, crezând sincer că modernizarea era un proces neîntrerupt, ce-şi avea izvorul în progresul continuu, întreţinut de competiţia dintre oameni. Din punct de vedere politic, cetăţenii participau la conducerea statului prin reprezentanţii lor aleşi în parlament. Votul

era cenzitar, întrucât liberalii se arătau reticenţi faţă de sufragiul universal, idee centrală a mişcării democratice de la mijlocul secolului al XIX-lea. Treptat, până către 1918, regimurile liberale europene au acceptat şi ideea democratică a sufragiului universal. Modelul politic liberal se mai definea şi prin separaţia puterilor în stat sau prin neintervenţia statului în mecanismele de funcţionare ale pieţei libere.

Liberalismul este o doctrină politică şi economică care proclamă principiul libertăţii politice şi economice a indivizilor şi se opune colectivismului, socialismului, etatismului şi în general tuturor ideilor politice care pun interesele societăţii, ale statului sau naţiunii înaintea celor individuale. Liberalismul „clasic” a apărut în Europa secolelor XVII-XVIII ca un curent filosofic ce pleca de la ideea că fiecare fiinţă umană are, prin naştere, drepturi naturale precum: dreptul la viaţă, la libertate şi proprietate. A fost fundamentat teoretic de gânditorii englezi Thomas Hobbes, Benedict Spinoza şi John Locke şi de iluminiştii francezi, iar ca ideologie politică, de englezul John Mill şi fiul acestuia John Stuart Mill. Liberalismul economic este componenta cea mai importantă a ideologiei liberale. Bazele lui au fost puse de creatorii englezi ai economiei politice moderne, în primul rând de Adam Smith şi de fiziocraţii francezi. Adam Smith publică în 1776 cartea „Bogăţia naţiunilor”, considerată a fi la originea economiei politice ca ştiinţă. El consideră că bogăţia unui popor constă în mărfurile create atât în industrie cât şi în agricultură. Pentru a asigura creşterea acestei bogăţii trebuie asigurate diviziunea muncii şi libertatea concurenţei. După Adam Smith statul nu trebuie să intervină în economie, deoarece oamenii acţionează liber în căutarea propriului interes. Fiziocraţii sunt promotorii unui suflu nou, lansând lozinca „laisser faire, laisser passer” (lăsaţi să se facă, lăsaţi să treacă) care a devenit deviza liberalismului de mai târziu. Bogăţia unei naţiuni nu constă numai în bani sau metalele preţioase pe care le deţin, ci şi în produsele utile car 13413l116n e pot satisface diferitele trebuinţe.

Pornind de la aceste idei din secolul al XIX-lea se afirmă ideologia liberală, considerând că economia se dezvoltă atunci când este asigurată libertatea individuală, care impune concurenţa şi reglementează raporturile economice pe baza legii „cererii şi ofertei”. Este totodată respinsă orice intervenţie a statului în economie. În concepţia liberalilor, statul trebuie să asigure ordinea publică şi să realizeze protecţia întreprinzătorilor, să respecte libertăţile individuale şi să aplice aceeaşi lege pentru toţi. În România liberalismul a avut pronunţate trăsături naţionale. Liberalii români au adoptat principiul protecţionismului, susţinând politica „prin noi înşine” care să ducă la dezvoltarea societăţii prin propriile eforturi. Nu excludeau participarea capitalului străin, însă considerau că acesta trebuie să fie subordonat intereselor ţării. Liberalii români au constituit în 1875 Partidul Naţional Liberal, participând la guvernarea ţării, în alternanţă cu Partidul Conservator, până la primul război mondial. Liberalismul a fost unul din cele mai reprezentative curente social politice ale secolului al XIX-lea. Aplicarea modelului liberal a asigurat dezvoltarea şi modernizarea societăţii prin susţinerea liberei iniţiative şi larga participare a cetăţenilor la viaţa publică.

2.3. Socialismul. Ideologia socialistă este un produs al lumii moderne şi în special al dezvoltării capitalismului industrial în secolul al XIX-lea. Ea apare ca un protest la adresa liberalismului, a burgheziei în ascensiune. Socialiştii preconizau o formă de organizare socială, în care interesul societăţii primează în faţa interesului individual sau al unui grup restrâns. Primele manifestări ale ideologiei socialiste aveau un caracter utopic deoarece soluţiile propuse se bazau pe existenţa egalităţii depline între membrii societăţii. Cei mai de seamă reprezentanţi ai socialismului utopic din secolul al XIX-lea au fost englezul Robert Owen şi francezii Charles Fourier şi Saint Simon.

Ideologia socialistă propriu-zisă, aşa numitul „socialism ştiinţific”, a fost fundamentată de germanii Karl Marx şi Friedrich Engels. Aceştia publică în 1848 lucrarea „Manifestul Partidului Comunist” care devine baza teoretică a ideologiei socialiste. Marx susţinea că societatea capitalistă este împărţită în clase sociale antagonice datorită modului inechitabil de repartiţie a mijloacelor de producţie şi a bunurilor. Socialismul marxist este o teorie bazată pe concepţia materialismului istoric care susţine ideea că „lupta de clasă” este motorul istoriei. Clasa muncitoare este cea oprimată şi munca ei exploatată de burghezie. De acea „proletariatul” era clasa revoluţionară care va înlocui capitalismul cu o nouă societate, cea socialistă în care se va institui proprietatea comună, va avea loc o repartiţie echitabilă a bunurilor, iar membrii societăţii se vor bucura de egalitate deplină.

Ideologia socialistă a cunoscut însă forme diverse de interpretare, determinând ample confruntări ideologice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Socialiştii anarhişti criticau mult mai radical societatea capitalistă şi toate formele de guvernare, inclusiv statul şi partidele politice. Ei sperau că o grevă generală spontană va provoca prăbuşirea acestuia. Folosesc atentatul ca instrument politic de destabilizare a societăţii. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea câştigă tot mai mulţi adepţi socialismul reformator, care preconiza folosirea mijloacelor nonviolente de cucerire a puterii. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea ideile socialiste au pătruns şi în România. Principalul teoretician al socialismului a fost Constantin Dobrogeanu Gherea, care a publicat în 1886 manifestul „Ce vor socialiştii români?”. Ideile cuprinse în acest manifest au stat la baza programului Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, înfiinţat în 1893.

3. MODERNIZARE ÎN PLAN ECONOMIC

Revoluţia industrială, apărută în Anglia sfârşitului de veac al XVIII-lea, s-a generalizat în Europa Occidentală pe parcursul secolului următor. Inventarea maşinilor cu aburi, folosirea lor în industria textilă, în minerit şi în transporturi au avut drept consecinţă o creştere fără precedent a productivităţii muncii. Producţia obţinută în fabricile şi uzinele europene a luat drumul pieţei, care, reglată de mecanismul liber al cererii şi al ofertei, punea în circulaţie produse din ce în ce mai ieftine pentru o populaţie din ce în ce mai numeroasă.

După 1880, lumea a trecut prin „a doua revoluţie industrială”. Înlocuirea în industria siderurgică â fierului cu oţelul, descoperirea şi generalizarea unor noi surse de energie (electricitatea, petrolul, gazele naturale etc.), care se impuneau treptat în faţa celei clasice, cărbunele, au constituit două dintre cele mai importante elemente ale acesteia. Era perioada în care supremaţia economică a Angliei lua sfârşit, locul ei fiind ocupat în spaţiul european de Germania, iar în competiţia mondială de Statele Unite ale Americii.

Secolul al XIX-lea este secolul revoluţiei industriale, cauza marelui avans al Europei şi a prelungirilor sale (în primul rând America de Nord) asupra restului lumii. Modernizarea economică a continuat în secolul al XX-lea, în special în a doua jumătate a veacului, prin introducerea noilor tehnologii. Utilizarea computerului personal (PC), a comunicaţiilor prin satelit, a roboţilor şi a Internetului reprezintă câteva dintre marile invenţii ale epocii contemporane. A crescut enorm cantitatea de informaţie care circulă prin diferite medii (în special prin Internet). Toate evenimentele care au loc sunt transmise în timp real pe întreg globul datorită acestor noi tehnologii. În fenomenele economice contemporane cel mai important element al procesului de producţie a devenit informaţia. În acest mod, cei mai calificaţi oameni nu mai participă în mod direct la fabricarea bunurilor materiale, ci prin crearea, stocarea şi prelucrarea informaţiei cu ajutorul noilor tehnologii.

4. URBANIZAREA ŞI LUMEA ORAŞELOR

Activităţile industriale, comerciale şi de credit erau în veacul al XIX-lea în mare măsură urbane. Numărul angajaţilor în aceste domenii a crescut sensibil, iniţial prin migraţia populaţiei rurale către oraş, unde se câştiga mai bine şi erau mai multe oportunităţi. Ulterior, populaţia urbană a cunoscut o creştere spectaculoasă ca urmare a revoluţiei demografice, determinată în mare măsură de îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de progresele din medicină. Dacă în prima parte a secolului al XIX-lea, oamenii de curând veniţi în oraşe se stabileau în cartiere periferice, insalubre şi acceptau salarii mici, în cea de-a doua jumătate a veacului, statele moderne s-au preocupat de îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiei urbane: apar serviciile publice, oraşele se sistematizează, iar reţeaua sanitară şi învăţământul primar obligatoriu devin constante ale vieţii cotidiene.

Această populaţie urbană, cu o cultură omogenă, nutrită din lectura foiletoanelor la modă din periodicele populare de mare tiraj ale timpului, dobândea o nouă identitate. Ea nu mai aparţinea unei lumi ierarhizate, închise, tradiţionale, ci uneia egalitare, deschise, moderne. Se transformase într-o aşa-numită societate de masă, în interiorul căreia diferenţele dintre diversele categorii sociale care o compuneau erau

minime, atât din punctul de vedere al condiţiilor de trai, cât şi din cel al instrucţiei şcolare. Totodată, în Europa celei de-a doua părţi a veacului al XIX-lea a apărut şi clasa mijlocie, o categorie care avea câştiguri financiare însemnate şi o cultură consistentă. Atentă la modul de viaţă al elitelor burgheze ori aristocratice, clasa mijlocie îşi conturase un mod de viaţă care includea investiţia în locuinţe mai aspectuoase, o anumită modă în vestimentaţie sau frecventarea anumitor producţii culturale.

5. MODERNIZAREA PRIN ŞTIINŢĂ

Ştiinţa a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă care a schimbat viziunea oamenilor asupra lumii. La începutul secolului al XIX-lea se credea că ştiinţa reprezintă speranţa pentru un viitor mai bun al omenirii bazat pe posibilitatea de cunoaştere a adevărului pus în slujba creării unei societăţi apropiate de perfecţiune. Secolul al XX-lea este veacul unei dezvoltări uluitoare a ştiinţei. Descoperirile în fizică, chimie, biologie, cercetarea spaţiului cosmic au fost utilizate în economie şi în viaţa cotidiană, ducând la creşterea calităţii vieţii. În ziua de astăzi există opinii autorizate care consideră că problemele complexe cu care se confruntă omenirea (criza de materii prime, criza energetică, poluarea, încălzirea globală etc.) îşi vor găsi rezolvarea cu ajutorul cuceririlor ştiinţei.

Încrederea necondiţionată în progresul continuu, idee preluată de la enciclopediştii francezi ai secolului al XVIII-lea, a dus la un optimism excesiv al oamenilor de ştiinţă, care şi-au închipuit că pot explica totul în mod raţional. Progresul epocii industriale a fost susţinut de o schimbare radicală a modului de a gândi. Secolul al XIX-lea este dominat de pozitivismul lui Auguste Comte, curent care exprima încrederea în puterea raţiunii şi a cunoaşterii. Aflată într-un proces de evoluţie, societatea umană este guvernată de legi asemănătoare universului fizic, totul fiind supus observaţiei şi experimentului. Încrederea nemărginită în puterea ştiinţei eliberate de orice implicaţii metafizice a dus la combaterea Bisericii şi la tendinţa de laicizare a societăţii. Oamenii de ştiinţă erau sfinţii epocii industriale. Pe aceeaşi direcţie se înscrie şi evoluţionismul lui Charles Darwin, potrivit căruia toate fiinţele vii se înscriu pe o linie de dezvoltare ascendentă, de la simplu spre complex.

Începutul secolului XX a amendat însă rădăcinile pozitivismului şi ale evoluţionismului. Sigmund Freud (1916) şi Carl Gustav Jung pun în evidenţă rolul inconştientului în viaţa omului, susţinând că indivizii nu sunt conduşi în acţiunile lor de raţiune, ci de instincte. Albert Einstein redefineşte bazele newtoniene ale fizicii, punând totul sub semnul relativităţii (teoria relativităţii – 1905). William James propune o abordare pragmatică, potrivit căreia orice idee care „funcţionează” este adevărată, iar adevărul nu mai este imuabil, ci creat prin acţiunea umană. Henri Bergson analizează timpul, spaţiul sau libertatea dintr-o perspectivă metafizică, respingând abordările materialiste şi mecaniciste ale realităţii. Din perspectiva sa, elanul vital este forţa creatoare care determină evoluţia vieţii, iar intuiţia este metoda de cunoaştere cu adevărat profundă. Friedrich Nietzsche se opune cu vehemenţă credinţei în existenţa unei structuri obiective a lumii, unei realităţi profunde, propunând în schimb simţurile şi simţul comun ca mijloace utile de înţelegere a lumii. Având puternice rădăcini în secolul al XIX-lea, materialismul dialectic şi istoric exprimă viziunea marxist-leninistă despre evoluţia societăţii. Intuiţionismul lui Henri Bergson, fenomenologia lui Edmund Husserl sau existenţialismul reprezentat de Martin Heidegger şi Jean-Paul Sartre vor influenţa puternic dezvoltarea ştiinţei, literaturii şi artei secolului XX.

6. MODERNIZARE ÎN CULTURĂ ŞI ARTĂ

Formarea societăţii moderne a impus condiţii favorabile înfloririi literaturii şi artelor. Mai mulţi factori au făcut ca realizările culturale, până atunci accesibile unui număr restrâns de oameni, să poată fi apreciate de cercuri din ce în ce mai largi de cetăţeni: dezvoltarea presei şi a tiparului, deschiderea saloanelor de expoziţie în care erau expuse publicului larg producţiile artiştilor plastici, creşterea procentului de populaţie instruită în urma extinderii reţelei de învăţământ. Democratizarea accesului la cultură a fost posibilă cu precădere datorită fotografiei, cinematografului, radioului şi presei scrise. Strălucirea marilor capitale, Paris, Berlin, Viena, Londra, a atras circulaţia ideilor şi a curentelor culturale şi a demonstrat unitatea intelectuală a elitelor europene occidentale. Principalele curente culturale şi artistice apar în contextul în care omul este capabil să descopere mecanismele

universului şi încearcă să dirijeze evoluţia societăţii omeneşti. Modernizarea structurilor politice şi economice, sociale şi juridice în Europa Răsăriteană a generat, în contextul afirmării fiinţei naţionale, o nouă ideologie. Conflictul de idei în lumea europeană a condus la noi viziuni despre modernizare în rândul elitei intelectuale, reflectat prin manifestarea succesivă, dar şi concomitentă a curentelor culturale precum: romantismul, realismul, impresionismul, naturalismul, parnasianismul, simbolismul.

6.1. Romantismul. În domeniile literaturii şi artei, secolul al XIX-lea a debutat prin afirmarea romantismului, curent cultural care respingea canoanele impuse de academism. Exprimarea liberă a sentimentelor şi trăirilor, căutarea modelelor eroice în istorie, valorizarea idealurilor naţionale şi democratice au reprezentat trăsături definitorii ale operelor artistice şi literare romantice, manifestându-se în proza lui Victor Hugo şi Walter Scott, în poezia lordului Byron, a lui Heinrich Heine sau Aleksandr Puşkin, în creaţia muzicală a lui Schubert, Schumann sau Chopin, în pictura lui Eugene Delacroix. Romantismul românesc se adresează deopotrivă istoriei şi folclorului ca surse pentru afirmarea unei spiritualităţi naţionale. La aceasta au contribuit deopotrivă istorici şi oameni politici revoluţionari - Bălcescu şi Kogălniceanu – scriitori – Ion Heliade Rădulescu, Cârlova, Bolintineanu, Asachi – pictori – Constantin Lecca, Theodor Aman – poeţi ca Alecsandri şi, mai apoi, ca ultimul mare romantic al Europei, Mihai Eminescu – înnoitor neegalat şi profund al expresiei poetice româneşti, gânditor şi spirit superior, cărturar de impresionantă erudiţie.

6.2. Realismul. Dacă romantismul a însemnat exteriorizarea sentimentelor, a emoţiilor, realismul a căutat să descrie cu atenţie şi răceală societatea acelor vremuri, constituindu-se astfel într-o reacţie antiromantică. La mijlocul secolului al XIX-lea, realismul aducea o viziune nouă în creaţia artistică, încercând să realizeze o fotografie a societăţii contemporane aşa cum era ea, prin reproducerea fidelă şi obiectivă a realităţii şi a psihologiei umane, se manifestă un nou curent cultural şi artistic, realismul. Realismul a lansat în literatură nume prestigioase: Balzac şi Flaubert - în Franţa, Dickens - în Anglia, Ibsen – în Norvegia, Lev Tolstoi şi Feodor Dostoievski - în Rusia, Mark Twain - în Statele Unite ale Americii. Realismul românesc – pus în slujba idealurilor naţionale în epoca Războiului de Independenţă – a oferit creaţii atât în literatură, cât şi în pictură Nicolae Grigorescu şi Ion Andreescu. Critica socială a burgheziei a dat naştere creaţiei dramaturgice a lui Ion Luca Caragiale.

Progresul cultural românesc se realiza pe fondul înfruntării de idei în jurul problemei necesităţii modernizării, a ritmului şi căilor acesteia. În acest context, dând glas temerilor că un ritm rapid ar putea altera fondul spiritual naţional, ar crea o societate bazată pe valori false şi imitaţie, Titu Maiorescu lansează teoria „formelor fără fond”, fără a respinge însă nevoia de modernitate. Adepţii progresului rapid şi profund justificau greutatea schimbărilor şi nu le considerau un motiv de respingere a progresului.

Către sfârşitul veacului, dar mai ales în secolul următor, cultura şi arta modernă au depăşit graniţele impuse de realism, căutând să dea glas impresiilor abstracte ale artiştilor, ca reflex al iraţionalităţii umane. Astfel, au apărut, spre exemplu, impresionismul sau cubismul în artele plastice ori simbolismul în literatură. Societatea de masă, născută în amurgul veacului al XIX-lea, nu aprecia însă cultura modernă, ea fiind atrasă de spectacole de varietăţi, de cinematograf, de reviste ilustrate etc., adică de aşa-numita cultură de masă urbană.

La cumpăna secolelor al XIX-lea – al XX-lea, simbolismul şi parnasianismul exprimau dorinţa de desprindere de realitatea imediată şi de căutare a unor noi valori culturale. În artele plastice, ultimele decenii ale secolului al XIX-lea au fost marcate de impresionism, exprimare a căutărilor pentru redarea unor nuanţe şi fenomene subtile ale luminii şi ale mişcării. Mijloacele de expresie utilizate de oamenii de cultură sunt atât de noi şi de neaşteptate, încât se poate vorbi, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, de o revoluţie în creaţia literară şi artistică.

6.3. Impresionismul. Apariţia impresionismului reprezintă un moment revoluţionar în istoria artelor. Artiştii îşi arată trăirile şi sentimentele fără a se mai preocupa de reprezentarea fidelă a realităţii,

aşa cum este percepută de ochiul omenesc. Pictând în aer liber, impresioniştii fac din lumină elementul principal al compoziţiilor lor. Figurile, obiectele sunt estompate de culoarea strălucitoare care irumpe din tablourile artiştilor. O astfel de manieră de a picta nu era înţeleasă de publicul vremii, picturile impresioniştilor nefiind expuse în saloanele oficiale de expoziţie. Franţa este centrul unde apar aceste inovaţii revoluţionare, numele unor artişti precum Monet, Manet, Renoir, Pissaro, Degas, fiind întâlnite astăzi în cele mai de seamă muzee ale lumii. Curajul impresioniştilor de a se îndepărta de modul tradiţional de a face artă a deschis câmp larg inovaţiilor celor mai îndrăzneţe. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor a apărut o multitudine de curente artistice care se îndepărtau de modul tradiţional în care artiştii creaseră timp de două milenii, pe baza regulilor puse în aplicare încă în antichitatea greacă. Între cele mai însemnate sunt: postimpresionismul (Van Gogh, Cezanne, Gauguin), fovismul (Matisse), cubismul (Picasso) etc.

6.4. Curente culturale europene în secolul al XX-lea. Realităţile şi problemele societăţii secolului al XX-lea, evenimentele istorice majore şi transformările petrecute în istoria omenirii au generat noi forme de gândire intelectuală şi de atitudine culturală. Protestul faţă de război, faţă de uniformizare şi tehnicizare, căutarea unor noi forme artistice au reprezentat câteva dintre trăsăturile culturii perioadei interbelice. Totodată, apariţia culturii de masă a dus la decăderea culturii tradiţionale şi, prin intermediul publicităţii, la încurajarea consumului de masă, dar şi la standardizarea gusturilor publicului, la impunerea unor modele comportamentale noi. În ţările cu regimuri politice totalitare, cultura de masă a reprezentat un instrument de propagandă în slujba puterii politice.

O nouă mişcare culturală, modernismul, incluzând domeniile artei, arhitecturii, muzicii şi literaturii, a apărut înainte de 1914, când artiştii se revoltă împotriva tradiţiilor academice şi istorice, refuză ideea de frumos, de perfecţiune. Temele abordate şi, mai ales, formele noi de expresie artistică sunt în strânsă legătură cu ideile şi starea de spirit generate de realităţile istorice. Modernismul se caracterizează printr-o varietate de curente literar-artistice sau doar artistice; cubismul, expresionismul, futurismul, dadaismul, suprarealismul. Proza generează producţii literare moderne în: romanul istoric, romanul de analiză interioară (Marcel Proust, James Joyce); romanul existenţialist (Franz Kafka, Albert Camus, William Faulkner). În creaţia poetică se remarcă poezia revoluţiei, a rezistenţei, cea militantă socialistă şi lirica personală. În dramaturgie, modernizarea creaţiei se reflectă în teatrul de idei de către Bernard Shaw, Luigi Pirandello, Eugene O'Neill, Federico Garcia Lorca.

În artă excelează cubismul, prin picturile francezului Georges Braque şi ale spaniolului Pablo Picasso, expresionismul germanilor Ernst Ludwig Kirchner, Emile Nolde, dar şi al norvegianului Edvard Munch, futurismul promovat de pictorii italieni Umberto Boccioni, Gino Severini, suprarealismul lui Salvador Dali, dar şi al românului Victor Brauner. Filosofia europeană interbelică a fost dezvoltată de gânditori şi scriitori ca Jean Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Albert Camus. Cultura europeană a continuat să fie percepută, în mare parte, datorită diplomaţiei culturale, ca un model pentru restul lumii. Aceasta s-a dezvoltat cu precădere după al Doilea Război Mondial, urmărind strângerea legăturilor dintre state. După al Doilea Război Mondial, progresele în plan tehnic şi social, mai ales în statele occidentale, dezvoltarea rapidă a mijloacelor de comunicare în masă au produs anumite modificări ale practicilor culturale în favoarea cinematografiei, a televiziunii şi a noilor tehnologii informatice. În perioada postbelică, modelele arhitecturale au accentuat caracterul funcţional şi social al edificiilor, printre arhitecţii epocii numărându-se Le Corbusier, A. Aalto, M. Breuer, R. Bofil.

Începând cu mijlocul secolului XX, a început să se manifeste o nouă formă de cultură, specifică tinerilor, care, îmbrăcând forma unei „contra-culturi”, se constituie într-o alternativă la cultura oficială. Foarte influentă, cultura tinerilor indică existenţa unor valori, idealuri şi aspiraţii specifice, o schimbare profundă a raportului dintre generaţii. Din această perspectivă, secolul XX poate fi perceput şi ca o epocă a protestelor tineretului, a unui conflict tot mai evident între valorile promovate şi maniera de exprimare a diferitelor generaţii. Din punct de vedere al artelor, dar şi al filosofiei, ultimele decenii ale secolului XX fac trecerea de la modernism la postmodernism.

6.5. Preocupări culturale în spaţiul românesc, până la Primul Război Mondial . Dezvoltarea literaturii şi artei a fost caracterizată, pe de o parte, de racordarea mediului cultural românesc la cel occidental şi, pe de altă parte, de cultivarea specificului naţional, prin alegerea temelor de inspiraţie din creaţia folclorică sau din trecutul istoric. Au apărut primele publicaţii în limba română (Curierul românesc, Albina românească - 1829; Gazeta de Transilvania - 1838). Un rol deosebit în promovarea culturii naţionale a revenit societăţilor literare, artistice şi ştiinţifice ca de pildă, Societatea Academică Română (Bucureşti, 1867), devenită, din 1879, Academia Română.

În plan cronologic şi tematic, literatura română modernă s-a structurat pe două etape: paşoptismul, ataşat valorilor romantismului, reprezentat de I.H. Rădulescu, V Alecsandri, C. Negruzzi, şi epoca marilor clasici, ilustrată de T. Maiorescu, M. Eminescu, I. Creangă, I.L. Caragiale, G. Coşbuc, O. Goga, I. Slavici. Arta românească a secolului al XIX-lea fost reprezentată de Th. Aman, Gh. Tătărescu, N. Grigorescu, I. Andreescu, Şt. Luchian (pictură).

6.6. Tendinţe în cultura românească a secolului al XX-lea. Constituirea statului naţional unitar şi afirmarea României în rândul statelor europene moderne s-a reflectat în plan cultural printr-o amplă efervescenţă a formelor şi modalităţilor de expresie, ca şi prin deschiderea spre cultura europeană, fără a nega valoarea specificului naţional. Scriitori din perioada interbelică, precum Ion Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, George Bacovia, Mircea Eliade, Lucian Blaga şi Al. Phillipide, au ilustrat curentele culturale ale vremii. Printre reprezentanţii culturii române s-au numărat şi femei, devenite cunoscute în Europa pentru preocupările lor literare, precum Elena Văcărescu, prima femeie primită în Academia Română, Martha Bibescu şi Anna de Noailles.

Cultura românească a perioadei interbelice este marcată de confruntarea dintre modernism şi tradiţionalism. Tradiţionalismul rămâne o componentă fundamentală, argumentată de Garabet Ibrăileanu, teoretician al „specificului naţional”, promovată neobosit de revista Viaţa Românească, ilustrată de poezia lui Goga, de proza lui Sadoveanu, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu şi chiar de o parte a creaţiei lui Lucian Blaga. Tradiţionalismul este accentuat de teoreticienii ideologiei de dreapta, Nae Ionescu, în special. Aspiraţia spre europenism, componentă opusă, dar fericit complementară era cea de-a doua orientare a culturii româneşti. În anii '20, răspunzând curentelor tradiţionaliste, Eugen Lovinescu susţinea necesitatea sincronizării cu modernitatea occidentală. Revista Sburătorul şi cenaclul cu acelaşi nume au devenit principalele tribune de imprimare a modernismului în evoluţia literaturii române. Ca scriitori modernişti români s-au consacrat nume precum Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Ion Barbu, Camil Petrescu, George Călinescu. În cultura română modernismul a luat şi formele avangardismului, promovat de reviste ca Unu, Contimporanul şi ilustrat de nume devenite celebre în cultura europeană: Tristan Tzara - doctrinarul dadaismului - şi Eugen Ionesco - dramaturgul „absurdului”. Pledoaria pentru concilierea modernism-tradiţionalism a pus în evidenţă fundamentul vicios al polemicii „îndârjirea unei superficialităţi pe care o ameninţă altă superficialitate” (Camil Petrescu).

Figură centrală în mişcarea artistică modernă şi un pionier al abstractizării, românul Constantin Brâncuşi este considerat părintele sculpturii moderne. Sculpturile sale (Poarta sărutului, Coloana fără sfârşit, Pasărea măiastră, Masa Tăcerii) se remarcă prin eleganţa formei şi utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avangardei pariziene. În arhitectură, mişcarea artistică Art Nouveau, cu largă răspândire europeană, dar şi nord-americană, face tranziţia de la specificul secolului al XIX-lea la modernismul secolului al XX-lea. Stilul arhitectonic Art Nouveau utilizează noile materiale de construcţie: fierul, betonul şi sticla. Modernismul este liniar, simplu şi ieftin de realizat, mai apropiat de estetica simplificatoare şi relativ brută a designului industrial. Postmodernismul respinge graniţele rigide între stiluri şi favorizează eclectismul, amestecul de idei şi forme: „Reia elemente gotice la o clădire barocă cu intrare neoclasică, iar grădina ar putea fi japoneză” (Mircea Maliţa).

Arhitectura românească în secolul al XX-lea dezvoltă atât stilul romantic, cât şi stilul eclectic, în care vechile forme arhitectonice se îmbină cu cele venite din afară. Stilul romantic se evidenţiază prin Palatul Suţu şi Casa Filipescu. Stilul eclectic aduce realizări de excepţie ca: Ateneul Român, Palatul Cantacuzino,

Palatul Justiţiei, Palatul Băncii Naţionale, clădirea CEC-ului din Bucureşti, Teatrul Naţional din Iaşi, Casinoul din Constanţa, în timp ce modernismul monumental se regăseşte în arhitectura Facultăţii de Drept, a Institutului Agronomic, a Palatului C.F.R.

În perioada postbelică, legăturile culturale dintre România şi restul Europei au fost limitate de regimul comunist. Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, dirijorul Sergiu Celibidache, muzicianul Constantin Brăiloiu, aflaţi în exil, au continuat să reprezinte cultura românească. După înlăturarea regimului comunist, deschiderea politică a României spre spaţiul euro-atlantic a fost însoţită de dorinţa de a reveni în marea familie culturală europeană.

7. POLITICI CULTURALE

7.1. Politici educaţionale în secolul al XIX-lea. Propagarea revoluţiei industriale, dezvoltarea economică, urbanizarea, dar şi afirmarea statelor naţionale au făcut ca, în secolul al XIX-lea, guvernele să acorde o atenţie sporită educaţiei şi învăţământului. Dezvoltarea învăţământului a fost însoţită, pe întregul continent european, de modernizarea programelor şcolare, a manualelor, ca şi de creşterea constantă a numărului de elevi. De o atenţie deosebită s-au bucurat învăţământul primar şi cel secundar, introducerea gratuităţii şcolarizării primare, reducerea analfabetismului, dezvoltarea învăţământului de stat. În unele ţări, de pildă în Franţa, au fost luate măsuri în vederea laicizării învăţământului. Totodată, obiectivele educaţiei şcolare erau acelea de a asigura formarea unor cetăţeni devotaţi statului căruia îi aparţineau.

Acţiunea de modernizare a învăţământului porneşte din Europa Occidentală aflată în plină revoluţie industrială. A fost elaborată o legislaţie şcolară corespunzătoare. În Franţa, cu toate schimbările politice ce au avut loc, învăţământul a fost o preocupare constantă. Prin „legea Guizot” din 1833 s-a impus fiecărei comune obligaţia de a întreţine o şcoală elementară. În celelalte ţări europene atenţia guvernelor a fost canalizată în primul rând asupra învăţământului primar, menit să asigure baza instruită a naţiunii. În Belgia legislaţia şcolară a determinat o vie dispută între catolici, care doreau menţinerea controlului biserici asupra învăţământului şi liberali care au introdus învăţământul primar public, laic şi parţial gratuit. Diferitele tipuri de şcoli au realizat difuziunea culturii în funcţie de cerinţele fiecărui nivel social. Sporirea numărului cititorilor, alături de înmulţirea mijloacelor tehnice au asigurat extinderea activităţii editoriale, a publicaţiilor periodice.

Dacă în secolul al XVIII-lea, în Principate, cursurile şcolare erau susţinute îndeosebi în limba greacă, de la începutul secolului următor s-a trecut la promovarea învăţământului în limba română, un rol deosebit în acest sens revenindu-le lui Gheorghe Asachi în Moldova (fondatorul Şcolii de la Trei Ierarhi, Iaşi) şi lui Gheorghe Lazăr în Ţara Românească (Şcoala de la Sfântul Sava, Bucureşti).

Reţeaua şcolară urbană şi rurală s-a dezvoltat în urma adoptării unei legislaţii menite a încuraja modernizarea învăţământului. Prima lege specială adoptată în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (Legea Instrucţiunii Publice – decembrie 1864) introducea învăţământul primar obligatoriu şi gratuit. Ea era menită să asigure educaţia şcolară de bază a naţiunii, garantată şi prin construcţia de şcoli în toate localităţile, tipărirea de manuale, plata salariilor cadrelor didactice din bugetul statului. Acesteia i s-a adăugat, mai târziu, legea iniţiată de Spiru Haret, susţinătorul celei mai cuprinzătoare reforme şcolare din România modernă. Legea Haret (1899) a consolidat şcoala primară românească, prin extinderea reţelei şcolare ca urmare a construirii „Şcolilor Haret” şi a organizat şcoala secundară cu opt clase, ca în majoritatea statelor europene. Şi în Transilvania, prin grija comunităţilor săteşti, ponderea ştiutorilor de carte care frecventau cursurile se ridica la 63%, în ciuda politicii de maghiarizare a învăţământului public, susţinută de guvernul de la Budapesta. Ca instituţii fundamentale care au stat la baza modernizării României au fost şi societăţile şi asociaţiile culturale. Dintre acestea, Societatea literară română (1866), Academia Română din anul 1879, s-a impus ca fiind cea mai importantă instituţie de cultură. Scopul ei principal era promovarea „culturii, limbii şi istoriei naţionale, a literelor, ştiinţelor şi artelor frumoase”. Învăţământul superior din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost reprezentat de instituţii de prestigiu precum Universităţile din Iaşi (1860), Bucureşti (1864), Cluj (1871) şi Cernăuţi (1874).

Cultura a fost asumată în secolul al XIX-lea ca o problemă de stat, fiind adoptate măsuri politice pentru susţinerea ei. Trăsături fundamentale ale epocii au fost perfecţionarea învăţământului şi eforturile pentru reducerea analfabetismului. Totodată, au fost încurajate constituirea de asociaţii culturale, academii naţionale manifestările expoziţionale. Preocuparea pentru urbanism a permis avântul arhitecturii, construirea unor edificii impresionante (gări, biblioteci, monumente, clădiri guvernamentale) şi utilizarea unor materiale noi, precum betonul armat, oţelul şi sticla.

7.2. Şcoala şi educaţia în secolul al XX-lea. Evoluţia regimurilor politice, ca şi formarea noilor state europene după Primul Război Mondial au determinat guvernele să acorde atenţie sporită mediului şcolar şi educaţiei în general. Legislaţia şcolară din perioada interbelică a pus accentul pe răspândirea ştiinţei de carte, pe construirea de şcoli noi şi pe dezvoltarea învăţământului secundar şi superior. În acelaşi timp, mai ales din anii '20, s-au înmulţit şcolile tehnice şi de meserii, învăţământul răspunzând astfel nevoilor crescute ale industriei în privinţa mâinii de lucru calificate.

Politica educaţională a fost abordată diferit în statele cu regimuri democratice faţă de cele cu regimuri totalitare. În acestea din urmă, educaţia avea ca scop manipularea cetăţenilor şi transformarea lor în supuşi devotaţi lipsiţi de voinţa de a se opune regimului politic. În Italia fascistă, în Germania nazistă, în U.R.S.S. sau, după al Doilea Război Mondial, în statele europene cu regimuri comuniste, şcoala a reprezentat şi un mijloc de înregimentare a tinerilor în structurile sistemului totalitar. În perioada postbelică, evoluţia învăţământului s-a caracterizat prin creşterea alocărilor bugetare pentru domeniul educaţiei sporirea numărului elevilor şi al absolvenţilor cu studii medii şi superioare, preocuparea constantă pentru dezvoltarea educaţiei permanente, a educaţiei pentru cetăţenie democratică (îndeosebi după 1989, când fostele state comuniste europene au revenit la democraţie), pregătirea tinerilor pentru societatea bazată pe cunoaştere.

Cultura este astăzi înţeleasă ca un factor care exprimă gradul de dezvoltare al unei societăţi, calitatea vieţii, integrarea socială a unor grupuri etc. Aderarea la Uniunea Europeană presupune un proces de echilibru între valorile culturale comune şi cele naţionale, specifice; astfel, diversitatea culturală este înţeleasă ca o bogăţie a patrimoniului european şi nu o sursă de divizare şi conflicte. În acest context, o funcţie importantă a politicilor culturale vizează conservarea identităţii şi păstrarea diversităţilor, dar şi stimularea creativităţii cetăţenilor, protecţia minorităţilor etc. În elaborarea politicilor culturale se are în vedere: păstrarea patrimoniului, mărturie a unor momente istorice sau a unor realizări culturale remar-cabile. Păstrarea patrimoniului are un rol deosebit în conservarea identităţii naţionale; dezvoltarea turismului ca o activitate menită să pună în valoare patrimoniul cultural şi natural al unei ţări, cunoaşterea şi înţelegerea reciprocă. În acelaşi timp, turismul aduce venituri necesare pentru proiectarea altor activităţi în cadrul politicilor culturale; conservarea şi dezvoltarea muzeelor, arhivelor şi bibliotecilor; încurajarea industriilor culturale. Acestea includ, radioul, televiziunea, editurile, casele de discuri, industria mobilei şi a designului, moda, publicaţiile (ziarele şi revistele) etc.

În acelaşi timp, politicile culturale vizează respectarea unor drepturi ale omului, înscrise în documente internaţionale: dreptul de acces la viaţa culturală, dreptul de participare la viaţa culturală, dreptul respectării identităţii culturale, dreptul de acces la patrimoniul cultural etc. În această direcţie, Consiliul European din noiembrie 2001 a adoptat „Rezoluţia cu privire la rolul culturii în Uniunea Europeană”, care consideră cultura „un element esenţial al integrării europene, mai ales în contextul extinderii Uniunii.” Uniunea sprijină politicile culturale ale statelor membre prin finanţări realizate în cadrul unor programe, cum ar fi Cultura 2000 sau Media (aprobate de Parlamentul European şi Consiliul European în anul 2000). De asemenea, fondurile structurale acordate de UE pot fi utilizate în condiţiile în care, de exemplu, dezvoltarea unei regiuni sau activităţi economice prezintă şi o componentă culturală (de exemplu, protejarea unei activităţi tradiţionale sau lucrări de restaurare).

8. IDENTITĂŢILE NAŢIONALE

În Europa centrală şi răsăriteană, alfabetizarea, industrializarea şi urbanizarea au avut un ritm foarte lent. Existent încă din Vechiul Regim, decalajul tehnologic sau de civilizaţie faţă de Europa occidentală s-a păstrat şi adâncit în prima parte a secolului al XIX-lea. Conştientizarea decalajului de către elita intelectuală sau politică din centrul şi sud-estul bătrânului continent a pus în circulaţie ideea că Occidentul este modelul ce trebuia urmat (imitat) pentru ca Europa orientală să se modernizeze. Astfel, îşi vor face apariţia în cultura politică a zonei ideile moderne liberale, care au constituit esenţa codului libertăţilor civile. Însă tot pe această cale, a prins contur şi ideea diferenţei, a identităţii naţionale, cu atât mai mult cu cât majoritatea popoarelor din Europa centrală şi răsăriteană nu aveau un stat propriu şi se găseau în componenţa imperiilor austriac (Austro-Ungaria după 1867), german, otoman sau rus.

Din perspectivă politică, concepte precum „naţiune”, „naţionalism” sau „identitate naţională” au fost şi sunt încă în centrul proiectelor politice ale lumii moderne. În mod cert, lupta pentru afirmarea identităţii naţionale reprezintă dominanta secolului al XIX-lea şi a avut fundamente etnice. Italienii, germanii sau românii, dar şi multe alte popoare ale Europei au încercat să se reunească în graniţele aceluiaşi stat. A fost momentul în care, sub influenţa scriitorilor romantici şi a artiştilor militanţi, s-a creat un sentiment de solidaritate care mergea dincolo de orice alte interese. Asocierea ideilor de libertate şi de naţiune a creat o fantastică emulaţie în rândul popoarelor europene şi a împins aproape întreaga Europă spre revoluţia paşoptistă. Revoluţia romantică nu a putut face faţă forţei militare concentrate împotriva sa. Ideea de naţiune însă a rămas şi va da roade câţiva ani mai târziu. Trecând de la romantism la realism, germanii şi italienii îşi vor realiza obiectivul naţional utilizând aceeaşi armă a războiului. La rândul lor, românii folosesc contextul internaţional favorabil creat de un alt război, cel al Crimeii, şi, prin dubla alegere a lui AI. I. Cuza, fac primul pas spre statul naţional. În 1867, ungurii obţin un statut preferenţial în cadrul Imperiului Habsburgic, în cazul polonezilor verdictul fiind însă încă o dată amânat, ca şi în cel al popoarelor din Balcani.

Constituirea statelor naţionale. Expresie a evoluţiei politice şi istorice de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, constituirea naţiunilor – comunităţi umane coerent structurate, cu o identitate etnică, lingvistică şi istorică proprie, a reprezentat totodată rezultatul impunerii burgheziei în plan social şi politic. Acest proces a marcat cu deosebire perioada dintre anii 1815 şi 1914 („Secolul naţionalităţilor”). Astfel, de pildă, pe continentul european, în această perioadă, şi-au îndeplinit treptat năzuinţele de independenţă şi unitate naţională belgienii, românii, italienii, germanii, norvegienii, în timp ce imperiile multinaţionale, austro-ungar, rus sau otoman, s-au confruntat cu revoltele popoarelor supuse, ce au determinat, în cele din urmă, dezagregarea lor. La asigurarea coeziunii statelor naţionale europene au contribuit politicile de stat, manifestate prin impunerea învăţământului obligatoriu, a limbii oficiale, a votului universal şi a recrutării obligatorii în sistemul militar.

Secolul al XIX-lea a fost denumit „secolul naţionalităţilor” deoarece în acest secol a avut loc o puternică afirmare a ideologiilor naţionale şi a acţiunilor în vederea punerii lor în practică. În prima jumătatea a secolului al XIX-lea se afirmă cu precădere naţionalismul romantic, reprezentat de gânditori şi oameni politici precum Jules Michelet, Giuseppe Mazzini, Nicolae Bălcescu. Ei porneau de la ideea că nu se poate construi nimic durabil decât pornindu-se de la istorie. Lupta pentru eliberarea şi unitatea naţională a popoarelor aflate sub dominaţia unor state de altă naţionalitate şi religie este legitimată prin întrebuinţarea unei limbi comune şi apartenenţa la aceeaşi religie. Asociat cu ideea liberală, naţionalismul romantic considera statul naţional ca fiind ideal pentru dezvoltarea societăţii moderne.

Mişcări naţionale în prima jumătate a secolului al XIX-lea. În zona Balcanilor se dezvoltă după 1815 primele mişcări naţionale, care pun în cauză Actul final al Congresului de pace de la Viena. Zona Balcanilor formează un veritabil mozaic etnic dar între provinciile din zona respectivă există o anumită unitate dată de religia ortodoxă. În 1821 grecii încep lupta de eliberare naţională prin răscoala antiotomană condusă de Alexandru Ipsilanti şi sprijinită de Rusia. În ianuarie 1822 Grecia îşi proclamă independenţa la care turcii răspund cu masacrarea a 22.000 de greci din insula Chios. Masacrul de la Chios determina intervenţia puterilor Europei. Imperiul Otoman a fost nevoit să recunoască statul grec prin tratatul de la Adrianopol din 1829. La 3 februarie 1830 ia naştere statul naţional grec. Mişcarea naţională s-a extins în perioada

următoare. Apar tot mai multe societăţi secrete: „carbonarii” în Italia, „comuneros” în Spania, „Burchenschaften” în statele germane, „Frăţia” în Ţara Românească, care vor impulsiona mişcarea liberală şi naţionalistă.

În 1830 în Belgia izbucneşte o revoluţie burgheză şi naţională împotriva hotărârii marilor puteri din 1815, de unire cu Olanda. Congresul belgian a proclamat independenţa Belgiei la 4 octombrie 1830, independenţă recunoscută de Olanda în 1839. Aspiraţiile naţionale au avut un rol deosebit în Imperiul Habsburgic în timpul revoluţiilor de la 1848. Ele au determinat fie o mişcare de desprindere a naţiunilor dintr-un imperiu formându-se state naţionale – cazul Imperiului Habsburgic – fie una de reunire într-un stat naţional a unor unităţi statale separate (Germania), fie mixtă, de deprindere de sub dominaţia străină şi de reunire (Italia, România).

Unificarea naţională. După 1848 în centrul vieţii politice şi social-culturale a Principatelor Române se află ideea înfăptuirii unităţii naţionale. Situaţia internaţională de după războiul din Crimeea (1853-1856) devine favorabilă îndeplinirii acestui ideal. Unirea Principatelor Române este luată în discuţia Congresului de Pace de la Paris din 1856, devenind o problemă europeană. Marile puteri au hotărât aici consultarea românilor cu privire la unire, prin intermediul unor Adunări ad-hoc. Acestea, convocate în anul 1857 la Bucureşti şi Iaşi, se pronunţă în unanimitate pentru unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România. Ignorând propunerile Adunărilor ad-hoc, Convenţia de la Paris din 1858 a trasat un cadru incomplet pentru unirea celor două Principate Române. Trecând peste prevederile Convenţiei şi impunându-şi propria voinţă românii aleg, la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Muntenia, pe Alexandru Ioan Cuza drept unic domnitor. Alegerea aceluiaşi domnitor în ambele Principate a avut rolul hotărâtor în înfăptuirea Unirii.

Unificarea Italiei s-a realizat în mai multe etape, prin mijloace diferite: războiul, acţiunea revoluţionară şi calea diplomatică. Iniţiativa acţiunii de unificare a avut-o Piemontul al cărui rege, Victor Emanuel al II-lea (1849-1878) se bucura de sprijinul naţionaliştilor italieni. Artizanul acesteia a fost însă Camillo Cavour, ajuns prim-ministru din 1852. Prima etapă a fost războiul contra Austriei pentru eliberarea nordului Italiei. Cavour a obţinut promisiunea de sprijin din partea Franţei. Armata franco-piemonteză îi învinge pe austrieci la Magenta şi Solferino. Prin pacea încheiată, Piemontul eliberează Lombardia, dar Veneţia rămâne austriecilor. Franţa primea în schimb Nisa şi Savoia. A doua etapă este reprezentată de cele două acţiuni revoluţionare: ducatele Parma, Modena, Romagna şi Toscana care au răsturnat vechiul regim şi s-au unit cu Piemontul, iar apoi s-a declanşat o revoluţie naţională în Sicilia care aparţinea regatului Neapole. Sub conducerea lui Giuseppe Garibaldi, 1.000 de voluntari au eliberat Sicilia şi apoi Neapole, care s-au unit cu Piemontul. Noul stat italian care reunea cea mai mare parte a teritoriilor italiene l-a proclamat rege al Italiei pe Victor Emanuel al II-lea. Rămâneau în afara statului italian Veneţia, deţinută de habsburgi şi Statul papal apărat de francezi. În 1866, când izbucneşte războiul dintre Prusia şi Austria, Italia se aliază cu Prusia şi în urma victoriei asupra Austriei, Italia obţine Veneţia. Unificarea Italiei se încheie în 1870, când trupele franceze se retrag din Roma care este proclamată capitala statului italian.

Unificarea Germaniei a fost pregătită economic prin uniunea vamală (Zollverein) iniţiată de Prusia în 1828, la care au aderat cea mai mare parte a statelor germane. Austria dorea ca unificarea statelor germane să se realizeze sub egida sa. Rivalitatea dintre Austria şi Prusia a dominat procesul de unificare al Germaniei. Unificarea, susţinută de cancelarul Bismarck, s-a realizat în urma a trei războaie iniţiate de Prusia. Primul, în 1864, împotriva Danemarcei, pentru ducatele germane Schleswig şi Hollstein. Prusia, aliată cu Austria, declară război Danemarcei, pe care o înving. Danemarca cedează ducatele care sunt împărţite între Prusia şi Austria. În 1866 izbucneşte conflictul între Prusia şi Austria din care victorioasă iese Prusia, în bătălia de la Sadova. Prin tratatul de la Praga, din august 1866, Austria este exclusă din Confederaţia Germană. Prusia pune bazele Confederaţiei Germane de Nord. Din Confederaţie nu fac parte statele din sud, care erau susţinute de Franţa. Unificarea Germaniei se încheie în urma războiului Prusiei cu Franţa, din 1870-1871. Armata franceză suferă o umilitoare înfrângere şi capitulează la Sedan. Statele germane din sud intră în Confederaţie. Acest moment marchează practic încheierea procesului de unificare a Germaniei. La 18 ianuarie 1871, regele Prusiei

Wilhelm I s-a proclamat împărat al Germaniei în Sala Oglinzilor din Versailles. Germania anexa două provincii franceze: Alsacia şi Lorena.

După 1871 ideea naţională şi-a schimbat în parte esenţa. În anumite state (Franţa, Germania) ideea naţională a fost exacerbată ajungându-se uneori până la şovinism şi xenofobie. La alte popoare, îndeosebi la cele care luptau pentru constituirea statelor naţionale sau desăvârşirea unităţii naţionale, naţionalismul îşi păstrează forma romantică şi liberală. Menţinerea imperiilor multinaţionale la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea a făcut ca problema naţională să devină tot mai tensionată.

Odată constituite, statele-naţiune au promovat la sfârşitul secolului al XIX-lea un alt tip de naţionalism, cel al dominaţiei şi cuceririi. Este cel care creează ierarhii între naţiuni şi chiar neagă dreptul la existenţă al unor naţiuni. În mod paradoxal, curentul apare în Franţa, este cunoscut şi în Anglia sau în Rusia, dar va fi împins la extrem în Germania, unde va îmbrăca forme agresive, xenofobe şi antisemite. Noul context politic internaţional blochează dorinţa de emancipare a popoarelor slave din Imperiul Habsburgic (cehi, slovaci, sloveni, croaţi, polonezi) sau a românilor din Transilvania. Instalarea în 1867 a dualismului austro-ungar a avut consecinţe nefaste pentru Românii din afara graniţelor. Majoritatea lor, respectiv cei din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, se aflau sub autoritatea maghiară; cei din Bucovina trăiau sub guvernarea austriacă. Ungaria, sub a cărei autoritate se aflau majoritatea românilor din monarhia dualistă, a căutat să dea statului un caracter maghiar, promovând naţionalismul şi urmărind asimilarea minorităţilor din stat. Românii şi-au declarat opoziţia categorică faţă de dualism încă din momentul proclamării sale. Prima manifestare deschisă împotriva dualismului a fost Pronunciamentul de la Blaj, o reafirmare a programului din 1848, prin care se solicita autonomia Transilvaniei şi se cerea aplicarea legilor votate de Dieta de la Sibiu în 1863-1864. În 1869, au fost create cele două partide naţionale: Partidul Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria (la Timişoara, în ianuarie) şi Partidul Naţional Român din Transilvania (la Miercurea Sibiului, în martie). Partidul Naţional Român din Transilvania milita pentru recunoaşterea autonomiei Transilvaniei (obiectiv principal) şi împotriva legilor prin care se urmărea deznaţionalizarea naţiunii române (legea naţionalităţilor şi legea învăţământului, adoptate de Parlamentul Ungariei în decembrie 1868, potrivit cărora în Ungaria exista o singură naţiune, cea maghiară, şi o singură limbă oficială, limba maghiară). Cele două partide au fuzionat în 1881, formând Partidul Naţional Român. Partidul a adoptat tactica pasivismului politic şi nu a participat la alegerile pentru parlamentul de la Budapesta, declarând că refuză să recunoască actul din 1867. Programul partidului avea ca prevedere centrală autonomia Transilvaniei. Apogeul politicii româneşti bazate pe pasivism a fost Memorandumul din 1892. Memorandumul nu conţinea cereri noi, dar se opunea anexării Transilvaniei la Ungaria şi critica maghiarizarea forţată, revendicând drepturi pentru naţionalităţi. Principalilor conducători ai acţiunii, în frunte cu Ion Raţiu, li s-a intentat procesul de la Cluj din 1894, fiind condamnaţi la închisoare. La cererea regelui Carol I, împăratul i-a graţiat pe memorandişti. Deşi neîmplinită, mişcarea memorandistă a reprezentant apogeul tacticii pasiviste, având un puternic ecou european. La începutul secolului al XX-lea s-au afirmat noi fruntaşi politici români, îndeosebi tinerii „tribunişti” (Ioan Slavici, Eugen Brote ş.a.), grupaţi în jurul gazetei politice „Tribuna”. Aceasta şi-a început apariţia în aprilie 1884, la Sibiu, şi susţinea ideea autonomiei etnice a românilor din întreaga Ungarie. La începutul secolului al XX-lea, tinerii tribunişti au decis aplicarea activismului, idee susţinută totodată de liberalii aflaţi la putere în România. Astfel, în 1905, Partidul Naţional Român a renunţat la pasivismul politic şi la cererea tradiţională privind recunoaşterea autonomiei Transilvaniei, reintrând în viaţa politică a Ungariei. Obiectivul său principal era acum recunoaşterea individualităţii politice a românilor în cadrul statului maghiar.

În aceeaşi situaţie se găseau însă şi finlandezii, polonezii ori locuitorii statelor baltice, precum şi celelalte popoare incluse în Imperiul Rus. Deşi în evident declin, şi Imperiul Otoman continua să blocheze aspiraţia spre independenţă a popoarelor balcanice. În 1912 are loc primul război balcanic dintre Grecia, Serbia şi Bulgaria pe de o parte şi Imperiul Otoman pe de altă parte, pentru eliberarea de sub stăpânirea otomană a tuturor teritoriilor balcanice. Neînţelegerile privind împărţirea acestora duc la izbucnirea, unui nou război, în 1913, între Bulgaria şi fostele aliate Grecia şi Serbia , în care se va

implica şi România. Pacea de la Bucureşti din 1913 punea capăt conflictului printr-o nouă împărţire a teritoriilor eliberate. Se constituia şi statul naţional albanez.

Confruntarea dintre „naţiunile dominante”, pe de o parte, şi aspiraţia spre libertate a naţiunilor dominate, pe de altă parte, a condus spre declanşarea Primului Război Mondial. Nu întâmplător, unul dintre principiile care au stat la baza noii lumi a fost acela al dreptului tuturor popoarelor la autodeterminare. În fapt însă, deşi pacea de la Versailles recunoaşte aspiraţiile naţionale, nu face acest lucru decât pentru puterile învingătoare, creând astfel dorinţa de revanşă.

Primul război mondial a reprezentat ultimul act în procesul de formare a statelor naţionale din Europa. De la un continent dominat de imperii multinaţionale s-a ajuns la unul în care, în linii generale, a învins principiul autodeterminării naţionale. Dreptul popoarelor la autodeterminare a fost unul din cele 14 puncte ale programului propus de preşedintele american W. Wilson la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920). Aplicarea acestui principiu a permis constituirea a noi state naţionale în urma dezmembrării Imperiului Austro-Ungar şi Rus. Se formează astfel Austria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda. Slavii sudici din fosta monarhie austro-ungară s-au unit cu Serbia în regatul Sârbo-Croato-Sloven, care din 1929 a luat denumirea de Iugoslavia. România şi-a desăvârşit unitatea naţională prin unirea Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei cu Vechiul Regat. După primul război mondial naţionalismul a luat forma radicală a ultra-naţionalismului care a stat la baza ideologiilor fasciste. S-au instaurat regimuri totalitare în mai multe ţări europene, unele dintre ele promovând o politică revizionistă, care a condus la declanşarea unui nou război mondial.

Primul Război Mondial a pus capăt definitiv încrederii europenilor în raţionalitatea acţiunilor fiinţei umane. Mai mult, civilizaţia bătrânului continent era pusă în cauză de unii gânditori europeni, care, precum Oswald Spengler, vorbeau despre un declin al Occidentului. În această atmosferă, marcată şi de trauma Marii Conflagraţii, modernizarea şi-a continuat totuşi drumul în formula consacrată în veacul al XIX-lea: progres tehnologic şi dezvoltare industrială în economie, urbanizare accentuată, instrucţie şcolară tot mai accesibilă, emancipare intelectuală şi americanizare în plan social, respectiv democraţie liberală în spaţiul politic. Numai că au existat reacţii violente la adresa acestui model, favorizate fie de modernizarea incompletă a unor componente ale societăţilor respective ori de imaturitatea civică a societăţii de masă, fie de dezamăgirea provocată de întocmirile politice interne sau internaţionale care au urmat Primului Război Mondial. Aceste reacţii, materializate prin instituirea regimurilor totalitare inter-belice (comunist, fascist, nazist etc.) sau a celor autoritare (Polonia, Portugalia, România etc.), vizau în fapt sistemul democraţiei liberale, căruia i se reproşa fragmentarea puterii şi discontinuitatea în urmărirea unui proiect politic.

Imediat ce elitele elene, româneşti, sârbe, bulgare sau poloneze au fondat propriile state, şi-au construit şi promovat, prin ample politici educaţionale ori de propagandă, identitatea lor naţională. Cât priveşte acţiunea de modernizare culturală, economică, politică sau socială, aceasta cădea tot în sarcina statului. În linii mari, partidele politice din aceste ţări, deşi apropiate între ele prin ideologia naţională, pe care o adoptaseră fără echivoc, se deosebeau cu privire la felul în care vedeau modernizarea. Partidele de orientare liberală sau de stânga credeau că imitaţia modelului occidental ducea inevitabil la moderni-zarea rapidă a societăţii şi la sincronizarea cu civilizaţia Europei vestice. Partidele conservatoare ori de dreapta susţineau un ritm mai lent al modernizării pentru a nu bulversa întocmirile funcţionale, tradiţionale, precum şi pentru o mai mare atenţie în adecvarea formelor occidentale împrumutate la fondul autohton.

După cel de-al Doilea Război Mondial, ideea de naţiune etnică intră într-un con de umbră, fiind tot mai mult asociată conflictelor armate, mondiale sau regionale, care au devastat secolul XX. În locul său este pusă naţiunea civică, care ignoră originea etnică şi evidenţiază calitatea de cetăţean al unui stat.

Schimbarea de perspectivă este impusă de evidenţa că pretenţia existenţei unor naţiuni pure din punct de vedere etnic a devenit o iluzie în condiţiile globalizării şi ale circulaţiei tot mai intense a forţei de muncă fără să se ţină cont de graniţele etnice. Departe de a soluţiona problematica naţională, crearea unor entităţi politice

suprastatale de tipul Uniunii Europene a creat o nouă problemă: aceea a respectării identităţii naţionale a cetăţenilor săi. Va reprezenta acest context sursa unei revigorări a sentimentului naţional? Sau vom asis ta la dispariţia treptată a naţiunilor şi, implicit, a problemei naţionale?

9. IDENTITATEA EUROPEANĂ

La mijlocul anilor '90, după niciun secol de existenţă, statul naţional constituit pe baze etnice îşi demonstrase avantajele, dar şi limitele. Elanul revoluţionar specific secolului al XIX-lea s-a aflat la originea modernizării Europei, dar excesele au generat cele mai mari catastrofe ale umanităţii, cele două războaie mondiale. Harta politică a Europei a fost reconfigurată, răspunzând unor mai vechi nevoi de identitate naţională, dar au fost frecvente situaţiile în care statele naţionale s-au ridicat unul împotriva celuilalt. Închis în propriile graniţe, statul naţional nu mai răspundea nici nevoilor dezvoltării economice. Statelor europene le era tot mai greu să facă faţă concurenţei cu alte zone economice, în special cu cea nord-americană.

Soluţia imaginată de europeni a fost una deosebit de îndrăzneaţă pentru contextul politic al acelui moment istoric: unitatea. Ideea în sine nu era nouă. Au existat numeroase încercări de a pune lumea europeană sub semnul unor valori comune şi al unei conduceri comune. Primele tentative temporar reuşite aparţin antichităţii greco-romane Imperiul Roman), civilizaţia din care şi astăzi mai toţi europenii îşi revendică identitatea. I-a urmat încercarea de creare a Europei creştine (Imperiul Carolingian), stindard sub care generaţii întregi de cavaleri şi oameni politici au luptat împotriva „necredincioşilor”. Din acest motiv, baza identităţii europene o constituie civilizaţia greacă, alcătuirea politică romană şi creş-tinismul. De-a lungul istoriei, această identitate s-a îmbogăţit cu valori diverse ţinând de existenţa statului de drept, a democraţiei, respectului pentru drepturile omului, supremaţiei legii, economiei libere de piaţă şi concurenţei loiale etc. Animaţi de valori mai curând seculare, suveranii Franţei încearcă în două rânduri să se impună în fruntea unei Europe unite (Ludovic al XIV-lea şi Napoleon Bonaparte). Proiectele politice au fost dublate de cele culturale, Europa încercând în mai multe rânduri să se autodefinească fie pe principiile umanismului şi raţionalismului, fie pe cele ale libertăţii şi democraţiei. În ciuda intereselor naţionale ale fiecărui stat, a păstrării identităţii naţionale, un vis vechi al europenilor la o confederaţie europeană, se manifestă în faza unui proiect propus de contele Henri de Saint-Simon, încă de la Congresul de pace de la Viena (1814-1815). Mai târziu, Mazzini lansează proiectul unei federaţii de republici europene (1834), iar cartea lui Joseph Proudhon – Despre principiul federator (1863) – propune crearea unor entităţi politice pentru securitate şi progres economic pe baza principiului asocierii. În secolul al XX-lea, excesul ideologic a condus la explozia orgoliilor naţionale, manifestată prin cele două războaie mondiale.

În anii 1920, Richard Coudenhove-Kalergi punea în circulaţie ideea PanEuropei (1922), un organism care ar fi reunit ţările bătrânului continent, iniţial într-o uniune vamală, apoi într-un sistem politic confederal parlamentar. Asemenea lui Kalergi, răspunzând aserţiunilor pesimiste ale celor care vorbeau despre declinul civilizaţiei continentale, Carlo Sforza stăruia asupra unor State Unite ale Europei (precum altădată Victor Hugo), iar Aristide Briand, ministru de externe al Franţei, propunea Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor înfiinţarea unei „uniuni federale europene” (7 septembrie 1929). Toate acestea aminteau de mai vechile proiecte europene datorate ducelui de Sully (secolul al XVII-lea) ori lui Saint-Simon (1814). După al Doilea Război Mondial, Occidentul a căutat soluţii postnaţionale pentru viitorul european. Pornind de la noua realitate geopolitică, la 19 septembrie 1946, fostul premier englez Winston Churchill, cu prilejul unei conferinţe la Universitatea din Zürich, propune constituirea unor state unite ale Europei. În acelaşi an, Charles de Gaulle lansează ideea Casei Comune a Europei de la Atlantic la Urali. În ţările care fuseseră ocupate de nazişti, numeroase mişcări de rezistenţă s-au pronunţat în favoarea unei viitoare unităţi europene: în Franţa mişcarea „Lupta”, în Italia grupul numit „Partidul de acţiune”. În 1949, într-un eseu pe această temă, filosoful spaniol Jose Ortega y Gasset, identificând coexistenţa a două dimensiuni în cadrul naţiunilor europene, susţinea viziunea „Statelor Unite ale Europei”.

Situaţia în care se afla Europa la mijlocul secolului al XX-lea a impus cu necesitate parcurgerea drumului de la intenţie la realitate. Proiectele privind formarea Europei unite au fost reluate, având ca bază reconcilierea franco-germană şi asigurarea, prin legături economice stimulative, a unei pieţe comune care să asigure dezvoltarea economică a statelor membre. În anul 1950, Planul (Declaraţia) Schuman deschidea calea spre construirea cadrului identitar european, pornind de la valorile democratice comune, dar fără a contesta tradiţiile moştenirea naţională şi culturală a statelor membre ale noii structuri politice. Primul organism politic continental a fost Consiliul Europei, creat la 5 mai 1949. Apoi, în 1951, şase state (Franţa, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg) au format Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului. În 1957, reprezentanţii acestora au semnat Tratatul de la Roma, fundamentul Comunităţii Economice Europene, numită şi Piaţa Comună. În timp, statele membre ale Comunităţii au dezvoltat politici comune, care au fost preluate de Uniunea Europeană. Uniunea Europeană (UE) a fost constituită prin Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992), care avea o componentă politică (privind armonizarea sistemului politic european) şi una economică (formarea Uniunii Economice şi Monetare - respectiv adoptarea monedei unice – euro, intrată în circulaţie din anul 2002). În 2004, a fost elaborat textul unei Constituţii a Uniunii.

Măsurile de ordin administrativ au făcut ca procesul de integrare a statelor europene să ajungă la un nivel foarte avansat, care a presupus dezvoltarea unei largi zone economice de liber schimb ce include în acest moment 27 de state membre care funcţionează pe principiile libertăţii de mişcare a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor. În afara intereselor dictate de competiţia economică, se mai află ceva în spatele construcţiei europene? Răspunsul dat a fost în general pozitiv şi s-a referit la existenţa unei identităţi europene. Adică a unui set de valori comune, a unor idei forţă care au traversat istoria Europei. Prima dintre acestea ar fi ideea de libertate. Invocată încă din Renaştere, nevoia de libertate a fost consacrată prin Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului. Istoria Europei este una a luptei pentru libertate, a ţăranilor, a oraşelor sau naţiunilor. Din secolul al XIX-lea, societatea europeană se concentrează pe obţinerea libertăţii de opinie şi a libertăţii presei, a libertăţii individuale şi a dreptului la vot pentru tot mai largi categorii sociale.

Criza liberalismului şi punerea sa în discuţie de către opţiunile autoritariste şi colectivist-corporatiste (fascismul, comunismul) a semnalat limitele acestei doctrine, indicând necesitatea regândirii ei. Dar anii '80 şi `90 au propulsat în avanscena social-politică drepturile omului şi ale cetăţeanului. Din acest moment, Europa şi-a pus întreaga experienţă şi pricepere în slujba cetăţenilor, conceptelor de libertate şi democraţie adăugându-li-se cele de toleranţă şi diversitate, acceptarea valorilor celuilalt, pacea. Să fie identitatea europeană un bun câştigat odată pentru totdeauna? Problemă de actualitate, problema identităţii europene are circumscrisă problematica păstrării identităţii naţionale. Această problematică – într-o Europă unită, supranaţională - constituie o preocupare pentru noile state şi naţiuni care se inte-grează, cât şi pentru celelalte state care au iniţiat procesul şi s-au integrat. Chiar şi occidentalii cei mai avansaţi în „postnaţionalism” pledează totuşi pentru o Europă a statelor, deci a naţiunilor, o Europă „unită în diversitate”, în care „popoarele Europei, rămânând mândre de identitatea lor şi de istoria naţională, sunt decise să depăşească vechile divizări şi din ce în ce mai unite, să-şi făurească un destin comun “ (Preambul la Constituţia europeană).

În România, mişcarea naţională s-a repliat spre interior după realizarea statului naţional unitar la 1 decembrie 1918. În acest context, apar şi manifestări tradiţionaliste, de autohtonism şi naţionalism virulent, aparţinând lui Nae Ionescu, marele guru ideologic al extremei drepte interbelice. În perioada postbelică, naţionalismul de factură comunistă a fost unul artificial şi propagandistic, astfel încât se poate concluziona că România recentă, în ciuda diversităţii etnice, a disputelor româno-maghiare în curs de atenuare şi a unor manifestări izolate de fals naţionalism rezidual, reprezintă mai degrabă un spaţiu al siguranţei din punctul de vedere al unor posibile conflicte interetnice.

În perioada posdecembristă, ţara noastră a realizat o bază legală a relaţiilor cu UE, prin sem-narea acordului de asociere la 1 februarie 1993. Prin Declaraţia de la Snagov, 21 iulie 1995, Parla-mentul României a susţinut strategii naţionale de pregătire a aderării. Alte etape ale procesului de integrare s-au realizat în cadrul summitului de la Helsinki - decembrie 1999 -, unde s-a hotărât

deschiderea negocierilor pentru aderare, al summitului de la Bruxelles - decembrie 2004 -, când statele membre au votat pentru semnarea tratatului de aderare, şi 1 ianuarie 2007, când, prin aderarea oficială la UE, a început procesul de integrare efectivă, ce va dura până în 2013.

Europa recentă - graţie noilor proiecte integratoare, dar şi a facilităţilor tehnice de comunicare - oferă imaginea unui spaţiu al disponibilităţii pentru cunoaşterea şi înţelegerea celuilalt. Turismul, contactele şi schimburile culturale şi educaţionale, firmele multinaţionale şi circulaţia forţei de muncă atât în spaţiul Uniunii, cât şi dinspre est spre Occident creează reţele de comuniune benefice construcţiei unei familii europene.

Receptivitatea culturii române la tendinţele europene este susţinută şi de pătrunderea contestatului curent postmodernist, ca reacţie la modernismul poetic impus oficial în regimul comunist. Este contextul în care se afirmă în literatură Generaţia '80, cea mai orgolioasă generaţie de scriitori din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Crizele prin care au trecut naţiunile europene în ultimele două secole au apărut ca urmare a lipsei de cunoaştere reciprocă, a oglindirii în celălalt, a refuzului comunicării, a ermetizării existenţelor naţionale şi a mentalităţii de cetate asediată. Globalizarea nu a început în ultimele două decenii, ci este o manifestare a mersului istoriei: ea a început odată cu explozia dezvoltării transporturilor şi a sistemelor de comunicare electronică, cu creşterea rolului mass-mediei ca putere supranaţională şi continuă prin generalizarea Internetului.

Identitatea europeană se manifestă prin:

Identitatea politică, care există prin realizarea unităţii europene, proces început odată cu Planul Schumann, înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), prin Tratatul de la Paris (1951), şi a Comunităţii Economice Europene (CEE), prin Tratatul de la Roma (1957). De-a lungul timpului, gradul de integrare politică a statelor membre a crescut progresiv, în urma adoptării unor documente, precum Tratatele de la Maastricht (1992), Amsterdam (1997), Nice (2000). S-a instituit cetăţenia europeană, prin Tratatul de la Maastricht (1992), ale cărei drepturi au fost stabilite prin Carta Drepturilor Fundamentale (2000). Tot prin Tratatul de la Maastricht a fost lansat proiectul de Politică Externă şi de Securitate Comună (PESC); în acest fel, Uniunea Europeană se manifestă din ce în ce mai mult ca o prezenţă constantă în relaţiile cu alte state (politice, economice, culturale etc.).

Identitatea culturală. Cultura europeană se raportează la idei şi valori comune încă din Evul Mediu. În special în secolul al XX-lea, se poate vorbi de curente culturale comune culturilor europene.

Identitatea economică. Iniţial, Comunităţile Europene au avut ca obiectiv realizarea unei mari pieţe comune europene, ridicarea tuturor obstacolelor din calea circulaţiei persoanelor, mărfurilor şi capitalurilor. Integrarea economică a statelor europene a sporit odată cu introducerea monedei comune, euro.

Simbolurile constituie o manifestare a identităţii europene: steagul european este albastru cu 12 stele, 12 fiind simbolul perfecţiunii; imnul Europei este Oda bucuriei, parte a Simfoniei a IX-a a lui Beethoven, pe versurile poetului Schiller; moneda europeană comună euro a intrat în vigoare în statele Uniunii de la 1 ianuarie 2002; ziua Europei este 9 mai, dată ce se referă la lansarea Planului Schumann (1950), care a pus bazele Uniunii Europene; paşaportul european a fost lansat în 1986; oraşele europene de care sunt legate anumite evenimente ale istoriei Uniunii Europene (Roma, Bruxelles, Maastricht etc) şi oraşele „capitale culturale” (în anul 2007, capitală culturală a Europei a fost Sibiul).

Identitatea naţională este legată de ideea de naţiune şi de cea de stat-naţiune. Există mai multe puncte de vedere în legătură cu momentul şi cu condiţiile istorice ale apariţiei identităţii naţionale. Identitatea naţională se caracterizează prin următoarele elemente: limba, care este un aspect esenţial al

identităţii naţionale; cultura naţională, realizări în domeniul literaturii, artei, ştiinţei, tehnicii etc.; setul de valori care este împărtăşit de o anumită naţiune; religia; simbolurile naţiunii respective (steag, imn, per-sonalităţi istorice şi culturale, realizări de referinţă etc); teritoriul istoric, istoria, instituţiile simbol (parlamentul, banca naţională, monarhia în anumite state etc).

Identitatea românească are ca fundament limba română, în care s-au realizat lucrări de referinţă ale culturii noastre, în special în secolele XIX-XX. Ea include un teritoriu care depăşeşte graniţele statului naţional. Valorile cele mai des citate, care îi caracterizează pe români sunt legate de toleranţă, răbdare, spirit diplomatic. Religia majorităţii românilor este creştinismul ortodox, care a contribuit la păstrarea identităţii româneşti de-a lungul istoriei. Simbolurile naţionale româneşti sunt:

-   Steagul tricolor (roşu-galben-albastru). Pentru prima dată cele trei culori au fost reunite în timpul domniei lui Alexandru D. Ghica (1834). În aprilie 1848, la Blaj, tricolorul a fost arborat pentru prima oară, având deviza VIRTUS ROMANA REDIVIVA. Steagul tricolor a fost adoptat de revoluţionarii din Ţara Românească, prin decretul guvernului provizoriu din 14 iunie 1848. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, tricolorul a devenit steagul naţional. Stema alipită pe steag a cunoscut mai multe variante până la actuala formă care îmbină însemnele heraldice ale provinciilor istorice româneşti (Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul şi Dobrogea);

-   Imnul naţional „Deşteaptă-te, române”. Muzica a fost compusă de Anton Pann, iar versurile de Andrei Mureşanu (1848);

-   Moneda naţională este leul. Încă din timpul domniei lui Cuza s-a încercat introducerea monedei naţionale cu numele de romanat, tentativă eşuată. În perioada domniei lui Carol I a fost adoptată moneda naţional cu numele de „leu” (1867), afirmându-se suveranitatea naţională. Numele de „leu” provine de la talerul olandez de argint care a circulat în secolul al XVII-lea pe teritoriul Ţărilor Române, având gravat un leu pe avers;

-   Ziua naţională este 1 Decembrie, dată la care s-a încheiat procesul de desăvârşire a statului naţional român, prin unirea Transilvaniei cu România.

Ca simboluri naţionale pot fi considerate personalităţile istorice şi culturale intrate în conştiinţa naţională (Mihai Viteazul, Mihai Eminescu, George Enescu etc., ca şi realizările culturale, ştiinţifice, tehnice - Coloana Infinitului, Rapsodiile române, Luceafărul etc, primul avion cu reacţie etc.

Introducerea votului

universal

Invenţii şi inventatori europeni Obţinerea independenţei de către statele din

sud-estul Europei până în 1914

Societăţi culturale

1848: Franţa 1769: maşina cu aburi (James Watt)

1830: Grecia 1861- ASTRA – Sibiu

1849: Danemarca

1829: locomotiva (George Stephenson) 1866: dinamul (Ernst von Siemens)

1878: Muntenegru 1865 - Societatea culturală „Ateneul Român”

1864: Grecia 1885: automobilul cu motor cu explozie (Daimler şi Benz)

1878: România 1868 – Societatea Filarmonică Română

1871: Germania 1895: cinematograful (fraţii Lumiere); telegraful fără fir (Guglielmo Marconi)

1878: Serbia 1909 - Societatea Scriitorilor Români

1889: Spania 1908: Bulgaria1893: Belgia 1912/1914: Albania

1905: Norvegia1909: Portugalia1917/1918: România1918: Marea Britanie

DICŢIONAR

Cubism = curent artistic caracterizat prin analiza şi recompunerea formelor în volume şi planuri geometrice.

Expresionism = mişcare artistică şi literară care proclamă primatul expresiei asupra formei.

Fiziocraţi = reprezentanţii doctrinei burgheze care critică mercantilismul, analizând ştiinţific economia capitalistă şi politica liberului schimb.

Futurism = curent artistic şi literar italian de avangardă corespunzând avangardei tehnologice.

Dadaism = curent cultural şi artistic nonconformist îndreptat împotriva rutinei în viaţă, gândire şi artă.

Suprarealism = curent artistic şi literar antiacademic. Promovează explorarea subconştientului, deplina libertate de expresie.

Socialism = termenul a fost folosit pentru prima dată în Anglia, în 1827, pentru a-i desemna pe discipolii lui Robert Owen.

Şovinism = atitudine politică constând în afirmarea superiorităţii unei naţiuni asupra altora, a exclusivismului şi intoleranţei faţă de alte naţiuni.

Xenofobie = ură faţă de străini şi faţă de tot ceea ce este străin.

II. Secolul al XX-lea între democraţie şi totalitarism.

Ideologii şi practici politice în Europa

1. VICTORIA DEMOCRAŢIEI

„Democraţia a trecut ultima şi cea mai grea dintre probe şi triumfă acum în întreaga lume”, declara, la sfârşitul Primului Război Mondial, omul politic italian Giovanni Giolitti, unul dintre principalii reprezentanţi ai liberalismului în Italia. Giolitti se înşela, deoarece pe ruinele Imperiului Ţarist apăruse deja, în octombrie 1917, primul regim totalitar al secolului al XX-lea (cel sovietic), iar în deceniile următoare regimuri totalitare, fasciste sau comuniste, se vor instaura în numeroase ţări din Europa, Asia şi America Latină. Partidele şi regimurile totalitare au fost principalii adversari ai drepturilor omului şi democraţiei între 1917 şi 1989, iar înfruntarea dintre democraţie şi totalitarism este una dintre principalele caracteristici ale secolului al XX-lea.

Sfârşitul Primului Război Mondial nu a reprezentat numai victoria militară a Statelor Unite ale Americii, Franţei şi Angliei împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, ci şi o victorie a democraţiei: marile imperii multinaţionale s-au destrămat, monarhiile seculare rusă, germană şi austro-ungară au fost înlăturate. Anul 1918 reprezintă apogeul ideii naţionale în Europa Centrală, locul imperiilor multinaţionale

fiind luat de state naţionale - Germania, Austria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven (lugoslavia din 1928), Finlanda şi statele baltice. Noile state au adoptat fie regimuri politice republicane, fie monarhia parlamentară, în cazul Iugoslaviei. Adoptarea votului universal şi reformele agrare consolidează regimurile democratice, mai noi sau mai vechi, din Europa. În Anglia (1918) şi în Statele Unite ale Americii (1920) sufragiul universal devine o realitate, dreptul la vot fiind extins şi asupra femeilor.

a) Caracteristici generale ale evoluţiei regimurilor democratice din Europa. La încheierea Primului Război Mondial, regimurile democratice s-au instaurat în unele dintre statele nou constituite în centrul şi estul Europei, aşa cum a fost cazul Cehoslovaciei. Totuşi, perioada interbelică a fost dominată de instituirea, inclusiv în noile state europene, a regimurilor autoritare sau dictatoriale (Polonia, Iugoslavia, Austria etc.). Regimurile democratice, bazate pe principiul separării puterilor în stat, vot universal, alegeri libere, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, pluripartidism, s-au consolidat în ţările nordice, precum Danemarca, Suedia sau Norvegia, şi în cele mai multe state din vestul Europei. În timp, s-au manifestat diferenţe în abordarea problemelor economico-sociale, potrivit modelelor democratice consacrate.

În secolul al XX-lea are loc o confruntare între regimurile democratice şi cele totalitare. În timpul primului război mondial principiile democraţiei liberale au avut de suferit datorită intervenţiei puternice a statului pentru obţinerea victoriei. Mai mult, după încheierea acestuia statul caută să menţină controlul pentru soluţionarea marilor probleme cu caracter economic sau social. Totuşi, democraţiile parlamentare din statele învingătoare se consolidează. În cele mai importante state democratice – Marea Britanie, Franţa, S.U.A. – pentru rezolvarea gravelor probleme cu care se confruntă după război, electoratul a adus la putere partidele de dreapta: Partidul Conservator în Anglia, Blocul Naţional în Franţa, Partidul Republican în S.U.A. Acestea au promovat o politică economică de redresare dar cu efecte antisociale, ceea ce a dus la înmulţirea acţiunilor revendicative. Mai mult, în S.U.A. republicanii promovează o politică izolaţionistă în plan extern, protecţionistă (pe plan economic) şi puritană cu accente xenofobe (pe plan intern). Regimul politic rămâne cel prezidenţial, puterea preşedintelui fiind controlată de un parlament bicameral. După ce câştigaseră alegerile din 1912 şi 1916, democraţii se recunosc învinşi de republicani în 1920. Aceste partide vor domina scena politică până la marea criză economică din 1929-1933. Alături de liberali şi de conservatori, pe scena politică britanică apare Partidul Laburist. Alegerile din 1920 sunt câştigate de Lloyd George, care conduce un guvern de coaliţie alcătuit din conservatori şi liberali. Alegerile ulterioare au asigurat însă alternanţa la putere. Viaţa politică a celei de-a III-a Republici franceze este mai tumultuoasă: existenţa unui mare număr de partide induce un anumit grad de instabilitate. Deceniul al treilea a fost dominat de coaliţii cu un contur politic nedefinit (Blocul Naţional şi Uniunea Naţională). Acestea au inclus forţe politice eterogene, de la dreapta moderată la stânga moderată, scopul politic principal fiind blocarea accesului la putere al extremelor politice care începuseră să-şi facă simţită prezenţa imediat după încheierea războiului.

În Europa centrală şi răsăriteană prăbuşirea marilor imperii (german, austro-ungar şi rus) a fost urmată de apariţia unor state cu regimuri politice liberal - democratice. Consolidarea sistemului democratic depindea în aceste state de rezolvarea a două probleme cheie: cea agrară şi cea constituţională. Noile state introduc, între 1919 - 1921, legi care, cu mici diferenţe, prevăd desfiinţarea marii proprietăţi în schimbul despăgubirilor şi redistribuirea pământului către ţărani. În acelaşi timp guvernele elaborează constituţii democratice. Gravitatea problemelor ce le aveau de rezolvat, rivalitatea dintre partide, ambiţiile conducătorilor şi lipsa de experienţă a electoratului, au dus la deteriorarea mecanismelor constituţionale şi la concentrarea puterii în mâinile executivului. În aceste condiţii viitorul democraţiei este tot mai mult legat de personalitatea şefului statului: dacă acesta respectă regulile constituţionale, regimul respectiv evoluează în sens democratic, cum a fost în Cehoslovacia. În schimb în alte state, ca de exemplu Polonia, evoluţia a fost spre autoritarism.

La scară globală, asigurarea păcii părea un fapt realizabil. Punând în operă principiile securităţii colective, pentru prima dată în istoria umanităţii majoritatea statelor lumii erau reunite într-o singură organizaţie internaţională, Liga Naţiunilor (1919). Principalul ţel al noii organizaţii era asigurarea păcii şi a securităţii internaţionale prin respectarea principiilor dreptului internaţional şi al tratatelor

internaţionale. În pofida ezitărilor şi a dificultăţilor întâmpinate după cinci ani de război, democraţia părea consolidată. Oare aşa să fi fost?

Marea criză din 1929 -1933 pune în dificultate democraţiile liberale, care se confruntă cu grave probleme economice şi sociale. În timp ce în state precum Marea Britanie, Franţa, Olanda, Belgia, Elveţia, Danemarca, Norvegia, Suedia sau în Cehoslovacia, unde regimurile democratice supravieţuiesc, în altele- Germania, Italia, Spania, Portugalia, Grecia - se instalează regimuri autoritare.

b) Liberalismul tradiţional şi criza de după 1918. Sfârşitul crizelor politice şi militare reprezentate de Primul Război Mondial nu a însemnat însă sfârşitul tuturor crizelor. Regimurile politice democratice au întâmpinat reale dificultăţi de adaptare la provocările lumii postbelice. Mişcările sociale, frustrările create de rezultatele tratatelor de pace, fenomenele economice negative apărute în anii imediat următori încheierii războiului puneau sub semnul întrebării viabilitatea vechilor principii liberale. Crizele politice majore generate de victoria sovietelor în Rusia - revoluţia spartakistă de la Berlin (1918-1919) şi proclamarea Republicii Sovietice Ungare (1919) – au fost cu greu soluţionate. Europa şi lumea întreagă erau ameninţate de extremismul politic.

Paradoxal, prima sursă a viitoarelor crize politice au fost tratatele de pace ce încheie Primul Război Mondial. În toate cele cinci cazuri, tratatele continuau distrugerea foştilor adversari, de data aceasta prin mijloacele diplomaţiei. Cazul cel mai flagrant era cel al Germaniei, declarată unic vinovat pentru declanşarea războiului şi obligată nu numai să plătească uriaşe despăgubiri de război şi să abandoneze orice pretenţii coloniale, dar şi să renunţe complet la propria armată. Germania pierdea 13% din teritoriu, 12% din populaţie, 48% din minereurile de fier, 15% din producţia agricolă şi 10% din industrie. Frustrarea poporului german este alimentată şi de criza economică, de inflaţia galopantă şi de ocuparea de către francezi a zonei demilitarizate a Ruhrului (1923). În aceste condiţii, tânăra republică de la Weimar (1919) făcea cu greu faţă atât ofensivei extremei stângi, cât şi celei drepte în curs de constituire. La rândul ei, Italia era departe de a fi o sursă de stabilitate. În timp ce comuniştii marchează precaritatea situaţiei economice prin greve de proporţii (1920), forţele ultranaţionaliste fasciste nu ezitau să-şi afişeze violent nemulţumirea atât faţă de tratatele de pace care nu ofereau Italiei toate teritoriile anterior promise, cât şi faţă de ascensiunea stângii.

Serioase probleme economice şi sociale au existat însă şi în statele învingătoare. Inflaţia, creşterea lentă a salariilor, reconversia industriei militare conduc la marile greve ale anilor 1919-1920. Admiratorii revoluţiei ruse (1917) devin tot mai activi în Europa de Vest, determinând, pe de o parte, scindarea partidelor social democrate şi apariţia celor comuniste, iar pe de altă parte lovituri de forţă de genul „revoluţiei spartakiste”. Liberalismul tradiţional părea să nu găsească soluţii pentru această nouă şi complexă realitate economică, socială şi politică. Semnele declinului său încep să prindă tot mai evident contur în întreaga Europă. Demisia lui Lloyd George (1922), „topirea” liberalilor în diversele grupări de forţe care aveau să conducă Germania, Italia sau Franţa, ponderea tot mai mare pe care o au în viaţa politică partidele populare, cele socialiste, comuniste sau naţionaliste sunt numai câteva dintre argumentele care pot fi aduse în acest sens. Deşi situaţia liberalilor români era mai bună, aceştia reuşind să-şi impună programul politic, concurenţa partidelor apărute după război era tot mai acerbă.

Boom-ul economic american al anilor '20 şi cei câţiva ani de creştere economică, de atenuare a problemelor sociale şi de creştere a consumului ce au urmat (aproximativ 1923-1928) păreau să readucă încrederea în soluţiile oferite de liberalismul tradiţional. Declanşată chiar în patria „laissez-faire-ului”, marea criză economică a anilor 1929-1933 avea să dea acestuia lovitura de graţie.

2. IDEOLOGII ŞI PRACTICI TOTALITARE

a) Idei şi regimuri totalitare. Scăderea nivelului de trai, instabilitatea din primii ani ai perioadei interbelice, reacţiile faţă de modul cum s-au pus bazele păcii au condus la apariţia unor mişcări extremiste şi la instaurarea, în multe state europene a unor regimuri dictatoriale. În acest context îşi fac apariţia ideologiile extremiste: fascistă, nazistă şi comunistă. Opuse celor democratice, regimurile politice totalitare au avut o

serie de trăsături comune: existenţa partidului unic şi a unui dictator în fruntea statului, încălcarea de către regim a drepturilor omului, lichidarea oricărei forme de opoziţie, supravegherea populaţiei de către poliţia politică, cenzura presei etc. Ideologia fascistă şi practicile politice ale regimului.

Cele două războaie mondiale au stat la originea apariţiei şi proliferării mişcărilor şi regimurilor totalitare. După 1918, au apărut mişcări politice fasciste mai întâi în ţările învinse în Primul Război Mondial: Germania (1919), Ungaria sau Bulgaria (1923), ori nemulţumite, ca Italia (1919), de beneficiile teritoriale şi politice obţinute în urma conflictului. Partide cu caracter fascist au apărut şi în România (1927), Spania, Portugalia, Belgia, Marea Britanie, Franţa. Toate aceste mişcări afişau un naţionalism agresiv, erau profund antiliberale, iar multe dintre ele - Partidul Naţional-Socialist în Germania, Partidul Apărării Rasei în Ungaria, Legiunea Arhanghelului Mihail în România - erau antisemite. Partidele fasciste întrebuinţau în mod obişnuit violenţa în spaţiul public, iar unele aveau şi o componentă paramilitară. Violenţele de stradă şi asasinatul politic au fost practicate de toate mişcările fasciste. În unele ţări, partidele fasciste au ajuns la putere între cele două războaie mondiale (Italia 1922, Germania 1933), iar în altele, precum Slovacia, România sau Ungaria, acestea au fost aduse la putere în ajunul sau în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu sprijinul direct al Germaniei lui Hitler.

După cucerirea puterii în Rusia de către bolşevici în 1917, au apărut numeroase partide comuniste pe toate continentele, însă până în 1945 doar în două ţări - Uniunea Sovietică şi Mongolia - au existat regimuri comuniste. Spre deosebire partidele fasciste, partidele comuniste din perioada interbelică formau o organizaţie politică bine integrată - Internaţionala Comunistă - coordonată din capi-tala sovietică. Aşa se explică faptul că partidele comuniste au jucat în ţările lor rolul de instrumente de subversiune politică şi de spionaj ale Uniunii Sovietice.

Dacă principalele regimuri fasciste - cel italian şi cel german - au fost învinse în al Doilea Război Mondial şi s-au prăbuşit, victoria obţinută cu acest prilej de Uniunea Sovietică şi ocuparea de către armatele acesteia a celei mai mari părţi a Europei centrale şi de răsărit au dus la instalarea, între 1944 şi 1948, prin lovituri de forţă şi prin fraudarea alegerilor, a unor regimuri comuniste în Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria şi în estul Germaniei. După 1944, comuniştii au luat puterea, cu sprijinul direct sau indirect al Uniunii Sovietice, şi în alte ţări: lugoslavia, Albania, China, Coreea de Nord, Vietnam, Cuba.

b) Fascismul a apărut în Italia, după încheierea Primului Război Mondial, în condiţiile crizei profunde pe care o traversa această ţară. Mişcarea fascistă era susţinută atât de populaţia debusolată de război şi de sărăcie, cât şi de mulţi industriaşi şi bancheri, care sperau ca noua formaţiune politică să reprezinte o contra-pondere eficientă la ideile comuniste. Fascismul a îmbrăcat forma corporatistă. Acesta preconiza o societate organizată în grupuri profesionale, numite corporaţii. Pe plan politic corporatismul urmărea înlocuirea Parlamentului cu o Adunare a delegaţiilor corporaţiilor, noua organizare urmând, în concepţia iniţiatorilor ei, să asigure prosperitatea tuturor categoriilor sociale. Fasciştii au pus mare accent pe naţionalism şi pe promisiunile de restaurare a „onoarei naţionale”. Ei considerau că statul naţiune avea viaţa sa proprie, diferită de vieţile fiinţelor umane care-l compuneau. Regimul fascist a fost instaurat în Italia de Benito Mussolini. Decepţionată în privinţa ambiţiilor sale teritoriale, zguduită de ample mişcări sociale, provocate şi susţinute de stânga socialistă, care ameninţa cu instaurarea dictaturii proletariatului, democraţia liberală italiană a devenit incapabilă să rezolve problemele ţării. În faţa acestor primejdii fascismul a apărut ca singurul capabil să apare ordinea în stat.

Fasciştii organizează „marşul asupra Romei” (1922) determinându-l pe regele Victor Emanuel al III-lea , care se temea de tulburări sociale, să demită guvernul şi să accepte numirea lui Mussolini ca prim-ministru la 29 octombrie 1922. O lună mai târziu Parlamentul îi acordă puteri depline, iar în urma alegerilor din 6 aprilie 1924 Camera Deputaţilor devine majoritar fascistă, asigurându-i lui Mussolini toate pârghiile puterii. Mussolini a organizat statul după principiile corporatismului. Activitatea sindicatelor a fost redusă la tăcere, libertatea presei a fost suprimată, activitatea partidelor politice a fost interzisă, Partidul Naţional Fascist devenind formaţiune politică unică. Adversarii politici ai regimului au avut de înfruntat represiunea miliţiilor fasciste „Ovra” şi rigorile Tribunalului special înfiinţat în 1925, care stabilea ani grei de

închisoare împotriva adversarilor politici. Regimul fascist era susţinut de şi de organizaţiile paramilitare Cămăşile negre şi Ballila. Propaganda fascistă susţinea că a luat naştere „statul corporatist” care asigura prosperitatea tuturor categoriilor sociale, dar în care nu primau interesele individului, ci ale „corporaţiei” din care acesta făcea parte. Pentru atragerea maselor „il Duce” a impus adoptarea unor măsuri şi programe care s-au bucurat de susţinere populară: a încercat să controleze marele capital, să stăvilească abuzurile şi corupţia, a luat măsuri împotriva Mafiei. Printr-o propagandă abilă fasciştii au urmărit să redeştepte în sufletul italienilor mândria de a fi demni urmaşi ai Romei. Îndoctrinarea cetăţenilor se făcea prin propagandă şi prin diferite organizaţii fasciste (populaţia matură, prin Dopolavoro, copiii şi tinerii, prin Avanguardisti şi Ballila). Antrenarea Italiei în agresiuni externe şi în al doilea război mondial a determinat scăderea popularităţii lui Mussolini şi retragerea sprijinului popular. A fost înlăturat de la putere în iulie 1943.

c) Nazismul (naţional-socialismul german) ca ideologie a fost fundament de Adolf Hitler în lucrarea „Mein Kampf” (Lupta mea). La baza acestei ideologii au stat naţionalismul exacerbat, rasismul şi antisemitismul. Nazismul a apărut într-o perioadă dificilă pentru naţiunea germană. Germania care fusese învinsă în primul război mondial s-a considerat umilită prin prevederile Tratatului de Pace de la Versailles. Germanii considerau că li s-a impus un „dictat”. Naziştii au pus un mare accent pe naţionalism şi pe promisiunile de restaurare a onoarei naţionale. Hitler considera vinovat pentru problemele economice şi sociale ale Germaniei, sistemul democraţiei parlamentare. Singura soluţie pe care o susţinea Hitler era dictatura unui singur partid condus de un lider providenţial care să supună naţiunea în numele binelui general. El urmărea crearea unui imperiu (Reich) care să-i cuprindă pe toţi germanii. Justifica expansiunea germană prin nevoia de „spaţiu vital” pentru rasa ariană, considerată superioară şi susţinea necesitatea cuceririi acestuia prin război. Spre deosebire de Mussolini, Hitler a făcut din rasism şi în special din antisemitism, o componentă esenţială a programului său. Evreii erau găsiţi vinovaţi de toate relele societăţii germane şi de aceea naziştii susţineau eliminarea lor prin exterminare.

Preluarea puterii de către nazişti are loc în ianuarie 1933 când, pe baza rezultatelor alegerilor din 1932, preşedintele Hindenburg l-a numit cancelar al Germaniei pe Adolf Hitler, conducătorul Partidului Naţional Socialist al Muncitorilor din Germania (NSDAP). Având majoritatea în Parlament (Reichstag), Hitler a obţinut puteri dictatoriale, în martie 1933, devenind ulterior Führer (conducător). Acest fapt semnifică sfârşitul republicii de la Weimar şi instaurarea dictaturii naziste în Germania. Primele măsuri luate de Hitler i-a vizat pe adversarii politici: toate partidele au fost scoase în afara legii cu excepţia Partidului Naţional Socialist, mişcarea sindicală a fost distrusă, au fost eliminaţi adversarii din propriul partid. În anul 1934, după moartea preşedintelui Hindenburg, a preluat şi atribuţiile acestuia proclamându-se „Führer”.

De la început evreii au fost ţinta predilectă a persecuţiilor naziste. Până la sfârşitul anului 1934 cei mai mulţi avocaţi, medici, profesori şi funcţionari evrei şi-au pierdut slujbele sau dreptul de a-şi practica meseriile. Prin Legile de la Nürenberg, din 1935 evreilor le-au fost retrase toate drepturile civile în cadrul statului german. Crimele naziste asupra evreilor nevinovaţi s-au înmulţit, aşa cum s-a întâmplat în 9/10 noiembrie 1938, când mulţi au fost ucişi, în Noaptea de cristal. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, din 1942, regimul hitlerist a hotărât să aplice soluţia finală împotriva evreilor. Astfel a început drama Holocaustului („Shoah”), până în anul 1945, fiind ucişi aproximativ 6 milioane de evrei, proveniţi atât din Germania, cât şi din ţările ocupate de armatele hitleriste, în lagăre de exterminare, precum cele de la Auschwitz, Treblinka sau Maidanek.

Toţi germanii au fost înregimentaţi în organizaţii controlate de Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani, precum Frontul Muncii, care a înlocuit sindicatele, sau Hitlerjugend (Tineretul hitlerist). Presa a fost cenzurată, iar propaganda regimului prin publicaţii, radio, cinematografe s-a intensificat. Temuta poliţie politică a regimului, Gestapo, supraveghea orice activitate. Cultura a fost subordonată scopurilor regimului. Tineretul era educat în spiritul unui devotament fanatic faţă de regim şi înregimentat în organizaţii precum „Tineretul Hitlerist”. Controlul regimului a fost instituit şi asupra

bisericii. Aceasta a fost supusă persecuţiilor din cauza valorilor promovate de creştinism - iubire şi respect faţă de aproapele tău - care constituiau contrariul valorilor promovate de naţional socialişti.

d) Comunismul îşi are originea în operele lui Marx care a fundamentat teoria „luptei de clasă “. El susţinea că societatea comunistă se va edifica mai întâi în ţările dezvoltate în care proletariatul va prelua pe cale revoluţionară puterea de la burghezie. Lenin a dezvoltat teoria marxistă, susţinând că revoluţia proletară poate să iasă victorioasă şi într-un stat mai puţin dezvoltat cum era Rusia.

În concepţia lui Lenin comuniştii reprezentau „avangarda” proletariatului. Ideologia comunistă promitea oamenilor o schimbare totală a modului de viaţă prin realizarea unei societăţi iară clase, în care să fie instaurate egalitatea şi dreptatea. Teoria marxistă susţinea că în prima etapă, cea a construirii socialismului, era necesară menţinerea statului, ca instrument al „dictaturii” proletariatului, necesar reprimării oricărei forme de rezistenţă a duşmanilor clasei muncitoare.

În luna februarie a anului 1917, Rusia era afectată de sărăcia generalizată şi de înfrângerile de pe front. În aceste condiţii, a izbucnit, la Petrograd, revoluţia condusă de Partidul Constituţional Democrat (al burgheziei liberale) şi de menşevici (membrii Partidului Social-Democrat). A fost instaurat un guvern provizoriu la 16 februarie / 1 martie 1917, iar a doua zi, ţarul a abdicat. Ulterior, conduşi de Vladimir Ilici Lenin, bolşevicii au declanşat acţiunile în forţă pentru preluarea puterii, realizată prin lovitura de stat de la 25 octombrie / 7 noiembrie 1917, de la Petrograd. Denumită Revoluţia din Octombrie, aceasta este considerată actul de naştere al statului sovietic. Reformele adoptate de bolşevici au fost: naţionalizarea fabricilor şi băncilor, naţionalizarea pământului, proclamarea dreptului la autodeterminare a naţiunilor. Statul şi-a impus controlul în economie, proprietatea privată fiind înlocuită cu cea de stat sau colectivă. Între anii 1918-1921 s-a desfăşurat un război civil între partizanii vechiului regim (albii) şi susţinătorii bolşevicilor (roşii). Mai multe state europene au intervenit militar împotriva Rusiei Sovietice. Bolşevicii au dezlănţuit teroarea: au înfiinţat poliţia secretă (cunoscută cu abrevierile CEKA, NKVD apoi KGB) cu misiunea de a-i lichida pe toţi cei care se opuneau noului regim, a fost suprimată libertatea presei, ţăranilor le-a fost rechiziţionată recolta, a fost decretată munca obligatorie, a fost înfiinţată Armata Roşie. Cu ajutorul acesteia s-a asigurat ordinea internă şi a fost respinsă intervenţia străină. În Rusia, apoi în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.), stat creat de Rusia Sovietică, Ucraina, Bielorusia şi Transcaucazia în anul 1922, toate domeniile de activitate au fost organizate conform concepţiei lui Lenin, expuse în Tezele din Aprilie 1917.

Orice formă de opoziţie a fost desfiinţată, fiind interzisă funcţionarea tuturor partidelor, în afara celui comunist (bolşevic) rus, denumit apoi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). Totalitarismul şi teroarea s-au consolidat în timpul conducerii lui Iosif Visarionovici Stalin (1924-1953). Acesta a impus o economie centralizată şi planificată rigid. Din 1929 s-a trecut la colectivizarea forţată a agriculturii (căreia i-au căzut victime milioane de ţărani ce nu vroiau să-şi cedeze pământurile în gospodăriile colective sau de stat), în paralel cu industrializarea forţată şi planificarea producţiei prin planurile cincinale. Economia URSS a înregistrat unele progrese mai ales în domeniile: energetic, metalurgic, construcţiilor de maşini. S-a lichidat analfabetismul, au fost adoptate unele măsuri de protecţie socială. Activitatea culturală a fost însă treptat subordonată slăvirii lui Stalin, într-un cult al personalităţii de proporţii nemaiîntâlnite, În acelaşi timp, cultul personalităţii lui Stalin a căpătat proporţii fără precedent, presa era cenzurată sever, întreaga creaţie culturală fiind pusă în slujba intereselor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi ale dictatorului.. Opozanţii politici fie au fost executaţi, fie li s-au înscenat procese în urma cărora au fost trimişi la închisoare sau în lagărele de muncă forţată din ţară, care formau Gulagul, şi unde au murit milioane de oameni. Marii Terori, desfăşurate la ordinul lui Stalin între anii 1936 şi 1939, i-au căzut victime oameni din rândul tuturor categoriilor sociale şi profesionale, inclusiv din rândurile armatei.

După moartea lui Stalin, noul secretar general al partidului, Nikita Hruşciov, a dezvăluit, în 1956, unele crime comise din ordinul lui Stalin şi a condamnat cultul personalităţii acestuia, fără ca esenţa regi-mului să fie modificată. Deşi au aplicat modelul sovietic, regimurile comuniste europene au avut şi trăsături specifice. Astfel, au existat o mai mare libertate economică în Iugoslavia, păstrarea proprietăţilor asupra

pământului în Polonia, naţionalismul şi interzicerea vieţii religioase în Albania etc. Totuşi, după al doilea război mondial, comunismul s-a aflat în ascensiune devenind mondial. dar în ultimul deceniu al secolului al XX-lea el s-a prăbuşit iar statele respective au optat pentru democraţie. Abia după anul 1985, Mihail Gorbaciov, noul secretar general al partidului, a iniţiat politica perestroika şi glasnost (reconstrucţie şi deschidere), prin care a încercat reformarea partidului şi statului sovietic.

e) Asemănări şi deosebiri între ideologiile totalitare. Cu toate că practicile politice ale fasciştilor şi comuniştilor erau asemănătoare, anticomunismul a fost una dintre caracteristicile esenţiale ale parti-delor fasciste. Pe de altă parte, în sângeroasa confruntare a Războiului Civil din Spania (1936-1939) şi mai ales după eşecul alianţei dintre URSS şi Germania hitleristă din 1939-1941, partidele comuniste au reuşit să confişte tema luptei antifasciste.

De fapt, însă, ideologiile totalitare resping principiile fundamentale ale Declaraţiei de Independenţă (1776) sau ale Declaraţiei Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului (1789), propunându-şi distrugerea democraţiei şi nu perfecţionarea acesteia. Atât declinul statului şi al economiei, cât şi crizele sociale erau puse pe seama valorilor liberale şi ale democraţiei, iar pluralismul politic era privit ca sursă a divizării naţiunii. Ele au fost adversare declarate ale democraţiei şi pluralismului, ale drepturilor şi libertăţilor politice individuale. Toate regimurile totalitare au suprimat aceste drepturi şi libertăţi, au lichidat orice formă de opoziţie, instituind dominaţia partidului unic, au practicat cultul liderului suprem (Mussolini, Hitler, Stalin, Mao Ze-Dong, Nicolae Ceauşescu), au terorizat, închis şi exterminat adversarii politici, reali sau potenţiali. Deşi aparţinea hitlerismului german, sloganul „Un popor, un Stat, un Conducător” este valabil, sub o formă sau alta, pentru toate regimurile extremiste. Atât regimurile comuniste, cât şi cele fasciste au creat sau perfecţionat instrumente de represiune, de manipulare şi control al societăţii - poliţie politică (Ceka/ NKVD/ KGB în Uniunea Sovietică, Gestapo în Germania nazistă, Securitatea în România comunistă), propagandă de stat, organizaţii oficiale de masă pentru înregimentarea şi îndoctrinarea politică a copiilor, tinerilor, femeilor, muncitorilor şi intelectualilor. Adversitatea organică faţă de valorile democraţiei a fost împinsă până la arderea în piaţa publică a cărţilor evreilor şi ale oricăror adversari politici. De aici şi până la arderea oamenilor înşişi nu a fost decât un pas.

Dacă regimurile extremiste au avut trăsături comune, indiferent dacă vorbim de stânga bolşevică sau de dreapta naţional-socialistă, acestea au cunoscut şi elemente specifice. Astfel, stalinismul, ideologia primului regim comunist din istorie, se baza pe principiile fundamentale ale marxism-leninismului, ţinta sa finală fiind construirea societăţii comuniste, etapă în care atât statul, cât şi clasele sociale urmau să dispară. Acesta trebuia să fie rezultatul luptei de clasă, care pe plan extern îmbrăca forma internaţionalismului proletar. Muncitorii de pretutindeni erau încurajaţi să lupte împotriva statului capitalist şi a tuturor inamicilor poporului. În cazul german, în schimb, conceptul în jurul căruia gravita întreaga sa raţiune de a fi era rasa superioară. Pentru nazişti, poporul german se identifica cu o astfel de rasă superioară, cea ariană. Pentru Hitler, statul totalitar nu era altceva decât un instrument capabil să apere această comunitate rasială de elementele impure şi decadente, precum evreii, ţiganii sau slavii, şi să asigure arienilor spaţiul vital necesar propriei dezvoltări. Şi cum acest spaţiu era mult extins în raport cu graniţele statului german, războiul a devenit principalul instrument menit să impună ideologia nazistă.

În faţa acestor evoluţii, statele cu regim democratic au avut o atitudine care a fluctuat în timp. După preluarea puterii de către bolşevici în Rusia, o serie de state occidentale (Franţa, Anglia, Statele Unite ale Americii, Japonia) au intervenit direct, prin trimiterea de trupe, sau indirect, prin susţinerea opoziţiei armate, împotriva noului regim de la Moscova. Implicarea în războiul civil din Rusia era justificată de diferenţele ideologice, de încercarea de „export al revoluţiei” (promovat de Troţki) - fapt demonstrat de atacul asupra Poloniei şi apariţia unor „republici ale sfaturilor” (bolşevice) în Ungaria şi Germania -, dar şi de resentimentele faţă de ieşirea din război din 1917. Aceasta explică de ce anticomunismul manifestat de regimurile totalitare a contribuit la încercarea Angliei şi Franţei de a ajunge la o înţelegere cu Germania şi Italia (politica de conciliatorism). Un al doilea factor este legat de

nemulţumirea Statelor Unite ale Americii faţă de unele prevederi ale Tratatului de la Versailles. Absenţa acestora din jocul diplomatic european a contribuit la dezvoltarea regimurilor totalitare.

Aceasta nu înseamnă că nu au existat eforturi constante de limitare a influenţei regimurilor totalitare. O serie de tratate şi alianţe internaţionale, cum ar fi Mica Înţelegere şi Antanta Balcanică sau Pactul Briand-Kellogg, au avut ca scop izolarea militară şi diplomatică a unor state revizioniste (în primul rând Germania, dar şi Ungaria şi Bulgaria). Un alt instrument al statelor democratice a fost Liga Naţiunilor, care se dorea a fi un for de dezbateri pentru eliminarea războiul ca instrument al relaţiilor internaţionale. Cu toate acestea, Liga Naţiunilor nu avea mijloace de a-şi impune punctul de vedere sau de a face respectate „recomandările” adunării - este cazul eşecului embargourilor impuse Italiei sau recomandarea de neintervenţie în Războiul Civil din Spania dintre republicani şi trupele generalului Franco.

3. STATELE DEMOCRATICE ŞI POLITICA DE STĂVILIRE A COMUNISMULUI ÎN EPOCA POSTBELICĂ

a) Divizarea Europei. Nici sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial nu a reuşit să tranşeze competiţia dintre democraţie şi totalitarism. Prin înfrângerea Germaniei, Italiei şi Japoniei au fost eliminaţi factorii care au determinat cea mai mare tragedie a secolului al XX-lea. Acest obiectiv a fost atins însă printr-un mare compromis istoric, cel pe care conducătorii statelor democratice ale lumii l-au făcut cu URSS. Odată îndepărtat pericolul comun, această alianţă de conjunctură s-a dizolvat şi a făcut ca războiul „cald” să fie înlocuit cu cel „rece”. Statele lumii s-au regrupat, de această dată pe criterii politice, lumea evoluând pentru alte zeci de ani în logica noului tip de conflict. Deşi fuseseră aliate cu Uniunea Sovietică împotriva regimurilor fasciste, democraţiile occidentale au sfârşit prin a înţelege pericolul pe care îl reprezenta totalitarismul comunist pentru libertatea şi reconstrucţia democratică a Europei. Cu toate că nu au putut să împiedice instaurarea de către sovietici a regimurilor comuniste în Europa de Est, Statele Unite ale Americii au iniţiat, în 1947, politica de containment (stăvilire) a expansiunii comunismului în Europa de Vest şi în restul lumii. Această politică, concepută de diplomatul american George F. Kennan şi iniţiată de preşedintele Harry Truman, a reprezentat prima reacţie a „lumii libere” în faţa totalitarismului comunist. Unul dintre primele rezultate ale acestei politici a fost lansarea de către SUA a Planului Marshall (iunie 1947) de ajutorare economică a ţărilor europene ruinate de război. Numai ţările din vestul Europei au putut beneficia de Planul Marshall, deoarece URSS a interzis ţărilor pe care le ocupa militar să accepte ajutorul economic american. Un alt rezultat al politicii de containment I-a reprezentat crearea, la 4 aprilie 1949, a unei alianţe militare defensive – Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) – menit să riposteze oricărui atac al URSS asupra Europei de Vest. Tot pe plan militar, războaiele purtate de Statele Unite ale Americii şi aliaţii lor în Coreea (1950-1953) şi în Vietnam (1961-1975) au reprezentat acţiuni semnificative de stăvilire a expansiunii comuniste, chiar dacă numai războiul din Coreea a fost încununat de succes.

Prin constituirea Tratatului de la Varşovia (mai 1955), alianţa militară a statelor comuniste îndreptată împotriva NATO, se năştea o lume bipolară, construită în jurul principalelor centre de putere economică şi militară ale vremii, dar şi în raport cu două viziuni politice divergente. De această dată, actorii scenei internaţionale nu mai erau statele naţionale, ci blocurile politico-militare constituite în jurul Statelor Unite ale Americii (NATO) şi al URSS (Tratatul de la Varşovia). În pofida principiului coexistenţei paşnice, tensiunea politică dintre cele două modele de dezvoltare s-a concretizat într-o periculoasă cursă a înarmărilor, dar şi în conflicte locale deschise, precum războaiele din Coreea şi din Vietnam sau „criza rachetelor” din Cuba. Diferenţa dintre cele două blocuri era imensă: dacă în primul caz era vorba despre o alianţă naturală a statelor democratice susţinute economic de SUA, blocul comunist s-a constituit în primul rând ca urmare a ameninţării „Armatei Roşii”.

b) Evoluţia postbelică a democraţiilor occidentale. Prima grupare, cea a democraţiilor occidentale, a continuat să-şi fundamenteze demersul politic, construcţia economică şi socială pe principiile democraţiei pluraliste. Locul liberalismului în declin a fost repede ocupat de ideologiile populare şi democrat-creştine. Dar democraţia occidentală a permis şi dezvoltarea partidelor social-democrate şi socialiste (Germania, Franţa) sau chiar a celor comuniste (Italia, Grecia). Au apărut şi s-au

dezvoltat mişcări şi partide ecologiste sau puternice organizaţii ale societăţii civile. Fără să fi putut evita excese de genul „doctrinei McCarthy” în cercetarea activităţilor antiamericane, lumea occidentală a reuşit să asigure pluralismul politic şi dreptul suveran al fiecărui cetăţean de a-şi exprima propria opţiune politică.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, germanii au fost nevoiţi să trăiască în două state separate. În zona de ocupaţie militară occidentală, s-a constituit un stat democratic, având ca formă de guvernământ republica federală, care a devenit apoi membru NATO şi al Comunităţii Economice Europene (Republica Federală Germană). În acţiunile de reconstrucţie şi de consolidare a democraţiei în statul vest-german s-a remarcat Konrad Adenauer, de orientare creştin-democrată. Un rol însemnat în istoria germană l-a avut cancelarul creştin-democrat Helmuth Kohl, în timpul căruia s-a realizat reunificarea Germaniei (1990). Franţa a avut între anii 1918 şi 1940 un regim democratic republican, caracterizat însă prin instabilitate guvernamentală. După al Doilea Război Mondial, a fost adoptată o nouă Constituţie, care instituia un regim parlamentar clasic. Charles de Gaulle, preşedinte al ţării din 1959, a susţinut ideea consolidării puterii şefului statului. Reforma constituţională din anul 1962 a stabilit ca preşedintele Franţei să fie ales de cetăţeni prin vot universal, nu de un colegiu electoral, ca până atunci. Franţa a înregistrat progrese economice importante, dar problemele sociale s-au menţinut. Datorită flexibilităţii articolelor Constituţiei, în Franţa a fost posibilă şi coabitarea la putere a unui preşedinte şi a unui prim-ministru de orientări diferite. Astfel s-a întâmplat, de exemplu, în anul 1986, când preşedintele Mitterand era de orientare politică de stânga, iar prim-ministrul Jacques Chirac, de dreapta. În Marea Britanie, prim-ministrul, şef al majorităţii parlamentare, are un rol însemnat, îşi alege miniştrii şi are puteri executive extinse. Cele mai puternice formaţiuni politice au fost, după 1918, Partidul Conservator şi Partidul Laburist. În prima jumătate a secolului al XX-lea; s-a remarcat personalitatea lui Winston Churchill, prim-ministru din partea Partidului Conservator, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1940-1945), apoi, după război, între 1951-1955. În perioada postbelică, alt prim-ministru conservator, Margaret Thatcher, s-a afirmat prin acţiunile de consolidare a economiei, prin privatizarea unor întreprinderi şi servicii de stat, căt şi prin cele care au vizat creşterea prestigiului extern al ţării.

c) Evoluţia postbelică a regimurilor comuniste. De cealaltă parte se afla blocul comunist al „democraţiilor populare”, reunind URSS, jumătatea estică a Europei, China şi alte câteva state din Asia şi din Africa. Instaurarea comunismului în jumătatea răsăriteană a Europei a dus la o divizare fără precedent a continentului nostru – politică, economică şi culturală. Frontierele apusene ale Ungariei, Cehoslovaciei şi Republicii Democrate Germane, care alcătuiau limita de vest a sistemului comunist, au fost puternic militarizate, devenind o barieră continuă de mii de kilometri de sârmă ghimpată, presărată cu posturi de observaţie şi menită să împiedice fuga în Germania de Vest sau în Austria a cetăţenilor statelor comuniste. Un element aparte al acestei frontiere – care a devenit şi un simbol al divizării Europei – l-a reprezentat Zidul Berlinului. Acesta a fost ridicat în august 1961 de către autorităţile comuniste din Germania de Est, la presiunea Uniunii Sovietice, pentru a împiedica fuga în Berlinul Occidental - care nu făcea parte din Republica Democrată Germană - a cetăţenilor est-germani. În ajunul ridicării acestui „zid al ruşinii”, pănă la 12.500 de cetăţeni est-germani se refugiau săptămânal în Berlinul Occidental - enclavă capitalistă şi democratică pe teritoriul RDG.

Constituite pe baza modelului stalinist, statele blocului comunist au continuat să fie dominate de sisteme politice monopartide care admiteau o singură ideologie, cea marxist-leninistă. Modelul politico-economico-social propus era unul hipercentralizat, puterea politică şi economică fiind atent controlate de partidul-stat şi de nomenclatura aferentă. Fenomenele economice dominante au fost cooperativizarea agriculturii şi industrializarea forţată, ambele realizate pe fondul desfiinţării cvasitotale a proprietăţii private şi a eliminării fizice a acelui segment social legat de aceasta. Erodarea sistemului comunist s-a petrecut treptat, începând din 1953. Puternice mişcări antisovietice, înăbuşite în cele din urmă, au avut loc în mai multe ţări comuniste: Republica Democrată Germană (1953), Polonia (1956) şi Ungaria (1956). În această din urmă ţară, revoluţia anticomunistă a fost înăbuşită în sânge de trupele sovietice. În România, principala formă de rezistenţă anticomunistă a fost rezistenţa din munţi, la care au participat ţărani, foşti ofiţeri, studenţi şi chiar elevi; aceste mişcări de rezistenţă armată au fost lichidate oficial abia în 1961. În 1968, mişcarea de reformare a sistemului comunist, iniţiată în Cehoslovacia, a fost înăbuşită de armata

sovietică şi de trupe din Polonia, Germania de Est, Ungaria şi Bulgaria. România, deşi stat comunist, nu a participat la această intervenţie militară.

d) Falimentul sistemului comunist. Anii 1970-1989 au scos în evidenţă falimentul economic al sistemului comunist, incapabil să satisfacă nevoile de bază ale populaţiei, precum şi să renunţe la reprimarea oricărei forme de contestare politică. Prin contrast, succesele economice ale lumii occidentale şi forţa de atracţie a libertăţilor cetăţeneşti şi a democraţiei din Europa de Vest şi Statele Unite ale Americii au compromis regimurile comuniste în ochii propriilor cetăţeni. Acest lucru a favorizat apariţia unor mişcări de disidenţă în ţări ca Polonia şi Cehoslovacia - unde opozanţii regimurilor comuniste şi militanţii pentru drepturile omului, ca Adam Michnik, Bronislaw Geremek (Polonia) şi Vaclav Havel (Cehoslovacia), au fost supuşi persecuţiilor politice de către autorităţi, devenind simboluri internaţionale ale rezistenţei anticomuniste.

Aventura militară a URSS în Afghanistan (1979-1988), unde trupele Moscovei n-au putut învinge rezistenţa mujahedinilor, sprijiniţi de SUA, precum şi revolta muncitorilor polonezi şi crearea sindicatului liber Solidaritatea (1980), condus de Lech Walesa, au marcat începutul sfârşitului sistemului comunist. Tentativele de reformare a comunismului întreprinse în URSS de către Mihail Gorbaciov nu au făcut decât să accelereze descompunerea regimurilor comuniste din Europa, iar unii reprezentanţi ai elitelor comuniste au devenit conştienţi de caracterul inevitabil al acestei descompuneri. Teama pe care represiunea comunistă şi URSS o insuflaseră timp de zeci de ani cetăţenilor din statele Europei de Est a început să se risipească. În unele ţări, ca Polonia şi Ungaria, a început în 1989 un proces de negociere între forţele de opoziţie recent recunoscute şi partidele comuniste aflate la putere pentru introducerea pluralismului politic şi tranziţia spre democraţie. În altele, precum Cehoslovacia şi Germania de Est, înlăturarea liderilor comunişti opuşi oricărei reforme s-a petrecut în urma unor mari manifestaţii de stradă, care au avut loc în toamna anului 1989. Singura ţară în care sfârşitul regimului comunist, în decembrie 1989, a dus la vărsare de sânge a fost România. Căderea regimurilor comuniste din Europa de Est în cursul anului 1989 a prefigurat chiar sfârşitul URSS. Incapabilă să se mai opună revendicărilor democratice şi naţionale ale popoarelor pe care le indusese cu forţa între graniţele sale, Uniunea Sovietică, devenită o ficţiune politică, s-a dizolvat oficial în decembrie 1991, iar Mihail Gorbaciov a demisionat din toate funcţiile pe care le deţinea.