vita de vie
-
Upload
bende-olga -
Category
Documents
-
view
142 -
download
4
Transcript of vita de vie
Capitolul I
Descrierea vitei de vie
Vița de vie (Vitis vinifera L.) este o specie de plante din genul Vitis, familia Vitaceae, originară
din regiunea mediteraneană, Europa Centrală șisud-vestul Asiei, din Maroc și Spania până în
sudul Germaniei în nord și în est până în nordul Iranului.
Romania este o importanta tara europeana producatoare de vin, dispunand de un mare trecut
istoric si de bogate traditiiculturale, mare parte din ele nemijlocit legate de aceasta bautura,
considerata, pe drept cuvant, o licoare divina.
Astazi, tara parcurge o perioada de profunde schimbari, construindu-si un viitor in consonanta cu
cel al Uniunii Europene si aspira sa devina un membru apreciat al comunitatii internationale a
vinului ca producator al unor pretuite vinuri de inalta calitate.
Istoric
Inceputurile viticulturii in aceasta parte a lumii dateaza de cel putin 4000 de ani. Legenda
spune ca Dionysos, zeul vinului, s-a nascut in Thracia, pe meleagurile ce astazi reprezinta
teritoriul Romaniei.
Romania sau Dacia, cum era ea cunoscuta de Romani, a avut o cultura consolidata a vinului.
Abundenta bucatelor si faima vinului produs de Daci erau atat de cunoscute si tentante, incat
Burebista, regele primului stat Dac centralizat (sec. I BC), a ordonat distrugerea viilor pentru
a pune capat invaziilor repetate ale popoarelor migratoare, dupa cum il sfatuise Marele Preot,
Deceneu.
Monedele batute de Romani dupa cucerirea Daciei (106 AD) infatisau o femeie careia doi
copii ii ofereau struguri, ca simbol al principalelor bogatii ale Daciei Felix, cum denumisera
Romanii provincia si ca o dovada ca viile renascusera.
In timpurile mai apropiate de noi, viticultura romaneasca a cunoscut mai multe perioade
distincte, fiecare cu o influentele sale specifice asupra industriei vinului.
Astfel, secolul 19 si inceputul celui de-al 20-lea, pana la Primul Razboi Mondial, au fost
caracterizate prin legaturi ample si stranse cu Franta. In sectorul viticol, aceste legaturi au
culminat cu ajutorul practic dat de viticultorii francezi, imediat dupa ravagiile produse de
1
filoxera in ultimele doua decenii ale secolului 19. Rezultatul l-a constituit faptul ca
replantarile care s-au facut au avut drept sursa vitele nobile aduse din Franta: Pinot Noir,
Cabernet Sauvignon, Merlot, Chardonnay, Sauvignon Blanc si altele.
Perioada interbelica a fost caracterizata prin legaturi mai stranse cu Germania si Austria, interval
in care se remarca o utilizare crescanda a spritului (vin amestecat cu apa minerala gazoasa, o alta
bogatie locala). In perioada comunista (1948-1989), cand apar trei tipuri distincte de organizatii
vitivinicole, astfel: institute de cercetare,ferme viticole si centre de vinificatie de stat, precum si
ferme cooperatiste, vinurile romanesti reuseau sa cucereasca importante medalii la concursurile
internationale in pofida accentului mare pus pe cantitate si mai putin pe calitate.
Liberalizarea economiei de dupa 1989 a condus la o suita de schimbari profunde in industria
vinului din Romania. Viile apartinand fermelor cooperatiste au fost retrocedate fostilor lor
proprietari, fermele viticole si centrele de vinificatie de stat
se afla in plin proces de privatizare, iar institutele de cercetare isi redefinesc in prezent rolul lor
central in cadrul sectorului vitivinicol reinnoit.
http://www.wineromania.com/index.jsp?page=romania
1.1 Importanta economica
Sursă de existenţă. Mecanizarea redusă a unor lucrări (tăierile şi legatul) determină ca
viticultura să necesite un consum ridicat de muncă anual (în Franţa 257 - 729 ore / ha; în
România 1800 - 2000 ore / ha).
Sursă de profit. Un hectar de viţă de vie poate asigura obţinerea unui profit ridicat. El
este variabil de la an la an, în funcţie de soi, sistemul de cultură şi centrul viticol.
Dezvoltarea industriilor. Pentru cultivarea viţei de vie se folosesc cantităţi importante
de materiale, substanţe chimice, maşini şi utilaje, viticultura beneficiind astfel de evoluţia
tehnologică a industriilor de vârf.
Furnizor de materii prime.
- Strugurii - consum in stare proaspată sau prelucrata ( sucuri, compoturi 2
dulceturi, si vinuri)
-Vinul -obţinerea de vermuturi, şampanie, distilate.
- seminţele - extragerea uleiurilor.
-Tescovina - îngrăşământ organomineral.
- Coardele eliminate prin tăieri -îngrăsământ,lemn de foc.
Valorificarea terenurilor slab productive. Viţele sunt plante bine echipate morfo-
fiziologo-biochimic, cu posibilităţi de a folosi condiţiile naturale terenurile în pantă, terenurile
erodate şi nisipurile
Protecţia terenurilor şi solurilor. - Combaterea eroziunii prin terasare ;creşterea
proporţiei de suprafaţă utilă (plantată).
Rol peisagistic. Frumosul, care caracterizează podgoriile în general, nu are numai
funcţie odihnitoare, de tihnă, ca cea pe care o manifestă un parc natural, ci şi pe aceea de răscolire
a tuturor forţelor din om, pentru că în frumosul unei podgorii se reflectă biruinţa omului.
Importanţa alimentară şi terapeutică a strugurilor şi produselor din struguri
- valoare energetică (potenţial caloric ridicat, între 60 - 116 kcal. la 100 g) prin conţinutul de
zaharuri(150-300 g/l de must) care se asimilează repede şi contribuie la refacerea capacităţii de
efort a omului, indispensabil pentru funcţiile muşchiului cardiac şi ale sistemului nervos central.
-valoare alcalinizantă, prin existenţa acizilor care de-termină formarea de carbonaţi şi fosfaţi,
contribuind la menţinerea echilibrului acido-bazic. Strugurii, prin conţinutul variat de săruri,
- valoare remineralizatoare, potasiu (cel mai important element din miez), calciu, magneziu,
fosfor;
- importanţă vitaminizantă la 100 g substanţă proaspătă 8 - 12 mg vitamina C, 20 - 25 mg
vitamina B2, 0,1 mg provitamina A ş.a., punându-se în evidenţă 10 vitamine.
- importanţă terapeutică: efect antiinflamator; tratarea formelor uşoare de reumatism; efect
antitumoral , anticancerigen; antialergic (Pop N.)
3
1.2 Morfologia vitei de vie
Rădăcina viţei de vie, prin elementele din care este alcătuită, mod de legătură şi etajare, formează
un sistem - sistemul radicular. Acesta este compus din axul şi ramificaţiile rădăcinii. După
origine, rădăcinile sunt embrionare şi adventive. În cazul viţelor înmulţite prin seminţe rădăcinile
sunt embrionare. La acestea, axul rădăcinii se formează din radicela embrionului provenită din
sămânţă şi se numeşte rădăcină principală (pivot). La cele înmulţite vegetativ, rădăcinile sunt
adventive, axul rădăcinii provine dintr-o porţiune de tulpină (butaşi, marcotă) pusă la înrădăcinat
Ramificarea rădăcinii. Pe rădăcina principală (pivotul rădăcinii) sau pe axul rădăcinii se
formează ramificaţiile de ordinul I, pe ele se prind ramificaţiile de ordinul II şi tot aşa până la
ordinele VII - IX. La viţele obţinute din marcote sau din butaşi lungi, ramificaţiile de ordinul I
formează două sau mai multe etaje. Pe butaşii lungi de 40 cm, rădăcinile de ordinul I, care apar în
dreptul nodurilor' se grupează la trei nivele diferite, formând trei etaje : etajul ramificaţiilor
inferioare sau bazale, al ramificaţiilor mijlocii sau intermediare şi al ramificaţiilor superioare
(superficiale) sau de rouă. Pentru producţie, prezintă importanţă ramificaţiile de la baza
butaşului. De aceea, viticultorul determină fortifierea lor.
Unghiul geotropic reprezintă unghiul care se formează între rădăcini şi verticala locului,
trecută prin punctul lor de origine. Ramificaţiile de ordinul I formează, în general, un unghi mai
mic decât rădăcinile de celelalte ordine. Valorile unghiului geotropic variază de la specie la
specie şi de la soi la soi, fiind un caracter genetic. La soiurile cu unghiul geotropic mic (20 °),
rădăcinile sunt pivotante (ex.: Rupestris du Lot), la cele cu unghiul geotropic mijlociu (45 - 50°),
rădăcinile sunt oblice (ex.: Chasselas x Berlandieri 41 B) şi la cele cu unghiul geotropic mare
(75 - 80°) sunt trasante (ex.: Riparia gloire). Mărimea unghiului geotropic este invers
proporţională cu toleranţa la secetă a speciei sau a soiului.
La o rădăcină în creştere, indiferent dacă este embrionară, adventivă sau de ramificaţie,
deosebim următoarele zone morfologice exterioare, distincte: piloriza, vârful vegetativ, zona
netedă, zona piliferă şi zona aspră .
Sistemul aerian al viţei de vie este alcătuit din butuc (trunchi) sau tulpină (partea
neramificată) şi coroană (partea ramificată).
4
Tulpina reprezintă partea neramificată a sistemului aerian, prin care acesta se leagă de
axul rădăcinii sau de pivotul rădăcinii (rădăcină principală). După origine, tulpina este
embrionară (la viţele înmulţite prin seminţe) şi neembrionară sau exogenă (la cele înmulţite
vegetativ).
La viţele altoite, îmbinarea dintre altoi şi portaltoi este desemnată de zona de
concreştere, zonă în care îngroşările sunt evidente. La viţele cultivate în forme joase, trunchiul
(butucul) nu depăşeşte înălţimea de 10 - 30 cmşi poate avea o formă dilatată în partea de sus (ca o
farfurie) sau alungită (ca un fus îngroşat).
Partea ramificatĂ (coroana):Ramificaţiile prinse la partea superioară a tulpinii, au vârste, rol şi
lungimi diferite. Ele se pot grupa în: elemente de durată cu rol de schelet şi elemente provizorii,
cu rol de rodire (producţie) şi formare a scheletului
Braţele sunt elemente multianuale, pe care se lasă spre vârf coarde mai tinere de doi ani,
care au funcţii de formare şi rodire. Ele pot fi simple (neramificate) sau compuse (ramificate). În
funcţie de lungime, elasticitate şi vârstă, poartă denumiri convenţionale (cotoare sau corcani).
Braţele scurte (cotoare) au mai puţin de 50 cm lungime, sunt groase, lipsite de elasticitate şi
pornesc direct din butuc. Cele lungi (corcani) au dimensiuni de 50 - 150 cm, sunt mai subţiri,
elastice şi au vârsta de 3 - 6 ani .
Cordoanele sunt ramificaţii multianuale, mai lungi şi mai vârstnice, pe care coardele mai
tinere de doi ani cu funcţii de formare şi rodire se lasă pe toată lungimea. Numărul cordoanelor la
plantă poate fi diferit: unul singur (Sylvoz, Moser ş.a.), dublu (Mesrouze ş.a.) şi multiplu.
Elementele provizorii cu rol de formare şi rodire. Pe trunchi, braţe sau cordoane se prind
ramificaţii fără frunze, în vârstă de 1 - 2 ani, care se numesc coarde. Ele pot fi de un an sau doi
ani.
Elementele cu rol de formare (înlocuire) şi rodire (producţie) rezultate prin tăierile în
uscat a coardelor de 1 an, poartă denumiri convenţionale :
Elementele cu funcţii de formare (înlocuire) sunt: cepii de înlocuire, coborâre, rezervă
şi de siguranţă.
5
Formaţiunile cu funcţii de rod (producţie) se obţin prin dimensionarea coardelor de un an
prinse pe lemn de doi ani la diferite lungimi. Acestea sunt: coardele de rod, cordiţele de rod şi
cepii de rod.
Coardele, cordiţele şi cepii pot fi prinşi izolat sau în asociaţie. Când pe un cep de doi ani
se găseşte în partea de sus o coardă de rod sau o cordiţă de rod, iar sub ea un cep de înlocuire,
asociaţia se numeşte verigă de rod sau cuplu de rod . Aceasta, reprezintă unitatea de bază în
aplicarea tăierii, deoarece coarda asigură rodul pentru anul în curs, iar cepul asigură elementele
de rod pentru anul următor.
Mugurii : La viţa de vie se întâlnesc muguri solitari (cu un singur con de creştere) şi
muguri grupaţi (sub un înveliş de protecţie comun), cunoscuţi sub denumirea de complex
mugural sau ochi. În funcţie de poziţia lor pe lăstar aceştia pot fi: apicali (terminali) şi
laterali;mugurii care apar şi se formează la subsoara (axila) frunzei poartă denumirea de axilari .
Cei de la inserţia lăstarilor, respectiv coardelor, poartă denumirea de coronari sau unghiulari.
Mugurii de sub scoarţă se numesc dorminzi, ei transformându-se în lăstari, numai în anumite
condiţii.
Complexul mugural axilar (ochiul) la viţa de vie este alcătuit din mai mulţi muguri . La
scurt timp de la apariţie, complexul mugural are două vârfuri de creştere vegetative, acoperite cu
elemente frunzoase. Primul vârf de creştere vegetativ, mugurele primar de vară sau de copil ,
este mai mare şi are elementele acoperitoare aşezate perpendicular pe frunzele lăstarului purtător.
Al doilea vârf de creştere vegetativ devine mugure principal. El are elementele acoperitoare în
acelaşi plan cu frunzele lăstarului purtător. La subsuoara catafilelor mugurelui principal se
formează două noi vârfuri vegetative, care devin muguri stipelari.
Mugurii care au primordii din care rezultă inflorescenţe şi struguri, se numesc roditori.
LĂSTARII ŞI COPILII
Lăstarii şi copilii reprezintă creşteri vegetative anuale, purtătoare de frunze. În funcţie de
originea acestora. ei pot fi: vegetativi (formaţi din muguri) şi generativi (obţinuţi din seminţe).
Lăstarii proveniţi din complexul mugural sunt: principali (când se formează din mugurele
6
principal), de înlocuire (din mugurii stipelari), primari (de vară, copili) şi lacomi. Lăstarii
principali pot fi roditori sau neroditori. Cei proveniţi din mugurii dorminzi, existenţi pe lemnul
mai bătrân de doi ani, sub scoarţă, se numesc lacomi.
La subsuoara frunzei lăstarilor principali apar, anticipaţi, lăstarii primari, de vară sau
copilii . Ei se formează din primul vârf de creştere vegetativ (mugurele primar) al complexului
mugural şi au o comportare diferită de cea a lăstarilor principali. Copilii se deosebesc de lăstarii
principali prin alungirea primului internod şi a unui număr mai redus de noduri fără cârcei.
Lăstarii au dimensiuni diferite, în funcţie de faza de creştere. În secţiune transversală
lăstarii vegetativi au forme asemănătoare cu cele ale coardelor. Secţiunea deasupra nodului este
formă eliptică cu un uşor intrând de partea mugurilor.
Lăstarul la viţa de vie, ca şi copilul, este alcătuit din internoduri (meritale), limitate de
noduri, asemănător coardelor. Pe lăstari se prind frunzele, mugurii, cârceii, inflorescenţele şi
strugurii. Culoarea de bază a lăstarilor este verde, peste care la unele soiuri se suprapune culoarea
vineţie, castaniu - roşcată ş.a. Spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, aceştia capătă culoarea
caracteristică soiului respectiv. Absenţa sau prezenţa perilor pufoşi, lungi şi lânoşi, scurţi şi groşi
sau scurţi şi pufoşi este caracteristică de specie sau soi.
FRUNZA
Particularităţi morfologice. Frunza la viţa de vie este alcătuită din: limb, peţiol şi
stipele.
Limbul este alcătuit din mezofil şi 5 nervuri principale, şi anume: nervura mediană
(n.m.); două nervuri laterale superioare (n.l.s.); două nervuri laterale terţiare (n.l.t.) care sunt
plasate pe nervurile inferioare, la aproximativ 1 cm de punctul peţiolar .
Forma limbului este dată de raportul dintre lungimea relativă a nervurilor principale şi de
valoarea unghiurilor dintre nervuri. În cadrul aceluiaşi tip de formă, determinat de elementele
enunţate, forma limbului este definită de numărul, forma şi mărimea lobilor, a sinusurilor şi
dinţilor. Limbul poate avea următoarele forme: rotund, reniform (Rupestris du Lot), pentagonală
7
(Fetească neagră), cuneiform (Riparia gloire) şi cordiform (Vitis cordifolia). După lungime,
limbul poate fi: mic (< 15 cm), mijlociu (15 - 20 cm), mare (20 - 25 cm) şi foarte mare (> 25
cm).
Între nervuri, frunzele prezintă intrânduri care se numesc sinusuri. La o frunză se pot
întâlni sinusuri laterale superioare şi sinusuri laterale inferioare (în funcţie de nervura pe care se
sprijin; Sinusul (deschiderea) din dreptul peţiolului se numeşte sinus peţiolar. Sinusurile peţiolare
sunt deschise şi închise.
După numărul sinusurilor, deci şi al lobilor, frunzele se clasifică în: frunze întregi (Om
rău), frunze trilobate (Muscat Ottonel), 5 lobate (Fetească albă) . Există soiuri ale căror frunze
se caracterizează prin apariţia a doi lobi suplimentari, pe lobul median sau pe lobii inferiori, astfel
încât frunza apare 7 lobată (Ceauş alb, Cabernet Sauvignon). La unele soiuri de viţă de vie se pot
întâlni şi frunze sectate (Chasselas Cioutat) . Multe soiuri nobile de viţă de vie prezintă un
polimorfism foliar accentuat. Pe acelaşi butuc, chiar şi pe acelaşi lăstar se află frunze întregi,
trilobate şi 5 lobate (grupa Pinot).
Forma şi mărimea dinţilor reprezintă caractere de recunoaştere a soiurilor. În funcţie de
formă, dinţii sunt unghiulari cu marginile drepte (Mustoasă de Măderat), cu laturile convexe
(Traminer roz). După mărime, dinţii pot fi mărunţi (Berlandieri x Riparia Kober 5 BB), mijlocii
(Riesling italian) şi mari (Riparia gloire).
CÂRCEII
Aceştia se formează la nodurile lăstarilor, opus frunzelor. La lăstarii generativi, primele 7
- 9 noduri nu au cârcei. Dispoziţia cârceilor de la acest nivel în sus poate fi continuă (la fiecare
nod), discontinuă neregulată şi discontinuă regulată. Pe lăstarii vegetativi, primele noduri de la
bază (1 - 4 mai rar 1 - 7) nu au cârcei, de la aceste nivele în sus aşezarea este continuă,
discontinuă regulată, discontinuă neregulată . Dispunerea cârceilor reprezintă caracter de specie.
În secţiune transversală, cârceii au formă circulară. Grosimea lor nu este însă aceeaşi de la
bază spre vârf, ea fiind mai mare la bază. Sunt şi genuri (Parthenocissus) la care vârful este mai
dilatat. După lungime, cârceii pot fi scurţi (la viţele cu internoduri scurte şi ramificare mare -
8
Rupestris du Lôt) şi lungi (la cele cu internoduri lungi şi ramificare redusă - Riparia gloire).
Există şi soiuri cu meritale relativ scurte, dar care au cârcei lungi (Chasselas).
INFLORESCENŢA
Florile la viţa de vie sunt grupate în inflorescenţe. Numărul de inflorescenţe pe lăstar este
variabil. Astfel, sunt soiuri la care pe lăstar se găsesc: până la o inflorescenţă (Sultanina), 1 - 2
inflorescenţe (Chasselas blanc), 2-3 inflorescenţe (Riesling italian) şi 3 inflorescenţe (Aligote).
Inserţia primei inflorescenţe pe lăstarii roditori se face începând de la nodurile 3 - 5 în sus, iar pe
copili la nodurile 2 - 3, opus frunzelor.
Inflorescenţa la viţa de vie este un racem compus şi este alcătuită din: peduncul, rahis,
ramificaţii de diferite ordine pe care se prind butonii florali.
Pedunculul este variabil ca lungime şi prezintă, nu departe de locul de inserţie pe lăstar,
un nod, unde se formează o ramificaţie monofilă. Rahisul sau axul inflorescenţei realizează
prelungirea pedunculului. Pe acesta se prind ramificaţii de diferite ordine. La vârful ultimelor
ramificaţii terţiare se găsesc florile grupate câte 2 - 7 în acini.
În funcţie de lungime , inflorescenţele sunt: foarte scurte (< 6 cm), scurte (6 - 11 cm),
mijlocii (11 - 16 cm), lungi (16 - 21 cm) şi foarte lungi (> 21 cm). Inflorescenţele au formă
cilindrică, conică, cilindro-conică, rămuroasă, uniaripată şi biaripată.
FLOAREA
La Vitis vinifera floarea este pe tipul 5 şi este alcătuită din: pedicel, receptacul, caliciu,
corolă, androceu, gineceu şi două discuri nectarifere . Componentele florale sunt dispuse pe
receptacul în verticil. La înflorit, deschiderea florilor se face prin desprinderea petalelor de pe
receptacul, rămânând sudate la vârf sub formă de capişon . La puţine soiuri petalele se desprind
unele de altele la vârf, rămânând pe floare, deschiderea făcându-se în formă de stea (Braghină).
În funcţie de gradul de dezvoltare a organelor şi modul de polenizare, se pot întâlni
următoarele tipuri de flori: flori hermafrodite normale morfologic şi funcţional (cu staminele
egale sau mai lungi decât pistilul, înclinate la 45º, cu polen fertil şi gineceu normal dezvoltat, ele
9
sunt autofertile); flori hermafrodite morfologic normale, dar funcţional femele - ginoice (cu
staminele mai scurte decât pistilul, recurbate, cu polen steril, ele sunt autosterile şi intersterile);
flori morfologic hermafrodite, dar funcţional mascule - androgine (cu stamine normal constituite
şi gineceu puţin dezvoltat); flori unisexuat femele (cu gineceu şi fără stamine - Mourvedre) şi
flori unisexuat mascule (cu androceu şi fără gineceu - Riparia gloire).
FRUCTUL
Fructul la viţa de vie este o bacă, rezultată din ovarul florii în urma proceselor de
polenizare şi fecundare.
Forma boabelor este determinată de raportul care există între lungime şi lăţime precum şi
de simetria părţilor determinată de ele. După formă acestea pot fi: sferice (diametrul lungimii
egal sau aproape egal cu cel al lăţimii); discoidale (diametrul lungimii mai mic decât cel al
lăţimii şi raportul dintre lungime şi lăţime mai mic de 1, bobiţa fiind turtită la poli ); sferic turtite
lateral (raportul dintre cele două diametre puţin mai mare decât 1); ovoidale (diametrul lungimii
egal cu 1,1 - 1,3 din diametrul lăţimii); ovoidal ascuţite cu vârful drept ; eliptice cilindrice .
Culoarea pieliţei se apreciază şi este tipică la coacere deplină; ea poate fi: galbenă -
verzuie (Gros Sauvignon), galbenă - brumată (Furmint, Grasă de Cotnari), galbenă - aurie
(Riesling italian), galbenă - roză (Aligoté), roz (Traminer roz), roz - gri (Pinot gris), roşie (Coarnă
roşie), neagră - gri (Negru moale), neagră (Negru vârtos), neagră - violacee (Oporto).
După consistenţă, la coacere, miezul poate fi: cărnos şi crocant, cărnos şi moale,
semizemos, mucilaginos şi zemos.
Culoarea miezului. La majoritatea soiurilor speciei Vitis vinifera miezul este incolor,
chiar dacă pieliţa este colorată. Soiurile vinifera cu miez colorat în roşu (tinctoriale) sunt puţine
(Gamay Freaux, Alicante Bouschet). Soiurile de hibrizi producători direct cu bobul negru,
majoritatea au miezul colorat, tinctorial.
Gustul este caracter de soi şi este determinat de indicele gluco-acidimetric. Din acest
punct de vedere se deosebesc: soiuri nu prea dulci, cu nuanţe de acrişor, preferate în consumul
pentru struguri de masă (Afuz Ali, Crâmpoşie, Muscat de Hamburg), soiuri foarte dulci (la care
aciditatea este mascată) din care se prepară vinul de calitate superioară (Grasă de Cotnari, Pinot
10
gris, Traminer roz, Chardonnay). La aceste gusturi se pot adăuga: dulce - acrişor (Coarnă albă,
Coarnă neagră), ierbos (Cabernet Sauvignon).
Aroma apare în urma depunerii unor substanţe aromate în pieliţă (epicarp). Aceasta poate
fi: de muscat, busuioc sau tămâios (Muscat Ottonel, Muscadelle, Muscat de Hamburg,
Tămâioasă românească, Busuioacă de Bohotin mai puţin Traminer roz), de căpşună (Lidia,
Ferdinand de Lesseps), foxată (Isabella).
În general, forma strugurilor este aceeaşi cu cea a inflorescenţelor. Ea este conturată de
lungimea ramificaţiilor de ordinul I care pornesc de pe axul rahisului. Din acest punct de vedere
se întâlnesc următoarele forme de struguri: cilindrică - lungimea ramificaţiilor de ordinul I este
aceeaşi pe întreg rahisul (Fetească albă); conică - lungimea ramificaţiilor de ordinul I descreşte
de la bază spre vârf (Traminer roz, Cabernet Sauvignon); cilindro-conică - ramificaţiile de la
baza ciorchinelui au aproape aceeaşi lungime, ramificaţiile de ordinul I aflate spre vârf descresc
treptat (Aligoté, Cadarcă); rămuroasă - ramificaţiile secundare sunt lungi, flexibile, strugurii
sunt lacşi (Afuz Ali); uniaripată - întâlnită în cadrul oricăreia dintre formele anunţate mai sus,
una din ramificaţiile de ordinul I (secundară) de la baza rahisului se dezvoltă mai mult, luând
aspectul unei aripioare (Riesling italian); biaripaţi (Băbească neagră).
După lungime, strugurii pot fi: mici (până la 14 cm), mijlocii (15 - 22 cm), mari (25 - 30
cm) şi foarte mari (peste 30 cm).
Mărimea strugurilor poate fi apreciată şi în funcţie de greutatea lor: mici (sub 150 g);
mijlocii (150 - 300 g); mari (300 - 600 g) şi foarte mari (peste 600 g).
SĂMÂNŢA
Particularităţi morfologice. Sămânţa este alcătuită din corpul seminţei şi rostru sau cioc.
Corpul seminţei prezintă o faţă ventrală lăţită şi o parte dorsală, mai mult sau mai puţin bombată.
Pe partea ventrală se află rafeul (proeminenţă longitudinală care desparte sămânţa în două). De o
parte şi de alta a rafeului se află două adâncituri, care poartă denumirea de fosete.
În prelungirea rafeului, opus rostrului, se găseşte un şanţ care brăzdează vârful seminţei
numit silon. Partea dorsală prezintă (în treimea superioară sau către mijlocul seminţei) o mică
11
adâncitură numită şalază, ea reprezentând locul de pătrundere a fascicolului de vase libero-
lemnoase.
Forma seminţelor este definită de raportul dintre mărimea corpului şi rostrului Excluzând
rostrul, seminţele sunt: rotunde şi bombate (Chardonnay, Merlot), ovoide (Traminer roz, Muscat
de Hamburg), tronconic - turtite (Coarnă neagră), conic - alungite (Orlovi nogti).
Dimensiunile seminţelor sunt, în general, reduse. La soiurile speciei Vitis vinifera,
lungimea este cuprinsă între 4,75 - 7,5 mm şi grosimea între 2,9 - 4,25 mm, reprezentând 2,7 %
din greutatea boabelor.
Culoarea este variabilă, înregistrând nuanţe diferite de la verzui până la măsliniu, în
funcţie de specie şi soi.
1.2 Morfologie
Criteriul morfologic permite o multitudine de clasificări, care se pot face pe baza caracterelor
morfologice ale diferitelor organe. Largă răspândire are clasificarea soiurilor după caracterele
morfologice ale limbului - frunza fiind organul cel mai diversificat şi care poate fi folosită o
lungă perioadă de timp la recunoaşterea soiurilor.
După l o b a r e a limbului (caracter morfologic important), soiurile se împart în: soiuri cu
limb întreg sau uşor trilobat; soiuri cu limb trilobat; soiuri cu limb 5 lobat si chiar 7 lobat:
Clasificarea după gradul de lobare, ajută la identificarea soiurilor dar, soiurile cu acelaşi
număr de lobi, se deosebesc între ele prin mărimea lobilor, forma sinusurilor, mărimea, forma
şi succesiunea dinţilor, mărimea unghiurilor dintre nervurile principale şi secundare, mărimea
limbului, raportul dintre lungime şi lăţime. De aceea, s-a stabilit posibilitatea de identificare a
soiurilor după mărimea unghiurilor dintre nervurile frunzelor, raportul dintre lungimea
acestor nervuri etc. Valorile acestor parametrii sunt apropiate pentru mai multe soiuri şi au
generat discuţii. Toate acestea au condus la folosirea pentru clasificarea caracterelor
morfologice, ale tuturor organelor aeriene ale viţei de vie: mugure, lăstar, frunză,
inflorescenţă, floare, strugure, bob, coarde ş.a. (Branas J., Truuel P., 1968), precum şi
însuşirile biologice şi agroproductive (Teodorescu I.C., 1928 - 1937; Constantinescu Gh.,
1971). Ca urmare, s-a acumulat un bogat şi valoros material informaţional privind
12
caracterizarea soiurilor, ceea ce a înlesnit întocmirea unor scheme di-, tri- şi politomice, de
determinare a soiurilor.
1.3 Sistematica si aria de raspandire
Viţa de vie face parte din familia Vitaceae (Lindl) - Ampelidaceae (Kunth), familie cu mare
număr de taxoni şi soiuri, cu mare arie de răspândire şi valenţă ecologică
Familia Vitaceae cuprinde genurile: Acareosperma, Parthenocissus, Ampelocissus,
Pterocissus, Ampelopsis, Rhoicissus, Cayratia, Pterissanthes, Clematicissus, Tetrastigma,
Cissus, VITIS.
Genul VITIS are două subgenuri:
subgenul Muscadinia - Vitis rotundifolia, Vitis munsoniana, Vitis Popenoei
subgenul Euvitis, -Vitis vinifera, Vitis silvestris, Vitis riparia, Vitis rupestris,
Vitis berlandieri, Vitis labrusca, Vitis amurensis, Vitis cinerea,
Vitis arizonica, Vitis candicans, Vitis longii, Vitis champini,
Vitis aestivalis, Vitis cordifolia, Vitis caribaia Vitis lanata.
Principalele specii ale genului Vitis s-au format în cadrul ecologic a trei arii geografice
diferite, care au imprimat caracteristici morfologice şi productive diferite:
- în jumătatea sudică a Europei, (centrul de origine al viţelor europene nobile, producătoare de
struguri buni, dar cu sensibilitate la filoxeră şi mană);
- orientală (de la Marea Caspică la cea Mediterană),
- pontică (din partea răsăriteană şi sudică a Mării Negre)
- occidentală (între Portugalia şi Marea Neagră).
13
- America de Nord, au apărut speciile rezistente la filoxeră: Vitis riparia, Vitis aestivalis,
Vitis cordifolia, Vitis labrusca, Vitis berlandieri, Vitis champini, Vitis rupestris. Vitis arizonica,
Vitis Californica.
- Asia de Răsărit - Vitis amurensis erezistenţă la temperaturi negative foarte scăzute.
(Centrul ei formativ este râul Amur).
CLASIFICAREA DUPĂ DIRECŢIILE DE PRODUCŢIE
S o i u r i p e n t r u p o r t a l t o i
Selecţiuni din speciile americane: Riparia gloire (din Vitis riparia); Rupestris du Lot
(din Vitis rupestris); Berlandieri Resseguier nr. 1 şi 2 (din Vitis berlandieri).
Hibrizi între speciile americane: Berlandieri x Riparia Teleki 8 B; Berlandieri x Riparia
Drăgăşani 37 şi 57; Berlandieri x Riparia 125 AA; Berlandieri x Riparia se-lecţiunea
Oppenheim 4 (SO4); Berlandieri x Riparia Kober 5 BB; Berlandieri x Riparia Crăciunel 2, 25,
26, 71; Berlandieri x Rupestris - Paulsen 1103, Ruggeri 140, 225; Riparia x Rupestris 101 - 14,
3306 şi 3309; Solonis x Riparia 1616 C.
14
Hibrizi europeo - americani: Chasselas x Berlandieri 41 B; Fercal (Berlandieri x
Colombard 1) x (Cabernet x Berlandieri 333 EM) = BC1 x 333 EM.
S o i u r i d e s t r u g u r i p e n t r u m a s ă
Soiuri cu maturare timpurie şi extratimpurie: Muscat Perla de Csaba, Cardinal, Regina viilor;
soiuri nou create: Muscat timpuriu de Bucureşti, Milcov, Timpuriu de Cluj, Victoria, Augusta,
Napoca.
Soiuri cu maturare mijlocie: Pance precoce, Chasselas doré, Raisin de Calabre, Ceauş alb
şi roz, Muscat de Hamburg, Muscat d'Adda, Cinsaut, Alphonse Lavallée; soiuri nou create:
Triumf, Someşan, Cetăţuia, Azur, Transilvania, Silvania, Splendid, Chasselas de Băneasa,
Coarnă neagră selecţionată, Tamina.
Soiuri cu maturare tardivă: Coarnă albă, Coarnă neagră, Afuz Ali, Razachie albă şi roşie,
Bicane, Italia, Black rose, Regina Nera, Ohanez;
soiuri nou create: Xenia, Roz românesc, Select, Greaca.
S o i u r i a p i r e n e
Soiuri pentru stafide (tipice): Corinth alb, Corinth roz, Corinth negru.
Soiuri cu însuşiri mixte (pentru stafide şi pentru masă): Sultatină albă, Kiş-Miş (alb, roz,
negru), Delight, Călina, Otilia.
Soiuri pentru consum în stare proaspătă: Perlette, Maria Pirovano, Bezsemen VI-4 şi V-
6, Askeri.
S o i u r i d e s t r u g u r i p e n t r u v i n
Soiuri pentru vinuri albe de consum curent: Aligoté, Ardeleancă, Băbească gri, Berbecel,
Brumăriu, Clairette blanche, Crâmpoşie selecţionată, Creaţă, Galbenă de Odobeşti, Iordană,
Mioriţa, Mustoasă de Măderat, Majarcă albă, Plăvaie, Rkaţiteli, Steinschiller roz, Saint Emilion,
Selection Carrière, Zghihară de Huşi.
15
Soiuri pentru vinuri albe de calitate superioară: Chardonnay, Fetească albă, Fetească
regală, Frâncuşă, Furmint, Frunză de tei (Harslevelü, Gros Sauvignon, Grasă de Cotnari,
Muscadelle, Neuburger, Petit Sauvigon, Pinot gris, Riesling italian, Riesling de Rin, Semillon,
Traminer roz.
Soiuri pentru vinuri roşii şi roze de consum curent: Alicante Bouschet, Aramon, Haiduc,
Oporto, Arcaş, Băbească neagră, Cadarcă, Codană, Pandur, Roşioară, Sangiovese.
Soiuri pentru vinuri roşii de calitate superioară: Burgund mare, Cabernet Sauvigon,
Cabernet franc, Fetească neagră, Malbec, Merlot, Pinot noir, Saperavi.
Soiuri pentru vinuri aromate: Busuioacă de Bohotin, Busuioacă roz, Tămîioasă
românească, Muscat Ottonel, Şarba.
S o i u r i d e s t r u g u r i p e n t r u p r o d u s e p e b a z ă d e m u s t ş i v i n
Soiuri pentru suc de struguri: Aligoté, Chasselas doré, Fetească regală, Riesling italian.
Soiuri pentru vinuri spumante: Băbească neagră, Iordană, Fetească albă, Fetească regală.
Soiuri pentru vinuri aromatizate (vermuturi şi pelinuri): Oporto, Roşioară.
Soiuri pentru distilate învechite (tip Cognac): Ardeleancă, Băbească gri, Plăvaie, Zghihară
de Huşi, Colombard, Mustoasă de Măderat, Saint Emilion.
S o i u r i d e h i b r i z i p r o d u c ă t o r i d i r e c t
Soiuri H.P.D. de provenienţă americană: Delaware (alb, roz), Isabella, Jaquez, Lidia,
Noah, Othello.
Soiuri H.P.D. vechi: Baco 1, Flot d'or, Ferdinand Lesseps, Rayon d'or, Seibel 1, Seibel
1000, Terras 20.
Soiuri H.P.D. moderni:
- Pentru vinuri albe şi roze: Roucaneuf, Valerien, Villard blanc, Seyve Villard 12303,
Seyval, Seyve Villard 12283;
- Pentru vinuri roşii: Chambourcin, Garonnet, Varousset, Villard noir.
16
Soiuri H.P.D. pentru masă: Perla de Zala, Dattier de Saint Vallier, Muscat de Saint
Vallier, Moldova.
Soiuri H.P.D. nou create în România: Negru tinctorial, Purpuriu.(Pop N.)
Capitolul II :Principalele boli ale vitei de vie
Mana viţei de vie - Plasmopara viticola
Boala este originară din America de Nord, unde a fost observată încă din anul 1834 de către
L.D.Schweinitz. Datorită schimburilor comerciale, mana a fost introdusă în Europa, mai întâi în
Franţa, unde primele infecţii au fost constatate de către J. Planchon în anul 1878 şi din această
ţară s-a răspândit peste tot cu mare rapiditate, determinând împreună cu filoxera pagube
considerabile plantaţiilor viticole. La noi în ţară, mana a fost observată în anul 1887 în podgoriile
Buzăului dar, după P.Viala, este aproape imposibil ca ea să fi apărut aşa de târziu, ţinând seama
că boala era semnalată în ţările limitrofe încă din anul 1881. Pagubele produse de mană sunt
foarte mari, nu numai în anul când boala se manifestă cu intensitate, ci şi în anii următori.
Pierderile de recoltă datorită acestei boli pot varia de la 10 % până la 70-80 %, în funcţie de
condiţiile climatice din anul respectiv, care determină atât intensitatea atacului cât şi frecvenţa
bolii.
Simptome. Atacul de mană se manifestă pe toate organele aeriene ale viţei de vie: frunze, lăstari
ierbacei, cârcei, flori, ciorchini şi boabe.
Atacul pe frunze. Frunzele pot fi atacate după ce ating o suprafaţă de 10-25 cm2, adică atunci
când prezintă osteolul stomatelor deschis şi până ce îmbătrânesc, când practic manifestă o
rezistenţă sporită la mană. Petele de mană pe frunze au aspect variat în funcţie de momentul când
se produce infecţia. În primăvară, petele sunt de culoare galbenă-untdelemnie, au un contur difuz,
atingând dimensiuni ce variază de la câţiva mm la câţiva cm (stadiul petelor untdelemnii). Cu
timpul, centrul acestor pete se brunifică, frunzele luând un aspect uscat (stadiul de arsuri pe
frunze). Pe partea inferioară a limbului, în dreptul acestor pete galbene-untdelemnii, se constată
prezenţa unui puf albicios, alcătuit din sporangioforii şi sporangii ciupercii. În funcţie de
17
condiţiile climatice (temperatură ridicată în jur de 20-22oC şi umiditate accentuată), ce determină
o perioadă de incubaţie foarte scurtă, faza de "pete untdelemnii" nu mai apare, iar frunzele
prezintă pe faţa inferioară acel puf albicios caracteristic.
La soiurile cu struguri roşii sau negri, petele de mană sunt înconjurate de un halo vişiniu iar la
cele rezistente faţă de această boală petele se necrozează, iau o formă colţurată, sunt limitate de
nervuri datorită reacţiilor celulare de apărare a plantei împotriva ciupercii.
Către toamnă, când frunzele devin mai rezistente, în urma infecţiilor apar pete mici, colţuroase,
de 1-2 mm în diametru, în dreptul cărora ţesuturile se brunifică, în timp ce restul frunzei rămâne
de culoare verde. Această formă de atac poartă numele de "pete de mozaic". În această fază
ciuperca nu mai produce pe partea inferioară a limbului sporangiofori si sporangi.
Lăstari ierbacei şi cârceii atacaţi prezintă pete alungite de culoare brună, care pe timp umed, se
acoperă cu un puf albicios, alcătuit din masa de din sporangiofori şi sporangi. Pe lăstarii mai
evoluaţi şi lignificaţi, atacul de mană apare sub forma unor pete alungite de culoare brună,
dispuse în preajma nodurilor, în dreptul cărora scoarţa este mortificată. Coardele atacate nu se
maturează normal iar substanţele de rezervă acumulate în celule se găsesc în cantitate mai redusă
decât în coardele sănătoase .
Atacul pe ciorchinii tineri poate fi foarte periculos în anii cu precipitaţii abundente. Infecţia are
loc prin pedunculul inflorescenţelor, prin flori sau prin partea mai dezvoltată a pedicelului de la
baza boabelor. Aceştia se îngălbenesc şi se acoperă cu sporangiofori şi sporangi de culoare albă
pe timp umed (rot-gris) sau se brunifică şi se usucă pe timp secetos. Bobiţele se acoperă cu un puf
albicios format din sporangiofori şi sporangi, deoarece bacele tinere prezintă stomatele epidermei
deschise, neacoperite de pruină, ceea ce permite ieşirea acestora în exterior. Infecţia pe boabe
continuă şi după închiderea stomatelor, când ciuperca pătrunde prin stomatele ce se găsesc pe
partea lăţită a pedicelului de la baza bobului cât şi prin diferite răni produse de insecte sau
grindină. Bobiţele atacate se brunifică, se zbârcesc şi uneori se desprind de pe ciorchine şi cad cu
uşurinţă. Acest aspect parazitar întâlnit pe bobiţele mai dezvoltate, care ating aproximativ 2/3 din
dimensiunea lor normală, poartă numele "rot-brun" .
18
Agentul patogen - Plasmopara viticola (Berk. et Curt.) Berl. et de Toni., subîncr.
Mastigomycotina.
Aparatul vegetativ al ciupercii este un sifonoplast intercelular ce trimite în celule haustori sferici
sau piriformi din camera substomatică. După o perioadă de hrănire, ciuperca emite în afară, prin
osteolul tomatelor, prelungiri ale sifonoplastului, ramificate monopodial - sporangiofori ce poartă
sporagi mici. Sporangioforii sunt ramificaţi în treimea superioară, prezentând 5-6 ramuri
perpendiculare, ultimele terminaţii purtând denumirea de sterigme de care se prind sporangii.
Sporangioforii au dimensiuni între 300-14-30 x 10--8 zoospori biflagelaţi, reniformi, de 6-într-un
timp relativ scurt (6-10 ore), dacă umiditatea atmosferică este ridicată (95-100 %) şi temperatura
este cuprinsă între 18-24oC.
Către toamnă în spaţiile intercelulare ale frunzelor mozaicate ciuperca formează oogoane şi
anteridii şi, ca urmare a procesului de oogamie sifonogamă, apar oosporii, organele de rezistenţă
şi de iernare a acestui agent patogen. Oosporii sunt sferici, bruni, prevăzuţi cu un endospor, un
exospor gros şi un epispor rezultat din resturile de citoplasmă a oogonului fecundat şi măsoară
25-
Numărul oosporilor variază în funcţie de sensibilitatea soiurilor de viţă de vie faţă de mană cât şi
de condiţiile climatice ale anului respectiv, variind de la 200-1250 pe mm2 (Tr. Săvulescu, 1941).
Fig. 1-Mana viţei de vie - Plasmopara viticola: a,b,c-atac pe frunze; d,e,f-atac pe ciorchini şi
bobiţe; g,h-atac pe lăstari şi coarde (din I. Bobeş şi col., 1973).
Epidemiologie. Numărul sporangilor de vară ce se formează pe un sporangiofor este foarte mare,
fiind cuprinse între 200-400. Sporangii sunt luaţi de curenţii de aer şi duşi la distanţe mari. Ei îşi
pot păstra viabilitatea 7-8 zile. Ajunşi pe organele viţei de vie, sporangii germinează în picăturile
de apă timp de 1,5 ore şi produc filamente de infecţie ce pătrund prin osteolul stomatelor în
ţesuturile plantei gazde. Aceste infecţii, produse de zoosporii ce sunt eliberaţi prin germinarea
sporangilor poartă denumirea de infecţii sau contaminări secundare.
În primăvară, oosporii germinează la suprafaţa solului îmbibat cu apă, la temperaturi de peste
10oC (maxima fiind de 32oC, iar optimum de 22-23oC). În timpul germinării, oosporul crapă iar
endosporul se alungeşte şi formează un promiceliu terminat cu un zoosporange mare, de 35-55 x
19
25-în interior un număr de 15-20 de zoospori biflagelaţi. În timpul ploiolor repezi din primăvară,
zoosporii eliminaţi din sporange, care plutesc în băltoacele din jurul butucilor ,sunt proiectaţi pe
partea inferioară a frunzelor, îşi resorb flagelii, produc ,filamente de infecţie şi pătrund în
ţesuturile plantei-gazdă prin osteolul stomatelor. Acest proces poartă numele de contaminare
primară. Deoarece oosporii germinează în mod eşalonat (pe măsură ce aceştia ajung la suprafaţa
solului şi în funcţie de umiditate) contaminările primare au loc din luna aprilie până în luna iunie.
Uneori, oosporii pot germina de timpuriu, înainte ca viţa de vie să intre în vegetaţie; în acest caz
contaminarea primară nu poate avea loc decât după ce apar frunzele, organe ale plantei receptive
la mană.
După ce se produc contaminările primare sau cele secundare, urmează perioada de incubaţie, în
care ciuperca se dezvoltă intercelular, se hrăneşte pe seama ţesuturilor parazitate, iar pe frunze
apar pete galbene-untdelemnii. Lungimea perioadei de incubaţie variază în funcţie de temperatura
mediului înconjurător.
Manifestarea bolii este marcată de apariţia sporangioforilor ce poartă sporangi. Contaminările
secundare cu ajutorul sporangilor de vară se pot repeta de mai multe ori în timpul perioadei de
vegetaţie, în funcţie de frecvenţa ploilor ce menţin picăturile de apă pe organele viţei de vie, 1-2
ore. În anii favorabili pentru mană, numărul infecţiilor secundare poate ajunge la 10-20 şi chiar
mai multe. Stabilirea momentului când are loc o infecţie secundară şi determinarea duratei
perioadei de incubaţie are o mare importanţă în combaterea raţională a manei. Tratamentele
chimice trebuie aplicate numai în timpul perioadei de incubaţie, pentru ca la apariţia
sporangioforilor şi a sporangilor, când în mod real există pericolul unei noi invazii, organele viţei
de vie să fie acoperite cu peliculă de fungicid.
Spre toamnă, după efectuarea ultimei contaminări secundare, ciuperca formează oogoane şi
anteridii şi are loc procesul de fecundaţie, iar în frunze, în special în ţesutul lacunar, apar oosporii
sub forma cărora ciuperca iernează.
În ceea ce priveşte comportarea soiurilor la atacul de mană, soiurile superioare de masă şi de vin
sunt mai sensibile la atac. Printre acestea cităm: Afuz-Ali, Muscat Hamburg, Perlă de Csaba,
Chasselas, Cardinal, Regina viilor, Riesling italian, Italia, Fetească regală, Fetească albă,
Băbească neagră etc. în timp ce soiurile Negru vârtos şi Crâmpoşie sunt mai rezistente.
20
Cercetările efectuate de către C. Rafailă şi col. (1968) au dus la obţinerea unor soiuri şi hibrizi
rezistenţi care folosiţi ca portaltoi imprimă altoiului o toleranţă sporită faţă de mană, cum sunt:
Vitis riparia, Vitis berlandieri, Berlandieri x Riparia, Solonis x Riparia etc.
Prevenire şi combatere. Se recomandă aplicarea unui complex de măsuri agrofitotehnice în
plantaţiile viticole, mana fiind mai frecventă şi mai păgubitoare în plantaţiile neîngrijite. Arăturile
prin care frunzele cu oospori sunt îngropate la adâncimi mai mari, cât şi drenarea terenurilor care
reţin puternic apa, duc la reducerea numărului de infecţii. Se recomandă ca terenul din vii să fie
menţinut curat de buruieni pentru a se evita o atmosferă umedă, propice infecţiilor de mană. De
asemenea, legatul, copilitul cât şi cârnitul se va executa la timp( prin cârnit eliminându-se din vii
lăstarii nestropiţi, care sunt foarte receptivi la mană).
Combaterea chimică a manei se face la avertizare prin aplicarea tratamentelor cu zeamă
bordoleză 0,5 %-1 % sau cu alte produse cuprice. În anii cu condiţii climatice normale se aplică
3-4 tratamente, astfel: stropitul întâi, cu zeamă bordoleză 0,5 -1 % se efectuează când lăstarii au
6-8 frunze; stropitul al doilea, se face înainte de înflorit; stropitul al treilea şi eventual al patrulea,
după înflorit şi la formarea ciorchinilor.
Cele mai des utilizate produse fungicide împotriva manei sunt următoarele: Champion 50 WP-3
kg/ha, Funguran OH-50 WP-4 kg/ha; Kocide 101-0,4 % (4 kg/ha/100 l), Oxicig 50 PU-6 kg/ha,
Super Champ FL-3 l/ha, Turdacupral 50 PU-6 kg/ha, Antracol 70 WP-0,2-0,3 %, Dithane M-45
NG-0,2 %, Efmanzeb 80 WP-0,2 %, Mancozeb-0,2 %, Nemispor 80 WP-0,2 %, Novozir MN 80-
0,2 %, Polyram combi-0,2 %, Polyram df-0,2 %, Trimangol 80 pu-0,2 %, Vondozeb-
0,2,%,Topsin M-ULV-2,25 l/ha, Delan 700 VDG-0,5 kg/ha, Bravo 500
SC-2 l/ha, Captadin 50 PU-0,2 %, Captan 80 WP-0,125 %, Folpan 50 WP-0,2 %, Folpan 80 WP-
1,5 kg/ha, Merpan 50 WP-0,2 %, Curzate 50 WP-0,25 kg/ha Alfonat-3 kg/ha, Euparen 50 WP-
0,25 %, Euparen Multi 50 WP-2 kg/ha, Quandris SC-0,75 l/ha, Acrobat MZ 90/600-2 kg/ha,
Aliette C-5 kg/ha, Cuprofix F-5 kg/ha, Curzate Cuman 3,5 kg/ha, Curzate Manox-0,15 %,
Curzate Plus T-0,25 %, Curzate Super V-3 kg/ha, Equation Pro-0,4 kg/ha, Folicur 50 WP-2,5
kg/ha, Forum Star WDG-1,75 kg/ha, Galben M-3 kg/ha, Labilite 70 WP3-4 kg/ha, Mancuvit PU-
0,2 %, Mikal B-4 kg/ha, Mirage F-75WP-2,5 kg/ha, Patafol PU-2 kg/ha, Ridomil Gold MZ-2,5
21
kg/ha, Ridomil Plus 42,5 WP-3 kg/ha, Sabitane EC-0,3 l/ha, Shavit F 71,5 WP-2 kg/ha, Tridal
TC PU-2 kg/ha.
Unele produse au un uşor efect stimulator asupra plantelor tratate, ceea ce face ca în şcolile de
viţă rezultatele obţinute să fie din cele mai bune. Deoarece produsele organice sunt spălate destul
de repede în timpul ploilor (7-8 zile), se recomandă alternarea acestora cu zeamă bordoleză, care
are o remanenţă mai mare pe organele tratate.
Făinarea viţei de vie - Uncinula necator
Făinarea sau oidium-ul viţei de vie este o boală originară din America de Nord. În anul 1845 a
fost observată în Anglia de către C.M.Tuker şi studiată în 1847 de către J.M.Berkeley, de unde s-
a răspândit în toate podgoriile din Europa.
La noi în ţară făinarea a fost descoperită în anul 1851, iar astăzi este des întâlnită în podgoriile
din Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi mai puţin în Transilvania şi Moldova, fiind considerată ca o
boală ce depăşeşte în unii ani pierderile produse de mană.
Simptome. Sunt atacate frunzele, lăstarii ierbacei, ciorchinii şi boabele, din primăvară până
toamna târziu.
Pe frunze se observă un miceliu albicios, ectoparazit, fin, cu aspect pulverulent, ce se întinde
formând pete pe ambele suprafeţe ale limbului. Sub pâsla de miceliu, ţesuturile se brunifică sau
se înroşesc puţin, dar frunzele nu cad decât spre toamnă.
Lăstarii nelignificaţi, prezintă aceleaşi pete albicioase, uneori pulverulente, sunt opriţi din
creştere iar frunzele se încreţesc. Atacul pe ciorchini face ca aceştia să se brunifice şi apoi să se
usuce pe timp de secetă. Pâsla miceliană acoperă şi bobiţele care, ca urmare a măririi volumului,
de multe ori crapă, iar conţinutul acestora se scurge în afară, oferind un mediu excelent pentru
dezvoltarea altor microorganisme. Pe timp secetos, bobiţele se usucă, seminţele ies în evidenţă,
iar ciorchinii distruşi în totalitate exală un miros de mucegai. În toamnele ploioase, bobiţele
atacate de Oidium sunt supuse infecţiilor cu Botrytis fuckeliana, pagubele putând fi foarte mari.
Spre toamnă, pe pâsla miceliană şi pe organele parazitate se constată uneori prezenţa
cleistoteciilor care apar ca nişte formaţiuni punctiforme mici, de culoare neagră. Atacurile tardive
pe bobiţele ajunse la maturitate le depreciază calitativ, la suprafaţa acestora formându-se
numeroase pete necrotice (fig. 2).
22
Agentul patogen-Uncinula necator (Schw.) Burrill., subîncr. Ascomycotina, f.c. Oidium tuckeri
Berk.
Pe miceliul ectoraparazit prevăzut cu apresori şi haustori se formează conidii de forma unor
butoiaşe, hialine, de 20-36 x 14-(C. Sandu-Ville, 1967).
Conidiile răspândesc ciuperca în perioada de vegetaţie, putând germina de la 3-4oC până la
34oC, temperatura optimă fiind cuprinsă între 24-26oC. După perioada cu temperaturi mai
scăzute, spre sfârşitul vegetaţiei, se formează cleistoteciile gălbui la început, apoi negricioase ,ce
măsoară 50-70 x 9-(E. Rădulescu şi col., 1972).
Cleistoteciile conţin mai multe asce cu câte 4-8 ascospori de 15-18 x 9-organele plantei. Ele sunt
sferice, prevăzute cu apendici lungi, răsuciţi spre vârf în spirală. Forma cu cleistotecii care a
apărut treptat în Europa pe măsură ce ciuperca se adapta noilor condiţii ecologice, a fost găsită în
ţara noastră de Vera Bontea în anul 1948 în podgoria Dealul Mare.
Epidemiologie. Principalele forme de iernare a parazitului sunt miceliu de rezistenţă mai ales în
mugurii lăstarilor infectaţi şi, în al doilea rând cleistoteciile.
Cercetările efectuate în Europa demonstrează rolul redus ce-l au ascosporii în infecţiile de
primăvară. La noi în ţară ascosporii ajung la maturitate spre toamnă, iar cei ce nu se degradează
până în primăvară nu-şi mai păstrează viabilitatea (N.Toma, 1964).
Boala este favorizată de temperaturi mai ridicate, în jur de 20-25oC, când şi perioada de incubaţie
este de 7-10 zile, fiind des întâlnită în verile secetoase. După ce infecţiile s-au produs, evoluţia
bolii este favorizată de temperaturi cuprinse între 18-25oC şi de o umiditate relativă moderată a
aerului (50-80 %), când atacul pe ciorchini şi boabe produce pagube deosebit de mari.
Conidiile nu germinează în picăturile de apă, iar ploile abundente împiedică evoluţia bolii cât şi
efectuarea de noi infecţii prin aglutinarea şi spălarea conidiilor.
Soiurile de viţă de vie cu tegumentul boabelor subţire, cu ciorchini cu boabe dese şi albe sunt mai
sensibile ca cele cu pieliţa groasă şi boabe colorate.
După E. Rădulescu şi E. Docea (1967) ca soiuri sensibile se pot cita: Riesling italian, Muscat
Ottonel, Tămâioasă românească, Cabernet Sauvignon, Băbească neagră, Grasă de Cotnari, Afuz-
Ali, Muscat Hamburg, Chasselas rosé, Chasselas d'oré, Regina viilor, Fetească albă, Aligote, ş.a.
23
Prevenire şi combatere. Pentru a reduce sursa de infecţie din plantaţie, se recomandă ca lăstarii
atacaţi să fie tăiaţi şi distruşi prin ardere. Importanţă mai mare o are de asemenea, aplicarea
corectă a lucrărilor de întreţinere (tăiat, legat, copilit, prăşit, combaterea buruienilor) cât şi
administrarea îngrăşămintelor în complex cu evitarea azotului în exces. Deseori, în natură se
observă atacuri ale ciupercii hiperparazite ce parazitează miceliul şi conidiile agentului patogen
Ampelomyces quisqualis.
Fig. 2- Făinarea viţei de vie - Uncinula necator: a-strugure atacat;
b-frunză atacată.; c-conidiofor; d-conidii; e-peritecie; f,g-asce cu ascospori
(după E. Docea şi V. Severin 1964).
În podgoriile unde boala este frecventă şi păgubitoare, alegerea soiurilor în vederea înfiinţării
noilor plantaţii se face ţinând seama şi de rezistenţa acestora la făinare.
Combaterea chimică se face cu o gamă largă de produse de contact sau sistemice cum sunt:
Fluidosoufre-30 kg/ha, Kumulus DF-0,3 %, Microthiol- 0,4 %, Microthiol special-0,2-0,3 %,
Polisulfură de calciu L-2 %, Sulfomat P- 20 kg/ha, Sulfomat PU-4 kg/ha, Thiovit 0,4-0,5 %,
Bavistin DF-0,085/0,85 kg/ha, Bavistin 50WP 0,05-0,07 %, Benlate 0,06-0,1 %, Derosal 50 SC
0,08-0,1 %, Metoben 70 PU 1,5-2 kg/ha, Topsin 70 PU 0,1-0,12 %, Karathane FN 57 -0,1 %,
Karathane LC-0,05 %, Folpan 50 WP-0,2 %, Saprol 190 EC 1-1,5 l/ha, Afugan EC-0,05 %,
Rubigan 12 CE-0,25 l/ha, Anvil 5 SC-0,25 l/ha, Bayleton 5 PU 1-1,5 kg/ha, Folicur SOLO 250
EW 0,4 l/ha, Orius 25 EW- 0,4 l/ha, Punch 40 EC- 0,05 l/ha, Systhane 12,5 CE-0,2 l/ha, Systhane
Forte-0,01 %, Tilt 250 EC-0,02 %, Topas 100 EC-0,25 %, Trifmine 30 WP-0,3 kg/ha, Vectra 10
SC- 0,25 l/ha, Crystal 250 SC 0,1-0,15 l/ha, Stroby DF-0,2 kg/ha, Folicur 50 WP- 2,5 kg/ha,
Labilite 70 WP 3-4 kg/ha, Mirage F 75WP-2,5 kg/ha, Shavit F 71,5 WP-2 kg/ha, Tridal TC PU-2
kg/ha.
Putregaiul cenuşiu al strugurilor - Botryotinia fuckeliana
Atacul acestei ciuperci se manifestă cu foarte mare intensitate în toamnele ploioase, când
pagubele pot fi deosebit de mari. În unii ani, în unele podgorii, pagubele s-au ridicat la 70-80 %
24
din recoltă. De asemenea, se înregistrează atacuri puternice în depozitele de forţat viţe altoite
precum şi în pepinierele viticole.
Fig. 3- Putregaiul cenuşiu al strugurilor - Botryotinia fuckeliana: a-lăstar atacat;
b-ciorchine atacat; c-conidiofor; d-conidii (după E. Docea, V. Severin, 1964).
Simptome. În camerele de forţat viţe, butaşii altoiţi prezintă la nivelul scoarţei un puf cenuşiu,
alcătuit din conidioforii şi conidiile ciupercii. Scoarţa este putrezită şi pe suprafaţa acesteia apar
numeroşi scleroţi. Alteori, prezenţa ciupercii determină formarea scleroţilor în jurul zonei de
altoire sau aceştia se interpun între altoi şi portaltoi, împiedicând sudura acestor două
componente (C.Tică, 1990).
Atacul început în serele de forţat poate continua şi în şcolile de viţe, ciuperca împiedicând
dezvoltarea normală a frunzuliţelor, a lăstarului şi distrugând calusul ce sudează altoiul şi
portaltoiul. În plantaţiile pe rod, sunt atacaţi ciorchinii, coardele şi lăstarii cu lovituri mecanice
(grindină) sau atacaţi de insecte etc.), miceliul şi conidiile constituind o puternică sursă de
infecţie a strugurilor spre toamnă.
Atacul cel mai cunoscut de viticultori apare toamna, pe struguri, după ce se acumulează suficient
zahăr în celule. Pieliţa este brunificată, se desprinde uşor de pulpă şi întreaga boabă putrezită se
acoperă cu un puf cenuşiu. Boala se răspândeşte cu rapiditate, cuprinzând întregul ciorchine, ce
putrezeşte în totalitate (fig.3). Dacă intervine o perioadă secetoasă, ciorchinii se usucă iar
boabele, pe care se dezvoltă şi alte ciuperci saprofite, se mumifiază şi se scutură foarte uşor.
Boala este favorizată de atacul larvelor Cochylis şi Eudemis şi de viespi, de prezenţa rănilor
produse de grindină, cât şi de crăparea bobiţelor în pârgă, fenomen ce apare frecvent în timpul
ploilor din toamnă, mai ales după atacul de Uncinula. În urma secretării de către parazit a
oxidazei, substanţele aromatice şi colorante din boabe sunt distruse, nemaiputându-se obţine
vinuri roşii. În urma vinificării strugurilor atacaţi se obţin vinuri cu o cantitate necorespunzătoare
de alcool, supuse îmbolnăvilor (casare, băloşire etc.).
În unele regiuni ale Franţei (Champagne, Bordeaux etc.) cât şi pe valea Rinului, ciuperca produce
aşa-numitul "mucegai nobil". În urma infecţiilor, miceliul ciupercii consumă o cantitate de apă
din boabe, sporind concentraţie în zahăr a ţesuturilor . Pieliţa boabelor se stafideşte, capătă o
25
culoare vineţie, iar ciuperca nu mai fructifică. Mustul obţinut are o aromă deosebită iar
concentraţia ridicată în zahăr duce la obţinerea vinurilor licoroase, tari, de o deosebită calitate.
Acest "mucegai nobil" dorit de viticultori scade producţia cu peste 40 %.
În unele toamne secetoase, pe colinele expuse insolaţiei se constată acelaşi fenomen în podgoriile
din ţara noastră, obţinându-se astfel vinuri licoroase din soiurile: Grasă de Cotnari, Rămâioasă
românească ş.a. Atacul pe frunze şi lăstari se întâlneşte rar şi nu prezintă importanţă deosebită.
Agentul patogen - Botryotinia fuckeliana (De Bary.) Wethzel, subîncr. Ascomycotina, f.c.
Botrytis cinerea Pers.
Miceliul ciupercii trăieşte saprofit pe diferite substraturi organice sau ca parazit. Conidioforii sunt
septaţi, ramificaţi monopodial şi poartă pe sterigme conidii unicelulare, ovoide, aglomerate de 9-
15 x 6-uşor în sucul zaharat de pe boabe, iar filamentele rezultate pătrund în ţesuturi, producând
infecţii.
În condiţii nefavorabile (temperaturi scăzute) ciuperca formează microscleroţi din care în anul
următor apar apotecii cu asce şi ascospori unicelulari, elipsoidali, hialini, de 8-10 x 3,5-
Epidemiologie. Din cercetările efectuate de C. Sandu-Ville, Al. Lazăr şi M. Hatman (1960,
1962), rezultă că ciuperca se dezvoltă cu uşurinţă pe bobiţele ce au o concentraţie în zahăr
cuprinsă între 14-22 %; peste acest procent ciuperca nu mai formează conidiofori şi conidii, sucul
zaharat comportându-se ca o soluţie hipertonică, inhibitoare.
Temperatura optimă de dezvoltare a ciupercii este cuprinsă între 22-24oC când perioada de
incubaţie este extrem de scurtă (2 zile). Astfel se explică pagubele foarte mari ce le produce
ciuperca în toamnele ploioase şi călduroase. Dezvoltarea ciupercii începând cu 1-2oC, duce la
pierderi mari şi la strugurii depozitaţi.
Pe organele atacate ciuperca formează microscleroţi sub forma cărora iernează. În primăvară, în
urma germinării scleroţilor, se formează atât conidii cât şi apotecii cu asce şi ascospori.
Plantaţiile amplasate în văi umede, unde nu circulă curenţi de aer au mult de suferit de pe urma
acestui atac, mai ales în toamnele călduroase şi bogate în precipitaţii.
Soiurile de viţă cu boabe dese şi pieliţa subţire sunt mai sensibile la această boală decât cele cu
boabe rare şi pieliţa groasă. Foarte sensibile sunt soiurile: Aligoté, Fetească albă, Riesling italian,
Grasă de Cotnari, Tămâioasă românească, Galbenă de Odobeşti, Regina viilor, Pinot noir, Pinot
26
gris, Chasselas, Crâmpoşie, Afuz-Ali, Cadarcă. Mai rezistente sunt soiurile: Cabernet Sauvignon,
Coarnă neagră etc.
Prevenire şi combatere. Se recomandă ca în toamnele ploioase, viile să
fie culese mai de timpuriu, înainte ca putregaiul să producă pagube. În cazul când concentraţia în
zahăr a boabelor este mică şi condiţiile climatice favorizează infecţiile şi evoluţia bolii, se vor
aplica tratamente chimice. Stropirile se vor face cu produse ca: Fluidosoufre-30 kg/ha, Dithane
M-45 -0,2 %, Vondozeb-0,2 %, Bavistin DF-0,85 kg/ha (0,085 %), Bavistin 50 WP 0,06-0,1 %,
Benlate 50 WP 0,06-0,1 %, Benomyl 50 WP-1 kg/ha (0,1 %), Derosal 50 SC 0,08-0,1 %,
Metoben 70 PU 1,5-2 kg/ha, Topsin 70 PU 0,1-0,12 %, Bravo 500 SC-2 l/ha, Captadin-0,2 %,
Captan 50 WP-0,2 %, Captan 80 WP-0,125 %, Folpan 50 WP-0,2 %, Folpan 80 WDG-1,5 kg/ha,
Merpan 50 WP-0,2 %, Ronilan 50 WP-0,75 kg/ha, Rovral 50 WP-1 kg/ha, Rovral PU-0,2 %,
Sumilex 50 PU 1-1,5 kg/ha, Punch 40 EC-0,05 l/ha, Euparen 50 WP-0,25 %, Calidan SC-2 l/ha,
Cuprofix F-5 kg/ha, Folicur 50 WP-2,5 kg/ha, Forum Star WDG-1,75 kg/ha, Konker-1,5 l/ha,
Labilite 70 WP 3-4 kg/ha, Mirage 75 WP-2,5 kg/ha, Switch 62,5 WG-0,6 kg/ha, Trichodex 25
WP-2 kg/ha. Pentru ca aceste produse să nu ajungă în must şi să stânjenească fermentaţia (în
special produsul Captan), tratamentele se vor executa cu cel puţin 10-14 zile înainte de recoltarea
strugurilor. Folosirea fungicidelor sistemice înlătură acest neajuns ce-l prezintă produsele
amintite.
Din cercetările făcute de către I. Mirică (1976) rezultate foarte bune se obţin prin aplicarea
primului tratament după înflorit, al doilea în momentul formării ciorchinelui şi al treilea în pârgă
cu unul din produsele pe bază de Benomyl (Benlate, Fundazol, Derosal) sau tiofanat metyl
(Topsin) în concentraţie de 0,1 %.
Alte boli ale viţei de vie
Viroze
Scurt-nodarea - Grapevine fan leaf virus
Mozaicul nervurian al viţei de vie - Grapevine vein mosaic virus
Răsucirea frunzelor - Grapevine leaf roll virus
Micoplasmoze
Îngălbenirea aurie (flavescenţa aurie) - Flavescence d'orée– Mycoplasma
27
Bacterioze
Cancerul bacterian - Agrobacterium radiobacter pv. Tumefaciens
Micoze
Antracnoza sau cărbunele - Elsinoe ampelina
Putregaiul alb al rădăcinilor - Rosellinia necatrix
Eutipoza viţei de vie - Eutypa lata
Boala petelor roşii - Pseudopeziza tracheiphila
28