Viciile Si Efectele Posesiei
description
Transcript of Viciile Si Efectele Posesiei
1
PLANUL LUCRĂRII
VICIILE ŞI EFECTELE POSESIEI Lista de abrevieri ………………………………………………………. p. 3
CAPITOLUL I NOŢIUNI GENERALE
Secţiunea a I aIstoric………………………………………………………………….. p. 4
Secţiunea a II aDefiniţie . Elemente constitutive ……………………………………… p. 7
Secţiunea a III a Teorii asupra posesiei …………………………………………………. p. 9
Secţiunea a IV a Posesia şi detenţia precară …………………………………………….. p. 10
Secţiunea a V a Dobândirea , pierderea , dovada posesiei ……………………………... p. 11
Secţiunea a VI a Calităţile posesiei ……………………………………………………... p. 14
A. Posesia să fie continuă …………………………………………….. p.15B. Posesia să fie neîntreruptă …………………………………………. p. 16C. Posesia să fie publică ………………………………………………. p. 17D. Posesia să fie netulburată …………………………………………... p. 17E. Posesia să fie exercitată sub nume de proprietar ………………….... p. 17F. Posesia să fie neechivocă …………………………………………... p. 18
2
CAPITOLUL II VICIILE POSESIEI
Secţiunea a I a Discontinuitatea ………………………………………………………… p. 20
Secţiunea a II a Clandestinitatea ………………………………………………………… p. 22
Secţiunea a III a Violenţa ………………………………………………………………… p. 24
Secţiunea a IV a Echivocul ……………………………………………………………….. p. 27
Secţiunea a V a Precaritatea ……………………………………………………………... p. 31
Secţiunea a VI a Intervertirea precarităţii ………………………………………………… p. 34
CAPITOLUL III EFECTELE POSESIEI
Secţiunea a I a Importanţă . Clasificare ………………………………………………… p. 41
Secţiunea a II a Posesia creează o prezumţie de proprietate ……………………………. p. 42
Secţiunea a III aDobândirea fructelor de către posesorul de bună credinţă
I. Noţiunea de fructe şi producte . Clasificare ……………………… p. 44II. Cine are dreptul să dobândească fructele…………………………. p. 45III. Condiţiile dobândirii fructelor lucrului posedat de către posesor… p. 47IV. Posesorul de bună credinţă ………………………………………. p. 47V. Titlul posesorului ………………………………………………… p. 48VI. Dovada bunei credinţe. Momentul în care trebuie să existe bună
credinţă . Încetarea bunei credinţe ……………………………….. p.49VII. Modul dobândirii fructelor ………………………………………. p. 50VIII. Justificarea dobândirii fructelor ………………………………….. p. 52IX. Situaţia posesorului de rea credinţă ……………………………… p. 53X. Situaţia în cazul proprietăţii publice …………………………….. p. 54XI. Efectele coposesiei în materia fructelor civile …………………... p. 55
3
Secţiunea a IV a Apărarea posesiei prin acţiunile posesorii
A. Noţiune . justificarea acţiunilor posesorii ………………………… p. 56B. Evoluţia acţiunilor posesorii …………………………………….... p. 57C. Caracterele juridice ale acţiunilor posesorii ……………………… p. 60D. Acţiunile posesorii şi drepturile reale …………………………….. p. 61E. Felurile acţiunilor posesorii ………………………………………. p. 62F. Calitatea procesuală activă într-o cerere posesorie ……………….. p. 66
CONCLUZII……………………………………………………………... p. 69 ANEXE …………………………………………………………………….p. 74
4
LISTA DE ABREVIERI
alin. = alineatul
art. = articolul
col. = colegiul
col. civ. = colegiul civil
C. civ. = Codul civil
C. proc. civ. = Codul de procedură civilă
C. D. = Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anii….
C. J. S. = Curtea Supremă de Justiţie
D. = revista „Dreptul”
dec. civ. = decizia civilă
hot. = hotărârea
jud. = judecătoria
L. P. = revista „Legalitatea populară”
M. Of. = Monitorul Oficial al României
Min. Pub. = Ministerul Public
nr. = numărul
pct. = punctul
p. = pagina
R.R.D. = Revista Română de Drept
sent. civ. = sentinţa civilă
sect. civ. = secţia civilă
Trib. jud. = Tribunalul judeţean
Trib. reg. = Tribunalul regional
Trib. Suprem = Tribunalul Suprem
vol. = volumul
5
CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE PRIVIND POSESIA
SECŢIUNEA a I a –ISTORIC
Conceptul de posesiune s-a format în antichitate în cadrul unui proces de
evoluţie , în legătură cu exploatarea pământurilor statului. În epoca regalităţii
exista un întins domeniu public „ ager publicus” , pe care statul roman îl dădea în
folosinţă , în schimbul unei arenzi , persoanelor particulare , mai ales patricienilor1.
Aşadar, asupra ogorului public aflat în proprietatea statului roman, exista o posesie
privată în folosul cetăţenilor.
O asemenea posesie nu a fost ocrotită din punct de vedere juridic la început,
fiind privită ca un simplu raport de fapt , situat în afara dreptului.
Cu timpul s-a simţit nevoia ca posesiunea asupra ogorului public să fie
ocrotită.
Mai întâi între posesorii ogorului public au apărut diferite neînţelegeri cu
privire la hotarele parcelelor pe care le stăpâneau, întrucât acestea nu erau
statornice. În al doilea rând , păturile sărace pretindeau un drept de folosinţă asupra
ogorului public, deoarece patricienii începuseră să subconcedeze o parte din
terenurile primite de la stat clienţilor lor.
Statul roman putea revoca oricând folosinţa acordată patricienilor care, la
rândul lor , puteau revoca subconcedările făcute clienţilor, însă, adesea, aceştia
refuzau să părăsească terenurile.
Datorită acestui fapt s-a simţit necesitatea creării unui mijloc juridic, aşazisul
„interdicta”, prin care stăpânirea de fapt a posesorului ogorului era ocrotită, deşi
aceştia nu erau proprietari.
1 Emil Molcuţ, Dan Oancea, Drept roman, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL ,1993, p. 110
6 Interdictele erau măsuri de poliţie administrativă, întemeiate pe puterea de
comandă a magistratului, în vederea respectării unor situaţii de fapt, anterior
dobândite2 .
În funcţie de protecţia juridică de care se bucură, de efectele pe care le
producea sau de obiectul asupra căruia purta, posesia putea fi3 :
- possesio ad interdicta ; este posesia care se bucură de protecţia juridică
prin intermediul interdictelor.
- possesio ad usucapionem ; are ca efect dobândirea proprietăţii prin
uzucapiune dacă, în afara posesiunii sunt întrunite şi celelalte condiţii ale
uzucapiunii.
- possesio injusta ; posesia în acest caz este vicioasă cu o anumită
persoană ce are ca efect ridicarea protecţiei posesiunii faţă de persoana
în cauză.
- possesio juris ; posesia unui drept ; dacă la început romanii au considerat
că numai lucrurile corporale pot fi posedate, mai târziu, au admis că şi
dreptul de servitute poate fi posedat, iar mai târziu ideea posesiunii s-a
generalizat.
Dreptul roman socoteşte posesori pe cei ale căror interese, datorită poziţiei lor
sociale meritau a fi ocrotite.
Din această categorie făceau parte: proprietarii, creditorii gajişti, posesorii de bună
credinţă care se credeau proprietari, cei de rea credinţă care au dobândit ilegal un bun
străin, arendaşii pe termen lung al căror drept era modelat după cel al proprietarilor.
Legea romană nu recunoştea calitatea de posesori arendaşilor pe termen scurt,
chiriaşilor, comodatarilor, etc. şi în consecinţă nu le ocrotea stăpânirea lor, cunoscută
sub numele de detenţie.
Făcând parte din păturile mai nevoiaşe ale populaţiei, aceste persoane nu erau
apărate pe calea interdictelor, deoarece o asemenea ocrotire ar fi dăunat drepturilor
proprietarilor4.
2 Vladimir Hanga, Drept privat roman, Editura didactică şi pedagogică Bucureşti, 1978, p. 2533 St. Tomulescu, Drept privat roman, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1973, p. 1664 Vladimir Hanga, Op. cit. p. 261
7 Pretorul acordă posesorului o apărare eficientă prin mijlocirea interdictelor.
Pentru a obţine apărarea lor, posesorii nu aveau nimic de dovedit. Faptul că posedau
şi că au fost tulburaţi în stăpânirea lucrurilor în cauză, constituiau elemente
îndestulătoare pentru a declanşa apărarea posesorie.
Era suficient ca posesorul să afirme că poseda, possideo, qui possideo- posed,
fiindcă posed, pentru a fi ocrotit faţă de oricine l-ar fi stânjenit în stăpânirea
respectivelor bunuri5.
Jurisconsulţii romani au dedus, în mod logic, că posesia nu poate avea ca
obiect decât lucrurile corporale care se află în patrimoniul privat al unei persoane.
Pot fi posedate numai lucrurile corporale, deoarece cele incorporale nu pot fi
stăpânite materialmente.
Se cere apoi ca ele să fie susceptibile de a fi obiect de proprietate privată,
deoarece numai asupra lor posesorul poate exercita o stăpânire în nume propriu.
În epoca clasică mijloacele de ocrotire a posesiunii au fost acordate titularilor
unor drepturi reale de uzufruct (usus fructus) şi de uz (usus).
În epoca postclasică conceptul posesiunii se degaja în mod net; de aici
denumirea de qvasiposesiune dată exerciţiului acestor drepturi6.
Qvasi-posesiunea este deci folosinţa unui drept pe care îl exercităm prin noi
înşine sau prin alţii în numele nostru.
Qvasi-posesiunea nu se regăseşte nuci în codul Calimah şi nici în codul
actual, însă se înţelege că în art. 1846 C. civ. este cuprinsă şi ea când se vorbeşte
de „folosirea unui drept” care poate fi: al unei servituţi, al unui drept de uzufruct,
etc.7
5 Emil Molcuţ, Dan Oancea, Op. cit. p. 111.6 Vladimir Hanga, Op. cit. p. 262.7 Dimitrie Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil roman, Atelierele grafice SOCEC, 1962, Tomul III, Partea I, Cartea II, Titlul II, Capitolul I , p. 292.
8
SECŢIUNEA a II a
DEFINIŢIA POSESIEI. ELEMENTE CONSTITUTIVE
Codul civil român în art. 1846 alin. 2, reproducând întocmai cuprinsul art. 228
Codul civil francez, defineşte posesia astfel: „ Posesia este deţinerea unui lucru sau
folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele
nostru”.
Doctrina consideră această definiţie ca inexactă şi incompletă 8, din două
motive:
- în primul rând cuvântul „deţinere” nu desemnează posesia. Sensul său ne
duce la ideea de detenţie precară. Posesia este o noţiune total diferită faţă de
detenţie
- în al doilea rând, definind posesia ca fiind „sau folosirea unui drept”,
legiuitorul a săvârşit o greşeală deoarece între posesie şi existenţa unui drept
nu există o concordanţă necesară.
Astfel, de multe ori este posibil să existe o posesie, fără însă ca posesorul să
aibă un drept asupra lucrului pe care-l posedă, cum ar fi posesia asupra bunurilor
furate sau asupra celor găsite.
Este incompletă deoarece în formularea ei se are în vedere doar elementul
material corpus al posesiei, fără să se facă referiri şi la elementul psihologic,
intenţional, animus, constând în intenţia posesorului de a se comporta ca un titular al
unui drept real.
Având în vedere observaţiile amintite, specialiştii au definit posesia ca fiind o
stare de fapt generatoare de efecte juridice, care constă în stăpânirea materială sau
8 I. P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, ACTANI, 1994, p.45, V. Gionea, Curs de drept civil, SCAIUL, 1996, p.12, Traian Ionascu, Salvator Brădeanu, Drepturi reale principale în R.S.R., Editura Academiei, 1978, p.166, Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, 1996, p.159.
9
exercitarea unei puteri de fapt, de către o persoană asupra unui bun, cu intenţia şi
voinţa de a se comporta, faţă de toţi ceilalţi ca proprietar sau titular al unui drept real9.
Pentru a exista posesia trebuie îndeplinite cumulativ două elemente:
- elementul material – corpus
- elementul intenţional – animus
Corpus implică un contract direct cu lucrul, săvârşirea diferitelor acte de
folosinţa, ca de pildă, cultivarea unui teren, locuirea unei case, etc. dar şi săvârşirea
unor acte juridice ca, de exemplu, înstrăinarea lucrului.
Animus denumit şi element psihologic sau intelectual, constă în intenţia
posesorului de a se comporta ca un proprietar sau ca un titular al unui drept real10.
Posesia nu se referă deci numai la lucruri care se află cum se spune „în mâinile
noastre” ci şi la drepturi care pot fi dobândite printr-o posesie prelungită.
SECŢIUNEA a III a
TEORII PRIVIND POSESIA
În privinţa celor două elemente ale posesiei, s-a ivit o controversă celebră
între doi jurişti francezi Frederic Charles de Savigny şi Rudolf von Jhering11.
Savigny formulează concepţia subiectivă care constă în faptul că acordă
întâietate elementului subiectiv asupra elementului material.
El susţine că simpla putere de fapt nu este suficientă.
Elementul determinant al posesiei este voinţa de a poseda.
Fără acest element posesia nu există, nu se poate manifesta.
Posesorul trebuie să se comporte cu lucrul în aşa fel încât să dea impresia că el
este adevăratul proprietar.
9 C. Stătescu , Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Universitatea Bucureşti; 1980, p.235, Liviu Pop, Op. cit. p.159. 10 Paul Mircea Cosmovici, Dreptul civil, Editura All, 1994, V. Gionea, Op. cit. p.12, G. Plastara, Curs de drept civil român vol. II, Editura Cartea Românească 1927, p. 118-119, M. G. Rărincescu, Curs Elementar de Drept Civil, vol. II 1947, p. 8.11 I. P. Filipescu, Op. cit., p.47, V. Gionea, Op. cit. p.12, M. G. Rărincescu, Op. cit. p. 11.
10 Corpus fără animus nu înseamnă posesie ci o stare de fapt ce se numeşte
detenţie precară sau detenţie, cum este cazul chiriaşului, depozitarului, creditorului
gajist care deţin lucrul pentru altul, acesta neavând animus domini sau animus
possidenti ci numai animus detinendi.
Această concepţie a fost criticată de Jhering care considera că uneori în
practică concepţia este inaplicabilă12. El mai arăta că este dificil de dovedit când o
persoană are animus possidenti şi când are animus detinendi.
Pentru a afla cu ce animus se deţine un lucru, trebuie să se cerceteze cauza
juridică a dobândirii lucrului.
Jhering consacra o teorie obiectivă în care elementul corpus are întâietate
asupra celui intenţional.
Elementul intenţional este cuprins implicit în cel material, manifestându-se
prin acest element şi încorporându-se în el.
Elementul intenţional apare distinct de cel material numai în mod accidental
sub forma diferitelor causae detentiones, pentru a transforma posesia în detenţie.
Concepţia obiectivă a fost criticată pe motiv că în dreptul roman se distingea
posesia de detenţie. Totodată se considera posesia ca fiind exteriorizarea dreptului de
proprietate, iar fundamentul juridic al posesiei constă în favoarea proprietarului
pentru apărarea proprietăţii sale13.
În ambele teorii de ajunge la concluzia că dreptul de a uzucapa nu ar putea fi
acordat detentorilor precari, ei se bucură de acţiunea posesorie în reintegrare14.
12 I. P. Filipescu, Op. cit. p. 47, V. Gionea, Op. cit. p. 12, M. G. Rărincescu, Op. cit. p. 1113 I. P. Filipescu, Op. cit. p.48.14 Paul Mircea Cosmovici, Op. cit. p. 62.
11
SECŢIUNEA a IV a
POSESIA ŞI DETENŢIA PRECARĂ
Detenţia precară se aseamănă cu posesia printr-un element comun; astfel, atât
detentorul precar cât şi posesorul exercită deopotrivă o putere fizică asupra unui
lucru, fiecare având elementul corpus.
10.
În schimb detentorul precar se deosebeşte de posesor sub aspectul elementului
psihologic, deoarece el nu deţine un lucru cu intenţia de a se comporta ca proprietar
sau titular al unui drept real.
Deci detenţiei precare îi lipseşte elementul animus domini. Detenţia în
comparaţie cu posesia nu este o stare de fapt ci o stare sau o situaţie juridică bine
definită.
Ea rezultă întotdeauna dintr-un titlu convenţional, legal sau judiciar – în
temeiul căreia detentorul este îndreptăţit să exercite puterea asupra unui lucru.
Au calitatea de detentori precari: depozitarul, locatarul, comodatarul, cărăuşul,
creditorul gajist, tutorii cu privire la bunurile celor aflaţi sub ocrotirea lor15.
Detenţia precară este definită de art. 1853 C. civ. astfel: „Actele ce exercităm
sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari,
depozitari uzufructuari, etc. sau asupra unui lucru comun în puterea destinaţiei legale
a aceluia, nu constituie o posesie sub nume de proprietar”.
Aşadar specificul detenţiei precare constă în faptul că stăpânirea lucrului este
lipsită de elementul intenţional, psihologic al posesiei, stăpânirea materială
exercitându-se pentru altul, nu pentru sine.
15 I. P. Filipescu, Op. cit. p. 49; Liviu Pop, Op. cit. p.161, G. Plastara, Op. cit. p. 119.
12
SECŢIUNEA a V a
DOBÂNDIREA, PIERDEREA, DOVADA POSESIEI Pentru a fi dobândită posesia este necesar să fie întrunite cele două elemente
ale sale. Existenţa stăpânirii materiale, fără elementul subiectiv, nu este suficientă
pentru dobândirea posesiei, astfel nu se consideră posesor cel căruia i se pune un
obiect în mână, în timpul somnului.
La fel şi în cazul în care există doar elementul subiectiv, simpla voinţă de a
poseda nefiind suficientă pentru a duce la dobândirea posesiei.
S-a pus problema dacă cele două elemente trebuie să fie exercitate de aceeaşi
persoană16.
În ceea ce priveşte elementul intenţional, el trebuie să fie în persoana celui ce
pretinde că posedă. Elementul intenţional nu poate fi exercitat prin altcineva, singura
excepţie fiind în cazul persoanelor lipsite de capacitate când elementul intenţional se
exercită prin reprezentanţii legali ai acestora.
Nu la fel este cazul în ceea ce priveşte elementul material; el poate fi exercitat
atât de către posesor cât şi de către un reprezentant al său. Astfel este situaţia
posesorului care a închiriat lucrul sau, acesta exercitându-şi puterea materială prin
intermediul chiriaşului.
La fel şi cazul posesorului care depozitează lucrul său mobil, puterea materială
exercitându-se prin intermediul depozitarului.
*
* *
Posesia poate fi pierdută după cum urmează17:
- prin pierderea simultană a ambelor elemente ale posesiei;
- prin pierderea puterii materiale;
- prin pierderea elementului intenţional.
16 I. P. Filipescu, Op. cit. p. 52, M. G. Rărincescu, Op. cit. p. 14, C. Stătescu, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, centrul de multiplicare a Universităţii Bucureşti-1973, p. 194.17 C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu , Al. Baicoiabu, Tratat de drept civil român ,vol. I, Editura „Naţională2, Bucureşti, 1928, p. 943, Traian Ionaşcu, Salvador Brădeanu, Op. cit. p. 167, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.16.
13 Ambele elemente se pierd în acelaşi timp în caz de înstrăinare şi predare a
bunului său dacă posesorul abandonează lucrul.
Pierderea posesiei, datorată pierderii elementului material se realizează atunci
când o terţă persoană ia lucrul în stăpânire fără voia posesorului, sau când acesta
pierde lucrul. În aceste cazuri se păstrează elementul intenţional, dar acesta nu este
suficient pentru păstrarea posesiunii. Aici nu trebuie să se facă confuzia între
pierderea puterii materiale şi exercitarea acestei puteri prin altul.
Când un terţ deposedează pe posesor fără voia acestuia, posesorul pierde
posesiunea, dar el nu o va pierde dacă spre exemplu închiriază de bună voie lucrul,
deoarece în acest caz el posedă prin chiriaş.
Se observă că în principiu posesorul păstrează corpus prin simplu motiv că
păstrează posesiunea, posibilitatea materială de a exercita asupra lucrului acte de
stăpânire materială, adică prin faptul că lucrul rămâne la dispoziţia sa, chiar dacă
posesorul încetează să exercite de fapt acte materiale asupra lucrului.
Pierderea posesiunii prin pierderea elementului intenţional este rară, fiindcă în
practică este puţin frecvent ca o persoană să continue a deţine materialmente un lucru
fără a mai avea intenţia de a-l poseda18.
Se întâlneşte o astfel de ipoteză în cazul în care o persoană înstrăinează lucrul
sau însă continuă a-l mai păstra câtva timp pentru cumpărător.
În acest caz adevăratul posesor este cumpărătorul iar vânzătorul, care deţine
lucrul, îl posedă pentru altul adică pentru cumpărător, deci deşi vânzătorul continuă a
păstra puterea materială asupra lucrului, el a pierdut posesiunea prin faptul că a
încetat să mai aibă voinţa de a poseda în folosul său.
A dovedi posesia înseamnă a dovedi ambele elemente ale posesiei.
Fiind un fapt material, elementul corpus poate fi dovedit prin orice mijloace de
probă, deci şi martori şi prezumţii19. Elementul animus este cel mai greu de dovedit,
de aceea au fost instituite două prezumţii legale, care se completează reciproc.
18 I. P. Filipescu, Op. cit. p. 52, C. Hamangiu, I. Rosseti- Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p. 243, Liviu Pop, Op. cit. p. 164. 19 I. P. Filipescu, Op. cit. p. 52, M. G. Rărincescu, Op. cit. p. 15, C. Stătescu, Corneliu Bârsan, Op. cit. p. 239.
14 Art. 1854 C. civ. se referă la prezumţia de neprecaritate, potrivit căreia,
posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu a
început a poseda pentru altul.
Art. 1855 C. civ. instituie prezumţia de neintervertirea de titlu. Potrivit acestui
articol, ori de câte ori o persoană a început a deţine un lucru nu ca posesor, ci ca
detentor precar, până ce se va face dovada contrarie20.
SECŢIUNEA a VI a
CALITĂŢILE POSESIEI
Posesia unui bun pentru a exista, în afară de întrunirea celor două elemente
esenţiale animus şi corpus mai trebuie să aibă şi câteva calităţi.
În acest sens, art. 1847 C. civ. prevede:
„Ca să poată prescrie se cere o posesiune, continuă, neîntreruptă, netulburată,
publică şi sub nume de proprietar, după cum se explică în articolele următoare”.
Textul deşi se referă numai la calităţile cerute pentru uzucapiune, în realitate
se referă la calităţile necesare pentru producerea tuturor efectelor juridice ale
posesiei21.
Instanţa supremă a relevat faptul că pentru dobândirea proprietăţii prin
uzucapiune, se cere doar ca posesia să se exercite public şi să îndeplinească celelalte
condiţii prevăzute de art. 1847 C. civ., pentru ca proprietarul să poată afla de posesia
ce se exercită împotriva sa. Legea nu prevede însă şi condiţia ca proprietarul să aibă
efectiv cunoştinţă de împrejurarea că bunul său este posedat de altul22.
20 I. P. Filipescu, Op. cit. p. 54, M. G. Rărincescu, Op. cit. p. 18, C. Stătescu, Corneliu Bârsan, Op. cit. p. 240.21 Paul Mircea Cosmovici, Op. cit. p. 64, Dimitrie Gherasim, Teoria generală a posesiunii în dreptul civil român, Editura Academiei 1986, p. 45.22 Trib. Suprem, sect. civ., dec. nr. 98 din 20.01.1971, I. Mihuţa, Repertoriu de practică juridică în materie civilă a Tribunalului Suprem şi altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică 1976, p.107.
15
A. POSESIA SĂ FIE CONTINUĂ
Continuitatea implică o succesiune a actelor de posesie la anumite intervale de
timp, destul de scurte, în mod regulat, ţinând seama de natura lucrului.
Art. 1848 C. civ. ne arată că pentru a fi discontinuă posesia, posesorul trebuie
să o exercite în mod neregulat, cu intermitente anormale. Când actele materiale se
întrerup temporar, posesorul îşi păstrează elementul intenţional23.
Legea nu cere o întrebuinţare conştientă a lucrului, minut cu minut şi fără nici
un interval, deoarece o astfel de întrebuinţare ar fi de cele mai multe ori imposibilă.
Continuitatea ca şi intermitenţa anormală reprezintă chestiuni de fapt lăsate la
aprecierea instanţei de judecată. Atunci când a survenit un obstacol fizic
insurmentabil mai presus de voinţa posesorului, de natură să paralizeze temporar
actele de stăpânire, posesia nu pierde caracterul de continuitate. În cazul unei păşuni,
ploile torenţiale şi inundaţiile pot constitui obstacole fizice.
Dacă posesia se exercită de către un terţ, actele repetate în mod regulat sunt de
natură să-l avertizeze pe proprietar că dacă nu se va exercita o acţiune posesorie sau
în revendicare – după caz – ar putea pierde proprietatea achizitivă din partea
terţului24.
B. POSESIA SĂ FIE NEÎNTRERUPTĂ
Această calitate se leagă mai mult de producerea efectului principal al
posesiunii: uzucapiunea, deoarece o posesie întreruptă duce la întreruperea
uzucapiunii.
Între continuitate şi întrerupere există deosebiri:
- continuitatea este opera posesorului însuşi. Acesta prin fapta proprie şi în
detrimentul său poate să facă posesia discontinuă, folosind lucrul în mod
neregulat.
23 Matei B. Cantacuzino, Curs de drept civil, Editura „Ramuri” – Craiova, p.134, Paul Mircea Cosmovici, Op. cit. p. 64, Dimitrie Gherasim, Op. cit. p. 45. 24 Dimitrie Gherasim, Op. cit. p. 64, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p. 950, M. G. Rărincescu, Op. cit. p. 17.
16- întreruperea posesiei constă în fapta unui terţ şi conduce la pierderea
posesiei.
Aşadar, intervalele mai mult sau mai puţin scurte în stăpânirea lucrului duc la
discontinuitate, dar posesia subzistă, în schimb în cazul întreruperii posesiei, aceasta
se pierde, spunându-se de drept cuvânt că discontinuitatea este o boală a posesiei, pe
când întreruperea este moartea ei.
Întreruperea fiind o pierdere a posesiei nu poate fi considerată un viciu al
acesteia25.
C. POSESIA SĂ FIE PUBLICĂ
Prin posesie publică înţelegem acea posesie care este exercitată în văzul
tuturor şi este cunoscută de toţi cei care au vrut să ştie sau să vadă.
Această idee este exprimată de art. 1852 C. civ. , care nu are corespondent în
codul francez.
Textul prevede: „Posesia este clandestină când posesorul o exercită în ascuns
de adversarul său, încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască”.
Din text rezultă că, chiar dacă posesia s-ar exercita în nişte condiţii care nu o
fac cunoscută publicului, ea nu va fi clandestină dacă persoana în contra căreia se
exercită este în măsură de a lua la cunoştinţă despre această posesie26.
D. POSESIA SĂ FIE NETULBURATĂ
Prin posesie netulburată înţelegem acea posesie care să nu fie întemeiată sau
păstrată prin acte de violenţă în contra ori în partea adversarului, aşa cum reiese din
conţinutul art. 1851 C. civ.
Aşadar posesia este viciată când posesorul s-a instalat prin violenţă, adică a
uzat de căi violente sau numai de ameninţări (violenţă morală) împotriva celui care
poseda sau deţinea lucrul mai înainte.
25 Paul Mircea Cosmovici, Op. cit. p. 64, Dimitrie Gherasim, Op. cit. p. 48, C. Stătescu, Corneliu Bârsan, Op. cit. p. 239.26 Paul Mircea Cosmovici, Op. cit. p. 64, Dimitrie Gherasim, Op. cit. p. 48.
17 Posesia este viciată şi atunci când actele de violenţă sunt exercitate de o altă
persoană decât aceea căreia îi profita situaţia27.
E. POSESIA SĂ FIE EXERCITATĂ SUB NUME DE PROPRIETAR
Faptul că o posesie nu se exercită sub nume de proprietar (calitate cerută de
text) înseamnă că nu mai suntem în prezenţa unei posesii utile în sensul că acesteia îi
lipseşte elementul animus domini şi ca atare suntem în prezenţa unei simple detenţii.
Precaritatea echivalează cu absenţa posesiei, deoarece cel ce deţine lucrul nu are
intenţia de a se comporta ca un proprietar28.
F. POSESIA SĂ FIE NEECHIVOCĂ
Codul nostru civil nu menţionează calitatea neechivocă în art. 1848, faţă de
codul civil francez care în art.2229 precizează şi caracterul neechivoc al posesiei.
Posesia este echivocă atunci când actele de stăpânire exercitate de posesor pot
fi interpretate şi altfel decât ca fiind corespunzătoare elementului psihologic propriu
posesiei sau altfel spus, posesia este echivocă când nu se poate şti nici că există nici
că nu există elementul animus29. Calitatea de neechivoc a posesiei se referă deci, în
general, la problema de a şti dacă actele invocate apar sau nu ca un exerciţiu manifest
al unui drept30.
*
* *
Aşadar dintre condiţiile enumerate în art. 1847 C. civ. numai trei sunt condiţii
propriu-zise, şi anume31:
- posesia să fie continuă, adică posesorul s-o exercite în mod regulat sau
cu intermitente normale (art. 1848 C. civ.)
- posesia să fie netulburată, adică să nu fie fondată sau conservată prin
acte de violenţă comise de posesori (art. 1851 c. civ.)27 Dimitrie Gherasim, Op. cit. p. 48.28 Dimitrie Gherasim, Op. cit. p. 45.29 Paul Mircea Cosmovici, Op. cit. p. 64, Dimitrie Gherasim, Op. cit. p. 49, C. Stătescu, Corneliu Bârsan, Op. cit. p.240.30 Paul Mircea Cosmovici, Op. cit. p. 45, Dimitrie Gherasim, Op. cit. p. 49, C. Stătescu, Corneliu Bârsan, Op. cit. p.240.31 Traian Ionaşcu, Salvator Brădeanu, Op. cit. p. 167.
18- posesia să fie publică, adică să fie exercitată în văzul tuturor.
În ceea ce priveşte neîntreruperea, aceasta este socotită ca o calitate a
prescripţiei extinctive şi achizitive, întreruperea fiind mai mult decât un viciu,
deoarece duce la pierderea posesiei, iar în ceea ce priveşte a cincea condiţie
enumerată în art. 1847 C. civ. şi anume ca posesia să fie „sub nume de proprietar”
adică posesorul posedă pentru sine, pentru ca ea să nu fie îndeplinită ar trebui să-i
lipsească un element constitutiv, ceea ce ar însemna mai mult decât un viciu.
19
CAPITOLUL II
VICIILE POSESIEI
SECŢIUNEA a I a – DISCONTINUITATEA
Posesia este discontinuă atunci când pentru o durată de timp mai mult sau mai
puţin lungă posesorul a încetat de a mai deţine lucrul sau de a exercita dreptul32.
Potrivit art. 1848 C. civ. „posesiunea este discontinuă când posesorul o
exercită în mod neregulat, adică cu intermitente anormale”. Rezultă că posesorul nu
trebuie să se afle în contact permanent cu bunul pentru ca posesia să fie continuă şi
deci şi utilă. O asemenea folosire ar fi absurdă şi totodată imposibilă, posesorul
neputând face în fiecare zi acte de folosinţă asupra tuturor lucrurilor sale. Este
suficient ca posesorul să-şi exercite posesia potrivit naturii bunului care formează
obiectul posesiei, adică continuitatea nu exclude intermitentele anormale33.
Astfel, dacă o persoană este posesoarea unui teren de păşunat situat pe un
munte, unde în fiecare vară îşi trimite vitele iar pe timpul iernii nu a putut face acte
de folosinţă, posesia sa nu a fost viciată de discontinuitate, ea exercitându-se la
momentul oportun aşa cum în mod normal s-ar fi folosit de acest teren proprietarul
însuşi34.
O posesie discontinuă nu este o posesie întreruptă.
Posesia întreruptă este o posesie care a încetat definitiv de a mai exista pentru
titularul ei. Acest lucru se întâmplă atunci când exerciţiul ei a fost întrerupt pe o
durată mai mare de un an ( art. 1864 C. civ. ).
Dacă întreruperea durează mai puţin de un an, posesia nu este suprimată, ci
numai atinsă de viciul discontinuităţii. De aceea, în cuprinsul art. 1847 C. civ. când se
cere ca posesia să fie continuă şi întreruptă, nu este sub nici o formă un pleonasm35.
Între continuitate şi neîntrerupere există deosebiri:
32 G. N. Lutescu, Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti – Imprimeria Văcăreşti- 1947, p. 200. 33 I. P. Filipescu, Op. cit. p. 55, C. Hamangiu, I. Rosseti Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p. 950, Traian Ionaşcu, Salvador Brădeanu, Op. cit. p. 168.34 G. N. Lutescu, Op. cit. p. 200, Traian Ionaşcu, Salvador Brădeanu, Op. cit. p. 168, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.17. 35 I. P. Filipescu, Op. cit. p. 55, G. N. Lutescu, Op. cit. p.200, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.18.
20- continuitatea este opera posesorului însuşi. Acesta, în detrimentul său şi
prin fapta proprie poate să facă posesia discontinuă, folosind lucrul în
mod neregulat;
- întreruperea posesiei constă în fapta unui terţ şi conduce la pierderea
posesiei36.
Art. 1850 C. civ. instituie o prezumţie de continuitate şi neîntrerupere a
posesiei pentru cel ce invocă posesia, în sensul că posesorul actual care probează că a
posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat tot timpul
intermediar, fără însă ca acesta să împiedice proba contrarie.
Deci, dovada necontinuităţii este în sarcina celui ce pretinde că posesorul n-a
posedat în mod continuu37.
Caracterele viciului discontinuităţii:
a) este un viciu absolut, în sensul că poate fi invocat împotriva posesorului de
către orice persoană care are interes ca posesia să nu fie utilă sau să
anihileze efectele posesiei (art. 1862 C. civ.).
b) este un viciu temporar, în sensul că încetează dacă posesorul începe o
posesie utilă, adică ea durează până când actele de stăpânire devin regulate
şi normale.
c) se aplică, de regulă, în cazul posesiunii bunurilor imobile, căci pentru cele
mobile posesia de bună credinţă valorează titlu de proprietate38.
SECŢIUNEA a II a
CLANDESTINITATEA
Art. 1847 C. Civ. prevede că posesia trebuie să fie publică, adică să nu fie
clandestină. O asemenea calitate lipseşte atunci când posesiunea se exercită pe
ascuns, adică nu în văzul tuturor, cum se exercită orice drept, de unde şi denumirea
36 Dimitrie Gherasim, Op. cit. p.48.37 C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.95, Liviu Pop, Op. cit. p.166, M. G. Rărincescu, p.18. 38 Matei B. Cantacuzino, Op. cit. p.134, I.P. Filipescu, Op. cit. p.56, V. Gionea, Op. cit. p.14, Traian Ionescu, Salvator Brădeanu, Op. cit.p.168.
21de posesie clandestină, de posesie exercitată pe ascuns în aşa fel ca ea să nu atragă
atenţia celor ce ar avea interes să o cunoască39.
Posesiunea ce are ca obiect lucruri mişcătoare poate fi uşor clandestină, adică
exercitată pe ascuns, deoarece mobilele prin natura lor sunt susceptibile de acte de
posesiune ascunsă. În schimb, imobilele prin natura lor sunt mai greu susceptibile de
a fi folosite sau deţinute pe ascuns şi deci acestea pot fi rar lovite de viciu
clandestinităţii40 .
Un exemplu de posesie clandestină exercitată asupra unui lucru nemişcător ar
putea fi acela al unui explorator de cărbuni, care într-un sistem legislativ în care
proprietatea subsolului aparţinea proprietarului suprafeţei, (sistemul legislativ al ţării
noastre până în anul 1923), s-ar întinde prin galeriile săpate de el într-un subsol
carbonifer şi ar exploata prin aceste galerii subterane, subsolul unui teren vecin, ce nu
i-a fost concesionat niciodată şi care aparţine altei persoane41.
Se poate întâmpla ca o posesie, care este la început clandestină, să devină
ulterior publică; la fel şi invers, o posesie publică la origine să devină ulterior
clandestină. Faţă de aceste situaţii s-a stabilit ca regulă faptul că publicitatea trebuie
să existe pe toată durata posesiei. Ca urmare aceasta devine sau încetează de a fi o
posesie utilă dacă ea devine sau încetează de a fi publică.
În materie imobiliară cazurile de schimbare a calităţii de posesie publică sunt
rare. Se dă ca exemplu uzurparea treptată şi aproape imperceptibilă a posesiei asupra
unui teren vecin prin ocuparea în fiecare an a unei fâşii înguste şi cultivarea acesteia.
S-a stabilit că o astfel de posesie nu devine clandestină motivându-se că proprietarul,
victimă a uzurpărilor treptate, este în culpă fiindcă datorită propriei sale neglijenţe nu
a observat la timp uzurpările care erau vizibile pentru el42.
În consecinţă, faptul de a cultiva o fâşie de teren, oricât de îngustă ar fi ea, din
proprietatea vecinului constituie un fapt de posesie publică şi deci este o posesie utilă.
Clandestinitatea este un viciu temporar, îndată ce posesia devine publică, ea
încetează de a mai fi viciată şi începe să producă efecte juridice.39 Paul Mircea Cosmovici, Op. cit. p.64, C. Hamangiu, I. Rosseti Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.953, G. N. Lutescu, Op. cit. p.202, Liviu Pop, Op. cit. p.167. 40 I. P. Filipescu, Op. cit. p.57, C. Hamangiu, I. Rosseti Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.953, Traian Ionaşcu, Salvador Brădeanu, Op. cit. p.168. 41 G. N. Lutescu, Op. cit. p.202, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.21.42 Dimitrie Gherasim, Op. cit. p. 48.
22Clandestinitatea este un viciu relativ, ea nu se consideră viciată decât faţă de
persoana căreia posesorul i-a ascuns posesia sa, aceasta fiind singura persoană care
poate invoca în contra posesorului viciului clandestinităţii43.
SECŢIUNEA a III a
VIOLENŢA
Potrivit art. 1847 C. civ. posesia trebuie să fie netulburată sau paşnică.
În art. 1851 C. civ. se prevede că: „Posesia este tulburată când este fundată sau
conservată prin acte de violenţă în contră sau din partea adversarului”.
Din cuprinsul textului rezultă că posesiunea este viciată nu numai atunci când
a început sub auspiciile unui act de violenţă, ci şi arunci când, în timpul exerciţiului ei
a fost tulburată printr-un act de violenţă săvârşit în contra sau din partea adversarului
actualului posesor.
Posesia este viciată, prevede art. 1851 C. civ., nu numai atunci când este vorba
de o violenţă activă, adică acea violenţă care începe sau este menţinută prin mijloace
violente din partea posesorului, cât şi în caz de violenţă pasivă, adică arunci când
adversarul posesorului întrebuinţează mijloace violente împotriva acestuia44. Prin
aceasta, codul nostru civil marchează o deosebire esenţială atât faţă de dreptul roman
cât şi faţă de dreptul francez.
În dreptul roman, violenţa nu era luată în considerare, adică nu vicia posesia
decât dacă se manifesta la început, initium possesionis . Dacă actul de violenţă se
manifesta ulterior după intrarea in posesie, aceasta nu avea nici o importanţă.
Era suficient ca la data începerii ei, să nu fi existat violenţă, adică posesiunea
să fi început în mod paşnic, liniştit. Dacă ulterior ea nu se putea menţine decât prin
acte de violenţă din partea posesorului, aceasta nu schimba cu nimic situaţia, el având
dreptul să se apere cu aceleaşi acte de violenţă pe care le săvârşeşte cel ce-l atacă,
fiind considerat că se află în legitimă apărare45.
Codul francez nu8 are un text asemănător cu art. 1851 C. civ. român.43 V. Gionea, Op. cit. p.14, Traian Ionascu, Salvador Brădeanu, Op. cit. p.168, G. N. Lutescu, Op. cit. p.202.44 G. N. Lutescu, Op. cit. p.202, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.19. 45 C. Hamangiu, I. Rosseti Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.952, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.19.
23 Doctrina şi jurisprudenţa franceză, după unele ezitări au lărgit sfera de
aplicaţiune a noţiunii de violenţă, luând-o în considerare nu numai atunci când s-a
manifestat în momentul începerii, dar şi atunci când ea a apărut în timpul exercitării
posesiunii. Cu toate acestea, spre deosebire de codul nostru, nu se ia în considerare
decât violenţa activă, nu şi cea pasivă, adică, posesiunea este viciată atunci când
posesorul a recurs la un act de violenţă activă pentru a se menţine în posesiune, dar
nu exercită nici o influenţă asupra posesiunii, actele de violenţă pasivă, adică actele
de violenţă săvârşite de un terţ46. Acest punct de vedere este împărtăşit şi de doctrina
romană, considerând afirmaţia legiuitorului din sfârşitul textului art. 1851 C. civ.
drept eronată.
Astfel, dispoziţia art. 1851 C. civ. nu se poate aplica ad literam, pentru că dacă
s-ar aplica astfel, ar însemna să facem pe posesor răspunzător de nişte acte sau fapte
ce nu au fost săvârşite de el, ceea ce nu este nici logic şi nici juridic, deoarece,
oricând s-ar găsi cineva care să aibă interes să distrugă o posesie oarecare.
Acel cineva nu ar avea decât să pornească o serie de violenţe împotriva
posesorului, pentru ca posesiunea să-şi piardă caracterul ei paşnic şi să devină o
posesie viciată47.
Violenţa viciază posesia şi atunci când ea este exercitată de o altă persoană
decât acea căreia îi profită posesia. Aşa se întâmplă atunci când violenţa este
exercitată printr-un mandatar sau de către un reprezentant48.
Faptul că cineva a obţinut prin violenţă titlul de proprietate, în virtutea căruia
se pune în mod paşnic în posesie nu constituie o posesie viciată în înţelesul art. 1851
C. civ.
Nu este deci suficient a afirma că titlul de dobândire este lovit de nulitate
datorită violenţei, fiindcă titlul de proprietate este cu totul altceva decât posesia.
Anularea titlului pentru violenţă constituie obiectul unei acţiuni petitorii, străină de
sfera problemei posesiei.
46 G. N. Lutescu, Op. cit.p.202, Liviu Pop, Op. cit. p. 167, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.19.47 V. Gionea, Op. cit. p.14, C, Hamangiu, I. Rosseti Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.951, Traian Ionascu, Salvador Brădeanu, Op. cit. p.168, G. N. Lutescu, Op. cit. p.202. 48 Dimitrie Gherasim, Op. cit. p.47.
24 Posesorul adevărat va putea să-şi apere cu succes posesia, printr-o acţiune
posesorie, dacă această posesie îndeplineşte condiţiile legale caracteristice unei
posesii juridice, independent de viciul translativ al posesiei.
Posesia în cazul titlului de proprietate viciat datorită violenţei, este considerată
paşnică şi netulburată prin ea însăşi şi poate conduce la prescripţia achizitivă dacă cel
interesat nu a întrerupt posesia prin atacarea titlului49.
Caracterele viciului violenţei sunt următoarele50:
a) este un viciu temporar , ceea ce înseamnă că de îndată ce a încetat violenţa,
posesia utilă reîncepe. În practică, această caracteristică are drept rezultat
că nu se va opune decât rareori posesorului, viciul violenţei. Aceasta se
întâmplă deoarece nu se pot opune posesorului actele sale de violenţă decât
în timpul cât sunt exercitate, îndată ce ele încetează, posesiunea încetează
de a mai fi viciată.
b) este un viciu relativ , deci produce efecte numai între părţile între care a
intervenit, ceea ce înseamnă că viciul poate fi invocat numai de către
persoana împotriva căreia s-a manifestat violenţa. Faţă de celelalte
persoane posesia nu este afectată de viciul violenţei. Posesorul care a
expulzat prin forţă pe un alt posesor, are o posesie viciată faţă de acesta,
dar, faţă de alţii, posesia sa este valabilă, el putând invoca uzucapiunea
dacă are durata necesară; de asemenea poate face uz şi de acţiunile
posesorii faţă de alte persoane fără ca acesta să-i poată opune viciul
violenţei, care nu există decât faţă de primul posesor expulzat de el.
c) viciul poate exista atât în privinţa posesiei bunurilor mobile cât şi în
privinţa bunurilor imobile.
SECŢIUNEA a IV a
ECHIVOCUL
49 Dimitrie Gherasim, Op. cit. p.47.50 V. Gionea, Op. cit. p.14, C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.952, Liviu Pop, Op. cit. p.167, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.20.
25 În codul civil francez, la art. 2229 se precizează caracterul neechivoc al
posesiei.
Marcade spunea51: „legea franceză cere fără nici un folos ca posesiunea să nu
fie echivocă, căci acest ultim caracter de a nu fi echivocă, în loc să fie o nouă calitate,
nu este decât confirmarea şi perfecţionarea altor calităţi care se cer posesiunii.
Posesiunea neechivocă este aceea a cărei continuitate, publicitate sunt calităţi
manifeste şi nu au nimic îndoielnic”.
Însuşindu-şi opinia lui Marcade, legiuitorul nostru a suprimat din art. 2229 al
codului civil francez dispoziţiunea potrivit căreia pentru a fi utilă şi a produce efecte,
posesiunea trebuie să fie echivocă.
De-a lungul timpului această teză a lui Marcade a fost susţinută de mulţi
specialişti.
O altă teză a majorităţii autorilor consideră că echivocul este un viciu special
care loveşte mai ales elementul animus52.
Se consideră că viciul de echivoc va fi scos în evidenţă cu uşurinţă dacă vom
încerca să cercetăm sensul ce trebuie să-l atribuim prezumţiei cuprinsă în art.1854 C.
civ. rom.
Este vorba de a vedea înainte de toate cu ce animus sibi habendi, după cum la
fel de bine, se poate ca, printr-un act juridic, el să fi recunoscut că dreptul aparţine
altei persoane, adică să existe un titlu care să prezume precaritatea persoanei53.
Omisiunea acestei calităţi este regretabilă, deoarece sunt situaţii intermediare
când, fără a se face dovada precisă, prin proba scrisă a precarităţii, adversarul
posesorului poate să învedereze anumite circumstanţe de fapt, să administreze dovezi
de natură să facă îndoielnică existenţa unui just titlu translativ în temeiul căruia
posesorul a intrat în posesia bunului54.
Totuşi, necesitatea existenţei acestei calităţi a fost evidenţiată şi subliniată în
practica instanţei supreme.
Cu alte cuvinte posesia este echivocă atunci când nu se poate cunoaşte dacă ea
este exercitată în nume propriu sau pentru altul.51 G. N. Lutescu, Op. cit. p.204.52 Dimitrie Gherasim, Op. cit. p.50, G. N. Lutescu, Op. cit. p.205, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.22.53 G. N. Lutescu, Op. cit. p.205, M. G. Rărincescu, Op. cit. p. 22.54 Traian Ionaşcu, Salvator Brădeanu, Op. cit. p.169, G. N. Lutescu, Op. cit. p.205, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.22.
26În asemenea cazuri avem spre exemplu: cazul personalului de serviciu care
locuieşte împreună cu stăpânul şi care, profitând de încrederea acestuia, săvârşeşte
acte sau fapte materiale de folosinţă sau de putere asupra lucrului stăpânului; cazul
concubinei care locuieşte împreună cu concubinul ei şi bucurându-se de încrederea
lui săvârşeşte de asemenea acte sau fapte materiale de folosinţă sau de putere asupra
lucrurilor acestuia55.
În cazuri de asemenea natură, atâta timp cât nu se face dovada nici a unui titlu
translativ de proprietate, ca de pildă vânzare, donaţie, etc. care să presupună intenţia
de a poseda şi nici a unui contract de locaţiune , de depozit sau de comodat care să
excludă o asemenea intenţie, împrejurarea de fapt, că cel ce săvârşeşte acte materiale
de folosinţă sau de putere asupra lucrului, locuieşte împreună cu fostul posesor al
lucrului sau trăieşte în concubinaj cu el, sunt de natură să arunce îndoiala asupra
intenţiunii celor două elemente ale posesiunii şi să creeze un echivoc asupra naturii
sau semnificaţiei juridice a acestor acte sau fapte.
În asemenea cazuri intermediare existenţa echivocului ca viciu de posesiune
este nu numai folositoare, ci necesară pentru că numai cu ajutorul lui, fostul posesor
al lucrului poate dărâma prezumţia înscrisă în art. 1854 C. civ. şi înlătură efectele
juridice ale posesiunii ce i se opune56.
Echivocul există atunci când două sau mai multe persoane săvârşesc acte de
stăpânire asupra unui bun deoarece nici una nu pretinde o posesie proprie, distinctă.
S-a decis în cazul coproprietăţii, că actele de posesie exercitate de un
coproprietar au un caracter echivoc, deoarece există îndoiala dacă posesorul a săvârşit
aceste acte în virtutea dreptului său parţial de proprietate sau în calitate de posesor
exclusiv al bunului57.
În cazul moştenirii, succesorii sunt presupuşi a stăpâni bunul moştenit în
devălmăşie unii cu ceilalţi, motiv pentru care posesia lor având caracter echivoc, nu
este aptă a fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune58.
55 Trib. Suprem, sect. civ. dec. nr.1903/1975 în C. D. 1975 p.67-68; Idem dec. nr.768-1977 în C. D. 1977 p. 24-25; Idem dec. nr. 769/1979 în C. D. 1979, p.37-39.56 M. G. Rărincescu, Op. cit. p. 22.57 Trib. Suprem, Col. civ. dec. nr.302 din 31.03.1965 în C. D. 1965 p.89.58 Dimitrie Gherasim, Op. cit. p.50, Liviu Pop, Op. cit. p.167.
27 Legiuitorul român nu numai că a omis menţionarea echivocului ca viciu al
posesiei în art. 1847 C. civ., dar chiar mai mult în art.1853 C civ care tratează despre
precaritate vorbeşte despre „actele ce exercităm sau asupra unui lucru al altuia, sub
nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari, etc., sau asupra
unui lucru comun în puterea destinaţiei legale a aceluia, nu constituie o posesie sub
nume de proprietar”, ceea ce denotă că legiuitorul nostru a asimilat echivocul cu
precaritatea, fiindcă exerciţiul unor asemenea acte de stăpânire asupra unui bun
indiviz constituie exemplul cel mai cunoscut al viciului de echivoc59.
Codul civil român din 6 septembrie 1940, introducea echivocul printre viciile
de posesie, considerându-l ca un viciu absolut ce putea fi invocat de către oricine ar fi
avut vreun interes.
În prezent literatura noastră juridică critică eliminarea calităţii de neechivoc
dintre calităţile posesiei şi asimilarea echivocului cu precaritatea, cu motivarea că
echivocul este un viciu distinct de celelalte vicii ale posesiei, având un rol şi reguli
proprii diferite.
Unii autori consideră că echivocul este util, de lege ferenda, ca viciu distinct al
posesiei, cum este reglementat în alte legislaţii60.
Caracteristici ale viciului de echivoc61:
a) viciul de echivoc în măsura în care se referă la elementul material al
posesiei, adică corpus, constituie un viciu absolut, iar în cazul care urmează
elementul psihologic constituie un viciu relativ;
b) echivocul reprezintă un viciu temporar, deoarece posesia devine utilă în
momentul în care există convingerea că posesorul întruneşte ambele
elemente.
SECŢIUNEA a V a
PRECARITATEA
59 Paul Mircea Cosmovici, Op. cit. p.65, Dimitrie Gherasim, Op. cit. p.50, G. N. Lutescu, Op. cit. p.206.60 Dimitrie Gherasim, Op. cit. p.50, G. N. Lutescu, Op. cit .p.206, M.G. Rărincescu, Op. cit. p.22, C. Stătescu, Corneliu Bârsan, Op. cit. p.19.61 Dimitrie Gherasim, Op. cit. p.50, G. N. Lutescu, Op. cit. p.206.
28 Din cuprinsul textelor art. 1847 şi mai cu seamă 1853 C. civ. rezultă că prin
precaritate se înţelege săvârşirea de diferite acte sau fapte materiale de folosinţă sau
de putere asupra lucrurilor nu pentru sine, adică animo domini, animo remsibi
habendi sau animo possidendi ci pentru altul, adică animo alieni sau animo detinendi
şi în al doilea rând mai rezultă că atunci când se constată asemenea acte sau fapte,
posesiunea nu produce efecte juridice, adică nu este utilă, ci viciată62.
Precaritatea din dreptul modern nu trebuie confundată cu precarium din
dreptul modern.
Prin precarium în dreptul roman se înţelegea un contract prin care o persoană
ceda alteia folosinţa deplină a unui bun ce-i aparţine.
În această calitate, spre deosebire de precariştii din dreptul modern care nu
sunt posesori ci simpli detentori, precariştii dreptului roman erau consideraţi şi
apăraţi ca adevăraţi posesori faţă de toată lumea, cu excepţia persoanelor de la care
deţineau dreptul lor şi care puteau să le revoce folosinţa cedată prin contract63.
Precaritatea în dreptul modern constituie însă mai mult decât un viciu de
posesiune, cum pare a fi considerată în sistemul codului nostru civil, şi anume
constituie negaţia însăşi a ideii de posesiune, pentru că o posesie nu se poate concepe
fără elementul intenţional animus domini, animus rem sibi habendi, animus
possidendi şi care constă în intenţia de a săvârşi asupra unui lucru, diferite acte sau
fapte materiale de folosinţă sau de putere pentru sine, iar nu pentru altul.
Cu alte cuvinte, putem spune că precaritatea este deţinerea unui lucru fără
animus possidendi ci numai cu animus detinendi, detentorul posedând pentru altul,
deci nu sub nume de proprietar64.
Clasificarea posesorilor precari poate fi făcută după mai multe criterii65:
După natura titlului putem avea:
- titlul convenţional, ca de exemplu locatarul, depozitarul, cărăuşul,
uzufructuarul;
- titlul judiciar, cum este cazul executorilor testamentari.
62 M. G. Rărincescu, Op. cit. p.23, C. Stătescu, Op. cit. p.199.63 C. Hamangiu, I. Rosseti – Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.954, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.23.64 I. P. Filipescu, Op. cit p.57, V. Gionea, Op. cit. p.14, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.23.65 Paul Mircea Cosmovici, Op. cit. p.65.
29 După existenţa ori inexistenţa unui drept real cu excepţia dreptului de
proprietate:
- deţinerea bunului ce are la bază existenţa unui drept real altul decât
dreptul de proprietate. Aici ne găsim în situaţia unor posesori precari
cum ar fi: uzufructuarul, superficiarul, posesorul unei servituţi sau
uzuarul şi titularul unui drept de abitaţie;
- deţinerea bunului ce nu are la bază, existenţa unui drept real ci deţinerea
unui lucru în baza unei convenţii.
Ne aflăm în situaţia locatarilor, comodatarilor.
După codul nostru civil persoanele care posedă lucruri cu titlu precar pot fi
numeroase. Astfel pot fi în această situaţie: chiriaşii, arendaşii, depozitarii,
comodatarii, uzufructuarii, creditorii gajişti şi în general orice persoană care deţine
pentru altul, un lucru sau un drept aparţinând altuia, în virtutea unui contract încheiat
cu proprietarul lucrului ori cu titularul dreptului, în virtutea unei dispoziţiuni de lege
sau al unei hotărâri judecătoreşti şi cu obligaţia de a-l restitui66.
Uzufructuarul şi ceilalţi titulari de drepturi reale, altele decât proprietatea sunt
detentori precari faţă de proprietarul lucrului, dar faţă de terţi sunt posesori, deci
posesia lor corespunde dreptului real ce-l au, altul decât proprietatea, de exemplu
posesia uzufructului ori posesia servituţii.
Pentru apărarea posesiei uzufructului său, uzufructuarul are la îndemână
acţiunile posesorii contra proprietarului şi terţilor.
Prin urmare, faţă de proprietarul lucrului, uzufructuarul este detentor precar
pentru posesia proprietăţii depline a lucrului deoarece posesia proprietăţii depline a
lucrului o are proprietarul, dar uzufructuarul are posesia uzufructului chiar faţă de
proprietarul lucrului, căci toate drepturile reale sunt susceptibile de posesie, nu numai
proprietatea67.
Precaritatea, considerată ca viciu absolut, adică proprietatea există faţă de toată
lumea, deci nu produce efecte faţă de nici o persoană.
Astfel, chiriaşul unui imobil de la posesorul neproprietar este detentor precar şi
faţă de posesorul neproprietar şi faţă de adevăratul proprietar al imobilului.66 I. P. Filipescu, Op. cit. p. 57,M. G. Rărincescu, Op. cit. p.24. 67 I. P. Filipescu, Op. cit. p.58, C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op, cit. p.954.
30 Subliniind exercitarea numai a stăpânirii în fapt a lucrului de către detentorul
precar, practica judecătorească vorbeşte uneori de posesie precară.
Astfel, într-o decizie se arată că chiriaşul, exercitând o posesie precară, nu
poate dobândi, prin uzucapiune, proprietatea cât timp el execută posesia ca locatar şi
nu ca proprietar68.
Precaritatea este un viciu perpetuu, deoarece durează până când intervine un
caz de intervertire a precarităţii, oricât ar dura asupra unui lucru, nu poate avea ca
efect dobândirea proprietăţii prin prescripţie achizitivă69.
Obligaţia detentorului de a restitui lucrul pe care-l deţine, se transmite şi
succesorilor săi, chiar dacă nu cunosc existenţa obligaţiei de restituire.
Cu toate acestea, precaritatea nu se transmite succesorilor cu titlu particular,
aceştia deţinând lucrul nu în temeiul titlului întemeiat pe precaritate, pe care îl avea
cel de la care a obţinut titlul, ci în baza titlului prin care precaristul i-a transmis
dreptul de proprietate70.
SECŢINEA a VI a
INTERVETIREA PRECARITĂŢII
Precaritatea se poate transforma în posesie, în acest caz avem de-a face cu
intervertirea precarităţii.
Aceasta nu poate avea loc prin simpla voinţă a detentorului precar (art. 1857
C. civ.). nu este suficient ca detentorul să schimbe intenţia şi calitatea voinţei interne
şi să dorească să posede la un moment dat cu titlu de proprietate, pentru că
precaritatea iniţială a titlului să fie ştearsă.
Dacă o simplă schimbare a voinţei interne a posesorului ar fi suficientă,
proba intervertirii titlului ar fi prea dificilă şi uneori imposibilă, căci pentru a stabili o
asemenea schimbare de voinţă, fenomen psihologic intern, ar fi nevoie de cercetări de
ordin psihologic prea greu şi prea aleatoriu71.
68 Trib. Suprem, sect. civ. dec. nr.1518 din 04.10.1978 în R.R.D. nr.73/1979, p.57.69 I. P. Filipescu, Op. cit. p.58, V. Gionea, Op. cit. p.15, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.24.70 Paul Mircea Cosmovici, Op. cit. p.65.71 I. P. Filipescu, Op. cit. p.59, C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.959.
31 Intervertirea precarităţii are loc în următoarele cazuri prevăzute de lege (art.
1858 C. civ.):
A) Când deţinătorul lucrului primeşte de bună credinţă, de la un terţ, un titlu
translativ de proprietate, în privinţa lucrului deţinut.
Spre exemplu, un chiriaş la moartea proprietarului cumpără imobilul închiriat
de la o persoană pe care o crede moştenitoare a defunctului şi deci proprietara actuală
a imobilului.
Din momentul cumpărării, fostul chiriaş încetează de a mai fi detentor precar
şi devine posesor propriu-zis, putând de acum înainte să opună efectele posesiei sale
chiar adevăratului proprietar, deoarece el nu mai posedă pe baza contractului de
închiriere, ci pe baza actului de cumpărare care este un titlu translativ de proprietate72.
Intervertirea are loc numai dacă deţinătorul este de bună credinţă, adică să
creadă că titlul este valabil, astfel ca în exemplul dat mai sus, chiriaşul să creadă că a
cumpărat de la adevăratul proprietar actual al imobilului.
Buna credinţă se prezumă, bona fides prezumir şi acel ce pretinde că posesorul
este de rea credinţă trebuie să facă dovada afirmaţiei sale.
Se consideră că buna credinţă nu se poate prezuma decât dacă schimbarea
titlului este însoţită de o schimbare în actele deţinătorului, astfel în exemplul de mai
sus chiriaşul trebuie să înceteze a mai plăti chiria.
În caz contrar, adică chiriaşul continuă să plătească chirie, posesia are un
caracter echivoc, buna credinţă fiind îndoielnică şi nu se poate şti cu ce titlu posedă
deţinătorul.
În acest caz, deşi legea nu prevede un asemenea caz, se consideră că
intervertirea nu poare avea loc73.
B) Când detentorul precar neagă dreptul celui de la care deţine lucrul prin acte
de rezistenţă la exerciţiul dreptului său.
În acest caz, detentorul manifestă prin acte exterioare de posesiune şi de
opunere la dreptul autorului său, pretenţia sa de a poseda cu titlu de proprietate.
72 Paul Mircea Cosmovici, Op. cit. p.166, Liviu Pop, Op. cit. p. 162, M. G. Rărincescu, Op. cit. p. 26, C. Stătescu, Op. cit. p.199. 73 I. P. Filipescu, Op. cit. p.59, C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.960.
32 Nu este suficient ca detentorul să nege pur şi simplu dreptul autorului său,
adică să se mărginească a spune că nu recunoaşte acest drept. El trebuie să manifeste
dorinţa sa de a poseda în contra voinţei autorului sau prin acte reale, acte de
rezistenţă, adică acte prin care să se provoace un conflict între el şi relativul
proprietar la chestiunea proprietăţii.
Conflictul poate fi judiciar dar şi extrajudiciar, de exemplu detentorul face o
notificare proprietarului că nu-i va mai plăti chiria sau detentorul se opune cu forţa la
reluarea lucrului.
În acest al doilea caz de intervertire a precarităţii, titlul precar nu este înlocuit,
ca în primul caz, printr-un titlu translativ, ci este pur şi simplu distrus fără a fi
înlocuit, aşa că posesorul va poseda pe viitor fără titlu.
În acest caz ceea ce provoacă intervertirea este voinţa detentorului.
Art. 1857 C. civ. , prevede că posesorul care nu posedă sub nume de
proprietar, nu poate schimba el însuşi, fie singur, fie prin alte persoane interpuse
calitatea unei astfel de posesii.
La prima vedere avem de-a face cu o contradicţie, dar care este doar aparentă,
deoarece art. 1857 C. civ. are în vedere interzicerea intervertirii titlului printr-o
simplă schimbare a voinţei interne a deţinătorului şi aceasta pentru că ar fi greu de
dovedit, pe când art. 1858 pct. 2 C. civ. admite intervertirea titlului când schimbarea
de voinţă este evidentă şi neîndoielnică, manifestată prin acte şi fapte fără echivoc şi
care pot fi dovedite uşor74.
Instanţa supremă a relevat un caz de intervertire potrivit art. 1858 pct. 2 C. civ.
în situaţia locatarului unui imobil care socotind că are motive temeinice să se
considere proprietar al bunului, refuză să mai plătească chiria locatarului său, căruia
îi notifică hotărârea sa şi că se consideră proprietar al imobilului75.
Instanţa supremă a decis că intervertirea titlului de posesie a proprietarului
(deci nu a titlului de detenţie), poate rezulta din orice act de administrare ori de
dispoziţie, precum închirierea unui imobil ori repararea sau ridicarea unei construcţii
74 C. Hamangiu, I, Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.961, C. Stătescu, Corneliu Bârsan, Op. cit. p.243.75 Trib. Suprem, col. civ. dec. nr.69 din 16.01.1959 în I. Mihuta, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a tribunalului Suprem şi a altor instanţe de judecată pe anii 1952-1969, Editura Ştiinţifică 1970, p.176.
33în numele său personal, prin care se învederează neîndoielnic intenţia sa de a poseda
numai pentru sine, cu excluderea celorlalţi proprietari.
Dobândirea dreptului de proprietate în asemenea cazuri se poate realiza prin
uzucapiunea de 30 ani76.
Instanţa supremă a subliniat faptul că este de principiu că proprietatea nu se
stinge prin neuz şi că proprietarul nu-şi pierde dreptul său numai prin faptul că nu-l
exercită77.
Oricât ar dura pasivitatea proprietarului, el nu este decăzut din dreptul de a-şi
revendica bunul, chiar dacă a lăsat să treacă mai mult de 30 ani fără să-l exercite.
Dacă însă proprietarul nu pierde dreptul de revendicare prin prescripţia
extinctivă, el poate pierde totuşi proprietatea dacă un altul a dobândit-o prin
uzucapiune (art. 1890 C. civ.).
Pentru ca să opereze uzucapiunea trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute în
art. 1846 C. civ. şi respectiv, art. 1847 c. civ., nefiind posibila dobândirea uzucapiunii
în alte condiţii, chiar dacă folosinţa asupra bunului s-a exercitat o perioadă mai mare
de 30 ani, de către un posesor precar.
Posesia precară se transformă însă în posesie utilă când cu privire la obiectele
închiriate, locatarul neagă prin acte de rezistenţă opuse reclamantului dreptul de
proprietate al acestuia, pretinzând că el este proprietar şi reuşeşte să facă o asemenea
dovadă în condiţiile legii (art.1858 C. civ.). faptul că pârâtul nu a plătit chiria sau că
proprietarul nu a solicitat-o nu are relevanţă în sensul că ar opera uzucapiunea.
C) Când lucrul este transmis, printr-un act cu titlu particular translativ de
proprietate, de către deţinătorul precar, unei persoane de bună credinţă.
Astfel un chiriaş al imobilului, considerându-se proprietar, vinde bunul unei
persoane care este de bună credinţă, adică îl crede că este proprietar. Acesta din urmă
va avea posesiunea propriu-zisă a imobilului şi va putea uzucapa împotriva
adevăratului proprietar. După cum se vede se cere o singură condiţie, şi anume, ca
dobânditorul să fie de bună credinţă, adică să ignoreze precaritatea posesiunii
autorului său.
76 Trib. Suprem, sect. civ. dec. nr.1903 din 30.10.1975, în R. R. D. Nr. 5/1975.77 Trib. Suprem, sect. civ. dec. nr.2101 din 08.11.1972 în I. Mihuta, repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p.107.
34 Din exemplul de mai sus vedem că obligaţia de restituire pe care o are
detentorul precar, către proprietar, nu se transmite succesorului cu titlu particular,
care este de bună credinţă78.
D) Când transmiterea posesiuni din partea deţinătorului la altul, se face printr-
un act cu titlu universal, dacă acest succesor universal este de bună
credinţă.
Legiuitorul român a introdus, spre deosebire de cel francez, al patrulea caz de
intervertire a titlului precar şi anume, transmiterea lucrului cu titlu universal.
După art.1858 pct.4. C. civ., când lucrul deţinut cu titlu precar este transmis cu
titlu universal unei persoane de bună credinţă, acestea din urmă are posesia utilă a
lucrului.
Această dispoziţie este contrară tuturor principiilor ce guvernează
transmisiunea cu titlu universal în dreptul nostru modern. Ea nu se regăseşte nici în
dreptul roman, nici în Codul Calimah, nici în dreptul francez şi nici chiar în tezele lui
Marcade, pe care legiuitorul l-a luat drept călăuză în această materie.
În materie de succesiune cu titlu universal, succesorul este ţinut de toate
obligaţiile autorului său, această transmisiune de obligaţii distingând pe succesorul
universal de cel particular.
Conform acestui principiu fundamental, acela care dobândeşte cu titlu
universal un lucru pe care autorul său îl deţinea în mod precar, ar trebui să succedă şi
la obligaţia de restituire a lucrului pe care o avea autorul lui; în consecinţa,
succesorul n-ar putea să posede şi el decât cu titlu precar.79
Nesocotind acest principiu, legiuitorul a considerat că succesorul nu este ţinut
de obligaţia de restituire a autorului său şi poate schimba detenţiunea precară a
acestuia în posesie utilă.
Legea cere o singură condiţie, ca succesorul să fie de bună credinţă, adică să
ignoreze precaritatea titlului autorului său.
Astfel, în codul nostru civil, succesorii cu titlu universal au fost asimilaţi cu cei
particulari, relativ la intervertirea titlului posesiunii.
78 I. P. Filipescu, Op. cit. p.60, C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.962, M.G. Rărincescu, Op. cit. p.26. 79 Dimitrie Gherasim, Op. cit. p.89, C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.962.
35 În sistemul legii noastre, viciul precarităţii nu se transmite niciodată
succesorilor de bună credinţă, fie ei achizitori sau succesori cu titlu particular, fie ei
succesorii cu titlu universal.80
Art. 1859 C. civ., a prescris în mod expres această consecinţă, arătând că în
toate cazurile în care posesiunea unui lucru se transmite, fiecare posesor începe o
nouă posesiune, fără a distinge dacă strămutarea posesiunii s-a făcut în mod particular
sau universal, cu titlu oneros sau cu titlu particular.
În ultimele două cazuri (art. 1858 pct.3,4 C. civ. ), nu este vorba de o
intervertire propriu-zisă a precarităţii, ci o încetare a precarităţii prin transmisiunea
lucrului de la o persoană la alta.
Este o schimbare a caracterului posesiunii prin schimbarea persoanei
posesorului.
Într-un limbaj juridic strict, trebuie să rezervăm numele de intervertire de titlu
numai schimbări caracterului posesiunii în mâinile aceleiaşi persoane, cum este cazul
primelor două moduri de intervertire, în care persoana posesorului rămâne aceiaşi.81
E)La cele patru cazuri prevăzute expres de codul civil, practica judecătorească
a adăugat şi intervertirea în fapt a posesiei, când detentorul precar înţelege să
transforme în fapt această detenţie în posesie utilă.
Este cazul unui moştenitor care, stăpânind un bun succesoral aflat în
indiviziune, deci în coproprietate, printr-o manifestare exterioară a sa, demonstrează
că a înţeles să transforme posesia din comună în exclusivă, adică s-a produs o
intervertire de fapt a posesiei.82
CAPITOLUL III
EFECTELE POSESIEI
80 Paul Mircea Cosmovici, Op. cit. p.67, Liviu Pop, Op. cit. p.163, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.26.81 Dimitrie Gherasim, Op. cit. p.89, I. P. Filipescu Op. cit. p.61.82 Trib. Suprem, sec. civ. dec. nr. 769 din 21.04.1979, în RRD, nr. 10/1979, p.65, Trib. Suprem, sec. civ. dec. nr. 1903 din 30.10.1975, în RRD, Nr. 5/1976, p.64.
36 SECŢIUNEA I
IMPORTANŢĂ . CLASIFICARE
Deşi constituie o stare de fapt, posesia generează potrivit legii civile,
importante efecte juridice.83
Importanţa acestor efecte juridice este în funcţie fie de caracterul posesiei, de
bună sau de rea credinţă, fie de natura bunului asupra căruia se exercită, bun mobil
sau imobil.
Unele efecte juridice privesc toate bunurile, mobile şi imobile, de exemplu,
prezumţia de proprietate iar altele privesc numai bunurile imobile de exemplu
acţiunile posesorii şi perceperea fructelor.
1. Efecte generale
Aceste efecte se produc indiferent dacă posesorul poseda cu drept ori fără
drept, chiar dacă posesorul este de bună sau de rea credinţă. Efectele generale sunt:
- posesia creează prezumţia de proprietate
- posesia este apărată prin acţiunile posesorii
- posesorul dobândeşte proprietatea prin uzucapiune, în cazul bunurilor
imobile.
2. Efecte particulare
Posesia produce aceste efecte numai când posesorul este de bună credinţă.
Efectele particulare sunt:
- uzucapiunea de la 10-20 ani în locul celei de 30 ani ( uzucapiunea
prescurtată)
- prescripţia instantanee (art. 1909 C. civ. ) în materie de imobile
- posesorul de bună credinţă dobândeşte fructul posedat.
SECŢIUNEA a II a
POSESIA CREAZĂ O PREZUMŢIE DE PROPRIETATE 83 I.P. Filipescu, Op. cit. p.68, V. Gionea Op. cit. p.15, Liviu Pop, Op. cit. p.168, C. Stătescu, Op. cit. p.200.
37 Posesorul este prezumat proprietarul lucrului până la proba contrarie. Astfel,
art. 1854 C. civ. prevede: „posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume
de proprietar, dacă nu este aprobat că a început a poseda pentru altul”.
Posesia creează o aparenţă a dreptului: orice posesor al unui bun imobil este în
aparenţă proprietarul acelui bun şi nu se poate tăgădui că exercitarea unei puteri de
fapt asupra unui bun concordă de cele mai multe ori cu existenţa dreptului de
proprietate.
De aceea, posesia creează, în favoarea posesorului, o prezumţie de proprietate,
el este prezumat că este titularul însuşi al dreptului.84
Prezumţia de proprietate este mai puternică în cazul bunurilor mobile deoarece
potrivit art. 1909 C. civ. , posesia de bună credinţă echivalează cu însuşi titlu de
proprietate, fără a se putea face proba contrarie, ceea ce înseamnă că proprietarul
intentând împotriva posesorului acţiunea în revendicare, nu poate să înlăture
prezumţia de proprietate fără a se putea face proba contrarie, ceea ce înseamnă că
proprietarul intentând împotriva posesorului acţiunea în revendicare, nu poate să
înlăture prezumţia de proprietate, care are caracter irefragrabil sau absolut (juris et de
jure).85
În cazul bunurilor imobile, prezumţia de proprietate are un caracter mai
atenuant, deoarece poate fi răsturnată prin proba contrară, ceea ce înseamnă că este o
prezumţie relativă (juris tantatum).
Aşadar în timp ce pentru lucrurile mişcătoare corporale posesiunea se
confundă cu proprietatea, la lucrurile nemişcătoare proprietatea şi posesiunea sunt
distincte şi numai datorită unei ficţiuni, cel care face acte de folosinţa este prezumat
că este însuşi proprietarul lucrului.86
Avantajul acestei prezumţii de proprietate se manifestă însă în ceea ce priveşte
probele şi constă în aceea că ea atribuie posesorului rolul de pârât în procesul de
revendicare.
Dacă nu se face această dovadă, are câştig posesorul: pari causa melior est
causa possidentis.84 Trib. Suprem, sec. civ. nr. 943 din 10.07.1970, în I. Mihuta, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Trib. Suprem şi a altor instanţe pe anii 1969-1975, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, p.105.85 Dimitrie Gherasim, Op. cit. p.123, Traian Ionaşcu, Salvator Brădeanu, Op. cit. p.170, G. N. Lutescu, Op. cit. p.209. 86 G. N: Lutescu, Op. cit. p.211.
38 Aşadar, în proces, posesorul se va mărgini să-şi afirme această calitate, el
având un rol pasiv atâta timp cât prezumţia de care profită nu este în pericol de a fi
răsturnată.87
Prezumţia de proprietate încetează să opereze în toate situaţiile în care se face
dovada că posesorul este de rea credinţă.
Totuşi, posesorul de rea credinţă poate să dobândească bunul mobil prin
prescripţia lungă de 30 ani, dacă prezumţia de proprietate legată de posesie nu a fost
răsturnată în perioada de scurgere a uzucapiunii prin dovedirea relei credinţe.88
Există un domeniu în care prezumţia de proprietate nu operează în favoarea
posesorului: este ipoteza în care statul revendică un bun al său sau aflat în posesia
nelegitimă a altcuiva.
Cu alte cuvinte, pentru bunurile proprietate publică, aflate în afara circuitului
civil, prezumţia de proprietate menţionată nu operează în favoarea posesorului
(art.135, pct.4şi5 Constituţie).
SECŢIUNEA a III a
DOBÂNDIREA FRUCTELOR DE CĂTRE
POSESORUL DE BUNĂ CREDINŢĂ1. Noţiunea de fructe şi producte. Clasificare.
Prin fructe se înţelege tot ceea ce un lucru produce în mod periodic, fără ca
substanţa sa să scadă.
Productele sunt foloase trase dintr-un bun cu consumarea substanţei sale. Sunt
producte spre exemplu: piatra dintr-o carieră cu nisipul dintr-o albie.
Fructele sunt de trei feluri (art. 522 şi 523 C. civ. ):
a) naturale;
b) industriale;
c) civile.
Fructele naturale sunt cele care sunt produse de natură, fără intervenţia omului
(ierburi, stuf, etc.).87 I. P. Filipescu, Op. cit. p.62, G. N. Lutescu, Op. cit. p.211, Traian Ionaşcu, Salvator Brădeanu, Op. cit. p.170, Liviu Pop, Op. cit. p.170.88 Dimitrie Gherasim, Op. cit. p.123, Liviu Pop, Op. cit. p.170.
39Fructele industriale sunt produse de natură , însă datorită intervenţiei omului
(recoltele).
Fructele civile sunt veniturile băneşti produse prin exploatarea bunurilor, cum
sunt chiriile, amenzile, dobânzile, etc.
Distincţia între cele trei categorii de fructe prezintă importanţă juridică sub
aspectul modului lor de dobândire ( adică de intrare în patrimoniu): fructele naturale
şi cele industriale se dobândesc prin culegere, pe când cele civile se dobândesc zi cu
zi (prin simpla scurgere a timpului).
Distincţia între fructe, pe de o parte, şi producte, pe de altă parte, este
importantă în materie de uzufruct şi de posesie imobiliară:89
- uzufructuarul are dreptul doar la fructe, nu şi la producte, cum se cuvin
nudului proprietar;
- posesia de bună credinţă conduce numai la dobândirea proprietăţii
fructelor (art.485 C. civ. ), nu şi a productelor.
2. Cine are dreptul să dobândească fructele
În mod normal, fructele se cuvin proprietarului lucrului sau persoanei căreia el
i-a cedat folosinţa, cum este, d exemplu, uzufructuarul.
De aici rezultă că dacă lucrul se găseşte fără încuviinţarea proprietarului la o
persoană care nu are nici un drept asupra lucrului, proprietarul are drept să ceară
odată cu restituirea lucrului, restituirea tuturor fructelor, indiferent dacă au fost ori nu
consumate.
Dacă restituirea fructelor nu va fi posibilă, de exemplu, au fost consumate,
atunci se restituie valoarea lor, dar, proprietarul trebuie să acorde cheltuielile necesare
pentru obţinerea fructelor (art.484 C. civ.).
Art. 483 C. civ. arată că fructele se cuvin proprietarului în virtutea dreptului
său de accesiune. În realitate, dobândirea fructelor nu este un caz de accesiune,
deoarece nu prezintă nici unul din caracterele acesteia, ci este un efect al dreptului de
proprietate, care se întinde în mod normal la tot ceea ce produce lucrul.90
89 Ghe. Beleiu, Drept civil roman, Casa de editură şi presă ŞANSA S.R.L., 1993, p.95, V. Gionea, Op. cit. p.17, C. Stătescu, Op. cit. p.201.90 V. Gionea, Op. cit. p.17, C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.975, G. N. Lutescu, Op. cit. p.210, C. Stătescu, Op. cit. p.202.
40 Sunt însă unele cazuri în care cel ce a tras foloasele lucrului nu este dator a le
restitui; din aceste cazuri, cel mai important este acela privind pe posesorul de bună
credinţă, care nu are obligaţia de a restitui proprietarului lucrului fructele pe care le-a
perceput (art. 486 C. civ.).
Există trei cazuri în care, prin excepţie, deţinătorul dobândeşte fructele unui
lucru ce nu-i aparţine:91
- când proprietarul a dat deţinătorului sau este obligat să recunoască
acestuia folosinţa lucrului, cum este cazul unui uzufruct, al unei arendări,
etc.
- când au fost trimise persoane în posesiunea averii absentului: cei care au
fost puşi în posesiune, vor putea păstra din fructele averii, chiar dacă
absentul se întoarce, o parte mai mare sau mai mică, după durata
absenţei (art. 112 C. civ.- abrogat în prezent în mod expres prin Decretul
nr.339/23.11.1948, privitor la declararea morţii prezumate a celor
dispăruţi cu ocazia războiului).
- când deţinătorul este un posesor de bună credinţă, adică un posesor care
ignoră nevaliditatea titlului pe baza căruia poseda.
3. Condiţiile dobândirii fructelor lucrului posedat de către posesor
Pentru ca posesorul să fie îndreptăţit a reţine fructele produse de lucrul posedat
trebuie îndeplinite două condiţii:
- fructele să fi fost deja percepute
- posesorul să fi fost de bună credinţă.
Această percepere a fructelor trebuie să se fi făcut în mod normal, adică în
momentul ajungerii lor la maturitate, dacă este vorba de fructele naturale şi
industriale, sau în momentul scadenţei lor, dacă este vorba de fructele civile şi nu prin
anticipaţie, adică mai înainte de maturitatea sau scadenţa lor, cum ar fi cazul
posesorului care încasează cu anticipaţie chiria imobilului posedat.
Rezultă că fructele percepute sau culese cu anticipaţie trebuie restituite,
deoarece posesorul a făcut o greşeală prin asemenea percepere, iar acesta nu poate fi
91 C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.976.
41tratat mai bine decât uzufructuarul care este obligat să restituie fructele percepute
anticipat.92
4. Posesorul să fi fost de bună credinţă
Art.486 C. civ. , prevede: „posesorul este de bună credinţă când posedă ca
proprietar în puterea unui titlu translativ de proprietate, a cărui viciuri nu-i sunt
cunoscute”.
Acest titlu translativ, prin ipoteză, nu este valabil, căci dacă ar fi valabil,
posesorul ar avea calitatea de proprietar, nu de simplu posesor.
Titlul este viciat, de exemplu, când actul translativ de proprietate a fost
încheiat cu altcineva decât cu adevăratul proprietar. Eroarea în care se găseşte
posesorul cu privire la nevalidarea titlului său translativ de proprietate, adică
necunoaşterea nevalabilităţii titlului său, fie că eroarea este de fapt, sau eroare de
drept, constituie bună sa credinţă.
Posesorul care cunoaşte nevaliditatea titlului său, în virtutea căruia posedă,
este posesor de rea credinţă.
Aşadar, buna credinţă este de ordin subiectiv şi constă în convingerea
posesorului că lucrul posedat se întemeiază pe un titlu valabil, ale cărui vicii nu-i sunt
cunoscute.93
5. Titlul posesorului
Titlul posesorului, titlu translativ de proprietate, trebuie înţeles în sens de
negotium, adică de operaţie juridică şi nu în sens de instrumentum, adică de înscris
care constată operaţia juridică-
Această operaţie juridică trebuie să fie translativă de proprietate, adică să poată
transfera proprietatea către posesor, dacă ar fie valabilă, de exemplu, vânzarea-
cumpărarea, schimbul, donaţia, succesiunea, legatul.
Un astfel de titlu se numeşte just titlu.94
Prin ipoteza justul titlu nu este valabil şi, de aceea , posesorul nu este
proprietar al lucrului, ci numai posesor. Justul titlu nu este valabil datorită
următoarelor cauze:92 I. P: Filipescu, Op. cit. p.68, G. N. Lutescu, Op. cit. p.217, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.29.93 V. Gionea Op. cit p.17, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.29, C. Stătescu, Op. cit. p.202.94 C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.976, G. N. Lutescu, op. cit. p.218, G. Rărincescu, Op. cit. p.29.
42- lucrul a fost dobândit de la neproprietar (non dominus), care deci nu avea
calitatea de a transmite posesorului proprietatea asupra lucrului;
- justul titlu este lovit de nulitate absolută sau nulitate relativă, pentru vicii
de fond sau de formă, afară dacă nulitatea absolută a actului nu se
întemeiază pe încălcarea gravă a unei norme juridice care interesează
ordinea publică.
Rezultă că titlul translativ de proprietate lovit de nulitate relativă, când cauza
de nulitate nu este cunoscută, poate servi posesorului pentru dobândirea fructelor.
În cazul uzucapiunii de la 10-20 ani, titlu lovit de nulitatea absolută nu este
just titlu. Mai rezultă ca titlu nul absolut şi contrar unei dispoziţii legale care
interesează ordinea publică nu poate funda buna credinţă a posesorului, de exemplu,
dobândirea unui teren de către un străin, ceea ce nu este posibil.
Se admite ca titlul putativ poate fi just titlu care să fundeze buna credinţă a
posesorului, deoarece, justul titlu este un element al bunei credinţe în materia posesie
de bună credinţă, în schimb în materia uzucapiunii de la 10-20 ani unde justul titlu
este o condiţie separată de buna credinţă95, titlul putativ nu este suficient pentru
această uzucapiune.
6. Dovada bunei credinţe. Momentul în care trebuie să existe buna credinţă.
Încetarea bunei credinţe.
Problema dacă buna credinţă se prezumă ori trebuie dovedită, este discutabilă.
Într-o părere96, buna credinţă se prezumă, prin extinderea dispoziţiei legale din
art.1899 C. civ. în materie de uzucapiune, unde buna credinţă se prezumă (bona fides
presumitur).
Fiind un element al bunei credinţe se prezumă şi acest just titlu şi deci nu este
necesar să se facă o dovadă separată pentru titlu.
Unii autori refuză să admită prezumţia bunei credinţe în această materie,
arătând că art.1899 C. civ., nu poate fi aplicat în afară de uzucapiune, deoarece este
de strictă interpretare ca orice text ce conţine o prezumţie legală.97
95 V. Gionea, Op. cit. p.17, C, Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.977, G. N. Lutescu, Op. cit. p.218, Liviu Pop, Op. cit. p.171, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.31.96 C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.978, G. N. Lutescu, Op. cit. p.218, Liviu Pop, Op. cit. p.171, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.30, C. Stătescu, Op. cit. p.203.97 Dimitrie Alexandresco, Op. cit. p.321, Matei Cantacuzino, Op. cit. p.139.
43 În ce priveşte momentul în care trebuie să existe buna credinţă, art.487 C.
civ. , stabileşte că posesorul încetează a mai fi de bună credinţă din momentul
cunoaşterii viciilor titlului aflat la baza posesiei.
De aici rezultă că buna credinţă trebuie să existe în momentul dobândirii
posesiei şi în momentul fiecărei perceperi a fructelor.
Din momentul ce afla că posedă fără drept, posesorul nu mai poate dobândi în
mod valabil fructele pe viitor, iar dacă le-a perceput trebuie să le restituie
proprietarului.
Buna credinţă se apreciază în persoana posesorului actual şi nu în persoana
autorului său. Astfel, moştenitorul de bună credinţă are dreptul la fructe, chiar dacă
autorul său a fost de rea credinţă şi invers, el nu are dreptul la fructele percepute dacă
este de rea credinţă chiar dacă autorul său era de bună credinţă.
Stabilirea bunei sau relei credinţe este o problemă de fapt, lăsată la aprecierea
instanţelor de judecată.
De asemenea, buna credinţă se socoteşte încetată din ziua cererii în justiţie,
făcută împotriva posesorului, chiar dacă acesta ar continua să creadă că proprietarul a
pornit acţiunea împotriva sa fără drept.
Încetarea bunei credinţe a posesorului este o problemă de fapt, lăsată la
aprecierea instanţei de judecată.98
7. Modul dobândirii fructelor
Se consideră că dobândirea fructelor în temeiul posesiei de bună credinţă se
face prin perceperea, adică prin culegerea lor fără a deosebi între felurile fructelor.
Perceperea fructelor trebuie să fie la timpul cuvenit. O percepere a fructelor
anticipată, dar anormală, nu scuteşte pe posesor de restituirea fructelor.99
Alţi autori dau soluţia potrivit art. 552 C. civ. , din materia uzufructului şi deci
disting:
- fructele naturale şi industriale se dobândesc prin percepere;
- fructele civile se dobândesc zi de zi adică în proporţie cu durata
posesiei.100
98 V. Gionea, Op. cit. p.17, Liviu Pop, Op. cit. p.171, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.31.99 I. P: Filipescu, Op. cit. p. 71, V. Gionea, Op. cit. p. 17, C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.981.100 Dimitrie Alexandresco, Op. cit p.302.
44 Din art. 485 C. civ., care obligă pe posesorul de rea credinţă să restituie toate
fructele şi permite, totodată, posesorului de bună credinţă să păstreze fructele pe care
le-a perceput, fără a putea să mai ceară altele, rezultă că posesorul de bună credinţă
dobândeşte toate felurile de fructe prin percepere.101
Pentru a obţine restituirea lucrului, proprietarul, poate porni o acţiune
împotriva posesorului, după cum urmează:
- acţiunea în revendicare, în cazul în care posesorul a dobândit lucrul de la
o altă persoană decât adevăratul proprietar;
- o acţiune personală pentru restituirea lucrului, în cazul în care posesorul
a dobândit lucrul posedat de la adevăratul proprietar, de exemplu, o
acţiune în realitate a actului de înstrăinare către posesor. În aceste cazuri
posesorul de bună credinţă are dreptul să reţină fructele percepute dar
este obligat să restituie adevăratului proprietar lucrul pa care l-a
posedat.102
În unele cazuri există o altă dată decât cea a perceperii, de la care posesorul
este îndreptăţit la fructe, respectiv data la care se restituie:
- posesorul este obligat să restituie fructele de la o dată anumită, de
exemplu, art. 834 C. civ. , care se referă la revocarea donaţie pentru
ingratitudine, când veniturile se restituie de la data cererii de revocare,
precum şi art. 838 C. civ., care se referă la revocarea donaţiei pentru
survenirea de copii când fructele se restituie de donator de la data
notificării naşterii copilului;
- rezoluţiunea ca urmare a realizării conduitei rezolutorii. În acest caz
rezoluţiunea produce efecte în mod retroactiv, astfel că nu a fost posesie,
şi deci, deţinătorul (posesor până la realizarea condiţiei rezolutorii), nu
are deloc drept la fructe, pe care dacă le-a cules, trebuie să le restituie
sau valoarea lor, în cazul în care le- a consumat.103
8. Justificarea dobândirii fructelor
S-a susţinut că fundamentul juridic al acestei reguli ar fi art. 1809 c. civ.
101 I. P: Filipescu, Op. cit. p.71, G. N. Lutescu, Op. cit. p.216.102 I. P. Filipescu, Op. cit. p.72, C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu; Op. cit. p. 982.103 I. P. Filipescu, Op. cit. p. 72, G. N. Lutescu, Op. cit. p. 219.
45 După acest articol, lucrurile mobile devin proprietatea posesorului prin simplul
fapt al posesiunii. Această explicaţie este greşită pentru două motive:
- în primul rând ar trebuie ca posesorul, dacă explicaţia ar fi reală, să
dobândească nu numai fructele, ci şi productele, ceea ce nu se poate,
deoarece productele se cuvin întotdeauna proprietarului, nu posesorului
(art. 485 C. civ. );
- este greşit, în al doilea rând, deoarece aplicarea art.1909 C. civ.
presupune că posesorul a dobândit bunul de la altcineva decât adevăratul
proprietar.
Posesorul de bună credinţă dobândeşte însă fructele, chiar şi atunci când a
dobândit lucrul pe baza unui titlu viciat ce provine de la adevăratul proprietar, de
exemplu atunci când proprietarul înstrăinător fiind lipsit de capacitate, actul translativ
este anulabil.104
În realitate, nu trebuie să căutăm altă explicaţie pentru dobândirea de către
posesorul de bună credinţă a fructelor, decât întemeind-o pe simplul motiv de
echitate.
În adevărat sens, posesorul a fost de bună credinţă şi a cules fructele
considerându-se proprietar. A-l sili să le înapoieze ar însemna să i se impună o
sarcină prea oneroasă şi nemeritată, cu atât mai mult cu cât de obicei fructele au fost
consumate.
Este adevărat că proprietarul va suferii o anumită pagubă. Însă între un
proprietar neglijent cu lucrul său care a lăsat ca acest lucru să fie stăpânit de altcineva
şi, un posesor de bună credinţă, este preferabil să se dea o primă încurajare bunei
credinţe, mai ales că buna sa credinţă a fost întărită de însăşi pasivitatea
proprietarului.
Acesta este temeiul regulii conform căreia posesorul de bună credinţă deşi
poate fi obligat să restituie lucrul, nu poate fi îndatorat să restituie şi fructele de orice
natură pe care le-a perceput.105
9. Situaţia posesorului de rea credinţă
104 I. P: Filipescu, Op. cit. p.72, C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.983, C. Stătescu, Op. cit. p.204.105 Dimitrie Alexandresco, Op. cit. p.301, G. Plastara, Op. cit. p.145, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.31.
46 Din combinarea art.485, 486,487 C. civ. , rezultă că dobândirea fructelor de
către posesor încetează „din momentul când viciile îi sunt cunoscute” (este vorba de
viciile titlului).
Aşadar, din momentul cunoaşterii viciilor, posesorul încetează de a mai fi de
bună credinţă, el fiind de rea credinţă.
Dacă posesorul a avut cunoştinţă de viciile titlului său încă înainte da a fi
acţionat în judecată, el va trebui să restituie fructele pe care le-a perceput din
momentul în care a devenit de rea credinţă.
Spre deosebire de uzucapiune, unde buna credinţă trebuie să existe numai la
începutul posesiei, în materie de dobândire a fructelor, buna credinţă trebuie să existe
chiar în momentul perceperii acestora, adică la fiecare percepere.106
În cazul admiterii acţiunii, el va fi obligat la restituirea fructelor din ziua
sesizării instanţei, chiar dacă el mai era convins că titlul său este valabil şi că deci i se
cuvin fructele.
De asemenea, instanţa de judecată a decis că acela căruia i s-a recunoscut un
drept de retenţie pentru garantarea creanţei sale nu poate fi socotit posesor de bună
credinţă, deoarece nu deţine bunuri în baza unui titlu translativ de proprietate situaţie
în care nu este îndreptăţit să culeagă fructele bunului.107
Dreptul de retenţie constituie un simplu mijloc de apărare, pe baza căruia
deţinătorul unui bun poate să refuze restituirea lui până când i se plăteşte datoria
legată de bunul respectiv.
La rândul său, pentru a nu se realiza o îmbogăţire fără just temei, proprietarul
este obligat să plătească posesorului de rea credinţă toate cheltuielile necesare făcute
de acesta cu lucrul şi cele pentru producerea fructelor.
În acest sens, art.484 C.civ., obligă pe proprietar să plătească posesorului
semănăturile, arăturile şi munca depusă.
În cazul posesorului de bună credinţă proprietarul trebuie să-i restituie numai
cheltuielile necesare cu lucrul posedat, care se restituie proprietarului, dar nu se pune
106 Dimitrie Gherasim, Op. cit. p.126, C, Stătescu, Op. cit. p.205.107 Trib. Suprem, sect. civ. dec. nr. 1072 din 12.05.1972 în C.D. 1972 p.38
47problema plăţii cheltuielilor făcute pentru producerea fructelor, deoarece aceste fructe
se cuvin posesorului de bună credinţă.108
10. Situaţia în cazul proprietăţii publice
în cazul bunurilor proprietate publică şi care se găsesc în afara circuitului civil
(art.135 pct.4 şi 5 din Constituţie), nu se aplică regula că posesorul de bună credinţă
are dreptul la fructele produse de lucru.
Drept urmare, dacă fructele au fost culese ori încasate de posesor, acesta din
urmă trebuie să la restituie.109
11. Efectele coposesiei în materia fructelor civile
Coposesia are în general aceleaşi efecte ca şi posesia, cu deosebirea că efectele
se întind asupra tuturor coposesorilor.
Astfel, coposesori vor pute dobândi coproprietatea prin uzucapiune ,cu
condiţia ca ei toţi să aibă o coposesie lipsită de vicii şi să îndeplinească toate
condiţiile cerute pentru uzucapiunea scurtă sau lungă, după caz.
Un aspect deosebit îl prezintă efectele coposesiei în materia dobândiri fructelor
civile.
Coposesori de bună credinţă dobândesc pro parte fructele lucrului comun.
Acest efect nu se produce însă în ce priveşte indiviziunile succesorale, datorită
reguli că fructele se adaugă la masa succesorală, fructus augent hereditatem.110
În situaţia în care unul dintre coerezi refuză să aducă la masa succesorală
fructele pe care el le-a perceput, fie că acestea există în stăpânirea lui, fie că au fost
consumate de el, coerezii coposesori au dreptul la o acţiune personală în contra
coposesorului deţinător al fructelor civile, prin care ei cer ca acesta să fie obligat să
aducă fructele ce le-a perceput spre a fi adăugate la masa succesorală.
Atunci când fructele nu mai există, această acţiune personală capătă aspectul
unei acţiuni în daune, fiindcă coposesorii cer să fie despăgubiţi cu contravaloarea
fructelor percepute de pârât până la data partajului.
108 Dimitrie Alexandresco, Op. cit. p.308, I.P. Filipescu, Op. cit. p. 72, Liviu Pop, Op. cit. p.171.109 Trib. Suprem, col. civ. dec. nr.998 din 30.09.1965, în C.D.1965 p 91110 Dimitrie Gherasim, Op. cit. p.130.
48 Nu poate fi vorba de o acţiune în revendicare, fiindcă o asemenea acţiune nu
poate exista între coposesori, ci numai între coproprietari acţionând în contra terţilor
deţinători ai bunurilor.
Fiind o acţiune personală, ea se prescrie în termen de 3 ani, potrivit Decretului
nr.167 din 1968.111
SECŢIUNEA a IV a
APĂRAREA POSESIEI PRIN ACŢIUNILE POSESORII
A) Noţiune. Justificarea acţiunilor posesorii.
Legea ocroteşte posesia, independent de existenţa unui drept real ce ar trebui
să se afle la baza ei. Acţiunile posesorii apără posesia împotriva încălcărilor ce-i sunt
aduse.
Acţiunile posesorii apără posesia ca stare de fapt împotriva oricăror tulburări,
pentru a menţine această stare ori pentru a redobândi posesia atunci când ea a fost
pierdută.
Reglementarea acţiunilor posesorii se face prin art.674 –676 C. proc. civ.
Motive pentru care legea ocroteşte posesia prin acţiunile posesorii:
- prin aceste acţiuni se apără însuşi dreptul titularului, căci în marea
majoritate a cazurilor posesorul este însuşi titularul dreptului real ce se
manifestă prin posesie;
- ordinea în societate, deoarece nimănui nu-i este permis să-şi facă singur
dreptate, mai ales prin violenţă;
- posesia poate duce la uzucapiune, astfel că acţiunile posesorii apără
posesia care face posibilă uzucapiunea.112
B) Evoluţia acţiunilor posesorii
Acţiunile posesorii nu-şi trag originea din dreptul roman, ci din dreptul
canonic.
111 Trib. Suprem, sect. civ. dec. nr.1335 din 12.09.1973, în C.D. 1973, p.31112 Gabriel Boroi, D. Radescu, Codul de procedură civilă – comentat şi adnotat - ,Editura ALL 1994, p.883, V. Gionea, Op. cit. p.16, C. Stătescu, Op. cit. p. 206.
49 În dreptul roman posesiunea era apărată, dar nu prin acţiuni posesorii ci, prin
interdicte. Acestea erau date de Pretor asupra conflictelor ce i se prezentau spre
rezolvare.
Interdictele se deosebeau după scopul lor dar şi după obiectul lor.
După scop, acestea erau:
- recuperandae possessionis; când se urmărea redobândirea posesiuni
pierdute;
- retinendae possessionis; când ajutau posesorul ca să reţină lucrul
posedat;
- adipiscendae possessionis; erau date atunci când pentru prima dată se
obţinea posesia unui lucru.
După obiect, ele difereau după cum era vorba de un lucru mişcător sau de un
lucru nemişcător.
Dacă era vorba de un lucru nemişcător, posesorul era apărat prin interdictul uti
possidentis, care servea pentru a înfrânge simplele tulburări şi care aveau ca efect de
a-l menţine în posesie, dacă aceasta nu fusese atinsă de un viciu ( violenţă,
clandestinitate, precaritate: nec vi, nec clam, nec precario).
Posesorul era apărat şi prin interdictul unde vi pentru cazul când deposedarea
fusese violentă.
Dacă era vorba de un lucru mişcător, posesorul era apărat prin interdictul
utrubi. Dacă spre deosebire de posesiunea nemişcătoarelor, unde durata posesiei nu
prezenta nici un interes, de data aceasta se dă câştig de cauză aceluia care posedase
mai mult timp în ultimul an ce a precedat acordarea interdictului de către Pretor.
Interdictele romane se caracterizau prin faptul că erau un fel de acţiuni penale,
care se fondau pe violarea posesiuni, adică pe un fapt ilicit, pe un delict.
Interdictul nu avea ca scop principal apărarea posesiunii în sine ci
condamnarea actului ilicit.
Posesorul nu avea de dovedit cum a dobândit posesiunea, ci numai faptul
tulburării. De aceea, interdictul nu putea fi îndreptat împotriva moştenitorilor celui ce
50săvârşeşte tulburarea, afară de cazul când aceştia continuau tulburarea sau o
reînnoiau.113
Dreptul canonic pentru a împiedica deposedările care, în epoca feudală erau
foarte numeroase, a folosi regula spoliatus ante omnia restituendus în virtutea căreia
acel care fusese spoliat prin violenţă ori înşelăciune trebuia, mai înainte de a începe
orice discuţie asupra litigiului, să fie repus în posesia lucrului.
Eficacitatea acestei reguli era cu atât mai simţită cu cât nu se făcea nici o
distincţie între violenţa care purta asupra persoanei şi aceea care purta asupra
lucrului.
În ceea ce priveşte lucrul deposedat nu se făcea nici o distincţie dacă posesorul
fusese deposedat de un lucru mişcător sau nemişcător.
Nu avea nici o importanţă nici dacă cel deposedat era un posesor sau doar un
simplu detentor.114
Încă din prima parte a epocii feudale, acţiunile posesorii au căpătat un contur
juridic precis în special datorită lui Beaumanoir, care a fost primul care a încercat să
separe petitoriul de posesoriu.
El deosebea trei acţiuni posesorii:115
- acţiunea de tulburare, care avea ca scop de a menţine pe posesor în
exerciţiul posesiunii; posesia lucrului înfrângând tulburarea al cărui
obiect fusese;
- acţiunea deposedării (action de la nouvelle dessaisine ) care avea ca
scop de a reintegra pe posesor în exerciţiul posesiunii;
- acţiunea de violenţă ( action de force) care nu se manifestă decât în
cazul unei deposedări forţate.
Prima va deveni mai târziu acţiunea în complângere, iar celelalte două se vor
contopi pentru a da naştere acţiunii în reintegrare.
În ultima parte a evului mediu printr-o interpretare incorectă a dreptului
roman, a apărut şi acţiunea pentru denunţarea de noi lucrări.
113 M.G. Rărincescu, Op. cit. p.31.114 G.N. Lutescu, Op. cit. p.226, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.32.115 G. N. Lutescu, Op. cit. p.228
51 Dreptul roman a cunoscut foarte târziu acţiunile posesorii, sub aspect
legislativ.
Primele manifestări le găsim într-o formă mai mult sau mai puţin explicită în
Codul Caragea, Codul Calimach şi Regulamentul Organic al Moldovei.
În ceea ce priveşte Codul Caragea, fără a menţiona expres acţiunile posesorii,
nu stabilea un termen de exerciţiu al acţiuni. Se reglementa denunţarea de noi lucrări.
Codul Calimach era mult mai complet, se vorbea explicit de acţiunile
posesorii, dar fără a determina condiţiile de exerciţiu şi termenul în care acestea erau
eficiente.
Art.442 Cod Calimach, preciza că acţiunea posesorie nu se putea porni decât
împotriva autorului tulburării sau deposedării.
Spre deosebire de legislaţia actuală în acest cod, atât drepturile reale cât şi
drepturile personale puteau fi obiectul acţiunilor posesorii.
Regulamentul Organic marchează un însemnat progres limitând termenul de
intentare a acţiunilor posesorii de la un an de la tulburare sau deposedare.
Codul nostru civil ca şi cel francez nu reglementează această materie, ea fiind
lăsată pe seama codului de procedură civilă.116
C) Caracterele juridice ale acţiunilor posesorii117
1. Acţiunile posesorii apără posesia şi deci se deosebesc de acţiunile petitorii
care apără drepturile reale.
2. Acţiunile posesorii sunt acţiuni reale, adică apără drepturile reale prin
apărarea posesiei. Acţiunile petitorii pun în joc existenţa dreptului real şi nu
reuşesc decât dacă stabilesc existenţa dreptului real, pe când acţiunile
posesorii nu se ocupă de existenţa dreptului real ci se referă la faptul
posesiei, care poate avea ori nu în spate dreptul real, dar prin mijlocul
ocrotirii posesiei se apără însăşi dreptul real care se află în spatele posesiei.
3. Acţiunile posesiei pot fi exercitate timp de un an de la tulburarea sau
atingerea adusă posesiei.
116 G. N. Lutescu, Op. cit. p. 228. 117 Paul Mircea Cosmovici, Op. cit. p.68, I.P. Filipescu, Op. cit. p.63, C. Hamangiu, I. Rosseti – Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.965, C. Stătescu, Op. cit. p.206.
524. De regulă acţiunile posesorii sunt acţiuni imobiliare deoarece ocrotesc
posesia bunurilor imobile şi drepturile reale susceptibile de a fi dobândite
prin uzucapiune.
În materia bunurilor mobile în condiţiile art.1909 alin. 1 C.civ., posesia se
confundă cu proprietatea sau alt drept real.
Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiţii, posesia mobilelor este deosebită de
proprietate sau alt drept real.
D) Acţiunile posesorii şi drepturile reale
Toate drepturile reale imobiliare sunt susceptibile de posesie şi deci fiecare
poate fi apărat prin acţiuni posesorii.
Cel care deţine un lucru în interesul său propriu, în temeiul unui contract
încheiat cu posesorul, poate folosi acţiunile posesori, afară dacă tulburătorul este cel
pentru care deţine, ceea ce înseamnă că pot exercita acţiunile posesorii şi detentorii
precare.
Uzufructuarul este posesor al dreptului de uzufruct şi poate exercita acţiunea
posesorie.
Pentru apărarea folosinţei, poate folosi acţiunea posesorie chiar faţă de nudul
proprietar. De asemenea nudul proprietar are posesia corpore alieno a proprietăţi şi
deci are acţiunea posesorie.118
Numai servituţile aparente şi continue pot fi apărate prin acţiuni posesorii
(art.675 C.civ.).
Practica judiciară a acordat însă acţiunea posesorie şi pentru ocrotirea
servituţilor discontinue şi neaparente legale precum şi pentru servituţile discontinue şi
neaparente stabilite prin fapta omului, când se poate invoca un titlu în favoarea
titularului acţiuni posesorii.119
Întrucât servituţile necontinue ori cele neaparente nu se pot dobândi prin
posesie ci numai prin titlu, urmează ca pentru apărarea folosinţei unei servituţi de
118 I.P. Filipescu, Op. cit. p.64, V. Gionea, Op. cit. p.16, C. Hamangiu, I. Rosseti – Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.967.119 Trib. Reg. Iaşi, dec. civ. nr.1921/28.08.1957, L.P. nr6/1959, p.113.
53trecere nu poate fi promovată o acţiune posesorie, decât dacă existenţa dreptului se
dovedeşte prin titlu.120
Servituţile de trecere nu pot servi drept bază unei acţiuni posesori, pe de o
parte, pentru că exerciţiul lor nefiind continuu, ele nu întrunesc una din condiţiile
cerute de lege, anume posesiunea care să poată duce la prescripţie, iar pe de altă
parte, pentru că raporturile de bună vecinătate cer ca trecere să fie considerată ca o
simplă toleranţă.
Dacă pentru aceste motive, o servitute de trecere nu se poate dobândi prin
prescripţie, nu tot astfel stau lucrurile când este vorba de servitutea prevăzută de
art.616 C.civ. pentru locurile înfundate; aceasta având titlul ei chiar în lege, poate fi
apărată prin acţiunea posesorie.121
Acţiunile posesori se folosesc în practică în locul acţiuni în revendicare chiar
de către proprietar, datorită avantajelor sub aspect probatoriu.
În cazul în care proprietarul a pierdut acţiunea posesorie, poate să intenteze
ulterior şi o acţiune petitorie, fără a încălca prin aceasta autoritatea de lucru judecat,
deoarece între cele două acţiuni nu există identitate de cauză juridică.122
E) Felurile acţiunilor posesorii
Dreptul nostru cunoaşte două tipuri de acţiuni posesorii.
1. Acţiunea posesorie generală ( în complângere )
Acţiunea posesorie generală poate fi denumită de drept comun deoarece este
folosită pentru a face să înceteze orice tulburare a posesiei cu excepţia cazului când
posesorul este deposedat prin violenţă.
Art.674 C. proc. civ. stabileşte trei condiţii pentru introducerea acţiunii în
complângere:
a. să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare.
Tulburările în posesie pot fi de fapt sau de drept.
120 Trib. Suprem, sect. civ. dec. nr.1143/1969, R.R.D. nr.2/1970, p.159.121 C.S.J. dec.nr.1067/20.10.1948,J.N. nr.9-10 /1948, p.509.122 Trib. Suprem col. civ. dec. nr.819/1955 , C.D. 1955, vol I ,p.220.
54Tulburările de fapt constau în orice acte materiale prin care se încalcă posesia
bunului, cum ar fi actele de trecere pe terenul vecinului, fără a avea în acest sens un
drept de servitute. Tulburările de drept constau în acte juridice sau extrajudiciare prin
care o persoană are pretenţie contrară posesiei unei alte persoane, cum ar fi somaţia
pe care o terţă persoană o trimite unui chiriaş căruia îi pune în vedere să-i plătească
lui chiria deoarece el este proprietarul bunului închiriat şi nu închiriatorul iniţial.
Aşa dar tulburarea implică o pretenţie contrară altuia şi nu un act trecător
izolat, de exemplu s-a cules un pom, s-a spart un geam, căci în aceste situaţii este
vorba de acţiunea în daune care poate fi introdusă şi de detentor, nu numai de
posesor.
Acţiunea în complângere şi acţiunea în daune sunt deci diferite.123
Este necesar să nu fi trecut un an de la data când a avut loc tulburarea sau
deposedarea. În cazul în care acţiunea se introduce după expirarea termenului de un
an, ea va fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât este vorba despre o condiţie specială de
exerciţiu a dreptului la acţiune în această materie.124
În situaţia faptelor continuate de tulburarea a posesiei, termenul se socoteşte de
la data primului act de tulburare iar nu de la data ultimului act de tulburare.125
b. reclamantul să fi posedat cel puţin un an înainte de tulburarea posesiei.
Durata acestei posesii se calculează pornind înapoi de la data când s-a produs
tulburarea.
Deci stabilirea momentului când s-a produs tulburarea sau deposedarea
prezintă interes nu numai pentru calcularea termenului în care se poate introduce
cererea posesorie, ci şi pentru calcularea termenului minim al posesiei reclamantului.
Dovada acestei cerinţe se poate face prin orice mijloc de probă, de regulă prin
depoziţii de martori.126
123 Gabriel Boroi, D. Radescu, Op. cit. p. 884, I.P. Filipescu, Op. cit. p.65, M.G. Rărincescu, Op. cit. p.33, Liviu Pop, Op. cit. p.173. 124 Gabriel Boroi, D. Radescu, Op. cit. p. 884.125 Trib. Jud. Suceava, dec. civ. nr.578/1971, în R.R.D. nr 1/1972, p.149.126 Gabriel Boroi, D. Radescu, Op. cit. p. 884.
55
c. posesia reclamantului să fie utilă.
Aşadar, se cere ca posesia reclamantului să întrunească condiţiile art.1846-
1847 C.civ. pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Deci posesia trebuie să fie:
- continuă, posesorul o exercită în mod regulat fără intermitente anormale;
- neîntreruptă, posesorul să nu fi fost lipsit de folosinţa sau exerciţiul
dreptului prin fapta unui terţ;
- paşnică, să nu fie întemeiată pe acte de violenţă sau păstrată prin
asemenea acte;
- publică, să nu fie clandestină, deci să nu fie exercitată pe ascuns de
adversar.
Acţiunea pentru interzicerea (denunţarea ) lucrărilor noi este un caz particular
de complângere. Această acţiune se exercită de către posesor împotriva unui terţ care,
prin începerea unor lucrări pe terenul vecin ameninţând exercitarea liberă a posesiei.
Acţiunea se introduce înainte ca tulburarea să se fi produs sau înainte ca actul
să se fi consumat. Ea dă posibilitatea posesorului să oprească lucrările fără a aştepta
terminarea lor ori fără a aştepta producerea unui prejudiciu real.
Rezultă că acţiunea la care ne referim are ca scop mai ales înlăturarea ori
oprirea unei tulburări viitoare, nu a unei tulburări deja realizate.
Pentru introducerea acţiunii se cer a fi îndeplinite aceleaşi condiţii ca şi pentru
acţiunea în complângere.127
2. Acţiunea posesorie specială (în reintegrare)
Această acţiune apără posesia în cazul în care deposedarea sau tulburarea s-a
produs prin violenţă. Prin violenţă se înţelege orice faptă contrară ordinei de drept ce
implică rezistenţă din partea posesorului. Violenţa nu presupune în mod necesar
lovirea, întrebuinţarea de arme, etc.; insultele, ameninţările sunt şi ele acte de violenţă
şi în general toate procedurile abuzive.
127 C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu, Op. cit. p.972, G. N. Lutescu, Op. cit. p.230, G. Plastara, Op. cit. p.182.
56 Violenţa poate fi materială dar şi morală. Se cere ca ea să prezinte o anumită
gravitate, ţinându-se seama de vârsta, sexul şi pregătirea celor în cauză.
Aprecierea violenţei este de atributul instanţei care va decide ţinând seama de
situaţia concretă.128
Dacă violenţa stă la baza posesiei, adică în momentul în care a avut loc
deposedarea sau tulburarea posesiei prin mijloace violente, posesia nu a fost paşnică
şi publică, fiind fondată sau menţinută prin mijloace violente, nu se poate folosi
acţiunea în reintegrare pentru a se apăra împotriva tulburărilor chiar violente, aduse
de terţ împotriva posesorului, mai bine zis detentorului.
În condiţii normale, se admite că acţiunea în reintegrare o poate introduce şi
detentorul precar, deoarece trebuie să existe o apărare contra actelor de violenţă şi
forţă. Prima măsură care trebuie luată este restabilirea situaţiei exercitate înainte de
exercitarea violenţei (spoliatus ante omnia restituendus).
Având în vedere scopul şi caracterul său extraordinar, de urgenţă, pentru
exercitarea acţiunii posesorii speciale, art.674 C. proc. civ. prevede necesitatea unei
singure condiţii: să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare.129
În general faptele care justifică introducerea acţiunii de reintegrare, întâlnite în
practica judiciară, pot fi împărţite în trei categorii:130
- acte de ocupare a unui imobil, fără permisiunea posesorului;
- acte de obstrucţie prin care o persoană îl împiedică pe posesor să-şi
stăpânească imobilul; spre exemplu: aşezarea unui zid sau a unui gard în
calea posesorului;
- acte de distrugere, cum ar fi: dărâmarea unui zid despărţitor, distrugerea
recoltei aflată pe terenul posesorului.
În ipoteza deposedării sau tulburării prin violenţă, cel ce formulează acţiune în
justiţie trebuie să dovedească numai faptul că nu a trecut un an de la tulburare ori
deposedare.131
128 I. P: Filipescu, Op. cit. p.66, M. G. Rărincescu, Op. cit. p.36, C. Stătescu, Op. cit. p.206.129 V. Gionea, Op. cit. p.16, Liviu Pop, Op. cit. p.174, C, Stătescu, Op. cit. p.206.130 Liviu Pop, Op. cit. p.174.131 C. S. J. , sect. civ. dec. nr. 2010 din 30.10.1992 în V. Bogdănescu, Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990-1992), Bucureşti, Editura „Orizonturi” 1993, p.256.
57F) Calitatea procesuală activă într-o cerere posesorie
Reclamant într-o cerere posesorie este cel care posedă ori deţine în temeiul
unui contract bunul imobil şi care a fost tulburat în posesia ori detenţia acelui bun.
De cele mai multe ori, posesorul este chiar proprietarul bunului, însă în unele
cazuri, el poate exercita posesia cu un alt titlu.
Astfel, potrivit art.675 C. proc. civ., cererea posesorie poate fi folosită şi de
titularii unor servituţi continue şi aparente, iar în doctrină şi în practica judiciară
aplicarea acestui text a fost extinsă şi la titularii altor drepturi reale imobiliare (uz,
uzufruct, abitaţie şi superficie).132
Cererea posesorie poate fi folosită chiar şi împotriva persoanei care se
consideră proprietar, indiferent dacă tulburarea este de fapt sau de drept.
S-a decis că pentru posesor este irelevantă împrejurarea că pretinsul proprietar
a obţinut o hotărâre judecătorească pronunţată într-un litigiu cu o altă persoană, iar
dacă hotărârea respectivă se execută prin intermediul executorului judecătoresc,
posesorul poate să acţioneze, potrivit interesului sau fie pe calea petitorie a cererii în
revendicare, fie pe calea contestaţiei la executare invocând inopozabilitatea
hotărârii.133
Conform art.676 C. proc. civ., cererea posesorie poate fi introdusă şi de cel
care deţine bunul imobil în temeiul unui contract încheiat cu posesorul, de exemplu,
locatarul, arendaşul, etc., cu condiţia ca tulburarea să nu fie pricinuită de însuşi
posesorul, deoarece în această ultimă situaţie cel prejudiciat îşi va putea apăra
drepturile pe baza contractului, potrivit dispoziţiilor de drept comun. Detentorul va
trebui să dovedească titlul în baza căruia deţine lucrul.
În cazul indiviziunii, cererea posesorie poate fi folosită în raporturile dintre
copărtaşi, dacă bunul imobil este stăpânit în mod separat şi exclusiv, public şi paşnic
de către reclamant. Dacă posesia este exercitată atât pentru sine cât şi pentru ceilalţi,
cererea posesorie nu poate fi exercitată de un copărtaş împotriva altuia.134
Este de principiu că acţiunea posesorie poate fi folosită şi între proprietarii în
indiviziune ai unei averi comune, fiind admisibilă acţiunea unui moştenitor care
132 Gabriel Boroi, D, Radescu, Op. cit. p.885, I. p: Filipescu Op. cit. p.66.133 Trib. Suprem, sect. civ. dec. nr. 239/1985, în C. D. 1985, p. 16-28.134 Gabriel Boroi, D. Radescu, Op. cit. p.885.
58stăpâneşte în mod exclusiv o parte din averea succesorală indiviză şi este tulburat în
posesiunea sa de un comoştenitor.135
în cazul coposesiunii, fiecare coposesor poate folosi cererea posesorie, situaţie
în care instanţa urmează a stabili limitele coposesiei, astfel încât nici unul dintre
coposesori să nu fie stânjenit în exerciţiul posesie sale.
Exerciţiul cererii posesorii împotriva terţilor aparţine coposesorilor, iar nu
numai unuia dintre ei, întrucât astfel ar însemna să i se recunoască prin hotărâre
judecătorească o posesie exclusivă asupra bunului, ceea ce ar fi de natură să
nesocotească interesele celorlalţi coposesori.
În cazul proprietăţii comune a soţilor, unul dintre soţi nu poate introduce o
cerere posesorie împotriva celuilalt, deoarece nu este posibilă exercitarea posesiei în
mod exclusiv. Dacă însă tulburarea posesiei este consecinţa faptei unui terţ, unul
dintre soţi poate introduce cererea posesorie, care are caracterul unui act de
administrare, în temeiul prezumţiei de mandat tacit reciproc.
În baza art.45 C. proc. civ., cererea posesorie poate fi introdusă şi de procuror,
nefiind o cerere strict personală, cu respectarea cerinţei prevăzute de primul aliniat al
acestui text.136
CONCLUZII
Prezenta lucrare este împărţită în trei capitole.
În primul capitol intitulat Noţiuni Generale, am considerat că este nevoie,
pentru o mai bună înţelegere de o sinteză a principalelor noţiuni privind posesia.
În viitoarele reglementări trebuie să se acorde o atenţie mai mare în materia
posesiei deoarece unele articole din actuala legislaţie ridică probleme în aplicarea lor
în practica judiciară.
Astfel, încă din primul articol ce reglementează posesia (art.1846 alin.2 C.
civ.) se observă o definiţie inexactă şi incompletă. Motivele au fost expuse în
Capitolul I, Secţiunea a II a.135 Trib. Suprem, col. civ. dec. nr.1591/31.10.1957, p.314.136 Gabriel Boroi, D. Radescu, Op. cit. 885, Liviu Pop, Op. cit. p.174.
59 În ceea ce priveşte controversa privitoare la problema dacă posesia este un
drept sau o simplă stare de fapt, cred că trebuie adoptată teza potrivit căreia posesia
este o simplă stare de fapt.
Consider că posesia poate fi definită ca fiind o stare de fapt generatoare de
efecte juridice care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt,
de către o persoană asupra unui lucru, cu intenţia şi voinţa de a se comporta, faţă de
toţi ceilalţi, ca proprietar sau titular al altui drept real.
Înainte de a trece la cel de-al doilea capitol, intitulat Viciile posesiei , am trecut
în revistă calităţile acesteia. Din acest punct de vedere nu sunt de acord cu autorii
care tratează numai calităţile şi nici cu aceia care, dimpotrivă, tratează numai viciile,
pe motiv că acestea sunt forme accidentale ale posesiei iar calităţile prezintă forma
normală.
Am analizat atât calităţile cât şi viciile pentru a avea o privire completă a
posesie. Aceasta pentru că două dintre calităţile posesiei, neîntreruperea şi stăpânirea
sub nume de proprietar, atunci când lipsesc , nu corespund unei idei diferite , viciate,
ci este vorba de absenţa posesiei.
Întreruperea posesiei este în realitate consecinţa întreruperii prescripţiei, care
duce la inexistenţa posesiei. La fel, atunci când posesia nu se exercită sub nume de
proprietar, suntem în prezenţa detenţiei sau precarităţii, aceasta nefiind un viciu al
posesiei, ci o absenţă a acesteia.
În legătură cu viciul discontinuităţii am făcut o delimitare între acesta şi
întreruperea posesiei, în timp ce discontinuitatea rezultă din fapta proprie a
posesorului şi în detrimentul său, folosind lucrul în mod regulat, întreruperea posesiei
constă în fapta unui terţ şi conduce la pierderea posesiei.
Tratând viciul violenţei am arătat că art.1851 C. civ., este redactat în mod
confuz şi aparent lipsit de interes, modificarea adusă de legiuitorul român textului
corespunzător francez (art.2233 C. civ. francez), fiind puţin fericită.
Într-o viitoare reglementare se va ţine cont de aceasta şi se va scade din textul
legal menţiunea referitoare la violenţa pasivă, adică violenţa săvârşită de cel ce
tulbura posesia actualului posesor.
60 Aceasta este necesar pentru că este inadmisibil să facem pe posesor
răspunzător de nişte acte sau fapte ce nu le-a săvârşit.
După cum am văzut intervertirea titlului precaristului poate avea loc în
următoarele situaţii prevăzute de art.1845 C. civ.:
a) intervertirea provenită prin fapta unui terţ;
b) intervertirea provenind din contradicţia opusă proprietarului prin acte de
rezistenţă la exerciţiul dreptului de către acesta;
c) prin strămutarea posesiunii printr-un act translativ de proprietate către altă
persoană de bună credinţă;
d) prin transmitere cu titlu universal a posesiunii de la cel care deţine bunul la
altul de bună credinţă.
Numai primele două cazuri prezintă intervertiri ale proprietăţii în înţelesul
propriu al termenului. Cel de-al treilea constituie, în realitate, o strămutare a calităţii
de posesor la o altă persoană. Cel de-al patrulea caz de transmitere printr-un act de
titlu universal constituie o abatere de la principiile generale ale succesiunii.
În acest ultim caz împărtăşesc critica adusă de autorii de drept, fiindcă el
încalcă principiul potrivit căruia succesorii cu titlu universal trebuie să continue
posesia autorului lor cu calităţile şi defectele pe care le are în momentul transmiterii
succesiunii. În viitoarea reglementare civilă, trebuie să se repare această eroare.
Tratând cazurile de intervertire a precarităţii am relevat şi cel de-al cincilea caz
de intervertire, consacrat de practica judiciară şi anume acela când unul din
moştenitori aflat în indiviziune cu ceilalţi comoştenitori, înţelege să transforme
posesia sa din posesie comună în posesie exclusivă prin anumite acte ca: perceperea
fructelor, închirierea în nume propriu, lucrări de reparaţie, etc., nu au fost săvârşite de
el şi să ridicăm posesiunii orice eficacitate, orice serie de violenţe împotriva
posesorului făcând ca posesia să-şi piardă din caracterul ei paşnic şi să devină o
posesie utilă.
Am făcut diferenţa între dobândirea prin violenţă a titlului şi punerea în
posesie în mod paşnic în baza aceluiaşi titlu, constituind o posesie neviciată şi fără
nici o legătură cu titlul translativ de proprietate, care este cu totul altceva decât
posesia.
61 După cum am văzut, Codul civil român, nu enumeră printre calităţile posesiei
şi pe aceea de a nu fi echivocă, ba chiar mai mult, legiuitorul nostru enumeră situaţia
echivocă a coproprietarilor în indiviziune printre posesorii precari.
Această confuzie consider că poate fi înlăturată prin introducerea, în viitoarea
legislaţie civilă a calităţii de „neechivocă” printre calităţile posesiei.
Aceasta se poate realiza deoarece cum am văzut practica constantă a instanţei
supreme s-a pronunţat în materia succesiunii, în sensul că, în cazul moştenitorilor,
succesorii sunt presupuşi a stăpâni bunul moştenit în codevălmăşie, unii pentru alţii,
motiv pentru care posesia lor, având un caracter echivoc, nu este aptă pentru
dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
O atenţie deosebită am acordat diferenţierii între detenţie şi posesie.
Detentorul se aseamănă cu posesorul, prin aceea că el are lucrul în stăpânire
materială (corpus), dar el nu are animus domini, care aparţine totdeauna
proprietarului sau titularului altui drept deal.
Precaritatea nu este un viciu al posesiei, ci absenţa acesteia. Tratând despre
precaritate am făcut o clasificare a acestora din punctul de vedere al naturii titlului şi
din punctul de vedere al existenţei sau inexistenţei unui drept real, altul decât dreptul
de proprietate constituit asupra bunului.
În capitolul destinat Efectelor posesiei, am tratat despre prezumţia de
proprietate, care la bunurile imobile este o prezumţie simplă, pe când la mobile este o
prezumţie irefragrabilă.
Un alt efect al posesie constă în dobândirea fructelor civile de către posesorul
de bună credinţă.
În privinţa controversei privitoare la fundamentul dobândirii fructelor, aceasta
nu se regăseşte în art.1909 C. civ., aplicabil la prescripţia instantanee a mobilelor,
astfel cum a susţinut o parte a autorilor de specialitate, ci rezidă în ideea de echitate.
Posesorul a fost de bună credinţă şi a perceput fructele crezându-se proprietar,
restituirea acestora ar fi o pedeapsă prea grea pentru el. posesorul reţine astfel fructele
şi cu titlu de pedeapsă pentru proprietar, care a dat dovadă de neglijenţă, ceea ce
înseamnă o recompensă pentru unul, înseamnă prin aceasta o pedeapsă pentru
celălalt.
62 În materia dobândirii fructelor, justul titlu nu constituie o condiţie distinctă de
bună credinţă.
Consider că un titlu nul sau un titlu putativ pot îndeplini funcţia de just titlu.
În ceea ce priveşte acţiunile posesorii am subliniat că trebuie a se face o
diferenţiere între acestea şi acţiunile petitorii. Diferenţa constă în faptul că acţiunile
petitorii au ca obiect dreptul de proprietate sau alte drepturi reale, pe când acţiunile
posesorii pun în cauză numai posesia.
Privitor la persoanele care au dreptul să introducă acţiuni posesorii ar trebui ca
în viitoarea reglementare civilă detentorii să nu aibă acces la acţiunile posesorii.
Textul art.676 C. proc. civ. , care permite detentorilor precari să introducă
acţiuni posesorii în contra proprietarului cu care au încheiat contractul, se află în
contradicţie cu textul art.674, C. proc. civ., care cere ca reclamantul în acţiunea
posesorie să aibă o posesie dotată cu calităţile cerute pentru uzucapiune; ori sub acest
aspect detentorii precari nu au o posesie utilă.
De asemenea, legiuitorul în viitoarele reglementări ar fi bine să includă
acordarea acţiunilor posesorii în ceea ce priveşte apărarea servituţilor discontinue şi
neaparente atunci când titularul poate invoca un titlu în favoarea sa, deoarece
existenţa unui titlu distruge prezumţia că servitutea este o simplă toleranţă şi îi dă
caracterul unui drept real, cert, susceptibil de a fi apărat prin acţiuni posesorii.
MODELE DE ACŢIUNI POSESORII137
ANEXA 1.
ACŢIUNE POSESORIE
Domnule Preşedinte,
Subsemnatul(a)………domiciliat(ă) în ……… chem în judecată şi personal
la interogatoriu pe pârâtul(a)…………domiciliat (ă) în ………… pentru a fi
obligat(ă) să-mi respecte paşnica folosinţă a ternului în suprafaţă de……. situat
în……. vecin la………..şi să-mi plătească suma de …….. lei, reprezentând repararea 137 C. Cristu, Tratat de acţiuni civile în justiţie, Editura Academiei, Bucureşti, 1987.
63prejudiciului pe care mi l-a cauzat. Cer, de asemenea, obligarea pârâtului(ei) la plata
cheltuielilor de judecată.
Motivele acţiunii
În fapt, posed terenul sus-menţionat începând cu data de ……… şi l-am
posedat continuu, paşnic, public şi sub nume de proprietar, până la data de………
când pârâtul(a) mi-a tulburat liniştea posesiei.
Faptele comise de pârât constau în aceea că ………………………………
Prin această activitate mi-a cauzat şi un prejudiciu în suma de ………lei
reprezentând……………………………………………………… …………
În drept îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţiile art.674 C. civ.. În dovedirea
acţiunii înţeleg să mă folosesc de interogatoriul pârâtului(ei), care urmează să fie citat
cu această menţiune, de proba cu martorii……………………………………
şi eventual de proba cu expertiza tehnică şi cea de cercetare şa faţa locului.
Depun prezenta acţiune în dublu exemplar, timbrată cu timbru fiscal în valoare
de………. lei (dacă se cer şi despăgubiri civile, acţiunea se timbrează în plus la
valoarea sumei solicitate). Semnătura
…………..
Domnului Preşedinte al Judecătoriei……………………………..
ANEXA 2.
ACŢIUNEA POSESORIE ÎN COMPLÂNGERE
(pentru tulburarea de fapt a persoanei
Domnule Preşedinte,
Subsemnatul…………… domiciliat în ……… judeţul………. Chem în
judecată şi personal la interogatoriu pe………….. domiciliat în ………… str. …….
nr…….. pentru a fi obligat să-mi lase în liniştita posesie terenul situat …………….
cu următoarele vecinătăţi …………… şi să-mi plătească suma de……………lei,
64pentru repararea prejudiciului pe care mi l-a cauzat. Cer, de asemenea, cheltuieli de
judecată. Motivele acţiunii
În fapt, subsemnatul exercit asupra terenului sus-menţionat o posesie continuă,
paşnică, publică şi neprecară de ……… ani. În cursul ultimelor luni, pârâtul a pătruns
de mai multe ori pe terenul meu, aducându-şi vitele la păscut pe fâneţele mele şi
pretinzând că are dreptul să o facă întrucât terenul iar aparţine. Întrucât subsemnatul
exercit o posesie care, astfel cum am arătat, îndeplineşte condiţiile prevăzute de
art.1847 C. civ. şi care la data tulburării era mai veche de un an, având în vedere că
nu a trecut încă un an de la această tulburare, sunt îndreptăţit să cer încetarea faptelor
care tulbură posesia mea.
În drept, îmi întemeiez cererea pe dispoziţiile art.674 C. proc. civ.
Înţeleg să mă folosesc de interogatoriul pârâtului, care urmează a fi citat cu
această menţiune, şi de proba cu martori, în care scop propun a fi
audiaţi…………………………………………
Depun prezenta acţiune în două exemplare, dintre care unul pentru instanţa şi
altul pentru a fi comunicat pârâtului.
Semnătura reclamantului
……………………….
Domnului Preşedinte al Judecătoriei…………………………………..
ANEXA 3.
ACŢIUNEA POSESORIE ÎN COMPLÂNGERE
(tulburarea de drept a posesiei)
Domnule Preşedinte,
Subsemnatul………………….. domiciliat în …………… judeţul………….
chem în judecată şi personal la interogatoriu pe …………… domiciliat în…………
str. ….. nr. ….. pentru a fi obligat să-mi lase în liniştita posesie terenul situat în
………. cu următoarele vecinătăţi…….. Cer, de asemenea, cheltuieli de judecată şi
onorariu de avocat. Motivele acţiunii
65 În fapt, subsemnatul exercit asupra terenului sus-menţionat o posesie continuă,
paşnică, publică şi neprecară de…….ani. În cursul ultimelor luni şi anume la data
de……. pârâtul mi-a adresat notificările nr……. şi nr……. prin care mă soma să-i las
folosinţa terenului, pretinzând că este proprietarul lui prin moştenire de la bunicul
său. Cum subsemnatul exercită o posesie care îndeplineşte condiţiile cerute de
art.1847 C. civ. şi care, la data tulburării, era mai veche de un an , şi deoarece nu a
trecut un an de la această tulburare, sunt îndreptăţit să cer încetarea ei.
În drept, îmi întemeiez cererea pe dispoziţiile art.674 C. proc. civ.
Înţeleg să mă folosesc de interogatoriul pârâtului, care urmează a fi citat cu
această menţiune, de proba cu acte, şi anume, de cele două notificări trimise de pârât
şi de proba cu martori, pentru care propun pe………………….
Depun prezenta acţiune, precum şi copii certificate de pe actele sus-
menţionate, în dublu exemplar, dintre care unul pentru instanţă şi altul pentru a fi
comunicat pârâtului.
Semnătura reclamantului
………………………..
Domnului Preşedinte al Judecătoriei…………………………………
ANEXA 4.
ACŢIUNEA POSESORIE ÎN REINTEGRARE
(pentru tulburarea violentă a posesiei)
Domnule Preşedinte,
Subsemnatul…………….. domiciliat în ………… judeţul………. chem în
judecată şi personal la interogatoriu pe……….. domiciliat în ……..str……nr ….
pentru a fi obligat să-mi lase în liniştita posesie terenul situat……. cu următoarele
vecinătăţi………… Cer, de asemenea, cheltuieli de judecată.
Motivele acţiunii.
66 În fapt, subsemnatul exercit posesia asupra terenului sus-menţionat. În cursul
lunii, şi anume la data de ……… pârâtul a dărâmat o parte din gardul ce desparte
acest teren de proprietatea s-a învecinată, a pătruns cu toată opunerea mea pe terenul
meu şi a ridicat o cantitate de cca………kg, din recolta …..declarând că această
recoltă i-ar aparţine.
La data de ……. cu toată opunerea mea, el a repetat acest act samavolnicie.
Caracterul violent al tulburării rezultă atât din dărâmarea gardului, cât şi din ridicarea
cu forţa a recoltei mele.
În drept, îmi întemeiez cererea pe dispoziţiile art.674C. proc. civ.
Înţeleg să mă folosesc de interogatoriul pârâtului, care urmează a fi citat cu
această menţiune, precum şi de proba cu martori, în care scop propun a fi
audiaţi…….
Depun prezenta acţiune în două exemplare, dintre care unul pentru instanţă şi
altul pentru a fi comunicat pârâtului.
Semnătura reclamantului,
……………………………
Domnului Preşedinte al Judecătoriei,…………………….
ANEXA 5.
ACŢIUNEA POSESORIE ÎN REINTEGRARE
(deposedare violentă)
Domnule Preşedinte,
Subsemnatul ………….domiciliat în ………judeţul………chem în judecată şi
personal la interogatoriu pe…………. domiciliat în ………str…..nr….pentru a fi
obligat să-mi lase în liniştita posesie terenul situat în ……….cu următoarele
vecinătăţi……….Cer, de asemenea, cheltuieli de judecată şi onorariu de avocat.
Motivele acţiuni
67 În fapt, subsemnatul exercit posesia asupra terenului sus-menţionat. În cursul
lunii trecute, pârâtul a pătruns cu plugul pe terenul meu arându-l şi distrugând recolta
încolţită, ceea ce reprezintă o deposedare violentă a mea.
Caracterul violent al deposedării rezultă din distrugerea recoltei de către pârât.
În drept, îmi întemeiez cererea pe dispoziţiile art.674 alin.5 C. proc. civ.
Înţeleg să mă folosesc de interogatoriul pârâtului, care urmează a fi citat cu
această menţiune, precum şi de proba cu martori, în care scop propun a fi
audiaţi…….
Depun prezenta acţiune în două exemplare, dintre care unul pentru instanţă şi
altul pentru a fi comunicat pârâtului.
Semnătura reclamantului,
…………………………
Domnului Preşedinte al Judecătoriei,…………………………………
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
1. Dimitrie Alexandresco- Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, Atelierele
grafice SOCEC, 19262. Gheorghe Beleiu
- Drept civil roman, Casa de editură şi presă ŞANSA SRL ,Bucureşti, 1993
3. Gabriel Boroi, Dumitru Radescu- Cod de procedură civilă, comentat şi adnotat; Editura ALL, 1994
4. Matei B. Cantacuzino- Curs de drept civil, Editura „Ramuri”, Craiova
685. Paul Mircea Cosmovici
- Drept civil, Editura ALL, 19946. Constantin Crisu
- Trata de acţiuni civile în justiţie. Teorie şi practică judiciară, Bucureşti, 1987
7. Ion P. Filipescu- Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura
ACTAMI, 19948. Dimitrie Gherasim
- Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, Editura Academiei, 1986
9. Vasile Gionea - Curs de drept civil, Editura SCAIUL, 199610. C. Hamangiu, I. Rosseti-Bălănescu, Al. Baicoianu
- Tratat de drept civil român , vol. I Editura Naţională, 192811. Vladimir Hanga
- Dreptul privat român, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 197812. Traian Ionascu, Salvador Brădeanu
- Drepturi reale principale în RSR, Editura Academiei, 197813. G.N. Lutescu
- Teoria generală a drepturilor reale, Imprimeria Văcăreşti, 194714. Emil Molcuţ, Dan Oancea
- Drept român, Casa de editură ŞANSA SRL, 199315. G. Plastara
- Curs de drept civil, vol. II, Editura „Cartea Românească” , 1927
16. Liviu Pop- Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura „Lumina Lex „
199517. Mihai G. Rărincescu
- Curs elementar de drept civil, vol. II 194718. Constantin Stătescu
- Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Centrul de multiplicare a Universităţii Bucureşti, 1973
19. Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan- Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Universitatea Bucureşti,
198020. Constantin St. Tomulescu
- Drept privat roman, Tipografia Universităţii Bucureşti, 197321. V. Bogdănescu, Leonida Pastor
- Probleme din deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990-1992), Editura Orizonturi, 1993
22. Ioan Mihuta- Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem
şi celorlalte instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1976
6923. Ioan Mihuta, Alexandru Lesviodax
- Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a celorlalte instanţe judecătoreşti pe anii 1952-1969, Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1970
24. Culegerile de decizii ale Tribunalului Suprem pe anii : 1955, 1957, 1965, 1975, 1977, 1979, 1985.25. Revista Română de Drept: nr.5/1975, nr.5/1976, nr.3/1979,nr. 10/1979.