CRESTEREA VIPERELOR PENTRU VENIN

CRESTEREA VIPERELOR PENTRU VENIN- opinii si comentarii -

DESCRIEREA SPECIILOR INDIGENE DE VIPEREISTORICUL CERCETĂRILOR

Bazele cercetărilor herpetologice din tară au fost puse de C. Kiritescu (1901-1930) care a făcut inventarul faunistic al reptilelor din România si a schiţat zoogeografia lor, insistând asupra unor probleme de sistematică.R.Martens (1921-1923) studiază un material colectat personal în România , interpretând in spiritul sistematicii moderne. Cercetările sale cuprind indicaţii interesante care au putut fi valorificate ulterior si de alţi herpetologi. R. Câlinescu (1931) introduce nomenclatura ternară după lista lui Martens si Muller, alcătuieşte pentru prima dată hărţi amănunţite de răspândire a reptilelor din tară si face analiza zoogeografică si ecologică a herpetofaunei. Publicaţiile Iui Băcescu (începând din 1933) reflectă o armonioasă îmbinare a însuşirilor de sistematician cu cele de ecolog vădind o adâncă cunoaştere a terenului si a biologiei reptilelor în natură.Studiile sale asupra sopârlei Eromias arguta de la Hanul Conachi , precum si asupra viperidelor si colubridelor din tară sunt deosebit de valoroase. Fauna de reptile din sudul Ddbrogei este amănunţit cercetată de LLepsi (1927).I. E. Funh (începând din1932) Funh si Martens (1959) au urmărit studiul variabilitătii si ecologiei – la diferite lacertide; pentru a le încadra în unităţile subspeciei corespunzătoare, indicând totodată afinităţile în comparaţie, cu rasele geografice vecine. St. Vancea (începând din 1934) folosind aceleaşi metode moderne ale sistematizării, a continuat studiul viperidelor iniţiat de Băcescu.B. Stugren (1955, 1957 -1960, 1961) s-a ocupat de particularităţile viperei de stepă din fânetele Clujului, de răspândirea reptilelor, din Transilvania si Dobrogea, de sistematica speciei Lacerta praticola într-o lucrare de sinteză a schiţat originea herpetofaunei din România in lumina glaciatiunii. Aplică pentru prima oară metode statistice din studiul variabilitătii reptilelor. B. Stugren si I.Ghira, (1987 , 1988) studiază distribuţia reptilelor pe zone altitudinale în Munţii Retezat si împreună cu B. Kiss (1981) studiază productivitatea secundară la sopârla de câmp. În 1961, Fuhn si Vancea publică în cadrul "Faunei R.P.Române", editată de Academia R.P.Română , un studiu monografic asupra reptilelor din România, în care tratează morfologia externă,.anatomia, ecologia, filogenia; răspândirea geografică si sistematică a acestor animale .Până la ora actuală acesta este cel mai.complet studiu despre reptilele din România.

BIOLOGIA SPECIILOR DE VIPERE

Sistematica speciilor de vipere. Viperele fac parte din ordinul Serpentes, grup provenit din Sauria, cu următoarele caractere distinctive: absenta membrelor (sau cel puţin a celor anterioare) si a centurii, scapulare, lipsa pleoapelor mobile, lipsa deschiderii externe a urechii si a unui aparat auditiv funcţional, absenta arcului temporal superior si a scvamozalului, absenta lacrimalului jugalului, quadratojugalului, epipterigoidului si postfrontalului. Cutia craniană este complet

închisă prin procesele descendente ale frontalelor si parietalului. Sunt prezente articulaţiile vertebrale zigosfrene - zigantrice. Apofizele hemale alevertebrelor caudale nu se unesc ventral. Familia Viperidae (Bonaparte -1840) are următoarele caractere generale primitive: dinţii pre maxilari, coronoidul, elementele centurii pelviene si plămânul stâng lipsesc. Câte un singur dinte canaliculat, situat pe maxilarele extrem de scurte de lungime egală, fără alţi dinţi si mobile, putând să se îndrepte perpenticular fată de epipterigoid. Palatinele si pterigoidele sunt de asemenea mobile. Ectopterigoidul este alungit, hipapofizele lungi; oasele prefrontale nu au proces anterior si nu sunt în contact cu oasele nazale; plăcile cefalice sunt adesea foarte modificate, deşi speciile generalizate posedă complexul colubriform al plăcilor cefalice (5 plăci mari). Ochiul este separat de solzii supralabiali prin solzi iniei.. Pupila este verticală. Plăcile ventrale .acoperă toată lungimea abdomenului. Nu există gheare în regiunea anala. Placa anală este întreagă. Coada este scurtă. De obicei pe spate există un desen închis în formă de. zig-zag. Viperele sunt ovovivipare.Sunt speciile cele mai periculoase pentru om, datorită veninului lor. Familia Viperidae ocupă un areal, vast în toate continentele cu excepţia Australiei. Unii autori includ în această familie si Crotaîinele, astfel că Viperidele cuprind 2 subfamilii : Viperinae si Crotalinae.Viperinele trăiesc in Africa si Eurasia si cuprind 10 genuri:

---Vipera (Europa , Asia , Africa)---Bitîs (Africa)---Causus (Africa)---Echis (Africa , Asia)---Atractaspis (Africa , Israel/Sinai)---Cerastes (Africa , Asia )---Pseudocorastes (Israel., Iran )---Atheris (Africa)---Eristicophis (Belucistan)---Aseziops (sud-estul Asiei)

Se cunosc în total 65 de specii. Crotalinele trăiesc în America si Asia si cuprind 6 genuri (Agkistrodea, Trimeresurus, Iachesis, Sisturus, Crotalus, Bothropa ) cu 91 de specii. Unii autori consideră genurile Bothropa si Trimeresurus ca subgenuri de Lachesis.Genul Vipera cuprinde 14 specii, care au următoarele caractere comune.:---capul, în general mai muit sau mai puţin distinct de gât, acoperit de plăci diferite ca formă si dimensiuni, cele din regiunea s.upraoculară sunt mai mari decât cele din jur. :---ochiul de mărime mijlocie cu pupilă eliptică vertical si separată de scuturile labiale superioare si de un număr variabil de plăcute.---nările situate lateral si în contact cu placa rostrala sau separată de aceasta prin placa nasorostrală.---corpul subcilindric , acoperit cu scvame carenate.---coada scurtă.---placa anală unică.---glanda veninoasă de dimensiuni mici.

Dintre aceste 14 specii, în Europa trăiesc doar 9 specii:1. Vipera ammodytes (Linnaeus. 1758)---V. a. ammodytes (Linnaeus , 1758)---V. a. montandoni (Boulenger, 1904)---V. a. meridionalis (Boulenger, 1903)

---V. a. ruffoi (Bruno , 1968)---V. a transcaucaziana (Boulenger, 1913)2. Vipera aspis (Linnaeus , 1758)---V. a. aspis (Linnaeus , 1758)---V. a. atrax (Meisner, 1820)---V. a. balcanica (Buresch et Zonkov, 1934)---V. a. francisciredi (Laurenti, 1768 )---V. a. zinnikeri (Kramer, 1958).3. Vipera berus (Linnaeus , 1758 ) cu subspeciile :---V. b. berus (Linnaeus , 1758)---V. b. bosniensis (Boettger, 1889).4. Vipera Kaznakovi (Nikolskij, 1909)5. Vipera latastei (Bosca , 1878) cu subspeciile :---V. I. latastei (Bosca , 1878);---V. I. gaditana (Saint-Girons , 1977)6. Vipera lebetinâ (Linnaeus , 1758 )---V. I. lebetinâ (Linnaeus , 1758)---V. I. obtusa ( Dwigubskij, 1832)---V. I. schweizari (Werner, 1935)7. Vipera seoanei (Lataste , 1879 ) cu subspeciile:---V. s. seoanei (Lataste ,1879 );---V. s. cantabrica ( Brana et Bas , 1982)8. Vipera ursini (B.dnaparte , 1835)---V. u. ursini (Bonaparte , 1835)---V. u. eriwanensis (T. Rous.s , 1933) ;---V. u. rakosiensis ( Mehely, 1894 ) ;---V. u. renardi ( Christoph , 1849);9. Vipera xanthina (Grav , 1849 ); cu subspeciile :---V. x. xanthina ( Gray , 1849 );---V. x. raddei ( Boettger, 1890).

Caracteristicile morfologice ale viperelor.In ceea ce priveşte viperele din Europa , la acestea se manifesta numeroase stadii ale evoluţiei Viperidelor care continuă încă la grupul lebetina - xanthina si culminează cu genul african Bitis. Aparent la taxonii europeni, caracterele morfologice tipice ale Viperinelor se accentuează progresiv de la Vipera ursini la Vipera ammodytes. Existenta unei proeminente nazale (creşterea numărului de plăci apicale) este proprie grupului ursini - ammodytes si nerecunoscută la grupul lebetina - xanthina. Alături de această variaţie aplăcilor cefalice, a formei capului si a corpului, este evidentă si o tendinţă dificil de interpretat, de creştere a dimensiunilor corpului, a numărului vertebrelor, a plăcilor ventrale si a numărului de solzi ventrali de la mijlocul corpului.La viperele europene se observă o corelare pozitivă între lungimea corpului si numărul plăcilor ventrale. Presiunea selecţiei în favoarea unei reduceri a lungimii corpului este importantă. Aceasta a redus de la 21 la 19 numărul de solzi dorsali la mijlocul corpului, dar numărul de plăci ventrale nu s-a modificat. Se presupune că mărimea taliei este în strânsă legătură cu numărul de ventrale. Se observă pe de altă parte, că în cadrul speciilor asemănătoare, evoluţia a acţionat frecvent asupra numărului ventralelor, mult mai rar asupra segmentării plăcilor cefalice si niciodată asupra câtorva caractere laolaltă. De notat că la speciile politipice, populaţiile septentrionale sunt adesea mai mari si deţin un număr mai mare de plăci ventrale decât populaţiile meridionale, contrar caracterelor şerpilor în general.Coloritul viperelor europene este foarte variabil si tenta de fond se aseamănă uneori cu aceea a substratului, din cauza presiunii selecţiei exercitată de prădătorii care

descoperă prada cu ajutorul văzului. Coloritul dorsal este în medie mai constant în cadrul speciilor asemănătoare. Zigzagul dorsal, care poate fi mai mult sau mai puţin lăţit si romboidal sau circular, se transformă în bare transversale la 3 taxoni care sunt, mult diferenţiaţi din punct de vedere morfologic si ecologic : v. ammodytes transcaucaziana, v. aspis francisgiradi si v. berus bosniensis. Hemipenisurile viperelor europene, globulare si foarte bifidate, oferă puţine variaţii la marea majoritate a speciilor. Singura diferenţă apreciabilă este forma maialungită a hemipenisului la Vipera berus. 

La celelalte specii, nu s-au găsit diferente semnificative. Totuşi forma net globuloasă a hemipenisului la Vipera lebetina, sugerează o tendinţă de îngrosare. Se poate lansa ipoteza că numai Vipera berus a conservat un caracter mai mult sau mai puţin primitiv, din acest punct de vedere. Craniul viperelor din Europa oferă puţine caracteristici interesante si puţine indicii care deosebesc o specie de alta. Pe baza gradului lor evolutiv le considerăm în ordine : ursini, kaznakovi, berus, seoanei, aspis, latastei, ammodytes. Totuşi sunt prezente fenomene de creştere alometrică, ca de exemplu, Ia Vipera aspis unde craniul unui individ mare se aseamănă mai mult cu cel al viperei ammodytes, în timp ce craniul unui individ mai mic seaseamănă mai mult cu cel de viperă berus. Cariotipul celor mai multe vipere europene (2n=36, 14V +2 I + 20m) se regăseşte la numeroase colubride si practic la toate crotalinele si viperinele studiate, cu excepţiaviperei ammodytes si viperei aspis, al căror cariotip este 2n=42 cu 8V +14 I +20m.H.E. Kobel (1967) a demonstrat cum tipul clasic cu 36 de cromozomi ar fi putut apărea prin sciziune centrală urmată de inversiune pericentralâ, rezultând tipul aspis cu 42 cromozomi. Aceste diferente considerabile nu sunt, cel puţin la prima generaţie deloc verificate la hibrizi .al căror cariotip compus, este 2n =39, cu 11 V +8 I + 20m si confirmă interpretarea lui Kbbel despre omologia cromozomilor. Asa cum Vipera latastei, specie prin motive bine întemeiate intermediară între Vipera ammodytes si Vipera aspis, are cariotip normal, este îngăduit să presupunem că, modificările spectaculoase survenite laaceste ultime două specii, s-au produs independent si nu corespund unor mutaţii genetice importante.Studiul proteinelor serice prin intermediul electroforezei simple dă rezultate dificil deinterpretat din cauza variaţiilor individuale. Totuşi imunoelectroforeza făcută plecând de la un ser de viperă aspis sugerează că această specie este net mai învecinată din acest punct de vedere de Vipera berus si Vipera latastei decât de Vipera ammodytes.În ceea ce priveşte comunitatea antigenică a veninurilor, Vipera ammodytes este destul de departe de majoritatea celorlalte specii (50 până la 54% antigeni comuni), puţin mai îndepărtată de Vipera ursini (45%) si mai apropiată de Vipera latastei (71%), dar mai puţin diferenţiată de Vipera seoanei si Vipera berus (64-65%). Vipera berus, foarte apropiată de Vipera ursini si Vipera seoanei (71% din antigenii comuni ) este net îndepărtată de Vipera Kaznakovi (59%) si se găseşte si mai departe de Vipera latastei si Vipera ammodytes (53%). În cadrul aceleaşi specii, proporţia de antigeni comuni ai populaţiilor sau subspeciilor variază de la 61 la 100%. Modalităţile de evoluţie ale proteinelor antigenice sunt aproape necunoscute, din această cauză este dificil dea considera semnificaţia lor drept criteriu filogenetic. Cea mai mare parte a rezultatelor cercetărilor de: imunoelectroforeza si imunodifuziune asupra/comunităţilor antigenice ale veninurilor, confirmă clasificările tradiţionale bazate pe morfologia comparată.În cadrul viperelor, palearctice, patru, genuri mai bine cunoscute, (Cerastes, Echis, Eristocophia, Vipera) derivă din viperele etiopiene, evoluate prin natura particulară a regiunii postorbitale a craniului. La aceste genuri, osul post orbital este. de mici dimensiuni si bine sudiat, median şi posterior, de procesul parietal. La trei genuri de

vipere etiopiene Adenorhinos, Atheris, Bitiş, dimpotrivă, postorbitalul se învecinează cu paristalul fără însă a forma un os comun.Dintre cele trei genuri palearctice evoluate, vipera este probabil cel mai puţin evoluată, pentru că prezintă caractere taxonomice destul de variabile si ocupă o zona extinsă, cu mari valenţe bioclimatice.

Vipera ammodytes (vipera cu corn) are corpul relativ masiv, coada scurtă si capul net lărgit posterior. Vârful botului este surmontat de o proeminentă cărnoasă, de forma unui con, situat deasupra plăcii rostrale şi acoperit de 5-20 (de obicei 7-18) mici scuame "apicale". Frontalul si parietalul nu sunt de regulă, distincte din cauza faptului că sunt substituite de plăci neregulate, de dimensiuni mici. Prezintă două serii complete de plăci (câteodată una, destul de rar trei) între marginea inferioară a ochiului si supralabiale. Scvamele la jumătatea corpului sunt dispuse în 21 (excepţional20 sau 23) serii. Plăcile ventrale în număr de 132 până la 169 (în general 133-163), nu prezintă diferente datorate sexului. Solzii subcaudali sunt în număr de 22-24 perechi (de obicei 22-35 Ia,femele si 29-44 la masculi). Stralul este mult mai înalt decât lat si în acest caz nu ajunge la nivelul cantalului, având porţiunea sa superioară segmentată în 1-3 plăci mici. Nasorostralul este sau divizat în două plăci suprapuse sau întregi si în general la nivelul cantalului. Lungimea minimă si maximă la adulţi: 54 -110 cm, lungimea medie a adulţilor: 65-75 cm. Femelele sunt deregulă mai mari decât masculii, dar recordul de statură aparţine ultimilor.Statura urmează o climă crescătoare est-vest, si indivizii din dimensiunile cele mai mari trăiesc în Tirolul meridional; populaţia cu media cea mai mare a staturii ,se găseşte în Italia în Alto Adige. Femelele sunt în general de culoare brun deschis sau cenuşiu cu pete brun - negricioase sau negre si mai rar portocaliu sau roşcat (roşu murdar) cu pete mai puţin întunecate de această nuanţă, în timp ce masculii sunt în general gri cu pete negre . Femelele sunt sărace sau lipsite de pigment întunecat, mai ales pe flancuri si pe cap, în timp ce masculii sunt mai pigmentaţi. Banda închisă între ochi si coltul gurii, întotdeauna prezentă la masculi, este sau redusă sau absentă la femele. Ornamentaţia este constituită dintr-o zonă (fisie) mediodorsală formată din pete romboidale care uneori formează un zig-zag de lărgime variabilă sau dau naştere unei "haine" din pete circulare sau în formă de ţesătură. Fac excepţie populaţiile din Caucaz si din N-E Turciei, care. au o ornamentaţie dorsală constituită din bare transversale scurte.Capul prezintă, în regiunea nucală, o pată în formă de "V", mai mult sau mai puţin marcată si puţin variabilă, a cărei bază este, în mod obişnuit , unită cu banda longitudinală medio-dorsală. Pe labialele inferioare, există pete de culoare închisă care poate fi continuă sau divizată. Pe flancuri sunt aproape întotdeauna prezente numeroase pete închise dispuse în corespondentă cu axele fâşiei vertebrale. Partea inferioară, în mod obişnuit gri, brungălbui sau roşcată, cu multe pete mici gri-negricioase. Vârful cozii este de cele mai multe ori portocaliu la populaţiile occidentale si verde gălbui la cele orientale. Irisul, ca si la multe alte specii, poate fi cenuşiu, cenusiu-verzui, roşcat, brun-gălbui, gălbui, etc. Pare absent melanismul, albinismul sau albinoticismul. Există semnalate în literatură doar două cazuri (Werner,1912 – în Hertegovina si Fuhn, 1986 lângă Resita) de melanism. Flavinismul este relativ frecvent, mai ales la femele. Cazuri atipice de colorit sunt semnalate pe unele insule adriatice.

Vipera berus. Botul relativ mare, cu vârful plat; capul lărgit posterior. Frontalul si parietalele (sau cel puţin una din aceste plăci) de regulă mai mari, în raport cu plăcile din jur. În general o singură serie completă (excepţional, mai ales la populaţiile din Balcani, două) de plăcute între partea inferioară a ochiului si supralabiale. Nara este situată în centrul plăcii nazale. Solzii la jumătatea corpului dispuşi în 21 de serii ( rar

19, 20, 22, sau 23); plăcile ventrale 132-158 (în general 136-157 si fără diferente statistice semnificative între sexe); plăcile subcaudale, 23-46 perechi (de obicei 23-36 la femele si 32-46 la masculi).Lungimea minimă si maximă a adulţilor: 40-104 cm, lungimea medie a adulţilor: 50-70 cm. Femelele sunt de regulă mai mari decât masculii, deja din al doilea an de viată. Recorduri de lungime excepţionale, sunt deţinute de o femelă găsită în munţii Harjedalen la 950 m altitudine (Suedia) de 104 cm si o femelă din Finlanda găsită la 68 grade N, de 94 cm. In Franţa au fost observate destul de rar femele mari, de 80-87 cm, iar în Marea Britanie, în 1926 a fost găsit un exemplar de 85 cm.Coloritul este variabil, iar în populaţiile din Balcani foarte variabil. Femelele sunt în general brune, măslinii,gălbui închis sau roşcate (cu toate nuanţele posibile între aceste culori) si cu desenul de pe spate de regulă brun, dar mai accentuat decât fondul. Masculii dimpotrivă, sunt de obicei gri cu desenul negru. Această schemă nu este totuşi valabilă si pentru populaţiile din Balcanii Centrali, care prezintă în general un dicromism sexual mai puţin accentuat. Partea inferioară a corpului este anterior deschisă la culoare, si se înnegreşte spre coada, fiind totuşi pătată cu pete mici, de culoare deschisă; vârful cozii poate fi portocaliu, însă de regulă este imaculat. Ornamentaţia de bază constă de regulă dintr-o serie longitudinală de pete întunecate, în formă de romburi comprimate si/sau triunghiuri isoscele, dispuse pe regiunea medio-dorsală, sub forma unei fîsii în zig-zag. De obicei continuă la viperele din Balcani si mai ales la cele din Extremul Orient asiatic, acest model tipic este înlocuit cu bare medio-dorsale transversale.

La cap se găseşte o pată puţin variabilă, în formă de "X " în regiunea nucală si o bandă întunecată care porneşte de la postoculare si trece peste labiale superioare sau peste comisura gurii, continuându-se pe laturile gâtului 1-2 cm, pentru ca apoi să se întrerupă, transformându -se în pete laterale de culoare închisă . Exemplarele melanice si melanotice trăiesc mai ales în habitatul montan, iar în unele locuri deţin majoritatea în populaţie.

Vipera ursini (vipera de stepă). Este de regulă cea mai mică specie de viperă europeană. Talia mijlocie sau mică, corpul relativ subţire, capul îngust, botul uşor ascuţit (mai ales la populaţiile orientale). De regulă o placă apicală, două cantale din care cel posterior în legătură cu supraoculara, frontalul si parietalele sunt mai mari decât plăcile din jur. Subocularele dispuse într-un singur rând, sau la unele populaţii montane orientale într-un rând si jumătate. Nara este situată la partea inferioară a plăcii nazale. Solzii la mijlocul corpului sunt dispuşi în 19-21 serii, după o climă geografică crescândă N-E. Plăcile ventrale 114-152 (în general 114-149 la masculi si 116-152 la femele), cresc ca număr în mod normal de la vest spre estul arealului. Plăcile subcaudale dispuse în 19-41 perechi (de obicei 26-41 la masculi si 19-30 la femele, la fel crescătoare de la vest spre est). Numărăm de la 6 la 21 intercantale si intersupraoculare, după o climă bioclimatică de la uscăciune la umiditate. Există între 2-4 loreale, între 8-10 perioculare, între 8-9 labiale superioare si 8-10 labiale inferioare, toate după O'Climâ crescătoare geografică .de la vest la est. Lungimea minimă si maximă â adulţilor: 30-63 cm; lungimea medie a adulţilor, 40-50cm.Exemplarele de dimensiuni mari se găsesc în centrul continentului, cele din populaţiile balcanice ating de regulă 40-48 cm. Femelele sunt mai mari decât masculii. Coloritul de bază , al porţii dorsale variază de obicei de la brun la cenuşiu, cu pete măslinii sau gălbui şi în general se prezintă mai puţin accentuat în regiunea mediodorsală. Pe ceafă se găsesc bare si pete întunecate dispuse simetric sau la fel cu cele de la Vipera berus sau cu ale unor populaţii de viperă aspis. Regiunea vertebrală este acoperită de o fisie longitudinală continuă sau întreruptă de regulă

neagră, brun-închisă, brun-roscată, constituită din petecirculare sau de obicei dintr-un zig-zag ondulat cu unghiuri (cu rare excepţii rotunjite). Flancurile de obicei sunt acoperite cu pete închise, rotunde sau alungite vertical (mai ales la femele). Flancurile pot fi şi imaculate. Partea inferioară a.corpului.este de regulă gri sau alb-gălbuie cu sau fără pete mici închise la culoare. Exemplare melanotice sunt rare. L.von Mehely (1911) semnalează un exemplar din Bosnia cu abdomenul imaculat si lateralul corpului, uniform brun-negricios. Nu se cunosc indivizi melanici, albinosi sau albinotici.

Răspândirea viperei ammodytes. Vipera ammodytes trăieşte în pantele stâncoase (roci eruptive sau calcaroase cu arbuşti, de pe malurile apelor (ex. Valea Cernei) si în pădurile de foioase (Corylus colurna siSyringa vulgaris de la poalele Mt. Domogled – Băile Herculane ). Se ascunde sub pietre cu uşurinţă; se caţără pe ramuri pentru a se însori. Vipera stă nemiscată de obicei şi avertizează, omul de prezenţa ei prin sâsâit; uneori se retrage imediat sub pietre/până la trecerea pericolului. Raspandita in Austria, Italia de Nord, România (S-V si Dobrogea), Bulgaria, Albania, Grecia, Asia Mica, Transcaucazia si Siria.În tara noastră, subspecia V.amontandoni este întâlnită doar în Dobrogea, în zonele calcaroase.Răspândirea viperei berus. Ocupă biotopuri răzleţe în interiorul vastului sau areal. Preferă marginile de păduri si poienile, bălăriile însorite si pantele muntoase, putându-se ridica până la altitudinea de 2500m. Este de asemenea întâlnită în apropierea pâraielor de munte, însorindu-se pe bolovani. Animal crepuscular si nocturn, vânează mai mult în primele ore ale dimineţii si spre seară, când temperatura nu este atât de ridicată. Este un animal fricos, simţind apropierea omului de la o distantă destul de mare si refugiindu-se în adăpost. Dacă este prinsă, devine foarte agresivă, încercând să muşte agresorul. În captivitate unele exemplare se "îmblânzesc" în timp ce altele, mult mai agresive, sar să muşte chiar la câteva luni de captivitate. Se întâlneşte în Europa (la nord până la paralela 70, iar la sud până la limita Munţilor Cantabriei si Pirenei, Alpii Albanezi si Bulgaria) si Asia septentrională si centrală, iar la est până la insula Sachalin.Răspândirea viperei ursini. Trăieşte în câmpie, stepe cu vegetaţie zerică si în regiuni mlăştinoase, de la nivelul mării până la 300 metri altitudine: în Italia, Franţa, o mare parte din Balcani, Turcia, Persia si în unele regiuni din Rusia, trăieşte exclusiv în păşuni montane, cu expoziţie sudică si adăpostite de vânt, pe substrat ierbos sau calcaros în tara noastră, este întâlnită prin grindurile din Delta Dunării. Este un şarpe inofensiv pentru om, veninul lui nefiind toxic; este specia cea mai puţin studiată datorită faptului că trăieşte în locuri cu inversiune termică, creşterea lui în captivitate fiind o problemă complexă. În tara noastră a fost semnalată lângă Cluj (dar se pare că această populaţie s-a stins), în Moldova, lângă laşi si în Delta Dunării.

COMPORTAMENTUL VIPERELOR IN MEDIUL NATURAL

Activitatea zilnică a viperelor are un maxim diurn si în general este condiţionată de necesităţile de termoreglare. Atunci când condiţiile o permit, animalul are si o activitate nocturna mai ales în regiunile cu un climat cald. În zona tării noastre în care predomină un climat temperat continental, în dimineţile însorite masculii de viperă ammodytes pot fi întîlniti pe grohotişurile de calcare începând cu ora 8 dimineaţa. Femelele încep să apară mai târziu cu cîteva ore. Deplasările în teren ale viperelor sunt în general motivate de necesitatea procurării hranei sau de necesitatea termoreglării. Periodic, după cum vom arăta în continuare, atât masculii adulţi cât si femelele în cadrul ciclului annual se adună pentru a forma asa numitele "ghemuri" în locurile de hibernare. Atunci când sunt deranjate, în general viperele se ascund contrar poveştilor în care vipera este descrisă ca un animal agresiv. În

perioada de împerechere, masculii sunt cei care se deplasează in căutarea femelelor orientându-se după urna olfactivă pe care acestea o emană. Chiar şi pe un areal restrâns, indivizii unei populaţii dezvoltă activităţi diferite în cursul unei perioade. Acest fapt se datorează probabil ciclurilor de hrănire care depind de şansa fiecărui individ.

Hrănirea. Un animal se alimentează în 3-4 etape anuale. Hrana, asa cum am mai arătat constă în general din mamifere mici si şopârle. Din observaţiile experimentale sa constatat că hrănirea nu este zilnică. Vipera adultă mănâncă 3-4 şoareci la un interval de câteva zile, după care face post aproape o lună. Raţia anuală a unei vipere este destul de săracă, la masculii adulţi reprezintă între 100- 130% din greutatea corporală, la femelele care îsi refac rezervele si la puii în creştere 200-300%, pe când la femelele gestante numai 50-60%. Juvenilii în creştere, care îsi refac rezervele pot avea chiar 5 cicluri de hrânire, iar masculii adulţi se mulţumesc cu numai 2 cicluri. Femelele gestante îsi petrec cea mai mare parte a timpului zilei însorindu-şi corpul, ele având nevoie numai de un singur ciclu de hrănire.

Se poate constata că perioadele de alimentare atât la masculi cât şi la femele sunt aproape complementare, luna iunie fiind practic singura lună când hrănirea este comună ambelor sexe. În timpul perioadei de reproducere masculii nu se hrănesc. Ciclurile de năpârlire tind să se sincronizeze cu cele de hrănire înainte de năpârlire viperele nu mănâncă, în schimb după năpârlire interesul pentru mâncare este deosebit. Victima este înghiţită întotdeauna cu capul înainte

Năpârlirea. Frecventa, năpârlirilor depinde, de trei factori, esenţiali: mediu, starea sănătăţii, vârstă. Puii aflaţi în perioada de creştere năpârlesc mai repede de 3-4 ori pe an. Nu s-au remarcat variaţii ale fenomenului datorate sexului. În natură, prima năpârlire apare primăvara, fiind prenupţială la masculii de tip berus si post nupţială la cei cu reproducere de, tip aspis. Năpârlirea nu este influenţată de cantitatea de hrană, care joacă un rol secundar, ci mai ales de temperatura mediului. În condiţii optime actul în sine durează relativ puţin, aproximativ 10-20 minute. Trebuie menţionat un proces fiziologic care se produce cu câteva zile înainte, pus în evidenţă prin culoarea închisă a învelişului extern si totodată de opacizarea acestuia. În zona plăcilor ventrale si a zonei orbitale. Mediul concură prin două componente: temperatura, care trebuie să fie cu 3-4 grade mai ridicată si prin umiditate care se pare că accelerează procesul.Starea de sănătate a animalului după unii autori este pusă în evidentă de o năpârlire completă, astfel încât învelişul să se desprindă în totalitate de corp.

Hibernarea. În biotopurile propice, viperele hibernează izolat, în aceste zone aglomerările fiind rare. În regiunile cu ierni reci, cu adăposturi bune, aglomerările viperelor devin o regulă. De remarcat este faptul că indivizii unei populaţii hibernează în acelaşi adăpost. Toamna, adulţii intră primii în adăposturi iar din septembrie până în noiembrie în afara adăpostului nu mai pot fi întilnite decât exemplarele tinere. Primăvara ies mai întâi masculii, la speciile cu spermiogeneza vernală, apoi femelele reproductive si la urmă femelele neproductive cu juvenilii.Hibernarea necesită o temperatură optimă de 4°C.Şarpele în perioada de hibernare

Reproducerea. Majoritatea viperelor sunt ovipare, oviparitatea fiind considerată un caracter primitiv. Unelespecii din zonele calde au rămas la acest stadiu, însă speciile din ţara noastră fac parte din categoria speciilor vivipare. Vitelogeneza la viperele europene este vernală şi depinde de rezervele lipidice ale femelei. Cu cât greutatea corpului gras va fi mai mare cu atât este mai mare numărul de foliculi care se dezvoltă. La masculi se

remarcă două tipuri de cicluri sexuale: tipul berus care cuprinde speciile Berus, Ammodytes, Ursini si la care spermatocitogeneza este vernală, acuplarea este unica si are loc primăvara târziu, (întodeauna după năpârlire) si tipul aspis unde spermatocitogeneza este continuă. La acest tip, spermiogeneza are loc la sfârşitul verii în luna a treia si a noua si există două acuplări, una toamna si alta primăvara la ieşirea din hibernare. Pentru reproducerea viperelor în natură este necesar un raport dintre masculi si femele de 5/1. In literatura de specialitate studiată nu am găsit date referitoare la aceastăproblemă. O explicaţie posibilă ar fi aceea că femelele stând mai mult timp la soare în timpul verii, probabil că sunt supuse agresorilor mai mult decât masculii. În perioada aprilie si începutul lui mai, au loc jocuri nupţiale urmate de împerechere si fecundare a femelelor adulte. Perioada de acuplare se întinde între sfârşitul lunii martie si sfârşitul lui mai, continuându-se până la începutul lunii iunie în funcţie de condiţiile climatice. În această perioadă au loc jocurile nupţiale care de fapt sunt lupte rituale între masculi. Femelele reproductive lasă pe sol substanţe aderente care atrag masculii. Acesta este modul de formare a „ghemelor”de şerpi.Ovulatia la femele se produce independent de condiţiile de mediu si se petrece la începutul lunii mai, sfarsitul lunii, iunie. Acuplarea este variabilă, actul putând dura de la 15-20 minute la una două ore. Gestatia are o durată determinată de temperatura mediului. în natură acest proces durează la Vipera aspis între 97-133 de zile, iar la Vipera berus între 85-121 zile. În acest timp femela asa cum s-a mai spus caută locuri însorite unde stă nemişcată timp îndelungat. Proporţia de femele gestante la o populaţie de viperă aspis este de 34% iar la o populaţie de viperă berus este de 50%. În unele regiuni nordice, acest procent poate fi şi mai mare. Condiţiile de mediu nu acţionează asupra numărului de pui si nici asupra greutăţii puilor, ci numai asupra duratei de gestaţie si a perioadei dintre gestatii. Femelele europene de vipere îsi rezervă un an pentru vitelogeneza şi gestaţie si un an sau doi pentru refacerea rezervelor de lipide.Biologii au constatat că temperatura corpului unei femele gestante de viperă este cu 2°C mai mare decât a celorlalţi indivizi. Naşterea puilor are loc între sfârşitul lunii august si începutul lui octombrie. După naştere, puii sunt înveliţi într-o membrană pe care o îndepărtează imediat. Numărulde pui depinde de specie, astfel Vipera monticola 1-2, Vipera ammodytes 9-10. Puii au majoritatea funcţiilor vitale, active imediat după naştere (excepţie făcând funcţia sexuală), iar rezervele lor de hrană sub forma grăsimii le conferă acestora o autonomie de câteva luni de zile.Puii de viperă. Mortalitatea puilor după naştere diferă în funcţie de greutatea lor. Din acest punct de vedere puii de Vipera ammodytes, în greutate de mai puţin de 5 g, au o mortalitate de 60%, pe când cei cu o greutate de peste 9 g au procentul de mortalitate după naştere, 0%. Odată veniţi pe lume, puii de viperă îsi încep propria activitate independent de părinţii or, căutându-si propriul teritoriu. Dacă naşterea a avut loc toamna târziu, puii nu vor mânca decât în primăvara anului următor. Acesta este motivul pentru care greutatea la naştere a puilor este determinantă pentru supravieţuire. Lungimea la naştere este cuprinsă între 13-15cm. Coloritul si desenul dorsal este complet, puiul ştiind să-si caute hrana şi să o vâneze. El posedă capacitatea de a secreta venin, cu toate că acesta este la început în cantitate mică si mult diluat. Comportamentul puilor este dezinvolt, curajos, mişcările lor find rapide si neprevăzute. Dacă este deranjat, puiul sâsâie puternic. Asa cum s-a mai arătat ciclurile de hrânire la juvenili, sunt mai dese decât la adulţi, hrana jucând un rol major în creşterea si dezvoltarea acestora. Timpul de maturizare a unui pui de viperă, până ajunge la prima reproducere, este de 2-3 ani.

ADAPTABILITATEA ÎN CONDIŢII DE CAPTIVITATE

Se cunoaşte că reptilele au supravieţuit marilor schimbări climaterice, datorită posibilităţii remarcabile de adaptare. Aceste modificări majore ale climei s-au produs totuşi, într-un interval mare de timp care nu a solicitat individul, ci specia. În concluzie, pentru menţinerea în captivitate a viperelor trebuie creat un microclimat specific. După scopul propus; imitarea condiţiilor de mediu natural în terrarii sau incinte de creştere este diversă. O singura idee trebuie subliniată înainte de a dezvolta acest capitol si anume că oricât ne-am strădui în a imita natura, rezultatul nu poate fi decât o copie, cu neajunsuri mai mari sau mai mici. Animalele sunt constrânse să-si modifice comportamentul, dar nu departe de limitele naturale ale acestora. Deoarece majoritatea spatiilor de creştere artificială suferă cam de aceleaşi inconveniente, vom sistematiza acest capitol după unii factori si unele elemente de mediu ce trebuie să intereseze pe crescător.

Temperatura. În funcţie de temperatură se derulează majoritatea activităţilor fiziologice ale animalului. Variaţiile de temperatură, se desfăşoară pe trei perioade de timp: una anuală (anotimpuri), una zilnică (ziuacald, noaptea rece) si una diurnă (dimineaţa rece, la amiază cald şi seara rece). Deoarece reptilele au un sistem de termoreglare primitiv, limitele de temperatură trebuiesc cât mai riguros păstrate. Suprimarea variaţiei anuale de temperatură alterează: ciclul de hibernare, ciclul sexual, ciclul de năpârlire. Vipera aspis pusă să aleagă între a-si petrece iarna într-un terariu cu condiţii optime si un terariu exterior cu adăpost pentru hibernare, a ales hibernarea. Prin repetarea experienţei s-a ajuns la concluzia că in 85% din cazuri, animalul alege hibernarea. Viperele europene îsi încep locomotia la 4°C, digestia la aproximativ 20°C iar activităţile specifice legate de reproducere se desfăşoară normal de la 20°C. Sunt de remarcat anumite exigente proprii unor specii. Temperaturile din timpul zilei ajută viperele să-si ridice temperatura corpului până la o anumită valoare, apoi rămâne oscilantă în jurul acestei valori pe tot parcursul zilei. Noaptea temperatura animalului scade, fiind cu puţin mai mică decât temperatura substratului. Temperatura joacă un rol determinant în procesul digestiei. în prima zi după ingerarea prăzii temperatura trebuie să fie de 32,4°C(medie) si apoi aceasta trebuie să scadă treptat până la 30,5°C, când stomacul este gol. Temperatura maximă suportată spontan este cuprinsă între 35-36,5°C; peste această temperatură, viperele regurgitează hrana, pentru că altfel aceasta ar fermenta si ar conduce la moartea animalului. Majoritatea speciilor europene de vipere încep să mănânce doar la 25°C, singură Vipera berus acceptă hrana la 15°C si o digeră la 10°C. Primavara în vederea desfăşurării în bune condiţii a ciclurilor sexuale (atât la masculi cât si la femelă) este indicat să se menţină o temperatură constantă mai mare de 20°C.Umiditatea. Acest parametru trebuie menţinut între 60-80% si de el depinde starea generala de sănătate a animalului. O umiditate anormală provoacă o năpârlire discontinuă si conduce în timp la diferite boli. Din acest punct de vedere reptilele sunt rezistente si pot suplini lipsa umidităţii atmosferice prin folosirea vaselor de adăpat.Iluminarea. Lumina nu este absolut necesară. La hrănire funcţia de orientare către prada este preluată desimţul olfactiv şi de aparatul Jacobson. În zilele cand viperele se însoresc practic ele folosesc numai radiaţiatermică, fiindu-le indiferente radiaţiile din spectrul vizibil. Este ştiut de alt fel că reptilele în general au simţul văzului destul de slab.Substratul. Numim substrat materialul pe care îl aşezăm în interiorul terariului ca asternut. Chiar dacă nu organizăm un substrat care să semene cu cel de pe care am recoltat animalul, totuşi este bine să respectăm unele reguli. La năpârlire, şerpii, în

general se ajută de elemetele de decor pe care le găsesc în apropiere. Un spaţiu care este lipsit de pietre sau un substrat pe care învelişul animalului nu aderă, poate influenţa năpârlirii. De asemenea trebuie avute în vedere şi măsurile de zooigienă (curăţirea fecalelor, de exemplu) care nu pot fi puse uşor în practică în cazul unui substrat necorespunzător. Este bine să se folosească pietrişul de râu, nisipul de râu şi cu precauţie, talazul de brad care de multe ori se agaţă de şoarecele dat ca hrană, împiedicând îngurgitarea acestuia.

AMENAJAREA UNEI CRESCĂTORII DE VIPERE

1.AMPLASARE ŞI DOTAREAmplasarea spaţiului de creştere. Zona în care se poate amenaja o crescătorie de vipere în vederea colectării veninului acestora, trebuie aleasă în concordantă cu scopul propus si ţinând cont de tot complexul de factori de ordin general şi local. Pentru o bună încadrare de ansamblu si pentru asigurarea microclimatului corespunzător, este necesar să se ia în considerare factorii de ordin topografic. Pentru realizarea acestui deziderat, crescătoriile de vipere se vor amplasa cât mai izolat de localităţi. Crescătoria trebuie să aibă posibilităţi de acces cu mijloace auto. Alimentarea cu energie electrică a crescătoriei permite utilizarea aparaturii necesare procesului de producţie. Dimensionarea crescătoriei trebuie să fie în deplină concordanţă cu volumul de muncă ce se va desfăşura în el pe tot parcursul anului.Încălzirea spaţiului este una din cerinţele de bază pentru buna desfăşurare a activităţii zilnice în camera de creştere a şoarecilor, a viperelor, de reproducere a acestora şi în spaţiul unde se face extragerea şi prelucrarea veninului. Sistemul de ventilaţie trebuie prevăzut cu filtre pentru a nu permite vehicularea in laborator a agenţilor patogeni.Materialele de construcţie, mai cu seamă acelea din interiorul laboratorului, trebuie să permită o spălare şi dezinfectare, uşoară. Prin construcţie, crescătoria trebuie să aibă cel puţin trei zone de activitate: spaţiul de creştere a şoarecilor, spaţiul de creştere a viperelor şi spaţiul de extragere şi prelucrare a veninului. Compartimentele si dotările aferente depind de volumul zilnic a activităţii precum şi de numărulde vipere.Instalaţii. Instalaţiile sanitare sunt compuse din chiuvetă pentru spălarea cu apă a vaselor şi instrumentelorutilizate. Iluminatul şi, circuitele de alimentare cu energie electrică se vor realiza astfel încât să se prevină accidentele de muncă şi incendiile. În spaţiul de creştere a viperelor se va elimina pe cât posibil utilizarea aparatelor alimentate prin cabluri şi prelungitoare. Se vor optura găurile, fantele, crăpăturile existente înpereţi şi în pardoseală. Se vor elimina spaţiile de sub mobilier astfelîncât animalele ce pot ajunge accidental pe sol, în încăpere să nu poată evada sau să se ascundă. În spaţiul de creştere se vor utiliza numai obiectele de mobilier strict necesare şi dacă este posibil acestea să fie suspendate de pereţi. Ferestrele vor fi prevăzute cu plase de protecţie iar pragurile uşilor vor fi înălţate cu cel puţin 60 cm. încăperile se vor păstra închise şi se vor afişa anunţuri de avertizare atât în interior cât şi în exterior.Organizarea spaţiului. După scopul urmărit (producţie de venin, reproducere, expunere) spaţiul trebuie să asigure animalului minimul necesar locomoţiei. Viperele pot fi ţinute individual sau în comun. Deoarece pentru producţia de venin, exigentele legate de eficientă intră de cele mai multe ori în conflict cu preferinţele animalului, se optează pentru o densitate mare şi o întreţinere uşoară. Terariile din sticlă cu suprafaţa de 1, 2, 4, 6 mp sunt bune pentru expunere si observarea activităţii de reproducere, dar ridică probleme de menţinere a curăţeniei.

Terariile din sticlă sunt casante şi nu asigură o securitate corespunzătoare. Cutiile din plastic (plexic) au avantajul că sunt mai puţin casante, materialul putându-se lipi,

nefiind nevoie de rame din cornier terariul va deveni mai uşor. Plasa montată lateral împiedică observarea, îngreunând construcţia, în schimb îi conferă un plus de securitate. Cutiile cu colturi sunt greoi de curăţat si dezinfectat. Terariile mari sunt greu de stivuit. Din aceste considerente au rezultat soluţii tehnice mixte care răspund mulţumitor cerinţelor.Hrana. Un alt factor, important ce contribuie la menţinerea animalului în condiţii artificiale este hrana. Meniul unei vipere chiar în condiţii naturale, nu este prea diversificat si de aceea nu, sunt multe posibilităţi ceea modifica. Un alt aspect este faptul ca vipera îşi ucide prada înainte de a o consuma, prin înveninare, din acest punct de vedere, veninul este totodată o "amprentă", a individului. De exemplu, un şoarece muscat de o vipera devine "proprietatea" acesteia. Este posibil ca înveninarea să fie un stadiu pregătitor al alimentului (deocamdată acest aspect poate fi privit ca o ipoteză). Cert este că prada este refuzată de alt individ, în afara celui care a muscat-o. O altă constatare, de data aceasta confirmată ştiinţific este că proprietăţile fizico-chimice ale veninului depind în mare măsură de hrană.Viperele în captivitate pot fi hrănite cu şoareci albi de crescătorie, şoareci sălbatici, pui de hamsteri, pui de o zi de găină; încercările de a hrăni viperele cu sopârle, pui de broască, ouă de găină nu au dat rezultate. Şoarecii albi (albinosi) sunt o soluţie optimă de hrânire deoarece aceste animale cu modificări genetice induse voluntar de cercetători, au un comportament blând. Creşterea în laborator a şoarecilor albi va fi tratată într-un capitol separat.Asigurarea cu apa. Apa este un element vital pentru orice animal. În condiţiile naturale viperele îsi găsesc cu uşurinţă apa; în captivitate aceasta trebuie asigurată de îngrijitor. Apa potabilă este suficient de pură pentru a satisface exigentele viperei. O mică problemă apare la distribuirea porţiei si la înlocuirea apei stătute. Vasul trebuie să fie suficient de stabil pentru ca animalul să nu-l verse în mişcare. În unele crescătorii am văzut tăvi din plastic care au o buna stabilitate, în altă parte am văzut folosite pahare fixate de rama terariului. De reţinut este faptul că apa trebuie schimbată de fiecare dată cind îngrijitorul observă că animalul a transportat involuntar impurităţi sau fecale în aceste vase.Confecţionarea terariilor. Terariile pentru vipere pot fi confecţionate din diverse materiale si în diferite modele, în funcţie de scopul urmărit. În literatura de specialitate sunt date două tipuri de terarii: unul de laborator, de dimensiuni mai mici (suprafaţa de 0,25 - 0,50 mp) dotat cu instalaţii de: încălzire, iluminare, umiditate si aerisire si unul exterior (de 2 - 4 - 6 mp), cu pereţii de sticlă si/sau plasă de sârmă, amenajat într-un mediu care să imite condiţiile naturale.Pentru studiul nostru prezentăm trei variante care au fost deja experimentate. Terarii confecţionate din P.A.L. de 18 mm grosime, de dimensiuni: L=50 cm, 1=50 cm. Fiecare terariu a fost dotat cu o lampă (reflector foto), care asigură cu ajutorul unui transformator cu cursor, prin intermediul unui bec normal de 40 W, o temperatură reglabilă, între 15 si 33°C; au fost folosite în cadrul Muzeului de Ştiinţe Naturale Deva. Substratul (nisip, pietriş) a fost aşezat pe o folie de plastic pentru ca eventuala umezire a lui să nu degradeze P.A.L.-ul; în fiecare cuşcă există un vas Petri cudiametrul de 15 cm, pentru a asigura necesarul de apă si umiditate în interiorul terariului. Aerisirea se asigură printr-o serie de orificii, făcute în jumătăţile superioare ale pereţilor cuştilor (anterior si posterior). Accesul la animal se face prin intermediul unei uşi, care corespunde cu jumătatea superioară a peretelui anterior, s-a ales această soluţie pentru ca terariile să poată fi suprapuse, economisindu-se astfel mai mult spaţiu înlaborator. Temperatura este verificată cu ajutorul unor termometre, care sunt instalate în interiorul terariilor. Înregistrarea temperaturii si a umidităţii în terarii se face cu ajutorul unui termohidrograf, care poate fi instalat în interiorul cuştilor. .O altă variantă, aplicată, în cadrul crescătoriei experimentale din Vistea - judeţul Cluj, constă din bazine

având h = 100 cm ,L = 200 cm şi l = 100 cm realizat din profil metalic cu pereţii din sticlă si protejaţi cu plasă metalică la exterior. Capacele au fost realizate tot din profil metalic, fiind montate pe un sistem culisant pe role. Suprafaţa de asezare a fost realizată din tabla, peste care s-a aşezat un substrat format din pietriş si roci de calcar. Încălzirea s-a realizat cu lămpi tip foto aşezate pe trepiede înalte de 30 cm si echipate cu becuri normale de 40-60 W. În interiorul acestui spaţiu pot fi crescute cca. 30-35 de vipere. Vasul de administrare a apei constă dintr-o tavă din material plastic de dimensiuni 25/40/3 cm. Hrănirea viperelor se face în comun, la perioade regulate de timp. Avantajul metodei este că animalele au spaţiu suficient pentru locomoţie, îşi pot alege o zonă de temperatură corespunzătoare, dar exista si un dezavantajprin faptul că nu mai poate fi făcută o urmărire individuală a viperelor.A treia variantă, experimentată; în Braşov, constă din baterii de creştere individuală a viperelor. Animalele un fost izolate în cutii confecţionate din material plastic având capacele din plexic transparent. Suprafaţa de aşezare de 255 cm2 fiind rotundă, permite animalului să ia o poziţie comodă. În cutie se aşează un substrat de nisip sau talaj de brad si un vas mic cilindric fixat de cutie printr-o brăţară pentru apa. Cutiile se aşează în lăzi confecţionate din PAL gros de 2 cm, pe două rânduri, sub ele aşezându-se rezistente electrice , de mică putere si cu o suprafaţă, radiantă mare. Aceste rezistente au fost confecţionate în laborator si au fost calculate încât să se încălzească până la o temperatură maximă de 35°C, în regim continuu de funcţionare. Într-o ladă cu dimensiunile 122/480/430 cm se pot aşeza până la 20 de cutii. Pentru controlul riguros al temperaturii am folosit un termostat electronic care a permis reglarea acesteia cu o tolerantă de +/- 0,5 °C. Avantajul acestei metode de creştere este că permite o observare individuală a viperelor si o întreţinere bună a spatiilor, dar există si un dezavantaj prin faptul că metoda implică multă manoperă pentru întreţinere.

2.APARATE, DISPOZITIVE SI INSTRUMENTAR

Instalaţia de ambalare în vid. Păstrarea veninului, după ce acesta a fost uscat, este bine să se facă în fiole din sticlă închise sub vid si care se etichetează corespunzător. Această instalaţie se poate astăzi procura relativ uşor interesându-ne la agenţii economici care utilizează acest procedeu în tehnologia lor. Majoritatea întreprinderilor de medicamente au în dotare astfel de instalaţii. De asemenea, industria alimentară utilizează frecvent astfel de procedee. Instalaţia de uscare a veninului în mod curent - uscareaveninului se poate efectua absorbind apa, prin procedee chimice, la temperaturi scăzute. Este de remarcat faptul că probele de venin analizate de către I.C.C.F Bucureşti si a căror rezultate le prezentăm în acest material, au fost uscate la temperatura de 25°C printr-un procedeu chimic si apoi păstrarea s-a făcut într-un frigider obişnuit.Liofilizator. Acest aparat permite uscarea veninului prin tehnica vidului, conferind, produsului calităţi superioare. În principiu veninul este transformat din stare lichidă în stare solidă prin evaporarea apei datorită scăderii temperaturii punctului de fierbere într-o instalaţie de vidare.Congelatorul. Menţinerea caracteristicilor veninului timp îndelungat, depinde de existenta în laborator a unui congelator capabil să coboare temperatura cel puţin până la 0°C. In acest congelator se mai păstrează si serul antiviperin pe care-fiecare crescătorie trebuie să-l posede.Etuva. Pentru extragerea veninului si prelucrarea acestuia sunt necesare vase sterile . Realizarea sterilizării sticlăriei într-un laborator cu volum redus de activitate, o simplă oală de presiune si o etuvă sunt suficiente.

Balanţe si vase de măsurat. Pentru cântărirea veninului trebuie folosită o balanţă de mare precizie. Substanţele în stare lichidă se porţionează cu ajutorul vaselor de măsurat din sticlă sau din material plastic. Ele pot fi de diferite forme si mărimi. Printre acestea se pot menţiona: sticlele, carafele, vasele Erlenmeyer, cilindri, pahare Berzelius, eprubete, pipete, siringi gradate.Dispozitiv electronic de termostatare. Cei care au cunoştinţe de electronică îsi pot concepe singuri un termostat care să satisfacă exigentele de încălzire a spatiilor de creştere a viperelor. Complexitatea acestor scheme poate pleca de la utilizarea a trei tranzistori si până la folosirea unei scheme bazate pe un microprocesor. În acest caz, pe lângă funcţia de bază, aceea de a menţine o temperatură constantă într-o incintă, se pot monitoriza mai multe puncte de citire a temperaturii. Este posibil să se introducă praguri de alarmare si avertizare şi chiar se pot crea electronic cicluri diurne, zilnice si anualele temperatură. Noi am obţinut rezultate mulţumitoare (o mortalitate anuală de sub 5%) cu o schemă elementară de termostat. Nu trebuie neglijat nici comerţul cu astfel de aparate care pune la dispoziţie o diversitate de termostate cu afisaje electronice de temperatură, care mai de care mai sofisticate; inconvenientul rămâne preţul.Băt herpetologic folosit în teren. Un mâner de lemn de 40 - 50 cm. , în vârful căruia este pusă o sârmă de otel dreaptă, lungă de 30-40 cm., iar pe ultima porţiune (8 - 10cm) îndoită în unghi drept. Peste cârligul din sârmă este indicat să se aşeze un tub din PVC sau cauciuc, pentru a atenua zgomotul (pe stâncă ) si pentru a proteja animalul.Băt herpetologic folosit în laborator. În realitate este o tijă metalică cu diametrul de 5 mm şi în lungime de 450 mm, cu capătul îndoit ca şi la băţul utilizat în teren. La capătul de prindere se ataşează un mâner scurt din lemn. Acest instrument este mai uşor de manevrat si foloseşte la fixarea animalului pe masa de lucru.Pensa herpetologică mică. Se aseamănă cu o pensă chirurgicală cu o lungime de 200 mm şi cu capetele braţelor turtite pe o lungime de 50 mm. Acest instrument se foloseşte pentru imobilizarea viperelor cu dimensiuni mici, a puilor si a juvenililor.Pensa de teren. Lungimea acesteia este de 450 mm, şi spre deosebire de pensa mică are capetele îndoite într-un unghi de 45° fată de planul braţelor. Acest unghi permite fixarea animalelor în teren cu mai multă uşurinţă fără să ne aplecăm.Pensa de laborator. Are o lungime de 320 mm , capetele de fixare îndoite la un unghi de 45° dar si răsucitefaţă de planul braţelor cu un unghi de 90°. Acest instrument este foarte des utilizat pentru fixarea animalului pe masa de lucru, permitindu-ne apoi prindera acestuia cu mână.Penseta mica. Este utilizată, pentru diferite operaţii de lucru cu puii, pentru curăţat, resturile după năpârlire,sau, de exemplu, atunci când trebuiesc extraşi colţii care se mai rup în timpul operaţiei de "mulgere". Lungimea pensetei este de 120mm.Penseta mare. Are o lungime de 180 mm si este folosită la prinderea şoarecilor. Deoarece uneori este necesar să se stimuleze interesul viperei pentru hrană, cu acest instrument îngrijitorul poate balansa provocator şoarecele până când vipera îl muşcă.

3.ALCĂTUIREA BIOBAZEI DE VIPEREColectarea viperelor din teren. Deplasările în vederea colectărilor trebuiesc făcute în grup de cel puţin două persoane. Manevrarea animalelor proaspăt capturate fiind dificilă pentru o singură persoană. Materialele necesare recoltării sunt: saci de pânză groasă, pense de teren, băţ herpetologic. Persoanele trebuie să poarteîncălţăminte adecvată : bocanci de munte sau cizme de cauciuc. Una din dificultăţile în ceea ce priveşte recoltarea viperelor, constă în identificarea biotopurilor specifice si a perioadei optime pentru recoltare. Referitor la biotipurile specifice, trebuie să

amintim că pe un masiv calcaros, viperele se vor găsi cu preferinţă în părţile expuse spre sud, iar în număr mare,doar în locurile ferite de vânt. În majoritatea cazurilor acestea coincid cu locurile de hibernare. În ceea ce priveşte perioada optimă pentru recoltare, putem afirma că după ieşirea din hibernare, avem cele mai mari şanse, pentru că deşi sunt slăbite, ele vor începe să mănânce imediat. În apropierea locurilor de hibernare, am reuşit să colectăm 12 exemplare, pe o suprafaţă de 25 m pătraţi, în 4 ieşiri consecutive. Lipsa vegetaţiei este un avantaj mare pentru noi, întrucât le putem descoperi mult mai repede. Perioada de reproducere (aprilie - mai), este caracterizată la vipere prin deplasări în teren în căutarea partenerului, urmate de acuplare. Deşi am efectuat multe ieşiri în teren în aprilie - mai 1990 (Turnu Severin , Moldova Veche , Pescari - jud. Caras - Severin , Govajdie, Balsa ,Cheile Crivediei, Munţii Retezat , jud. Hunedoara), nu am reuşit să colectăm decât puţine exemplare într-unsingur loc, la Balsa în nişte chei foarte abrupte , din calcar, am reuşit să cuprindem o aglomerare de 5 vipere ( patru masculi si o femelă ), adunaţi pentru împerechere. După această perioadă, în care nu prea se hrănesc,viperele încep să vâneze intens , pentru a-şi putea reface rezervele de lipide . Femelele sunt cele mai des observate, pentru că stau mai mult la soare, unde gestează.Colectarea propriu-zisă constă din : imobilizarea animalului cu băţul herpetologic, direct cu pensa (în acest caz: cât mai aproape de cap ) sau poate fi prinsă de vârful cozii (cu atenţie) pentru a nu se întoarce să muşte. Apoi va fi pusă într-un loc mai accesibil, potecă, drum sau loc drept. Aceasta manevră, se face cu mâna îndepărtată de corp si miscând-o încontinuu, pentru a dezechilibra, animalul, care altfel poate musca.Următoarea,etapă este imobilizarea capului, care se face cu ajutorul pensei, cu multa atenţie , pentru că vipera poate sări să muşte. În sfârşit, odată imobilizat capul, animalul nu mai prezintă pericol, putând fi prins cu mâna, imediat de după cap . O greşeală de câţiva milimetri îl poate costa viata pe cel care nu se conformează, pentru că vipera are gâtul foarte mobil, colţii veninoşi si poate foarte uşor să muşte de deget. Odată prinsă de după cap,ea poate fi studiată si pusă în sacul de pânza care fiind de culoare închisă o tine în întuneric si ea nu va musca. Poate rezista fără apă câteva zile, dacă temperatura este scăzută, iar fără hrană, câteva luni de zile.Lucrul cu viperele. Întreţinerea viperelor nu necesită un efort atât de-mare ca în cazul şoarecilor. Odată asigurate condiţiiie de mediu, este necesar hrănirea lor în funcţie de dimensiunea, starea fiziologică şi apetitul fiecărui individ. De exemplu, înainte de năpârlire, animalul refuză hrana, pe când, în primele zile după năpârlire este foarte lacom si înghite imediat şoarecele. În perioada de reproducere, de asemenea nu prea mănâncă. La puii de viperă si la indivizii tineri este necesar să li se asigure o hrană corespunzătoare dimensiunii lor (pui mai mici şau mai mari de şoareci). Îndepărtarea excrementelor din fiecare cuşcă se faceprin punerea animalului într-o altă cutie închisă. Manevrarea animalului se face cu ajutorul băţului herpetologic sau cu mâna înmănusată, cu precauţie, fără a-l brusca.Pentru extragerea veninului este nevoie de două persoane: una prinde animalul de după cap si cu cealaltă mână îl pune să muşte cu colţii veninoşi într-o eprubetă sauun alt vas de sticlă. Cealaltă persoană tine de corpul animalului pentru a nu se zbate. Extragerea veninului presupune masarea glandelor veninoase dinspre înapoi spre înainte, cu degetul mare si cu cel arătător. O mică neatenţie poate determina schimbarea poziţiei capului animalului care, având colţii scoşi (si putându-i mişca independent), poate destul de uşor să muşte degetele celui care extrage, veninulImunizarea naturală. În toate cazurile în care se manevrează viperele, este necesar să se lucreze cu foarte mare grijă fără a se face mişcări bruşte sau a le lovi. Unele dintre ele, din fericire un procent scăzut, ramân agresive mult timp după capturare. Până în prezent nu există ser antiviperin ,în ţară si o muşcătură poate fi fatală.

Singura modalitate de a preîntâmpina o eventuala înveninare a fost aceea că personalul care lucrează direct cu animalele să se lase muscat; la intervalul de 6 luni, de pui de viperă nou născuţi sau de câteva luni. Este cunoscută în literatura de specialitate această practică, dar nu o recomandăm.S. Bruno consideră (Retili d'ltalia, 1977 ) că sunt necesare 7-15 doze pentru ca un individ să devină imun. În cadrul laboratorului una dintre persoane a fost muscată de un adult de viperă ammodytes; având la activ 5 muşcături de pui a aceleaşi specii; a scăpat fără prea mari urmări (o zi spitalizare, datorită exigentei medicilor de a o tine sub observaţie, pentru că ser antiviperin nu aveau). Mâna muşcată sa umflat, până la umăr, au apărut unele simptome generale (greaţă, vărsături, transpiraţie) care au dispărut a doua zi.Raportul cu omul. Poveştile, superstiţiile, frica si ignoranţa manifestată de popoarele occidentale si în special cele de origine latină, faţă de vipere, justifică abundenta tratatelor referitoare la acest subiect.În general şerpii, sunt considerate în Orient, simboluri falice de virilitate, sau prudentă, înţelepciune,nemurire transcendentă , etc. Uneori vipera este mâncată pentru a fi dobândită imunitatea împotriva veninului ei. Medicina homeopată utilizează frecvent venin de viperă, în special de Vipera aspis, în dilutii de la 1/100 (sau mai mici), contra epilepsiei, hemoragiei la menopauză, cangrenelor, ulcerelor, anginei difterice, icterului, hemofiliei, pneumopatiilor, etc : Veninul de viperă ammodytes a fost experimentat cu succes contra holerei, tetanosului, leprei, elefantiazisului etc.

4.ALCĂTUIREA BIOBAZEI DE ŞOARECIÎn vederea alcătuirii biobazei de şoareci sunt necesare următoarele: animale vii, (care pot fi procurate de la Institutul V. Babes din Bucureşti si de la Institutul de Igienă Cluj Napoca), borcane cu diametrul de 25 cm si cu înălţimea de 30 cm, talas, rumeguş de conifere, procurat de la atelierele de tâmplărie si hrană pentru şoareci. Comportament. Şoarecele este un animal activ la întuneric, chiar dacă ciclurile unei zile de întuneric si lumină sunt artificial inversate. El îşi va petrece o parte din timp făcându-şi toaleta. Acesta trebuie considerat comportamentul lui normal si nicidecum o consecinţă a infestări cu ectoparaziti. Stresul rezultat din deranjarea animalelor pentru a fi prinse, sau când animalele se bat între ele, influenţează negativ asupra ritmului biologic de creştere.Manifestările agresive pot apărea fie între doi masculi sau doua femele cât si în cadrul cuplurilor de diferite sexe. De regulă masculii se încaieră în prezenta femelelor aflate în călduri, dar si femelele, mai ales cele cu pui, introduse în aceeaşi cuşcă, se bat adesea între ele destul de aprig. De asemenea femelele, se arată mai liniştite când sunt gestante si mai fricoase când se află în perioada de lactatie sau înainte de fătare.Şoarecele se adaptează relativ repede dacă temperatura încăperilor, lumina, liniştea, aşternutul si hrana sunt în limitele corespunzătoare si se menţin astfel mereu constante.Monta, gesţatia si fătarea. Monta poate avea loc în grup, sau individual. Astfel, unii autori recomandă tipul de monta în grup de doua trei femele si un mascul, care sunt introduşi într-un borcan. Aici se menţin 9 zile, respectiv două cicluri oestrale, după care femelele se separă în câte un borcan de maternitate, iar masculii se folosesc pentru alte monte. Gestatia la femelă durează între 15-17 zile, de regulă 16 zile. Prezenta fetusilor în uter poate fi sesizată prin simplu examen clinic (vizual) sau prin palpare începând din a 7-a zi după montă. În orice caz, în a 9-a zi fetusii se simt la palpare fiind bine dezvoltaţi, iar abdomenul femelei estemult mărit. Actul fătării se realizează în circa 30 de minute, ori mai mult. Expulzarea

fetusilor se produce ritmic, la intervale scurte, de câteva minute, timp în care femela îsi aranjează culcuşul din talas si se adapă din când în când. Numărul puilor nou născuţi diferă, fiind de 4 -10 la o fătare. Femela rămasă fără pui intră în călduri în cel mult 4-5 zile.Creşterea si înţărcarea puilor. Puii nou-născuti ai şoarecelui sunt depuşi în culcuş de mama lor, care îi adună cu gura de prin diferite locuri ale borcanului. La această vârstă ei nu au pâr pe corp, ochii sunt lipiţi, dar se întrezăresc ca două pete sub pielea transparentă. În a 8-a zi părul începe sa crească pe corp pentru ca după 14 zile blana să fie formată. Tot acum le apar ochii si li se poate determina sexul; masculii prezintă testicule sub forma unei pungi bilobate sub coadă, iar femelele, două rânduri de puncte albe pe abdomen care indica locul viitoarelor mamele. S-au semnalat cazuri cînd femela si-a mâncat puii în perioada de alăptare, în special în primele două săptămâni. Se pare că acest lucru se datorează unor stări patologice, deficiente în alăptare etc. După 15 zile puii devin vioi si atunci când sunt luaţi în mâna sunt destul de greu stăpâniţi, căci se zbat si adesea alunecă printre degete, sărind în gol fără nici o precauţie.Înţărcarea are loc de regulă, la 24 - 25 de zile ( uneori si mai târziu ) când puii se separă complet de mama,fiind introduşi în spatii separate de creştere pentru tineret. Apoi, după 4 -5 zile, femela intră în călduri si se dă la montă.

EVOLUŢIA CREŞTERII ÎN GREUTATE A ŞOARECELUIla naştere.......................................................................1,5 gla 4 zile......................................................................... 2,2 gla 7 zile........................................................... ..............2,9 gla 19 zile...........................................................................8 gla 25 zile ............................................. ..........................12 gla 30 zile.........................................................................22 gla 40 zile.........................................................................27 gla 50 zile.........................................................................33 gÎmperecherea animalelor bătrâne între ele a dus în multe cazuri la gestatii aparente si adesea condiţionate, cu rezultate slabe (34%), ca urmare a tulburărilor în conţinutul hormonal. Împerecherea femelelor tinere cu masculi bătrâni este cea mai nerentabilă (26% fecunditate). Dimpotrivă, împerecherea femelelor bătrâne cu masculi tineri ridică proporţia fecundităţii la 53%. Cele mai bune rezultate leasigură înmulţirea şoarecilor tineri între ei (58%). De regulă, şoarecii masculi se menţin în stare deprocreare până la vârsta de 1,5-2 ani, deşi s-au semnalat cazuri de monte reuşite si după vârsta de 2 ani, evident ca excepţii.Lucrul cu şoarecii de laborator. Întreţinerea şoarecilor de laborator constă în asigurarea hranei, temperaturii si curăţeniei lor. Hrana este administrată odată la 24 ore si nu necesită manevrarea animalelor. Temperatura, pe timpul iernii se poate asigura cu ajutorul unei sobe de teracotă. Curăţenia este asigurată prin schimbarea stratului de talas periodic (odată la 4-6 zile ), urmată de spălarea si dezinfectarea fiecărui borcan. Este necesar ca puii născuţi să nu fie atinşi de îngrijitor, pentru că femelele nu-i vor mai îngriji. Un pui ajunge la reproducere în 2 luni.

VENINUL, PRODUCERE SI VALORIFICARE

1. APARATUL VENINOSDinţii si aparatul veninos. Maxilarul, fiind legat mobil de osul prefrontal, de fiecare dată când arcul format din osul transvers si pterigoid, se deplasează înainte, execută o rotaţie în jurul propriei axe, determinând erecţia dintelui. Acesta formează atunci cu palatinul, un unghi drept sau optuz, si iese în afara extremităţii interioare a

botului. Când şarpele închide gura, maxilarul descrie o mişcare de rotaţie în sens invers si dintele revine la poziţia iniţiala, asezându-se de-a lungul palatinului. Dinţii viperidelor sunt acoperiţi cu un: strat gros de smalţ si nu sunt implantaţi în alveole separate ci sudaţi cu osul.Rareori pe maxilar se găseşte un singur colt, în mod normal se pot observa 2, 3, sau chiar 4 colţi, din care primii sunt funcţionali, iar ceilalţi, din ce în ce mai mici dinspre fată înspre spate sunt destinaţi ai înlocui pe primii. Chiar si dinţii care în timpul prinderii si ingestiei prăzii se rup si se desprind de os cu relativă uşurinţă, pot fi substituiţi. O ramificaţie a mucoasei bucale formează în jurul coltului veninos o teacă, o membrană, care îl maschează în parte. Această teacă este destul de mare pentru a acoperi tot coltulveninos atunci când acesta este în poziţie de repaos, de-a lungul palatinului. în această teacă se termină canaliculul care provine de la glanda cu venin, si veninul poate, fără a exista pericolul, de a se amesteca cu saliva să pătrundă în canalul coltului veninos si de aici în rana.La viperide trecerea veninului din canalul glandei în cel al dintelui veninos se produce perfect datorită tensiunii la care este supusă membrana în jurul dintelui veninos când acesta se află în erecţie.Musculatura si glanda veninoasă. Glanda veninoasă, care se găseşte adăpostită aproape complet în faza postorbitală este menţinută în situ în unele ligamente:----cel mai puternic, de ligamentul superior care, făcând parte din fata internă si superioară a glandei este prins de articulaţia osului pătrat cu squamesal;----de ligamentul posterior care uneşte extremitatea posterioară a glandei cu articulaţia pătratului cu mandibula.----de ligamentul anterior care, trecând pe deasupra canalul glandular, se uneşte cu osul posterior frontal si cu fata anterioară si: externă a maxilarului.Osul pterigoid se divide, în partea,anterioară în două ramuri: una de care se fixează sub maxilar si alta care se înfige în partea externă şi inferioară, sub membrana coltului veninos.Osul temporal anterior, este divizat în două : o parte care: comprimă, curbată si una dreaptă. Prima, contractă fata interna a glandei si o presează de la interior spre exterior (deşi funcţia sa principală este de a ridica mandibula ), adoua dimpotrivă exercită o presiune asupra întregii suprafeţe a glandei, si are deci un rol foarte important în mecanismul de inoculare a veninului.Glanda cu venin. Această glandă are o formă aproximativ triunghiulară si ocupă partea posterioară si laterală, găsindu-se în spatele si dedesuplul ochilor. Este înconjurată de un strat de ţesut conjunctiv, este enervata de ramura maxilară a nervului trigemen si are legături strânse cu musculatura. Acinul este de obicei mai înalt spre mijloc si se restrânge brusc spre partea anterioară, devenind subţire si formând un canal excretor care se continuă până la baza colţului veninos, unde se deschide printr-o singură pereche de pori. Glanda este constituita din lobi subdivizati în lobuli care la rândul lor sunt separaţi unii de alţii prin septuri destul de subţiri. Împreună, aceste elemente dau glandei aspectul interior al unui canal lung, aproape cilindric. Tubulii glandulari sunt foarte ramificaţi, iar lumenul lor este acoperit de un epiteliu, constituit dintr-un singur strat de celule, care produce veninul; de fiecare dată când aceste celule îsi completează secreţia, sunt înlocuite de celule noi.Caracteristica glandei cu venin la Viperide este umflătura care se găseşte în partea distală a conductorului în apropierea punctului de eliminare, la baza coltului veninos. Această umflătură care a fost incorect denumită camera de rezervă a veninului, este formată în partea anterioară, din celule mucoase, si în cea posterioara din tuberculi, al căror epiteliu se aseamănă cu cel al celulelor excretoare cu care este în comunicare. Veninul, produs de celule, epiteliale ale tubulilor, este înmagazinat în lumenul diferitelor conducte colectoare situate în, spatele glandei mucoase. Aceasta glandă are probabil, o funcţie valvulară.

Glanda cu venin a viperidelor este deci de tip mixt: seroasă, seinul (glanda principală) si mucoasă (glanda secundară umflătura caracteristică). Mecanismul muşcăturii si inocularea veninului în condiţii fiziologice optime , Viperidele iau o poziţie de apărare care constă îri a menţine corpul cât mai adunat, capul în poziţie ridicată si cu prima parte a corpului dispusă în "S" aproximativ orizontal . Când o viperă se aruncă să muşte printr-o mişcare fulgerătoare , aceasta se produce nu numai prin intermediul contracţiei muşchilor depresori ai mandibulei care deschid larg gura ei , ci si prin contractarea muşchilor protractori ai, palatului, prin care este determinată deplasarea înainte a arcului pterigo-palatino-transvers deplasare care provoacă mişcarea de rotire a maxilarului în jurul prefrontalului si erecţia colţilor veninoşi. Tensiunea puternică a membranei , care face să se unească cele două canale, cel al dintelui si cel al glandei, face ca mecanismul de injectare a veninului la Viperide să fie mai perfecţionat decât la toate celelalte familii de şerpi veninoşi . Veninul este injectat sub presiune prin acţiunea muşchiului temporar anterior care apasă puternic pe fiecare parte a seinului. Ridicarea maxilarului si a coltului veninos nu se produce în mod automat, în timpul coborârii mandibulei, ci doar cu voinţa animalului, care poate deschide larg gura, fără saridice colţul veninos întreaga fază de atac muşcătura si introducerea veninului se producem aproximativ 1/40 dintr-o secundă .

2.VENINULPrimele note despre veninul Viperidelor europene au fost găsite la medicul grec Kikandros din Colofone (Kojophon actualul Degirmendere în Lybia, Asia Mică , prin anii 200 -130 î.e.n.), care le-a transmis prin lucrarea sa Theriska e Alecsipharmaka. Dintre cercetătorii care au efectuat cercetări în ultimii ani, în acest complex domeniu al veninului şerpilor si în special al viperidelor, amintim: D.A. Bellairs, C.Bruno, P.Boquet, J.Detrait, R.Duguy, L.Donatelli, G.Livres, C.J.Hanut, E.Kochva, N.Muic, G. Mangili,M.Marcacci, C. si M. Phisalix, E.Pozio, A.Sella, H.Schlossberger, G.Schwick, H.W.Raudonat, T.Reuss simulţi alţii.O picătură de venin poate fi recoltată din vârful coltului veninos al animalului viu, după ce glanda este comprimată dinspre înapoi spre înainte . Veninul este un lichid limpede de regulă incolor, inodor, cu gust uşor acid, foarte vâscos, care se usucă rapid la temperatura camerei. După ce este uscat, este parţial solubil în apă distilată si complet solubil în ser fiziologic. Veninul în soluţie, oricare ar'fi concentraţia, sealterează rapid. Pentru a nu-si pierde proprietăţile este necesar să fie liofilizat (uscat,sub vid) în acest mod poate fi păstrat timp îndelungat, chiar ani de zile, fără, ca acţiunea temperaturii scăzute sau ridicate să-i modifice calităţile. Cu privire la compoziţia chimică, se ştie că veninul are un conţinut ridicat de proteină. Aceasta constituie de fapt 90-92% din greutatea uscată (după colectarea veninului din glanda, conţinutul de apă. este de aproximativ 70%, la Vipera ammodytes), restul este reprezentat de compuşi chimici de natură neproteică, în special cu fosfor si de ioni metalici si nemetalici. Analiza componentelor anorganice a veninului la mai multe specii de vipere, printre care Vipera ammodytes si Vipera aspis, a demonstrat prezenta unei cantităţi crescute de sodiu, în raport cu alte elemente care există în cantităţi mult mai scâzute: Ca 10-1 %, Zn si Mg de la 10-1 la 10-2 %, P 2x10-2 %, Si 10-2 %,.Cu de la 10-2 la 10-3 %, Ag 10-5 % .Studiul analitic al diferitelor fracţiuni, facilitat de folosirea tehnicilor moderne si perfecţionate (electroforeza, qromatografie, filtrare pe gel de dextroză etc.) a permis identificarea unui mare număr., de enzime care sunt responsabile de acţiunile toxice ale veninului.Putem spune că efectul veninului asupra organismului este deosebit de complex, fiind rezultatul

acţiunii concomitente a diferitelor principii active. Un simptom determinat poate fi datorat, însumării diferitelor actiuni. De exemplu, scăderea presiunii arteriale sistolice, care iniţial era atribuită acţiunii veninului asupra sistemului nervos, se datorează cu certitudine acţiunii directe asupra miocardului cu eliberare de histazine . Veninul este în general, caracterizat prin acţiunea toxică asupra funcţiei unei structuri determinate, sau a unui organ; sau aparat. O clasificare a veninurilor poate, fi făcută pe baza unor actiun.i specifice care, la rândul lor sunt legate de prezenta în: venin .arbifentelor substanţe (vezi tabelul).

STUDII FARMACOLOGICE SI ANALITICE PRIVIND VENINUL DE VIPERĂ AMMODYTES

Studiul s-a efectuat la comanda Nr.3317 din 16. 11. 2001 lansată de S.C. "VENOM PROD" S.R.L. cătreInstitutul de Cercetări Chimico-Farmaceutice Bucureşti. În urma acestui studiu s-au tras unele concluzii privind calitatea produsului si s-a obţinut primul buletin de analize oficial la veninul de viperă ammodytes în tara noastră. În continuare prezentăm aceste rezultate:" S-a primit de la S.C.'VENOM PROD" S.R.L. o probă de venin:de viperă pentru care s-au efectuat următoarele studii:--toxicitatea acută '--influenta veninului asupra rezistentei globulare a hematiilor de şoarece--electroforeză proteinelor în gel de poliacrilamidă.Toxicitatea acută a fost.determinată pe şoareci si şobolani.S-au folosit şoareci albi masculi, în greutate de 18-22 g, cărora li s-au administrat intraperitoneal venin de viperă în doză unică. DL 50, determinată pe baza probiturilor, cu ajutorul unui program pe calculator, a fostde 1,88 mg/kg, cu limite cuprinse între 1,51 si 2,35 mg/kg. S-a remarcat faptul că letalitatea a apărut în primele 24 de ore de la administrare si s-a manifestat până la 48 de ore. La şobolani, veninul a fost administrat intraperitoneal. S-au folosit şobolani albi, masculi si femele, în loturi omogene, cu greutatea cuprinsă între 80 - 120 g. Intervalul de doze administrate a fost cuprins între 3,5 si 9 mg / kg. DL a avut valoarea 6,16 mg / kg, cu limite fiduciale cuprinse între 5,58 si 6,79 mg /kg. Si la şobolani letalitatea s-a manifestat în general în primele 24 de ore de la administrare si nu a depăşit 48 de ore. Animalele au fost ţinute sub observaţie 14 zile. S-au făcut observaţii, anatomo-patologice si s-au prelevat probe de organe pentru observaţii histo-patologice atât la şoareci cât.si la şobolani. Observaţiile s-au făcut la câteva minute de la administrare, la animalele, care au murit în primele 48 de ore si Ia animalele care au supravieţuit după perioada de observaţie de 14 zile. La animalele sacrificate după 30 minute de la administrare se evidenţiază faza incipientă a intoxicaţiei. Se observă prezenta sângelui în cavitatea peritoneală, iar participarea renală este remarcabilă din primele minute ale inoculării.La examenul microscopic, rinichii au prezentat capsula glomerulară îngroşată, tubii proximali cu distrofie vacuolarâ, multiple citonecroze pe tubii distali, cu necroza fibrinoidâ, frecvenţi cilindri hialino-granulosi si lumen vascular dilatat, cu rare hematii si cu mase hemolizăte. La nivelul ficatului s-a observat intumescentă clară cu zone de necroză fibrinoidă, vasodilatatie intensă, rare hematii în lumen si masă sanguină hemolizată. La animalele moarte la 24-48 de ore se remarcă un hemoperitoneu cu cheaguri in zona pelvianâ. Hemoperitoneul este prezent si la 14 zile de la injectare, cu depozite fibrino-hematice pe drepţii abdominali si capsulele organelor abdominale: ficat, rinichi, splina, veziculaseminală si prostată. 

Examenul microscopic a pus in evidentă următoarele aspecte:

--edem meningocerebral la 24 de ore, ce se estompează la supravieţuitorii de 5-6 zile;--focare de alveolo-bronsiolită hembragică prezente la toate animalele, cu intensitate variabilă Insa în funcţie de doza administrata;--edem interfascicular miocardic;--ficat cu intumescentă.tulbure, vasele porte dilatate, în lumen rare hematii, predomina serul sanguinolent, probabil datorită unui proces de hemolizâ;--splină cu limfadenosinuzită cataraiâ, cordoane Bilroth îngustate prin hiperplazia pulpei albe;--stomacul si intestinul prezintă depozite fibrinoide, mucoasă edematiată, submucoasâ cu marcată stază şi elemente glandulare cu distrofie mucoidâ;--pancreas cu interstiţiu edematiat, infiltrat cu limfomonocite, acinii edematiati, cu zone de necroză fibrinoidă;--rinichiul prezintă edem si nicroze fibrinoide ale arteriolei glomerulare, predominant la glomerulii din cortical, distrofie si fibrinonecroze ale anselor renle, cilindri hialini hematici. La animalele sacrificate după perioada de observaţie se conturează aspectul de glumerulonefroză--testicolul prezintă puternică stază limfo-spermatică si edem al celulelor spermatice .

În concluzie se poate afirma că produsul testat a determinat aspecte cunoscute din cazuistica veninurilor. S-a urmărit efectul specific al veninului asupra rezistentei globulare a hematiilor de şoareci. Pentru aceasta s-a injectat animalelor de experienţă, şoarecilor albi masculi, în greutate de 20-22 g, doza de 1mg / kg corp. Administrarea s-a făcut intraperitoneal. în 21 de eprubete s-a ralizat o scală de dilutii dintr-o soluţie de NaCI, cuprinsă între 0,7 si 0,3% în fiecare eprubetâ s-a adăugat imediat după recoltare o picătura de sânge venos. Eprubetele au fost agitate si apoi examinate la 3 si apoi la 24 de ore. S-a notat concentraţia primei eprubete care reprezintă început de hemolizâ si prima eprubetă la care nu se mai observă sediment de eritrocite (la care hemoliza a fost totală). Media rezultatelor obţinute a fost de 0,5% NaCI pentru hemolizâ parţială si 0,44% pentru hemoliza totală. Valorile normale, obţinute pe animale netratate, au fost de 0,44% pentru hemolizâ parţială si 0,36% pentru cea totala. Aceste rezultate demonstrează efectul marcat de scădere a rezistentei hematiilor la animalele tratate cu venin de viperă, si ele sunt în concordantă cu efectul hemolitic evidenţiat in experimentul de toxicitate acută.Analiza proteinelor din venin s-a realizat, prin electroforeză în gel de poliacrilamidă (c=10%, T=10%,pH 8,3 , fixare cu pricat de sodiu, coloraţie Coomasie Brilliant Blue R250). În preparatul nativ (N) se evidenţiază 8 benzi proteice, distribuite între 12 000 si 70 000 Da; tratarea proteinelor în condiţii denaturante-reducatoare (SDS-ME); benzile corespunzătoare maselor moleculare 70 si 66 kDa dispar (sugerând natura oligomeră a proteinelor respective) si se evidenţiază o fracţie importanta cantitativ, cu mobilitate electroforetica ridicată.

Utilitatea veninului. Vipera foloseşte veninul pentru uciderea prăzii, pentru a o "pregăti " în vederea digestiei si, probabil, pentru regăsirea ei după ce a fost muscată, în mod secundar, veninul îi poate servi ca mijloc de apărare. Stimulul care determină comportamentul de prădător este mişcarea prăzii, nu si forma ei. Perceperea vizuală a prăzii este esenţială dar nu fundamentală. Dacă de exemplu, în laborator un şoarece oferit ca hrană unei vipere aflată în condiţii optime fiziologice, este înlocuit cu un tampon de vată, şarpele, în ciuda diferenţei de formă, va continua să-l urmărească atâta timp cât rămâne în câmpul lui vizual . Mirosul este ajutat de mişcarea ritmică înainte si înapoi si în sus si în jos a limbii care "aspiră" si împinge mostrele de aer către partea de jos a camerei olfactive unde se găseşte organul lui Jacobson (cavitate sferică tapetată cu celule senzoriale si conexată prin intermediul nervilor, cu lobii olfactivi ai creierului). Când un şarpe flutură limba, în realitate el

miroase. Comportamentul prădător al unei vipere este diferit de cel al unui colubrid. Colubridele în general vânează aproape exclusiv mergând în căutarea prăzii care, odată localizată prin olfactie, prin văz sau prin propagarea undelor mecanice - este muscată si concomitent ucisă prin constricţie. Când prada scapă printr-o smucitură, colubridul reincepe vânătoarea printr-o noua tentativă. La Viperide,dimpotrivă, vânătoarea are mai degrabă aspectul unei curse; zgomotul unui şoarece care umblă, se propagă prin sol si avertizează şarpele,care ia imediat o poziţie de alertă. Mişcarea prăzii si percepţia vizuală determină mişcarea rapidă a şoarecelui, în momentul când acesta se găseşte destul de aproape.Dacă vipera este supusă unui stimul trofic intens, prada este imediat apucată cu botul si înghiţită când este încă agonizată. De regulă, un şoarece, după ce este muscat, este lăsat liber; în timpul muşcăturii, datorită inoculării veninului, vipera colectează un stimul chimic, care este analizat de o încăpere specială a organului lui Jacobson.Începe acum căutarea şoarecelui, care în acest timp poale fi deja mort, sau, imobilizat la o depărtare de chiar câţiva metri de (locul muşcăturii. Cu ajutorul mirosului si al stimulului chimic, viperele urmează traseul prăzii, pe care înaintează-în zigzag până o găseşte. Acum, servindu-se doar de stimululchimic, şarpele "identifică” şoarecele, apoi localizează capul, unde datorită prezentei vibrizelor, stimulul chimic este mai puternic. Actul de înghiţire de obicei decurge în 10-15 minute.

Cura împotriva învenirării: Viperele noastre au, contrar celor ce se povestesc, un temperament blând. Suntmai curând rezervate, timide si în general fug la apropierea omului. Reacţionează doar atunci când sunt deranjate sau lovite. Muşcătura unei vipere poate determina următoarele simptome: durere locală intensă, crampe mai mult sau mai puţin acute, tumori, înrosirea si cianozarea zonei în jurul locului muscat care se distinge prin două semne alăturate lăsate de colţi veninoşi. După o perioadă de timp, care poate varia de la câteva minute la câteva ore, apar simptomele generale : dureri de cap, somnolentă, vomă, sete, stare acută de slăbiciune. Dacă doza de venin a fost puternică, simptomatologia se agravează ulterior sipresupune alterări ale funcţiei cardio-respiratorii. Stadiile terminale se caracterizează prin amorţeală puternica , insensibilitate generală si pierderea cunoştinţei. Moartea poate surveni după 4-6 ore, dar în general după 24 ore sau mai mult, prin blocarea respiraţiei. În general veninul celor 2 specii toxice de la noi (Vipera berus si Vipera ammodytes) mai mult sau mai puţin periculos pentru oameni, exercită o acţiune redusă sau locala asupra unei persoane adulte în perfectă stare fizică, dar tot asa de bine poate să fie periculoasă sau foarte periculoasă (din fericire într:un procent foarte redus din cazuri) pentru copii, debili fizici sau bătrâni, bolnavi , etc.În antichitate, împotriva muşcăturii şerpilor veninoşi si a altor animale, era larg folosit un (antidot compus din aproxirnativ 60 de ingrediente (între care si zeama de carne de viperă), după Andromaco din Creta, medicul împăratului roman Claudiu Cezar Nerone. Producerea acestui leac a cărui formulă, scrisă înbronz, era expusă în apropierea templului lui Esculap din antica Romă, a continuat până în secolul XIX si era sub tutela Republicii Veneţia . În medicina populară, asa cum a fost recunoscut de fitoterapia modernă (P.Fournier 1947, H.Leckerc 1954, L. Binot 1964), contra muşcăturii de viperă erau larg folosite frunzele de brusture (Arctium laposa) care au proprietatea de a modifica prin oxidare principiile constitutive ale veninului în virtutea unei acţiuni analoge cu aceea a hipermanganatului de potasiu. Un plasture din flori de Umbra iepurelui (Cytisus scoparius), sfărâmate între două pietre de exemplu, aplicat pe muşcătură după ce a fost în

prelabil incizatâ, este foarte util, datorită sulfatului de sperteină, unul din principiile active ale plantei, care are o reală putere antiveninoasă, hipertensivă si cardiotonicâ. După J.Valnet (1964) si frunza de lavandă (Lavandula officinalis, Lavandula latifolia, Lavandula stoschas), mototolite si frecate pe rană, neutralizează acţiunea veninului. De asemanea frunza de pătlagină (Plantago lanceolata, Plantago major), care are puterea de a strânge ţesuturile, de a frâna secreţiile si de a calma, are, după P. Lieutaghi (1966) efecte favorabile împotriva muşcăturii de viperă.Descoperirea si folosirea metodelor moderne mai eficace împotriva muşcaturilor de şarpe este relativ recentă. După zece ani de experienţe (1883-1893), M.Kaufman, C.Phosalix, G. Bertrand si A. Calmotte au reuşit să vaccineze câteva rozătoare, împotriva veninurilor de Vipera aspis si Naja naja. Doar în 1896 A.Calmette, prepară primul ser terapeutic antiveninos. În zilele noastre, în caz de muşcătură, măsurile care trebuiesc luate sunt următoarele :1. a încerca să nu se intre în panică; prin pierderea controlului propriilor acţiuni si a evita mişcările care arputea duce la oboseală;2. dacă muşcătura (cum se întimplâ de cele mai multe ori) s-a produs la un membru, trebuie comprimat membrul respectiv deasupra muşcăturii, pentru a limita difuziunea rapidă a veninului în restul organismului pe căile intravenoase sau limfatice (legătura nu trebuie să fie strânsă)3. necesitatea (în special în lipsa serului antiviperin) de a inciza locul muşcăturii, cu o lama dezinfectată empiric (în flacără), printr-o tăietura în cruce, încercând să se elimine prin stoarcere lichidele provenite din rană (rana se poate suge întrucât nu există pericolul de a fi înveninat prin gură decât în cazurile unor răni ale mucoasei bucale sau a limbii).4.dezinfectia dacă este la îndemână, se va face cu permanganat de potasiu 1%, acid cromic 1% sau hippclorit de calciu 2% (în unele truse cu ser antiviperin se găseşte un tampon cu dezinfectant pentru a şterge regiunea muscată pe o suprafaţă de 5-7cm diametru).5. în sfârşit, procurarea de ser antiviperin , una sau mai multe fiole de 10 ml si de a le administra subcutanatsau intramuscular. Este bine ca administrarea să fie făcută astfel: 5 ml în 4-5 puncte în apropierea muşcăturii si restul la baza membrului muscat. Se recomandă o a doua doză , după 1-2 ore, care să fie injectată intramuscular în regiunea fesieră sau subcutanat - în regiunea scapulo-humerală. În cazuri grave, sub controlul medicului, se pot injecta până la 50 ml ser intravenos, diluând serul cu o soluţie salinoizotonicâ si luând toate precauţiile pentru a preveni eventualele fenomene anafilactice. Este bine de amintit că serurile care se găsesc azi în comerţ îsi menţin proprietăţile timp de 4 ani. Dacă sunt menţinute în frigider (t = 4 - 6 C). Dacă acestea sunt luate de mai multe ori pe teren (în cazul excursiilor scurte), perioada de garanţie trebuie redusă la un an.Pentru ca un ser antiveninos să fie eficace (împotriva toxicităţii maxime a unui tip de venin), acesta trebuie realizat cu ajutorul veninufui extras de la exemplare diferite, în condiţii fiziologice optime, capturate din habitate diferite, în fiecare stadiu de activitate al speciei si aparţinând diverselor populaţii situate în localităţile cele mai dispersate din tara în care se produce serul.

ACTIVITĂŢI DESFĂŞURATE SI GRADUL DE OCUPARE A TIMPULUI ÎN CRESCĂTORIEPare surprinzător faptul câ într-o crescătorie de creştere a viperelor cea mai mare parte a timpului să fie ocupat de creşterea şoarecilor, dar aceasta este realitatea. Menţinerea curăţeniei, hrânirea si adăparea şoarecilor, urmărirea acestora pentru a fi separaţi pentru reproducere si înmulţire consumă din totalul de timp ocupat peste 40%. Următoarea activitate care solicită timp este aceea de colectare in teren a animalelor pentru biobaza de vipere, aproximativ 22%. 

Din luna mai si până la începutul lui iunie, trebuie să parcurgem trasee dificile în teren pentruindentificarea si capturarea animalelor. Nu de puţine ori aceste expediţii sunt compromise de factorii meteorologici neprielnici.Multe din activităţile desfăşurate de crescător au un pronunţat caracter de noutate si asa cum am mai arătat bibliografia de specialitate fiind foarte săracă, soluţiile nu vin decât după o muncă intensă de cercetare si experimentare. Din acest punct de vedere crescătorul îsi pierde multe ore în biblioteci sau în fata. terariilor pentru a găsi răspunsuri la problemele care îl frământă. Aproximativ 13% din timp este consumat pentru astfel de activităţi.Întreţinerea viperelor, hrânirea si adăparea acestora, extragerea veninului are o pondere de 11% din totalul timpului petrecut în crescătorie. Deoarece în momentul de fată orice activitate trebuie caracterizată din punct de vedere al eficientei economice, agentul economic care a deschis un astfel de obiect de activitate, se confruntă cu problema găsirii pieţei de desfacere. Activităţile de marketing si cele contabile ocupă cea. 7% din timp.Întreţinerea si repararea aparaturii, executarea prin autoutilare a diferitelor accesorii se estimează câ pot ocupa un minim de 4% din timp. Restul de timp trebuie folosit pentru prelucrarea, analiza si ambalarea veninului.

ETAPELE DE DEZVOLTARE ALE UNEI CRESCĂTORII

Etapa de laboratorPentru.a ajuge la performantele unei mari crescătorii se pleacă de la stadiul de laborator în care se pot întreţine până la 50 de vipere. Pentru acest număr de animale este suficient un terariu mare cu suprafaţa de 2 - 3 mz sau 3 lăzi de creştere individuală în care încap 20 de cutii. Pentru şoareci dacă ne-am hotărât să ni-i creştem singuri sunt necesare 5 borcane de 10 I, în care se vor pune 10 femele si 3-4 masculi ca reproducători. Recomandăm să se înceapă cu specia de viperă ammodytes care se adaptează uşor la condiţiile de captivitate. In acest stadiu nu trebuie să ne intereseze atât de mult producţia, fiind bine să ne concentrăm asupra realizării unui “optim” în ceea ce priveşte activitatea, timpii ocupaţi, calitatea produsului.Producţia anuală poate ajunge la 10 -20 g .Cheltuielile în această etapă au o variabilitate ce depinde de experienţa fiecăruia dar nu se depăşeşte suma de 1.000 $ din care 100 $ cheltuieli pentru achiziţionarea bibliografiei, 450 $ pentru deplasările în teren, în vederea capturării animalelor si 330 $ cheltuieli de amenajare , pentru instrumentar si confecţionarea terariilor. Considerăm că un spaţiu cu o suprafaţă de max. 12mp poate fi găsit cu uşurinţă.Este etapa în care se fac cel mai uşor îmbunătăţiri si modificări pentru a realiza mai târziu o investiţie eficientă. Atunci când considerăm că ne-am însuşit cunoştinţele de bază, se poate trece la următoarea etapă.

Etapa de fermă mică. Investiţia este de cuprinsă între 1.500 - 2.000 $; în această etapă se închiriază un spaţiu în care se separă cele trei activităţi de bază : creşterea şoarecilor, creşterea viperelor si laboratorul de prelucrare aveninului. Se consideră că deja stăpânim o metodă de înmulţire a viperelor, asa că în această etapă nu se mai cheltuie pentru capturare. Trebuie să deţinem 3 - 4 terarii mari si bateriile de creştere individuală să le folosim pentru creşterea puilor. Numărul de şoareci reproducători trebuie să crească la 50 - 60.Având un număr de vipere cuprins între 100 si 200 ne putem concentra pentru obţinerea unei producţii mari folosind în acest sens exemplarele care dau mult venin, celelalte mentinându-le pentru reproducere. Atunci când cantitatea de venin este de

100 g, putem apela la un institut farmaceutic pentru analize, sigilare si chiar păstrare. În acest fel un eventual client are garanţia că în recipientul nostru se găseşte aceeaşi marfă pe care o arată eticheta si îi putem prezenta un certificat de analiză .Datorită relaţiilor de colaborare între ferme se poate realiza o cantitate mare de venin, mărind atractivitatea pentru clienţii externi.Este etapa în care cheltuielile unitare scad , la 30 $ / g , în această valoare fiind inclusă si chiria pe spaţiu. Personalul necesar în această etapă este de 2 îngrijitori, iar veniturile realizate ca profit net sunt de peste 250.000 000 lei/an.

Etapa de fermă. Investiţia este de 5000 $ . Este o etapă la care nu s-a ajuns încă în tară si deci cunoştinţele, noastre sunt depăşite. Există însă ferme în lume care au peste 30.000 de şerpi, acestea găzduind diferite specii deinteres economic. Noi înţelegem prin noţiunea de fermă o crescătorie mai modestă în care se găsesc la un moment dat între 500 şi 1000 de vipere. Această fermă are o producţie de aproximativ 250 - 500 g anual si are deja formată o piaţăproprie pentru desfacere. Interesant de arătat este faptul că o astfel de fermă poate fi deservită de numai 4 persoane, din care 3 se ocupă de îngrijirea viperelor si o persoană se ocupă de creşterea şoarecilor. Cheltuielile unitare scad în acest caz la 15 - 20 $ / g, iar profitul net depăşeşte 1 miliardde lei / an.

ACTIVITATE COMERCIALAAsa cum se ştie, preţul unui produs este reglat de cererea existentă pe piaţă la un moment dat. În cazul veninurilor lipsa tehnologiei de fabricaţie a medicamentelor specifice, face ca industria farmaceutică românească să nu solicite această materie primă deocamdată.Chiar înainte de '"89", în tară existau reţele comerciale de intermediere a veninului si care sub acoperiri oficiale legau U.R.S.S.-uI de tarile occidentale.După deschiderea comercială datorată căderii "cortinei de fier", reţelele de intermediari s-au simplificat.drumul veninului devenind mai scurt. În acea perioadă am aflat, că veninul, în mare parte sustras din crescătoriile ruseşti era vândut la un preţ foarte mic (20-30% din preţul oficial), devenind o marfă atractivă pentru oportunişti, dar lipsa unor documente de însoţire si a unui certificat de calitate a creat o opinie nefavorabilă, care mai persistă încă.De aceea va trebui să dovedim prin activitatea noastră productivă o seriozitate deosebită în-ceea cepriveşte calitatea produsului si a relaţiilor comerciale, aceasta înseamnă: contracte ferme cu respectareatermenelor de livrare, analize făcute după norme occidentale, ambalarea produsului în. condiţiile cerute, sidocumente oficiale de însoţire a produsului.Plăţile să se facă prin intermediul băncilor, (folosind instrumentele bancare puse la dispoziţie de acestea pentru garantarea tranzacţiei).Producera veninurilor (si a celor de albine) este o activitate cu specific agricol în "Nomeclatorul activităţilorpentru constituirea obiectului de activitate al societăţilor comerciale",găsim în capitolul Agricultura, alin. 0128,"Creşterea animalelor pentru blană-si a altor specii(se vor preciza speciile )"----- animale de laborator si alte animale neclasificate în altă parte: rozătoare, iepuri,

hamsteri, câini, dihori, albine, broaşte, prepeliţe, reptile.De activitatea comecială se ocupă societăţile comerciale care au în statut acest obiect de activitate si se.obligă sa obţină toate: autorizaţiile în acest sens.S.C.Venom.Prod S.R.L este una din acestea si a început să facă demersurile necesare.Condiţionarea vamală a veninurilor arată că produsul este permis la export sub două forme: ca medicament sub formă de doze, aparţinând în acest caz poziţiei 30.04 din Anexe la Codul Vamal Secţiunea VI sauprezentat uscat în fulgi aparţinând poziţiei 30.01.

PRODUCTIA DE VENINIntervalul de timp dupa care se efectueaza o recoltare de venin este de 30 de zile. Sunt crescatori care au experimentat un interval de timp mai scurt (14 zile) însa în acest caz s-a observat ca ciclurile de hranire, napârlire, repaus nu se mai respecta, animalul intrând într-un stress care îi grabeste moartea.Din punctul nostru de vedere recomandam intervalul lunar de recoltare. Cantitatile prezentate mai jos se gasesc între limitele specifice speciei . Cantitate de substanta uscata maxima produsa de o vipera ammodytes la o mulgere este:Cmax. ~ 50 mg venin uscat.Cantitatea minima : Cmin. ~ 25 mg venin uscat.Cantitatea medie teoretica, pe care o vom folosi încalcul este:Cmed = ( 25 + 50 ) / 2 = 37 mg. Cmed = 0,037 g.

ARTICOLE

Protejate prin lege in România, viperele pot deveniin scurt timp una din cele mai profitabile achizitii pentruafaceristii cu initiativa. Veninul este foarte cautat defabricile de medicamente din Occident, care ofera in jur de2000 de euro pentru un singur gram. Singura fabrica demedicamente din România care foloseste veninul viperinpentru productia medicementoasa se afla la Iasi, insaachizitioneaza pretiosul lichid din strainatate. Desi existamai multi crescatori de vipere in România, numaitimisoreanul Marius Buldur are documentele necesarepentru a incheia contracte cu fabricile de medicamente dintarile vestice. Acum este pe cale de a-si construi primaferma de vipere din vestul tarii.

Din crescator de gaini, crescator de serpiDupa ce cumparase o fosta crescatorie de gaini dinOrtisoara, timisoreanului Marius Buldur i-a venit ideea de ao transforma intr-o ferma de vipere. Si asta dupa ce, inprimavara anului trecut, a citit un anunt intr-o revista despecialitate. A discutat apoi cu mai multi specialisti, a citittot ce a putut gasi despre vipere si a inceput sa faca rost deactele necesare pentru a-si incropi o crescatorie de serpi.Astfel a descoperit ca exista mai multi crescatori de vipere,care insa nu pot vinde veninul pentru ca firmele occidentaleincheie contracte doar cu crescatorii autorizati. "Existapersoane care au câteva sute de grame, insa daca iipastreaza foarte mult, veninul isi pierde puritatea si nu maipoate fi folosit", povesteste Marius Buldur. Dupa ce arazbatut prin "jungla" legislativa si si-a intocmit

documentatia, crescatorul a aflat ca, fiind protejate de lege,viperele nu pot fi luate din natura si tinute in captivitate.Prin urmare, pe baza unui contract, a împrumutat zecevipere si puii acestora ii vor apartine. Legislatia in domeniueste si ea destul de ciudata. Pentru o ferma e nevoie de treiincaperi : una pentru vipere, cea de-a doua pentru recoltareaveninului si alta pentru... cresterea de soareci, sau hamsteri,hrana principala pentru vipere. De asemenea ferma nutrebuie sa aiba mai mult de 500 de serpi. Pentru crestereacelor zece vipere ammodites - cea mai raspândita specie dinRomânia - este insa nevoie de foarte multa migala, reptilelefiind foarte sensibile, dupa cum spune Marius Buldur. Dacanu au o temperatura stabila de 25 de grade Celsius, nu sehranesc si astfel scade calitatea veninului. "Consuma doisoareci pe luna, cu care se joaca ore in sir inainte de a-iucide si, in general, nu ataca omul decât daca sunt atacate.Am stat nopti in sir in genunchi, incercand sa le intelegcomportamentul. Perioada de acuplare este in lunile mai -iunie, iar puii - zece la numar - au aproximativ 2,5 cmlungime si apar prin octombrie", explica crescatorul devipere.

Recoltare de venin cu mâinile goaleIntr-un singur an, o vipera produce doar 1,5 gramede venin, fiind nevoie de o recoltare pe luna. Dupaextragere, lichidul trebuie purificat, 75% din substantaeliminata de vipera fiind de fapt apa. Apoi, pentru pastrareapuritatii, veninul este cristalizat, fiind pastrat la otemperatura constanta cuprinsa intre 0 si -5 grade Celsius."Merita efortul, chiar daca obtin doar 800 de euro pentru ungram", mai spune Marius Buldur. Despre echipamentul deprotectie, desi 1-a achizitionat, crescatorul de viperemarturiseste ca nu ii foloseste. "Prima data când am recoltatvenin a fost mai ciudat. Acum o fac cu mâinile goale si numi-e frica. Stiu un tip care a fost muscat de patru ori devipere si nu si-a facut vaccin antiviperin niciodata. Dealtfel, vaccinul nu se gaseste decât la Bucuresti. Daca suntmuscat, veninul isi face efectul in sase ore si am timp samerg pana la Bekescsaba, in Ungaria, cel mai apropiat locde unde pot achizitiona antidotul", mai spune barbatul. Inurma cu câteva saptamâni Marius Buldur a inceput sa isipromoveze afacerea dând mai multe anunturi in presa scrisasi pe internet. A fost deja contactat deja de fabrici demedicamente din Ungaria, Germania si Italia care doresc sasemneze contracte cu crescatorul de vipere. "Am fostcontactat si de persoane din tara care sunt interesate deafacere si astept in continuare noi oferte", a mai spusMarius Buldur.

Leac pentru cancerVeninul viperin este folosit de fabricile demedicamente din întreaga lume ca ingredient principalpentru productia de medicamente. Veninul este cel mai desuzitat pentru producerea de vaccinuri folosite in medicina

homeopata. De asemenea, tot pe baza de venin se produc oserie de medicamente folosite pentru a trata epilepsia,cangrena, ulcerul, icterul, hemofilia, holera, tetanosul, leprasi cancerul. Anual, sute de litri de venin iau caleaOccidentului din Ucraina, Rusia si Tadjikistan, tarile cu ceamai mare productie de venin din Europa. Lichidul seachizitiona ilegal de catre unele companii din Europa deVest si inainte de caderea Cortinei de Fier. Chiar si in 1991,dupa dezmembrarea U.R.S.S., veninul de vipera eraachizitionat din tarile fostului bloc comunist cu sumecuprinse intre 20 si 30% din valoarea reala de piata.Legislatia europeana insa a stabilit insa niste pedepse foartedure pentru companiile care achizitioneaza veninul devipera, fara contract de la companii autorizate. Exista insasuspiciuni care planeaza asupra mai multor companii dinOccident, cum ca acestea ar achizitiona si in prezent veninpe cai ilegale.

Cresterea viperelor, o afacere veninoasa, darprofitabilaTot mai multi ieseni se intereseaza de crestereaacestor serpi, deoarece un gram de venin costa între 800 si1.000 de euroCîstigurile foarte mici, dar si faptul ca multepersoane au ramas fara slujbe dupa privatizareaîntreprinderilor i-au determinat pe cei mai multi sa înceapadiverse afaceri. Daca unii s-au apucat de crescut struti saumelci, altii doresc sa creasca vipere pentru venin, întrucîtafacere se pare ca este deosebit de rentabila. "Tot mai multioameni vin sa se intereseze despre tehnologia cresteriiviperelor, pentru ca veninul se vinde foarte scump, iar oafacere de acest gen nu implica foarte mari cheltuieli", ne-adeclarat dl Marius Stefaniu, medic veterinar la OficiulJudetean de Consultanta Agricola Iasi. Timida înca,afacerea cu vipere începe sa prinda contur în toata tara -unii vînd vipere matca, altii venin, iar altii tehnologiile decrestere. "Cu 2.000 de euro se poate începe afacerea cu30^0 de vipere, iar investitia se scoate în circa doua luni",ne-a declarat dl Stefan Albu din Iasi, posesorul tehnologieide crestere a viperelor. Altii deja au venin de vînzare, iargramul de venin se comercializeaza cu 800-1.000 de euro."Eu vînd gramul de venin cu 830 de euro, dar numai pebaza de contract, care sa dureze cel putin 2 ani, iar livrarilede venin le fac lunar", ne-a spus si dl Eugen Brutaru. Chiardaca la prima vedere cresterea viperelor pare simpla nu estedeloc asa - trebuie sa li se creeze un habitat propice, trebuiehranite cu soareci de laborator, care fie pot fi cumparati dela crescatorii de astfel de animale, fie îicreste cel care detine viperele. Deosebit de dificilaeste recoltarea si conservarea veninului pîna cind estevindut celor care au nevoie de el, în speta, veninulfiind folosit la produsele farmaceutice.Oricum, chiar daca este VENINOASA, afacerea cu viperele este deosebitde profitabila. (N.C.)