VIEŢILE SFINŢILOR 10 - lasalle.ro · roşie, cu ochii înfricoşaţi, se coboară un băieţel de...

VIEŢILE SFINŢILOR10

Din această colecţie au mai apărut:

1. Josef Holzner, Paul din Tars, Iaşi 2002. 2. Wilhelm Hünermann, Prinţul Gonzaga. O biogra-

fi e a sfântului Alois, Iaşi 2002. 3. Wilhelm Hünermann, Flacără vie. O biografi e a

papei Pius al X-lea, Iaşi 2003. 4. Alois Tinti, Memorii despre părintele Alois Scro-

soppi, Fondatorul Institutului Părăsitelor şi al Providenţei de sub ocrotirea sfântului Gaetan Tiene, Iaşi 2003.

5. Guillemette de La Borie, Maica Tereza de Calcutta, Iaşi 2004.

6. Bernard Sesé, Edith Stein, Iaşi 2004. 7. Juan Bautista Aguado, Alois Guanella, preot sama-

ritean, Iaşi 2004. 8. Wilhelm Hünermann, Vincenţiu de Paul, părintele

săracilor, Iaşi 2004 9. Bernard Sesé, Viaţa sfi ntei Tereza din Avila, Iaşi

2006.10. Teresio Bosco, Ioan de La Salle. Puterea de a da

viaţă, Iaşi 2007.

TERESIO BOSCO

IOAN DE LA SALLE

Puterea de a da viaţă

Traducere din italianăde pr. Ioan Bişoc

SapientiaIaşi 2007

Titlul original: Ioan DE LA SALLE - La forza di dare la vita © ????, 2007

Coordonator: Comunitatea „Casa La Salle” din Pildeşti, Com Cordun, Jud. Neamţ - România

Redactor şi tehnoredactare: pr. Ştefan LupuCopertă: Cătălin Simon

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Ilustraţiile: Fr. Michel Phan şi situl Congregaţiei FSC: www.lasalle.org

© 2007 Editura SAPIENTIAInstitutul Teologic Romano-CatolicStr. Th. Văscăuţeanu 6RO – 700462 IaşiTel. 0232/225228Fax 0232/211476www. itrc.roe-mail: [email protected]

Fraţilor Şcolilor Creştine, prezenţi în Ro-mânia din anul 1861, care au păstrat vie carisma sfântului Ioan de La Salle atât în timp de pace, cât şi în timpul de prigoană;

Profesorilor, care împreună cu fraţii, la Bu-cureşti, la Oradea, la Satu-Mare, la Brăila, la Craiova, şi actualmente, la Iaşi şi la Pildeşti (jud. Neamţ), au lucrat şi lucrează pentru o educaţie creştină de calitate;

Foştilor şi actualilor elevi, obiectivul vieţii noastre;

Părinţilor, care ne încredinţează ceea ce au mai valoros: pe copii lor, pentru a completa formarea lor intelectuală, socială şi religiosă;

Şi ţie, dragă cititorule, care prin rândurile care urmează, vei avea ocazia să-l cunoşti pe sfântul Ioan de La Salle, un mare om, un mare pedagog, un mare preot, un mare sfânt.

CUPRINS

Linii geometrice într-un câmp albastru. . . . . . . . . . . 9Război, ciumă, foamete. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11Un smoc de păr pentru a trasa un drum . . . . . . . . . 14490 de persoane pentru prânzul regelui . . . . . . . . . 17A vorbi cu Dumnezeu la Saint Sulpice . . . . . . . . . . 19„A trăi sărac pentru a-i înţelege pe cei săraci” . . . . 21Zile amare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23„Şi acum ce vei face?” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25O istorie ciudată despre morţi . . . . . . . . . . . . . . . . . 27„Dumneavoastră l-aţi respins

pe Cristos în persoană” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31Cinsprezece minute care costă o viaţă . . . . . . . . . . . 34Mii de fete sărace . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37Două scrisori care deschid viitorul. . . . . . . . . . . . . . 39Caricaturi de învăţători . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43Să-ţi părăseşti propria casă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45„Valurile mizeriei” împotriva barajelor de poliţie. . 47Cuvinte şfi chiuitoare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50În rând cu cei sărăci . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 52Mutarea la Paris . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55Scânteia şi marele incendiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60Ceasuri de agonie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63„Vremea vrăjitoarelor” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67Sapa şi peniţa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69Printre micii bandiţi din Chartres . . . . . . . . . . . . . . 72Ultima perioadă a vieţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75

IOAN DE LA SALLE. PUTEREA DE A DA VIAŢĂ8

Cavaleri mascaţi pentru a sechestra un tânăr delincvent . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 78

Iarna cea mai groaznică de care îşi aminteşte Franţa . . . . . . . . . . . . . . . . 80

Lunga călătorie spre sud . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 82Vinerea Sfântă a lui Ioan de La Salle. . . . . . . . . . . . 83

LINII GEOMETRICEÎNTR-UN CÂMP ALBASTRU

O zi rece de octombrie. Trasă de patru cai, abu-rind, o trăsură străbate cu iuţeală străzile înguste ale oraşului Reims. Înaintea ei merg doi cavaleri având pe cap o pălărie mare cu pene şi o spadă la şold. Pe piept au blazonul familiei De La Salle: un joc geometric de linii într-un câmp de azur.

Trăsura intră printr-o poartă monumentală a Colegiului „Bons Enfants” al nobililor. Un servi-tor se grăbeşte să deschidă portiera. Într-o uniformă roşie, cu ochii înfricoşaţi, se coboară un băieţel de 9 ani. Îl ţine de mână mama, învăluită într-o splen-didă haină toată cu dantelă şi fl oricele.

Directorul, aranjat în uniforma sa neagră, îi primeşte cu o uşoară înclinare. După câteva minute, Ioan [Ioan] De la Salle este înregistrat printre no-bilii interni. Îşi ia locul în severa aulă scolastică, pune mâna pe cărţile voluminoase care îi vor ţine tovărăşie vreme de cinci ani: două de gramatică, două de retorică şi două de fi lozofi e.

Mai sunt şi alţi copii pe lângă el, toţi cu uniforma roşie, toţi cu ochii înfricoşaţi. Colegiul „Bons En-fants” are faima de şcoala cea mai bună şi serioasă.


Profesorii sunt severi. Până şi în recreaţiile rare acei copii de 9 ani vor fi îndemnaţi în mod stăruitor să vorbească latineşte.

Acum, Ioan este aşezat în bancă pentru prima lecţie. Deschide cartea mare, ascultă glasul mono-ton al profesorului... şi se gândeşte la casa părin-tească, vede faţa blândă a bunicii. Frăţiorii şi su-rioarele lui la această oră vor fi alergând prin sălile palatului bogat, cu atâta larmă şi bucurie. Apoi, la lăsatul serii, în strălucirea a mii de lumâ-nări, cântăreţii, cu violele şi clavicimbalele lor vor broda dulcele melodii de Lulli şi Frescobaldi.

Când era mai mic, muzica îl plictisea îndată. Doica bătrâna cu o faţă blândă şi generoasă îl lua în braţe. Apoi, ca să nu facă deranj, îl ducea de acolo în camera sa. Deschidea una dintre cărţile sale frumoase din raft şi-i citea vieţile sfi nţilor.

Ioan asculta încântat istoria martirilor aruncaţi la fi are, a vechilor eremiţi din peşterile solitare, ale soldatului Ignaţiu rănit sub zidurile Pamplonei şi atins de harul lui Dumnezeu, ale misionarului Francisc Xaveriu, care navigase până în India ca să ducă credinţa la păgâni. Acolo, pe genunchii bunicii, Ioan visase să ajungă un sfânt: în peşterile eremiţilor, sau pe corăbiile misionarilor ce pleacă pentru alte lumi, sau măcar aruncat la fi arele săl-batice din dragoste pentru Isus. În schimb, a fost aruncat în acel colegiu sever. Cine ştie dacă se va putea ajunge sfânt şi acolo?

RĂZBOI, CIUMĂ, FOAMETE

În timp ce Ioan, în 1660, îşi începea munca grea în Colegiul „Bons Enfants”, în jurul lui realitatea era mult mai dură.

Parisul, capitala Franţei, are numai 300 de mii de locuitori. Franţa întreagă este locuită de 17 mi-lioane de persoane. După patruzeci de ani, la sfâr-şitul secolului, locuitorii Franţei vor fi numai 14 milioane. Foametea, războiul, ciuma vor devasta nu numai pământul francez, ci şi Europa întreagă.

De la 1618 la 1648, îngrozitorul Război de Treizeci de Ani a pustiit Germania, Olanda, Franţa, Spania. Chiar după pace (1648), Franţa a continuat pe cont propriu războiul împotriva Spaniei pentru încă alţi 10 ani.

În 1658 (cu doi ani mai înainte ca Ioan să intre în Colegiul „Bons Enfants”), între plaja şi colinele de la Dunkerque, armata franceză condusă de Tu-renne a nimicit în mod sângeros armata spaniolă.

Din Războiul de Treizeci de Ani, Germania a ieşit distrusă: populaţia a scăzut de la 20 de mili-oane la şase-şapte milioane de persoane, viaţa în-cepuse să se sălbăticească, iar tâlharii erau stă-pâni pe zone foarte întinse.


În Franţa găseai vagabonzi cerşetori, oameni care se târau pe străzi: ţărani fără pământ, mese-riaşi, şomeri, femei fără familie, copii ai nimănui care plecau la oraşe, în special spre Paris. Se aşezau întinzând mâna în faţa bisericilor şi a palatelor nobililor. Se estimează că în acel an, 1660, vaga-bonzii cerşetori în Franţa ar fi fost vreo două milioane (peste 17% din populaţie), la Paris - 40 de mii, la Rouen (din cei peste 26 de mii de locuitori) - 12 mii.

În acelaşi an, în vreme ce Ioan se apleca cu râvnă asupra cărţilor la Colegiul „Bons Enfants” din Reims, un om, un sfânt, îşi consuma ultimele luni de viaţă pentru a zăgăzui extinderea mizeriei din ţara Fran-ţei. Se numea Vincenţiu de Paul. Nu era din familie nobilă, ci fi ul unui crescător de porci. Singur, fără armate şi fără bani, acest mic om cu o faţă palidă a organizat o reţea de caritate care ne lasă uimiţi. S-a apropiat şi i-a ajutat pe cei condamnaţi la ga-lere, pe cei lipsiţi de cultură, pe orfani, pe săraci, pe bolnavi. A organizat spitale şi pe surorile de spital. Aristocratul Ioan De La Salle va auzi îndată vorbindu-se despre acest sfânt ţăran şi pe calea trasată de acesta el va face un drum lung.

„Hôtel de la Cloche„ Vedere actuală

În această casă din Reims (Franţa), s-a născut, la 30 aprilie 1651, Ioan de La Salle, care a fost primul dintre cei 11 copii pe care i-au adus pe lume Nicolle Moet de Brouillet şi Louis de La Salle, magistrat regal.

UN SMOC DE PĂRPENTRU A TRASA UN DRUM

1662. Ioan împlineşte 11 ani. A studiat cu inten-sitate în tot acest timp, iar inteligenţa lui s-a arătat vioaie şi hotărâtă. Dar el nu numai că a studiat. În capelă, unde în fi ecare seară asista la sfânta Litur-ghie, a învăţat să vorbească cu Dumnezeu cu res-pect şi cu încredere. A înţeles că viaţa a primit-o de la el şi că nu poate fi folosită ca un lucru oare-care. Fixându-l îndelung pe Isus răstignit, mort din iubire faţă de noi, într-o zi, i-a spus: „Tu ţi-ai dat viaţa pentru mine. Şi eu vreau să mi-o dau pentru tine”.

La o întâlnire cu mama şi tatăl său, Ioan le-a cerut permisiunea să se facă preot. Era o cerere ciudată pentru acea vreme. Primul născut în fa-miliile nobile trebuia să continue profesiunea ta-tălui, să-i preia rolul de cap de familie şi să-i moş-tenească titlurile atunci când murea. Fiii mai mici erau cei puteau părăsi casa spre a intra în armată sau în seminar.

Dar familia De La Salle era formată din oameni serioşi. Când şi-au dat seama că cererea lui Ioan nu e un capriciu, ci o alegere serioasă şi gândită, şi-au dat consimţământul.

15

11 martie. Ioan primeşte tonsura. În cadrul acestei ceremonii, episcopul îi tăia tânărului un mic smoc de păr din vârful capului. Era un semn: copilul începea să renunţe la modă, la o eleganţă excesivă, spre a-şi pregăti dăruirea sa lui Dumne-zeu. Episcopul o considera ca o „promisiune” din partea comunităţii creştine că va urmări cu aten-ţie creşterea tânărului şi chiar îi va veni în ajutor în momentele grele.

Unchiul lui Ioan, Pierre Dozet, era cancelarul Universităţii şi canonic al Catedralei din Reims. A urmărit studiile strălucite ale nepotului în timpul celor cinci ani de gramatică şi a celor doi ani de retorică. A asistat cu mândrie la una dintre între-cerile sale culturale. S-a gândit ca, îndată ce va fi posibil, să-i cedeze lui titlul de „canonic”.

7 ianuarie 1667. Ioan De La Salle, îmbrăcat în pelerina violetă, intră în corul canonicilor şi îşi ia locul în corul din prezbiteriu. E trist să descrii ce însemna să fi i canonic în acele vremuri. Misiunea principală a canonicului consta în a merge zilnic în cor ca să se roage pentru poporul lui Dumnezeu, însă pentru aceasta trebuia să fi e dintr-o familie distinsă, primea o retribuţie consistentă, avea la dispoziţia sa trăsuri şi cai.

Cristos spusese celor care doreau să-l urmeze: „Vulpile au vizuini, păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul”. În schimb, în acea vreme se zicea: „Dacă ajungi

UN SMOC DE PĂR


canonic, vei avea trăsuri şi servitori şi o remune-raţie mare”. Ioan acceptă să fi e canonic, dar reu-şeşte să rămână un bun creştin. Nu-l interesează remuneraţia. În fi ecare zi merge la rugăciune în cor, pregătindu-se astfel să ajungă un preot bun, continuă să ducă o viaţă asiduă de studiu, înscri-indu-se la Universitatea din Reims.

490 DE PERSOANEPENTRU PRÂNZUL REGELUI

În acest timp, Franţa era guvernată de nouă ani de regele Ludovic al XIV-lea. Acest tânăr rege şi-a luat pentru sine ca emblemă soarele ce răsare şi s-a numit, pentru strălucirea curţii sale, „regele soare”.Şi-a însuşit puteri depline la numai 18 ani şi a

guvernat ca dictator absolut. S-a declarat „izvorul legii şi al dreptăţii”, capul administraţiei de stat şi conducătorul armatei. Putea impune taxe fără consimţământul supuşilor, putea aresta şi con-damna fără judecata tribunalului.

Ludovic al XIV-lea era în mod textual „adorat” de către curte, unde îşi dădeau întâlnire nobilii, feudalii, învăţaţii, artiştii. Trezirea sa avea un rit: dura două ore şi orice îmbrăcăminte îi era prezen-tată de un nobil (cămaşa îi era predată numai de un principe). În timpul Liturghiei, curtezanii îşi întorceau spatele la altar şi privirea la rege. Prân-zul era la fel, un ritual complicat: orice platou era adus de un gentilom precedat de o gardă şi de un majordom şi urmat de trei gardieni înarmaţi cu o puşcă. În serviciul de masă al regelui erau angajate 490 de persoane.


Toată acea mulţime de nobili trândavi era men-ţinută pe cheltuiala statului - o insultă şi o povară insuportabilă pentru poporul de jos.

În 1665, după ce a cheltuit sume enorme pen-tru întărirea armatei, Ludovic al XIV-lea a înce-put războaiele. Vreme de trei ani, spaniolii şi fran-cezii au ieşit să se sfâşie în lupte sângeroase, să pustiască satele. Recolta a fost pierdută şi oame-nii au început să moară de foame. La porţile Pari-sului se desfăşura un îngrozitor negoţ de copii, vânduţi pe o sumă ce varia de la 8 solzi până la o liră fi ecare. Erau vânduţi la cerşetori care îi schi-lodeau spre a trezi mila trecătorilor sau la vrăji-tori pentru a fi folosiţi în practica lor magică.

A VORBI CU DUMNEZEULA SAINT SULPICE

Chiar şi religia catolică traversează o perioadă de mari decadenţe: episcopii (aproape toţi din fa-milii nobile) îşi lasă diecezele pe seama vicarilor lor şi se transformă în curtezani ai regelui; curtea de la Versailles, care asistă zilnic la sfânta Litur-ghie, priveşte nu la altar, ci spre suveran; creştinii de la curte se împărtăşesc, dar duc o viaţă de lenevie şi de viciu; ţăranii sunt siliţi să plătească „taxe” foarte mari nobililor şi episcopilor. Toate acestea reprezintă – afi rmă Joseph Lortz – „o batjocură a poruncilor creştine şi adesea fac ca profesarea cre-dinţei catolice să pară o ipocrizie”.

Însă tocmai când această decadenţă religioasă atingea forme mizerabile, în interiorul Bisericii din Franţa începea o profundă reînnoire spiritua-lă. Personalităţi ca nobilul Francisc de Sales şi ţă-ranul Vincenţiu de Paul trasaseră deja drumul: revenirea la viaţa de rugăciune pentru a-l întâlni pe Dumnezeu şi întoarcerea la iubirea adevărată faţă de cei săraci.

Seminarul din Saint Sulpice, în centrul unui cartier popular din Paris, devine nucleul acestei

IOAN DE LA SALLE. PUTEREA DE A DA VIAŢĂ

reînnoiri. Aici sunt formaţi (de oameni extraordi-nari asemenea cardinalului Berulle şi Olier) cei mai buni candidaţi la preoţie, care vor înfăptui în Biserica din Franţa o reînnoire înfl oritoare.

Ioan de La Salle intră în Seminarul Saint Suplice în anul 1670, la 19 ani. Regulamentul este sever: trezirea la ora 4 dimineaţa, frecventarea lecţiilor de teologie la Universitatea de la Sorbona (univer-sitatea cea mai cunoscută din lume), timp înde-lungat de rugăciune şi meditaţie, culcarea la ora 8 seara.

Ioan este condus de directorul său spiritual, aba-tele Louis Tronson, la o viaţă senină, dar hotărâtă, de sărăcie, ascultare, dezlipire de lume. În perioa-dele lungi de tăcere vorbeşte cu Dumnezeu. Mer-gând şi întorcându-se de la Universitate, este asaltat de o mulţime de cerşetori care întind mâna. Im-pactul cu mizeria îl şochează şi îl tulbură adânc.

20

„A TRĂI SĂRAC PENTRUA-I ÎNŢELEGE PE CEI SĂRACI”

Dar sărăcia nu se întâlneşte numai pe stradă. Abatele Tronson vrea ca seminariştii săi (aproape toţi din familii nobile) s-o simtă pe pielea lor. Ei trebuie să măture casa, să spele vasele şi farfuriile, să se gândească la curăţenie. „E nevoie să trăieşti sărac pentru a-i înţelege pe cei săraci”, a spus Vin-cenţiu de Paul.

În timpul celor 18 luni petrecute în seminar, Ioan a putut să-şi facă o imagine completă despre viaţa pe care o duceau copiii din pătura de jos a populaţiei. Duminica, împreună cu alţi prieteni de ai săi, străbătea străzile cartierului în căutarea copiilor. Îi găsea pe străduţele înguste şi umede, în casele incomode şi nesănătoase. Copiii aveau ochii stinşi. Îi atrăgea la joacă, le povestea istorii frumoase despre sfi nţi, iar ei îl ascultau încântaţi. Însă când le punea în faţă vreo broşură ca să ci-tească, copiii dădeau din cap. Nu ştiau nici să ci-tească, nici să scrie şi nici nu aveau vreo perspec-tivă să înveţe.

E adevărat în oraş existau şcoli, însă fi ind cu plată, cei săraci nu aveau acces. Drept urmare,


neştiind să citească, să scrie, ori să socotească, oa-menii săraci nu aveau nici posibilitatea să-şi apere drepturile.

În seminar se vorbea despre necesitatea de a deschide şcoli gratuite, pentru ca şi cei săraci să poată învăţa. S-a încercat să se deschidă o şcoală parohială pe lângă biserica parohială, care să fi e cu totul gratuită pentru elevi, iar învăţătorii să fi e plătiţi de către paroh. Dar învăţătorii sunt adesea incapabili de a ţine în frâu acea mulţime neastâm-părată de copii. Şcoala are suişuri şi coborâşuri, perioade de înfl orire şi perioade de criză. Ioan ur-măreşte cu interes totul. Este prima rază de lumi-nă care se deschide asupra misiunii pe care Dum-nezeu e pe cale de a i-o încredinţa.

ZILE AMARE

19 iulie 1671. Este una dintre cele mai triste zile din viaţa lui Ioan: îi moare mama. După nouă luni, în ziua de 9 aprilie 1672, pe neaşteptate, îi moare şi tatăl. Cei şapte fi i ai familiei De La Salle sunt orfani. Ioan părăseşte indată seminarul de la Paris şi se întoarce la Reims. Fiind primul născut (are numai 20 de ani), trebuie să ia în mână con-ducerea casei, să se dedice administrării patrimo-niului familiei, să se ocupe de fraţii şi surorile mai mici: Jean-Remy, cel mai mic, încă nu are doi ani.

Este o experienţă hotărâtoare pentru Ioan. De la viaţa „de gândire” trebuie să treacă la viaţa „tră-ită”. Trebuie să înfrunte şi să rezolve probleme însemnate de organizare şi orientare. O lecţie se-veră, care îi temperează caracterul şi îl maturi-zează în foarte scurt timp.

Îşi pune şi problema preoţiei. Să o părăsească după atâţia ani de pregătire? Rudele şi prietenii îl împing în această direcţie. Dar vrea să se gândească cu mult calm înainte de a se hotărî. Trecând primele luni, foarte grele, merge să-şi destăinuie neliniştea unui preot prieten, abatele Nicolas Roland. Are numai treizeci de ani, dar Roland este un înţelept.


Şi-a dedicat toată viaţa lui Dumnezeu şi, în fi ecare faptă a sa, se vădea o sfi nţenie concretă şi fără şovăire.

Ascultă cuvintele lui Ioan, se gândeşte şi apoi spune: „Răspunsul trebuie să ţi-l dea faptele. Dacă ai tăi au nevoie de tine cu adevărat, atunci trebuie să-l cauţi pe Dumnezeu în familia ta. Dacă îţi vei da seama că ei pot merge înainte fără tine, atunci Dumnezeu continuă să te cheme pe calea preoţiei. Nu lua în seamă vorbele pe care le vei auzi în jurul tău”.

Cu trecerea zilelor, faptele dau răspunsul. Fraţii mai mari se descurcă destul de bine în treburile de familie. Iar el, îndeplinindu-şi toate datoriile de frate mai mare, poate să-şi continue studiile.

„ŞI ACUM CE VEI FACE?”

Aprilie 1678. E Sâmbăta Sfântă, ajunul Paştelui. În Catedrala din Reims, îmbrăcat în alb, Ioan se prosternă cu faţa la pământ în faţa altarului. Corul intonează notele maiestoase ale „Litaniei tuturor sfi nţilor”. Arhiepiscopul Le Tellier invocă unul câte unul, preamărindu-i, pe sfi nţii Bisericii: Sfi nte Petru, Sfi nte Paul, Sfi nte Benedict, Sfi nte Fran-cisc... Apoi îşi impune mâinile asupra capului tâ-nărului Ioan şi-l invocă pe Duhul Sfânt ca să vină să întipărească în sufl etul său sigiliul preoţiei.

Când se ridică spre a primi îmbrăţişarea episco-pului său, Ioan De La Salle este preot. Bărbat în-alt şi zvelt, Ioan are fruntea mare, privirea deschisă şi sinceră. Poartă părul lung, după obiceiul timpului. Ochii albaştri ştiu să surâdă, dar ştiu să exprime şi forţa, şi hotărârea.

După o zi, de Paşti celebrează prima sa Litur-ghie. Sunt alături de el surorile, fraţii şi bătrâna bunică cu faţa largă şi blândă, care de mic îl lua în braţe şi-i citea vieţile sfi nţilor. Numai tata şi mama lipseau. Îi aminteşte îndelung la „momentul” celor morţi şi i se pare că sunt acolo în aer, asemenea fl ăcărilor lumânărilor care ard pâlpâind încet.


La prima sa Liturghie îl asistă marele său prieten, abatele Nicolas Roland. Are faţa palidă şi foarte trasă. La terminarea Liturghiei, pe când Ioan, încă emoţionat, îşi dezbracă veşmintele, Nicolas îl cheamă în mod tăios la realitate: „Şi acum ce vei face?” „Nu ştiu”, murmură el, „încă nu m-am gândit”. „Îţi spun eu”. În vocea slabă a lui Nicolas este o forţă mare. „Vei veni să-mi dai o mână de ajutor la Surorile Pruncului Isus. Sunt patru şcoli pentru copilele sărace, ameninţate cu închiderea. Trebuie să le ajutăm să meargă înainte. Te aştept mâine dimineaţă”.

O ISTORIE CIUDATĂ DESPRE MORŢI

Nobila şi preabogata doamnă Jeanne Maillefer era cunoscută în regiunea Rouen pentru frumuseţea şi vanitatea sa. În saloanele nobilimii se şoptea şi despre ciudăţeniile sale: pusese să i se sculpteze o statuie-manechin cu proporţiile perfecte ale tru-pului său şi petrecea vremea studiind efectul hai-nelor sale noi şi a coafurii sofi sticate.

Într-o după-amiază, s-a prezentat la poarta pa-latului său un zdrenţăros cu o înfăţişare marcată de oboseală şi de foame. Cerea permisiunea să-şi petreacă noaptea la adăpost, deoarece simţea că e pe moarte. Însă nobila doamnă l-a alungat ea în-săşi scârbită de mirosul lui greu.

Dar un vizitiu a avut milă de el. Fără ca stăpâna să ştie ceva, l-a dus şi l-a culcat pe paie uscate, într-un colţ al grajdului.

În timpul nopţii, săracul a murit.Vizitiului i-a revenit neplăcuta misiune să o în-

ştiinţeze pe stăpână. „Nobila Doamnă” a avut o criză de isterie: a ţipat, a rupt dantelele, a bătut din picioare, a ameninţat cu concedierea vizitiului şi ţipa ca o obsedată: „Un mort în casa mea! Nu-l vreau, nu-l vreau! Duceţi-l!” „Avem nevoie de ceva


ca să-l îngropăm”, a murmurat vizitiul cu curaj. Doamna i-a adus primul cearşaf care i-a căzut în mână şi i l-a aruncat. „Pentru un cerşetor ajunge! Şi acum, afară!”

Zdrenţărosul mort pe paie a fost îngropat chiar în aceeaşi zi, înfăşurat numai în cearşaf.Şi iată faptul ciudat care s-a petrecut în ziua

următoare. Când doamna De Maillefer s-a dus în sala de prânz, a găsit împăturit cu grijă şi depus pe masă un cearşaf. L-a apucat: avea la margine iniţialele sale şi era identic cu acela pe care îl arun-case pentru îngroparea omului sărac.

O nouă criză isterică. Vizitiul şi alţi servitori sunt chemaţi printre ţipete şi ameninţări. Privesc cearşaful. Seamănă exact cu acela folosit la înmor-mântare, dar toţi jură că nu ştiu cum de se afl ă acolo. Doamna devine palidă, dă ochii peste cap şi cade leşinată.

O idee îi macină mintea din acea zi: „Cerşetorul a refuzat pomana mea făcută cu furie şi mi-a tri-mis din cealaltă viaţă cearşaful înapoi”.

Nobila şi preabogata doamnă Jeanne Maillefer era cunoscută în regiunea Rouen

pentru frumuseţea şi vanitatea sa.

Într-o după-amiază, s-a prezentat la poarta palatului său

un zdrenţăros cu o înfăţişaremarcată de oboseală şi de foame.

„DUMNEAVOASTRĂ L-AŢI RESPINSPE CRISTOS ÎN PERSOANĂ”

A fost chemat părintele Barre, un sfânt călugăr cunoscut în toată Normandia, căci deschisese şcoli pentru săraci. Doamna îi povesteşte tremurând istoria cu cerşetorul.

„Doamnă”, îi spune franc părintele Barre, „eu nu cred aşa de uşor în minuni. Acel cearşaf pe masa dumneavoastră poate să fi fost o glumă ma-cabră făcută de unul dintre servitori. Dar în Evan-ghelie Cristos a spus că ceea ce facem celor mici, nenorociţilor, o facem lui. Respingând în mod gro-solan acel cerşetor, l-aţi respins pe Cristos în per-soană. Cearşaf sau nu, acum este momentul ca dumneavoastră să vă schimbaţi viaţa, dacă nu voiţi ca Dumnezeu să vă judece cu o mare severitate”. „Şi ce trebuie să fac?” „Priviţi împrejur. Este atâta mizerie că-ţi vine să plângi. Iar dumneavoastră ri-sipiţi banii pe haine şi peruci. Sunt sute de copile şi de copii pe străzi fără şcoală, care învaţă să fure şi să facă rău”. „Părinte, vă rog să-mi prezentaţi un program precis. Nu vă voi dezamăgi”. „Sper ca nici Dumnezeu să nu rămână dezamăgit de dum-neavoastră, doamnă”.


Părintele Barre prezintă în scurt timp planul său, iar doamna Maillefer îl primeşte. Şcoli gratuite sunt deschise la periferia oraşului Rouen. La Paris, pe strada Saint Maurice, este creat un „noviciat” pentru surorile-învăţătoare care vor să-şi dedice viaţa pentru şcolile copilelor sărace. Părintele Barre le dă lor numele de Surorile Pruncului Isus.

An după an, din noviciat ies surori-învăţătoare care merg să deschidă şcoli gratuite în principalele oraşe ale Franţei.

Familia doamnei De Maillefer era originară din Reims; de aceea, într-o zi, ea îl roagă pe părintele Barre să se gândească şi la acel oraş. Părintele intră în legătură cu abatele Nicolas Roland. Trimite acolo patru surori. Ele găsesc o casă unde să locuiască şi deschid patru şcoli în cartierele cele mai sărace ale oraşului Reims.

Nicolas Roland, totuşi, nu a reuşit să obţină aprobarea acţiunii sale noi de la Consiliul Comunal: „Operele religioase sunt prea multe”, se declară la municipiu, „bugetul nu poate face faţă la cererea de noi ajutoare”. Roland încearcă să le explice că acele surori sunt cu totul deosebite de toate cele-lalte: au venit nu ca să deschidă colegii pentru no-bili sau pentru burghezi, ci pentru lumea săracă. Dacă nu primesc un ajutor, vor fi nevoite să meargă să ceară ajutor pentru a supravieţui.

Nu se poate face nimic. Unica persoană ce ar putea interveni cu autoritate spre a schimba părerea

33

administraţiei orăşeneşti este puternicul arhiepiscop Le Tellier. Dar, din păcate, el este unul dintre acei episcopi care locuiesc mai mult la curtea lui Ludovic al XIV-lea decât în diecezele lor. De exemplu, acea iarnă a petrecut-o aproape în întregime la Versailles.

DUMNEAVOASTRĂ L-AŢI RESPINS

CINSPREZECE MINUTECARE COSTĂ O VIAŢĂ

Abatele Roland, care voia să vorbească cu el, a trebuit să aştepte în anticameră de la fi nele lui noiembrie 1677 până la începutul lui aprilie anul următor. Nevoind să-şi piardă locul în lungul şir de petiţionari, timp de patru luni a petrecut dimi-neţile în anticamera rece arhiepiscopală. Se hrănea cu pâinea adusă în buzunar, se ghemuia într-un colţ şi aştepta.

Acele îndelungate aşteptări în frig i-au provocat o tuse convulsivă, care i-a distrus plămânii. Faţa îi era foarte trasă iar la ochi avea cearcăne negre.

De abia la începutul lunii aprilie arhiepiscopul Le Tellier îşi face timp să-l primească pe abatele încăpăţânat. Între două accese de tuse, Roland im-ploră intervenţia pentru supravieţuirea surorilor celor săraci. Arhiepiscopul promite că se va inte-resa de această problemă. Cincisprezece minute şi Nicolas Roland iese pe uşă. Acele cincisprezece mi-nute l-au costat patru luni de aşteptare şi îl vor costa viaţa.

După câteva zile, la 10 aprilie, asistă la prima Liturghie a prietenului său, Ioan, şi îl cheamă să-i

35

dea o mână de ajutor. Este unul dintre cele din urmă lucruri pe care le mai poate face: după şap-tesprezece zile, o hemoragie violentă îi curmă fi rul vieţii la 35 de ani.

În testamentul său, îl numeşte pe canonicul De La Salle drept moştenitor al operei sale şi îl roagă să facă tot posibilul pentru ca şcolile pentru fetele sărace să nu fi e silite să se închidă.

Adversarii şcolilor gratuite pentru cei săraci sunt învăţătorii care învaţă în „micile şcoli” unde se intră plătind o pensiune; la fel, şi „maeştrii jel-bari”, până în urmă cu câţiva ani învăţători de ca-ligrafi e, iar acum (înlocuiţi de răspândirea presei), angajaţi pe lângă familiile particulare ca îndrumă-tori sau angajaţi în şcolile particulare cu plată.

CINSPREZECE MINUTE CARE COSTĂ

Între două accese de tuse, Roland imploră intervenţia

pentru supravieţuirea surorilor celor săraci...În testamentul său,

îl numeşte pe canonicul De La Salle drept moştenitor al operei sale şi îl roagă să facă tot posibilul

pentru ca şcolile pentru fetele sărace să nu fi e silite să se închidă.

MII DE FETE SĂRACE

Ioan se dedică cu energie la completarea operei lăsate pe jumătate de Roland. Arhiepiscopului şi administratorilor comunali le trimite un tablou real al situaţiei copiilor:

„Meseriaşii şi săracii îşi abandonează copiii până când vor putea fi angajaţi la vreo muncă. Lo-curile unde se desfăşoară munca îi obligă pe oa-meni să stea departe de casă aproape toată ziua, cu orare şi salarii de cele mai multe ori neadaptate. Chiar şi mamele sunt adesea constrânse să mun-cească în afara casei. În felul acesta, copiii trăiesc pe străzi în mici grupuri până ajung la vârsta când vor putea lucra.

Această tristă situaţie se poate remedia doar cu ajutorul şcolilor creştine, în care se învaţă gratuit şi numai pentru slava lui Dumnezeu. Aici elevii pot rămâne toată ziua: învaţă să citească, să scrie şi li se predau şi primele noţiuni despre religia creştină”.

Încheie cu aceste cuvinte dramatice: „Dacă re-fuzăm să ţinem în viaţă şcolile unde sunt educate mai multe mii de fete sărace înseamnă să ne facem responsabili de rătăcirea lor. Este o ruşine, o dezo-noare şi o tristă responsabilitate pentru apărătorii binelui public”.


Autorităţile cedează. Arhiepiscopul răspunde aducând elogii răposatului abate Roland şi-l asigură că va cere aprobarea chiar de la însuşi regele Lu-dovic al XIV-lea, care va face opera invulnerabilă.

Aprobarea ofi cială de la rege ajunge la 17 februa-rie 1679.

Ioan crede că viitorul său va fi de-acum legat pentru totdeauna de această operă. În schimb, de abia sosită aprobarea regală, arhiepiscopul numeşte un alt preot „superior peste şcolile Pruncului Isus”. Domnul nu-l cheamă pe canonicul La Salle la şco-lile de fete.

DOUĂ SCRISORICARE DESCHID VIITORUL

După treizeci de zile, într-o dimineaţă de mar-tie, Ioan se duce să celebreze Liturghia la Surorile Pruncului Isus (unde este mereu bine primit). Pe pragul casei, în aşteptare ca cineva să-i deschidă uşa, stau un domn de vreo cincizeci de ani, cu un surâs timid şi blând şi un băieţaş de vreo cincispre-zece ani. Acel domn este Adrien Nyel. Ajutat de doamna De Maillefer, a deschis o şcoală pentru co-piii săraci la Rouen. Acum el vine la Reims cu două scrisori de la doamna Maillefer. Una este adresată superioarei‚ Francisca Duval, iar a doua, canoni-cului La Salle.

În ele, nobila doamnă îşi arată mulţumirea pentru binele pe care surorile îl fac pentru fetele din Reims, dar regretă că nu se face nimic pentru băieţi. Pentru aceasta îi trimite pe maestrul Niel şi pe un ajutor de al său. Cere canonului să-i dea o mână de ajutor ca să deschidă prima şcoală pentru băieţi. De banii necesari se va ocupa ea de la Rouen.

Ioan întinde mâna învăţătorului Nyel şi adju-tantului: „Sunt fericit să mă pun la dispoziţia dum-neavoastră pentru o lucrare aşa de importantă”.


Nyel voia să meargă să ceară găzduire la abatele Dubois, un frate al doamnei Maillefer care locuia la Reims. Dar De La Salle îi zice: „Dacă primiţi sfatul meu, e mai bine să nu mergeţi la abatele Dubois. El este prietenul multor maeştri care în-vaţă în «micile şcoli». Îndată ce vor afl a de sosirea dumneavoastră, vor declanşa un război de frică să nu li se risipească şcolarii. În acest caz, va fi foarte greu să deschizi şcoala. Veniţi să locuiţi la mine”.

În zilele următoare, canonicul La Salle se apucă de lucru cu calm şi tenacitate. Se apropie de auto-rităţi, le vorbeşte despre condiţiile dezastruoase ale copiilor părăsiţi pe străzile din Reims, propune deschiderea unei prime şcoli „experimentale”. În trei săptămâni reuşeşte să obţină consimţământul tuturor.

Adrien Nyel, ajutat de doamna De Maillefer,a deschis o şcoală pentru copiii săraci la Rouen. Acum

el vine la Reimscu două scrisori de la doamna Maillefer.

Una este adresată superioarei‚ Francisca Duval, iar a doua, canonicului La Salle.

Ioan întinde mâna învăţătorului Nyel şi adjutantului:

„Sunt fericit să mă punla dispoziţia dumneavoastră

pentru o lucrare aşa de importantă”.

CARICATURI DE ÎNVĂŢĂTORI

15 aprilie 1679. Parohul de Saint Maurice, într-un cartier populat de oameni săraci, încredinţează maestrului Nyel direcţiunea unei şcoli gratuite pentru băieţi. Clasa este arhiplină chiar din prima zi.

E ca un semnal de plecare. Toţi îşi dau seama pe neaşteptate de urgenţa de a deschide şcoli. O doamnă bogată din Reims îi comunică lui La Salle şi lui Nyel că e dispusă să fi nanţeze o şcoală pen-tru copiii săraci din cartierul său. Gestul ei este urmat şi de altele. Într-un interval de trei luni sunt deschise trei şcoli, pentru care învăţătorii... trebuie să fi e oarecum improvizaţi.

Aceasta este greaua problemă care i se prezintă lui La Salle: de unde să ia învăţători? Cei care se învârt în căutarea unui post şi a unui salariu, în cea mai mare parte a cazurilor, erau nişte carica-turi de învăţători. Nu ştiau nimic despre felul cum să trateze copiii. Au studiat minimul necesar ca să poată citi, scrie şi socoti. Au ajuns să facă această meserie deoarece n-au găsit un post în adminis-traţia de stat sau în comerţ.

Parohul de Saint Maurice, la început, i-a găzduit pe învăţătorii şcolii noi în casa sa. Dar lumea aceea


grosolană, gălăgioasă, adesea ameţită, l-a făcut să-şi piardă răbdarea. A vrut să se descotorosească de ei cu orice preţ. De Crăciun, în anul 1679, Ioan i-a dus pe învăţători într-o casă vecină cu a sa. Le-a dat un regulament şi, deseori, petrecea câteva ore cu ei, discutând.

În cadrul acestor discuţii a început să iasă la iveală contrastul de fond dintre canonicul La Salle şi învăţătorii din acel timp. Ioan era călăuzit de acele convingeri care vor face din el iniţiatorul unei pe-dagogii noi (ştiinţa şi arta de a educa copiii), o ma-nieră deosebită de a-i înţelege şi trata pe copii.

Pentru acei învăţători (şi pentru cea mai mare parte dintre colegii lor), copilul este mai mult un animăluţ de domesticit decât o persoană prevăzută cu drepturi şi datorii. Lăsat de capul lui, era ideea în acel timp, copilul nu poate să săvârşească decât rău. Ca atare, e nevoie „să-i pui hăţuri la gât”, să-l tragi în sus cu o severitate riguroasă, să ţipi la el şi să-l baţi.

Pentru canonicul La Salle, copilul este cu totul altceva: o persoană care trebuie formată, o vioi-ciune nevinovată de păzit, un fi u al lui Dumnezeu ce trebuie respectat şi iubit. Copilul nu este dispe-rarea educatorului, ci „speranţa, bucuria, motivul gloriei sale”.

SĂ-ŢI PĂRĂSEŞTI PROPRIA CASĂ

Ioan vrea ca Nyel să se intereseze de formarea învăţătorilor: şcolile devin aproape inutile dacă învăţătorii sunt ignoranţi şi grosolani. Dar Nyel nu înţelege: entuziasmul său îl mână să întemeieze oriunde şcoli noi, dar nu are autoritatea nici per-severenţa de a deveni „învăţător al învăţătorilor”. La Salle e preocupat: dacă nu se rezolvă această problemă, şcolile vor fi un foc de paie care se va stinge repede.

Se duce la părintele Barre, îi expune situaţia şi îl întreabă: „Cui trebuie să încredinţez formarea învăţătorilor?” „Nimănui”, răspunde hotărât pă-rintele, „tu însuţi trebuie să-i formezi. Aceasta este misiunea pe care ţi-o încredinţează Dumnezeu. Găzduieşte-i în casa ta, formează cu ei o familie şi să fi i hotărât în a-i îndrepta pe aceia care nu se adaptează. Învăţătorii voştri trebuie să-l slujească pe Cristos prezent în persoana săracilor. Cristos nu poate fi slujit cu nişte epave”.

Ioan rămâne surprins de aceste cuvinte, dar as-cultă. Dacă aceasta este voinţa lui Dumnezeu, o va urma cu orice preţ.


În iunie 1680, învăţătorii intră ca oaspeţi în pa-latul familiei La Salle. Ioan îi aşază la masa sa, duce o viaţă comună cu ei, le perfecţionează in-strucţiunea, îi încurajează să fi e mereu mai demni de misiunea la care sunt chemaţi. În felul acesta, zi de zi, el devine animatorul şi susţinătorul lor.

1681. Nyel se îndepărtează. Vrea să-şi urmeze chemarea de „semănător” entuziast şi se duce să întemeieze noi şcoli pentru săracii din oraşul Guise. De acum, toată povara de a urmări şcolile din Reims cade pe umerii canonicului La Salle. Curând se ri-dică o mare furtună. Fraţii şi rudele au primit fără prea mare plăcere intrarea acestor învăţători gro-solani în palatul lor. Au răbdat un timp crezând că e vorba de o soluţie provizorie. Dar cu cât timpul trecea, cu atât creştea ostilitatea lor faţă de Ioan. Îi cereau cu insistenţă lui Ioan să îndepărteze acea lume care nu avea nimic de-a face cu familia lor.

24 iunie 1682. La Salle acceptă ca învăţătorii să părăsească palatul, dar pleacă şi el o dată cu ei. A închiriat o casă sărăcăcioasă în Rue Neuve şi s-a stabilit acolo cu învăţătorii săi. Data de 24 iunie este şi astăzi amintită de „Fraţii Şcolilor Creştine” ca ziua lor de naştere.

„VALURILE MIZERIEI”ÎMPOTRIVA BARAJELOR POLIŢIEI

În 1680, Ludovic al XIV-lea, după ce şi-a întărit armata până la a o face să fi e cea mai puternică din Europa, a reînceput războiul. An de an provin-ciile din Nord erau răscolite de acţiunile trupelor sale de „comando”-urilor sale, prin care voia să mărească teritoriul Franţei în dauna statelor în-vecinate.

Se vedeau în marş trupe înarmate, care duceau bătălii improvizate… Din satele devastate şi in-cendiate, grupuri de familii şi de oameni împrăştiaţi se puneau din nou în mişcare spre oraşe.

Autorităţile au dat ordine severe ca să oprească aceste „valuri ale mizeriei”. Plutoane înarmate ale poliţiei se afl au la porţile oraşelor şi nu ezitau să deschidă focul asupra acelor mizerabili. Dar de cele mai multe ori, mulţimea zdrenţăroşilor reuşea să răstoarne barajele poliţiei şi să umple străzile şi pieţele cu mizeria lor.

Se instalau în faţa bisericilor, a teatrelor, a pa-latelor, a şcolilor. Cereau pomană cu glas tare, uneori îi înconjurau ameninţători pe trecători.


A reînceput tristul negoţ cu copii abandonaţi care erau vânduţi şi cumpăraţi, schilodiţi, ca să trezească mai mult mila oamenilor.

În casa din Rue Neuve din Reims, tinerii învă-ţători care trăiau în familia La Salle erau în număr de vreo douăzeci. Comunitatea se organiza cu un stil de viaţă religioasă. Se întâlneau seara la ter-minarea şcolii, luau cina împreună şi îşi dedicau orele dinainte de culcare rugăciunii, studiului, pregătirii pentru şcoală.

Unii n-au rezistat la această viaţă „de călugări” şi au plecat. Însă alţi tineri învăţători formaţi în comunitate au plecat să întemeieze noi şcoli la Re-thel, la Laon, la Guise.

Sărăcia devenea lună de lună tot mai mare pen-tru toţi. În 1684, războiul şi foametea au distrus recolta, străzile erau mai pline ca niciodată de cer-şetori. Ioan le-a recomandat alor săi încredere în Dumnezeu: „Să continuăm să-i ajutăm pe săraci şi Providenţa nu ne va părăsi”.

Cu toate acestea, câţiva tineri învăţători erau neliniştiţi cu privire la viitorul lor. Ar fi putut găsi slujbe bune pe la familiile nobile ca perceptori. Să continue să facă şcoală pentru cei săraci însemna pentru ei să-şi închidă orice perspectivă de carieră.

În 1684, războiul şi foametea au distrus recolta, străzile erau mai pline ca niciodată de cerşetori. Ioan

le-a recomandat alor săi încredere în Dumnezeu: „Să continuăm să-i ajutăm

pe săraci şi Providenţa nu ne va părăsi”.

CUVINTE ŞFICHIUITOARE

Într-o seară, în timpul rugăciunii, Ioan citeşte şi comentează un pasaj din Evanghelia după sfântul Matei: „A spus Domnul: «Nu vă îngrijiţi prea mult de viaţa pământească, pentru ceea ce veţi mânca şi veţi bea, nici pentru trupul vostru, cu ce vă veţi îmbrăca. Priviţi păsările cerului: ele nu seamănă, nu seceră, nu adună recolte în hambare, şi totuşi, Tatăl vostru, care este în ceruri, le hrăneşte. Voi, oare, nu sunteţi mai de preţ decât ele? De aceea, nu vă preocupaţi prea mult de ziua de mâine»”.

„Da, sigur”, zice cu voce joasă unul dintre cei mai tineri, „acesta este cuvântul lui Dumnezeu. Dar cum poate să-l înţeleagă şi să-l înveţe unul ca el? El e bogat, are palate şi venituri care îi dau si-guranţă împotriva oricărui lucru neprevăzut”.

Acele cuvinte au fost ca o lovitură de bici. Canoni-cul La Salle înţelege că sunt adevărate. Cum poate să-i încurajeze pe ucenicii săi să se încreadă în Pro-videnţă dacă nu renunţă el primul la bogăţiile sale?

În zilele următoare a vândut tot ceea ce îi apar-ţinea. Cu ajutorul învăţătorilor săi şi-a împărţit tot venitul la săraci, cu precauţie şi fără să facă zarvă. Copiilor mai săraci din şcoală le-a oferit

51

anumite sume de bani ca să le ducă părinţilor. A dat ajutoare la familiile nevoiaşe cărora le era ru-şine să-şi arate în public sărăcia. A pregătit hrană caldă pentru şirurile lungi de cerşetori care um-blau prin oraş.

Ioan a renunţat şi la funcţia de canonic. Nu a voit să aibă nici un salariu fi x.

CUVINTE ŞFICHIUITOARE

ÎN RÂND CU CEI SĂRĂCI

Când chiar nu a mai avut nimic, părintele La Salle (aşa îl vom numi de acum) a voit să încerce pe propria-i piele umilirea celor săraci: timp de mai multe zile a mers să cerşească împreună cu cei nenorociţi, aşezându-se în şir cu ei. A trăit cu pâine şi apă căpătate din pomană.

Acum putea vorbi despre sărăcie fără să roşească şi putea să-i invite pe învăţătorii săi să se dedice cu mai multă generozitate în slujba Domnului.

În luna aprilie i-a adunat în jurul său pe cei mai angajaţi şi le-a propus să-şi consacre viaţa pentru cei săraci făcând vot Domnului de a trăi în ascul-tare, sărăcie şi castitate. Vor renunţa să-şi înte-meieze o familie proprie, pământească, dar vor duce o viaţă comunitară, considerându-i ca fi i spirituali pe copiii săraci pe care îi vor primi în şcolile lor.

Le-a lăsat timp să se gândească în mod serios la această propunere în cadrul unor exerciţii spirituale ce au durat 18 zile.

La 3 iunie au rostit în prezenţa lui Dumnezeu promisiunea solemnă de a trăi în ascultare, sără-cie şi curăţie. Apoi au mers pe jos până la Sanctu-arul Madonei din Liesse, ca să ceară puterea de a trăi aşa cum promiseseră.

53

24 iunie 1682 a fost ziua în care s-a născut pri-ma comunitate a „Fraţilor Şcolilor Creştine”. Ziua de 3 iunie 1686 a fost ziua în care fraţii au făcut prima lor consacrare în slujba Domnului.

Iarna anului 1685 este foarte aspră. Primarul din Reims, văzându-i în fi ecare dimineaţă pe învă-ţători alergând în grabă spre şcolile lor prin ploaie şi zăpadă, a dăruit la fi ecare câte o pelerină groasă, aceeaşi pe care o poartă pe spate ţăranii din Cham-pagne. Astfel, din sărăcie şi pomană se naşte uni-forma ofi cială a Fraţilor.

Ioan De La Salle a ales pentru sine cămăruţa cea mai incomodă, situată tocmai sub acoperiş, unde în fi ecare dimineaţă, când se scula, trebuia să fi e atent să nu dea cu capul în grinzile tavanului. Haina cea mai peticită şi spălăcită era a sa. Dar simţea un oarecare neajuns, deoarece era singurul preot în această familie de Fraţi, toţi egali. Îi era teamă ca acest fapt să nu apară ca un privilegiu.

Într-o zi, a adunat comunitatea şi a demisionat din funcţia de superior. L-a rugat pe fratele Henri L’Heureux să primească direcţiunea generală a operelor. Henri era stimat de către toţi şi, luat pe neaşteptate, a acceptat.

În zilele următoare, Ioan a înlocuit la şcoală un frate obosit, a pregătit, a strâns masa, a făcut ser-viciile cele mai obositoare. Şi era extrem de mul-ţumit.

ÎN RÂND CU CEI SĂRACI


Dar fratele Henri nu era mulţumit de această schimbare rapidă. S-a adresat arhiepiscopului, ce-rându-i părerea. De la arhiepiscopie a sosit prin poştă, într-un termen scurt, o scrisoare prin care părintele Ioan La Salle era rugat să-şi reia deîndată locul.

MUTAREA LA PARIS

24 februarie 1688. Viaţa părintelui La Salle şi a Fraţilor săi ajunge la un punct de cotitură. De la Paris, tocmai de la parohia Saint Suplice, unde el alerga pe străzi ca să adune ştrengari, ajunge invi-taţia de a conduce şcoala parohială.

În şcoală erau vreo 200 de copii. Până acum în-văţătorul lor a fost monseniorul Compagnon, dar acum bietul om nu mai poate, are nervii zdrobiţi. „Acea şcoală este o babilonie”, scrie un martor. „Nu are nici un orar şi nici o disciplină”.

Părintele La Salle pleacă la începutul lui aprilie la Paris, pe jos, împreună cu doi fraţi. Ca director al operelor de la Reims îl lasă pe fratele Henri.

Capitala Franţei le apare celor trei fraţi în toa-tă splendoarea, dar şi în toată mizeria sa. Lângă biserici şi palate, mii de zdrenţăroşi duc o viaţă de mizerie neagră.

Parohul, părintele De La Barmondiere, îi găz-duieşte în Rue Princesse, lângă şcoala destinată lor.

În ziua următoare, părintele La Salle vede 200 de copii slabi, indisciplinaţi şi prost organizaţi. A început să-i împartă în trei clase, potrivit vârstei şi inteligenţei. A micşorat în mod drastic orele de


lucru, deoarece copiii erau prea obosiţi. A alcătuit un orar care cuprindea în fi ecare zi Liturghia şi învăţarea catehismului, lecţii de scris şi de arit-metică, timp pentru lectură şi timp din belşug pentru a se juca în aer liber.

Noua metodă şi bunătatea celor trei fraţi au produs un fel de miracol: acei ştrengari s-au schimbat şi s-au ataşat de educatorii lor.

Vestea despre transformarea de la şcoală s-a răspândit repede şi elevii creşteau ca număr. Pă-rintele La Salle a fost rugat să deschidă noi clase. A trebuit să cheme întăriri de la Reims. A chemat fraţii cei mai bine pregătiţi, printre care şi fratele Henri: de fapt, prevedea că la Paris Congregaţia Fraţilor va avea o dezvoltare mare şi hotărâtoare.

Prevederea era exactă, dar incompletă. Ioan nu ştia că asupra lor se va abate o mare furtună.

De la Paris, tocmai de la parohia Saint Suplice,unde el alerga pe străzi ca să adune ştrengari,

ajunge invitaţia de a conduce şcoala parohială.Părintele La Salle pleacă la începutul lui aprilie

la Paris, pe jos, împreună cu doi fraţi.

Parohul, părintele De La Barmondiere,îi găzduieşte în Rue Princesse,

lângă şcoala destinată lor.

Noua metodă şi bunătatea celor trei fraţiau produs un fel de miracol: acei ştrengari s-au schimbat şi s-au ataşat de educatorii lor.

SCÂNTEIA ŞI MARELE INCENDIU

Monseniorul Compagnon a aprins prima scânteie. Uimit de succesele Fraţilor, acest sărman domn s-a gândit să se răzbune, răspândind calomnii îm-potriva lor. Povestea lucruri incredibile, îi zugră-vea ca oameni lacomi şi imorali. Amănuntele fap-telor erau aşa de precise, încât unii l-au crezut. Parohul a fost atât de tulburat încât a hotărât să-i concedieze fără preaviz pe fraţi.

Părintele La Salle a afl at despre calomnii de la câţiva prieteni. Mai înainte de a fi chemat, s-a dus el însuşi la paroh, spre a-l anunţa că se retrage. Părintele La Barmondiere se aştepta să vadă un om speriat sau dezgustat de calomnii şi gata să contraatace. În schimb, l-a văzut senin şi liniştit şi a înţeles că se afl a în faţa unui om al lui Dum-nezeu. L-a privit cu simpatie şi i-a zis: „Vă rog să aşteptaţi, nu părăsiţi încă această şcoală”.

După câteva zile, cuvintele puse în circulaţie de monseniorul Compagnon s-au dovedit lipsite de orice fundament. Parohul din Saint Suplice a fost fericit să repare răul făcut, deschizând pentru Fraţi o nouă şcoală în Rue de Bac. Şi aceasta a fost umplută de copii în câteva zile.

61

Dar ofensiva lui Compagnon nu era decât prima scânteie a unui mare incendiu.

„Învăţătorii jelbari” din capitală erau uniţi într-un sindicat puternic şi îşi apărau şi cu dinţii dreptul de a învăţa cu plată.

„Învăţătorii jelbari” au declanşat atacul împo-triva Fraţilor în 1690. Afl ând că în şcoala din Rue de Bac au fost primiţi şi copii din familii nu tocmai sărace, au organizat o demonstraţie zgomotoasă pe străzile Parisului. Strigau că este o ruşine ca nişte fraţi să le ia lor pâinea. Apoi, de la cuvinte au tre-cut la fapte. S-au dus în Rue de Bac şi au dat nă-vală în şcoală. Au distrus şi au aruncat în stradă pe fereastră bănci şi catedre. Apoi s-au dus la tri-bunal şi au depus o declaraţie împotriva Fraţilor, cu cererea să le fi e închise şcolile.

Părintelui La Salle îi era scârbă de procese. Să se judece pentru dreptate îi producea o mare in-dispoziţie. Însă acum era vorba despre drepturile săracilor; de aceea, a făcut apel la Parlamentul din Paris.

Nu a cerut sprijinul prietenilor infl uenţi, deşi avea mulţi la Paris. Împreună cu Fraţii s-a dus în pelerinaj la Sanctuarul Maicii Domnului din Auber-villiers. I-a încredinţat ei grija copiilor părăsiţi.

După aceea, părintele La Salle s-a dus la Parla-ment şi a expus cu calm necesitatea de a-i aduna de pe străzi pe copii şi planul şcolilor sale. Parlamen-tul a respins denunţul „învăţătorilor jelbari”.

SCÂNTEIA ŞI MARELE INCENDIU

„Învăţătorii jelbari” au declanşat atacul împotriva Fraţilor în 1690...

Strigau că este o ruşine ca nişte fraţi să le ia lor pâinea.

Apoi, de la cuvinte au trecut la fapte. S-au dus în Rue de Bac şi au dat năvală în şcoală.

Au distrus şi au aruncat în stradăpe fereastră bănci şi catedre.

CEASURI DE AGONIE

Dar greutăţile se înmulţesc.Moare pe neaşteptate, lovit de o febră puternică,

fratele Henri L’Heureux, pe care părintele La Salle îl vedea deja ca succesorul său.

Parohii din comunităţile unde Fraţii îşi deschi-seseră şcolile vor să le impună metode lor de edu-caţie, însă părintele La Salle apără cu tărie metoda şcolii sale.

Alte mari difi cultăţi provin de la „mişcarea jan-senistă”, care e pe cale să rupă în două Biserica din Franţa. Jansenismul este o concepţie ciudată şi severă despre viaţa creştină. „Dumnezeu acordă mântuirea numai unui mic număr de oameni, prin intermediul unui har irezistibil” – susţineau jan-seniştii. „În faţa lui Dumnezeu ne putem ridica ochii doar tremurând; ne putem apropia de Îm-părtăşanie rar şi numai după un examen riguros”.

Mişcarea fusese condamnată de Papa Inocenţiu al X-lea ca eretică, dar janseniştii apelaseră la un viitor conciliu ecumenic împotriva papei şi nu s-au dat bătuţi.

Părintele La Salle, pe care acum mulţi îl recu-nosc şi îl apreciază în Franţa, e ridicat în slavă de


jansenişti. Ei sperau ca el să treacă de partea lor. Acesta îşi dă seama de situaţie şi imediat îşi declară fi delitatea faţa de Biserica Catolică şi începe să adauge la semnătura sa expresia „preot roman”. Un atare ataşament i-a adus opoziţia multor cle-rici, între care episcopi şi arhiepiscopi.

În 1691, criza ajunge la culme. Au fost desfi in-ţate câteva comunităţi. Şase fraţi tineri au murit din lipsă de hrană şi de osteneală prea mare. Alţii au abandonat congregaţia. În ultimul timp, nici un tânăr n-a mai venit să sporească familia Fraţilor. Congregaţia părea să moară.

Părintele La Salle este cuprins de tulburare: toate aceste nenorociri nu sunt oare un semn de la Dumnezeu? N-ar fi mai bine să închidă şcolile şi să lase totul în voia soartei?

Dar nu poate să se resemneze la gândul că, din această cauză, copiii săi vor fi aruncaţi în drum, în mizerie şi ignoranţă. Dumnezeu nu poate voi acest lucru. Şi atunci, are o reacţie ce pare un act nebu-nesc: împreună cu alţi doi fraţi jură înaintea lui Dumnezeu că nu vor părăsi niciodată şcolile, chiar dacă vor fi nevoiţi să ceară pomană din casă în casă pentru a trăi.

În acelaşi an, săvârşeşte un alt act de încredere în Dumnezeu: achiziţionează un grup de case vechi şi dărăpănate din cartierul Vaugirard, la 3 km de Saint Sulpice. Acolo îi cheamă şi îi adună pe fraţii rămaşi, pentru o pauză de odihnă şi de refl ecţie.

65

În acelaşi an, şase tineri cer să intre în Congrega-ţia Fraţilor. A fost surpriza pe care le-a făcut-o Domnul după clipele de agonie.

Casa din Vaugirard a fost transformată în novi-ciat: de acum înainte, nu vor lipsi niciodată voca-ţiile tinere.

CEASURI DE AGONIE

În 1691, părintele La Salle,împreună cu alţi doi fraţi,

jură înaintea lui Dumnezeu că nu vor părăsi niciodată şcolile,

chiar dacă vor fi nevoiţi să ceară pomanădin casă în casă pentru a trăi.

„VREMEA VRĂJITOARELOR”

Războaiele şi foametea răvăşesc în continuare pământul Franţei. De la 1686 la 1697, s-a desfăşurat sângerosul război împotriva Ligei Augusta, care a dus Franţa, Germania şi Olanda pe marginea dezastrului total. În 1700 s-a declanşat „Războiul de succesiune spaniol”, care a ţinut 14 ani. Această perioadă a rămas în istorie ca o epocă halucinantă, un adevărat „timp al vrăjitoarelor”. Domnia înde-lungată a „regelui soare” se îndreapta spre apus într-o mare de sânge şi ruine...

Armatele enorme care străbateau Europa jefuiau în mod sistematic satele şi oraşe, le distrugeau şi le dădeau foc. În urma lor rămâneau pustiirea, foametea şi epidemiile.

„Trecerea unei armate” – scrie un istoric – „era mai păgubitoare prin maladiile pe care le lăsa în urmă, decât prin distrugerile şi măcelul făcut, care, totuşi, adesea ajungeau la o cruzime maximă”. Spania, Germania, Elveţia, Ţările de Jos, Italia de Nord, Austria, Franţa de Nord sunt devastate de morbul ciumei şi al holerei.

Armatele erau alcătuite din soldaţi ce prove-neau din ţări diferite, din pături sociale diferite,


„care nu ştiau nici unde mergeau, nici pentru ce luptau” – scrie un alt istoric. Pentru a păstra dis-ciplina în armată, se folosea ciomagul, să dădeau pedepse dure, executate cu brutalitate. Însă în afara serviciului, soldaţii se bucurau de o libertate absolută. Fiindcă nu-şi primeau salariul, li se părea pe deplin justifi cat principiul că „războiul trăieşte din război”. „Ca să trăiască, fi ecare soldat trebuia să se descurce prin furt, jaf, devastare, considerate ca obiceiuri normale şi logice. Excesele mercena-rilor erau cu atât mai grave, cu cât fi ecare dintre ei îşi lua cu sine soţia şi copiii, aşa încât o armată de 30–40 de mii de combatanţi era însoţită adesea de o alte zeci de mii de non-combatanţi, femei, copii, oameni inactivi, vagabonzi, bandiţi. Soarta satelor, caselor şi persoanelor asupra cărora se abăteau trupele era îngrozitoare”.

SAPA ŞI PENIŢA

La Vaugirard, părintele La Salle urmărea per-sonal formarea novicilor, tinerii care se pregăteau să devină fraţi. Le amintea cuvintele lui Vincenţiu de Paul: „E nevoie să trăieşti sărac pentru a-i în-ţelege pe cei săraci”. Voia ca ei să simtă sărăcia pe pielea lor.

Cu o pălărie mare pe cap pentru a se feri de soare, cu o haină decolorată, sapa în grădină în-conjurat de tineri, mătura, spala, curăţa.

Iernile erau foarte aspre. În camerele reci, prin mii de găuri pătrundea vântul, ploaia, zăpada.

Hrana era aceea a săracilor: în fi ecare dimineaţă un novice pleca cu un coş mare în spate. Se întorcea cu economiile comunităţii din Rue Princesse, Rue du Bac, de la seminar, de la vreo familie înstărită. Sosirea coşului era ora prânzului. Conţinutul său era foarte modest.

În acei ani de refl ecţie şi de sărăcie, părintele La Salle a început să scrie cărţile care vor deveni „structurile de bază” ale congregaţiei sale.

„Regulile comune” fi xează fi zionomia spirituală a Fraţilor Şcolilor Creştine, la care s-a ajuns încet, conturându-se prin încercări, suferinţă, meditaţie.


„Ghidul şcolilor” este rodul multor ani de expe-rienţă şi a dragostei pe care Ioan a purtat-o copiilor săraci.

A stabilit liniile fundamentale ale „metodei edu-cative” a fraţilor. Această metodă a reprezentat o revoluţie totală în şcolile din Franţa şi din Europa. Pedepsele corporale şi sistemele învechite ale „în-văţătorilor jelbari” au fost îngropate defi nitiv. A luat naştere fi gura învăţătorilor educatori, care îşi consacră viaţa pentru copilul-persoană, demn de respect şi de o atenţie plină de afecţiune.

A scris pentru fraţi şi cărţi fi lozofi ce, dar, mai ales, spirituale, cum sunt „Meditaţiile”, în care tra-tează despre misiunea educatorului creştin. Edu-catorul creştin este acela care transmite cuvântul lui Dumnezeu. Însă ca să-l transmită, mai întâi trebuie să se înrădăcineze adânc în el: să-l iubeas-că şi să-l împlinească. Numai cine îl înţelege poate să-l facă înţeles, numai cine îl iubeşte poate să-l facă iubit, numai cine îl împlineşte poate să înveţe cum se pune în practică.

Fraţii sunt călugări care renunţă la preoţie ca să-şi dedice viaţa transmiterii cuvântului lui Dum-nezeu la tinerii din şcoală. „Fraţii sunt educatori creştini”. A educa în sens creştin înseamnă, pen-tru La Salle, să-i conduci pe tineri la întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune, să-i faci să trăiască în prezenţa sa, să-i ajuţi să-şi pună în el temelia în-datoririi şi a bucuriei.

În acei ani de refl ecţie şi de sărăcie, părintele La Salle a început să scrie cărţile

care vor deveni „structurile de bază” ale congregaţiei sale: „Regulile comune”,

„Ghidul şcolilor”... care stabilesc liniile fundamentale ale „metodei educative” a fraţilor.

A scris pentru fraţi şi cărţi fi lozofi ce, dar, mai ales, spirituale, cum sunt „Meditaţiile”.

PRINTRE MICII BANDIŢIDIN CHARTRES

Anii de după fondarea comunităţii din Vaugirard au fost prielnici pentru Fraţi. Au primit din mai multe părţi cereri pentru noi întemeieri de şcoli.

Părintele La Salle, totuşi, nu se grăbea. Avea nevoie de chemări alese şi bine pregătite. Numai după ce s-a văzut înconjurat de vreo şaizeci de co-laboratori bine pregătiţi, s-a gândit să-şi extindă câmpul de activitate.

După ce a deschis două şcoli pentru formarea învăţătorilor, s-a gândit la un nou fel de activitate: şcoli profesionale duminicale. În aceste şcoli, mun-citorii şi tinerii de la 16 la 20 de ani, care nu avu-seseră posibilitatea să frecventeze şcolile normale, puteau acum să-şi mărească bagajul cultural şi cunoştinţele tehnice specifi ce meseriei lor. În prima şcoală profesională deschisă la Paris s-au înscris 200 de tineri muncitori.

A fost prima încercare de „şcoală profesională”, care, în secolele următoare, se va dezvolta sub formă de „şcoli tehnice”, „şcoli de arte şi meserii”, „de în-drumare profesională”, „de centre de formare pro-fesională”.

73

La Chartres, copiii împărţiţi în bande au ajuns un fel de ciumă a cartierelor populare: bătăi, fur-turi organizate, delincvenţă. De vreo cinci ani, episcopul Godet, coleg de şcoală şi prieten cu Ioan, îl tot asalta pe acesta cu cereri ca să-i trimită fraţi. Părintele La Salle ştia că va fi o acţiune grea, dar acceptă şi, la 8 iulie 1699, i-a trimis şapte fraţi. După câteva luni, munca bine coordonată a dat primele roade: leneşii de pe stradă s-au schimbat în copii normali, doritori să se joace şi să studieze cu râvnă ca să se pregătească pentru viaţă. Fraţii au fost chemaţi chiar şi la Calais, unde patru dintre ei au mers să deschidă şcoli pentru fi ii marinarilor.

1701. Părintele La Salle a împlinit 50 de ani şi a săvârşit un act curajos: a trimis doi fraţi la Roma, ca să deschidă o şcoală populară gratuită în oraşul papei. Era o dovadă clară de fi delitate faţă de Bi-serică şi un pas hotărât de a duce opera fraţilor dincolo de graniţele naţionale. Fraţilor Gabriel şi Gerard, cei care plecau la Roma, le-a dat toţi banii comunităţii: două sute de franci. În lunga călăto-rie (1200 km) pe care în cea mai mare parte au fă-cut-o pe jos, ei au fost nevoiţi să cerşească din casă în casă pentru a supravieţui.

Deschiderea primei şcoli în Italia se va dovedi providenţială: când Revoluţia Franceză de la sfâr-şitul secolului îi va împrăştia pe fraţi, aşezămintele italiene vor fi acelea care vor salva fraţii de la o reală dispariţie.

PRINTRE MICII BANDIŢI DIN CHARTRES

După câteva luni, munca bine coordonată a dat primele roade:

leneşii de pe stradă s-au schimbat în copii normali, doritori să se joace şi să studieze cu râvnă

ca să se pregătească pentru viaţă.

ULTIMA PERIOADĂ A VIEŢII

Acum, când grupul fraţilor s-a înmulţit, părin-tele La Salle şi-a dat seama că, pentru el, începe ultima perioadă a vieţii. Anii ce vor urma vor fi ani de muncă intensă, de confruntare cu probleme tot mai grele, de înfi inţare de şcoli ce vor înfrunta scurgerea timpului.

În puţinele pagini care ne rămân nu vom putea să-l urmărim pe părintele La Salle, pas cu pas, în ultimii 17 ani ai vieţii sale. Vom încerca să prezentăm pe scurt doar realizările cele mai importante şi su-ferinţele cele mai adânci.

Toamna anului 1702. Împotriva fraţilor din Paris s-a dezlănţuit un război violent. Sub presiunea unui val puternic de calomnii, arhiepiscopul l-a destituit pe părintele La Salle din funcţia de supe-rior. În locul lui a trimis în casa fraţilor un preot tânăr şi necunoscut.

Urmează momente dramatice: fraţii se hotărăsc să părăsească în masă Congregaţia. Părintele La Salle se pune în genunchi în faţa lor, îi roagă să nu abandoneze lucrarea în favoarea copiilor săraci. Profi tând de ceasul greu, „învăţătorii jelbari” reiau ofensiva. Poliţia e trimisă să sechestreze şcolile Fraţilor.


Februarie 1704. Părintele La Salle are 53 de ani. Fruntea îi este acoperită de riduri, părul a albit. Marea aventură de a duce cuvântul lui Dumnezeu la copiii străzii pare distrusă defi nitiv. Însă spe-ranţa supravieţuirii este închisă sub sigiliul roşu al unei scrisori trimise de la Rouen. Episcopul acelui oraş, Mons. Colbert, îi invită pe fraţi să preia con-ducerea a patru şcoli din oraşul său.

Câţiva fraţi pleacă într-acolo, în vreme ce la Paris criza se adânceşte din ce în ce mai mult. Primirea la Rouen nu a fost cea sperată: poporul de jos, pe stradă, râde şi-şi bate joc de acei parizieni care poartă pe spate o haină de ţăran. Însă episcopul îi îmbrăţişează pe fi ecare şi îi încurajează: „Şi Cristos a fost dispreţuit, dar pentru aceasta n-a încetat să facă binele”.

În câteva luni, şcolile conduse de Fraţi au ajuns înfl oritoare. Lumea nu mai râdea de fraţii îmbră-caţi cu „haine ţărăneşti”, ci îi saluta cu respect.

Părintele La Salle a mers şi el la Rouen. După câteva luni, a fost transferat în acel oraş, în caste-lul Saint-Yon, centrul directiv al Congregaţiei şi al noviciatului.

Maestrul primilor şase novici din casa Saint-Yon a fost fratele Barthelemy, un călugăr cu o sănătate şubredă, dar cu o minte lucidă şi cu un sufl et mare şi delicat.

Acum, când grupul fraţilor s-a înmulţit, părintele La Salle şi-a dat seama că, pentru el,

începe ultima perioadă a vieţii. Anii ce vor urma vor fi ani de muncă intensă,

de confruntare cu probleme tot mai grele, de înfi inţare de şcoli

ce vor înfrunta scurgerea timpului.

CAVALERI MASCAŢI PENTRUA SECHESTRA UN TÂNĂR DELINCVENT

Închisorile din Rouen erau pline de băieţi tineri. Când poliţia aresta o bandă de mici delincvenţi, îi arunca pe aceştia în închisoare în aceleaşi celule cu delincvenţii recidivişti. Astfel, celulele respec-tive deveneau adevărate şcoli de crime. Părintele La Salle a afl at de acest lucru şi a cerut tribunalului permisiunea de a-i găzdui pe acei tineri la Saint-Yon. Autorităţile au fost de acord.

A amenajat pentru ei ateliere de tâmplărie, de prelucrare a fi erului, de erboristerie. A înfi inţat, de asemenea, şi o mare şcoală agricolă.

De la lenevia celulelor, tinerii au trecut la aer curat, la mesele din ateliere. A fost un salt care le-a făcut bine. Mulţi dintre acei copii au ajuns în scurt timp cei mai buni meseriaşi. „Cei mai mulţi dintre ei”, relatează un martor din acea vreme, „s-au reintegrat în societate şi au făcut cinste casei din care au ieşit, ducând o viaţă cinstită”.

Părintele La Salle nu a putut să uite o întâm-plare tristă şi lipsită de obiectivitate cu unul din-tre cei care trebuia să fi e „corectaţi”. E vorba des-pre fi ul unui principe, care deja la vârsta de 17 ani

79

ajunsese un delincvent. Noaptea fugea de acasă şi se deda la fapte ruşinoase. Arestat, a fost adus la Saint-Yon şi aici l-a întâlnit pe părintele La Salle. La început râdea de bunătatea sa, dar căuta me-reu să-i vorbească. Într-o zi, i-a cerut la modul se-rios să fi e primit printre novici. „E nevoie de con-simţământul părinţilor tăi”, i-a răspuns părintele La Salle. „Dar între timp, dacă vrei, poţi încerca să trăieşti ca şi ei”.

Fostul delincvent a arătat prin faptele cât de mult s-a schimbat „înăuntru”. Mătura coridoare-le, lucra la bucătărie, făcea treburile cele mai gre-le şi petrecea mult timp în capelă în rugăciune.

Părintele La Salle a trimis mai multe scrisori la părinţii tânărului, însă răspunsurile, la început evazive, nu au mai venit deloc.

După câteva luni, părintele La Salle a scris fa-miliei că, dacă nu primeşte nici un răspuns, el îl va primi pe tânăr printre novici şi la timpul potri-vit îi va permite să depună voturile.

N-a venit nici o scrisoare. A sosit în schimb o tră-sură închisă, însoţită de cavaleri mascaţi. L-au înşfă-cat pe neaşteptate pe tânăr, l-au împins în trăsură şi au plecat în galop. Familia a preferat să aibă un principe delincvent decât un principe frate.

După doi ani, părintele La Salle a primit o scri-soare scurtă. Era informat că tânărul principe fu-sese lovit de o boală misterioasă şi a murit.

CAVALERI MASCAŢI

IARNA CEA MAI GROAZNICĂDE CARE ÎŞI AMINTEŞTE FRANŢA

Întreaga Europă era afectată de „Războiul de succesiune la tronul Spaniei”.

1704. Armata franceză suferă o gravă înfrângere la Hochstadt din partea soldaţilor Imperiului Ger-man, conduşi de Eugen de Savoia, şi la Malborough, din partea celor englezi. Francezii s-au văzut siliţi să părăsească Germania.

Mai 1706. O nouă înfrângere la Ramillies. Fran-cezii trebuie să părăsească Belgia.

Septembrie 1706. O altă gravă înfrângere sub zidurile oraşului Torino, din partea armatelor im-periale ale lui Eugen de Savoia. Retrăgându-se şi din Piemonte, francezii trebuie să-şi apere propria patria.

Urmează o nouă înfrângere la Qudenarde, în 1708, şi apoi iarna îngrozitoare, poate cea mai groaznică de care îşi aminteşte Franţa. Mizeria ajunge la culme. Se moare de foame şi de frig. Grupuri de înfometaţi şi de şomeri mărşăluiesc înspre palatul regal de la Versailles. Izbucnesc revolte disperate, au loc epidemii de sinucideri.

81

Şi în casa de la Saint-Yon, în acea iarnă a fost o mare foamete. Curajul scăzuse şi se privea cu prea puţină speranţă la viitor. Părintele La Salle, în acele ore de nelinişte şi de îngrijorare, repeta: „Domnul să fi e binecuvântat”, dar se gândea seri-os să închidă şcolile. Fraţii nu mai aveau putere să urce la catedră, copiii cereau pâine, cu dinţii clăn-ţănind de frig în gură. Pneumonia îi lovea pe cei mai slabi.

Dar s-a terminat şi acea iarnă groaznică. Pri-măvara, în ciuda războiului care continua, a rea-dus speranţa unor vremuri mai bune.

IARNA CEA MAI GROAZNICĂ

LUNGA CĂLĂTORIE SPRE SUD

Februarie 1711. După ce a încredinţat fratelui Barthelemy conducerea Congregaţiei, părintele La Salle a pleacat pe jos spre sudul Franţei: voia să viziteze casele fraţilor, care s-au deschis acolo.

A făcut un popas mai lung la Marsilia, unde a fost primit cu respect şi veneraţie. De aici se gân-dea să meargă spre Roma. Se afl a deja în port cu sărăcăciosul lui bagaj, când, pe chei, l-a văzut pe episcopul Belzunce alergând spre el. Episcopul ve-nise să-l roage insistent: „Rămâneţi aici. E atâta nevoie de dumneavoastră în Franţa!”

Străbătând drumul anevoios din Alpi, părintele La Salle a ajuns la Grenoble. Fraţii lucrau acolo deja de şase ani şi au fost fericiţi să-l primească.

Părintele La Salle era obosit. Le-a cerut fraţilor permisiunea să-l lase să facă exerciţii spirituale. A bătut la poarta mănăstirii certozine „Sfântul Bruno”. Nu şi-a dezvăluit numele. A cerut camera cea mai izolată şi, timp de mai multe zile, s-a închis în tă-cere şi rugăciune.

A revenit în Nord în august 1714. Era mai îm-bătrânit, mai obosit, dar ochii deveniseră mai senini, mai surâzători. Şi-a reluat postul cu umilinţă.

VINEREA SFÂNTĂA LUI IOAN DE LA SALLE

Aprilie 1716. Ioan De La Salle A împlinit 65 de ani. Fraţii i-au făcut sărbătoare. Câţiva domni de la Paris vin să-i mulţumească pentru binele facut Franţei. El le-a răspuns prin cuvinte simple, dar pline de înţelepciune: „Vă mărturisesc, domnilor, că, dacă Dumnezeu, arătându-mi binele pe care îl va face Congregaţia, mi-ar fi descoperit şi suferin-ţele şi crucile pe care trebuia să le înfrunt, nu aş fi avut curajul şi nu aş fi îndrăznit să mişc nici măcar un deget ca să încep această lucrare”.

16 mai 1717. Părintele La Salle i-a convocat la Saint-Yon pe fraţii ce aveau principalele responsa-bilităţi în Congregaţie ca să-i convingă să aleagă un nou superior cât timp mai era el încă în viaţă.

„Noi suntem” – a spus el – „prima Congregaţie din Biserică formată numai din laici. S-ar putea întâmpla ca, după moartea mea, autorităţile bise-riceşti să impună ca superior un preot străin de Congregaţie. Acest lucru ar putea aduce mari daune operei noastre, pentru că el, necunoscând spiritul nostru, nu ar putea să apere metoda noastră. De aceea, vă rog: uitaţi-mă pe mine, alegeţi unul dintre voi, cel pe care l-aţi alege în clipa morţii mele”.


La alegere, după un scrutin secret, a ieşit fratele Barthelemy.

Din acel moment, Ioan De La Salle a fost pen-tru toţi un umil şi foarte demn exemplu de ascul-tare. Cerea permisiunea superiorului pentru orice lucru, ca un frate oarecare. A folosit timpul pentru redactarea ultimelor sale cărţi, pentru pregătirea novicilor, pentru rugăciune, în care se cufunda din ce în ce mai mult. Când sănătatea îi permitea, co-bora în curte printre copiii de şcoală. Îi plăcea să-i vadă în timp ce alergau şi se jucau nepăsători. Pentru ei îşi dedicase întreaga viaţă.

A murit în după-amiaza zilei de 7 aprilie 1719. Era Vinerea Sfântă. Înainte de a trece pragul veş-niciei, fratele Barthelemy l-a ajutat să rostească rugăciunea pe care fraţii o învăţaseră de la el să o recite în fi ecare seară:

„Marie, Maica lui Dumnezeu, dulce Mamă a Celui care iartă,

apără-mă de duşman şi primeşte-mă în ceasul morţii!”

Ioan de La Salle a murit în după-amiaza zilei de 7 aprilie 1719.

Era Vinerea Sfântă. Înainte de a trece pragul veşniciei,

fratele Barthelemy l-a ajutat să rostească rugăciunea pe care fraţii o învăţaseră de la el

să o recite în fi ecare seară: „Marie, Maica lui Dumnezeu,

dulce Mamă a Celui care iartă, apără-mă de duşman

şi primeşte-mă în ceasul morţii!”

EPILOG

Asemenea grăuntelui de muştar din Evanghe-lie (Lc 13,19), societatea fondată de părintele Ioan de La Salle, Congregaţia Fraţilor Şcolilor Creşti-ne, s-a dezvoltat într-un mod deosebit.

Când, în 1719, Ioan de La Salle părăsea această lume, existau 26 de şcoli întemeiate de el şi răs-pândite pe întreg teritoriul Franţei. În acea vre-me, se deschisese şi la Roma, în Cetatea Eternă, o mică şcoală creştină după modelul lasallian. În şcoli lucrau pe atunci 274 de fraţi care se îngrijeau de circa 9.000 de elevi.

Recunoscând meritele şi virtuţile părintelui Ioan de La Salle, Biserica l-a ridicat la cinstea al-tarelor la 24 mai 1900, iar la 15 mai 1950 l-a pro-clamat Patron special al educatorilor creştini.

Actualmente, carisma sfântului Ioan de La Salle este prezentă în diverse unităţi educative: de la grădiniţe până la facultăţi, trecând prin diferite centre de promovare socială, răspândite în peste 80 de ţări. Circa 80.000 de fraţi şi cadre didactice se ocupă de educaţia creştină, după stilul lasalli-


an, a un milion de elevi din toate rasele, culturile, limbile şi religiile. Astfel, fraţii şi cei care lucrează cu ei dau un răspuns la porunca lui Isus: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată fap-tură” (Mc 16,15).

Astăzi, uimiţi şi recunoscători pentru binele primit, milioane de foşti elevi, bărbaţi şi femei, se roagă bunului Dumnezeu, prin mijlocirea sfântu-lui Ioan de La Salle, spunând:

„Dumnezeule, care l-ai ales pe sfântul Ioan de La Salle pentru a le da tinerilor o educaţie creştină, te rugăm ridică mereu în Biserica ta educatori care să se consacre din toata inima formării umane şi creştine a noilor generaţii. Amin”.

Sf. Ioan De La Salle,Patronul educatorilor creştini

Pildeşti - Neamţ

Centrul Social-Educativ „La Salle”(Şcoala Profesională)

Pildeşti - Neamţ

Mănăstirea „La Salle” - Iaşi

„Impresionat adânc de situaţia de părăsire în care se găseau copiii meşteşugarilor şi ai săracilor, Ioan de La Salle a descoperit, în credinţă, menirea Institutului său ca răspuns concret la planul de mântuire al lui Dumnezeu. Pentru a corespunde acestui plan şi a răs-punde şi altor situaţii analoge, Institutul vrea să fi e, în lumea de astăzi, o prezenţă a Bisericii evanghelizatoare”

(Regula FSC 2.1).

„Sprijinindu-vă în bogăţia tradiţiilor voastre peda-gogice, vă invit să căutaţi cu îndrăzneală răspunsuri po-trivite provocărilor pe care le aduc noile mentalităţi de gândire şi purtare a tinerilor de astăzi”

(Ioan Paul II, Mesaj adresat FSC în iunie 2001).


ADRESE UTILE:

* Congregaţia FSC: http://www.lasalle.ro

* Şcoala Profesională „La Salle”Str. Vasile Alecsandri, 1617136 - PILDEŞTI (Jud. Neamţ)[email protected]

* Mănăstirea „La Salle”Str. Aeroportului, 1700384 – IAŞ[email protected]

VIEŢILE SFINŢILOR 10 - lasalle.ro · roşie, cu ochii înfricoşaţi, se coboară un băieţel de...

Documents

Transcript of VIEŢILE SFINŢILOR 10 - lasalle.ro · roşie, cu ochii înfricoşaţi, se coboară un băieţel de...