1

Părintele Vichentie Nechifor

V IG L ACtitorii }i aºez[minte

române}ti în Sfântul Munte Athos

Ghid spiritual, istoric şi cultural

2

3

Părintele Vichentie Nechifor

V IG L ACtitorii }i aºez[minte

române}ti în Sfântul Munte Athos

Ghid spiritual, istoric şi cultural

timiºoara, 2015

4

Colecţia „Bartolomeu”

Coordonatorul colecţiei: lector univ. dr. Remus Feraru

Consilier editorial: Eugen Georgescu

Coperta: Andrada Suciu

© Copyright Eugen Nechifor Editura Eurostampa

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiNECHIFOR, VICHENTIE Vigla : ctitorii şi aşezăminte româneşti în Sfântul Munte Athos / Vichentie Nechifor. – Timişoara : Eurostampa, 2015 Bibliogr. ISBN 978-606-569-979-3

726.71(=135.1)(495 Athos)

Editura EurostampaTimişoara, Bd. Revoluţiei din 1989, nr. 26

Tel./fax: 0256-204 816edituraeurostampa@gmail.com

www.eurostampa.roTiparul executat la Eurostampa

5

Dedicăm această lucrare Memoriei Părintelui Iustin Pârvu,

părinţi lor mei Gheorghe şi Elena, copiilor Alexandru, Bogdan şi Oana şi tuturor călugărilor athoniţi, de ieri, de azi şi dintotdeauna.

Motto:„ Acest minunat Munte Athos, pământ

prealăudat, lăcaş al virtuţilor, sălaş cu tot ce este mai frumos în om al unor dumnezeieşti fiinţe, cu forţă de la Cel Nevăzut, Biserică nefăcută de mâini omeneşti, acest munte neprihănit poartă numele sfinţeniei.”

Sf. Grigore Palama

6

7

predoslovie

Motto: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vestește tăria!” (Ps. 18,1)

La „plinirea vremii” (Gal. 4,4 ), Domnul Dumnezeu L-a trimis în lume pe Unul-Născut Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus

Hristos, ca să ne mântuiască din robia morții și din lanțurile păcatelor: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veşnică” (In 3,16). Astfel, Bethlehemul Iudeii, Nazaretul Galileii și Ierusalimul au devenit locuri ale sfințeniei cerești revărsate pe pământ, căci în ele Fiul Celui Preaînalt „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, S-a răstignit pentru noi, a pătimit și S-a îngropat, a înviat și S-a înălțat la ceruri” (Simbolul Credinței). Practic, numele Țării Sfinte i-a fost dat acesteia de pașii pe care Cel de Sus i-a făcut pe pământ în lungul și de-a latul ei, străbătând istoria umanității cu mulțimea minunilor Sale. Nu este loc în cuprinsul acestui mic teritoriu geografic numit oarecând Canaan sau Palestina, iar astăzi Israel, care să nu poarte pecetea sfințeniei lucrărilor Duhului lui Dumnezeu – între care Pogorârea din ziua Cincizecimii e încununarea tuturor celorlalte, ca act de naștere a Bisericii lui Hristos în lume. Dar minunile Duhului Dumnezeiesc nu încetează a se revărsa clipă de clipă, ca dintr-un izvor ceresc nesecat, precum și Psalmistul cântă: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut!” (Ps, 103,25).

Chiar și după trecerea a două milenii de creștinătate, pentru noi, creștinii de astăzi, tot Persoana Mântuitorului Iisus Hristos este centrul vieții noastre, viață al cărei sens e dat de învierea Lui din morți: Hristos este „Calea, Adevărul și Viața” (In 14,6). Acest lucru

8

ni-l dezvăluie studiul atent al istoriei universale a Bisericii, istoria întâlnirilor din fiecare veac dintre Dumnezeu din Cer și oamenii din lume. Întâlniri care au însemnat, de fapt, tot atâtea minuni uimitoare și de suflete mântuitoare, fapte de neprețuit ale Iubirii divine pentru făptura mâinilor Sale, și care au adus ca răspuns din partea omului în primul rând zidirea de nenumărate biserici, catedrale, mănăstiri, schituri, monumente religioase, mausolee sau fie și doar simple capele ori troițe – tot atâtea semne ale încreștinării vieții oamenilor în spațiu și în timp prin harul iubirii treimice revărsat în lume, și formând bogăția spirituală și materială inestimabilă a Sfintei Tradiții, cristalizată în chipul monumental al nemuritoarelor opere de artă, arhitectură, sculptură și pictură, precum și de cultură scrisă.

La loc de cinste stă, desigur, zestrea spirituală excepțională lă-sată lumii de civilizația Capitalei de Răsărit a Imperiului Roman de altădată, faimosul Constantinopol. Deși, istoric, Împărăteasa cetă-ților (așa cum a fost unanim numită, deopotrivă de prieteni ca și de dușmani) a existat doar de la 11 mai 330 până la 29 mai 1453, totuși harul ei dăinuie până astăzi, prin sclipiri ce strălucesc încă, la cinci veacuri de la doborârea ei, și vor mai străluci neîndoielnic până la cea de-a doua slăvită venire a Fiului lui Dumnezeu „pe norii cerului” (Mc. 14,62). Iar locul în care slava de altădată a Bizanțului creștin luminează cu aceeași putere până astăzi este Athosul: Muntele lui Dumnezeu, Muntele Sfânt, Grădina Maicii Celui Preaînalt, limanul mântuirii, podul de pe pământ la Cer, Capitala rugăciunii isihaste a creștinătății ortodoxe, locul pe care Maica Domnului, pururea-Fecioara Maria, l-a ales pentru a-i fi o adevărată „Sfântă a Sfintelor” de după Sfânta Sfintelor a înțeleptului Solomon, fiul lui David, nou Eden așezat în sânul naturii pământești, între necuprinsul văzduhului și întinsul apelor, ca o altă Galilee – acum ortodoxă – zidită lângă Marea Egee, precum cea din Munții Gadarei, de lângă Marea Kineret, ca o prelungire peste ape a Munților Balcani prin mijlocirea frumoasei Peninsule Halkidiki, de care parcă s-a și desprins atunci când, vreme de trei ani (între 483 și 480 î.Hr.), între satele Nea Roda și Trypiti, sub conducerea directă a faimoșilor ingineri militari Artahais și Vouvaris, oștile regelui Xerxes I al perșilor au săpat un canal lung de două mii de metri, lat de treizeci de metri și adânc de cincisprezece metri, prin care să treacă întreaga flotă persană spre pământul elinilor.

Contemplat ca loc al tainelor duhovnicești uimitoare și al bogății-lor culturale și religioase de neprețuit, Muntele își vădește întreaga

9

maiestate prin harul aceleiași Lumini Sfinte ce se pogoară an de an la Mormântul lui Iisus din Ierusalim, spre a vesti lumii înnoirea ei. Acest lucru se străduiește să îl arate Părintele Vichentie Nechifor în cuprinsul prezentei scrieri cu un solid caracter științific și istoric, ce respectă toate rigorile unei lucrări academice. Dar cunoașterea (și re-cunoașterea) sfințeniei Muntelui Athos poate fi făcută doar lăuntric, prin credință, cu mintea pogorâtă în adâncul inimii. Tot așa cum, de pildă, poți pricepe felul în care Egiptul faraonilor de demult, pământul înfricoșătoarei păgânătăți de altădată, a devenit țară atât de creștină încât a ajuns ea însăși vatră a monahismului universal, în cuprinsul căreia comunități de mii de suflete omenești s-au călugărit sub povața și prin exemplul personal al marilor începători – precum Pavel Tebeul și Antonie cel Mare, Șenutie cel Mare și Pahomie cel Mare (care a și primit prin descoperire chiar de la îngerul lui Dumnezeu rânduielile vieții monahale), organizându-se cu disciplină aproape militară, ca niște adevărați ostași ai Duhului lui Dumnezeu, în cete ale diferitelor slujiri și nevoințe ascetice. Iar pilda uimitorului Egipt a fost urmată întocmai apoi și de suflarea creștină din pustiurile Sinaiului și Raitului – a cărei respirație duhovnicească a dat Bisericii Universale stâlpi de foc precum Nil Sinaitul (zis și „Ascetul”), Ioan Sinaitul (supranumit și „Scărarul” sau „Scolasticul”), Ștefan Sinaitul (ale cărui sfinte moaște veghează până astăzi Mânăstirea Sfintei Ecaterina), Filotei Sinaitul, Isihie Sinaitul, marele învățător Grigorie Sinaitul, ca și Sfântul Ierarh Anastasie Sinaitul –, precum și de poporul lui Dumnezeu din ținuturile Palestinei și ale Siriei, prin luminători precum Ilarion cel Mare și Hariton Mărturisitorul, Eftimie cel Mare și Teoctist cel Înțelept, Teodosie cel Mare, Sava cel Sfințit și Gherasim de la Iordan, Cuviosul Gheorghe și arhiereul Ioan de pe Valea Hozevei, și până la aștri uimitori precum Ignatie Teoforul, Efrem Sirul, Isaac Sirul, Episcopul de Ninive, Poplie Sirianul sau Afraat Persanul, Tațian Asirianul (cel supranumit „Tertulian al grecilor”), Teofil și Eustație ai Antiohiei, Iacob din Nisibe și Iacob de Edessa, ori Roman Melodul și Sfântul Ioan Damaschinul. Neîndoielnic, dogoarea rugăciunilor acestor asceți neînfricați biruitori ai duhurilor răutății, a plămădit duhovnicește miezul de foc al sufletului marelui Athanasie cel ce, în preajma anului 963 de la Întruparea Domnului, avea să statornicească în Muntele ocrotit de pururea-Fecioara Maria cea dintâi chinovie a fraților uniți în lupta pentru dobândirea virtuților dumnezeiești și biruirea patimilor de tot felul.

10

Desigur, călugări vor fi fost și până atunci – dovadă, numele Mânăstirii Vatopedi (care se tâlcuiește „copilul din tufiș”), și despre care tradiția locului atestă că a fost întru început altar zidit de către Sfântul Împărat Teodosie cel Mare, în veacul al cincilea de la Hristos, în semn de recunoștință pentru salvarea de la naufragiu a fiului său, Arcadie. Dar istoria Muntelui e încă și mai veche, mergând până la veacurile de păgânătate idolatră, despre care marii istorici ai Antichi-tății, Herodot și Strabo, consemnează faptul că Peninsula Akti (așa cum se numea pe atunci Muntele Athos) era populată de pelasgiani sosiți din insula Limnos, și care zidiseră cetăți precum Dion, Olofixos, Acroathon, Thissus, Cleoni, Eretria și Akanthos, ce cuprindeau mul-țime de capiști idolești, sălașe ale necuraților demoni ce pretindeau oamenilor întunecați la cuget sacrificii sângeroase – inclusiv ale pro-priilor lor copii, pentru a le fi favorabili și a le prezice viitorul. Între aceștia, mai mare decât toți și făcut în întregime din aur, strălucea (în zilele de vară chiar până la Bizanț) din înălțimea vârfului Athon, idolul zeului Apollo. Tradiția locului mărturisește că, atunci când, însoțită de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan în călătoria către Insula Ciprului, la Sfântul și Dreptul Lazăr cel a patra zi înviat din morți de către Fiul Ei iubit, pururea-Fecioara Maria a ajuns printr-o furtună la țărmul Athosului (cam în dreptul Mânăstirii Iviru de astăzi, pe la locul numit „limanul lui Climent”) toți idolii din templele păgâne au căzut la pământ cu vuiet mare, sfărâmându-se în bucăți, în vreme ce diavolul din idolul Apollo era silit de puterea Duhului Dumnezeiesc să-i îndemne pe locuitorii cetăților să iasă în întâmpinarea Stăpânei îngerilor și a oamenilor, a Maicii Fiului lui Dumnezeu, a cărei sosire îl făcea să-și răcnească pieirea prin cuvinte ca acestea: „Nu mai pot să-mi țin șederea / Căci îmi văd venind căderea / De la țărmuri, de mai sus / Vine Maica lui Iisus!…”, căzând apoi cu zgomot mare și sfărâmându-se în mii de bucăți.

La rândul său, marele istoric Plutarh, în capodopera sa intitulată „Vieți paralele”, consemnează faptul că Dinokrates, renumitul arhitect al faimosului Alexandru Macedon, a propus imperialului său patron sculptarea Muntelui Athos sub forma chipului cuceritorului lumii de atunci; modest, însă, acesta a declinat propunerea de omagiere, rostind cuvintele „Lasă Muntele așa cum este”. Și istoricul Vitruvius arată că de-a lungul secolelor ce au urmat, caracterul arid și stâncos, pantele abrupte și pline de vegetație sălbatică, lipsa apei dulci, pre-cum și aspectul general neprielnic al Muntelui, au făcut ca locul să

11

se pustiască, oamenii migrând în regiuni mai favorabile viețuirii zilnice. Alt motiv pentru care Muntele se va fi pustiit îl reprezintă și atacurile piraților, acei tâlhari ai mărilor care aveau obiceiul de a ucide și a prăda, de a arde și a distruge totul prin locurile prin care treceau. Amintirea groazei pe care o inspirau aceștia o păstrează până astăzi impresionantele ziduri de piatră care străjuiesc mânăstirile din cuprinsul Sfântului Munte.

Există până astăzi opinii conform cărora cei dintâi monahi ar fi venit la Athos încă din primele veacuri creștine, mai ales din zona Asiei Mici, de prin Efes, acolo unde a propovăduit și a locuit Sfântul Ioan Evanghelistul, acei monahi fiind preocupați încă de pe atunci de viața contemplativă. Scriitorul bisericesc rus contemporan, Arhi-mandritul Porfirie Uspenski se referă la câteva din evenimentele și persoanele care au marcat istoria Muntelui până la sosirea din Bitinia a marelui Athanasie din Trapezunt, în preajma anului 963. În con-dițiile invadării Macedoniei, în veacul al șaptelea de la Hristos, de către arabii care jefuiau și prădau insulele din Marea Mediterană și din Marea Egee, împăratul bizantin Constantin Pogonatul (641-668) semnează un hrisov prin care încredințează monahilor Muntele Athos ca loc special pe care să îl îngrijească și în care să se poată ruga ne-stingheriți, supraveghind astfel și zona dimprejur. Tot pe atunci, prin anul 681, ajunge la Athos, venind de la Roma (acolo unde fusese tuns în monahism chiar de către Episcopul cetății), fostul soldat grec și prizonier de război, Petru, cel ce avea să se arate apoi ascet neînfri-cat și brav ostaș al lui Hristos, rămânând în memoria Bisericii chiar cu supranumele de „Athonitul”; la sfârșitul secolului al șaptelea și începutul celui de-al optulea, sfântul monah avea să strângă și să formeze în jurul său mulțime de ucenici în meșteșugul călugăriei prin puterea darurilor și a harismelor pe care le primise de la Dumnezeu.

Deja în veacul următor avea să ajungă aici, venind din Tesalonic, celălalt mare predecesor al Sfântului Athanasie, Sfântul Eftimie cel Nou (născut prin anul 823, la Ancyra), întâlnindu-l aici (prin anii 867-869) pe faimosul pustnic Ioan supranumit și „Colovul”.

În anul 883, împăratul bizantin Vasile I Macedoneanul pecetluiește cu sigiliul împărătesc documentul de recunoaștere a Muntelui Athos ca teritoriu rezervat exclusiv viețuirii monahilor, în 885 decretând ca ilegală trecerea canalului regelui Xerxes înspre Sfântul Munte. Grani-ța avea să fie reconfirmată în anul 911 de semnătura împăratului Leon I cel Înțelept (zis „Filosoful”), iar în 920 de cea a bazileului Roman I

12

Lecapenul – toate acestea pregătind întocmirea unei adevărate Con-stituții a Sfântului Munte, cu numele de „Typikon”, sub domnia împăratului Ioan I Tzimiskes, semnată în anul 970 de însuși Sfântul Athanasie, alături de ceilalți cincizeci și patru de stareți ai vremii sale.

Atunci când a sosit la Athos, puțin înainte de anul 963 d.Hr., Sfântul Athanasie viețuise deja vreme de câțiva ani ca un adevărat ascet în Munții Bitiniei, sub povățuirea marelui stareț și Sfânt Cuvios, Mihail Maleinos, și purtând în suflet pomenirea luminoasă a faptelor de remarcabilă vitejie duhovnicească și neînfricată dârzenie mărtu-risitoare în lupta pentru apărarea Ortodoxiei și a cinstirii icoanelor, săvârșite de Sfântul Theodor Studitul, starețul faimoasei Mânăstiri Studion din Cetatea împărătească a Marelui Constantin. În vârstă de aproximativ treizeci de ani, Athanasie nu a luat cu sine decât hainele de pe el, două cărți și culionul starețului său – ca semn de binecu-vântare. Viteazul general Nichifor Focas, ajungând împărat (el însuși iubitor de viață pustnicească și contemplativă), avea să îl ajute în mod considerabil la zidirea celei dintâi mânăstiri de obște a monahilor athoniți – Marea Lavră, înzestrând-o din belșug cu averi, odoare, odăjdii, sfinte moaște, și chiar și cu o parte din Cinstitul Lemn cel de-Viață-Purtător al Crucii lui Hristos.

Așa se ajunse ca, spre sfârșitul veacului al zecelea de la Hristos, în Athos să viețuiască deja aproape o mie de monahi, pentru ca numai în anul 1020 să se roage aici trei mii de călugări, iar în 1050 șase mii de asceți să populeze cele 180 de mânăstiri și schituri ale Muntelui, ridicate printre peșterile și crăpăturile stâncilor pentru a viețui în modul cel mai auster cu putință firii omenești, departe de lume și aproape de Dumnezeu, spre dobândirea mântuirii.

Cu o suprafață de aproximativ 350 de kilometri pătrați, având lungimea de 60 de kilometri, lățimea între 12 și 18 kilometri, și înălțimea de 2033 de metri la vârf, Muntele Athos poartă până astăzi supranumele de „Grădina Maicii Domnului”, ca semn al ocrotirii neîncetate de care se bucură din partea Împărătesei cerului și a pă-mântului – ceea ce îl face locul cel mai dorit și iubit de către monahii din lumea întreagă. Fără îndoială, faima Muntelui nu e dată doar de caracteristicile sale geografice, de coordonatele lui istorice ori de remarcabilele sale bogății culturale – ci, mai ales și mai presus de acestea, de însușirile excepționale ale sfințeniei locuitorilor săi. Aceas- ta întrucât, în ciuda nenumăratelor și cumplitelor încercări și sufe-rințe prin care au trecut călugării athoniți veacuri la rând, totuși ei

13

au rămas de neclintit în credința lor. Am putea să ne amintim aici fie și numai de urgisirile, prigonirile, uciderile, abuzurile și hoțiile uriașe pe care le-au comis asupra lor soldații și clericii apuseni (uniți, chipurile, sub flamura stindardului idealurilor cruciate de eliberare a locurilor sfinte ale creștinătății de sub amarnica stăpânire păgână), după nefasta cruciadă a patra din anul 1204 (dintre isprăvile căreia arderea cinstitelor icoane, distrugerea valorilor patrimoniale de cult, furtul sfintelor odoare, vaselor prețioase și odăjdiilor scumpe, profa-narea și înstrăinarea sfintelor moaște, risipirea comorilor străvechi și distrugerea manuscriselor unicat – nu erau decât simple fapte coti-diene); ori, dacă ar fi să mai pomenim doar de veacurile de subjugare otomană, în cursul cărora cotropirile, jafurile, pârjolirile și chinuirea celor robiți și răpiți ajunseseră obișnuințe ale vieții zilnice a între-gului Munte.

Călugării aghioriți au ținut piept tuturor acestor hoarde ale răutății, indiferent dacă au fost dezlănțuite de chiar împăratul și de patriarhul lor (așa cum a fost cazul cu Mihail al VIII-lea Paleologul și cu Ioan Vekkos, cei atât de dornici să impună prin mârșăvie întregii suflări ortodoxe răsăritene a Imperiului unirea cu apusenii romano-catolici papistași, act semnat spre veșnică osândă la Lyon în anul 1274), sau de armatele personale ale Papei, care, vreme de aproape jumătate de veac (între anii 1259-1306) devastează mânăstirile, pârjolesc schiturile și ucid fără cruțare în chinuri înfiorătoare pe monahii din Munte, numiți încă din 1223 de către Honorius al III-lea „neascultători ai Scaunului Apostolic și rebeli”. Prin interesul constant manifestat, de supunere a rugătorilor din Muntele Athos autorității Romei, papalitatea a dovedit că e deplin conștientă de faptul că, realizând aceasta, nu i-ar mai fi rămas decât să-și impună stăpânirea și asupra Palestinei și Egiptului – pentru a subjuga întreaga Ortodoxie. Tocmai această atenție neslăbită și sporită (pe care i-au acordat-o chiar dușmanii săi cei mai înverșunați) atestă caracterul emblematic, simbolic și reprezentativ al sfințeniei athonite și al Ortodoxiei Muntelui de neînfrânt, adevărată Cetate sfântă și redută invincibilă a sfintei predanii tainice a rugăciunii contempla-tive și extatice făcute în Numele Fiului lui Dumnezeu, întru curățirea inimii de patimi, luminarea minții prin har și sporirea plină de uimire în unirea sufletului cu Cel veșnic Viu prin neîncetata pogorâre a minții în adâncul de nepătruns al inimii. Luptă purtată cu vrednicie împotriva înverșunaților dușmani ai rugăciunii isihaste, Achindin și Varlaam din Calabria, de către marele arhipăstor al Thesalonicului,

14

preaîndumnezeitul la minte, Grigorie Palama, fiu duhovnicesc tot al sfințeniei Muntelui Athos.

În vremea noastră vitregiile istoriei s-au risipit. Neajunsurile admi-nistrative și amestecul neavenit al politicului au fost înlăturate. Izbă-viți fiind de războaiele „din afară” cu oamenii, athoniții zilelor noastre poartă cu trezvie neîncetată luptele cele „din lăuntru” – cu duhurile răutății. Pentru mai buna rânduială a viețuirii zilnice s-au organizat în douăzeci de mânăstiri de obște, în douăsprezece schituri depen-dente de acestea și într-o mulțime de sihăstrii, chilii și colibe, în care viețuiesc de la trei până la zece sau doisprezece monahi, sub povă-țuirea unui bătrân mai sporit, liniștindu-se prin tăcere și practicând rucodelia neostoită. Nu lipsesc, desigur, nici pustnicii – călugări ce viețuiesc izolat, în deplină singurătate, și care se întâlnesc periodic spre a se cerceta duhovnicește și a se întări în nevoință. Fiecare mânăstire își trimite reprezentantul la Kareia, capitala Muntelui, pentru a parti-cipa la întrunirile Sfintei Kenotite, ale cărei hotărâri sunt puse în aplicare de Sfânta Epistasie – Consiliul celor patru reprezentanți ai tuturor mânăstirilor, aleși anual prin rotație și prezidați de Proestos.

Obiectul principal al activității acestora îl reprezintă desigur afir-marea și păstrarea unității dogmatice, canonice, liturgice și spirituale a tuturor viețuitorilor Muntelui, pe temeiul Sfintelor Scripturi și al Sfintei Tradiții de la Sfinții Prooroci și Apostoli până în prezent, în deplin acord cu întreaga Biserică Ortodoxă Universală. Acest lucru asigură deplina solidaritate și comuniune a monahilor de diferite naționalități veniți la Athos din toate părțile lumii. Aici și grecii, și rușii, și românii, și sârbii, și bulgarii, și georgienii, și cei din alte neamuri mărturisind credința ortodoxă, se roagă împreună, ziua și noaptea, Stăpânului tuturor și Părintelui Ceresc, sub preacinstitul Acoperământ al Maicii lui Dumnezeu, atât pentru ei înșiși, cât și pen-tru mântuirea tuturor oamenilor de pe cuprinsul întregului pământ. Departe atât de zgomotul asurzitor al metropolelor contemporane, cât și de poluarea din ce în ce mai greu de suferit ce marchează viața cotidiană a acestora, Muntele cel Sfânt străbate și pustiul spiritual al veacului secularizat și decăzut moral pe care îl trăim noi toți, cu aceeași maiestate duhovnicească și demnitate inegalabilă a frumuseții cerești nepieritoare ce îl împodobește ca pe o adevărată corabie a veșniciei, și ca pe un autentic liman al mântuirii, locul în care rugăciunea picură neîncetat stropi de har dumnezeiesc și licăriri de lumină sfântă în sufletele tuturor celor ce se apropie și adastă în el. Deși, de-a lungul

15

timpului, s-au scris nenumărate cărți despre istoria și întocmirea lui, totuși Muntele își păstrează până astăzi taina nepătrunsă. Iar frumu-sețile lui sunt și rămân divine, pentru că divin e însuși Duhul care le ocrotește, le împrospătează și le viază – precum întru începutul lumii, atunci când „Se purta pe deasupra apelor”(Fac. 1,2).

Pelerinul dornic de contemplare a frumuseții cerești revărsate pe pământ în cuprinsul Muntelui Athos, pornit să atingă nu doar cu ochii sufletului, ci și cu cei ai trupului, pipăind cu mâinile și cu picioarele tărâmul binecuvântat, coboară din mașină la Uranopoli, orășelul cu aproape o mie de suflete omenești, ultima localitate din drumul către Edenul pământesc al monahilor. De aici înaintarea pe uscat încetează. În Raiul călugăresc nu se poate intra decât plutind pe undele mării. Calea e lungă de vreo 25 de kilometri – până în Dafni, portul care este poartă de acces în Munte; vasul o străbate cam în două ceasuri, înaintând spre liniștea pustiei printre strigătele pașnice ale pescăru-șilor jucăuși. Înaintea ochilor uimiți și plini de albastrul cerului și al mării, Muntele se întinde în toată măreția sa, aidoma unei împărății de piatră acoperită cu vegetație sălbatică, plutind stăpân pe întin-sul apelor și dominând peisajul din înălțimea vârfului său pururea acoperit de puful unui nor mai alb ca spuma mării – semnul vizibil (spun bătrânii) al ocrotirii neîncetate a pururea-Fecioarei. Din loc în loc răsar ca prin minune zidurile de fortăreață ale cetăților călugărești, adevărate ostroave cerești presărate ca perlele pe plajă de-a lungul țărmului muntos, adăpostind în ele comorile de lumină izvodite din harul Preasfântului Duh Dumnezeiesc, sălășluit aici de veacuri, chemat fiind neîncetat în taina fiecărei Liturghii de zi, ca și de noapte, în altarele mărețelor biserici-catedrale, ca și pe lespezile de piatră ale peșterilor neștiute, din suspinele de rugă ale inimilor tuturor smeriți-lor nevoitori ce trec prin fața ochilor asemeni unor umbre, tăcuți și aproape nevăzuți, în drumul lor zilnic dintre chilii și sfintele locașuri.

Pe aici nu stăpânește decât liniștea. O liniște care pogoară din tăcerea cerului, ca și din cea a mării, din freamătul discret al foșnetu-lui pădurii, ca și din șoapta norilor văzduhului. Nu poți intra în taina Muntelui dacă această liniște nu intră ea în tine: riști să rămâi străin de loc, neavenit și nepotrivit acolo și atunci, asemeni unui obiect inert stânjenitor ce – mai devreme sau mai târziu – va fi îndepărtat cu totul din peisaj. Unui astfel de om, athoniții îi adresează un cuvânt ferm și de netăgăduit: „Nu ai chemarea Muntelui!”. E foarte adevărat că manuscrisele din vechime și lucrările aghiografice nenumărate

16

ne înfățișează viața și pilda de înfrânare și de nevoință pe care au împlinit-o în aceste locuri mii de asceți de-a lungul anilor, bărbați care – pășind pentru întâia oară pe pământul afierosit lui Dumnezeu – l-au sărutat cu lacrimi, nemaiavând nici o altă dorire decât aceea de a-și petrece aici întreg răstimpul viețuirii lor pământești, urmând marilor nevoitori de demult și dobândind astfel dulcea mântuire. La fel de adevărat, însă, este și faptul că – oriunde ne-am îndrepta pașii pe pământ – ne vom întâlni mai întâi tot cu noi înșine, cu propriile noastre patimi, cu propriile noastre neputințe, cu propriile noastre defecte și nedesăvârșiri, fără a reuși cumva să imităm pe alții, oricât de mult ne-am strădui. Să nu uităm că de la Sfântul Petru Athonitul, și de la Sfântul Athanasie Athonitul, și până la Sfântul Siluan Athonitul și Sfântul Paisie Aghioritul, pământul sfânt al Muntelui a purtat pașii zecilor de mii de nevoitori ai dreptei credințe, ostași neînfricați ai lui Hristos și vase alese ale harismelor Sfântului Duh. De-a lungul ultimului mileniu toți aceștia s-au hrănit din Pâinea Care S-a pogorât din Cer în Jertfa euharistică, s-au întărit prin puterea de foc a rugăciu-nii neîncetate, s-au încins cu armele duhovnicești ale psalmodierii pe urmele lui David, Regele-Profet, și au izgonit de pretutindeni demonii cei preavicleni cu lucarea rugăciunii făcute în Numele Mântuitorului.

Dar taina înfrățirii cu Muntele se împlinește lăuntric: tu simți Muntele, iar el te simte pe tine – așa precum calul și călărețul, precum oșteanul cu spada, precum scriitorul cu condeiul, precum mama cu pruncul de la sânul ei. Taina e simplă: doar cel care rabdă rămâne în Muntele cel Sfânt. Căci, fără răbdare, vizitatorii rămân simpli turiști pe Calea Vieții: goi intră în Munte, goi ies din el, mirați sau contrariați, uimiți ori împietriți – doar inima fiecăruia dintre ei știe. Unii vin ca și închinători, dornici să pipăie, să atingă, să sărute, să privească sfânta credință în toată splendoarea ei… dar, zadarnic: rămân ca și sămânța căzută pe „pământ pietros” (Mc. 4,5); căci revin la viața lor de zi cu zi, aceiași oameni, întru nimic schimbați, întru nimic zidiți, purtând în suflet cel mult o vagă pietate și câteva amintiri sentimentale. Alții vin ca să „guste” sfințenia, să vadă „sfinți în viață”, să le atingă „moaștele”, să „vâneze” pustnici, să le „soarbă” cuvintele de folos – numai că, spre marea lor mirare, tumultul cotidian al vieții firești a Muntelui ascunde simțirea duhovnicescului ca după o perdea. Aceasta întrucât adevărații sfinți nu se descoperă celorlalți ca sfinți, și de aceea nu îi vezi nici atunci când stau chiar în fața ta iar tu vorbești cu ei; căci sunt oameni care știu când trebuie să tacă, deși tu vrei ca ei să îți vorbească!

17

Și uite așa, pustnicii… nu-s de găsit pe la chilii atunci când sunt atât de căutați! Smerenia din sufletele lor îi ține departe de mândria din sufletele noastre… Și de aceea se poate întâmpla să bați Muntele în lung și în lat – și totuși să te întorci așa cum ai plecat: chiar dacă la tot pasul găsești indicatoare precise către mânăstiri, poteci deschise către schituri, chiar dacă circuli cu mașini moderne pe șosele asfal-tate, folosind telefonul mobil și beneficiind pretutindeni de avantajele curentului electric. Pe drumul de la arhondaric spre biserică și spre trapeză rămâi doar cu zgomotul de șantier prin forfota de turiști ce vin și pleacă – căci aceasta este tot ceea ce se prezintă ochiului ce în afară se deschide, dar în lăuntru… nu se prea deșteaptă!

Zilele scurtei vizite se sfârșesc – și tu pleci fără să mai înțelegi cum pustnicii nevăzuți (zice-se că șapte rămânând mereu la număr) păzesc vârful Athonului, cum umblă goi prin pădure, păziți fiind și hrăniți doar de către bunul Dumnezeu. Nu descoperi nici mana cerească, și nici nu vezi lumina Duhului Sfânt care-i îmbracă. Nu pricepi nici cum un călugăr oarecând ar fi lovit o stâncă doar cu al său toiag (precum odinioară Moise, la Scriptură), iar de o mie de ani încoace să tot curgă de acolo apă dulce de izvor! Nu-ți mai explici nici cum de nu se plictisesc monahii nopți întregi la rând să tot cânte prin biserici imne de slavă către Dumnezeu, ori prin chilii să-I aducă mereu ace-leași rugăciuni și să-I înalțe în fiecare zori de zi cântarea Liturghiei – când toți ceilalți muncesc sau dorm, păcătuiesc sau se distrează…„Căci gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul” (Is. 55,8)! Și așa se face că puținul folos sufletesc pe care l-ai agonisit într-o săptămână petrecută pe Muntele cel Sfânt, te ține încă o vreme, până când îți piere râvna și reintri ca toți ceilalți în monotonia cea de zi cu zi, precum învață și Scriptura: „Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Mt. 26,41); căci, vorba marelui Pavel, „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Rm. 7,19). Oare se întâmplă una ca aceasta pentru că nu-mi doresc mântuirea, sau pentru că nu știu cum s-o lucrez?!

Și, în cele din urmă, Muntele îi cheamă pe aleșii săi. Sunt pline „Patericele” de Sfinții ce s-au nevoit. Nepieritoarele lor moaște, din raclele de aur și argint, sunt mărturie vie că ei veghează din taina Muntelui, ascultători și iubitori sub omoforul Maicii Domnului, ur-mându-și în toate Stăpâna și Ocrotitoarea ce ține din văzduh deasu-pra Muntelui preacinstitul Ei Acoperământ întru apărarea lui de

18

primejdiile demonice ale secularismului contemporan. Poate că cel mai mare dar făcut Athosului de către Dumnezeu este tocmai această taină cu caracter îngeresc a viețuirii înduhovnicite, demne de grădina Raiului. Muntele Sfânt înseamnă, de fapt, Muntele Sfinților, al bărba-ților ca îngerii, călugări cuvioși statorniciți prin credință și prin har sub apărarea nemijlocită a pururea-Fecioarei Maria, anume în acel loc în care (nu din misoginism, ci din adevărată iubire duhovnicească) femeile au fost oprite de a mai păși: tocmai pentru a nu zădărnici lucrarea de mântuire și de curățire a nici unui rugător pentru lume. Maica Domnului este Cea care le aduce aminte monahilor că au fost născuți de femei, că au câte o mamă de la sânii căreia au supt, că – deși s-au lepădat de lume și de trup – trebuie totuși să le prețuiască și să le respecte, că se cuvine a se ruga mai ales pentru ele, pentru cele ce le-au dat viață și i-au crescut spre a fi vase vrednice ale Duhului lui Dumnezeu.

Acest hotar cu rost de stăvilire spirituală provine din cele mai vechi timpuri ale Athosului monahal. Chiar Sfântul Athanasie s-a înspăimântat atunci când s-a întâlnit pe cărările Muntelui cu Maica Domnului, neștiind că este chiar Ocrotitoarea locului. „Ce cauți tu, femeie fiind, în Grădina Maicii lui Dumnezeu?!” se zice că ar fi între-bat-O. Iar Ea i-a răspuns cu blândețe: „Știu că ești necăjit pentru că n-ai apă; dar lovește cu toiagul în stânca aceasta, ca să cunoști că te afli cu adevărat întru Grădina mea!”… și până astăzi țâșnește de acolo izvor de apă dulce, numit „La Agheazmă”, din care toți monahii beau spre potolirea setei.

Pe lângă astfel de daruri duhovnicești, în Sfântul Munte mai sunt și miile de morminte ale sfinților necunoscuți de către oameni, ce s-au făcut una cu trupul de pământ al Muntelui. Numai la cei români dacă ar fi să ne gândim – începând cu cei dintâi monahi sosiți pe la începutul veacului al optsprezecelea din Mânăstirile Neamț, Cernica și Căldărușani, ca și cei din mânăstirile basarabene, așa precum iero-monahul Macarie, slujitorul Paraclisului „Sfântul Ioan Botezătorul” din Vigla anului 1750, sau monahul moldovean Daniil, sosit la Schitul Lacu pe la 1760, Cuviosul Iustin Vlahul cu cei doi ucenici ai săi, Patapie și Grigorie – ale căror rugăciuni au scăpat în 1800 Marea Lavră de invazia lăcustelor, ca și marii ctitori ai Schitului Prodromu dintre anii 1857 și 1866, Cuvioșii Nifon Ionescu și Nectarie Crețu, al căror ucenic, Irinarh Șișman, a lăsat zestre culturii naționale monumentala operă de istorie, caligrafie și artă miniaturală în douăzeci de volume,

19

„Istoria Sfântului Munte Athos și a mânăstirilor lui”, scrisă între anii 1898 și 1916, însumând peste zece mii de pagini. Aceasta fără să mai pomenim de Sfântul Antipa de la Calapodești ori de ucenicii Sfin-ților Nicodim și Paisie, sau de frații basarabeni numiți Voroticenii, Cuvioșii Ghervasie, Sava și Calinic Sultanul, însoțiți de nepotul lor, Theodosie Soroceanu, reîntemeietorii de la 1868 ai Chiliei „Sfântul Apostol Ioan Teologul” din Provata (precum și ai Schitului închinat aceluiași Apostol al iubirii dumnezeiești de lângă Vlădicenii Iașilor), de starețul Dometian Cristea sau de starețul Ghedeon Georgescu. Și cine dintre iubitorii Muntelui nu a auzit măcar o dată de numele cuvioșilor contemporani Dometie Trihenea, Dionisie de la Colciu, Ioan Guțu, Trifon Românul, Chiril Șaramet, Veniamin Popa, Nectarie Pintilie, Petroniu Tănase, Macarie Tănase, Serafim Văduva, Iulian Lazăr, Iustinian Stoica sau Isidor de la Schitul Lacu?…

Cât despre daniile și ctitoriile și răscumpărările făcute sfintelor locașuri athonite de-a lungul veacurilor de către Domnii, Doamnele și marii dregători ai Țărilor Române – cine ar putea aduce cu adevărat vrednic cuvânt de laudă dărniciei, credinței și generozității lui Vlaicu Vodă, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Petru Rareș cu doamna sa Elena, Vlad Ciobanul, Alexandru Lăpușneanu cu doamna sa Ruxandra, Neagoe Basarab și Petru Neagoe, Matei Basarab, Mihai Viteazul, Vasile Lupu, Ieremia Movilă, Dabija Vodă, Constantin Brâncoveanu, Antioh Cantemir, Șerban Cantacuzino, Nicolae și Constantin Mavrocordat, ori Constantin Racoviță și Grigore Ghica – sau tuturor celorlalți?! Ori viețuitorilor din cele aproape o sută cincizeci de mânăstiri închinate Sfântului Munte Athos de-a lungul veacurilor din cuprinsul pământului românesc?!… Desigur, unii au fost deja recunoscuți ca Sfinți pentru credința lor ortodoxă și pentru viața lor cu adevărat plină de har și fapte bune; alții, probabil vor urma. Poate că multe nume de români vrednici de cinstire nu vor fi fost trecute în sinaxarele aghiorite – dar sigur se regăsesc în Cartea Vieții dintru împărăția Domnului Dumnezeu, ori pe omoforul Preacuratei Fecioare Maria, Stareța Sfântului Munte și mama spirituală a tuturor nevoitorilor din el.

Poate că de aceea la Sfântul Munte soarele este parcă mai cald, mai blând și mai prietenos; iar luna parcă este mai mare, mai frumoasă și mai luminoasă - ține loc de felinar rugătorilor dintru pustiul nopților de iarnă, și loc de lampă pentru cetitul psalmilor în nopțile de vară. Lumina ei ne amintește de dragostea lui Dumnezeu pentru zidirea Sa

20

întreagă: ca lumea să nu stea în întuneric „a făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopții, şi stelele” (Fac. 1,16); „atunci când stelele dimineții cântau laolaltă, toți îngerii lui Dumne-zeu Mă sărbătoreau”(Iov 38,7). Iar stelele au rostul de a ține isonul liniștii aghiorite, și de a dărui întreaga frumusețe și candoare priviri-lor nevoitorilor ce caută spre cer cu dor de Dumnezeu. Zic bătrânii că fiecare om are o stea a lui, și că – atunci când omul moare – cade din cer și steaua sa. La Athos, însă, cerul este mult mai înstelat, pentru că aici – atunci când unui alt nevoitor i se sfârșește urcușul cel duhovnicesc spre Cer, Dumnezeu mai aprinde o stea pe bolta Bisericii Lui – „căci stea de stea se deosebeşte în strălucire” (1Cor. 15,41). Pentru că Domnul Dumnezeu voiește să fim veșnic oameni de lumină, „fii ai Luminii”(In. 12,36), plini de harul luminos și cald și blând și sfânt al Duhului Său Bun. Athosul ne poate oferi și nouă, celor de azi, acest dar unic. Căci Muntele e centrul spiritual contemplativ al Pământu-lui, adevărată „antecameră a Învierii”; acolo înviezi mai întâi cu sufletul și cu simțirea, pentru ca să vii pregătit la Învierea cea de obște, la vremea celei de-a doua veniri a lui Hristos „cu putere și cu slavă multă” (Lc. 21,27): „când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu - cei ce vor auzi, vor învia!”(In. 5,25).

Sfinții nu mor, ei merg în lumină, de aceea și trupurile lor devin moaște sfinte – „oasele cele smerite” (Ps. 50,9). Pentru că țelul lor suprem a fost cuprins între aceste două rugăciuni: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine!” (Ps. 50,12) și „Duhul Tău Cel Bun să mă povățuiască la pământul dreptății!” (Ps. 142,10). În om inima trebuie să-i fie pământ al dreptății, tot așa cum Athosul – cinstit și păzit precum predania bătrânilor ne învață – este cu adevărat „pământ al dreptății”. Așadar nu atât ca loc geografic, ori istoric sau cultural, cât mai ales în plan duhovnicesc, Sfântul Munte reprezintă emblema adevărului mântuitor al lui Hristos. Pentru că aici s-au nevoit acei sfinți nenumărați care păzesc din Cer până astăzi lumea întreagă și pe creștinii din cuprinsul ei, ferindu-i de războaie și întorcând mânia dreptății lui Dumnezeu de la cei păcătoși, pentru a nu fi pedepsiți ci a dobândi vreme de pocăință. Sub acoperământul Maicii Domnului au crescut și Grigorie Palama și Nicodim Aghioritul, și Ioan Rusul și Efrem cel Nou, și David cel Bătrân și Sfântul Patapie, și Nectarie de Eghina și Iacob Tsalikis, și Arsenie Capadocianul și Hagi Gheorghe și Paisie Aghioritul, precum și mulți alți sfinți care au doborât pentru

21

totdeauna zeii drăcești din Pantheonul păgânesc al tuturor supersti-țiilor și miturilor elinești, dăruind lumii rugăciunile lor sfinte, faptele lor minunate și învățăturile cele de Dumnezeu insuflate și mărturisi-toare. Prin ei, întreg poporul elen se poate mândri că deține cea mai de preț comoară a creștinătății aflată în afara granițelor geografice ale Țării Sfinte, după Mormântul lui Hristos, Peștera din Bethlehem și Lemnul Crucii lui Hristos – Muntele Athos, Capitala Ortodoxiei universale, Sigiliul sfințeniei lui Dumnezeu pe pământ, întruchipat atât de moaștele tuturor Sfinților pe care le adăpostește, cât mai ales de Icoanele făcătoare-de-minuni ale Preasfintei Fecioare: Antifonitria, Axion Estin, Cucuzelița, Eleovritisa, Epakousa, Esfagmeni, Fovera Prostasia, Galactotropusa, Gherontisa, Gorgoepikos, Glicofilusa, Hodighitria, Ktitorisa Vimatarisa, Milovrlitisa și Mireleou, Iconomisa, Paramithia, Panthanasa, Paleologhina, Proangelomeni, Prodromița, Pirovolitisa, Portaitisa, Trihirusa și Lakuschitiotisa – acestea sunt averea de neprețuit a Ortodoxiei. Împreună cu toate celelalte sfinte odoare ale așezămintelor athonite sunt pavăza de foc dumnezeiesc ce apără Sfântul Munte de orice primejdie văzută și nevăzută. Acest uriaș laborator al îndumnezeirii omului și lumii prin Duhul Sfânt dat lumii prin Jertfa lui Hristos, rămâne deplina confirmare a faptului că Dumnezeu există și că până la sfârșitul lumii va lucra mântuire în tot pământul prin sfinții Săi: „Minunat este Dumnezeu întru sfinții Lui, Dumnezeul lui Israel” (Ps. 67,36), veșnic ținându-Și făgăduința încredințată oamenilor: „căci n-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea” (In. 12,47), căci „se va propovădui această Evan-ghelie a împărăției în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul” (Mt. 24,14).

Se poate spune că Muntele Athos este Evanghelia vie a lui Dumnezeu pe pământ și că, până nu va fi cunoscută și cinstită de toată făptura, Dumnezeu nu va sfârși istoria lumii. Căci El nu dorește ca lumea să rămână întru întuneric, ci „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1Tim. 2,4). Toate acestea reprezintă tot atâtea argumente pentru ca rodul ostenelilor cărturărești ale părintelui Vichentie Nechifor, această lucrare închi-nată Sfântului Munte Athos, plină de detalii și informații istorice, geografice, culturale și spirituale, să ajungă la cunoștința credincioși-lor români ortodocși de pretutindeni, pentru a prețui cum se cuvine valorile pe care le-am primit de la Dumnezeu prin Sfinții Săi ce I-au urmat întru osteneli și pătimiri, împlinind îndemnul lui Hristos –

22

„Luați jugul Meu asupra voastră şi învățați-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veți găsi odihnă sufletelor voastre, căci jugul Meu este bun și povara Mea este ușoară” (Mt. 11, 29-30).

Fie ca Bunul Dumnezeu și Preacurata Fecioară Maria să primească și să binecuvinteze dragostea cu care a fost plinită această osteneală duhovnicească, ca semn de aleasă prețuire și recunoștință față de memoria înaintașilor noștri ce au slujit cu râvnă sfântă la păstrarea și înfrumusețarea existenței Muntelui lui Dumnezeu, acolo unde cultura și credința românească alcătuiesc sfântă icoană în fresca veșniciei divine, pictată pe pământ ca și în ceruri, de-a lungul istoriei universale ca și în Cartea Vieții de la Sfântul Dumnezeu.

Părintele CalistratMânăstirea Vlădiceni, Iași

La Praznicul Sfintei Marii Mucenițe Ecaterinași al Sfântului Mare Mucenic Mercurie,

anul Domnului 2014, noiembrie 25

23

CUVÂNT îNAINTE

„Unde este duhul lui Dumnezeu acolo este şi adevărata libertate a omului” îmi spunea mereu un călugăr athonit citând din Apostolul neamurilor. Deoarece libertatea în duhul adevărului nu poate fi găsită decât în locuri binecuvântate de Dumnezeu, iar Athosul – „Grădina Maicii Domnului” – este unul dintre ele, am căutat prin prezenta lucrare să găsesc cheia de la „portița cea strâmtă”, dar şi răspunsul la o întrebare ce revine în mod constant în mintea fiecărui pelerin care ajunge aici: „De ce nu au şi românii o mănăstire a lor, care ar putea să le dea dreptul de a-şi afirma demnitatea națională după sute de ani de danii şi ajutoare pentru susținerea acestei coloane vertebrale a Ortodoxiei, de a-şi susține drepturile în Sfânta Chinotită?”

În documentarea făcută pentru lucrarea de licență şi ulterior pentru cea de disertație, care stă la baza acestei cărți, am urmărit ca pe un fir roşu modul în care a evoluat statutul juridico-canonic al românilor de la începutul prezenței lor în Sfântul Munte şi până astăzi, prezență certificată prin izvoare şi documente istorice (în măsura în care am avut acces la ele!). De asemenea, prin discuțiile purtate cu bătrânii buni şi înțelepți din aşezămintele româneşti, cu pelerinii şi cu specialiştii pe care Duhul Sfânt mi i-a scos în cale şi ne-au oferit sprijinul lor dezinteresat, în documentarea făcută la bibliotecile şi arhivele unde am putut intra, am încercat să găsesc răspuns la marea întrebare. Cât am reuşit, va concluziona bunul cititor.

Dar mai mult decât această întrebare al cărei răspuns îl va găsi fiecare, am avut bucuria, pe care cred că o simte fiecare după o şedere de mai scurtă sau de mai lungă durată în Athos, de a simți ce înseamnă puterea rugăciunii, adevărata smerenie şi dragostea de aproapele, prezența harului divin în toți şi în toate. Am putut descoperi câteva mari adevăruri ale monahismului athonit, modul de organizare şi desfăşurare a vieții de obşte, dar şi calea isihastă a celor din chinovii sau din pustia Athonului.

24

Se pot învăța multe lucruri din lecturi sau din alte surse de infor-mare, dar intrând în atmosfera de acolo, mai important decât orice este de-ați însuși ceva din smerenia monahilor de aici, starea lor de rugăciune, și pe cât posibil primii pași în practicarea rugăciunii lui Iisus. Însă acest lucru nu poate fi atins decât dacă ai șansa de a te întâlni cu un călugăr autentic, un avvă! Pentru mine, providențială a fost întâl-nirea cu părintele Iulian Lazăr, duhovnicul de la Schitul Prodromu. Trebuie știut din capul locului că în Sfântul Munte nu se ajunge pentru a face turism religios (în sens lumesc, adică), ci mai degrabă într-un pelerinaj la un loc sfânt, poate unul dintre cele mai autentice, care își merită pe deplin acest nume. Athosul este o călătorie spre sine, spre descoperirea a ceea ce este mai curat în interiorul fiecărui creștin, o întâlnire cu duhul lui Dumnezeu, o călătorie inițiatică. Pelerinajul acesta nu presupune doar o sumă de mănăstiri de văzut pentru călă-torii grăbiți ce vor să ia sfințenie la kilogram prin participarea la două-trei slujbe și vederea sfintelor moaște sau a icoanelor făcătoare de minuni. Athosul se lasă greu descoperit pelerinului grăbit, care nu poate să înțeleagă tăcerea din cuvintele călugarului, să simtă taina adâncă prin comunicarea și comuniunea ce există în acest loc sfânt. Acolo înveți cu adevărat ce este frica de Dumnezeu și poți trăi iubirea lui și pentru tine, cel făcut după chipul și asemănarea Sa, înțelegând în Duhul Sfânt iertarea și iubirea aproapelui.

Am mai vrea să adăugăm câteva cuvinte despre ceea ce numim noi firul roșu al acestei cărți: modul de viață chinovitic și cel idioritmic, care se împletesc în Muntele Athos precum firele mărțișorului. Prin rânduiala pe care a impus-o Sfântul Athanasie Aghioritul înțelegem că el în realitate nu s-a împotrivit niciodată stilului de viață eremitic. El însuși practicase la început modul de viețuire isihast și nu și-a dorit ca acesta să fie privit antagonic celui chinovitic. Chiar a prevăzut și în Testamentul său ca în Marea Lavră – ctitoria sa – să viețuiască cel puțin cinci eremiți care să trăiască în simbioză cu cei din mănăstire, să ducă mai departe o intensă viață ascetică după normele de viețuire isihastă. De altfel, de-a lungul timpului, cele două forme ale monahismului – eremitică și cenobitică – au mai cunoscut perioade tensionate, dar întotdeauna s-a ajuns în cele din urmă la o complementaritate și chiar la o sinteză a lor.

Un moment important în sedimentarea duhovnicească a tradiției monahale în Sfântul Munte se petrece în secolul al XIV-lea, când Sfinții Grigore Palama și Grigorie Sinaitul au pus bazele teologiei isi-haste prin fundamentarea tezelor despre „energiile necreate ale lui

25

Dumnezeu”, despre care vom vorbi pe larg într-o altă lucrare. Despre practicarea rugăciunii lui Iisus am dori să subliniem doar faptul că la început aceasta a fost considerată chiar ca o abatere de la canoa-nele sfinților părinți, neputându-se înțelege ușor substratul ei mistic, profund ortodox.

Specifică ca formă de rugăciune a Părinților pustiei din primele veacuri creștine, percepția ei a fost estompată ulterior și chiar uitată, nemaifiind practicată. Redescoperită de părinții bisericii din veacul al XIV-lea menționați mai sus, rugăciunea isihastă a fost repusă în valoare îndeosebi prin Filocalii și prin scrierile Sfântului Paisie Velicicovschi și Nicodim Aghioritul, iar astăzi este practicată din ce în ce mai des de marii inițiati ai Athosului, fiind considerată cea mai bună cale de îndumnezeire a omului.

În capitolul despre „Chilii și schituri românești în Sfântul Munte” arătăm că istoria Athosului ar fi fost cu totul alta, mult mai săracă, fără prezența și contribuția românească, atât materială, cât și spiritua-lă ca înrâurire duhovnicească de mare valoare. Sprijinul prețios al domnitorilor români, mai ales după căderea Bizanțului (1453), când ajutoarele altor popoare ortodoxe din Balcani au fost diminuate sau au lipsit cu desăvârșire din cauza dominației otomane. Sprijinul fi-nanciar masiv din partea domnitorilor români s-a manifestat, după cum arătăm pe larg în prezenta lucrare, prin acte de ctitorie (conform dreptului medieval) sau diverse acte de milostenie: restaurări de bise-rici ruinate de vreme sau incendii, construirea unor biserici noi și alte dependințe în complexele mănăstirești existente deja, ridicarea de noi chilii, dăruirea unor sate și moșii întinse din țară, iar mai apoi, prin secolele XVII-XIX, închinarea unor biserici și chiar mănăstiri cu veniturile lor, înzestrarea cu podoabe bisericești, candelabre, clopote, cărți de cult cu ferecătura în aur și argint, împodobite cu pietre pre-țioase, veșminte preoțești, alte cărți bisericești și manuscrise de mare valoare.

Concluzia cea mai de preț a prezentei lucrări este aceea că Sfântul Munte se doreşte cu adevărat a fi un exemplu de conviețuire comu-nitară la acest început agitat de secol XXI, de iubire frățească între semeni, depăşind tendința atomizării şi a uniformizării oamenilor, specifică vremurilor pe care le trăim. Membrii comunităților mona-hale, prin exemplul fiecărei obşti, dobândesc pacea lăuntrică, dar şi simfonia cu ceilalți conviețuitori ai Peninsulei. Se doreşte ca fiecare să îşi păstreze propria personalitate, cu toate cele bune ale ei, să ajungă la omorârea sinelui egoist (şi egocentrist!), fără a se cădea în

26

individualismul anticomunitar, distrugător de suflet, întâlnit din ce în ce mai frecvent în societatea globalizată pe care o trăim.

„Să îl iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuți”, dar şi să te rogi pentru el şi chiar pentru vrăjmaşii tăi, să lupți cu ispitele, cu poftele şi căderile proprii şi ale celorlalți, să fii întotdeauna pe calea spre Dumnezeu (după cuvântul Părintelui Arsenie Papacioc), iată doar câteva dintre legile Muntelui Sfânt pentru viețuitorii de aici şi de pre- tutindeni. Toate acestea sunt înfăptuite fără să îți dai seama, cum şi când ajungi să trăieşti acea stare de pace lăuntrică, de har şi grație divină, ce uneşte dintotdeauna pe creştinii adevărați, asemeni viețui-torilor din acest loc binecuvântat de Dumnezeu, numit „Grădina Maicii Domnului”.

Cred că am găsit şi răspunsul, adevăratul considerent pentru care este oprită prezența femeilor tocmai în Grădina Maicii Domnului. Această ciudată normă urmăreşte în esență un efect pozitiv: Athosul este singurul loc în lume unde se mai păstrează, se cinsteşte cu ade-vărat şi se cultivă puritatea fecioriei feminine prin supravenerarea condiției materne, prin evlavia şi cultul deosebit pe care monahul athonit îl acordă Maicii noastre şi Pururea Fecioarei Maria. Ea este un sublim exemplu de sinteză a celor două componente: fecioria, ca şi concretizare a individualității şi frumuseții angelice, şi materni-tatea, ca şi comuniune a creației, sinteză minunat împlinită în Maica Domnului nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Om. Ea este propusă ca model absolut al feminității, ce aspiră spre Iubirea desăvârşită şi spre împlinirea îndumnezeită a omului.

Intrând în acest sanctuar, a cărui suprafață are în km2 cam câte zile sunt într-un an, poți să simți ce înseamnă smerenia, dar şi rugăciunea, înțeleasă ca o „liturghie a minții”, trăită ca o nuntă spirituală plină de bucurie şi iubire sufletească – mireasă pură – pentru mirele Hristos, de la care primeşte daruri (iluminări) şi virtuți (puteri), realizându-se, în final, omul liber şi deplin spiritual, îndumnezeit, păstrându-şi însă propria identitate ca persoană liberă și demnă de acțiunile sale de-a lungul vieții.

Am aflat astfel că Athosul este colțul de rai al trăirii în duh sfânt, într-o dimensiune cerească pe care o simți în fiecare an pe piscul Athonului, la 2033 m, în timpul praznicului „Schimbării la Față a Mântuitorului” din luna august. Fă, Doamne, să avem parte cu toții acum şi în veci de această stare şi de tot Adevărul Tău!

În legătură cu metoda urmată pentru realizarea prezentei lucrări trebuie făcută precizarea că, existând atâtea lucrări de referință privind

27

importanța şi rolul Sfântului Munte pentru Ortodoxie, mi-a fost destul de greu să parcurg toată documentarea în mod exhaustiv, aşa că am recurs la aplicarea metodei „per pedes apostolorum”, adică am par-curs pe jos drumul spre toate cele 20 de mănăstiri și 12 schituri, pe la colibe și chilii în căutarea urmelor românești la Athos.

Lucrarea este structurată în cinci capitole, astfel că, după un prim capitol privind cadrul geografic şi natural, am încercat să înfățişam o retrospectivă istorică cu aplecare mai deosebită asupra prezenței românilor în Athos. Apoi, în cel de-al doilea capitol, în care am arătat evoluția așezămintelor monahale din Sfântul Munte, am subliniat caracterul interortodox al acestuia, prezentând modul în care au fost întemeiate așezămintele monahale de aici în lumina izvoarelor isto-rice, modul de viață canonic și conducerea istorică a mănăstirilor, schiturilor și chiliilor, conform normelor tipiconale. În cel de-al trei- lea capitol se face vorbire de cadrul juridic general, organizarea juridico-canonică a Sfântului Munte, relațiile acestuia cu Biserica și statul, despre mănăstirile și monahii din Sfântul Munte, despre dife-rența dintre cele două moduri de viețuire: chinovitică și idioritmică. Tot aici am trecut în revistă și organizarea internă a schiturilor, chilii-lor, chatismelor, colibelor pustnicești și, bineînțeles, a mănăstirilor, conform Chartei Statutare a Sfântului Munte din 1978, în vigoare şi astăzi.

În cel de-al patrulea și cel mai consistent capitol am vorbit pe larg despre așezămintele românești în Sfântul Munte, căutând argumente la întrebarea: „de ce nu avem şi noi românii o mănăstire în Sfântul Munte?” Răspunsul nu poate fi greu de găsit dacă privim în istorie fără prejudecăți!

Capitolul al V-lea conține mărturii istoriografice din așezămintele românești, cu prezentarea a două figuri reprezentative ale românilor din Sfântul Munte: schimonahul Nectarie Crețu, cunoscut ca şi „privi-ghetoarea Sfântului Munte”, mare protopsalt și autor de cântări bise-ricești, și schimonahul Irinarh Șișman, autorul monumentalei Istorii a Sfântului Munte în 12 volume din Biblioteca Schitului Prodromu.

La sfârşit am adăugat trei anexe pe care le-am considerat a fi nece-sare a le încadra în acest volum: în prima se face vorbire despre o mică parte a cărților și manuscriselor românești de la Prodromu, studiate cu mult sârg și competentă dăruire de către vrednicul cărturar de la Mănăstirea Bistrița-Vâlcea, arhimandritul Veniamin Micle, cu a cărui bunăvoință și binecuvântare le-am publicat aici1 și căruia îi aduc pioase mulțumiri. Sfaturile și rugăciunile sfinției sale mi-au fost de mare ajutor în pregătirea prezentului material.

28

În cea de a doua anexă2, am făcut o trecere în revistă a contribu-țiilor şi daniilor româneşti ce se regăsesc în documente aflate în di-verse locuri din Sfântul Munte, începând de la biblioteca Protaton din Kareias și continuând cu toate celelalte douăzeci de mănăstiri și 12 schituri.

În cea de a treia anexă am înfățișat câteva chipuri de călugări îmbunătățiți și sihaștri români care au făcut istorie în Muntele Sfânt prin înalta lor trăire duhovnicească.

Având credința că această lucrare vine în întâmpinarea nevoii de informare a cititorilor, dar și a exigențelor unui public cât mai divers, ne exprimăm recunoștința față de toți cei care ne-au îndrumat și ne-au ajutat la întocmirea acestui volum. În primul rând, mulțumim cadrelor Universității „Al. Cuza” din Iași, în frunte cu decanul Facultății de Istorie, Prof. Univ. Dr. Petronel Zahariuc şi cercetătorul Dr. Sorin Iftimi, prodecanului de la Facultatea de Teologie din Constanța Pr. Prof. Dr. Nichita Runcan, Pr. Prof. Dr. Ion Moldovean de la Facultatea de Teologie „Patriarhul Iustinian” din București, a cărui valoroasă lucrare despre Sfântul Munte ne-a fost de mare ajutor.

De asemenea, mulțumim ÎPS Mitropolit Andrei, cu a cărui bine-cuvântare am plecat în anul 2009 în documentare la Sfântul Munte Athos.

Tuturor celor care ne-au ajutat cu discreție şi pe care nu-i putem aminti nominal din pricina mulțimii lor, rugăm pe Bunul Dumnezeu să le răsplătească după bunăvoința inimii lor.

29

CAP. I.

CADRUL GEOGRAFIC, ISTORIC ºI CULTURAL

I.1. Coordonate geografice

Dintre marile peninsule mediteraneene, Grecia pare a fi cea mai săracă. Solul ei sterp, capriciile climei, nu sunt prielnice pentru

agricultură. Dar chiar în acest aspect nefavorabil vieții, în această nenorocire funciară, grecii au reuşit de-a lungul istoriei să găsească o salvare, căci ea nu le îngăduie să dormiteze într-o viață plină de înlesniri. Aşezați de istorie pe un sol ingrat, ei au muncit din greu pentru a pune în valoare fiecare palmă de pământ fertil, defrişând pădurea, acoperind cu terase coastele deluroase şi cele stâncoase ale munților3. Aceasta este şi caracteristica fundamentală a viețuitorilor din mănăstirile athonite.

Sfântul Munte al Athosului este o peninsulă legată de acest pă-mânt al Greciei în partea dinspre miazăzi, având în celelalte trei părți ieşire la Marea Egee. Lungimea Sfântului Munte este de aproximativ 60 de km, în timp ce lățimea variază între 12 şi 18 km. Altitudinea vârfului Athosului este de 2033 m. Suprafața peninsulei este de cca. 365 km pătrați.

Trăsătura cea mai caracteristică a acestei extreme înaintări a Balca-nilor în Marea Egee şi Mediterană este predominanța munților, care acoperă 85% din suprafața solului. Marea este prezentă pretutindeni, pătrunzând adânc în uscat, care se termină cel mai adesea prin faleze, ce adăpostesc nenumărate porturi. Ea constituie adevărata cale de comunicație, deoarece compartimentarea solului face ca legăturile terestre să fie anevoioase. Pe de altă parte, întreaga Eladă e înconju-rată de insule ale căror creste sunt veritabile repere pentru navigație, iar micile porturi adăpostesc pitoreşti locuri ospitaliere pentru navi-gatori. Trebuie menționat şi faptul că, în această zonă, marea este plină de primejdii, brăzdată de valuri năprasnice în anotimpurile reci,

30

măturată de vânturi de la miazănoapte în timpul verii, descumpănind mereu marinarii prin subitele ei accese de mânie.

Clima Greciei este, în general, mediteraneană, iar în unele regiuni, precum Muntele Athos, clima este temperat-continentală, datorită structurii muntoase a solului. Acolo iernile sunt aspre şi verile deo-sebit de călduroase. Astfel, dacă la Atena temperatura variază în timpul anului, în medie, între 12 şi 38 de grade, în Athos putem întâlni temperaturi între –2 şi +42 de grade, dar căldura este mai su-portabilă, din pricina vânturilor eleosiene şi prezenței mării, cu briza ei binefăcătoare.

Versantul ionian al Greciei continentale este acoperit de întinse păduri de stejar până la 1200 m altitudine, iar mai sus, de păduri de fagi, pini şi brazi. Pe înălțimile Peloponezului occidental cad ploi abundente, de unde şi bogăția cursurilor de apă. La est de Munții Pindului, numai munții cei înalți se bucură de precipitații în luna mai, destul de bogate de altfel, iar Muntele Olimp este acoperit de brazi şi castani. În schimb, coamele Athosului sunt înzăpezite până în luna mai, la fel ca şi cele ale Parnasului.

Regiunile cele mai joase ale Greciei cunosc în sezonul cald o lungă şi neîndurătoare perioadă de secetă, ca şi cea mai mare parte a peninsulei Athos. Practic, în anotimpul cald, nu plouă niciodată.

Vânturile contribuie şi ele la asprimea climei. Vara, presiunea scăzută a Mediteranei aspiră aerul Peninsulei Balcanice, făcând loc vânturilor de nord, care devastează zonele de câmpie şi mătură Marea Egee, alternând adesea cu răbufnirile arzătoare a vânturilor sirocco de proveniență africană. Iarna se manifestă prin violente rafale de vânt, care răcesc brusc atmosfera.

Câmpiile Greciei sunt înguste, iar caracterul excesiv al climei nu este prielnic agriculturii. În peninsula Athos, această îndeletnicire este practicată foarte puțin, din cauza solurilor pietroase, aşa că se găsesc doar culturi de viță-de-vie şi măslini, dispuse pe terase, sporadice datorită puținătății locurilor mai drepte. Pentru aceasta, s-a procedat de-a lungul sutelor de ani la terasarea muntelui sau a locurilor mai aşezate din zona litorală.

Athosul se identifică cu toți „Munții lui Dumnezeu” în care Cel Preaînalt s-a descoperit oamenilor: Muntele Sion, Muntele Sinai, Carmelul, Muntele Măslinilor şi Golgota. El este asemenea tuturor acestor munți unde „Domnul s-a odihnit întru Sfinții Lui” (ps. 150,1) în „adunare de Dumnezei” (ps. 81,1).

31

„Să nu mor până ce nu văd Athosul” îşi doresc toți călugării ortodocşi. Inspirat este cuvântul unui monah aghiorit, care spune că Muntele Athos este locul unde mulți oameni se pocăiesc şi prin aceasta ei fac mereu: „bucurii în cer după cuvântul Scripturii” (Luca 15,7). Alături de nume precum „Sfântul Munte” şi „Grădina Maicii Domnului”, acest munte poartă şi apelativul de „Muntele Pocăinței”. Uitându-se la Athos, care se înalță falnic spre cer, lucrătorii acestei virtuți sunt îndemnați, în chip firesc, să se străduiască a se ridica tot mai sus pe calea desăvârşirii, adică să atingă idealul pocăinței depline. Athosul este însă şi Muntele „Schimbării la Față”, sărbătoarea cea mai caracteristică a acestui loc binecuvântat.

I.2. Scurt istoric al Sfântului Munte

După relatările lui Tucidide, Plutarh, Homer, Apolloniu şi ale altor autori antici, din timpurile cele mai vechi şi până la

începutul secolului al III-lea î.Hr., au existat în zona Athosului dife-rite orăşele precum Sani, Thysson, Kleinai, Dion ş.a.. Treptat, aceste aşezări au dispărut, fără să putem şti ce s-a întâmplat cu ele4.

După spusele lui Plutarh, arhitectul Stasikrate5 i-a propus lui Alexandru cel Mare, care avea de gând să construiască un oraş în care să-şi imortalizeze faima, să transforme Athosul în monument al lui Alexandru, spre slava măreției macedonene: „ținând în mâna stângă un oraş: mulțimi de oameni, iar în cea dreaptă un râu ce duce la mare”. Dar Alexandru cel Mare n-a acceptat planul, spunându-i acestuia: „Lasă Muntele cum este. E de ajuns că împăratul şi-a eternizat semeția săpând canal printr-însul”. El se referea, fără îndoială, la canalul pe care, în anul 481 î.Hr., Xerxes l-a poruncit inginerului său, Vouvaris, în expediția pe care a pornit-o împotriva Eladei, cu 1200 de corăbii mari6, canal care există şi astăzi, fără a fi fost vreodată umplut cu apă şi folosit, delimitând simbolic peninsula de continent.

Nu se ştie sigur când au venit primii monahi în Sfântul Munte Athos, dar se crede că ar fi venit odată cu Sfântul Apostol Ioan, care o însoțise pe Maica Domnului în călătoria sa spre Athos. Această versiune a legendei locului sugerează că încă de la începuturile erei creştine, au debarcat aici sihaştrii din Asia Mică, poate şi din Efes, unde propovăduia Sfântul Apostol Ioan, şi unde o formă a vieții monahale, contemplative, începuse să se manifeste de timpuriu7.

N-am putea preciza când apar primele elemente ale acestei vieți monahale în Sfântul Munte, dar se pare că ele datează încă din timpul

32

împăratului Constantin cel Mare (306-337 d.Hr.) şi al împăratului Teodosie cel Mic (408-450 d.Hr.)8. Faptul pare a fi verosimil, cu atât mai mult cu cât, în ciuda izolării lui, Athosul nu putea să rămână neinfluențat de puterea cuceritoare a Creştinismului. În acest sens, este semnificativă imaginea simbolică a povestirii Sfântului Grigorie Palama, că la sosirea în Athos a Maicii Domnului, toți idolii s-au prăbuşit cu putere în valurile mării.

Cu toată apropierea lui de vechile centre creştine cu origine apos-tolică, de exemplu Filippi, Tesalonic, Bereea, Troia etc., Athosul nu ne-a păstrat, până la sfârşitul secolului al VIII-lea sau începutul seco-lului al IX–lea, atestări clare ale vieții monahale. Este posibil însă ca ele să se fi pierdut din cauza multelor invazii barbare care s-au succedat prin aceste ținuturi: slavi, avari, bulgari, arabi, ca să nu mai pomenim de pirați, care, începând din secolul al VI-lea şi până în secolul al XIV-lea, roiau în jurul Athosului.

Pe vremea împăratului Teodosie şi a soției sale, Pulheria (adică în jurul anului 395 d.Hr.), este foarte probabil să fi existat deja câteva aşezări monahale, care însă au fost pustiite de barbari9. Mai pe urmă, s-au construit multe aşezăminte, schituri, chilii şi colibe.

Totuşi, arhimandritul Porfirie Uspenski, cel care a scris o monu-mentală istorie a Sfântului Munte, crede că în urma invaziei arabe asupra Macedoniei, dintre anii 670-676 d.Hr., împăratul bizantin Constantin Pogonatul ar fi dat Athosul în seama unor călugări. Iar aceasta ar fi prima dată certă când apar monahi în Muntele Athos10.

Începând cu primele decenii ale secolului al IX-lea, monahismul aghiorit a intrat într-o nouă fază. Athosul îşi dobândeşte caracterul său de ținut exclusiv monahal, cu granițe bine determinate, cu organizare administrativă proprie şi cu capitala la Kareias11. Deja, în acest secol, din Sfântul Munte se profilează o serie de personalități duhovniceşti consemnate în izvoare documentare din arhive.

Primul călugăr vestit care a atras în jurul său mulți adepți în Athos a fost Sfântul Petru Atonitul, despre care unii cred că ar fi trăit la finele secolului al VII-lea (681-734), iar alții cred că a viețuit în secolul al IX-lea. Mai sigură e ultima variantă, căci se pare că el a fost genera-lul bizantin de sub împăratul Teofil (827-842), care, după ce scapă din închisoarea Samara, unde-l aruncase ultimul împărat iconoclast, se retrage în Athos, într-o peşteră de lângă mănăstirea Ivirilor de azi, unde trăieşte 53 de ani în viață aspră, pustnicească şi bogată în minuni. Rătăcindu-se în munte, un vânător oarecare îi descoperă moaştele, pe care le pune în mănăstirea Sfântului Climent de Ivir, întemeiată

33

de acesta. Aşadar, este sigur faptul că pe la jumătatea secolului al IX-lea existau călugări în Athos. Scriitorul bizantin Genesios din secolul al X-lea, iar după el şi Teofan Continuatus, cel care scria cro-nica timpului din porunca lui Constantin Porfirogenetul − relatează că, la restabilirea cultului icoanelor, în 842, erau în Constantinopol o mulțime de călugări purtând pe străzi icoane sfinte; înclinăm a crede că unul dintre conducătorii călugărilor în procesiunea din Bizanț a fost Sfântul Petru Atonitul.

Pe la anul 869, cuviosul Eftimie din Tesalonic vine la Athos şi în-tâlneşte, în jurul istmului Akantic şi în Megali Vigla, pe doi monahi, Petru Atonitul şi Ioan Colovul (Ciuntul)12, stabilit în Athos în anul 867, vestit şi el pentru sfințenia vieții sale. Pilda Colovului a fost urmată şi de alți pustnici, astfel că, în scurt timp, înălțimile munților au fost populate cu sihaştrii şi monahi, râvnitori de viață îngerească, prin post, priveghere şi rugăciune, în liniştea profundă a Sfântului Munte13. În viața Sfântului Eftimie, scrisă de ucenicul său Vasile, se spune că la venirea Sfântului Eftimie în Athos, acesta a întâlnit destui călugări pe la istmul Akantic. Unii scriitori îl şi socotesc pe cuviosul Eftimie al doilea întemeietor al monahismului athonit, după Sfântul Petru Atonitul.

În anul 885, împăratul Vasile Macedoneanul dă un hrisov prin care Ioan Colovul şi ucenicii lui sunt opriți de a-şi trece vitele în sud de Ierissos, Athosul rămânând ca locuință a călugărilor. Hărțuielile dintre coloviți şi athoniți au continuat în întreg secolul al X-lea. Pentru a se curma aceste certuri şi pentru a se unifica într-o instituție monahală puternică, a trebuit să vină aici o personalitate importantă ca Sfântul Atanasie, adevăratul întemeietor a monahismului athonit.

Sfântul Atanasie, după numele său din copilărie Avram, s-a născut la începutul secolului al X-lea, în Trebizonda. Rămas orfan de mic, el a fost crescut de o rudă a sa, un ofițer. În Constantinopol, acesta a cunoscut pe vestitul călugăr Mihail Maleinos, şi pe nepoții lui: generalul Nichifor Focas, mai pe urmă împărat (963-969), şi Leon, mare demnitar imperial, cei care, mai târziu, îl vor ajuta la refacerea monahismului athonit. Atras de viața cuvioasă pe care o ducea Mihail, Atanasie vine şi rămâne în Muntele Chimina, lângă părintele său duhovnicesc, unde se împrieteneşte cu credinciosul general Nichifor Focas, al cărui duhovnic devine în curând. Inițiindu-se îndeajuns în viața monahală, pe care-o lățise în jurul Constantinopolului, marele iconodul Teodor Studitul, Atanasie − care va fi auzit sigur că în Athos mai sunt monahi − a plecat cu un culion (scufie călugărească) a lui

34

Mihail ca binecuvântare şi cu două manuscrise, acesta fiind şi un caligraf distins. El se aşează în chilia pe care i-o rândui-se, la cere-rea lui Nichifor Focas, protosul Ştefan, conducătorul de atunci al Sfântului Munte, cum menționează Atanasie însuşi în primul tipicon14. Atanasie din Trapezunt s-a stabilit la Athos în anul 963, înconjurat de coprovinciali, cărora li s-au adăugat apoi şi alți reprezentanți ai evlaviei din zona asiatică15.

Generalul Nichifor Focas, trimis în expediție contra arabilor din Creta (960-961), îl roagă printr-o scrisoare pe Sfântul Atanasie să-i vină în ajutor prin rugăciune, promițându-i danii pentru a clădi o mănăstire, ca unul ce vrea şi el viața monahală, scârbit fiind de lume. Chiliile mănăstirii au fost gata până la 1 mai 963, când trimisul lui Focas îi aduce Sfântului Atanasie ajutoare bogate, precum şi vestea că generalul Nichifor a ajuns împărat şi s-a căsătorit, urmând ca pe 16 august să fie întronat. Atunci, Atanasie pleacă supărat la Con-stantinopol şi-l mustră că nu şi-a ținut cuvântul de a deveni monah. Cu ajutoare şi mai mari, de la Nichifor şi de la fratele lui Leon, Atanasie clădi Katholiconul (biserica principală), apoi celelalte dependințe. El mai primeşte şi o cutie cu moaşte sfinte şi o bucată din Lemnul Sfânt16.

Numărul monahilor atraşi de personalitatea puternică a Sfântului Atanasie era la început de 80. Sfântul a fost pârât la împărat de către o delegație a celorlalți monahi athoniți, care se aflau acolo înaintea acestuia şi duceau o viață de aspră schimnicie, că le strică orânduielile şi schimbă duhul călugăresc. Atanasie a primit şi de la urmaşul lui Focas, Ion Tzimiskes, multe daruri în moşii, bani, sfinte moaşte, iar numărul monahilor a crescut la 120. Respectul pentru Sfântul Atanasie a crescut şi prin faptul că acesta a fost învrednicit de Dumnezeu să săvârşească multe minuni, cum a fost şi aceea a găsirii apei din locul numit azi „Agheasma”. Atraşi de faima lui Atanasie, vin în Athos o mulțime de monahi. Între ei se distinge boierul georgian Ioane de la curtea regelui David, împreună cu fiul său Eftimie. Mai târziu vine aici şi un văr de-al lui Ioane, Ion Tornikios, un mare general.

Pentru că nu mai încăpeau în Lavră, Ion Eftimie şi Ion Tornikios se retrag la o oarecare depărtare spre nord de Marea Lavră17. Ca intim urmaş al Sfântului Atanasie era desemnat Ioan Ivirul. Printre cele dintâi mănăstiri care se adaugă Lavrei, se înscrie cea a Ivirilor, care îl pomeneşte ca întemeietor şi pe Ioan Tornikos, ivir şi el, şi pe Barasbatze, al cărui nume îi arată obârşia18.

Despre Sfântul Atanasie mai găsim consemnată şi întâmplarea privind moartea sa, survenită cândva între 997 şi 1011. La această din

35

urmă dată este atestat urmaşul său Eustatie. Sfântul Atanasie voia să ridice la cupolă o piatră de boltă a zidurilor, când deodată se prăbuşi cu alți 6 meşteri sub dărâmături. În secolul al XVIII-lea, el este aşezat în rândurile sfinților, iar Marea Lavră adoptă ca hram ziua de 5 iulie, când se prăznuieşte pomenirea Sfântului Atanasie.

După cum am văzut, mai înainte de a veni Atanasie în Athos, exis-tase o viață călugărească, ce avea un pronunțat caracter anahoret. Dar, între zidurile groase ale mănăstirii, cu daniile crescânde ale împăraților şi numărul mare al monahilor, anahoreții nu vedea decât un semn de „îmburghezire” şi de călcare a predaniilor. Biograful lui Eftimie Ivirul spunea despre Atanasie că „zideşte case luxoase, strică vechile tradiții de înfrânare şi parcă schimbă Athosul într-un ținut lumesc, încât a izbucnit o mare ceartă între monahi”. Se cerea intervenția împăratului pentru a se reveni la vechea rânduială. Astfel, Ion Tzimiskes trimite în Athos pe călugărul studit Eftimie, care formulează normele după care se va conduce de acum comunitatea călugărilor. Hotărârile luate de acesta însemnează consacrarea oficială şi extinderea peste întreg Athosul a concepției lui Atanasie. Ele au fost scrise pe piele de țap în anul 970 şi se păstrează încă în arhiva Sfântului Munte, din Karies. Se poate spune că acestea formează primul tipicon al Athosului, codificând modul de viețuire monahală. Potrivit acestui tipicon, călugării sunt de două feluri: cu viață de obşte şi pustnici19.

Epoca de aur a monahismului athonit a avut loc între anii 963 şi 1453, când viața monahală de aici se desfăşura sub directa suprave-ghere şi întreținere a împăraților bizantini20.

Am văzut cum mulți boieri georgieni au întemeiat, încă de pe vremea Lavrei, strălucitoarea „mănăstire a Ivirilor”, în anul 972. În ordine cronologică, înainte de anul 1000, a treia mănăstire înființată este Vatopedu, întemeiată, cu permisiunea Sfântului Atanasie, de către doi frați din Adrianopol. Tot în acea vreme ia ființă şi mănăstirea Filoteu, menționată în anul 992, într-un document al Marii Lavre.

De la începutul secolului al XI-lea datează mănăstirea de lângă istmul Akantic, Esfigmenu. Contemporane mai sunt şi mănăstirile: Dochiariu, Xenofon şi Xiropotam. Ceva mai târziu (dar înainte de 1100), apar mănăstirile Karakalu şi Costamonitu. Pentru a întări autoritatea protosului în Sfântul Munte, împăratul Constantin Monomahul a dat, în anul 1046, un al II-lea tipicon.

În secolul al XII-lea s-au mai înființat o serie de mănăstiri, de această dată de origine slavă: Zografu (1100), Rusikon sau Sfântul Pantelimon (1143) şi Hilandar (1197)21.

36

În urma cuceririi Bizanțului de către latini (1204) , aceştia se aşează în Constantinopol, dar peninsula Chalcidică nu depindea, de acum înainte, de noul împărat, ci de regele italian din Salonic, ce a îngăduit baronilor şi episcopilor săi să îşi clădească castele în fața zidurilor mănăstirilor, care trebuiau să plătească dajdii neobişnuite până atunci. Pe când episcopul catolic de Samaria (Sebastia) exercita drepturi epis-copale la Athos, călugării intransigenți aveau să sufere prigoniri şi închisoare din partea comandantului garnizoanei france, precum călugărul Macarie din „Muntele cel Bun”. În sfârşit, la 1210, după o nouă hotărâre pontificală, o garnizoană latină fu aşezată de împă-ratul Henric în castelul feudal din Morfono, sub un şef care depindea de Salonic. În cele din urmă, Athosul a scăpat însă şi de acesta, cum scăpă de uzurpația catalanului Berenguer d’Entenca. Apoi, după ce în aceste regiuni au fost înfrânți „imperialii” greci din Epir, puterea trecu asupra țarului din Târnovo, Ioan Asan. El încercă să impună supremația mitropolitului bulgar din Salonic, dar se izbi de opoziția călugărilor athoniți22.

În arhivele Sfântului Munte se păstrează o serie de rapoarte în care monahii aghioriți arată cum au fost supuşi la chinuri şi silnicii din partea împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul şi a partidei unioniste, în frunte cu patriarhul Ion Bekkos. „Călugării din Sfântul Munte n-au vrut să primească Unirea cu Biserica Romano-Catolică, pe care partida unionistă o săvârşise în anul 1274, la Lyon. Drept pedeapsă, armata, condusă de împărat şi împreună cu patriarhul, au debarcat în Athos şi, afară de mănăstirile Lavra şi Xiropotam, care îi primiră cu fast deosebit şi cu celebrarea liturghiei cu azimă, celelalte mănăstiri au fost pustiite, iar călugării au fost martirizați”23. Aceste fapte grave, pe care le recunosc chiar publicațiile oficiale romano-catolice, ridicară un val de indignare în întreaga peninsulă a Sfântului Munte Athos. Toate revocările papale nu mai ajută la nimic şi încercările de unire şi supremație ale Vaticanului eşuează. Unirea devine astfel atât de odioasă, iar Vaticanul şi emisarii săi se dovedesc a fi atât de mari duşmani ai călugărilor athoniți, încât papa Honorius al III-lea califică, în 1223, pe aceşti călugări ca „neascultători scaunului Apostolic şi rebeli”. Totuşi, Papa va încerca mereu să pună stăpânire pe Sfântul Munte, ştiind că prin el pune mâna pe una din redutele tari ale Ortodoxiei24. Istoricii catolici neagă veridicitatea acestor fapte, încercând să sugereze că rapoartele din Sfântul Munte confundă fap-tele întâmplate cu invazia celor 6000 de catalani catolici care au prădat Athosul, între anii 1307-130925.

37

Paleologii aduseseră cu ei nu numai trecătoare încercări de unire cu Roma, ci şi legătura cea mai strânsă cu Patriarhia Ecumenică, care, într-adevăr, timp de aproape 200 de ani, supusese Athosul necontenit pentru folosul şi prestigiul imperiului. De la început, după prada aventurierilor catalani, Athosul a fost sacrificat. Actul de la 1312 îl supune autorității „Bisericii celei Mari”26, în această înțelegere dintre împăratul Andronic al II-lea Paleologul şi Patriarhul Nifon I hotă-rându-se ca, de acum încolo, protosul să fie supus numai puterii Patriarhului. Din acest moment, treptat se va instaura în Sfântul Munte rânduiala idioritmică.

În a doua jumătate al secolului al XV-lea, nou înființatele mănăs-tiri Cutlumuş, Pantocrator, Sfântul Pavel, Grigoriu, Simonopetra şi Dionisiu, ca şi Stavronichita − care va apărea doar pe la 1540 − vor completa colegiul celor 20 de mănăstiri care stăpânesc acum întreg Athosul.

Prin idioritmie (stil propriu de viață), treptat, începe să se dimi-nueze importanța a două din voturile călugăreşti, cel al sărăciei şi al ascultării. S-a susținut că idioritmia s-a introdus din cauza vitregiilor vremii (pirați, cruciați). În plus, putem adăuga şi dominația turcească, ce a despuiat mănăstirile de orice venit.

În acest context, starea de lucruri ivită provoacă îngrijorări, de aceea protosul Dometie şi cu Grigorie, egumenul Lavrei, se plâng patriarhului ecumenic Antonie. Acesta dă, în luna mai, un tomos, pe care istoria îl consideră ca al III-lea tipicon al Sfântului Munte. El prevede că toți egumenii mănăstirilor sunt datori a-l cinsti pe protos, plătindu-i, după posibilitățile fiecărei mănăstiri, un tribut anual, acesta urmând a fi folosit în interesele comunității athonite. Ca o întărire a acestui tipicon, împăratul Manuil Paleologul publică, în 1406, un hrisov prin care consfințeşte starea de fapt a idioritmiei. Acesta este socotit ca al IV-lea tipicon, iar prin el călugării sunt învoiți să moşte-nească, să câştige şi să transmită şi altora averea personală câştigată în viața de mănăstire27. Astfel, tipiconul prevedea: „întrucât la monahi se găsesc unele proprietăți, o parte din rentă poate fi înstrăinată, să le folosească în viață, iar la moarte să fie ale mănăstirii”. Cu accentuarea „individualismului” material, idioritmia se încetățeneşte la Sfântul Munte şi în tot Orientul28.

Chiar înainte de căderea Constantinopolului (1453), Sfântul Munte Athos se supune de bunăvoie turcilor. Sultanul Murad al II-lea (1421- 1451) îi acordă unele privilegii: să nu se stabilească mahomedani acolo, să nu aibă acces femeile ş.a.29. După căderea Constantinopolului (1453),

38

Sfântul Munte Athos a stat, mai bine de 500 de ani, sub stăpânire otomană. În urma unei convenții încheiate între conducerea Athosu-lui şi sultan, fiecare mănăstire plătea un bir anual către Poartă şi astfel Sfântul Munte rămânea liber şi practic neocupat de turci. Mai mult, turcii păzeau Athosul şi dădeau voie călugărilor din toate țările ortodoxe să vină şi să se organizeze după propriile canoane. Acest lucru a permis monahismului athonit să reziste sub ocupația otomană şi să prospere, iar în perioada postbizantină, în secolele XV-XIX, grija întreținerii Sfântului Munte şi a plătirii birurilor către Poartă a fost preluată de către cele două țări româneşti, Moldova şi Tara Româ-nească. Fără importantul ajutor material şi moral al țărilor noastre, marile mănăstiri athonite, − care nu mai aveau fonduri să-şi plătească marele bir anual către turci şi nici alte venituri pentru întreținere şi reparații − ar fi dispărut şi, odată cu ele, şi imensul tezaur spiritual şi cultural care se păstrează în Sfântul Munte. Dar grija Proniei Divine a intervenit la timp prin mila Țărilor Române şi a salvat de la pustiire Athosul30.

În urma introducerii idioritmiei, în mănăstiri au început să apară certuri pentru averi şi metoace. Văzând această stare de lucruri, o seamă de egumeni se plâng patriarhului ecumenic Ieremia al II-lea. Acesta trimite pe Silvestru în Athos să îndrepte lucrurile. Astfel, în 1574 apare şi sighilionul dat de către aceştia pentru revenirea la viața de obşte, care formează tipiconul al V-lea. Rezultatul a fost totuşi efemer: încă din anul 1660, conducerea din Karies era încredințată unei comisii de proistameni, care luase în mână administrarea generală a Sfântului Munte în locul vechii instituții a protosului.

Importante pentru viața Sfântului Munte au fost hotărârile aduse în anul 1783 de patriarhul ecumenic Gavriil, hotărâri care formea-ză tipiconul al VI-lea. Acesta, văzând multele peripeții prin care au trecut lăcaşurile athonite, fixează o epitropie din patru membri aleşi dintre delegații celor 20 de mănăstiri. Mănăstirile sunt împărțite în cinci tetrade. Durata Epistasiei e de un an. Ea e organul executiv al comunității, compusă din cei 20 de delegați ai mănăstirilor. Tipiconul mai prevedea oprirea călugărilor de a părăsi Sfântul Munte fără a se justifica în fața Epistasei. Ca rezultat al tipiconului din 1783, unspre-zece mănăstiri revin, în decurs de un secol, la viața de obşte. Celelalte rămân pe mai departe idioritmice31. „O dispoziție nouă – ivită în urma conflictelor greco-ruse de la finele veacului al XIX-lea − este aceea că nu se mai poate înființa pe viitor nici o mănăstire nouă. În acest sens,

39

regulamentul din 1924, azi în vigoare, este doar o compilație după cele dinainte”32.

În anii 1821-1832, Aghion Oros a avut o participare importantă în revoluția națională, „întărind-o economic prin vânzarea şi valorifica-rea prețioaselor comori ce erau păstrate până atunci în mănăstiri”33.

După unirea Principatelor Române (1859) şi după secularizarea ave-rilor mănăstireşti (1863), ajutoarele româneşti în afara hotarelor țării încetează. „În anul 1912, Muntele Athos intră sub tutela şi administra-ția Greciei, eliberându-se astfel de sub protectoratul Turciei, după cinci secole de ocupație; în anul 1923 protectoratul Greciei este recunos-cut de Marile Puteri prin Tratatul de la Londra”34. Foarte interesantă este declarația guvernatorului turc al Athosului care, adresându-se unui ziarist francez, în ajunul eliberării Athosului de către Grecia, în 1912 afirma că: „Sub guvernarea noastră ei s-au bucurat de aceeaşi libertate, chiar de mai multă libertate decât sub împărații bizantini…Cu siguranță ne vor regreta, Monsieur!”. Demnitarul turc avea, în general, multă dreptate. În afara câtorva perioade mai grele, de după războiul grec de independență din 1821, sultanii „au respectat întot-deauna drepturile sfinților din Athos”35.

După Primul Război Mondial, mănăstirilor athonite li s-a recu-noscut autonomia în cadrul statului suveran grec, prin Tratatul de la Sevres, din 1920 (ratificat la Lausanne în 1923). Din punct de vedere spiritual Athosul a rămas sub conducerea Patriarhului ecumenic. Reglementarea administrării Sfântului Munte Athos a fost precizată prin Charta constituţională aprobată de adunarea călugărilor la 10 mai 1924 şi completată prin Decretul guvernului grec din 10 septembrie 1926, care acordau guvernatorului Muntelui Athos puteri administrative.

Guvernul grec a promulgat, la 20 februarie 1969, o nouă legisla-ție cu privire la Muntele Athos, prin care se acorda guvernatorului dreptul de a putea efectua percheziții şi controale înăuntrul mănăs-tirilor, pentru a putea asigura astfel protecția comorilor mănăstirilor, a operelor de artă şi a manuscriselor pe care le dețin mănăstirile36.

Constituția greacă prevedea, cu privire la administrarea Muntelui Athos (art. 122), că Peninsula Athos formează teritoriul Muntelui Athos şi se constituie în conformitate cu vechiul său statut privilegiat, ca parte descentralizată a statului grec a cărui suveranitate asupra acestui teritoriu rămâne intactă. Toți cei ce duc viață monastică în Muntele Athos dobândesc, îndată ce sunt admişi ca novici sau monahi, naționalitate greacă, fără nici un fel de formalitate în plus.

40

Muntele Athos este administrat, în conformitate cu statutul său, de cele 20 de Mănăstiri, între care este împărțită întreaga peninsulă Athos, al cărei sol este inalienabil. Administrația este exercitată prin reprezentanții mănăstirilor care formează Sfânta Comunitate. Este cu desăvârşire interzisă orice modificare a sistemului administrativ sau a numărului de mănăstiri din Muntele Athos. Stabilirea neortodocşi-lor sau a schismaticilor în Muntele Athos este interzisă cu desăvârşire.

Precizarea în detaliu a regimului Muntelui Athos se face prin Charta Constituţională a Muntelui, care este redactată şi votată de cele 20 de mănăstiri, cu colaborarea reprezentantului statului şi ratificată de Patriarhia Ecumenică şi de Camera Deputaților a Statului Grec. Comunitatea monahală de la Munte Athos este aşezată sub supra-vegherea Patriarhiei Ecumenice din punct de vedere spiritual, iar din punct de vedere administrativ sub supravegherea Statului Grec, căruia îi revine în chip executiv menținerea ordinii şi a securității publice.

Puterile menționate ale statului sunt exercitate în limitele Chartei Constituționale a Muntelui printr-un guvernator, ale cărui drepturi şi datorii sunt precizate prin lege. De asemenea, sunt precizate prin lege puterea judiciară, ca şi prerogativele vamale şi fiscale pentru Athos, exercitate de către autoritățile mănăstireşti şi de către Sfânta Comunitate37.

În urma celui de-al II-lea Război Mondial, dificultățile economice prin care trec mănăstirile din Sfântul Munte se fac din ce în ce mai simțite. Aceasta se întâmplă de pe urma faptului că aproape toate proprietățile mănăstireşti din afara peninsulei athonite au fost expro-priate38.

Numărul monahilor a variat de-a lungul secolelor. Astfel la sfâr-şitul secolului al X-lea era de 1000, iar în anul 1020 era de 3000. După 30 de ani, numărul călugărilor era de 6000, numărul aşezămintelor monahale fiind de 180. După căderea Constantinopolului (1453) nu-mărul călugărilor a scăzut la 1500. În anul 1920, numărul călugărilor aflați în evidențe era următorul: ruşi 4800; greci 3900; români 500; bulgari 500; sârbi 150; georgieni 50. Din 1920 până în 1970 numărul călugărilor a scăzut de la 10000 la 1146. În anul 2004 erau 2500 de călugări.

Numărul actual al mănăstirilor este de 20, iar schituri sunt 12. Numărul chiliilor nu se ştie exact deoarece au fost foarte multe părăsite şi s-au dărâmat, fiind estimat la circa 20039.

41

Mănăstirea Iviron (ţărmul lui Kliment) şi icoana făcătoare de minuni „Portarissa”

Peninsula Athos văzută de pe Vârful Athon, la 2033 m

42

Frescă în pridvorul Schitului Prodromu, reprezentând cele 20 de mănăstiri din Athos

43

Luptele Eteriei împotriva turcilor (Bucureşti, 1821)

Cetatea Dâmboviţei - Bucureşti, imagine din epoca medievală

44

Călugăr în rugăciune

Călugăr citind Canoanele

45

CAP. II.

EVOLU|IA A}EZ[MINTELOR MONAHALE DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS

II.1. Caracterul interortodox al Muntelui Athos

Din punct de vedere istoric, începuturile monahismului la Muntele Athos sunt învăluite în legendă. Tradiția fixează

originile vieții monahale la Athos în timpul împăraților Constantin cel Mare (313-337) şi Teodosie (408-434), când se crede că s-au aşezat aici primii călugări.

Cucerirea Palestinei (638) şi a Egiptului (640) de către arabi, a determinat pe unii călugări din aceste țări să se refugieze la Muntele Athos. Disputele şi luptele iconoclaste din secolele al VIII-lea şi al IX-lea au făcut, de asemenea, ca mulți călugări din Imperiul bizantin să se retragă la Athos.

Datorită caracterului multinațional al Imperiului bizantin, precum şi faptului că aşezămintele athonite datează dintr-un timp când creştinii din Răsărit şi din Apus comunicau în credință, s-au aşezat la Muntele Athos şi au viețuit împreună, călugări greci, georgieni, sirieni, ruşi, bulgari, sârbi, români şi într-o vreme, latini din Occident (benedictini, amalfieni).

Astfel, în curgerea veacurilor, populația monahală a Athosului a sporit mereu, fiind alcătuită nu numai din reprezentanți ai popoarelor din cuprinsul Imperiului bizantin, ci şi din cei ai popoarelor creştine din afara acestui Imperiu. Cu toată oscilația lor numerică, monahi de diferite neamuri n-au lipsit niciodată de la Sfântul Munte, atât în vremea Imperiului bizantin, cât şi de atunci şi până astăzi. Orice discriminări şi deosebiri naționale au fost întotdeauna interzise, Sfântul Munte având prin excelență un caracter panortodox. Stăpânirile politice succesive asupra Athosului (bizantină, latină, bulgară, sârbă, otomană) au lăsat neatins acest caracter şi nici o măsură dinăuntru sau din afară n-a oprit pe călugări, indiferent de naționalitate, să vină la Athos şi să

46

aibă aşezări monahale dobândite ca proprietăți, să slujească şi să scrie în limba proprie, să păstreze legături cu Biserica şi neamul lor.

Sfântul Munte a devenit centrul monahal multinațional şi inter-național nu numai prin populația lui, ci şi prin grija şi contribuția popoarelor şi Patriarhiilor Ortodoxe pentru ridicarea şi întreținerea aşezămintelor athonite, având acest caracter panortodox, sau mai bine zis caracter ortodox ecumenic, care este o trăsătură proprie şi necesară Sfântului Munte, datorită căreia a putut să se afirme şi să dăinuie până acum, depăşind perioadele de criză ale elenismului bizantin şi post bizantin. Aşadar, caracterul interortodox al Sfântului Munte nu se poate contesta şi nici desființa deoarece este strâns legat de natura Ortodoxiei şi de specificul monahismului athonit.

II.2. Întemeierea aşezămintelor monahale

Călugării de la Athos au viețuit la început izolat, apoi s-au grupat treptat în jurul unui avvă (călugăr mai în vârstă) şi au

întemeiat primele aşezări monahale sub formă de mici sihăstrii, cu viață anahoretică şi eremitică.

Primele aşezări mănăstireşti de la Muntele Athos datează din secolul al X-lea. Cea mai veche mănăstire este Marea Lavră, întemeiată de Sfântul Atanasie Athonitul (930-1004), în anul 963, sub împăratul Nichifor Focas. Contemporan cu el a fost Sfântul Pavel Athonitul, care a ridicat mănăstirea Sfântul Pavel. Tot din vremea Sfântul Atanasie datează şi mănăstirea Iviron, a georgienilor sau gruzinilor, zidită la anul 972. Celelalte mănăstiri au fost înălțate ulterior, după modelul Marei Lavre, între secolele X şi XIV.

Unele dintre aceste aşezări monahale au dobândit cu timpul titlu de „mănăstiri mari” sau „principale”, grupând în jurul lor numeroase alte aşezări mai mici, numite schituri, chilii, colibe, catisme, mondrii, titlu de „mănăstire mare” atrăgând după sine şi unele drepturi şi înlesniri.

În decursul vremii, numărul mănăstirilor mari a variat după îm-prejurări, evenimente şi influențe politice. Unele dintre mănăstirile vechi s-au desființat, au dispărut sau au fost asimilate de altele mai noi. Deşi nu se ştie precis câte mănăstiri vor fi fost la Muntele Athos pe vremea Sfântul Atanasie, se pare că numărul lor era destul de mare, pentru că primul Tipicon (972), ce stabilea normele de conviețuire athonită, a fost semnat, pe lângă Atanasie, de încă 44 egumeni şi alți monahi, 59 în total. Aceasta înseamnă că au existat cel puțin 45 de

47

mănăstiri. Tipiconul II (1046) cuprinde însemnarea că pentru alcătuirea lui s-au adunat în Marea Lavră, egumenii a peste 180 de mănăstiri! Pentru veacul al XIII-lea se cunosc 100 de mănăstiri. Mai târziu, la 1394, preambulul Tipiconului III aminteşte doar 25, pentru că în veacurile XV şi XVI ele să scadă la 19 şi abia la 1545 numărul mănăstirilor mari să se ridice la 20. Acelaşi număr de mănăstiri îl găsim şi în Tipiconul de la 1783 şi de atunci încoace încontinuu. Tradiția şi documentele nu pledează prin urmare pentru menținerea neştribită a numărului de „mănăstiri mari” la Athos, cu anumite drepturi şi prerogative. Nici un tipicon, hrisov imperial, ori sighilion patriarhal cunoscut nu fixează şi nu limitează pentru totdeauna numărul mănăstirilor, o astfel de delimitare nefiind întemeiată pe un drept real, ci, dimpotrivă, firesc este ca numărul mănăstirilor să poată creşte sau scădea în viitor, aşa cum a fost şi în trecut.

Mănăstirile mari, sau principale, au dobândit o ordine ierarhică respectată riguros. Unele au devenit „foarte mari” (Lavra şi Vatoped), altele „mari” (Iviron, Dionisiu), iar celelalte „mici”. Anumite privi-legii şi drepturi ilustrează această deosebire în sânul lor. Se ştie că ordinea ierarhică a mănăstirilor mari a variat şi ea în decursul timpului. Cea dintâi ierarhizare cunoscută este cea făcută prin Tipiconul III (1394), desigur, pe baza unei tradiții athonite, iar ordinea socotită azi definitivă a început a se fixa în veacul al XVI-lea, la 1574. De la o ierarhizare la alta s-au făcut schimbări în ordinea mănăstirilor, ceea ce arată caracterul relativ şi convențional al ierarhiei lor.

În prezent la Athos sunt 20 de mănăstiri „principale” sau „suverane”, cărora le aparține teritoriul şi conducerea Muntelui Athos. Dintre acestea, 17 sunt greceşti şi câte una rusească, sârbească şi bulgărească. Suprafața Athosului este repartizată în 20 de părți, inegale ca întindere, după numărul mănăstirilor principale. Marea Lavră are cea mai întinsă suprafață din Muntele Athos. Fiecare mănăstire dispune liber de suprafața de teren care-i revine, administrând-o după propriile principii.

În afara celor 20 de mănăstiri principale, în Athos sunt şi 8 schituri, dintre care 3 ruseşti, 2 greceşti, 2 româneşti şi unul bulgăresc.

Pe lângă mănăstiri şi schituri, în Athos se mai află şi cca 200 de chilii − care au doi, trei sau mai mulți monahi − răspândite pe tot muntele. Unele dintre aceste chilii au paraclis, au şi câte 10-20 de camere, fiind adevărate schituri, cu livezi şi teren arabil în jurul lor. O mare parte dintre ele sunt astăzi pustii.

48

În Athos se mai află şi multe colibe, precum şi vreo câteva mici sihăstrii, în majoritate greceşti, unde s-au retras călugării iubitori de isihie.

Schiturile, chiliile, colibele şi celelalte aşezări monahale, în număr de peste 700, stau sub controlul şi administrația mănăstirilor pe teritoriul cărora se află. Ele nu dispun liber de averea lor şi nici nu participă la conducerea Sfântului Munte. Raporturile jurisdicționale dintre mănăstirile principale şi celelalte aşezări monahale, considerate dependențe ale lor, sunt despotice, iar cele relative la proprietate au la bază o concepție medievală, exprimată prin adevărate contracte embaticare de vânzare-cumpărare, care face dintr-o chilie sau colibă o anexă a mănăstirii, un obiect pe care aceasta îl poate negocia la nesfârşit.

II.3. Modul de viaţă canonic

La început, călugării athoniți au viețuit, în majoritatea lor, după stilul idioritmic (viață de sine). Stilul chinovial (viața de obşte)

a fost introdus la Athos de Sfântul Atanasie, care l-a impus în sânul Lavrei sale, fiind apoi acceptat, alături de cel idioritmic, şi de alți călugări athoniți. Cele două stiluri de viață idioritmic şi chinovial, cu vremea au dus la dispute între monahi, determinând autoritatea laică şi cea bisericească să intervină cu unele reglementări, numite Tipicoane. De la anul 972 şi până la 1911 se cunosc opt tipicoane date de diferiți împărați şi patriarhi.

De la primul Tipicon (972), când a fost acceptat, stilul chinovial s-a afirmat tot mai mult, devenind preponderent şi menținându-se până la anul 1394, când, prin Tipiconul III s-au creat posibilități de dezvoltare a stilului idioritmic, pe care l-a favorizat apoi şi Tipiconul IV (1406), întrucât de la această dată el devine preponderent. Această situație a durat până la 1783, când, prin Tipiconul VI, stilul chinovial a fost din nou impus respectului comunității athonite, într-un fel care i-a asigurat întâietatea de atunci încoace, aşa încât el este şi acum practicat în toate cele 20 de mănăstiri existente. Regulamentele care astăzi sunt în vigoare nu îngăduie transformarea din stilul chinovitic în stil idioritmic, în timp ce idioritmia poate trece în chinovie, dacă aceasta este cerută de toți monahii respectivi.

49

II.4. Conducerea internă

Comunitatea athonită s-a condus inițial după vechile rânduieli ale vieții monahale. Până spre veacul al XVII-lea, conducătorul

suprem, cu jurisdicție civilă şi bisericească asupra Athosului, a fost Protosul, un stareț comun, care era ales inițial de toată obştea athonită, iar apoi numai de către egumeni şi cei mai de seamă călugări (proiestoşi). Protosul era ajutat de două organe de conducere: Sinaxa (sau Chinotita), un consiliu format la început dintr-un număr mai restrâns de egumeni, apoi de toți egumenii athoniți, şi Epitropia (sau Sinaxa Mică), formată din 3-4 egumeni, un proegumen şi câțiva epitropi. Între secolele XI-XIV, protosul era arhiereu, hirotonit de patriarhul din Constantinopol.

Funcția Protosului decăzând spre finele veacului al XVII-lea, a început să fie înlocuită treptat printr-o conducere colectivă, alcătuită din reprezentanții – de regulă egumeni − ai celor 20 de mănăstiri, denumiți inițial proiestoşi şi apoi epistaţi (întâi-stătători). Cei 20 de epistați, împărțiți în 5 grupe de câte 4 epistați, au alcătuit o epitropie, denumită Epistasia, care a preluat conducerea, exercitând-o prin rotație, în fiecare an, de la 1 iunie până la sfârşitul lunii mai a anului următor. Fiecare grup de 4 epistați se aflau la conducere timp de un an şi reveneau după 5 ani. Cei 4 epistați ai fiecărui grup aleg din sânul lor un preşedinte, care ține cârja Primatului şi poartă titlul de Protoepistat sau Protosul Sfântului Munte.

Epistasia, organizată formal din Tipiconul de la 1783, şi-a dobândit cu vremea numele de „Sfânta Epistasie” şi s-a păstrat până astăzi, devenind organul permanent de conducere cu putere executivă.

Ca organ administrativ permanent superior Epistasiei, funcțio-nează Adunarea Extraordinară (sau Sfânta Sinaxă), formată din reprezentanții celor 20 de mănăstiri, iar ca suprem organ legislativ şi judecătoresc, Dubla Adunare Bianuală, sau Sinaxa Dublă Extraordinară, care se întruneşte de două ori pe an, în orăşelul Karyes (Careia) – capitala Athosului − pentru a decide în problemele majore ale comunității.

50

CAP. III.

STATUTUL JURIDICO-CANONIC AL A}EZ[MINTELOR MONAHALE DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS

III.1. Cadrul juridic general 40

Avându-şi izvoarele în cele opt tipicoane elaborate de-a lungul istoriei, în hrisoavele imperiale şi firmanele sultanilor, în

Regulamente generale în vigoare şi în vechile instituții şi Regimuri monahale, actualul statut juridico-canonic (Carta Statutară) a fost apro-bat pe data de 10 mai 1924. Prin aprobarea de către Sfânta Adunare Extraordinară Dublă a celor douăzeci de mănăstiri, includerea ei într-un capitol special al Constituției Greciei moderne şi validat de către organismele internaționale de drept, această Cartă statutară a Sfântului Munte Athos pare a fi validată, consfințită, în actuala formă pentru eternitate. Această Cartă nu rezervă un loc şi nu recunoaşte vreun drept cuvenit românilor. Țările Române au contribuit mai bine de cinci secole la menținerea mănăstirilor comunității athontie, prin danii în bani şi alte bunuri materiale. În pofida acestor merite isto-rice, călugării români nu au dreptul, potrivit actualelor reglementări, la o mănăstire proprie.

Dar ce este de fapt această Chartă statutară? Ea defineşte, conform Constituţiei Greciei din 1926, autoritatea administrativă a Sfântului Munte Athos, care este cu un regim de autonomie deplină în cadrul statului grec. Deşi Athosul are o administrație proprie, el este consi- derat ca parte a Statului Elen, care îşi menține o suveranitate intan-gibilă asupra Sfântului Munte. Toți cei care duc viață monahală în cadrul acestuia, ca novici sau ca monahi, dobândesc cetățenia elenă fără vreo altă formalitate.

Sfântul Munte, în conformitate cu regimul său, este administrat de cele douăzeci de sfinte mănăstiri ale acestuia, în proprietatea cărora

51

este distribuită întreaga peninsulă a Athosului, al cărui teritoriu este inalienabil. Conducerea este exercitată prin reprezentanții mănăsti-rilor acestuia, care se constituie în Sfânta Chinotită (comunitate), care este organul colectiv de conducere a Sfântului Munte. Nu este permisă absolut nici o schimbare a sistemului administrativ sau a numărului de mănăstiri ale Sfântului Munte, nici a ordinii ierarhice a acestora sau a relațiilor lor cu celelalte aşezăminte dependente de ele; este interzisă instalarea pe teritoriul Athonit a celor de altă credință sau a schismaticilor. Stabilirea amănunțită a regimurilor athonite şi a mo-dului cum funcționează acestea se face prin Charta Statutară pe care o redactează şi o votează cele douăzeci de mănăstiri, în colaborare cu reprezentantul Statului şi pe care o ratifică Patriarhia Ecumenică şi Parlamentul Elen.

În ceea ce priveşte respectarea regimului juridico-canonic al Sfân-tului Munte Athos privind latura administrativă, acesta se află sub supravegherea Statului Elen, iar în ce priveşte latura duhovnicească sub înalta supraveghere a Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol. Păstrarea ordinii publice şi a siguranței (vamă, grăniceri, etc.) sunt asigurate de către Statul grec, prin reprezentantul său guvernatorul local, care ține, însă, de Ministerul de Externe (!).

Conform articolelor 109 şi 111 din Constituţia Elenă (1926), acesta are unele drepturi şi îndatoriri privind exercitarea puterilor statului, dar puterea judecătorească este exercitată de autoritățile mănăstireşti şi de Sfânta Chinotită, iar Sfântul Munte are unele avantaje vamale şi fiscale stabilite prin lege. Astfel, produsele realizate în Sfântul Munte Athos sunt scutite de orice impozit pe venitul funciar sau de oricare impozit direct de acest fel.

Transferul şi veniturile obținute de pe urma oricăror bunuri deținute, aflate în Sfântul Munte, sunt scutite de orice fel de impozit. De scutire se bucură şi lucrătorii artizani (pentru lucrurile de mână – rucodelii), nu însă şi cei care profesează comerțul în interiorul peninsulei Sfântului Munte. Monahii care viețuiesc în Sfântul Munte sunt scutiți de impozit de consum, care vizează produsele realizate pe plan local. De asemenea, sunt scutite de taxele de timbru toate contractele care privesc cedarea drepturilor asupra proprietăților imobiliare aflate în interiorul Sfântul Munte.

Fiind o republică monahală autonomă, toate problemele de ordin juridico-canonic sunt statuate în Charta Statutară a Sfântului Munte. Orice problemă care priveşte interesele generale ale acesteia fiind

52

discutată în Adunarea generală a celor 20 de membri, alcătuită din întâistătătorii şi egumenii celor 20 de Sfinte Mănăstiri, întrunită de două ori pe an în urma invitației formale a Sfintei Chinotite, care are dreptul să voteze dispoziții reglementative care nu se află în contra-dicție cu Charta statuară. Aceste dispoziții se aduc la cunoştință Administratorului, se validează de către Ministerul competent, cu excepția celor de natură pur duhovnicească, ce sunt comunicate spre aprobare Patriarhiei Ecumenice.

În Sfântul Munte justiția este exercitată − în ceea ce priveşte contra-vențiile de natură bisericească şi cele care au legătură cu acestea sau orice dispută echivalentă − de către Sinaxele (Adunările) mănăstireşti şi cele „de bătrâni”, de către Sfânta Chinotită şi de către Exharhia Patriarhiei Ecumenice împreună cu Adunarea bianuală.

Asupra abaterilor care țin de legea penală ordinară, în afară de contravenții, au competențe Tribunalele penale din Tesalonic şi Atena. Nimeni nu este judecat fără a fi audiat, nici o pedeapsă nu se impune fără a fi fundamentată pe Lege sau pe Sfintele Canoane şi nimeni nu este privat fără voie de judecătorul său firesc. Mai este demn de men-ționat faptul că Hotărârile judecătoreşti emise conform celor arătate mai sus se execută numai prin ordin al Administratorului Sfântul Munte şi prin organele aflate în subordinea sa, în colaborare cu unul din membrii Epistasiei (organul executiv al Sfintei Chinotite). Pedepsele de natură bisericească se execută fără intervenția autorităților lumeşti, fiind însă întotdeauna aduse la cunoştința acestora.

Competența judecătorească athonită se reglementează de către Sinaxele mănăstireşti şi Consiliile de bătrâni (Gherontas), care se con-stituie regulamentar şi au în frunte un „preşedinte” cunoscător în ale dreptului canonic şi civil. Sfânta Chinotită este cea împuternicită să judece diferendele frontaliere dintre mănăstiri, sau dintre acestea şi vreo unitate dependentă de ea (schituri, chilii, colibe). De asemenea, aceasta judecă apelurile împotriva Hotărârilor Mănăstireşti sau de Adunarea Bătrânilor (Gheronti). Contravențiilor care se săvârşesc în Kareias se judecă de către Sfânta Epistasie.

Apelurile împotriva Sfintei Chinotite se judecă de către Patriarhul Ecumenic împreună cu Sfântul Sinod. Mai menționăm că înscrisurile emise de către Sfânta Chinotită sau de către autoritățile mănăstireşti, ca şi scrisorile de împuternicire aprobate de către Sfânta Epistasie, se bucură de validitate deplină, asemenea actelor publice, înaintea tuturor autorităților statului elen.

53

III.2. Organizarea juridico-canonică a Sfântului Munte Athos

Considerăm necesar la acest punct al lucrării noastre să eviden-țiem câteva elemente specifice ale organizării vieții monasti-

ce din Sfântului Munte, având ca bază bibliografică în primul rând lucrarea lui Teodor Bodogaie41 apărută la Sibiu, apoi lucrarea din anul 1986 a regretarului istoric român Petru Năsturel42 cu bogata-i bibliografie din lucrarea de referință, lucrarea părintelui prof. dr. Ioan Moldoveanu43, precum şi Carta statutară a Sfântului Munte Athos.44

III.2.1. Constituirea Sfântului Munte Athos şi relaţia acestuia cu Biserica şi cu Statul

Sfântul Munte este constituit din douăzeci de Mănăstiri suve-rane, împărăteşti, patriarhale şi stavropegice dispuse, conform

tradiției, în următoarea ordine ierarhică:

1. Mănăstirea Marea Lavră

Înființată în anul 963 de Sf. Athanasie Athonitul, cu ajutorul împă-ratului bizantin Nichifor Focas şi a urmaşului acestuia Ioan Tzimikis.

Hramul mănăstirii: „Sf. Athanasie Athonitul ” – Ca personalități, de-a lungul timpului, aici s-au închinoviat 27 de

patriarhi, 150 de arhierei, 168 de egumeni, 3400 de icromonahi, 45 de diaconi şi 14.000 de monahi. Sunt 60 de sfinți ai Bisericii care au trăit o perioadă de timp în această sfântă mănăstire din care amintim pe Sf. Grigorie Paloma, Sf. Nil Izvorâtorul de Mir, Ioan Cucuzel şi Cuviosul David din Evia.

Aici se păstrează o bucată din Lemnul Sfintei Cruci, dăruită Sf. Athanasie de împăratul Nichifor Focas, iar ca sfinte moaşte Cinstitul cap al Sf. Vasilie cel Mare, al Sf. Mihail Episcopul Sinadelor, al Marelui Mucenic Eustratie, al Sf. Grigorie al Armeniei. De asemenea, moaşte ale Sf. Ioan Gură de Aur, Ioan Cucuzel, Nil Izvorâtorul de Mir şi al altor Sfinți Lavrioți, precum şi ale ctitorului Sf. Athanasie Athonitul şi crucea de fier şi toiagul acestuia.

Icoane făcătoare de minuni: Icoana Maicii Domnului „Eleovritissa” (Izvorâtoare de untdelemn) – în curte între arhondaric şi trapeză, Icoana Sf. Doctori fără Arginți Cosma şi Damian, Icoana Maicii Domnului de la Peştera Sf. Athanasie, Icoana Maicii Domnului. „Economa”. Tot aici se află şi mormântul Sf. Athanasie Athonitul unde se săvârşesc multe minuni.

54

– Icoana Maicii Domnului „Economa” – aflată în Biserica Mare;– Toiagul şi crucea de fier de 3 kg ale Sf. Atanasie;– Icoana Maicii Domnului „Portărița” („Împuşcata”) de la poarta

principală;– Icoana Maicii Domnului din Trapeză (minunea de la „Aghiasma”);– Fresca reprezentând minunea cu vasele de lut pline din pivniță, ce

au fost umplute după întâlnirea cu Sf. Athanasie la izvor (Aghiasma), pe vreme de secetă şi foamete mare, la zidirea Bisericii Mari;

– Paraclisul „Intrarea Maicii Domnului în biserică” – icoana „Cucu-zelița”, din sec. XIII;

– Sf. Moaşte – lemnul Sf. Cruci – parte; o parte din capul Sf. Ioan Botezătorul şi a Sf. Arhidiacon Ştefan; capul Sf. Vasilie cel Mare, a Sf. Mihail al Sinadelor, a Sf. Nil - Izvorâtorul de mir, a Sf. Ioan Cucuzel, mâna dreaptă a Sf. Ap. Andrei, mâna stângă a Sf. Ioan Gură de Aur, mâna dreaptă a Sf. Nectarie de la Eghina.

– Schituri şi chilii dependente: – „Schitul Sfânta Ana” cel mai mare şi mai vechi schit din Sfântul

Munte;– Aşezământul „Sf. Ana Mică”, alcătuit din şapte chilli care aparțin

tot de Schitul „Sf. Ana”, majoritatea viețuitorilor fiind români. Modul de viață este cel idioritmic;

- „Karulia”, aşezată la poalele Muntelui Carmel, chiar deasupra mării şi cuprinde mai multe chilii pustniceşti din care astăzi mai sunt locuite doar şase;

- „Katunakia” (cuibul), vestit prin faptul că aici se află o chilie a „Danieleilor” – protopsalții Sf. Munte. 22 colibe sunt locuite astăzi de peste 30 de monahi. Aici se află Sihăstria Cuviosului Efrem Sirul. Aici s-au nevoit cuviosul Paisie Aghioritul, precum şi starețul Efrem Katunakiotul, un mare nevoitor şi practicant al „Rugăciunii minții”;

– „Sf. Vasile” – într-una dintre chiliile acestui aşezământ monahal s-a nevoit o perioadă de timp şi Sf. Paisie Velicikovski, precum şi sta-rețul Iosif Isihastal;

–„Kerasia”(„Cireaşa”) – un aşezământ monahal format din 12 chilii, considerat cea mai veche aşezare pustnicească, situat de cealaltă parte a Muntelui Carmel. Aici s-a nevoit cuviosul Hagi Gheorghe;

– Schitul „Kavsokalivia” – situat pe latura de S-E a Muntelui, este locul unde s-a nevoit renumitul isihast Maxim Kavsokalivitul. Tot aici, într-unul din cele mai aride locuri ale Sf. Munte, se află un izvor numit Agheasma Cuviosului Acachie, care iese din trei locuri „întru slava Dumnezeirii celei în trei ipostasuri”;

55

– Chilia „Sf. Nil Izvorâtorul de Mir” (†1651), aflată la scurtă dis-tanță de Kavsokalivia, într-o peşteră unde este zidită o bisericuță;

– „Morfono” – aflat la o distanță de câteva ceasuri de Marea Lavră, în mijlocul unei văi, aici aflându-se ruinele turnului cu acelaşi nume ce a aparținut de Mănăstirea Amafitanilor întemeiată la 985 de ucenicul, Sf. Athanasie Athonitul, Benevento, iar în ea au locuit într-o mănăs-tire închinată Maicii Domnului monarhii benedictini din amalfi, oraş la sud de Napoli, într-o peninsulă din sudul Italiei;

– Chilia de la Izvorul (Aghiasma) Sf. Atanasie;– Chiliile „Provata”, situate într-un loc sihăstresc care până la mij-

locul sec. XIX constituiau un schit distinct. Aici s-a nevoit o vreme şi Sf. Grigorie Palama. La începutul sec. XX, aici locuiau mai mulți părinți români în trei chilii din care doar două mai sunt locuite astăzi („Sf. Ioan Teologul” şi „Sf. Ioan Botezătorul”) de călugări basarabeni şi români.

– Schitul românesc „Prodromu”, aflat la extremitatea răsăriteană a Muntelui Athos, într-un loc pustnicesc numit „Vigla” (gr. - santinela), unde s-au nevoit călugării români încă de la începuturile monahis- mului athonit. Acum, sub conducerea şi îndrumarea părintelui arhimandrit Athanasie Florescu, cea mai reprezentativă aşezare monahală a românilor din Sf. Munte Athos, cunoaşte o binevenită şi necesară perioadă de reconstrucție şi renaştere materială şi duhovnicească. Obştea de peste 40 de viețuitori reîntinereşte şi se bucură de prezența „bătrânilor” călugări veniți din țară după 1978, cu părintele Petroniu Tănase (plecat la Domnul acum 2 ani), dintre care se remarcă părintele Iulian Lazăr „duhovnicul românilor din Sf. Munte”

2. Mănăstirea Vatopedu Construită, după tradiție, încă din sec. al IV lea, ctitorită fiind de

împăratul Teodosie cel Mare (379-395 d.Hr.), în cinstea Maicii Domnului, alvatoarea fiului său Arcadie, naufragiat în apropierea Muntelui Athos şi descoperit lângă o tufă („vatoped” - gr). Conform documentelor istorice, ea este menționată din anul 985, fiind întemeiată de monahii Athanasie, Nicolae şi Antonie, ucenicii Sf. Athanasie Athonitul.

Este una dintre cele mai bine organizate şi aşezate mănăstiri din Sf. Munte, o adevărată „lavră”, cum o defineşte Sf. Maxim Grecul în scrierile sale, atât din punct de vedere material, cât şi spiritual.

Vestită atât pentru icoanele făcătoare de minuni aflate aici, pentru sfintele moaşte, cât şi pentru marile personalități care au viețuit sau au stat o perioadă de timp aici, este unul dintre locurile cele mai vizitate şi căutate de pelerinii Sfântului Munte. Aici a fost uns în mo-

56

nahism Sf. Grigorie Palama, care, după o perioadă, a plecat la Marea Lavră, Sf. Ioasaf al Meteorelor, Sf. Sava Vatopedinul şi mulți alți sfinți şi cuvioşi părinți martiri vatopedini.

În Biserica mare (Katholikon) se păstrează o bucată din lemnul Sfintei Cruci şi o bucată din trestia de la Răstignirea Mântuitorului, iar ca sfinte moaşte: capul Sfinților Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur, Mercurie şi Iacov Persul, moaştele Sf. Ap. Andrei, Serghie, Teodor Stratilat, Ştefan – întâiul mucenic, Artemie, Marina, Grigorie Decapolitul şi alții. La intrarea în mănăstire se află icoana Maicii Domnului „Pirovolitissa” (împuşcată), în care s-a tras în 1821 de către un soldat turc, care apoi a înnebunit şi s-a spânzurat de un măslin de lângă mănăstire.

În curtea mănăstirii se află paraclisul „Brâul Maicii Domnului”, care a fost zidit de Sfântul Neagoe Basarab Domnul Țării Româneşti. Lângă trapeza mănăstirii se află o clădire în care este icoana Maicii Domnului „Eleovritisa”, care a umplut vasele cu untdelemn în chip minunat.

Biserica mare, închinată Bunei Vestiri, adăposteşte mai multe icoa-ne făcătoare de minuni cum ar fi: cea a Maicii Domnului „Esfigmeni” (înjunghiată) sau „Antifonitria”, aflată în pronaos, cea care a poruncit împărătesei Plachida să nu intre în biserică. În naos se află icoana „Odighitria”, în fața căreia este aşezată „Pantanassa”, care vindecă pe cei care vin şi se închină aici cu credință în această mănăstire. În altar se află icoana făcătoare de minuni „Vimatarissa”, iar pe masă aflăm Crucea Împăratului Constantin şi două icoane mici ale împărătesei Teodora. Dar cel mai important, aici avem şi Sfântul Brâu al Maicii Domnului, al cărei hram este pe 31 august. În paraclisul Sf. Dimitrie, în partea de nord a bisericii mari, este o altă icoană făcătoare de minuni „Paramythia”, unde se făceau călugăriile idioritmice.

În turnul mănăstirii se află biblioteca şi arhiva (sunt păstrate 50 de manuscrise vechi pe pergament, 25 de suluri pergament şi 40 de mii de cărți vechi!).

Lângă Sf. Mare Vatopedu se văd şi ruinele vechii Academii Teo-logice „Athoniada”.

Lângă Kareia se află Schitul Sf. Andrei (Serai), unde se păstrează o parte din capul Sfântului Apostol care a ajuns şi în Scitia Minor (Dobrogea), de unde a început creştinarea teritoriului românesc.

Tot de Mănăstirea Vatopedu aparțin şi schiturile „Sf. Dimitrie” şi Colciu, cu două chilii româneşti: „Sf. M. Mc. Gheorghe”, unde a viețuit marele duhovnic Dionisie Ignat şi „Sf. Ioan Botezătorul”.

57

3. Mănăstirea Iviron – Se află pe malul mării, unde, după tradiție, a ajuns corabia cu

Maica Domnului şi Sf. Ioan Evanghelistul („țărmul lui Climent”). Mănăstirea a fost întemeiată în anii 980-985 de către doi călugări din Iviria, Eftimie şi Ioan tatăl său, ucenici a Sfântului Athanasie de la Marea Lavră.

În partea stângă de la intrare se află un paraclis unde este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Portărița”, cea care a venit pe mare. Pictura paraclisului a fost făcută cu contribuția domnitoru-lui Țării Româneşti, Şerban Cantacuzino. Biserica centrală are hramul Adormirii Maicii Domnului şi mănăstirea are 12 paraclise şi câteva schituri şi chilii.

4. Mănăstirea Hilandar – Înființată în 1198 de cneazul sârb Ştefan Nemania (Sava după

numele său de călugăr) şi fiul său Rațco (Simeon), prin hrisovul împă-ratului bizantin Alexie al III-lea, având legături strânse cu Mănăstirea Vatopedu.

În interiorul mănăstirii se află icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Trihirusa” (cea cu trei mâini, cea de jos fiind a Sf. Ioan Damaschinul!), dăruită de Sf. Sava al Serbiei. Hramul mănăstirii este închinat „Intrării Maicii Domnului în Biserică”.

Mănăstirea mai are 26 de chilii şi două arsanale (porturi), din care una se numeşte Vechea Mănăstire sau „Fortăreața Sf. Vasilie”, iar cealaltă se află la un golf şi are „Turnul lui Milutin”. De mănăstire aparține Chilia Burazeri, închinată Sf. Nicolae, aflată lângă Kareias, vestită pentru iconarii săi, care fac o adevărată şcoală de pictură bizantină, ca şi cei de la Mănăstirea Vatopedu.

5. Mănăstirea Dionisiu – Cu hramul „Naşterii Sf. Ioan Botezătorul. A fost întemeiată de

cuviosul Dionie din Koritsa în anul 1389, fiind recunoscută ca mănăs-tire „patriarhală”. Din sec. al XVI-lea a primit importante ajutoare din Țările Române, mai ales prin Neagoe Basarab, ucenicul Sf. Nifon, Patriarhul Constantinopolului, al cărui ucenic a fost şi ale cărui sfinte moaşte se află aici.

Sf. Neagoe Basarab a dăruit mănăstirii capul şi mâna dreaptă a Sf. Ioan Botezătorul, cea cu care a atins capul Mântuitorului nostru Iisus Hristos când a fost botezat în râul Iordan, , precum şi un chivot de argint aurit, reprezentând Mănăstirea Curtea de Argeş, pentru moaştele (capul şi mâna dreaptă) Sf. Nifon. Alte sfinte moaşte se găsesc în această Sfântă mănăstire: a sfintelor mucenițe Chiriachi şi

58

Tomaida şi ale sfintei Teofana împărăteasa, moaşte ale Sfinților Vasile cel Mare, Athanasie şi Grigorie Teologul, Teodor Stratilat şi Dionisie Areopagitul, precum şi ale altor sfinți.

Cea mai prețioasă icoană făcătoare de minuni aflată aici este a Maicii Domnului „Acatist”. De asemenea, aici avem şi icoana Sf. Ioan Botezătorul, făcătoare de minuni, dar şi vestite picturi în frescă.

Biblioteca este foarte valoroasă cu multe manuscrise (în jur de 1100 manuscrise pergament sul şi codici, cele mai valoroase fiind „Tetraevangheliarul” (sf. sec. al X-lea), precum şi „Evanghelia împă- rătească” cu 80 de miniaturi – sec. XI) şi alte cărți vechi, fiind bine organizată. Din cele peste 10.000 de cărți, din care 5.000 sunt vechi şi foarte vechi (6 din a doua jumătate a sec. al XIV-lea). Arhiva mai păstrează şi hrisovul de ctitorie al împăratului Alexie al III-lea Comnenul (1374/1375), hrisoave ale lui Ioan al VI-lea Cantacuzino (1347) şi Ioan al V-lea (1408) şi un hrisov ceruit (de la 1570) scris în româneşte, cu semnătura voievodului Alexandru Lăpuşneanu şi a doamnei Ruxandra.

6. Mănăstirea Cutlumuş - Aflată în apropiere de Kareias, îl are ctitor pe împăratul Alexie I

Comnenul (1081-1117). Biserica centrală (Katholikonul) are hramul „Schimbarea la față a Mântuitorului”, care este şi cel al Sf. Munte.

În pronaos se află icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Ocrotirea nebiruită”, iar în catapeteasmă e cea numită „Milostiva”, danie a fiicei împăratului Ioan al VI-lea Cantacuzino, Teodora.

Ca sfinte moaşte avem o părticică din lemnul Sfintei Cruci, din piciorul Sf. Ana, mâna Sf. Grigorie Teologul, capul Sf. Alipie Stâlpni-cul, moaşte ale Sf. Timotei şi Pantelimon, Vasilie cel Mare, Haralambie şi Iacov Persul. Biblioteca păstrează în jur de 700 de manuscrise (din care 100 pe pergament, având pe ele şi icoane) codice şi cărți vechi.

De mănăstirea Cutlumuş aparține şi schitul Sf. Pantelimon şi chiliile „Sf. Ioan Botezătorul” şi a lui Dionisie din Furna din Kareias, renumitul pictor şi autor al „Erminiei Picturii Bizantine”, precum şi chilia Panaguda, unde a trăit cuviosul Paisie Aghioritul.

7. Mănăstirea Pantocrator - Zidită pe o stâncă la malul mării, îi are ctitori pe frații Alexie şi

Ioan şi pe împăratul Alexie I Comnenul (1081-1117); ca dată certă fiind 1350, consemnată în documente, având hramul „Schimbării la față”.

În această mănăstire au viețuit Sf. Calist Xantopulos, Sf. Grigorie Palama, Gherasim de Kefalonia, dar şi Sf. Iosif de la Partoş (†1656) Mitropolitul Timişoarei.

59

De această sfântă mănăstire aparține schitul „Sf. Ilie”, unde a trăit Paisie Velicikovski în perioada sa athonită.

Ca sfinte moaşte mănăstirea le păstrează pe cele ale Sf. Ap. Andrei, ale Sf. Trifon, Eftimie cel Nou, Cosma şi Damian – doctorii fără arginți, Teodor Stratilat şi Ioan cel Milostiv.

Aici se păstrează icoana „Deisis” din sec. al XIV-lea, care este cea mai mare pictură murală din Sf. Munte, aflată deasupra intrării în naos. În naos avem icoana „Schimbării la față” şi Icoana Maicii Domnului „Gherontissa”, aşezate în strana de marmură. În catapeteasmă avem două icoane din prima jumătate a sec. al XVI-lea, icoana Mântuitorului şi cea a Maicii Domnului „Odighitria” („Povățuitoarea” sau „Bucuria tuturor”), lucrări apaținând celebrului pictor Teofan Cretanul. Pictu-rile murale sunt atribuite lui Panselinos, dar se pare că aparțin totuşi Şcolii Macedonene. În paraclisul „Adormirii Maicii Domnului” (1538) se află icoana făcătoare de minuni a Sf. Gheorghe numită „Fanero-menos”.

Biblioteca mănăstirii are peste 3.500 de cărți, 350 de manuscrise, între care şi o Psaltire din sec. al IX-lea pe pergament, cu 97 de mi-niaturi şi vestita „Evanghelie a Sfântului Ioan Colibaşul” (sec. XII-XIII), scrisă pe pergament subțire din piei de ied, de dimensiuni foarte mici (12x17cm), dăruită de împăratul Constantin al IX-lea, Monomahul lui Mihail Psellos, precum şi Tetraevangheliarul de la 1301 al lui Teodor Simonopetritul, lucrare unicat în Sfântul Munte.

Aşa cum am menționat, de mănăstirea Pantocrator aparține schitul „Sf. Prooroc Ilie”, care este o construcție maiestuoasă, cu o biserică impunătoare (40x24 m şi cu o lățime de 32 m), construită din 1893 şi sfințită în 1900. Construită din piatră cioplită, această minunată biserică are o catapeteasmă impresionantă din lemn de tei aurit. Deține foarte multe sfinte moaşte şi are o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Înlăcrimată”. Paraclisul Bunei Vestiri a fost con-struit la 1761 de Sf. Paisie Velicikovski.

8. Mănăstirea Xiropotamu – Este una dintre cele mai vechi mănăstiri din Sf. Munte (959 d.Hr.),

situată deasupra portului de intrare în Athos, Dafni. Are hramul „Sf. 40 de Mucenici”.

În mănăstire se păstrează sfintele moaşte ale sfinților Ignatie Teofa-nul, Procopie, Grigorie, Mercurie şi Ignatie Teoforul, Andrei Criteanul, ale Sf. Paraschevi şi Sf. Pantelimon, Nil Izvorătorul de Mir, Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare. Dar cea mai prețioasă relicvă este, desigur, o bucată (cea mai mare din lemnul Sf. Cruci care se păstrează în lume, de 31 cm pe verticală, 16 cm partea orizontală şi 2,5 cm lățime) din

60

Crucea Mântuitorului, pe care se vede şi o gaură a cuielor. Corpurile mănăstirii adăpostesc 5 paraclise şi o frumoasă bibliotecă ce păstrea-ză 409 manuscrise, din care 20 sunt pe pergament. Mănăstirea mai are patru chilii în afară, precum şi chilia „Sf. Dimitrie” din Kareias.

9. Mănăstirea Zografu – Întemeiată, conform tradiției, de trei frați, Moise, Aaron şi Ioan

din Orhida, în sec. al X-lea (972) şi are hramul „Sf. Gheorghe”. Din sec. al XIII-lea este locuită de monahii bulgari, iar din sec. al XVIII-lea sunt consemnați şi călugări greci.

La data de 10 octombrie 1276, egumenul, 21 de monahi şi 4 mireni au primit moarte mucenicească deoarece s-au opus unirii cu biserica Romei, după Sinodul de la Lyon.

În naosul bisericii mari se păstrează icoana nefăcută de mână a Sfântului Gheorghe. O altă icoană a Sf. Gheorghe a fost dăruită de Ştefan cel Mare, care a făcut mari şi bogate danii acestei mănăstiri. Aici se păstrează şi un steag de luptă al domnitorului moldovean. În altar sunt câteva icoane ale Maicii Domnului foarte valoroase, precum cea numită „Ascultătoarea”, „Acatist” şi „Prevestitoarea”.

Biblioteca păstrează 162 de manuscrise greceşti, 388 slavone, dintre care 66 sunt cu muzică psaltică.

Mănăstirea mai are şase paraclise, opt catisme şi două chilii, iar o perioadă de timp a avut ca metoc Mănăstirea Căpriana din Basarabia.

10. Mănăstirea Dohiariu – Construită de Eftimie, un ucenic al Sf. Athonisie Athonitul, este

menționată în acte oficial din 1092 şi are hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril.

În mănăstire se păstrează o parte din lemnul Sfintei Cruci şi părți din moaştele sființilor Haralambie, Mercurie, Ioan Gură de Aur, Petru Athonitul, Marina şi Teodora din Tesalonic. Aici se află şi mormântul Mitropolitului Teofan al Moldovei, care s-a retras la această mănăstire.

Mănăstirea Dohiariu are icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoarea”. Pictura din biserică, din 1568, este realizată în tehnica Şcolii cretane, iar pe peretele de est este pictat domnitorul Alexandru Lăpuşneanu, doamna Ruxandra şi fiul lor Bogdan, iar pe cel de vest, de mari dimensiuni, „Rădăcina lui Iesei”.

În turnul de apărare din partea de răsărit se află paraclisul Sf. Voievozi şi biblioteca ce păstrează 395 de manuscrise, din care 60 pe pergament iar arhiva are peste 160 de documente din sec. XI-XVII, precum şi acte de danie româneşti. Mănăstirea are 7 paraclise unde se slujeşte pe rând Sf. Liturghie, patru katisme şi un paraclis în Kareias.

61

11. Mănăstirea Caracalu – Are hramul Sf. Ap. Petru şi Pavel, este menționată pentru prima

dată într-un document din 1018 (sec. XI), care delimitează hotarul cu vecinii de la Mănăstirea Amalfino (Morfono). Distrusă de pirați, a fost reconstruită de domnitorii Moldovei Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu.

Mănăstirea păstrează o părticică din Lemnul Sfintei Cruci, capul Sf. Ap. Vartolomeu, mâna dreaptă a Sf. Teodor Stratilat şi părți din moaştele sfinților Ioan cel Milostiv, Ioan Botezătorul, Haralambie, Mercurie şi Hristofor.

Aici se găseşte Icoana portativă a celor 12 apostoli, făcută de Dionisie din Furna la 1722 şi o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului de pe iconostasul din stânga.

Mănăstirea are cinci paraclise, iar biblioteca are 279 de manuscri-se, din care 47 sunt pe pergament. De asemenea mai are 17 chilii, din care 3 în Kareias, iar celelalte în pădurea din jurul mănăstirii, 4 fiind locuite.

12. Mănăstirea Filoteu – Cu hramul Bunei Vestiri, este atestată documentar din anul

992, avându-l drept ctitor pe Cuviosul Filotei, contemporan cu Sf. Athanasie. Personalitatea cea mai cunoscută din obştea monahală a acestei mănăstiri este egumenul Gavril (sec. al XVI-lea), care a scris „Viața Sf. Nifon”, dascălul său de schimnicie. A fost o perioadă populată cu călugări sârbi şi bulgari (sec. XIV-XV) şi a avut un mod de viață idioritmic. La mănăstirea Filoteu au viețuit Sf. Cosma Etolianul, Sf. Dometie, Cuv. Mc. Damian, şi Sf. Simeon cel Desculț.

Între Sf. Moaşte se află mâna dreaptă a Sf. Ioan Gură de Aur, o părticică din lemnul Sf. Cruci dăruită de cneazul Ştefan Duşan, părți din moaştele Sf. Isidor Pelusiotul, Haralambie, Paraschevi, Panteleimon şi Marina.

Ca icoane făcătoare de minuni, renumita icoană a Maicii Domnului „Dulcea Sărutare”, care are pictată pe spatele ei scena „Răstignirea”, şi icoana Sf. Cosma Etolianul.

Biserica are 8 paraclise şi o biserică cimitir. Biblioteca cuprinde 370 de manuscrise, din care 47 pe pergament,

cel mai vechi fiind datat din sec. al VIII-lea. Dependente de mănăstire sunt şi 6 chilii, din care una în Kareias.

13. Mănăstirea Simonos Petra – Aflată „între cer şi pământ”, este zidită din anul 1364 pe o stâncă

aflată la 300 m deasupra mării, având aspectul unei fortărețe a drep-

62

tei credințe. Ctitorul ei este considerat Sf. Simeon Izvorâtorul de Mir (†1257), care s-a nevoit într-o peşteră din apropiere.

Ocrotitoarea mănăstirii este Sf. Maria Magdalena, care are aici sfintele moaşte. Avem de asemenea o bucată din lemnul Sfintei Cruci, moaşte ale sfinților Dionisie din Zakintos, Nectarie, Haralambie, Trifon, Cosma şi Damian. Dintre icoane se remarcă cea a Maicii Domnului (sec. XV) „Nădejdea celor deznădăjuiți” şi cea a Sf. Ecaterina (sec. XV).

Biserica are mai multe paraclise, cele mai deosebite fiind cel închi-nat Sf. Maria Magdalena şi Sf. Haralambie, câteva chilii şi catisme, precum şi metocuri în Grecia. Mănăstirea este recunoscută pentru călugării săi cu adânci preocupări cărturăreşti, cercetători vestiți ai arhivelor athonite, precum şi pentru conservarea muzicii bizantine.

14. Mănăstirea Sf. Pavel – Fondată în a doua jumătate a sec. al X-lea de Pavel Xiropotamitul,

contemporan cu Sf. Athanasie, fiind menționată prima dată într-un hrisov din 1259 al împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul, cu hramul „Sf. Gheorghe”.

Ca icoane deosebite, le remarcăm pe cele ale Maicii Domnului „Mirovlitissa” (Izvorâtoare de mir) şi cea numită „Oglinda”, care a aparținut împărătesei Teodora (sec. al IX-lea), apoi „Odighitria” (sec. al XIV-lea).

Cel mai valoros odor al mănăstirii sunt „Darurile Magilor” (aur, smirnă şi tămâie), o parte din Lemnul Sf. Cruci cu găuri de la cuiele cu care a fost răstignit Mântuitorul, porțiuni din capetele Sfinților Damian – doctorul fără arginți, Antim al Nicomidiei, Agata Mucenița, Fersonia şi Panteleimon, moaşte ale sfinților Maxim Mărturisitorul, Grigorie Teologul, Kiriaki şi ale multor cuvioşi şi sfinți.

Într-o chilie lângă mare a viețuit o vreme ucenicul Sf. Siluan Athonitul, arhim. Sofronie Saharov de la Essex. Viețuitori ai mănăs-tirii au fost şi Cosma Vlahul (†1930), cuviosul Eftimie cel Nou (823-898), cuviosul Dometie (sec. XIV), cuvioşii Pahomie şi Constantin.

Biblioteca se află în turnul de apărare şi păstrează în jur de 500 de manuscrise, cel mai vechi fiind un pergament din sec. IX-X şi 18.000 de cărți vechi. Un obiect de mare valoare este un diptic de lemn (30x21cm), cu 26 de miniaturi împodobit cu mărgăritare.

De această mănăstire aparține Schitul Lacu (românesc), întemeiat conform tradiției încă din sec. al X-lea, de unde provine icoana Maicii Domnului „Antifonitoria Lacului”, datată din sec. al VIII-lea, una din-tre cele mai vechi din Sf. Munte, aflată acum în lavra de la „Sf. Pavel”. Din sec. al XVIII-lea, după o perioadă de pustiire, aici au venit călu-gări moldoveni. În condiții de trai foarte grele, aici au viețuit continuu până astăzi călugări români, din care unii au ajuns la un mare nivel de

63

trăire duhovnicească. După 1990 Schitul „Sf. Dimitrie” Lacu cunoaşte o perioadă de renaştere şi de înflorire materială şi duhovnicească. Schitul are 12 chilii cu călugări ce duc o viață duhovnicească şi cultu-rală de profunzime, conform predaniei sfinților părinți ai Ortodoxiei. Aceste lucruri fac să vină aici tot mai mulți închinători doritori de lumina sfintelor slujbe după tipic athonit.

15. Mănăstirea Stavronichita – Înființată de un ofițer, Nichifor Stavronikita, în timpul împăra-

tului Ioan Tzimiskes (969-976), în documente fiind menționată din 1012 (din arhiva Mănăstirii Marea Lavră).

Aici se găsesc două minunate icoane, a Mântuitorului şi a Maicii Domnului, realizate de Teofan Cretanul, cel care a pictat pronaosul şi naosul bisericii. În iconostas pe partea dreaptă avem icoana Sfântului Nicolae în mozaic, care a fost găsită în mare şi a sângerat când i-a fost scoasă de pe frunte o scoică lipită acolo.

Ca sfinte moaşte în mănăstire se păstrează cele ale Sfintei Ana, Ioan Botezătorul, ale sfinților 20.000 de Mucenici de la Nicomidia, Foca şi Haralambie, ale sfinților mucenici Trifon, Hristofor, Panteleimon şi Artemie şi ale Sf. Arsenie Capadocianul.

Biblioteca păstrează 169 de codici (58 pe pergament, 2 pe mătase şi 109 pe hârtie) şi alte lucrări cu vechi texte teologice, liturgice şi muzicale. Mănăstirea mai are chilii cum este cea a Sfintei Cruci de lângă mănăstire şi 34 colibe în pustia Kapsala.

16. Mănăstirea Xenofont – Este una dintre cele mai vechi mănăstiri din Athos, fiind atestată

de un document din 1010, dar anul întemeierii este considerat 998. Atunci, potrivit tradiției, a ajuns la țărmul mării icoana făcătoare de minuni a Sfântului Gheorghe, care e hramul mănăstirii.

Ca sfinte relicve avem o parte din lemnul Sfintei Cruci, moaştele Sf. Apostoli Andrei, Varvara şi Filip, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur, Grigorie Palom şi ale altor sfinți şi cuvioşi părinți. Cele mai deosebite icoane sunt ale Maicii Domnului „Odightria” şi a Sf. Gheorghe, menționată anterior.

Pe lângă cele două biserici din incintă închinate „Sf. Gheorghe”, mănăstirea mai are 7 paraclise. Mănăstirea Xenofont mai păstrează o bucată din lemnul Sfintei Cruci, o icoană a Schimbării la față a Mântuitorului (sec. XIII) şi o icoană a Sf. Ioan Botezătorul (sec. XVII), precum şi Evanghelia slavonă, dar al voievodului Alexandru al II-lea Mircea din Țara Românească (1574), precum şi două icoane în mozaic ale Sf. M. Mc. Dimitrie şi Gheorghe datând din sec. X-XI.

64

Biblioteca cuprinde peste 10.000 de cărți şi 400 de manuscrise (din care 6 pergament).

Mănăstirea Xenofont are un schit, mai multe chilii şi 4 katisme.

17. Mănăstirea Grigoriu – Fondată din sec. al XIV-lea de cuviosul Grigorie, un ucenic al

Sf. Grigorie Sinaitul, este atestată documentar din 1347. Mănăstirea are o parte din lemnul Sf. Cruci, moaştele cuviosului Grigorie cel nou, ale sfintei Anastasia Romana, ale Sf. Nicolae, Grigorie Teologul, Macrina, ale Sf. M. Mc. Gheorghe, Vasile cel Mare, ale Sf. Ap. Andrei, Teodor Stratilat şi ale altor sfinți şi cuvioşi.

În naos se află icoana bizantină „Odighitria”, denumită „Maica Domnului - Paleologhina”, dar al doamnei Maria (1497), soția lui Ştefan cel Mare, care a făcut mari danii şi acestei mănăstiri.

Ea mai are şapte paraclise şi 5 katisme. Biblioteca bine organizată conține 297 manuscrise, 630 cărți vechi

şi peste 15.000 de volume. Remarcabil este un „Tetraevangheliar” din sec. al XIII lea cu icoane şi miniaturi, un „Proschinitar” al Sfintelor locuri (1680), un manuscris de muzică psaltică (1744), documente de danii ale domnitorilor din Țările Române şi un firman otoman din 1561. Se mai păstrează o icoană a Sf. Nicolae din sec. al XV-lea şi icoana Maicii Domnului „Glikofilusa” („Alăptătoarea”). Mănăstirea Grigoriu are 6 chilii în Kareias şi câteva metocuri în Grecia.

18. Mănăstirea Esfigmenu – fondată în a doua jumătate a sec. al X-lea, atestată documentar

în 1016 (ar fi putut să devină „moldovenească” din anul 1805, la pro-punerea soborului prin arhim. Teodorit!).

Aici au trăit câteva figuri ilustre ale ortodoxiei, precum Sf. Antonie din Perceska, Patriarhul ecumenic Athanasie şi Sf. Grigorie Palama, care a fost 3 ani egumen al mănăstirii.

Ca sfinte moaşte se păstrează părticele ale Sf. Maria Magdalena, ale Sf. Grigorie Palama, Antonie de la Veria şi Anastasie Persul, capul Sf. Iacov – fratele Domnului şi al Sf. Partenie al Lampsacului.

Are hramul Înălțării Domnului, iar Biserica centrală a fost con-struită între 1808-1811, în stil athonit, cu 8 turle. În naos se află icoana Maicii Domnului „Trandafirul neveştejit”. În altar se află o icoană bizantină în mozaic (sec. al XIV-lea) a Mântuitorului în întregime, cu Evanghelia în mână, precum şi „Crucea Pulheriei”.

Mănăstirea are 10 paraclise şi o bibliotecă aflată deasupra pro-naosului. Aici se păstrează în jur de 400 de manuscrise, din care 75 pe pergament, o Evanghelie şi un Minologhion din sec. al XI-lea.

Mănăstirea mai are 7 katisme şi metocuri în Grecia.

65

19. Mănăstirea Sf. Pantelimon (Rusikon) – A fost întemeiată în sec. XI de monahi slavi veniți din zona

Dalmației sau din Rusia, din anul 1143 fiind cedată acestora de către Protosul Sf. Munte. S-a bucurat de protecția cnezilor sârbi la început şi apoi a țarilor şi marii nobilimi din Rusia, astfel că la începutul sec. XX a cunoscut o perioadă de mare înflorire, când în mănăstire trăiau peste 2000 de monahi.

Aici au trăit Sf. Siluan Athonitul şi Noii Mucenici Nichita (†1810) şi Pavel (†1818), iar mănăstirea păstrează capetele Sf. Panteleimon şi Ştefan cel Nou, al Sf. Siluan Athonitul şi părți din sfintele moaşte ale Sf. Ap. Petru, Toma şi Bartholomeu, ale sfinților Dionisie Areopagitul, Grigorie de Nyssa, Tihon de Zadonsk, Varsanufie şi Gurie din Kazan. Mănăstirea deține printre cele mai multe sfinte moaşte din întreg Sfântul Munte. Biserica centrală este închinată „Sf. Pantelimon” şi îl are drept ctitor şi pe domnitorul Scarlat Callimachi, domnul Moldovei.

În mănăstire există 36 de paraclise. O icoană foarte valoroasă afla-tă aici este Maica Domnului „Ierusalemita”. Biblioteca păstrează circa 1300 de manuscrise, din care 600 în slavonă şi 110 pergament şi peste 30.000 de cărți.

Mănăstirea are Schitul „Bogorodița” (Adormirea Maicii Domnului), 12 chilii şi 2 katisme, una fiind Vechea Mănăstire „Rusikon”.

20. Mănăstirea Costamonitu – Menționată din anul 1097 având ca egumen pe Hariton, rudă cu

împăratul Alexie I Comnenul, dar se pare că este ctitorită mult mai devreme. Aici a trăit Noul Mucenic Pavel din Ioanina (†1821).

Mănăstirea Costamonitu păstrează o parte din lemnul Sfintei Cruci şi moaşte ale sfinților Ştefan Întâiul Mucenic, Trifon şi Vlasie, Modest, Partenie şi Artemie.

Katholiconul are opt turle şi nu este pictat în interior, cu excepția turlei centrale. Icoanele cele mai prețioase sunt cele ale „Sf. Ştefan” datată din sec. al VIII-lea apoi icoana Maicii Domnului „Odighitria” care s-a aflat în Biserica Vlaherne din Constantinopol, dăruită mănăstirii de principesa Ana, în 1360. Tot o icoană făcătoare de minuni este şi cea numită „Antifonitria”.

Are 5 paraclise şi o biserică de cimitir „Sf. Arh. Mihail şi Gavril”. Mănăstirea are o chilie la Kareias, două katisme şi două metocuri şi o mănăstire de maici în Peria Tesalonic.

Toate celelalte aşezăminte din Sfântul Munte: schituri, chilii, sihăstrii, sunt dependente de cele douăzeci de Sfinte Mănăstiri. În afara celor

66

20 de mănăstiri suverane, nu este permis nimănui dreptul de pro-prietate în Sfântul Munte. De asemenea nu este permisă, sub nici un motiv, sporirea sau diminuarea numărului Sfintelor Mănăstiri suverane. Acest aspect a împiedicat pe români de a avea o mănăstire proprie care să le dea dreptul de reprezentare în Sfânta Chinotită.

Toate Mănăstirile din Sfântul Munte se află sub jurisdicția duhovnicească a Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. Celor de altă credință şi schismaticilor nu le este permis a se stabili în Sfântul Munte, iar toți monahii de orice naționalitate ar fi sunt considerați cetățeni greci.

Sfintele Mănăstiri au administrație proprie şi sunt conduse conform regulamentului interior al acestora, dar orice hotărâre a Sfintei Chinotite trebuie respectată şi este obligatorie pentru sfintele Mănăstiri. Administrarea întregii averi a Sfintelor Mănăstiri se află în grija obştii monahale a fiecăruia dintre acestea.

Cele douăzeci de mănăstiri se împart în cinci tetrade:1.Prima Tetradă condusă de Marea Lavră2.A doua Tetradă este condusă de Mănăstirea Vatoped3.A treia Tetradă este condusă de Mănăstirea Iviron4.A patra Tetradă este condusă de Mănăstirea Hilandariu5.A cincea Tetradă este condusă de Mănăstirea DionisiuFiecare dintre ele exercită Epistasia o dată la cinci ani, timp de 1 an,

de la 1 iunie la sfârşitul lunii mai, a anului următor. Pentru acestea se trimit anual, de către fiecare Mănăstire din fiecare tetradă, câte un reprezentant care posedă anumite calități asemănătoare celor stabilite şi pentru reprezentanții mănăstirilor în sfânta Chinotită.

Cel dintâi, în ordinea fiecărei tetrade, poartă numele de protepistat, este preşedinte al Epistasiei şi ține toiagul celui dintâi. Toți membrii Epistasiei sunt egali între ei, protepistatul este primul între egali, iar deciziile acestora sunt luate cu majoritatea de voturi.

Pecetea Sfintei Chinotite are în mijloc imaginea Născătoarei de Dumnezeu „Platitera” şi de jur împrejur inscripția „Pecetea Sfintei Chinotite a Sfântului Munte”. Acest sigiliu se predă de fiecare dată noilor epistați, potrivit rânduielii ținute dintotdeauna. Pecetea este formată din patru părți, fiecare epistat păstrând câte o parte. În cazul în care cele patru părți nu se adună, spre a fi asamblate şi adunate într-un tot, de către primul epistat (din cauza unui dezacord de pildă), respectiva decizie sau hotărâre nu poate fi sigilată şi deci nu e valabilă. Menționăm că fiecare Mănăstire, Schit sau Chilie are propriul sigiliu şi urmează aceleaşi reguli de validare a deciziilor.

67

Sfânta Mănăstire a Marii Lavre

Sfânta Mănăstire Vatopedu

68

Sfânta Mănăstire Hilandar

Sfânta Mănăstire Iviron

69

Sfânta Mănăstire Cutlumuş

Sfânta Mănăstire Dionisiu

70

Sfânta Mănăstire Pantocrator

Sfânta Mănăstire Xiropotamu

71

Sfânta Mănăstire Zografu

Sfânta Mănăstire Dohiariu

72

Sfânta Mănăstire Filotheu

Sfânta Mănăstire Caracalu

73

Sfânta Mănăstire Sf. Pavel

Sfânta Mănăstire Simonopetra

74

Sfânta Mănăstire Grigoriu

Sfânta Mănăstire Xenofont

75

Sfânta Mănăstire Rusikon (a Sf. Pantelimon)

Sfânta Mănăstire Esfigmenu

76

Sfânta Mănăstire Costamonitu

Sfânta Mănăstire Stavronichita

77

Schitul Sfânta Ana

Chilie din pustia Athonului

78

Meditaţie în amurg

Călugăr în rugăciune pe Athon

79

III.2.2. Mănăstirile şi monahii din Sfântul Munte

Cele douăzeci de mănăstiri se împart în chinoviale (cu viață de obşte) şi idioritmice (cu viață de sine), nefiind permis ca

o Mănăstire chinovială să devină idioritmică. Tendința este ca toate mănăstirile să devină chinoviale, modul de viață idioritmic fiind păs-trat doar în unele schituri (Schitu Lacu, de pildă) şi în zonele de pustie (Sfânta Ana, Nea Skete, Kapsala, chiliile dinspre Vârful Athon).

Egumenul, împreună cu Epitropia (conducerea care se alege anual) în chinovii şi epitropia administrativă în aşezămintele idioritmice, păs-trează sigiliul şi cheile Mănăstirii, exercită conducerea şi administra-rea acestora, în conformitate cu regulamentul interior, ține evidența monahilor şi a celorlalți viețuitori într-un monahologiu. Diferitele slujiri ale mănăstirii se distribuie fraților, în conformitate cu regulamentul interior al fiecăreia şi în funcție de capacitățile şi puterile fiecăruia. Monahii fiecărei mănăstiri sunt datori să asculte de autoritatea lor mănăstirească (sau de schit/chilie), să execute slujbele ce li se încredin-țează. De cealaltă parte, autoritățile mănăstireşti datorează monahilor dragoste părintească, îngrijându-se de ei în mod nepărtinitor şi echi-tabil în toate.

Pentru a fi cineva tuns monah (consacrat prin depunerea celor trei jurăminte: ascultarea, sărăcia de bună voie, castitatea) trebuie să se supună unei perioade de noviciat de la unul la trei ani. Nu este per-misă nimănui ieşirea din Sfântul Munte fără motive temeinice şi fără permisiunea mănăstirii de care aparține; permisiunile trebuie să fie confirmate şi de Sfânta Epistasie. Nu poate fi refuzată permisiunea de a absenta celor plecați la studii.

Hirotoniile (preoțirea) monahilor din Sfântul Munte se fac doar la propunerea conducerii mănăstirii de care aparțin. Nici un laic sau monah athonit necanonic (care nu a fost tuns în monahism în Athos) nu poate fi hirotonit în Sfântul Munte. Pentru a fi ales cineva întâi-stătător, trebuie să se distingă prin caracterul bun, viața ireproşabilă şi capacitatea de conducere, fiind preferați cei care au dobândit o pregătire bisericească sau o diplomă şcolară.

Cei aleşi îndeplinesc această funcție pe viață, iar alegerea se face conform cu regulamentul interior al fiecărei mănăstiri. Mai facem mențiunea că în locaşurile idioritmice (cu viață de sine), chilii sau schituri este ales întâistătător cel mai vechi (gherontas) din acest aşe-zământ mănăstiresc, indiferent dacă e sau nu preot.

80

Fiecare Mănăstire sau locaş dependent este obligat să țină un catalog amănunțit al manuscriselor, al cărților şi sfintelor moaşte, al icoanelor vechi sau al monumentelor şi al totalității vaselor de cult, a căror păstrare şi bună conservare se încredințează în răspunderea fiecărei autorități mănăstireşti. Toate cele menționate mai sus nu pot fi înstrăinate.

III.2.3. Mănăstiri chinoviale şi idioritmice. Schituri, chilii, chatisme şi colibe pustniceşti. Organizarea internă a acestora

Fiecare Mănăstire chinovială este condusă intern de către un egumen, de o Epitropie şi de Gherontie (adunarea celor bă-

trâni). Egumenul este ales pe viață şi, ca părinte duhovnicesc, are autoritate asupra fraților mănăstirii, supraveghează starea sufleteas-că a acestora şi-i îndrumă spre menirea lor. De cealaltă parte, frații îi datorează egumenului respect şi deplină ascultare.

Epitropia este formată din doi sau trei membri ce se aleg anual de către Gherontie, dintre membrii acesteia. Ea conlucrează cu egu-menul, sub preşedinția sa, exercitând conducerea şi administrarea mănăstirii. Nu se permite, sub nici un motiv, concentrarea întregii puteri în mâinile egumenului sau uzurparea drepturilor Epitropiei sau Gherontiei şi înlăturarea acestora. Dacă egumenul, după prima şi a doua observație a Gherontiei, consemnate în procesele verbale, continuă şi nu se corectează, acesta este depus cu votul a două treimi din membrii Gherontiei. Dacă prin majoritatea obştii monahale nu se acceptă acest fapt, atunci se apelează la Sfânta Chinotită, care, ca supraveghetor suprem, rezolvă diferendul, cu respectarea regulilor din Carta Statutară.

Fiecare mănăstire idioritmică este condusă intern de către Epitro-pie şi de Adunarea întâistătătorilor. Epitropia este formată din doi sau trei membri, se alege la începutul fiecărui an, de către Adunarea întâistătătorilor, dintre membrii acesteia şi exercită conducerea şi administrarea mănăstirilor (schitului) conform regulamentului inte-rior şi execută hotărârile Adunării.

Aşezămintele monahale dependente Toate aşezămintele dependente de la Sfântul Munte: schituri, chilii,

colibe, sihăstrii, chatisme împreună cu zona în care se află şi anexele lor sunt, în conformitate cu tradiția Athosului, proprietăți de neînstrăinat şi inalienabile ale mănăstirilor suverane sub care se află. Înscrierea cuiva în monahologul acestor aşezăminte se face numai cu aprobarea

81

mănăstirii suverane şi numai cei înscrişi în titlu sunt recunoscuți ca făcând parte din obşte şi sunt îndreptățiți să-şi moştenească starețul. Dependința părăsită fără de permisiune de către deținătorul ei, pentru mai mult de un an, revine din oficiu la mănăstirea suverană, cel care a părăsit-o neputând să revendice nici un drept asupra ei.

Transformarea schiturilor în mănăstiri, sau a chiliilor în schituri, sau a colibelor în chilii este interzisă. Orice aşezământ dependent este dator să țină un monahologhiu (condica de evidență a monahilor şi viețuitorilor), vizat anual de către mănăstirile suverane. De ase-menea, orice aşezământ este dator să depună, fără lipsă, mănăstirii suverane dările stabilite. Situația economică a unei chilii sau colibe trebuie adusă la cunoştința persoanelor înscrise în titlu şi doar cu consimțământul acestora se poate face vânzarea lor. Mănăstirea poate aproba sau nu vânzarea, precum şi prețul real asupra căruia s-a căzut de acord, depunându-se dreptul consfințit în mod tradițional, adică a 15-a parte din prețul total: a 10-a parte de către vânzător şi a 5-a parte de către cumpărător. Dintre cumpărătorii chiliei sau a colibei este preferată întotdeauna mănăstirea care este suverană.

Schituri şi chilii La Sfântul Munte schiturile sunt în număr de 12 şi se deosebesc în

schituri chinoviale şi idioritmice. n Cele chinoviale sunt următoarele:1.Schitul Bogorodița (rusesc) – aparține de Mănăstirea Sf.

Pantelimon;2.Schitul Sf. Ilie (grecesc) – aparține de Mănăstirea Pantocrator;3.Schitul Prodromu (românesc) – aparține de Mănăstirea Marea

Lavră;4.Schitul Sf. Andrei (lângă Kareias) – aparține de Mănăstirea Vatoped.n Schiturile idioritmice sunt următoarele:1.Schitul Sf. Ana − aparține de Mănăstirea Marea Lavră;2.Schitul Sf. Treime - Kavsokalivia – aparține de Mănăstirea Marea

Lavră;3.Schitul Sf. Dimitrie − aparține de Mănăstirea Vatoped;4.Schitul Cinstitului Înaintemergător − aparține de Mănăstirea

Iviron;5.Schitul Sf. Pantelimon − aparține de Mănăstirea Cutlumuş;6.Schitul Nou (Nea Skete) numit şi al Prea Sfintei Născătoare de

Dumnezeu − aparține de Mănăstirea Sf. Pavel;7. Schitul Lacu (românesc) – aparține de Mănăstirea Sf. Pavel;8. Schitul Bunavestire – aparține de Mănăstirea Xenofont.

82

Fiecare schit, în acord cu Sigiliul Patriarhal prin care mănăstirea suverană l-a declarat schit, cu regulamentele scrise sau bazate pe obicei, este dator să păstreze neschimbat regimul stabilit pentru el, relațiile de dependență de mănăstirea suverană, felul formei de conducere sau alt mod de viețuire stabilite în general şi relațiile acestuia cu mănăstirea suverană. Viața internă a schiturilor este cârmuită pe baza unui regulament interior, aprobat de mănăstirea suverană, şi care nu poate contraveni Cărții Statutare. Monahii care viețuiesc în schituri sunt datori să-şi îndeplinească sarcinile de cult, să vină la privegheri, fără lipsă, în biserica centrală a schitului (Kiriakon). Odată cu tunderea în monahism şi depunerea jurămintelor, părinții athoniți sunt datori să rămână, pe viață, în ascultarea duhovnicului. Relația duhovnicului cu ucenicii lui este relația părintelui duhovnicesc cu fiii săi, de unde rezultă că ucenicii datorează duhovnicului respect şi ascultare în toate, iar acesta dragoste părintească față de ei.

Fiecare schit este condus de către dicheu („cel drept”), consilieri şi adunarea bătrânilor acestuia. Dicheul trebuie să fie din rândul sta- reților din chilii şi colibe, trebuie să fie virtuos şi recunoscut drept capabil de către mănăstirea suverană. Alegerea dicheului din schitu-rile chinoviale se face conform rânduielilor ținute de acestea, iar celor din schiturile idioritmice se face cu majoritate de voturi de către sta-reții colibelor înscrişi în cataloagele mănăstireşti, adunați în biserica schitului în acest scop, la începutul lunii mai a fiecărui an sub condu-cerea celui mai în vârstă dintre ei. Consilierii fiecărui schit (2 sau 4) se aleg tot pentru un an, în acelaşi mod ca şi dicheul. Schiturile au fiecare stampilă proprie cu numele lor recunoscute şi al mănăstirii de care aparțin. Aceasta este împărțită în trei sau patru părți, fiecare parte fiind păstrată de către un consilier. Uzul acestor stampile se limitea-ză doar la înscrisurile schimbate cu mănăstirea suverană şi la cele ce privesc milostenii şi ajutoare făcute în Sfântul Munte. Chestiunile importante ale schitului trebuie aduse înaintea adunării bătrânilor şi să obțină aprobarea necesară de la mănăstirea suverană. Casie-ria schitului se întreține din diverse milostenii şi ajutoare. Dicheul, pe toată durata serviciului său, locuieşte în cadrul aşezământului principal (unde se află de obicei Kiriakonul – „biserica de Duminică”), se îngrijeşte de ordinea interioară a aşezământului, îi găzduieşte pe străini şi pelerini, se îngrijeşte de săvârşirea slujbelor în biserica centrală, păzeşte sfintele odoare, vasele şi veşmintele, manuscrisele şi cărțile de cult şi în general toate obiectele de valoare ale schitului, pe care le predă succesorului său pe bază de protocol. Dicheul este

83

obligat să întrețină condici regulate ale propriei administrații, pe care, la predarea slujbei, le supune controlului adunării şi a reprezentan-ților mănăstirii suverane.

În cazul morții starețului unei chilii sau colibe, mănăstirea suverană schimbă titlu (de posesie) după depunerea dării consfințite, punând-o în locul starețului pe persoana socotită a fi cea dintâi în obştea lui, iar în locul lui pe cea de-a doua în rang, înscriind şi o a treia persoană, tunsă în monahism cu permisiunea mănăstirii. Este interzisă existența mai mult de 6 persoane într-o colibă şi 12-14 persoane într-o chilie.

Chiliile fiecărei mănăstiri sunt acordate de aceasta cu un anumit preț, în succesiunea a trei persoane, având în mod regulamentar tundere monahală (jurămintele depuse) printr-un titlu care stabileşte cele trei persoane ale chiliei, delimitarea suprafeței şi averea acesteia în general. Uzufructul proprietăților cultivate de pe lângă chilii apar-ține acestora în totalitate, în afara de cele rezultate din exploatarea pădurilor care aparține mănăstirilor, obligate la rândul lor să aibă în vedere orice necesitate a chiliilor acestora.

Pădurile peninsulei Sfântului Munte Athos nu se supun legilor statului elen, toate produsele lemnoase sau de altă natură exportate din Sfântul Munte nefiind impozitate de către stat. În Sfântul Munte, pescuitul în vederea întreținerii monahilor este liber şi nesupus nici unei restricții. Toate produsele care se introduc în Sfântul Munte pentru nevoile monahilor şi ale aşezămintelor în care stau nu se supun taxelor vamale. Oricine intră în Sfântul Munte, în afara închinătorilor care locuiesc în preajmă, este dator de a se prezenta la Sfântul Epistasie pentru a lua permisiunea de vizitare a mănăstirilor şi a aşezămin-telor dependente în general.

Conform art. 186 al Cărţii Statutare şi al obiceiului dintotdeauna, intrarea în Sfântul Munte a părții femeieşti este interzisă. De asemenea, este interzisă constituirea sau înființarea oricărui fel de asociații sau obşti particulare, ca fiind incompatibile şi contrar regimului monahal al Sfântului Munte. Aşijderea, orice acțiune prozelitistă sau de propa-gandă moral religioasă, bisericească, socială, naționalistă şi de orice altă natură este interzisă sub pedeapsa expulzării.

În privința pregătirii personalului monahal, există Şcoala Bisericească „Athoniada” la Kareias, care în prezent a luat forma unei instituții de învățământ superior cuprinzând totalitatea disciplinelor şcolilor de învățământ preuniversitar. Este interzisă trimiterea de monahi sau novici la studii în afara Sfântului Munte dacă aceştia nu absolvă în prealabil şcoala numită „Athoniada”.

84

Autorul la Ţărmul lui Kliment(Mănăstirea Iviron)

Lângă icoana Maicii Domnului, Protectoarea Sfântului Munte

Scurt popas în drumul spre Vf. Athon

85

Chilia Buna Vestire – Schitul Lacu

Părintele Efrem de la Mănăstirea Vatopedu

86

Noul Schit (Nea Skete)

Schitul Sfântul Prooroc Ilie, aparţine de Mănăstirea Pantocrator

87

Schitul Sf. Andrei şi Academia Athoniada

Schitul Lacu (românesc), aparţine de Mănăstirea „Sf. Pavel”

88

Duhovnicul Iulian şi Schitul Românesc Prodromu

Călugări în rugăciune în noaptea Învierii

89

CAP. IV.

A}EZ[MINTE ROMÂNE}TI (SCHITURI, CHILII, COLIBE) ÎN SFÂNTUL MUNTE

DE-A LUNGUL ISTORIEI

Timp de aproape cinci secole – între a doua jumătate a sec. XIV şi cea de-a doua jumătate a secolului XIX-lea, deci din perioada

postbizantină şi până la reforma lui Cuza, grija întreținerii Muntelui Athos a trecut aproape în întregime pe seama Țărilor Române, Moldova şi Muntenia.

Fără acest masiv ajutor material şi moral venit din țările noastre, aşezămintele din Sfântul Munte, cu toată libertatea acordată de turci, nu s-ar fi putut menține şi s-ar fi pustiit. Iar odată cu ruinarea şi dispariția lor, s-ar fi pierdut şi imensul tezaur spiritual şi cultural care s-a acumulat în Athos, lucru cu care sunt unanim de acord toți cercetătorii acestui fenomen45, fie istorici, fie teologi.

Voievozii români46, conştienți de pericolul în care se găsea creş-tinătatea răsăriteană, luminați de Pronia Divină, au reuşit să salveze această citadelă a ortodoxiei printr-o adevărată cruciadă semimilenară care a dat rezultate mult mai bune la scara istoriei decât cele cunos-cute. Acest lucru s-a datorat şi firii românilor înclinați mai mult spre respectul față de tot ceea ce reprezintă simboluri ale sfințeniei decât spre slava deşartă a unor edificii perene ce ar fi păstrat doar numele, nu şi evlavia poporului român.

IV.1. Ctitoriile şi daniile româneşti la Muntele Athos

Este un adevăr unanim recunoscut că dintre toate aşezămintele monahale mari, existente astăzi la Athos nu este nici una

pentru a cărei refacere, întreținere şi înzestrare să nu fi contribuit Țările Române prin voievozii şi credincioşii săi.

Putem clasifica ajutoarele româneşti pentru aşezămintele mona-hale athonite în câteva categorii:

90

a) Danii anuale de bani (mertic) acordate pentru plata birului către turci şi întreținerea monahilor. Toate mănăstirile de la Athos, fără excepție, au beneficiat de asemenea ajutoare băneşti, adevărate subvenții, acordate anual de către voievozii şi boierii români, timp de cinci secole (XIV-XIX). Ajutoarele erau substanțiale, variind în timp ca valoare, în funcție de puterea monedei în care erau plătite: aspri, taleri, galbeni, groşi, franci, ducați ungureşti, piaştri, etc. Valoarea totală a daniilor în bani, nu poate fi calculată, unii cercetători esti-mând o sumă de peste un miliard şi jumătate de piaştri.

b) Danii de bani în aur şi argint din visteria țării pentru reparații, renovări, restaurări sau pentru rezidirea din nou a unor aşezăminte monahale.

Atestarea istorică a ajutoarelor româneşti către Muntele Athos este făcută începând cu sec. XIV, adică din perioada întregirii statelor feudale româneşti (1330 – Țara Românească şi 1359 - Moldova), precum şi a primelor Mitropolii în acest spațiu istoric (1359 – Ungrovlahia şi 1401 – Moldova).

Astfel, la 1360 domnița Ana, una dintre fiicele domnitorului muntean Nicolae Alexandru Basarab se căsătoreşte cu despotul sârb Ştefan Uroş47. La acest eveniment au participat mai mulți întâistă-tători din mănăstirile athonite, printre care şi Hariton de la Mănăsti-rea Cutlumuş, viitor mitropolit al Ungrovlahiei. Acesta nu a pierdut prilejul de a solicita ajutorul domnitorului român Nicolae Alexandru pe care l-a mai contactat ulterior de încă opt ori, reuşind să obțină generoase donații pentru refacerea din temelii a Mănăstirii Cutlu-muşului, numită apoi chiar „Marea Lavră a Țării Româneşti”48.

Practic, începând cu anul 1453, după căderea Constantinopolului, vreme de cinci veacuri românii vor fi „patroni materiali şi spirituali” ai Sfântului Munte, situație care va lua sfârşit prin pierderea averilor şi a donațiilor de la mănăstirile şi schiturile româneşti închinate, prin legea secularizării din 13 decembrie 1863.

Astfel, pentru că este aproape imposibil de a cuprinde acest feno-men istoric şi religios unic, însă documentaristic am putea enumera (fie doar ilustrativ) cele mai răspândite acte de ctitorie ale Țărilor Române în Muntele Athos49.

Ţara Românească: Primele ajutoare au fost solicitate, aşa cum menționam mai înainte la mijlocul secolului al XIV-lea, mai precis în anul 1360. Dacă domnitorul muntean nu a reuşit să ajute prea mult Mănăstirea Cutlumuş (deoarece moare la 1364), fiul său Vladislav (Vlaicu Vodă), promite la 1369 să reconstruiască din temelie acest

91

aşezământ monahal: ”...Eu voi înconjura cu ziduri şi cu turn de întă-rire mănăstirea şi voi înălța biserică, trapeză şi chilii, voi răscumpăra moşii şi voi da animale, ca prin aceasta să fie pomeniți părinții dom-niei mele şi eu... căci aşa se pomenesc în Sfântul Munte şi voievozii sârbi şi bulgari, ruşi şi iviri.”50 Practic astfel, se prelua ştafeta de la marii bazilei bizantini a actului de ctitorie în Sfântul Munte.

Egumenul Hariton devine la 1372 al doilea Mitropolit al Ungro-vlahiei şi prin mijloace caracteristice va avea un rol important în evoluția relațiilor Țărilor Române cu Muntele Athos şi în colectarea ajutoarelor băneşti. Cu atât mai mult cu cât la 1376 îl aflăm şi în calitatea de Protos (adică întâistătător) al Sfântului Munte, pe lângă calitatea de egumen al Mănăstirii Cutlumuş pe care şi-o menține. Deşi domnitorului român i se va recunoaşte titlul de ctitor şi dreptul de a investi pe viitor egumenii mănăstirii, iar viețuitorilor români veniți acolo de a duce stilul de viață idioritmic, totuşi (specific grecilor!), s-a adăugat clauza (categorică!) ca mănăstirea Cutlumuş să fie mă-năstire grecească şi nu românească, „căci amenințări şi blesteme vor atârna deasupra capului aceluia care ar cuteza, pe temeiul daniilor voievodului, să îi supere pe greci, pentru a susține că mănăstirea trebuie să fie a românilor.”51 Acest început este emblematic pentru felul în care au înțeles să-şi desfăşoare relația cu românii egumenii mănăstirilor din Athos vreme de peste cinci secole. Relație prin care, deşi aparent perdanți, românii au căpătat o mare plată în ceruri.

Daniile au continuat cu Neagoe Basarab (1512-1521), cel care a fost numit „ctitor mare a toată Sfetagora (Sfântul Munte)” – (Gavril Protul, Viaţa Sfântului Nifon), viața şi activitatea voievodului fiind strâns împletite de activitatea de ctitorie în Sfântul Munte. La sfințirea bisericii Mănăstirii Curtea de Argeş din 15 august 1517, el a invitat, alături de patriarhii şi ierarhii ortodocşi ai acelui timp, toți egumenii mănăstirilor athonite, prilej cu care se va face şi slujba de canonizare a Sfântului Patriarh Nifon al Constantinopolului, mentorul său.

Neagoe Basarab va reclădi şi Mănăstirea Lavra aproape în între-gime şi îi va rândui o danie de 90.000 de taleri, anual. De asemenea, domnitorul a adus multe danii şi îmbunătățiri Mănăstirii Iviron. La mănăstirea Cutlumuş ridică Biserica Sfântul Nicolae, chilii, trapeză şi pivniță, refăcând şi arsanaua (portul mănăstirii). La mănăstirea Dionisiu a reclădit din temelie biserica şi a construit un turn de pază impresionant, iar pe teritoriul mănăstirii a ridicat o altă biserică cu numele Sfântului Nifon, pentru amintirea duhovnicului său, viețuitor al acestei mănăstiri, patriarh al Constantinopolului şi mitropolit al Ungrovlahiei.

92

Radu Paisie (1535-1545) a refăcut la 1542 Mănăstirea Stavronichita, aducând şi importante îmbunătățiri la Mănăstirea Sfântul Pavel.

Mihai Viteazul (1595-1601) reclădeşte în întregime mănăstirea Simonos Petra, căreia îi închină în anul 1599 cea mai importantă ctitorie a sa: Mănăstirea Mihai Vodă din Bucureşti. Veniturile acesteia permit refacerea mănăstirii după devastatorul incendiu din 1625.

Matei Basarab (1632-1654) a zidit din temelie, în 1643, biserica Sfântul Mihail Mărturisitorul de la Marea Lavră, după ce, la 1637, reparase biserica şi trapeza Mănăstirii Xenofon. Aceste mănăstiri l-au recunoscut drept ctitor, zugrăvindu-i chipul în biserică, împreună cu cel al soției sale, Doamna Elena.

Exemplul lor a fost urmat de Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714).

Şerban Cantacuzino (1678-1688) închină mănăstirea Cotroceni întregului Munte Athos prin Chinotita de la Kareias, precum şi alte danii făcute mănăstirilor din Sfântul Munte.

De epoca lui Constantin Brancoveanu ,,mare ctitor de locaşuri sfinte” sunt legate nu numai daniile făcute la Muntele Athos, şi anume donațiile făcute mănăstirii Dionisiu (în 1696 şi 1613), mănăstirii Sfântului Pavel în 1689 şi 1694, mănăstirii Hilandar (1704), Marei Lavre (1691-1696), mănăstirii Pantocrator, ci şi ajutorul constant şi substanțial oferit Patriarhiilor din Constantinopol, Alexandria, Antio-hia şi Ierusalim, cât și mănăstirilor de la Meteora, din Țara Sfântă şi de la Muntele Sinai.

Numele lui Ştefan Cantacuzino (1714-1716) se regăseşte în cali-tate de ctitor şi donator în hrisoavele mănăstirii Dionisiu (1714), la mănăstirea Sfântul Pavel (1689-1694), mănăstirea Marea Lavră (1682). De asemenea, construieşte un apeduct la mănăstirea Stavronichita (1680) şi oferă danii în bani mănăstirii Vatopedu (1692-1696 şi 1702) şi mănăstirii Xenofon (1703).

Din Moldova: cele mai mari danii la Athos au fost făcute de către Ştefan cel Mare (1457-1504), care printre multe altele a construit la 1472 arsanaua (portul de la mare) al mănăstirii Vatopedu, unde există şi până astăzi un basorelief cu chipul domnitorului; a refăcut din temelii mănăstirea Zografu, ,,mănăstirea noastră” cum o denumeşte el în actele sale de danie, căreia îi dăruieşte şi 100 de ducați în 1466. Pe turnul de veghe de la far, din port (arsana), s-a găsit o inscripție cu numele domnitorului moldovean. A dat bani şi pentru construcția unei trapeze pe care este menționat: ,,Iisus învinge! Întru numele lui Hristos Dumnezeu, io, Ştefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu, domn al țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, am făcut această trapeză”.

93

La mănăstirea Zografu se păstrează şi astăzi în pridvorul de la intrare o icoană a voievodului, alături de o galerie de alți ctitori români, două steaguri cu Sfântul Gheorghe. Ştefan a refăcut şi Mănăstirea Sfântul Pavel la 1500, căreia i-a construit şi două fântâni. Mănăstirea Grigoriu a fost reclădită din temelie, după ce fusese prădată şi distrusă de pirați. Lucrarea a fost continuată şi de urmaşi săi până la Petru Rareş.

Urmaşul său, Bogdan al III-lea (1504-1517) a înnoit la 1508 peste tot Protatonul (biserica centrală din Kareias) şi reşedința Sfintei Chinotite (consiliul guvernator al Sfântului Munte), continuând şi reparațiile la mănăstirea Sfântul Pavel.

Petru Rareş (1527-1538 şi 1541-1546) a făcut mari danii Mănăstirii Dionisiu, căreia i-a refăcut din temelie biserica centrală (katholiconul), care fusese arsă în anul 1534. A refăcut din temelii Mănăstirea Cara-calu şi portul la mare al acesteia, precum şi un turn de apărare, fiind considerat aici ctitor principal.

Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561 şi 1564-1568) a rezidit din teme-lie biserica Mănăstirii Xiropotamu împreună cu Ruxandra Doamna, fiind zugrăvit ca şi ctitor al acesteia. De asemenea, aduce îmbunătățiri mari şi la Mănăstirea Dochiariu, la care a refăcut iconostasul, trapeza şi bolnița, iar între 1564-1568, a refăcut din temelie şi a zugrăvit bise-rica centrală, care fusese dărâmată de turci.

Vasile Lupu (1634-1653) a avut o operă culturală de largă respi-rație, între hotarele Orientului ortodox, fiind un adevărat părinte al Bisericii răsăritene şi protector al Patriarhiei Ecumenice, căreia i-a achitat toate datoriile față de turci, având şi multe danii la Sfântul Munte Athos.

Astfel, la 1641 închină întregului Sfânt Munte prin Chinotita de la Kareias, mănăstirea Trei Ierarhi, una din cele mai bogate mănăstiri din Moldova. Venitul acesteia era disribuit în mod egal an de an celor 20 de mănăstiri athonite.

Scarlat Callimachi (1806, 1807-1810 şi 1812-1819, şi în Țara Româ-nească 1821) rezideşte din temelie între 1812-1819 mănăstirea Sfântul Pantelimon-Rusikon. Inscripția acestui act de ctitorie poate fi citită până astăzi: ,,această preafrumoasă biserică a Sfântului Slăvitului Mare Mucenic Pantelimon Tămăduitorul s-au ridicat din temelii, pre-cum şi venerabila şi sfânta mănăstirea aceasta ce se zice rusească de către preacucernicul domn al Moldovei Scarlat Callimachi”.

Am fi nedrepți dacă nu am enumera şi alte nume ale istoriei noastre care au făcut danii la Sfântul Munte Athos, însă lista fiind prea lungă, am adăugat-o la finalul acestei lucrări (vezi Anexa II).

94

c) O altă formă de ajutorare a mănăstirilor athonite a fost aceea a închinării unor mănăstiri şi schituri româneşti. Acestea au devenind metoc, cedând timp de două secole tot venitul lor mănăstirilor din Sfântul Munte. Egumen era acum un călugăr trimis de la Athos care administra metocul respectiv, strângea venitul și-l trimitea mănăstirii din Muntele Athos.

Cele 40 de mănăstiri și schituri românești ale așezămintelor de la Muntele Athos posedau laolaltă 211 moșii, în întindere totală de un milion de hectare teren agricol, pășuni, livezi și bălți, adică aproximativ 8% din suprafața totală a țării. Deosebit de aceasta, ele mai aveau și venituri de la 1627 de immobile – hanuri și prăvălii – aflate în orașele mari ale țării (București, Iași, Craiova, Galați etc.), precum și 671 pogoane de vie. Venitul total al mănăstirilor și schiturilor românești închinate, în timpul celor două secole, cât ele au fost în folosința Sfântul Munte, a fost evaluat la enorma sumă de un miliard patru sute milioane piaștri, după unii specialişti.52

Cele mai multe mănăstiri închinate din țară le deținea mănăstirea Vatopedu - 23, Esfigmenu - 15, Iviron - 13, Protaton - 9, Zografu - 9, Sfântul Pavel - 4, Simonos Petra - 6, dintre acestea cele mai bogate fiind Sfinții Trei Ierarhi din Iaşi şi Cotroceni din Bucureşti. Aceste două mănăstiri depuneau veniturile la Biserica Protaton a Sfintei Chinotite, de unde erau împărțite celor 20 de mănăstiri.

d) Dăruirea veniturilor unor sate și moșii întinse, păduri, pășuni, livezi, bălți și heleștee cu pește, țarini și podgorii, case și locuri de casă, hanuri, prăvălii, caravansarale, vite, bolovani de sare, vămi și vaduri de mori, și felurite alte scutiri și înlesniri, a căror valoare totală este greu de stabilit.

e) Înzestrarea cu odoare și obiecte de cult de mare preț, icoane, vase, veșminte, scule, precum și sute de cărți de slujbă pentru nevoile călugărilor athoniți, odoare de remarcabilă valoare artistică și istorică, icoane ferecate în aur și argint, odăjdii, epitafe și dvere cusute în fir de aur și împodobite cu pietre scumpe și mărgăritare, cărțile de slujbă legate în aur și argint și ornate cu pietre prețioase, unele manuscrise rare, copiate cu trudă de călugării români, altele tipărite în vechile noastre tiparnițe, care toate laolaltă alcătuiesc azi tezaurul de mare preț și comorile de artă ale Athosului.

f) Învoirea acordată monahilor de la Athos, indiferent de originea lor etnică, de a se stabili temporar sau definitiv în mănăstirile și schiturile românești, fie ca dascăli de școli mănăstirești, fie în alte scopuri.

95

Între mănăstirile athonite înzestrate și ajutate cel mai mult de voie-vozii români se află mănăstirea Cutlumuș, cunoscută şi ca „Marea Lavră a Țării Românești”. Milosteniile și ajutoarele românilor pentru această mănăstire au continuat aproape fără întrerupere până la sfârșitul secolului XIX, când, întâmplându-se în anul 1893 să ardă toate chiliile din partea de răsărit, s-au făcut altele noi și prin dania unor credincioși din București.

IV.2. Prezenţa românească în Sfântul Munte Athos

Contactele românilor cu Athosul încep cam de pe vremea înființării celor dintâi mănăstiri din Sfântul Munte, când

păstorii vlahi își mânau turmele de oi sau cirezile de vite până sub zidurile chinoviilor călugărești. Aceste contacte, la început sporadice și întâmplătoare, au devenit, odată cu întemeierea Principatelor, legături statornice, atestate de nenumărate pisanii, hrisoave, acte și manuscrise vechi.

Prezența timpurie a elementului românesc în contextul monahal al Athosului a determinat, de altfel, în decursul anilor, avalanșa de danii din partea poporului nostru. Nu se cunoaște precis care au fost cei dintâi călugări români la Muntele Athos. Primele mărturii sunt din veacul al XIV-lea, când se pomenesc nominal monahi români la mănăstirea Cutlumuș, dar prezența lor la Athos datează cu siguranță cu mult mai înainte.

Numărul lor a sporit cu timpul, înregistrându-se, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, o penetrație sistematică a călugărilor români la Sfântul Munte și un proces de afirmare a vieții monahale românești în acele locuri. Secularizarea averilor mănăstirești – act de mare însemnătate națională – săvârșită de Alexandru Ioan Cuza la 1863, a produs o puternică reacție ostilă în sânul Bisericilor grecești din Orientul Apropiat, precum și în rândul călugărilor athoniți.

Această reacție a avut urmări nefaste asupra monahilor români la Muntele Athos, care au fost siliți să se împrăștie prin așezămintele monahale ale altor naționalități, fiind tratați cu desconsiderare de ceilalți viețuitori ai Sfântului Munte, mai ales de greci. De atunci și până astăzi, ei n-au avut posibilitatea de a se grupa într-o mănăstire cu drept de reprezentare în Chinotită, așa cum li s-ar fi cuvenit, precum sunt și monahii sârbi, ruși și bulgari.

96

Totodată, monahii români au fost nevoiți în aceste împrejurări, pe de o parte să-și răscumpere din avutul lor propriu terenuri și clădiri − cele mai sărăcăcioase și dărăpănate – aparținând mănăstirilor recu-noscute, iar pe de altă parte, să le refacă cu mari greutăți și osteneli, întemeind noi așezăminte monahale proprii (schituri și chilii), în care au început a trăi izolat, ducând viață de sihaștri.

După cel de-al Doilea Război Mondial și până aproape de zilele noastre, răstimp în care contactul Bisericilor Ortodoxe Rusă, Română, Sârbă și Bulgară cu Muntele Athos au fost aproape întrerupte, așeză-mintele monahale aparținând acestor biserici, inclusiv cele grecești, au suferit un grad avansat de deteriorare, iar numărul monahilor s-a micșorat considerabil, mai ales al celor aparținând bisericilor negrecești.

Autoritățile de stat grecești manifestă un interes deosebit pentru elenizarea Muntelui Athos și restrângerea posibilităților pentru mo-nahii de alte naționalități de a se stabili la Athos. Pentru a susține această acțiune de elenizare a Athosului, în fiecare din mănăstirile grecești au fost trimise loturi de călugări tineri, bine pregătiți teologic, care au preluat inițiativa conducerii fiecărui așezământ din Athos.

Chiliile aparținând călugărilor altor naționalități – care nu au mai avut urmași – au fost preluate imediat de mănăstirile grecești și date în folosință călugărilor greci. Toate mănăstirile grecești au început să fie reparate. Călugării români de la Sfântul Munte Athos viețuiesc îndeosebi în două schituri, și anume: Prodromu, de pe moşia mănăstirii Lavra și Lacu, aflat pe teritoriul mănăstirii Sfântul Pavel. Alți călugări români trăiesc în chilii și colibe izolate, aparținând diferitelor mănăstiri și răspândite aproape în întreg Muntele Athos.

97

Matei Basarab

Sfântul Nifon al Constantinopolului

Mihai Viteazul

Neagoe Basarab şi Doamna Despina

MARI CTITORI DIN ŢĂRILE ROMÂNE LA SFÂNTUL MUNTE ATHOS

98

Ştefan cel Mare Sfinţii Martiri Brâncoveni

Vasile Lupu Petru Rareş

99

IV.3. Aşezămintele româneşti de la Muntele Athos

Încă de la începuturile prezenței lor în Sfântul Munte, românii şi-au manifestat dorința de a avea un locaş numai al lor aşa cum

aveau georgienii mănăstirea Iviron, sârbii mănăstirea Hilandariu, ruşii mănăstirea Sfântul Pantelimon, iar bulgarii mănăstirea Zografu. Deşi prezenți de timpuriu în Athos, primele izvoare scrise despre românii din Sfântul Munte se află abia din corespondența egumenului Hartiton cu domnitorul Nicolae Basarab şi urmașul acestuia, Vlaicu Vodă, din care reiese că monahii români au optat pentru modul de viață idioritmic în cadrul „Lavrei româneşti” de la Cutlumuş, fapt care le-ar fi permis să se mişte mai liber, de a înființa aşezăminte proprii (schituri, chilii, colibe) şi de a duce o existență adecvată canoanelor isihaste de călugărie.

Dintr-un tabel publicat sub semnătura lui Graham Speake şi Kallistos Ware53 aflăm că la 1489 doar la mănăstirea Cutlumuş se aflau moldoveni, iar pe la 1903 îi mai găsim menționați şi pe terito-riul mănăstirii Sfântul Pavel, ceea ce în mod evident nu corespunde adevărului istoric. Este de necontestat faptul că românii s-au aflat încă de la începuturile vieții monahale în Sfântul Munte, însă modul lor de organizare nu era specific comunităților mari de tipul mănăsti-rilor de obşte din secolele IX-XIV.

Aceasta se datorează poate şi faptului că organizarea statală de la nord de Dunăre nu era încă cristalizată şi călugării vlahi (moldoveni sau munteni) nu trăiau cu conştiința apartenenței la un stat propriu, ci doar cu aceea a existenței unei entități suprastatale monahale a credinței ortodoxe, „Ierusalimul cel de sus”, simțindu-se solidari doar prin limba comună pe care o vorbeau. Dintotdeauna călugării români au venit în număr mare la Muntele Athos, aşezându-se de-a lungul timpului, fie la marile mănăstiri, fie la schituri, chilii sau colibe, întemeiate sau procurate de ei de la călugării greci.

Prin secolul al XVII-lea, încep să ia ființă aşezămintele româneşti distincte, în forme destul de modeste. Primul dintre acestea menționat în Proschinitarul călugărului Serafim este Schitul Lacu, pe teritoriul mănăstirii Sfântul Pavel, unde pe la 1754 s-au aşezat călugării români.

Astăzi, cei mai mulți români sunt stabiliți în Schiturile Prodromu (cu stil de viață chinovitic), Lacu (stil de viață idioritmic), Colciu (două chilii), Sfânta Ana şi în pustia Kapsala, ori în chilii sau colibe izolate. Ei se adună cu diverse prilejuri la marile manifestări religioase sau la hramuri.

100

Către sfârşitul secolului al XIX-lea şi jumătatea secolului următor, au existat forme de organizare firave, precum a fost „Frăția Mona- hilor Români din Sfântul Munte” înființată de Teodosie Soroceanul şi „Colonia Românilor din Muntele Athos” înființată la Schitul Prodromu. În ciuda prezenței lor numeroase, românii nu au reuşit să obțină recunoaşterea dreptului de a avea o mănăstire a lor şi prin urmare nici dreptul de reprezentare în Sfânta Chinotită de la Kareias. Au existat mai multe încercări în acest sens, unele din ele aparțin chiar călugărilor greci, cum a fost aceea a călugărului Teodorit de la Esfigmenu, care intenționa să facă din mănăstirea sa chinovie moldovenească. Faptul se întâmpla pe vremea Mitropolitului Veniamin Costache al Moldovei, dar acesta nu a dat curs inițiativei.54

O inițiativă similară a fost propusă şi de mănăstirea Cutlumuş în anii 1921-1924, înainte de a se stabili actuala organizare, care în schimbul datoriei față de autorități, ar fi acceptat denumirea de mănăstire românească. Nici de data aceasta, Sfântul Sinod nu a dat curs acestei inițiative, aşa că până astăzi am rămas doar cu schituri şi chilii în Sfântul Munte.

Schitul Lacu

Aşa cum am menționat mai înainte, din Proschinitarul55 călu-gărului Serafim, aflăm că la 1760 acest schit se înnoia prin osârdia ieromonahului român Daniil, ucenic al Sfântului Paisie Velicikovski. În vremea aceea existau în Athos 24 de colibe româneşti şi aproape 100 de pustnici români.

La 1843 viețuiau numai la Schitul Lacu 32 de români, veniți din mănăstirile Neamț, Cernica şi Căldăruşani şi în plus, mai existau 5 chilii cu paraclise şi 16 colibe. Schitul Lacu fusese locuit încă din secolul al XIV-lea de călugări sârbi, care trăiau în asceză şi rugăciune, acesta fiind un loc foarte retras, înconjurat din trei părți de munți, pe valea unui pârâu vijelios ce vine din piscul Athonului şi având o singură ieşire spre mare. Dincolo de valea prăpăstioasă a râului, se află chiliile Schitului Provata, tot cu viețuitori români şi moldoveni. După ce cunoscuse o perioadă de pustiire, din 1753, Schitul a fost repopulat, iar prin 1760 a început să fie reînnoit, avându-l ca egumen pe monahul Daniil.

Tot pe la 1760 este menționat şi Schitul Nou (Nea Skete) cu hramul „Naşterii Maicii Domnului”, având şi el 16 chilii şi 10 colibe, toate româneşti, pe teritoriul mănăstirii Sfântul Pavel (majoritatea fiind lo-cuite în prezent de călugări greci şi ruşi! n. a.).

101

În „Proschinitarul” lui Serafim se vorbește și despre „chilia lui Morfonu” (fostă mănăstire a amalfitanilor), având un paraclis cu hramul „Sfinții Trei Ierarhi”, unde a pustnicit de tânăr cuviosul Luchian duhovnicul, venit de la mânăstirea Neamț.

Acestea ar fi vecinătățile Schitului Lacu, care din anul 1849, avea o bisericuță de cimitir cu hramul „Sfântul Lazăr”, cel a patra zi înviat din morți. Între anii 1889 și 1904 s-a construit biserica mare a schitului, închinată „Sfântului Mare Mucenic Dimitrie”, iar pe parcurs, s-au mai construit și alte chilii, numărul lor ajungând la 24, iar cel al călugărilor până la 100. După al doilea război mondial, a început să scadă și numărul monahilor români la Schitul Lacu, (ca de altfel din întregul Munte Athos) astfel că, în preajma anului 1989, mai avea doar 2-3 chilii locuite de câțiva călugări. De atunci însă, prin grija Maicii Domnului și a Marelui Mucenic Dimitrie, schitul a început să reînvie, venind și alți călugări din România. În prezent, Schitul Lacu se află într-o perioadă de reînflorire materială și duhovnicească, având 9 chilii locuite de aproximativ 40 de călugări. Aceste chilii au fost reconstruite cu mare osteneală prin daniile credincioșilor din țară56.

Chiliile Schitului Lacu sunt următoarele:• Chilia „Bunavestire” a ieroschimonahului Ștefan Nuțescu, fiind

cea mai bogată, înfloritoare și bine organizată duhovniceşte, chilie cunoscută şi pentru ospitalitatea acordată pelerinilor în arhondaricul propriu;

•Chilia „Sf. Nicolae’”, cunoscută a fi cea mai veche chilie de aici, cu norme monahale tradiționale;

•Chilia „Sf. M. Mc. Antonie”; •Chilia „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”;•Chilia „Acoperământul Maicii Domnului”;•Chilia „Înălțarea Domnului”;•Chilia „Sf. Prooroc Ilie”;•Chilia „Cuv. Antonie cel Mare”, fiind pe cale să renască și alte

vetre de chilii. Fiecare chilie are un paraclis propriu pentru rugăciuni zilnice,

fiind sub ordinea unui stareț în ascultarea căruia se nevoiesc cei care fac parte din obștea lui. În timpul săptămânii, fiecare chilie are programul ei, iar duminica și în alte sărbători se întâlnesc cu toții la biserica mare a schitului, numită Kiriacon (adică biserica de Dumi-nică!), unde săvârșesc slujbele împreună și se fac privegheri de toată noaptea. După priveghere și săvârșirea Sfintei Liturghii se retrag din nou la chilii, unde petrec în liniște și rugăciune, ori la diverse activități cotidiene tot restul săptămânii.

102

Întâistătătorul schitului „Dicheul” (adică cel drept) este ales anual, pe rând, de fiecare chilie, la începutul lunii iunie, el fiind cel care va reprezenta și coordona activitățile schitului ajutat de 2-4 epitropi. Schitul plătea anual un bir mănăstirii Sfântul Pavel, iar călugării prestau un număr de zile de clacă.57 Stilul de viață este cel idioritmic, chiliile fiind locuite de unul până la 7-10 călugări, întâistătătorul chiliei fiind cel mai vechi viețuitor al acesteia (gherontas). Iată care sunt la acest moment: la chilia Bunavestire – ieroschimonah Ștefan Nuțescu – 9 călugări, la chilia „Intrării în Biserică a Maicii Domnului” – monah Pimen Vlad – 8 călugări, la chilia „Sfântul Artemie” – părintele Isac și Dosoftei Vlad – 3 călugări, la chilia „Sfântul Prooroc Ilie” – părintele Sofronie – 2 monahi, la chilia „Întâmpinarea Domnului – ieromonah Paisie – 4 călugări, la chilia „Sfântul Ierarh Nicolae” – părintele Rafail – 5 călugări, la chilia „Sfântul Antonie cel Mare” – părintele Nichifor – 4 călugări, la chilia „Sfântul Apostol Pavel” – părintele Pavel – 3 călugări și chilia părintelui Acachie cu 2 călugări.

Se pune problema că, pentru întreținerea schitului în ansamblul său, statul român ar trebui să reînceapă și aici acordarea unei subvenții, așa cum a procedat în 2007, prin Legea 497, pentru Schitul Prodromu, deoarece și călugării isihaști de la Lacu, prin viața lor de sfințenie, nevoință, rugăciune şi ascultare reprezintă în Sfântul Munte o comu-nitate a românilor de pretutindeni, poate cea mai reprezentativă a patriei lor.

Schitul Prodromu

Cel mai mare și mai important așezământ românesc, care prin mărimea sa poate oricând candida la statutul de mănăstire, este Schitul Cinstitului Înaintemergător al Domnului – Ioan Botezătorul.

El se află în partea de răsărit a peninsulei Athos, pe locul anticului Akratos, se pare, una dintre primele aşezări ale peninsulei, el fiind împlinirea vechii dorințe a românilor de a avea un locaş de cult propriu în Grădina Maicii Domnului, situat în locul numit Vigla, un ținut pustiu, pietros și bântuit de furtuni, dar cu minunate frumuseți naturale, prielnic sihăstriei și înaltei contemplații bisericești. La răsărit de schit se află Marea Egee, veșnic tulburată de valuri, iar spre apus, Muntele Athos se înalță semeț până la altitudinea de 2033 m, Schitul Prodromu fiind construit în partea de răsărit Athosului, pe teritoriul Marii Lavre, o zonă unde se întâlnesc toate vânturile și curenții de aer ce trec peste Athon. De aceea, în aceste locuri s-au nevoit cu precădere monahi români sau ruși. Schimonahii români spun că aerul din acest schit este

103

cel mai curat în tot timpul verii și al iernii pentru că-l curăță vânturile din toate părțile lumii, măturând orice boală molipsitoare. Grecii, mai iubitori de căldură, nu se ostenesc prin asemenea ținut aspru.

Istoricul Schitului Prodromu

Chiar dacă acest așezământ românesc nu are o vârstă milenară precum alte mănăstiri mari, împărătești, istoria schitului închinat Înaintemergătorului Ioan are rădăcini începând din secolul al XIV-lea. Pe la anul 1334, cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul, având și locuința pe promontoriul numit Palama de deasupra Marii Lavre, ieșind într-o noapte din chilie și stând la rugăciune văzu în partea de răsărit, la locul ce se numește Vigla (santinela – n.a.) o doamnă șezând pe un tron precum cele împărătești, înconjurată de îngeri și sfinți care tămâiau împrejur, cântând și închinându-i-se Împărătesei a toate. Și întrebând cuviosul Marcu pe Sfântul Grigorie, starețul său, ce va fi însemnând oare aceasta, i s-a tâlcuit că Maica Domnului, voiește ca în vremurile mai de pe urmă să i se ridice acolo un locaș dumnezeiesc, spre slava Sa. Această istorisire minunată este inclusă în „Istoria mănăstirilor Athonite”, alcătuită de Irinarh Șișman schimonahul (1845-1920)58, în 20 de volume, lucrare păstrată cu sfințenie în Biblioteca de la Prodromu, împreună cu cele peste 5000 de volume tipărite și multe manuscrise59, în total la Muntele Athos fiind 40000 de documente identificate cu referințe la prezența şi contribuția ro-mânilor în Sfântul Munte.

Iată că peste ani, „la plinirea vremurilor”, chiar în acel loc se va con- strui schitul chinovial românesc „Prodromu”, venind ca o împlinire a voii Prea Sfintei și ca o alinare a acestei mâhniri a neamului româ-nesc. Călugării români, venind de la Athos pentru o mai înaltă viețuire duhovnicească au ajuns în chip firesc și la Vigla. Pe la 1750, câțiva monahi români, sub povățuirea duhovnicească a Ieroschimonahului Macarie pustnicul, au luat hotărârea de a zidi o casă cu câteva încăperi pe locul în care se afla, încă de la 1458, katisma Prodromu a Episcopului Dionisios al Stagonelor. Ulterior, la 1660, duhovnicul Filoteios a renovat chilia Prodromu, cu hramul „Tăierea capului Cinstitului Înaintemergător Ioan” de la Vigla. La 1754, Iosif Hiotul, un ieromonah grec, zidește o mică biserică în acel loc și katisma devine chilie, afierosind-o Sfântului Ioan Botezătorul60. Între 1810-1816 chilia Ianacopolos intră în posesia ieroschimonahului Iustin Valahul și a ucenicilor săi Patapie și Grigorie. Aceștia fac un act de învoială cu mănăstirea Lavra, prin care se aprobă înființarea schitului chinovial

104

moldovenesc, pentru 20 de monahi. Iustin a plecat în Moldova și a dezvăluit acest plan în fața Mitropolitului Veniamin Costachi.

După moartea bătrânului Iustin, ucenicul său Patapie duce mai departe această idee a transformării chiliei în schit și va insista pe lângă Mitropolit în sensul celor gândite de duhovnicul său. Veniamin Costachi a scris în 1820 către Lavra, cerând întocmai acest lucru: transformarea chiliei în schit românesc. Astfel, în iunie 1820, cei doi ucenici obțin permisiunea modificării statutului chiliei lor în schit. Actul scris de Marea Lavră are 13 articole și se vrea un Regulament de funcționare:

♦♦ se permitea ca schitul să se numească Prodromu cu denumirea oficială de „Schit chinovial al credinciosului neam al moldovenilor”, urmând a se afla sub administrația Lavrei și purtând pe sigiliu icoana cinstitului Botezător;

♦♦Biserica va purta hramul vechi „al Tăierii Capului Înaintemergă-torului”;

♦♦Dichiul (egumenul) trebuia să fie de neam moldovean, ales de monahii de acolo și confirmat de Lavră;

♦♦Modul de viețuire va fi chinovial;♦♦Taxele și impozitele împărătești se vor depune la Lavra, precum

și celelalte obligații;♦♦ Schitul nu va avea voie să se extindă mai mult decât îi era acordat

ca spațiu (avea grădină, vie, livadă, cimitir și arsana);♦♦Toți viețuitorii erau obligați să aibă o comportare evlavioasă

către mănăstirea cea mare;♦♦Dacă în afara acestui spațiu al schitului se găsesc colibe cu că-

lugări greci sau moldoveni, aceștia se vor supune Marii Lavre, nu schitului;

♦♦Din milosteniile venite din afară pentru cinstiții frați, dator este dichiul să dea nu numai celor dinăuntru, ci și celor din colibe, din afară;

♦♦Oricine va veni din afară și neplăcându-i viața de obște și va voi să zidească colibă, să ceară voie de la mănăstirea Lavrei;

♦♦Cei care vor voi să iasă în lume să ceară voie de la Sfânta Mănăstire (Lavra);

♦♦Toate cele ce se găsesc în acest schit (odoare, cărți, veșminte, vase de lut ș.a.) nu sunt înstrăinabile și toate cele ce le vor mai fi date nu este permis a fi înstrăinate;

♦♦ Se mai fixa dichiului obligația de a da câte 10 lei pentru pomeni-rea fraților care trec la Domnul.61

105

Promontoriul Vigla

Zona principalelor aşezăminte româneşti din Muntele Athos

M. DIONISIUM. SF. PAVEL

M. MAREALAVRĂ

SCHITULSF. M. MC. DIMITRIE-LACU

PROVATA MORFONO

SCHITUL SF. ANA

SCHITUL NOUNEA SKETE

KATUNAKIA

KERASIA SCHITULKAVSOCALIVIA

SCHITUL PRODROMU

VÂRFULATHON2033 m

106

Schitul Românesc Prodromu

Intrarea principală şi turnul clopotniţă cu paraclis

107

Avva Petroniu Tănase († 2011), stareţ al Schitului Prodromu

Biserica Mare (Katolicon)

108

Sinodicon (camera de consiliu)

Naosul şi catapeteasma Bisericii Mari

Închinăciune în pridvor

109

Biblioteca schitului

Pagină din manuscrisul Părintelui Irinarh Şişman

Pagină din manuscrisul Părintelui Nectarie Creţu

110

Sfinte moaşte

Cea mai înţeleaptă cugetareBisericuţa din cimitir

111

Fântâna din grădina cu măslini Peştera Sfântului Atanasie

Părintele Nifon, ctitorul de la Prodromu Patriarhul Iustinian la Athos

112

Icoana făcătoare de minuni „Prodromiţa”

Icoana făcătoare de minuni„Apărătoarea de foc”

Icoana făcătoare de minuni„Sfinţii Trei Ierarhi”

113

Tulburările revoluționare din 1821-1822 i-au făcut pe cei doi călu- gări să se întoarcă în țară, la mănăstirea Neamț din Moldova, unde Grigorie Schimonahul a predat actele schitului după moartea duhov-nicului său. De la 1840, istoria Prodromului se va împleti pentru mai bine de o jumătate de veac cu cea a doi călugări, Nectarie și Nifon, care au viețuit zece ani la Schitul Sfântul Ana, împreună cu alți 12 călugări moldoveni. Ei doreau să facă un schit al lor, drept pentru care s-au întors acasă pentru ajutoare. În această perioadă, schitul Prodromu fusese vândut unui călugăr pe nume Ieroteos, de la Mănăstirea Xeno-font cu 25000 de groşi.

Cu sprijinul și recomandarea domnului Grigorie Ghica și a Mitro-politului Sofronie Miclescu, cei doi călugări s-au întors la Athos și, la 25 iulie1852, cumpăra din nou Schitul de la Marea Lavră pentru 7000 de groși. Astfel că la 24 septembrie 1852 între cele două părți se va încheia încă un acord în patru puncte ce se va adăuga celorlalte treisprezece dinainte. În principal, se preciza datoria Prodromului de a depune anual câte 1000 de groși, iar numărul monahilor nu putea depăși numărul de 20.62

Domnul Grigorie Ghica, conștient de importanța acestui fapt va ajuta schitul românesc Prodromu cu bani, astfel că aflăm dintr-o scrisoare de mulțumire către acesta datată 30 martie 1853, prin care epitropii Marii Lavre îi mulțumeau acestuia pentru grija purtată. Astfel, la 6 ianuarie 1853 domnul fixează o subvenție anuală de 300 de galbeni, pentru ca la 7 iulie același an să le mai acorde încă un fond de 3000 de galbeni. La 8 iunie 1856 se fixează din nou o subvenție de 200 de galbeni anual pentru a se înființa o școală la schit pentru românii din Sfântul Munte.

Pe 1 august 1857 se fixează o altă subvenție de 500 de galbeni, care vine de la Mitropolitul Sofronie, la care se mai adaugă și o altă danie la 29 aprilie 1858 Acești bani au fost folosiți la turnarea funda-ției, deoarece egumenul Nifon scria mitropolitului Țării Românești să îngăduie monahilor prodromiți Isaia și Agatanghel să strângă ajutoare necesare continuării lucrărilor. Printr-o rezoluție a Ministe-rului Afacerilor Bisericești, semnată de prințul Alexandru Ghica63 se aprobă pentru Prodromu suma de 15000 lei spre a fi de folos la ridicarea Bisericii.64 Din Țara Românească cei doi călugări ajung la Moldova, unde logofătul Teodor Balș le va dona 25000 lei vechi, iar marele trezoreriei, Nicolae Ruset Rosnoveanu va dărui la rândul său 11000 lei, vase sfinte și clopote de 132 de ocale, precum și o sumă anuală de 30 de ducați. Casa de Depuneri „Sfântul Spiridon” din Iași

114

colectează și ea 1000 de ducați în contul schitului în anul 1857 de la soțiile celor doi domnitori care au donat Prodromului și nişte cruci de argint. Un donator din Galați, Ioan Soare, va trimite și el 165000 de lei vechi și două cutii de argint pentru sfinte moaște de la Lavra Pecerskaia.65 Având scrisoare de recomandare din partea Mănăstirii Lavra, pe 24 mai 1858, egumenul Nifon vine și el în Țara Românească și primește o subvenție de la Guvern de 4226 galbeni 66 (chitanța fiind datată 10 august 1859). Venirea în țară a egumenului de la Prodromu s-a soldat cu trimiterea de ajutoare diverse pentru schitul românesc: sfinte vase, cărți, candele, argintărie, icoane, cruci, veșminte preoțești ș.a.67. În anul 1863, Guvernul Principatelor Unite hotărăște să dea anual la schitul Prodromu 1000 de ducați, sumă ce a fost majorată ulterior la 3000, apoi la 4000 de ducați.

Cu aceste donații și multe altele din partea credincioșilor, construc- ția bisericii a fost finalizată pe data de 26 aprilie 1866. C.A. Rosetti, ministrul Cultelor de atunci, trimite pe arhiereul Isaia Vicol de Diocleas, egumenul de la Mănăstirea Golia, din Iași, să sfințească schitul Prodromu. Cu aprobarea P.F. Sofronie al III-lea, patriarhul ecumenic, pe data de 21 mai 1866 s-a săvârșit târnosirea bisericii Schitului Prodromu din Sfântul Munte, dându-i-se titulatura de „comunitate românească”, iar sigiliul avea inscripția „Sigiliul chino-viului românesc”, fapt validat de patriarhul Ioachim al III-lea, în martie 187668. La acea dată schitul avea deja 100 de călugări, condiția din 1852 fiind depășită, iar stareț era prahoveanul Damian, deoarece Nifon demisionase în urma unor conflicte interne. Ștampila sau sigiliul schitului avea inscripția completă: „Sigiliul (ștampila) schitu-lui chinovial românesc din Sfântul Munte Athos”. Lipsa cuvântului „Lavra” sau „al Lavrei” a provocat iritarea mănăstirii tutelare, care nu a recunoscut acest simbol, văzându-l ca pe un act de emancipare, considerând textul ca o contravenție de la actul de înființare a schitului. Acest lucru a dus la o întrerupere temporară a relațiilor cu Marea Lavră. Românii, încurajați de ruși, au cerut în 1880 Sfintei Chinotite să le aprobe statutul de Mănăstire, căci, precum fiecare națiune orto- doxă din Sfântul Munte avea mănăstirea sa, tot așa și românii erau îndreptățiți a avea, după cinci secole și jumătate de danii și acte de ctitorie neîntrerupte. Din păcate, după reforma (secularizarea averi-lor mănăstirești) din 13 decembrie 1863, românii întâmpinau greutăți insurmontabile din partea grecilor, iar din interior bătrânii Nifon și Nectarie făceau o opoziție nefavorabilă intereselor schitului. La aceas-ta s-a mai adăugat și intenția Guvernului de la București și a Schitului

115

de a ajuta valahii din Balcani (Tesalia, Epir, Macedonia și Turcia) din fondul mănăstirilor închinate, pentru activitatea lor de redeșteptare națională, ceea ce ar fi fost împotriva intereselor Sfântului Munte şi a neamului grec, în general. Cum nici Guvernul român și nici Biserica Română, care obținuse recent autocefalia, nu au primit trimișii Marii Lavre să rediscute problema secularizării, patriarhul Ioachim al III-lea, în 1881, a anulat toate drepturile pe care le avea schitul prin actele încheiate în 1820, 1852 și 1876. Este clar că la mijloc era influența Marii Lavre, care umărea restrângerea drepturilor românilor, fiind împo-triva unui statut de mănăstire pentru schitul Prodromu.69 Această dispută a durat până în 1889 și s-a terminat cu câștigul de cauză al Marii Lavre, care, profitând din plin de lipsa de strategie și de tact diplomatic, precum și de lipsa de unitate din sânul comunității ro-mânești, a impus la 20 ianuarie 1889 un acord cu 10 articole prin care se recunoaște dependența schitului Prodromu față de aceasta. Astfel că prin scrisoarea sinodală din 1890, confirmată printr-un sighilion patriarhal, se hotăreşte ca ştampila să aibă următorul con-ținut: „ştampila Sfântului Schit, chinoviu românesc a Sfântului Ioan Botezătorul ce depinde de Mănăstirea Marii Lavre din Muntele Athos 1889.” 70 Cu toate acestea, românii n-au încetat să spere și să ceară până astăzi modificarea statutului schitului lor în acela de mănăstire. În acest sens, profesorul Dragomir Detemetrescu (†1926), un erudit teolog, va cere personal Patriarhului ecumenic acest lucru. Răspunsul a fost sec, cum că tipicoanele Sfântului Munte nu prevăd existența decât a celor „20 de mănăstiri”, de parcă cele opt tipicoane nu fuse-seră modificate de atâtea ori și chiar statutul peninsulei, în cadrul Constituției Greciei de mai târziu, nu suferise atâtea amendamente de-a lungul timpului.

La 1890, starețul Damian Dumitrescu demisionează în urma tulbu-rărilor din obștea schitului, în locul său fiind numit părintele Ghedeon. Doi ani mai târziu, acesta face o vizită în țară și, în urma demersurilor făcute pe lângă Mitropolitul primat și regele Carol I, obține mărirea subvenției în 1893 la 12000 de franci, iar în 1894 la 14000 de franci.71 Tânărul stat român nu-și uita în sărăcie pe cei mai buni ambasadori ai săi, cum afirma recent Avva Petroniu Tănase!

În urma unei furtuni din anul 1895, arsanaua schitului fusese grav avariată, înregistrându-se însemnate pagube. La acea dată și numărul monahilor ajunsese la 100, pentru ca din 1901 să se consemneze chiar 150, ceea ce făcea mai dificilă administrarea schitului. Dacă mai adăugăm că până în 1898 se tot adăugau noi reclamații din partea

116

părinților ctitori Nifon, Nectarie și Antonie și atitudinea şovină și file-tistă a grecilor, ne dăm seama că situația nu era tocmai ușoară. A mai urmat apoi cutremurul din 26 octombrie din 1905, care a avariat grav biserica și o parte din anexele gospodărești. Dar noul stareț, Antipa Dinescu – o remarcabilă figură a monahismului athonit – nu era dispus să se dea bătut. El se adresează pentru ajutor Guvernului Român și conaționalilor săi, astfel că din documente rezultă că autoritățile au ajutat schitul cu sume consistente.72 Mai mult chiar, Antipa starețul a înaintat către autoritățile guvernamentale și conducerea B.O.R. o suită de memorii pentru ridicarea schitului la rang de mănăstire, alături de celelalte 20 consacrate din Athos. Din cauza celor două războaie balcanice, inițiativele au fost oprite, cu toate că România a câștigat o poziție privilegiată în acestea, iar prin Tratatul de pace de la București din 1913 s-ar fi putut obține ușor acest drept firesc și legitim al românilor din Sfântul Munte. În 1912 statul grec prelua stăpânirea asupra Peninsulei Chalcidice, autoritatea otomană fiind definitiv înlăturată, iar Athosul având din nou garantată autonomia. Pe 13 octombrie 1913, Sfânta Chinotită a Muntelui Athos hotărăște păstrarea sistemului existent și transferarea drepturilor către tânărul regat grec a tuturor prerogativelor ce le avusese până atunci Imperiul Otoman. Deși la Conferința de la Londra s-a propus ideea neutrali-tății și internaționalizării Sfântului Munte, aceasta a fost respinsă de Chinonită.73

Dar la 1914 izbucnește un nou conflict între Antipa Dinescu și o parte dintre călugării prodromiți, situație ce va fi atent analizată de consulul României la Thesalonic. Acesta a tras concluzia că răzvrătirea era condusă din umbră de la Mănăstirea Lavra, dornică de a-și impune oameni fideli politicii sale. Starețul Antipa a fost înlăturat forțat și, dezgustat, s-a retras la schitul Darvari, care asemenea schitului Bucium de la Iași, Prodromu îl avea ca metoc la București.

Alături de Teodosie Soroceanu, conducătorul „Comunității fraților români de la Muntele Athos”, starețul Antipa Dinescu a fost una dintre cele mai luminoase figuri ale românismului athonit, care a luptat din răsputeri pentru recunoașterea dreptului nostru de a avea o mănăs-tire cu drept de reprezentare în Chinonită (Adunarea Reprezentanților de la Kareias). Iată ce spune într-unul dintre numeroasele memorii adresate autorităților române: „șaptesprezece mănăstiri pentru greci, una pentru ruși, una pentru sârbi și una pentru bulgari, socotim că ar putea deocamdată să fie de ajuns, și ca un omagiu adus Țărilor Române, să se fi gândit cineva ca să nu fim cum suntem azi, în condiții umilitoare pentru noi toți ca națiune, fără nici o mănăstire acolo.”74

117

Credem că este demn de a fi arătat aici și faptul că la Conferința din 1924 de la Londra a fost discutată situația călugărilor atoniți, fiind avansate mai multe propuneri: fie rămânerea în cadrul statului otoman cu vechiul regim de autonomie deplină, ce a fost respinsă, fie încorporarea în statul grec cu regim autonom, fie o formă de organizare independentă (asemenea statului papal) sub garanție internațională. Cea de-a doua propunere are câştig de cauză, deşi ultima era cea mai conformă cu realitatea. Ministrul român de la Londra, Nicolae Mișu, a cerut autorităților române să se ajungă la o înțelegere cu Grecia: „pentru obținerea a cel puțin un vot în Adunarea de la Kareias (Sfânta Chinotită), fie prin cumpărarea (?!) drepturilor autonome ale unei mănăstiri părăsite, fie printr-o recunoaştere a chiliilor noastre ca mă-năstiri independente, ceea ce era mult mai greu de imaginat.” Dar ocazia extrem de favorabilă a rezolvării în mod pozitiv a solicitări-lor îndreptățite ale monahilor români athoniți, din vara anului 1913, a fost iarăşi pierdută. Solicitat să soluționeze conflictul care a dus la înlăturarea starețului Antipa Dinescu, acuzat de nerespectarea Regulamentului adoptat in 1891 şi dat afară cu forța in 1914, consulul general al României la Tesalonic, G.C. Ionescu, arată că „dezordinea şi necinstea care domneşte în mănăstirile greceşti se va înrădăcina şi la Prodromu”. Acest conflict dintre 1914-1919 va reizbucni în martie 1919, deoarece călugării răzvrătiți ce fuseseră îndepărtați au fost readuşi în schit cu ajutorul autorităților elene. Lavra nu a respectat dorința călugărilor prodromiți de a-l menține stareț pe Antipa Dinescu, încercând impunerea alegerii altui stareț, și anume Anichit, şi a unor călugări rebeli în Consiliul administrativ. La aceste presiuni, călugării prodromiți au solicitat guvernului român să-i apere în fața abuzurilor Lavrei şi să li se acorde o bucată de pământ în jurul schitului care să le asigure supraviețuirea, dacă nu se putea obține independența schitului pe cale diplomatică sau prin cumpărare. În această perioadă, din țară continuă să se facă donații către schitul Prodromu, cum a fost aceea a lui Petrache I. Răducănescu de 46 ha de teren din Vălenii de Munte Prahova, autorizată prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 1313/9 iunie 191675. De asemenea, Antipa Dinescu, aflat la schitul Darvari, transmitea76 în august 1919 instrucțiuni către Banca Națională pentru încasarea cupoanelor titlurilor schitului în valoare de 63.675 lei. Instabilitatea de la conducerea schitului şi certurile dintre călugării prodromiți au continuat o lungă perioadă de timp, aducând grave prejudicii imaginii acestuia şi demersurilor autorităților române, si-tuație ce convenea celor care provocaseră intrigile şi nesiguranța77.

118

Un memoriu al secretarului contabil Gamaliel descrie situația grea a viețuitorilor din schit în perioada 1914-1920, când Antipa Dinescu fusese în două rânduri alungat din schit şi acesta nu mai primise niciun venit din țară, fiind părăsit de mulți părinți, „mai toți fiind meşteri buni. Cu mare jale privim atelierele lor ce stau pustii, construite cu mari cheltuieli şi sculele lor ce stau nelucrătoare…”. Anichit şi Cornelie erau considerați nepregătiți pentru administrarea schitului, pentru buna funcționare a cancelariei şi contabilității, din care cauză s-au adus grave prejudicii schitului şi s-au risipit banii economisiți de vechiul stareț Antipa Dinescu78.

Situația se pare că a luat sfârşit în mai 1924, când Ministerul Cultelor şi Artelor numesc ca administrator general pe Andrei Condurache din Iaşi în locul lui Simion Ciomandrea, a cărui procură fusese retrasă de schit (cf. M. Of. Nr. 227-19 ian. 1923)79, acesta nefiind recunoscut ca stareț ales în 1920 de prodromiți, nici de Marea Lavră, deoarece era născut în Macedonia, iar art. 4 din Regulamentul din 1889 prevedea ca starețul să fie român născut în România. Astfel că în 1921 a fost ales Hrisostom Postolache, înlocuit şi acesta, un an mai târziu, cu Anichit Dimitriu de o grupare a prodromiților. În 1922 Mitropolitul primat adresa un memoriu Ministerului Cultelor şi Artelor în scopul de a interveni pe lângă autoritățile elene pentru de a obține independența schitului şi numirea unui reprezentant în Sfânta Chinotită80.

Tot din aceeaşi perioadă sunt cunoscute demersurile făcute de mănăstirea Cutlumuş ca în schimbul datoriilor ce le avea către Chino-tită şi statul grec, românii să preia cu titlul de mănăstire românească acest aşezământ. Nu se cunoaşte de ce nu s-a dat curs acestei tentante propuneri, cert este însă că în 1924 cele 20 de mănăstiri semnau o Chartă constituțională ce consfințea preponderența grecilor la Athos şi impunea cetățenia greacă tuturor monahilor din Sfântul Munte. Tot în acelaşi an starețul Anichit a fost destituit. De la acesta avem o descriere a averilor schitului din 1927. Astfel aflăm că schitul deținea 5 ha de teren în jur, odoare valoroase în cele 3 altare ale schitului, un metoc în insula Thassos cu biserică, clădiri şi teascuri, moară de untdelemn, 20 ha de teren din care 3 ha vie, livadă cu 3000 măslini, grădini, o parte pădure ş.a. Din păcate statul grec a expropriat aceste averi în urma reformei agrare din 1924 din Grecia. Se poate presu-pune că acest lucru întâmplat în 1927 se datorează Marii Lavre, astfel că pe lângă moşiile Prodromului au fost naționalizate şi cele ale Mănăstirii Hilandariu.

Aceste transformări din vremuri tulburi, adoptarea Chartei din 1924, exproprierea averilor athonite, introducerea noului calendar,politica

119

grecească dusă pentru repopularea mănăstirilor străine au dus inevi-tabil şi la declinul economic al Prodromului. Acestuia nu i-a mai rămas decât să se întrețină din ceea ce deținea în România şi din alte danii particulare sau venite de la stat. Averile din țară constau în mai multe suprafețe de teren cu vie, păşune şi fânaț, livezi, case la Bucureşti, Constanța şi Galați, precum şi în diverse sume în acțiuni la diverse bănci din țară. Se pare că nu au fost tocmai bine administrate, aşa după cum dă de înțeles pătrintele inspector Ghe. Țilea într-un raport adresat Ministerului Cultelor, în urma unei anchete din care reiese că: „administrarea făcută de Hrisostom Apostolache şi Simion Ciomandrea este detestabilă, întrucât pentru bunuri în valoare de 4.944.750 lei şi terenuri de 15,5 ha se obține un excedent de numai 289 lei pe anul 1941”81. În 1943, în plin război, Prodromu primea 50 t de alimente, din care 20 t de la mareşalul Antonescu, celelalte fiind cumpărate de cei doi administratori ai averilor din țară, Hrisostom şi Simion.

Mai ales după al Doilea Război Mondial, a urmat o perioadă extrem de dificilă pentru întregul Munte Athos, inclusiv a schitului românesc, criză din care nu și-a revenit decât după anii 1970-1980.

Nici declararea Patriarhatului românesc nu a făcut posibilă amelio-rarea nivelului de viață a românilor din Sfântul Munte, care datorită regimului comunist de la București s-au văzut amenințați cu dispariția ca și comunitate. Bineînțeles, nu pot fi trecute cu vederea principalele motive din interiorul acesteia, precum ar fi această atitudine marcată de certuri continue din sânul comunității ațâțate sau chiar provocate de mănăstirea Lavra, dar și datorită unor viziuni diferite, împărtășite de diversele tabere. În timp ce latura naționalistă urmărea în mod just obținerea dreptului de a avea o mănăstire românească în Sfântul Munte cu drepturi depline, ceilalți făceau tot posibilul să anuleze aceste eforturi, fapt ce contraria și irita clasa politică românească, alimentând acțiunile grecești care urmăreau politica filoelenă de dis-pariție a elementului străin de acolo. Perioada care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial a fost una foarte grea pentru întregul Munte Athos, criza ce a urmat fiind în bună măsură și o criză de vocație, criză ce a dus, după aproape 4 decenii, până la dispariția milenarelor vetre monahale din Sfântul Munte.

S-a ajuns până într-acolo că se făceau planuri de transformare a Peninsulei într-o zonă turistică. Dar Pronia divină n-a îngăduit aceasta, Dumnezeu dorind ca acolo să i se slujească în continuare, astfel că, începând cu anii 1975-1980 și mai ales după căderea sistemului co-munist, elementul monahal să primească forțe noi „sânge proaspăt”,

120

iar viața călugărească să se revigoreze puternic, astfel că putem vorbi astăzi de o perioadă de înflorire și prosperitate benefică.

Revenind însă la conflictul intern din sânul comunității româneşti de la sfârşitul secolului XIX și prima parte a secolului XX, trebuie subliniat că acesta, adăugat sentimentului de frustrare simțit de greci prin reforma secularizării averilor mănăstirești din 1863, a alimentat aversiunea monahilor greci față de elementul românesc. De aceea, românii au încercat să se unească în variate tipuri de asociații, cum ar fi aceea a Comunității fraților români din Provata, care în urma unui sobor ținut în zilele de 21 și 22 ianuarie 1899 s-au întrunit „ca să discutăm jalnica stare şi pozițiune în care ne aflăm noi românii care suntem cu locuința presărați prin văile adânci şi pre coastele stâncoase ale acestui Sfânt Munte Athos” inițiate de monahii de la Cucuvinu - Provata, condusă de părintele Teodosie Soroceanu, de monahii de la Katafighi al cărei protagonist a fost Ilie Mârza sau cea a lui Gherasim starețul de la chilia Adormirea Maicii Domnului-Provata. Aceștia au înființat ,,Comunitatea Fraților români de la Muntele Athos”. Lor li s-au mai adăugat și monahii de la Chiliile „Sfântul Ilie” și ,,Sfântul Gheorghe” de la Colciu conduse de Spiridon Daschievici și Gavriil Mateescu. Aceștia au întocmit un Regulament de funcționare, care a fost aprobat de cincizeci și unu de monahi români. Scopul ei era de a întări elementul românesc de la Athos și de a apăra drepturile frați-lor de același neam. De asemenea, stipulau folosirea limbii române pentru serviciul divin, iar cei care au luptat împotriva intereselor comunității trebuiau excluși din aceasta. Atât de dezbinată era co-munitatea românească încât părintele Mihail de la chilia ,,Sfântul Gheorghe” - Colciu exclama: „mi-a trebuit răbdare mucenicească văzând atât de nimicită naționalitatea română între dânșii, că nu suferă să audă pronunțându-se nici măcar un cuvânt românesc, pen-tru care pricină mult mă zdrobeam… văzând atât de defăimată de dânșii glorioasa națiune română… și să fim persecutați în tot chipul de acești noi fanarioți.”82 Acest lucru se întâmpla pe la 1900, chilia fiind și ea în Comunitatea Fraților Români de la Muntele Athos pentru a urmări laolaltă interesul comun de a avea reprezentare în Chinotită. Se considera că această lipsă de unitate a românilor era cunoscută în tot Muntele Athos, ea fiind indusă de „frații prodromiți”, însă alături de această comunitate se afla şi Antipa Dinescu de la Prodromu, care estima prin 1905 că românii aveau 586 de viețuitori, dintre care 100 erau la Mănăstirea Sfântului Pantelimon, 20 la mănăstirea Zografu, 68 la Schitul Lacu, circa 150 la Prodromu, iar celelalte chilii de la Provata (Cucuvinu şi Katafighi), de la Colciu, Sfântul Ioan Botezătorul şi

121

Sfântul Gheorghe, de la Sfântul Ipatie Vatopedul și de la Sfântul Nicolae Iufta, găzduiau restul călugărilor români.

Deși erau într-un număr însemnat, totuși românii, din cauza lipsei de unitate, aveau situația cea mai grea printre viețuitorii din Sfântul Munte. Pentru recunoașterea Schitului Prodromu drept mănăstire egală în drepturi cu celelalte douăzeci, s-a constituit Societatea Colo- niei Monahilor români din Sfântul Munte Athos în anul 1906 la inițiativa și sub conducerea lui Antipa Dinescu83, astfel că subvenția statului român era acordată atât Comunității Fraților Români cât și Coloniei Monahilor români, care ar fi trebuit să promoveze același scop.84

În 1907, Societatea Coloniei grupa în jurul ei 22 de chilii și solicita mărirea subvenției întrucât chilia Sfântului Ioan Botezătorul de la Colciu a părintelui Ioan Hulpe fusese atacată, fiind distruse două clădiri de către călugări de la Vatopedu, care au mai distrus o altă clădire și la chilia Sfântul Gheorghe. În pericol erau și cei de la Calo-nita, amenințați cu distrugerea, dacă românii nu o vor părăsi. Astfel, era solicitat de la Ministerul Cultelor un grabnic ajutor financiar.85 Deși, pe plan internațional, în urma războaielor balcanice, prin pacea încheiată la București în septembrie 1913, noi eram într-o conjunctură internațională favorabilă, situația românilor din Sfântul Munte s-a înrăutățit. Prin acest tratat se recunoșteau drepturi religioase și școlare românilor din Balcani, fapt ce a determinat Sinodul BOR să solicite Ministerului Afacerilor Externe din țară să intervină la autoritatile greceşti în direcția recunoașterii drepturilor așezămintelor românești de la Athos. Răspunsul Sfintei Chinotite din Kareias a fost acela că nu se va schimba nimic în sistemul administrativ de la Muntele Athos.

În timpul Primului Război Mondial nu au putut fi înterprinse nici un fel de acțiuni în favoarea cauzei românilor, iar situația lor s-a agravat și mai mult86. După război au fost reluate demersurile către autoritățile române, justificate de situația grea a românilor care necesita ajutor urgent.

*Ansamblul Schitul românesc „Prodromu” are trei paraclise,

dintre care primul constituind fundamentul acestui schit, închinat Înaintemergătorului, hramul fiind „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”. Acesta adăpostește totodată și icoanele făcătoare de minuni: Sfântul „Ioan Prodromos” și ale Sfinților Trei Ierarhi, care au descoperit prin minune apa în grădina cu măslini.

Zugrăvirea bisericii a fost începută în anul 1864 și s-a terminat în anul 1866. Pictura murală din pronaos, naos și altar se deosebește

122

mult de ansamblurile picturale istorice din țara noastră, atât prin liniile desenului, cât și prin colorit. Nu avem aici înfățișarea hieratică a personajelor de inspirație bizantină, care poate fi văzută la Cozia, Argeș, Voroneț, Moldovița, Sucevița, dar și în alte părți și desigur, în multe alte biserici athonite sau la Meteore. Pictorii din secolul al XIX-lea, printre care și cei care au lucrat la Prodromu, nu se mai raportau la modelele celebre de odinioară, abținându-se de la canoanele clasice ale erminiilor întrucât nu cunoșteau bine tehnica frescei și, desigur, datorită faptului că arta de inspirație renascentistă, cu o viziune nouă despre om, pătrunsese și în Țările Române. La biserica schitului Prodromu, pictura este remarcabilă în ceea ce privește portretistica, liniile și tonul cald al culorilor, unele chipuri fiind asemănătoare celor din Catedrala ieșeană, realizate de Gheorghe Tătărăscu, ceea ce arată că zugravii Prodromului au cunoscut lucrările acestui maestru. Planul iconografic al picturilor de la Prodromu a fost întocmit de pictori ținând cont de prevederile vechilor erminii, de spațiu, precum și după modelele cerute de părinți. Ceea ce atrage în mod deosebit atenția privitorului, aflat sub cupolă este tricolorul, simbolul păcii, care încinge suprafața bolții naosului, pe care se află, maiestuos, chipul Pantocratorului și un grup de 14 sfinți români.

Călugărul-cărturar Irinarh Şişman descrie astfel clădirile și biserica schitului: „Biserica măreață, cu un plan destul de frumos, bizantin, este zugrăvită peste tot, înăuntru bizantin, cu hramul Botezului Domnului”. Biserica are 30 m lungime, lărgime proporțională, înălțime de opt metri. În interior se află 70 de scaune tip strană. Sfântul altar este încăpător. Pe stâlpii acestuia se sprijină o turlă de patru metri înălțime; prin cele 12 ferestre ale turlei pătrunde multă lumină în interior. Galeria, al cărui acoperământ este așezat pe zece stâlpi de marmură, este împodobită cu un geamlâc colorat. Acoperământul bisericii este din plumb, împodobit cu trei cubele mari și două de mijloc; în vârfurile acestora sunt înfipte trei cruci mari de fier, având mijlocul și marginile poleite cu aur. Piatra de temelie s-a pus în luna martie a anului 1857. În trapeza încap până la 90 de părinți. Trapeza are patru mese de brad, la fiecare masă putând sta câte 20 de părinți și o masă mare, rotundă, de 12 părinți. La răsărit, în fața acestei mese se află o altă masă, mai mică, unde se fac citirile. Acolo este și icoana mare a Maicii Domnului, așezată într-un toc aurit, sculptat, și o candelă din argint, care arde neîncetat înaintea ei, fiind ascultarea trapezarului să se îngrijească de ea. La douăzeci și cinci de metri în fața bisericii este zidită clopotnița, de aproape douăzeci și trei de metri înălțime, al

123

cărei gang constituie poarta principală, lucrată de fier, în două canate. În dreapta și în stânga clopotniței sunt case cu două etaje, pentru oaspeți. Curtea e aproape pătrată, pavată cu plăci mari de marmură, unele dintre ele chiar de un metru. În fața bisericii, până la poartă, aleea este împodobită cu marmură măruntă, alb-vineție, în care, cu marmura mai mică, vinețiu pe alb, este format anul 1863 și stema țării (Regatul României). Tot acolo, mai spre poartă, se mai găsește un model, care înfățișează trei chiparoși și stejari (stema județului Vlașca), iar biserica este împodobită de jur-împrejur, cu plăci mari de marmură, cu locuri special amenajate, pentru flori, în dreapta și în stânga bisericii. Tot acolo este și biblioteca, prescurăria și pităria. În afara curților schitului este zidit un grajd pentru catâri (mulari) și fân, casa pentru argați și lucrători, moara, sterna pentru rezerva apei de moară și pentru grădinărie. Tot acolo se află casele pentru bordunarii vătafului și arhondaricul serdarilor (poliția Sfântului Munte), iar dedesubt este amplasată spălătoria comună. Împrejur se află fierăria, stoleria, dogăria, patichirul, velnița, viile și altele. Drumul de trei kilometri până la malul Mării este așternut cu piatră. Aici este portul schitului și aici stau în timpul iernii și al verii caiacele și bărcile schitului și tot acolo este și magazia de cereale și mărfuri. Schitul are cam patru hectare de pământ – în care sunt cuprinse viile și loc viran, numai piatră.”

BibliotecaIrinarh Șișman scria că „biblioteca, înființată mai cu temei la

anul 1882, are peste 5000 de volume: diferite cărți bisericești și teolo-ghisești, precum și altele, filosofice. Dar,fiindcă schitul acesta este de curând înființat, nu sunt cărți antice, după cum au celelalte monastiri împărătești vechi și istorice: cele mai vechi sunt tipărite pe la anul 1600 și așa, treptat, până la anul 1905, precum și manuscripte, multe broșuri românești, grecești, rusești și diverse”. Mai trebuie spus aici ca însăși Istoria mănăstirilor athonite a cărturarului-monah, frumos miniată și scrisă în zece tomuri masive, este un mare tezaur al bibliotecii schitului și piatra de temelie în stabilirea istoriei lui. Această veritabilă cronică a tuturor mănăstirilor împărătești athonite și a chinoviului românesc Prodromu, consemnează toate faptele mai de seamă, întâmplate în toate vremurile, până la începutul veacului al XX-lea. Eruditul stareț Petroniu Tănase s-a îngrijit ca bibliotecii schitului să nu-i lipsească – în afara celor aproape 200 de manuscrise – nici Cazania lui Varlaam de la 1643, Pravila de la Govora (1652), Noul Testament de la Bălgrad

124

al lui Simion Ștefan (1648), Biblia lui Șerban Cantacuzino de la 1688, ori Evangheliarul lui Antim Ivireanul de la Snagov (1697). Câteva cărți de muzică psaltică, între care și celebrul Doxastar, alcătuit de Nectarie Valahul Protopsaltul, stau la loc de cinste în aceeași bibliotecă.

Sfintele moașteDespre sfintele moaște păstrate la Prodromu, schimonahul Irinarh,

care îndelung a cercetat toate înscrisurile schitului, aduce multe limpeziri istorice scriind ca: „doamna Măria Beldiman – născută Mavrocordat – este scrisă în Condica ctitorilor, la fila 47, pentru că a dăruit sfântului schit două părticele din sfintele moaște: a sfântului Ioan Botezătorul și a sfântului Haralambie, cu a lor cutie de argint. Doamna Anica Negrescu din București, scrisă în Condica ctitorilor la fila 34, a dăruit o bucățică din sfintele moaște ale Apostolului și Evanghelistului Matei. Schitul mai are părticele din sfintele moaște ale Arhidiaconului Ștefan, a Sfintei mucenițe Varvara, a Sfântului Nil, noul izvorâtor de mir din Athon, a Sfinților ierarhi Modest și Ioan Gură de Aur, o părticică din capul Sfântului mucenic Trifon, Ignatie, Eftimie, Acachie – mucenic din schitul Ivirului, Sfânta muceniță Marina, Sfântul Climent, papa Romei, un os din piciorul Sfântului Evdochim, bucățele din moaștele sfântului Gheorghe, bucățele de la Sfântul Ioan de la Suceava și o bucățică din piciorul Sfântului Theodosie cel Mare, chinoviaticul – toate în cutii de argint”.

Icoanele cele minunate ale ProdromuluiCel mai de preț odor al Schitului Prodromu de la Muntele Athos

este Icoana Maicii Domnului „Prodromița”. Aceasta este o sfântă icoană făcătoare de minuni, având ca data de pomenire ziua de 12 iulie. Realizarea ei îi este atribuită meșterului iconar Iordache Nicolau din Iași, zugrăvirea acestei icoane, fiind ea însăși socotită un miracol. Arhiva schitului Prodromu păstrează un document din 29 iunie 1863, reprezentând chiar mărturia scrisă a lui Iordache Nicolau: „Eu, Iordache Nicolau, zugrav din târgul Iași, am zugrăvit această sfânta icoană a Maicii Domnului cu însăși mâna mea, la care a venit o minune: după ce am isprăvit veșmintele, după meșteșugul zugrăvirii mele, m-am apucat să lucrez fețele Maicii Domnului și a lui Iisus Hristos. Privind eu la chipuri, cu totul a ieșit din potrivă, pentru care foarte mult m-am mâhnit, socotind că mi-am uitat meșteșugul. doua zi, după ce m-am sculat, am făcut trei metanii înaintea Maicii Domnului, rugându-mă să-mi lumineze mintea, să pot isprăvi sfânta

125

ei icoană. Când m-am dus să mă apuc de lucru, am aflat chipurile drese desăvârșit, precum se vede. Văzând această minune, n-am mai adaos a-mi pune condeiul, fără numai am dat lustrul cuviincios, deși o greșală a fost aceasta, că am dat lustru la o asemenea minune”.

În paraclisul vechi al schitului se află o veche icoană a Sfântului Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Prodromu, de la care și schitul și-a luat numele, așezată în rândul icoanelor împărătești. Aceasta a fost îmbrăcată în argint de către domnitorul Moldovei Grigore Ghica, la anul 1853, când se zidea schitul. Despre această icoană se istorisește următoarele: la anul 1821, în timpul revoluției grecești, când armatele turcești au intrat în Sfântul Munte și au jefuit mănăstirile, o unitate militară turcească a ajuns și la Prodromu. Intrând în paraclis pentru jaf, au dat de icoana Sfântului Ioan care, având privirea foarte încruntată, i-a făcut să se înspăimânte și au început să tragă cu pistoalele asupra acesteia, dar gloanțele, în loc să o vatăme, se întorceau înapoi și îi loveau pe ei. Aceștia s-au înfricoșat și au fugit, lăsând Sfânta Icoană nevătămată. În timpul construirii schitului, această icoană a făcut mai multe minuni și Sfântul Pustnic este pururea ocrotitorul cel tare al obștii Prodromului.

Sfânta icoană a Sfinților Trei Ierarhi se află, de asemenea, în paraclisul vechi și de ea se leagă minunea următoare: cu un veac mai înainte de întemeierea schitului, sihaștrii din zona Vigla sufereau mult de sete, pentru că această parte a muntelui este cu totul lipsită de apă. Cu toate stăruințele și rugăciunile lor, multă vreme nu au putut găsi un izvor. Pe la anul 1720, Sfinții Trei Ierarhi s-au arătat unui pustnic român îmbunătățit căruia i-au zis: „sapă acolo lângă măslini și vei găsi apă”, ceea ce s-a și întâmplat. Au găsit apă la opt metri adâncime și au făcut fântâna care se vede și astăzi și, de unde părinții luau apă pentru Sfânta Proscomidie. Ca mulțumire față de cei Trei Ierarhi, părinții au pictat icoana lor, care se cinstește cu evlavie, până astăzi în paraclisul „Sfântului Ioan Botezătorul”.

Icoana Maicii Domnului „Apărătoarea de Foc” a aparținut unei familii de credincioși din orașul Bârlad. Într-o zi, o ispită a încercat familia cu pricina: întreaga casă a fost mistuită de flăcările unui in-cendiu; îndată după ce s-au astâmpărat flăcările nesățioase, părinții au intrat în casa cea făcută scrum, spre a caută cele rămase nearse, vase de argint și de aramă. Astfel, în locul vaselor, mistuite complet, ei au găsit nearsă numai această icoană. Icoana Maicii Domnului se afla pe o grămadă de cărbuni aprinși, nearsă câtuși de puțin. Cu toate

126

că icoana este din lemn, focul nu a îndrăznit a se apropia de cinstitul lemn al icoanei. Numai culorile au fost puțin afumate și înnegrite, spre mărturie peste vremi a minunii petrecute în incendiu. Plini de spaimă și de mirare, creștinii au scos icoana din jăratecul încins, au spălat-o și au văzut că nici zugrăveala nu era deloc stricată, ci numai fumul pătrunsese puțin înspre ea, înnegrind-o. Mai apoi, icoana Maicii Domnului, numită „Apărătoarea de Foc”, a fost îmbrăcată în argint și dăruită Schitului Prodromu, pe care de mai multe ori l-a apărat de foc și grindină.

*Cu ocazia vizitei din iunie 1963 a Patriarhului Iustinian la săr-

bătoarea Mileniului a Sfântului Munte, s-a constatat că la Prodromu mai erau 18 viețuitori, avându-l ca egumen pe Arhimandritul Veniamin Popa, care-i urmase la conducere Ieromonahului Arsenie Mandrea din anul 194687. Din 1975, acestuia i-a urmat până în 1984 Protosinghelul Ilarion Lupascu. Fapt îmbucurător este că în 1975 la schit au fost trimiși patru călugări de la Mănăstirea Sihăstria iar între 1978-1985 mai vin încă opt membri. Această infuzie de călugări din țară se datorează unui fapt relatat de ambasadorul român de la Athena, poetul Ion Brad88: în martie 1986 Nicolae Ceaușescu urma să facă o vizită oficia-lă la Athena, la invitația lui Constantin Tsatsos. În programul vizitei a fost introdusă și o întrevedere neoficială a președintelui român cu trei călugări athoniți, în ultima zi a acestei vizite. Aceștia au fost Arhimandritul Veniamin Popa de la Prodromu, Neofit Negară, întâi-stătătorul (dicheul) de la Schitul Lacu și Dometie Trihenea de la Chilia Sfântului Ipatie-Vatopedu. Aceștia i-au prezentat greutățile prin care treceau și dorința de a primi din țară călugări tineri, care să salveze situația îngrijorătoare în care se află românismul în Sfântul Munte. După o vizită făcută de ambasadorul Ion Brad la Athos, în septembrie 1976, s-au înaintat conducerii statului câteva propuneri similare celor făcute în 1953 și în revista Ortodoxia (aprilie-iunie): asigurarea libe-rului acces pentru monahii români și ridicarea restricțiilor din calea așezărilor statornice acolo;

1.trimiterea din țară a unor călugări tineri, bine pregătiți și sănă-toși, destinați să preia pozițiile cheie la așezămintele românești;

2.asigurarea pentru monahii români că nu-și vor pierde cetățenia în cazul venirii lor în Athos;

3.asigurarea liberului accces la Athos pentru pelerini și oamenii de știință ortodocși care doresc să facă cercetări acolo;

127

4.înlăturarea restricțiilor în calea consacrării unei mănăstiri româ-nești la Athos, având aceleași drepturi de care beneficiază toate cele 20 de mănăstiri;

5.asigurarea pe seama Sfântului Sinod al BOR de se îngriji de întreținerea materială a așezămintelor românești și de pregătirea călugărilor de acolo.

Una dintre ideile acestui set de propuneri era aceea ca monahii ce se vor trimite să fie hirotoniți acasă ca să nu depindă de procedurile athonite foarte complicate. Ca tactică se propunea trimiterea unui lot mai numeros de călugări, pentru început, ca mijloc de presiune față de autoritățile elene. În cazul în care delegația Patriarhiei Române se va deplasa la Patriarhia ecumenică pentru aprobările necesare să se arate că atât Sfânta Chinotită, cât și conducerile marilor mănăstiri athonite și-au exprimat diponibilitatea de a primi cât mai mulți călugări români, care să continue tradițiile și legăturile existente cu monahismul grec. De asemenea, se sugera că după trimiterea unor călugări tineri (dacă sunt dificultăți să se adreseze direct primului ministru Constantin Caramanlis), să se facă propuneri cu privire la maniera în care se putea rezolva problema ajutorului material necesar diverselor așezăminte de la Athos – pentru că la Prodromu este nevoie de reparații urgente ce necesită investiții foarte mari; se va ține cont de faptul că el aparține de Mănăstirea Marea Lavră; se va cere ajutorul Patriarhiei ecumenice și guvernatorului de la Muntele Athos de fiecare dată când se oferă ajutoare celor din așezămintele românești; să se trimită ajutoare atât celor două așezăminte românești mai importante Prodromu și Lacu, cât și celor de la chilii, precum cea de al „Sfântul Ipatie” – Vatopedu; să se trimită haine călugărești, precum și alimente din țară şi alte bunuri necesare vieții şi activității călugărilor de aici.

O parte din aceste deziderate s-au împlinit chiar din același an și au fost trimiși monahi mai tineri dintre viețuitorii mănăstirilor din țară. Elementul monahal s-a întinerit cu adevărat mai ales în anii ce au urmat Revoluției române așa încât putem întâlni foarte mulți călugări tineri printre românii din mai toate mănăstirile athonite. Ei pot fi întâlniți de asemenea și în așezămintele mai modeste, precum cel de la Kapsala sau Sfânta Ana Mică. La Schitul Prodromu, unde a fost egumen din 1984 marele duhovnic și luminător de suflete Petroniu Tănase, în acest moment numărul călugărilor este de peste 40, în majoritate foarte tineri, conduși de Arhimandritul Atanasie Florescu din 6 februarie 2011. Părinții de acolo, dar și de la Schitul Lacu, au încercat în mai multe rânduri să sensibilizeze societatea românească în vederea obținerii de ajutor material constant, fiind ajutate prin

128

danii particulare, dar ceea ce este mai important în urma acestor acțiuni, în 2007 Parlamentul româniei a adoptat legea 497, prin care Schitului Prodromu i se oferă subvenție anuală de 250000 de euro. Se are în vedere și sprijinirea celorlalte așezăminte românești existente precum Lacu și Colciu, care se constituie ca o enclavă românească de peste șase secole în Sfântul Munte. S-a reluat astfel tradiția întreruptă vreme de jumătate de secol de sprijinire a acestor locuri de înaltă trăire spirituală, care reprezintă „cea mai bună ambasadă a noastră în lume” (avva Petroniu).

În momentul de față, la schitul Prodromu este o situație mult mai prosperă față de situația existentă înainte de 1989; există o efervescență reînnoitoare, fiind promovați şi acceptați mulți tineri veniți din țară, care reiau tradiția marilor trăitori români din Sfântul Munte. Se reînnoiesc şi se renovează clădirile, într-o atmosferă de deplină înțelegere, beneficiindu-se şi de ajutorul statului român, dar şi al pelerinilor veniți în număr tot mai mare, precum şi de multe aju-toare de la credincioşii din țară.

Alte chilii românești de la Muntele Athos.Așa cum a fost menționat încă din secolul al XVIII-lea, încep să ia

ființă la Athos așezămintele românești, la început în forme modeste89. Așa este cazul Schitului Lacu de care am pomenit, așezământ pe teritoriul Mănăstirii Sfântul Pavel, unde ieromonahul român Daniil, ucenic al Sfântului Paisie Velicikovski90, reînnoia acest vechi așezământ locuit prin secolul XIV-lea de călugări sârbi împreună cu o obște de călugări moldoveni. În vremea aceea existau în Athos aproximativ 24 de colibe românești și aproape 100 de călugări români91. Tot prin secolul al XVIII-lea, aflăm din aceeași sursă că în locul numit Morfono, unde s-au nevoit cândva călugări benedictini (din al căror așezământ monahal nu se mai vede astăzi decât un turn de piatră – n.m), care au supraviețuit Schismei celei Mari de la 1054, nefiind distrusă nici de ultraortodocși, iar după prigoana uniației din 127492 au mai rămas câteva chilii, exista și o chilie românească. Aceste chilii au fost cumpărate de către un duhovnic de la Mănăstirea Neamț, pe numele lui Lucian, care le-a reparat și au fost locuite de către călugări români până în anii 1930-1940, când nemaiavând ucenici, chiliile au rămas pustii, fiind preluate de greci.

Chiliile din ProvataUrmând drumul prin stânga pârâului Lacu, pe lângă chiliile sihăs-

trești, înconjurate de livezi de măslini, viță de vie, grădini de zarzavaturi

129

și chiparoși falnici (o adevărată grădină a Raiului pe pământ!) ajungem la locul numit Provata.

Chiliile acestea se află pe teritoriul Mănăstirii Lavra și depind din punct de vedere juridico-canonic de aceasta. Sihaștrii de la Provata duc viață de sine și se întrețin din lucrul mâinilor și din micile grădini pe care le cultivă. Slujbele le fac separat, în paraclisele existente la fiecare chilie, iar în duminici și sărbători participă la Sfânta Liturghie, fie la una dintre chilii, fie la Kiriacon (biserica de Duminică) de la Schitul Lacu din apropiere sau chiar la cele mai apropiate mănăstiri (Caracalu sau Iviron, de pildă). În chiliile de la Provata se nevoiau la începutul secolului al XX-lea, până la 60 de călugări, dar astăzi numărul lor este în jur de 15.

Patru din aceste chilii erau locuite de călugări români, însă din lipsă de ucenici, acum nu mai sunt active decât două chilii populate cu călugări basarabeni și români, una cu hramul ,,Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, iar a doua are hramul ,,Sfântul Ioan Teologul” sau Cucuvinu. Această chilie (mai precis ruinile ei) au fost cumpărate în anul 1869, pentru ca în 1870 să se pună temelia bisericii cu același hram. Ea fost condusă inițial de ieromonahul Dometian provenit de la Chilia ,,Adormirii Maicii Domnului” a Mănăstirii Xiro-potamu. I-a succedat nepotul lui, Teodosie Soroceanu, care a înființat Frăția românilor din Sfântul Munte93 despre care am pomenit. Această vatră monahală avea 60 de pogoane de pământ și 20 de monahi. Tot pe moșia Mănăstirii Lavra, schimonahul român Visarion a înființat în 1869 Chilia „Sfântului Artemie”, care avea două pogoane de pământ cultivat cu vie, măslini și grădină de legume. De la 1908 il regăsim în cronică pe bătrânul stareț înconjurat de câțiva ucenici94.

Chilia Catafighi din Provata cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul a fost cumpărată tot la 1870 și refăcută, având ca stareț pe ieroschi-monahul basarabean Teodorit Hodorogea, retras aici de la Schitul Prodromu. După decesul acestuia din 1886, i-a urmat Antonie Saghin timp de un deceniu, după care a urmat Ilarion Mârza. Această chilie avea în anul 1906 un număr de 23 de camere bine întreținute și 40 de pogoane de pământ cultivat pe jumătate cu vie, măslini, grădină de zarzavaturi și restul cu fânețe și pădure, toate fiind pe moșia Mănăs-tirii Marea Lavră. Starețul Ilarion Mârza a construit alte două clădiri de locuit și magazii, a înzestrat biserica cu cărți și mai multe rânduri de veșminte, vase sfințite și două Evanghelii legate în argint, cutii cu moaște și o bibliotecă cu 250 de volume. În anul 1906 mai viețuiau în această chilie 16 monahi basarabeni care plăteau un bir anual de 5 napoleoni95.

130

Chilia Sfântului Prooroc Ilie cumpărată tot în anul 1870 de iero-monahul Carion Mirăuț de la Mănăstirea Marea Lavră contra unei sume de 180 de lire turcești. Aceasta avea biserică și case de locuit cu 10 încăperi, magazii și grajd pentru vite, precum și 25 de pogoane de pământ cultivat cu vie, grădină de legume, măslini, restul fiind fânațe și pădure96. De asemenea, avea mulți stupi de albine. Chilia a fost condusă până în anul 1890 de întemeietor, apoi timp de un an de monahul Iosif, iar din 1891 fiind condusă de monahul Spiridon Dașchievici, care în 1905 mai avea alături de el încă trei monahi basarabeni. Biserica chiliei (paraclisul) avea 2 evanghelii, alte 50 de cărți de cult și plătea un bir anual de 5 napoleoni.

Chilia cu hramul ,,Acoperământul Maicii Domnului” cumpărată tot de la Mănăstirea Lavra la 1870, de ieromonahul Antim de la Craiova. Avea un pogon de pământ și plătea bir anual de numai 2 lire turcești. Era condusă în anul 1908 de schimonahul basarabean Toma, ajutat de fratele său Vichentie schimonahul.97

Chilia Sfântul Vasile este cumpărată în anul 1870 de monahul bucovinean Ghedeon, care o și reclădește. În 1908 plătea un tribut anual mănăstirii Lavra.98

Chiliile de pe teritoriul mănăstirii Vatopedu:♦♦Chilia Sfântul Mare Mucenic Gheorghe - Colciu

Tradiția athonită spune că în zona numită astăzi Kolciu a fost cândva un schit. Acesta a fost întemeiat anterior veacului al XIII-lea, într-unul din locurile cele mai înalte din partea de sud a Mănăstirii Vatoped, de-a lungul coastei de răsărit a Peninsulei Athonite. În jurul bisericii centrale (Kiriaconului) şi a turnului de apărare zidit împotriva incursiunilor piraților s-au construit în timp până la zece chilii. Astăzi se mai păstrează doar ruinele turnului şi patru chilii cu viață monahală activă, celelalte fiind ruinate.

Cel mai de seamă dintre nevoitorii schitului de-a lungul veacurilor a fost Cuviosul Agapie, canonizat ca sfânt şi prăznuit pe 1 martie. Referiri la Sfântul Agapie de la Colciu aflăm în Sinaxarul la „Slujba Sfinților Athoniți”, scrisă de Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, precum şi din tradiția orală athonită.

Sfântul Agapie a viețuit alături de starețul său până când, în urma unei incursiuni a piraților turci, a fost luat rob şi ținut în captivitate timp de doisprezece ani. În tot acest timp a slujit cu atâta bună credință

131

stăpânilor lui agareni (musulmani) care-l cumpăraseră, încât aceştia îi arătau mai multă îngăduință decât tuturor celorlalți robi ai lor.

Eliberat în chip minunat de către Maica Domnului, Sfântul Agapie s-a înapoiat în taină la „bătrânul lui din Sfântul Munte”. Acesta însă l-a certat cu asprime, nemulțumit fiind de felul în care ucenicul său îşi părăsise stăpânii, şi l-a trimis înapoi. Adevărat fiu al ascultării, Sfântul Agapie s-a întors fără împotrivire în robie. Ajungând la stăpânii lui şi spunându-le ce s-a întâmplat, aceştia au fost uimiți de fapta Bătrânului şi au cerut să afle mai multe despre Dumnezeul creştinilor. Mai târziu, stăpânul agarean şi cei doi fii ai săi au venit la Sfântul Munte, unde au primit luminarea botezului şi au devenit monahi, săvârşindu-şi viața cu cuvioşie la schit, spune legenda.

Chilia „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” se află la câteva sute de metri de vechiul turn de apărare, pe versantul de răsărit al Sfântului Munte, la o altitudine de aproape două sute de metri şi la o distanță de 15-20 minute de malul mării. Aici clima este mai uscată, chilia nefiind în bătaia curenților de aer vătămători.

Data construirii în această zonă a primului locaş închinat Sfântului Gheorghe se pierde în negura vremurilor. Dar, după spusele bătrâ-nului Dionisie Ignat (†2004), o tradiție foarte veche menționează că locul a fost ales printr-o minune săvârşită de Sfântul Gheorghe, aşa-zisa Minune cu turcul. Iată minunata întâmplare: un boier turc, plutind cu corabia în apropierea coastei de răsărit a Athosului, a fost surprins de o furtună. Pe malul mării, între Colciu şi Mănăstirea Pantocrator, este un loc numit de pescari Pirgaki, unde valurile au scobit un golf mic între pereții mari de stâncă. Aici a ajuns noaptea corabia cu pânze a turcului, vântul suflând cu putere din larg. Boierul agarean, temân-du-se că se va zdrobi cu corabia de stânci, şi-a pierdut orice nădejde de scăpare. Însă, şi-a amintit de un sfânt al ghiaurilor (creştinilor) şi i-a cerut ajutorul strigând: „Sfinte Mare Mucenice Gheorghe, ajută-mă să ies din primejdia aceasta!”. Iar Sfântul, grabnic ajutător fiind, l-a izbăvit în chip minunat. Dimineața, văzând la lumina zilei pereții stâncoşi şi primejdia de moarte în care fusese, turcul s-a hotărât să ridice în apropiere un proschinitar Sfântului Gheorghe, izbăvitorul său, chiar pe locul actualei biserici a chiliei.

Mai târziu, călugării au făcut un paraclis închinat Sfântului, spre amintirea Minunii cu turcul, apoi în jurul acelei bisericuțe s-a întemeiat prima comunitate monahală, loc de linişte şi de pustnicie.

Biserica actuală are pe unul din pereți o placă de marmură care datează din secolul al XVII-lea şi care aminteşte numele ierodiaconului

132

Galaction şi al monahului Ambrozie, doi ctitori care au refăcut paraclisul „Sfântului Mare Mucenic Gheorghe”.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea în Sfântul Munte s-a făcut sim-țită o reînviere duhovnicească. Astfel, viața monahală s-a reînnoit şi la chiliile Schitului Colciu. În jurul anului 1880 un monah de la chilia vecină, „Sfântul Ştefan”, pe nume Antonie, a venit la chilia „Sfântul Gheorghe”, refăcând-o parțial. Cum la „Sfântul Ştefan” nu prea era apă, iar la „Sfântul Gheorghe” existau două izvoare foarte bune, condițiile de trai de aici erau mai prielnice şi se putea face şi grădinărit. Unul dintre aceste izvoare poartă numele de „Agheasma Sfântului Gheorghe” şi nu a secat niciodată, nici chiar în perioadele de secetă prelungită, când la alte izvoare din Kolciu nu se găseşte apă.

După părintele Antonie s-au nevoit aici mai mulți monahi şi duhovnici români, dintre care Gherontie şi Nicandru din Basarabia, ieroschimonahul şi duhovnicul Mihail, care a venit de la Schitul Kavsocalivia cu ucenicii săi, apoi ieromonahul Ioanichie, monahul Nichifor şi alții. Mai târziu, în anul 1937, ieromonahul Ioanichie cu obştea sa, urmaşi ai duhovnicului Gavril Mateescu, se mută la o chilie de lângă Kareia, iar la Chilia „Sfântul Gheorghe” vine bătrânul Ghedeon Chelaru cu obştea lui, din care făcea parte şi părintele Dionisie Ignat, împreună cu fratele lui după trup, Ghimnasie. De numele acestor trei monahi se leagă înflorirea duhovnicească a Chiliei „Sfântului Gheorghe”, care a devenit spre sfârşitul vieții părintelui Dionisie Ignat – ajuns unul dintre cei mai experimentați părinți athoniți – loc de pelerinaj pentru toți cei dornici să primească un cuvânt de folos în stare să le schimbe viețile venind aici, inclusiv prințul Charles, moştenitorul tronului Angliei, spre folos duhovnicesc.

♦♦Chilia ,,Sfântul Ioan Botezătorul” În anul 1894 ieromonahul Ilie Hulpe cumpăra cu 260 de lire tur-

cești această chilie de pe moșia Mănăstirii Vatopedu. Acea biserică și casă cu chilii și anexe bine întreținute, 20 de pogoane de pământ cu vie, grădină de legume, livadă de măslini, fânețe și pădure, dar și un izvor de apă. La mare avea arsana proprie, fusese construită o casă și un port cu bărci de pescuit. Deținea de asemenea, bibliotecă cu cărți bisericești și laice, odoare și veșminte bisericești și plătea un bir anual de 5 napoleoni, fiind locuită în anul 1905 de monahi basara-beni. Printre viețuitorii mănăstirii a fost și schimonahul Ion Guțu. În prezent are doi viețuitori și o efervescentă activitate de reconstrucție sub oblăduirea schimonahului Augustin.99

133

♦♦Chilia „Sfântul Ipatie” - „Săliștea Athosului” De-a lungul secolelor, nevoia de a-şi agonisi pâinea zilnică i-a

purtat pe mocanii de pe plaiurile sibiene până la sud de Dunăre sau peste Nistru, din Peninsula Crimeea până în zona fluviului Volga. Nu puțini dintre fiii Săliştei sau ai Tilişcăi şi-au lăsat însă mioarele dragi şi, flămânzind după pâinea cea veşnică, au luat calea Sfântului Munte Athos, unde au devenit pricepuți păstori de suflete şi au stăpânit mândre colibe. De numele lor este legat destinul celei mai vechi, mai importante şi mai frumoase chilii româneşti din Athos, „Sfântul Ipatie”, sfânt prăznuit în fiecare an la 31 martie.

„Pare o gospodărie țărănească din Siliştea Sibiului mutată ca printr-o minune, acum mai bine de un veac şi jumătate, în peisajul athonit al măslinilor şi chiparoşilor...”. Aşa era descrisă de un pelerin, cu aproape un secol în urmă, Chilia Sfântului Ipatie din Sfântul Munte, sălaşul de nevoință duhovnicească athonit peste care monahii veniți de pe meleagurile sibiene şi-au nord-vest depus cel mai puternic pecetea modului de viață şi a felului lor de a fi. Nu mai puțin de cinci din cei şase stareți ardeleni care au condus „Sfântul Ipatie” vreme de mai bine de un secol au fost din Săliştea sau din Tilişca Sibiului.

O tradiție locală aşează originea acestei vetre monahale undeva pe la sfârşitul secolului al XIV-lea, începutul secolului al XV-lea. Se spune că un pustnic român care se nevoia în zona actualei chilii s-a îmbolnăvit grav în timpul unei veri cu arşiță cumplită. Cu ultimele puteri a ieşit din colibă şi s-a îndreptat spre pârâul din vale ca să-şi potolească setea. Sleit de boală, a căzut pe cărare şi a început să plângă la Maica Domnului cerându-i ajutorul. A auzit o voce care i-a spus să se târască în partea stângă şi acolo va găsi apă. Într-adevăr, după ce a găsit apa şi a băut-o, bolnavul s-a ridicat de jos, vindecat miraculos de neputința care îl cuprinsese. În jurul izvorului binecuvântat, cunoscut astăzi de pelerinii români şi greci sub numele „Aghiasma Sfântului Ipatie”, s-a ridicat o bisericuță mică, pe ale cărei temelii ruinate va renaşte mai târziu locaşul monahal.

Istoria recentă a chiliei – aflate pe moşia Mănăstirii Vatopedu, la numai o jumătate de ceas distanță de mers pe jos de aceasta – începe cu ieromonahul Orest Baldovin, ucenicul de suflet al Sfântului Calinic de la Cernica. Acesta a plecat după anul 1860 în Sfântul Munte, însoțit de monahii Teodosie, de loc din Săliştea Sibiului, şi Ilie, din județul Prahova. Atras de frumusețea şi liniştea locului, cuviosul Orest a cumpărat în 1868 chilia cu hramul „Sfântul Ierarh şi Mucenic Ipatie” de la Mănăstirea Vatopedu, cu 7000 de lei.

134

El a început să zidească o nouă biserică deasupra celei vechi din secolul al XV-lea, care era săpată în pământ ca o catacombă. Lucrarea, o biserică de 10 metri lungime şi 5 lățime, a fost terminată în exterior, prin puterile proprii, la 1873. Nemaiputând să-i împodobească şi inte-riorul cu cele trebuincioase, cuviosul Orest a plecat în Ardeal împreună cu ieroschimonahul Teodosie, cerând sprijinul compatrioților creştini. Cele mai multe ajutoare, bani şi odăjdii bisericeşti le-au dat locuitorii din Săliştea Sibiului. Aceştia mai ajutaseră şi până atunci chilia, după cum arată o însemnare păstrată din anul 1868: „Cu ajutorul lui Dumnezeu această sfântă carte, Mineiul lunii Septembrie, a fost plătită de Ioan Rodeanul, dimpreună cu soția lui şi s-au dat părinților Orest ieroschimonahul, Ilie monahul şi Teodosie schimonahul pentru biserica Sfântului Ipatie de la Sf. Munte” ( Sălişte şi Cete).

Când biserica a fost gata, părintele Orest s-a îngrijit şi de cele trupeşti, plantând în grădină măslini, vie, aluni, nuci, portocali, lămâi şi smochini. Devenit vestit în tot muntele pentru sfințenia vieții sale, Cuviosul Orest a trecut la Domnul în 1878, lăsând chilia pe mâinile ucenicilor săi, majoritatea ardeleni.

Urmaşul la stăreție al Cuviosului Orest a fost ieroschimonahul Teodosie Dascălul, din Săliştea Sibiului. Renumit pentru înțelepciunea dobândită în bibliotecile mănăstirilor athonite, părintele Teodosie a întreținut o corespondență susținută cu credincioşii români din Tran-silvania, îndemnându-i să renunțe la uniație şi să țină cu sfințenie legea şi credința strămoşească. Dragostea de țară l-a determinat să întocmească un act față de mănăstirea chiriarhică (Vatopedu) prin care a cerut ca „niciodată să nu aibă dreptul, viitorii moştenitori, a înstrăina această chilie la alte națiuni, ci veşnic a fi stăpânită şi locuită de monahi români”.

Părintele Teodosie s-a strămutat la cer în anul 1886, iar la stăreție a urmat al treilea ucenic al cuviosului Orest, monahul Diomid, ori-ginar din Țara Făgăraşului. Acesta a fost o gazdă primitoare pentru numeroşii pelerini români care ajungeau în Athos şi obişnuia să în-zestreze biserici din Transilvania cu sfinte moaşte, veşminte, cărți, tămâie şi alte lucruri necesare sfintelor slujbe. Una din bisericile împodobite de el este şi cea din comuna Mărgineni – Alba. În arhiva chiliei se mai păstrează scrisoarea de mulțumire a preotului din loca-litate, Gheorghe Gremoiu, chiar dacă ea a ajuns la chilie la câteva săp-tămâni după mutarea la cele veşnice a părintelui Diomid, în anul 1899.

Cel de-al patrulea stareț al Chiliei „Sfântului Ipatie” a fost schi-monahul Filaret Şerban, din Săliştea Sibiului, un sporit ucenic al

135

părintelui Orest. Un document din epoca lui, Apelul din 1907 al Socie-tăţii Coloniei Monahilor Români din Sfântul Munte Athos, socotea „Sfântul Ipatie” cea mai frumoasă casă românească din Muntele Athos, având „biserica mare şi case încăpătoare, 100 streme (1 stremă – 1600 metri pătrați) loc, cu vie multă, aluniş, livezi de fân, copaci de măslini şi două izvoare de apă pentru trebuința casei şi udatul grădinii. Are şi un izvor de agheasmă, apă făcătore de minuni, pentru care îşi are istoricul ei, bibliotecă cu cărți bisericeşti şi alte odoare sfinte”.

Personalul chiliei se compunea din şase viețuitori, toți transilvă-neni: superiorul Filaret Şerban, ieromonahul Theodosie, schimonahul Gherasim, monahul Ignatie, frații Iordan și Nicolae. Starețul Filaret a fost şi un mare apărător al Ortodoxiei. În 1904 el a plecat din Sfân-tul Munte în Transilvania, reuşind prin predicile sale înflăcărate să întoarcă de la uniație mai multe comune din județele Sibiu, Alba şi Braşov. Drept răsplată pentru activitatea sa misionară plină de succes, conducerea țării i-a acordat în anul 1906 Medalia Jubiliară Carol I”.

Cinci ani mai târziu, părintele Filaret s-a retras din stăreția chiliei şi a mers la Schitul Prodromu în ascultare la bucătărie. Spre sfârşitul vieții ajunsese la o măsură duhovnicească atât de înaltă, încât de multe ori avea în timpul privegherilor vedenii însemnate care s-au împlinit toate, mai ales în ce priveşte Schitul Prodromu. Schimonahul Filaret Şerban a murit în 1918, rămânând în amintire ca unul dintre cei mai mari luptători împotriva unirii cu Roma, alături de Teodosie Dascălul

Din anul 1911, stăreția Chiliei „Sfântului Ipatie” a fost preluată de nepotul lui Teodosie Dascălul, ieromonahul Teodosie Domnariu, născut în Siliştea Sibiului. Sub îndelungata sa conducere, chilia a do-bândit o mare notorietate, fiind vizitată de numeroase personalități, atrase de frumusețea şi liniştea duhovnicească a locului. Însemnarea lăsată de I. Barnea, licențiat în teologie, e mai mult decât edificatoare: „ Chilia Sfântului Ipatie mi-aduce aminte de casa şi ograda noastră, făcându-mă să mă simt ca în mijlocul lor, iar ospitalitatea părinților de aici n-am mai întâlnit-o nicăieri... ba da, la mama acasă”.

În numai şase ani, Părintele Teodosie, care vizitase Sfintele Locuri de la Ierusalim şi Sinai, a strâns o obşte de 12 părinți ardeleni: Teodosie, Gherasim, Ipatie, Diomid, Filaret, Visarion, Dionisie, Pahomie, Dometie, Gherontie, Ignatie şi Pior. În acelaşi timp, el a fost şi un bun gospodar, îngrijindu-se de repararea bisericii, pe care a acoperit-o cu tablă şi a împodobit-o cu icoane, două policandre, sfeşnice de bronz şi candele de argint, manuscrise şi alte îmbunătățiri, cheltuind în total aproape 150 de mii de drahme. În 1929-1930 acesta a mai adus şi apă pe țevi de plumb de la o distanță de 2,6 km, la un cost de 12 mii de drahme.

136

Farmecul chiliei avea să se dovedească irezistibil nu numai pentru pelerini, ci şi pentru episcopii Lucian al Romanului şi Tit Simedrea, aflați în 1930 la Pansinodul Ortodox ținut la Mănăstirea Vatopedu. Într-o notă rămasă de la Părintele Teodosie Domnariu se spune că „tot la două zile, aceştia făceau o plimbare până la Chilia Sfântului Ipatie şi se bucurau văzându-ne activitatea lucrului gospodăresc”.

Pe la mijlocul anilor ’30 ai secolului XX, locaşurile ardeleneşti sau „mocăneşti”, cum li se mai spunea, în număr de patru, fiecare cu până la 20 de monahi, deveniseră printre cele mai bogate chilii româneşti din Sfântul Munte. Alături de chilia „Bunavestire” din Schitul Lacu a lui Damaschin Bejiu, originar din comuna Apold, județul Sibiu, chilia „Sfântul Gheorghe” din Kapsala a lui Gherasim Sperchez, cioban din Zărneşti – Braşov şi chilia „Sfinții Teodori” a lui Ioachim Iosifescu, chilia „Sfântul Ipatie”, condusă de Teodosie Domnariu, şi-a datorat o bună parte din prosperitate legăturilor stabilite cu românii ardeleni plecați în America.

Numai de pe plaiurile sibiene, sute de săteni din Sălişte sau Tilişca au trecut peste ocean, mai ales după 1890, atraşi de miile de locuri de muncă bine plătite în industria şi agricultura Statelor Unite. Din banii chivernisiți, mulți „americani” au făcut donații consistente comunelor natale, dar şi chiliilor din Sfântul Munte, cu care au întreținut o bogată corespondență. Plecarea la Domnul a părintelui Teodosie, în 1946, nu a întrerupt succesiunea monahilor sibieni la conducerea Chiliei Sfântului Ipatie, toiagul de stareț fiind predat de sălişteni lui Diomid Valasă şi Dometie Trihenea, ambii călugări din comuna învecinată, Tilişca Sibiului. Deşi primul a figurat în scriptele „Sfântului Ipatie” ca stareț aproape 20 de ani (la chiliile athonite stăreția revine automat călugărului cu cea mai mare vechime în actele locaşului), Diomid Valasă fiind conducător doar pe hârtie. Plecat la 1939 în România pentru a aduna ajutoare, părintele Diomid a rămas blocat în țară din cauza izbucnirii celui de-al doilea război mondial şi apoi a instalării regimului comunist, revenind în Athos de-abia în 1963, cu doi ani înainte de moarte.

În aceste condiții, timp de aproape patru decenii, la cârma chiliei a fost, cu excepția unei perioade de zece ani, una dintre cele mai im-portante personalități ale Athosului contemporan – Dometie Trihenea (1909-1985), originar din Tilişca Sibiului. Este suficient să amintim că părintele Dometie a fost, între 1965-1975, starețul Mănăstirii Zografu – una din cele 20 de mănăstiri împărăteşti din Sfântul Munte – demnitate neacordată nici unui alt român în istoria de peste o mie

137

de ani a monahismului de obşte athonit. Bun cunoscător al limbilor greacă, rusă, bulgară şi franceză, arhimandritul Dometie a mai fost, timp de 15 ani, duhovnic al Mănăstirii Costamonitu, spovedind greci, români, bulgari, macedoneni şi albanezi.

Părintele Dometie este şi cel care l-a întâmpinat la „Sfântul Ipatie” pe Prea Fericitul Patriarh Iustinian, în singura vizită făcută vreodată de un cap al Bisericii Ortodoxe Române în Muntele Athos. Venit în Sfântul Munte la sărbătoare a 1000 de ani de viață monahală, Patriarhul Iustinian a vizitat schitul „Prodromu” şi o singură chilie românească, cea condusă de Dometie Trihenea. Despre această memorabilă întâl-nire ne-a rămas următoarea notă de la părintele Dometie: „La data de 27 iunie 1963 am avut fericirea să primim în Chilia Sfântului Ipatie, în sunetul clopotelor şi armonia cântărilor, pe Prea Fericitul Patriarh Iustinian, cu suita Preafericirii lui. După Te Deum a spus un frumos cuvânt de primire Dometie ieromonahul, amintind istoria chiliei şi faptul că Sfântul Ipatie este unul dintre cei 318 părinți de la Sinodul I de la Niceea, cel care l-a salutat pe Episcopul Teofil al Tomisului, azi Constanța. După terminare, Prea Fericitul Patriarh a exclamat: „Foarte frumos!”. Apoi a ținut o cuvântare de frumoasă amintire, aducându-ne toate binecuvântările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ale tuturor călugărilor şi călugărițelor şi ale tuturor binecredincioşilor creştini din România, care cu multă plecăciune şi sfințenie pronunță cuvântul „Sfântul Munte”. După închinarea la Sfânta Evanghelie a scris pe aceasta următoarele: „Cu prilejul sărbătoririi celor o mie de ani de la organizarea monahismului în Sfântul Munte Athos, de către Sfântul Atanasie, am vizitat Chilia Sfântului Ipatie unde se nevoiesc cei patru monahi români cărora le-am împărtăşit ale noastre bine-cuvântări”. Patriarhul a dăruit chiliei un rând de veşminte preoțeşti foarte frumoase, un stihar diaconesc, o cruce pentru Sfânta Masă, cruciulițe, cărți de rugăciuni şi alte daruri precum şi un pomelnic pe care a trecut, la vii, tot neamul românesc, iar la morți pe toți ostaşii care s-au jertfit pentru România. La plecare, potrivit unei mărturii culese de un ucenic al Părintelui Dometie, Patriarhul i-a îndemnat pe viețuitorii Chiliei Sfântul Ipatie: „Să țineți călduță vatra aceasta că e un loc tare drăguț, singura chilie ardelenească”.

Tot Părintele Dometie Trihenea a mai fost protagonistul unui alt moment istoric, puțin cunoscut publicului larg. În încercarea de a salva de la dispariție monahismul românesc din Sfântul Munte (redus la un număr de 40-50 de călugări în anii ’70, față de 700 în anii 1870-1880), părintele Dometie, împreună cu alți doi călugări, s-a întâlnit

138

la sfârşitul lunii martie 1976, la Atena, cu Nicolae Ceauşescu, liderul României socialiste, sosit într-o vizită oficială în Grecia. Vorbind în numele a trei provincii româneşti reprezentate în Sfântul Munte – Moldova, Basarabia şi Transilvania – arhimandritul i-a cerut lui Ceauşescu să-şi folosească toată influența pe lângă guvernul grec pentru a permite venirea mai multor novici români, care să ducă mai departe viața monahală în Athos. Aşa cum s-a dovedit ulterior, apelul a fost ascultat, primul beneficiar al infuziei de „sânge proaspăt” monahal fiind Schitul Prodromu, care a primit şi un tractor aflat în funcțiune şi astăzi.

De-a lungul vieții sale părintele Dometie a fost căutat de nenumărați oameni, atât datorită darurilor sale duhovniceşti, cât şi cunoştințelor de medicină naturistă prin care se vindecau mulți. El obişnuia să recomande agheasma Sfântului Ipatie celor aflați în neputințe şi se cunosc cel puțin două cazuri de vindecări miraculoase datorate apei izvorului. Ucenicii părintelui spuneau că era un om care te odihnea doar privindu-l şi că deşi la multe din scrisorile pe care le primea obişnuia să nu scrie mai mult de 5-6 rânduri, acestea erau atât de mişcătoare încât te făceau să plângi. Prețuit şi iubit pretutindeni în Sfântul Munte, Părintele Dometie Trihenea a trecut la cele veşnice la 20 noiembrie 1985. I-a urmat la conducerea chiliei ucenicul său, monahul Ilarion Dincă, originar din Adamclisi, Dobrogea, care a răposat în mai 2004, la vârsta de 68 de ani.

Astăzi la conducerea chiliei Sfântul Ipatie este tânărul ieromonah Ignatie Bozianu, moldovean de obârşie, dar care a făcut primii paşi în viața monahală nu departe de plaiurile sibiene, la mănăstirea Afteia din județul Alba. Ucenic al unui alt unui alt uriaş duhovnicesc al Sfântului Munte, Bătrânul Dionisie Ignat de la Colciu, lui îi revine misiunea, deloc uşoară, de a continua moştenirea duhovnicească şi tradiția românească a chiliei Sfântul Ipatie, în duhul surprins cu finețe de unul dintre vizitatorii interbelici ai locaşului: „În locul acesta unde auzi graiul tău şi simți aşa cum simt toți gospodarii oazei acesteia româneşti, eşti mai în largul tău. Toată atmosfera, fizică şi spirituală, e din aceea pe care eşti obişnuit s-o respiri. De aceea casele acestea presărate în Sfântul Munte sunt adevărate foişoare în care poți cugeta şi a te ruga aşa cum ai învățat acasă, între ai tăi. Cu dorire de a continua specificul românesc – ospitalitatea şi dragostea pentru oricine ar trece pe aici, aşa se vor pomeni românii noştri, în Muntele acesta, care le aparține în mare măsură”.

139

Sihăstria Capsala Aceasta se află la câțiva km nord-vest de Kareias şi este cea mai

mare sihăstrie idioritmică de pe latura nordică a Muntelui Athos. Sihăstria Capsala este formată din peste 100 de chilii şi colibe, majo-ritatea cu paraclise, risipite pe valea împădurită şi larg deschisă spre mare. Este sihăstria tuturor națiunilor ortodoxe, în care se nevoiesc monahi greci, români, ruşi, bulgari şi sârbi, într-o perfectă armonie. La începutul secolului al XX-lea se linişteau în această sihăstrie peste 300 de monahi, dintre care 60 erau români. În prezent se nevoiesc aici doar 60 de monahi dintre care 30 de români.

Sihăstria Capsala fiind destul de întinsă şi aşezată între mănăstirile Cutlumuş, Stavronichita şi Pantocrator, chiliile ei sunt împărțite teritorial, între aceste mănăstiri. Majoritatea dintre ele – 36 de chilii – aparțin mănăstirii Pantocrator. O parte sunt rămase fără viețuitori prin trecerea din viață a bătrânilor. Românii dețin şi ei aici câteva chilii pustniceşti: chilia părintelui Gherasim Sperchez, chilia părintelui Ioachim Sârbu, chilia părintelui Calinic Teodorescu şi chilia mona-hului Meletie Ifrim a „Sfântului Gheorghe”. Pe moșia mănăstirii Pantocrator, este atestată, şi în 1901 şi 1908, această chilie cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – Capsala, superior fiind duhovnicul Gherasim, român transilvănean din Săliştea Sibiului, care împreună cu şapte monahi români avea patru pogoane de pământ, plătind cinci lire pe an tribut şi închiriau camere altor monahi care veneau în Karyes100. Astăzi este una dintre cele mai înfloritoare chilii, având vie, grădină de legume, livadă de măslini şi gazdă primitoare pen-tru pelerinii români sub conducerea ieromonahului Petroniu de la Mănăstirea Sihăstria, fost ucenic al părintelui Meletie Ifrim, căruia i-a succedat la conducerea chiliei. Ea a fost susținută financiar pentru reparații capitale și de către George Becali, având în momentul de față 3 viețuitori.

♦Chilia „Izvorul Tămăduirii” din Capsala, condusă în anii 1901-1908 de schimonahul Ghimnasie din Ploieşti, avea şapte monahi în 1901, iar din 1908 doi ucenici, 1,5 pogoane de pământ cultivat cu vie şi măslini, fiind situată pe moşia Mănăstirii Vatopedu.

♦Chilia cu hramul „Sfinţii Trei Ierarhi”, situată pe terenul Mănăstirii Stavronikita a fost cumpărată în anul 1904 cu 186 de lire de monahul Ioachim Iosifescu. Aceasta avea cinci pogoane de pământ stâncos şi neproductiv ”pe care sunt sădiți câțiva măslini, portocali şi lămâi”, avea case bune şi biserică construite de curând şi plătea un bir anual de cinci napoleoni.101

140

Pe moşia Mănăstirii Pantocrator exista din 1908 Chilia cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, condusă de monahul român Varnava din județul Tutova, care viețuia aici cu încă un ucenic. Chilia avea trei pogoane de pământ cultivate iar monahii se mai ocupa şi cu cizmăria.102

Pe moşia mănăstirii Iviron este atestată în anul 1901 dar şi în 1908 Chilia „Sfântului Ioan Botezătorul” a părintelui Isaia, basarabean cu doi ucenici. Avea un pogon de pământ şi se ocupa cu croitoria.

Alte chilii şi colibe româneşti În condițiile în care călugărilor români athoniți nu li s-au recu-

noscut dreptul de a se organiza într-o mănăstire a lor distinctă, din cauza secularizării averilor închinate, efectuată de Al. I. Cuza în 1863, ei au continuat să-şi construiască chilii şi colibe ca cele cunoscute mai sus, fenomen ce continuă şi astăzi, fie prin cumpărarea de teren de la mănăstirile recunoscute, fie prin cumpărarea de teren de la mănăstirile greceşti. Continuăm cu câteva dintre cele mai importante chilii consemnate în izvoare arhivistice.

♦Chilia „Adormirea Maicii Domnului”, pe teritoriul Mănăstirii Xiropotamu, a fost cumpărată în 1864 de monahul basarabean Dometian şi Corg şi a fost refăcută din temelie: Avea 6 pogoane de pământ şi plătea un bir anual de 2 lire. După moartea părintelui Cosma va deveni stareț ieromonahul Gherasim Stratan103.

Tot pe moşia Xiropotamului avem şi Chilia „Tuturor Sfinţilor”, care a fost locuită pe la 1900 de călugări români.

♦Chilia Turlutiu a fost întemeiată în anul 1867 de schimonahul român Sava retras de la schitul Prodromu. Era situată pe teritoriul Mănăstirii Lavra, având hramul „Naşterea Maicii Domnului” şi 5 pogoane de pământ cultivat cu măslini, vie şi o parte pădure cu fâneață şi stupi de albine. Din 1902 stareț va fi monahul Clement Popescu, care a plătit Mănăstirii Lavra dania cuvenită de 30% din venituri şi a obținut act cu dreptul de superior al aşezământului şi alți doi moştenitori, fiind obligat a plăti 5 napoleoni bir anual. Chilia avea bibliotecă cu cărți bisericeşti, paraclis de rugăciune şi puține odoare. În 1905 trăiau acolo 3 monahi din România, în nişte case vechi şi care necesitau reparații, iar ei se întrețineau din lucrul mâinilor şi cultivatul pământului104.

♦ În anul 1901, exista pe moşia Mănăstirii Grigoriu, chilia „Sfinţii Cosma şi Damian” cu trei călugări români, iar în apropiere chilia părin-telui Irodion cu 8 monahi, dar situată pe moşia Mănăstirii Pantocrator105.

141

♦Chilia „Sfântul Nicolae” de la Iufta a fost cumpărată de pă-rintele Calist monahul, cu 280 lire în anul 1902. Era situată pe moşia Mănăstirii Vatopedu şi avea două biserici, una cu hramul „Sfântul Nicolae” şi alta „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, case de locuit în stare bună şi 20 de pogoane de pământ cultivat cu vie, măslini, pădure şi apă de la izvor adusă pe o conductă de plumb ,,cu multă cheltuială’’. În anul 1905, Calist s-a retras, lăsând pe ucenicul său Veniamin106 monahul, care i-a plătit datoriile și timirul de 30% prevăzut în actul de cumpărare, scoțând act nou pe numele său și a doi moștenitori, birul anual fiind de 5 napoleoni. Chilia avea odoare și cărți bisericești fiind locuită de 6 monahi din România. Din anul 1908 Chilia a trecut în grija celor de la Schitul Prodromu, care a detașat acolo mai mulți monahi.

Am prezentat chiliile românești grupate în mai multe locuri pe teritoriul Sfântului Munte, de obicei pe teritoriul ce aparține diver-selor mănăstiri așa cum le-am găsit în izvoarele istorice, o parte mai existând și astăzi, o parte fiind părăsite și năpădite de vegetație. Trebuie să arătăm faptul că acest fenomen al cumpărării vetrelor de chilii și schituri vechi continuă și astăzi (la acest capitol călugării ruși fiind campioni și manifestându-și un interes din ce în ce mai mare în achiziționarea unor astfel de locuri cu altare părăsite; chiar lângă Schitul Prodromu două astfel de chilii au fost recent cumpărate, devenind în puțin timp funcționale, fiind înnoite și puse în valoare). Chiar și călugări de la Schitul Prodromu au achiziționat recent câteva chilii în zona Kapsala, lângă Kareias. Astfel Ieroschimonahul Partenie cu un ucenic al său au cumpărat Chilia „Sfântul Tihon de Zadonsk” din Kapsala de jos, lângă Schitul „Sfântul Andrei” din Kareias; alături reclădește o altă chilie Părintele Flavian, provenit tot de acolo, Părintele Iacob pictor român fost viețuitor la Mănăstirea Vatopedu are de asemenea în construcție o chilie situată în aceeași zonă și fenomenul continuă. Am lăsat pentru mai la urmă problema românilor din zona cea mai aridă, dar și cea mai pustnicească a Athosului pustia Kapsocalivia și Sfânta Ana, pentru frumusețea sălbatică a vieții de nevoință și rugăciune a viețuitorilor de aici. Din izvoare de arhivă aflăm că pe la 1908 în zona Schitului grecesc Kapsocalivia, pe moșia Mănăstirii Lavra există Chilia ,,Paraclisul Tuturor Sinţilor”, unde se nevoia starețul român Nicodim din Galați cu ucenicii săi care erau greci. Starețul se remarcase ca unul dintre cei mai cunoscuți sculptori în lemn de la Muntele Athos, unele dintre icoanele făcute de el fiind dăruite suveranilor români de către Ieromonahul Teodosie Soroceanu de la Chilia ,,Cucuvinu-Provata”107. Acum puțin mai sus de Schitul

142

grecesc ,,Sfânta Ana” este Chilia ,,Sfânta Ana Mică”, având ca stareț pe smeritul monah Caliopie, cu Hramul ,,Sfântului Pantelimon”, înconjurat de vreo cinci-șase colibe sihăstrești unde se nevoiesc câțiva pustnici români.

Aproape de coliba „Sfântul Nil Ascetul”, în drumul spre Lavra, dar pierdut prin bogata vegetație din jur, se nevoieşte de mai mulți ani un părinte român care trăiește singur într-o colibă. Acest părinte iese foarte rar pentru spovedanie la duhovnicul Iulian Lazăr de la Prodromu și pentru a-și procura cele necesare traiului. Puțin mai sus, sub platoul numit Panaghia ce duce spre Vârful Athosului se află într-o scorbură de stâncă, coliba rasoforului Gorgonie, în care acesta se nevoieşte în post și rugăciune adâncă de o bună bucată de vreme spre slava Celui de Sus. Desigur, vor mai fi și alți smeriți nevoitori români trăind în pustnicie o viață plăcută Atotmilostivului Dumnezeu, neștiuți de oameni pe care îi vede și îi cunoște doar El, Cel pe care ei Îl slăvesc neîncetat, dar nu mi-a fost dat mie, nevrednicul, de a face cunoștință cu acești adevărați îngeri în trup.

143

Chilia „Cucuvino” din Provata

Chilia „Catafighi” din Provata

144

Chilia „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” - Colciu

Avva Dionisie Ignat († 2004), stareţ al chiliei „Sf. Gheorghe” - Colciu

145

Părintele Ioan Guţu

Chilia „Sfântul Ioan Botezătorul” - Colciu

146

Vieţuitori ai Chiliei „Sfântul Ipatie” în pelerinaj în Grecia

Părintele Dometie Trihenea (chilia „Sf. Ipatie”)

147

Grup de pelerini români la Chilia „Sf. Gheorghe” - Kapsala

Mănăstirea „Stavronikita” de lângă pustia Kapsala

148

Schitul „Sf. Andrei” – Kareyas (vedere spre Kapsala)

Kareias – Biserica „Protaton” şi Sfânta Chinotită

149

CAP. V.

M[RTURII ISTORIOGRAFICE DIN ASEZ[MINTELE ROMÂNEºTI

(SCHITUL PRODROMU, SCHITUL LACU, COLCIU)

Din biblioteca Schitului Prodromu, în care am avut ocazia să ne documentăm, precum şi din alte surse bibliografice, am reținut

câteva figuri reprezentative de monahi cărturari, care s-au remarcat în bazinul surselor istoriografice privind prezența româneasca în Sfântul Munte Athos.

De asemenea, în anexa 1 a prezentei lucrări prezentăm şi câteva dintre cele mai valoroase manuscrise care se găsesc şi pot fi studiate acolo, deocamdată. Se pare că o parte dintre cele 25-30 de mii de documente (după evaluarea istoricului Florin Marinescu din Athena) vor putea vedea lumina tiparului într-un viitor apropiat, în ediție anastatică, la Editura Schitului Prodromu, după cum am aflat de la responsabilii bibliotecii, eveniment mult aşteptat de istorici şi nu numai de ei.

Schimonahul Nectarie Creţu. Cunoscător desăvârşit al muzicii psaltice şi cântăreț inegalabil, schimonahul Nectarie a fost declatrat „protopsaltul”, adică primul cântăreț al muntelui Athos, supranumit şi „privighetoarea Sfântului Munte”.

Născut în anul 1808 la Huşi, acesta primeşte la botez numele Nicolae. Între anii 1840-1842, împreună cu alți tineri, el învață tipicul şi cântarea bisericească la Episcopia Huşilor, sub îndrumarea episcopului Sofronie Miclescu (1826-1851). Numit cântăreț, activea-ză scurt timp la o biserică din Galați, întrucât fratele său Atanasie, monah în Mănastirea Ciolanu (Buzău), îl ia la sine şi-l îmbracă rasofor, călătoresc împreună la Muntele Athos şi Ierusalim, de unde se întorc în Moldova. Stabiliți la Mănăstirea Neamț, starețul Neonil îl tunde pe rasoforul Nicolae în monahism, sub numele de Nectarie.

La anul 1845, monahii Atanasie şi Nectarie pleacă definitiv la Athos, unde îşi cumpără o chilie, numită Vigla, situată în partea de răsărit a muntelui. Acolo au petrecut 16 ani, Nectarie devenind cel mai

150

mare cântăreț şi protopsalt al Sfântului Munte din a doua perioadă a secolului al XIX-lea.108

La Muntele Athos, schimonahul Nectarie a învățat limba greacă, din care traduce numeroase opere muzicale. Bibiloteca schitului Prodromu păstrează şi astăzi un Antologhion de cântăreți bisericeşti, scris de Nectarie când era în țară (1843), pe notație psaltică. Manuscrisul, datat la anul 1870, reprezintă o Antologie de cântări bisericeşti care cuprinde întru sine cele mai trebincioase cântări frumoase la privegheri şi la liturghie, traduse din greceşte în româneşte de părintele Nectarie monahul, protopsalt Sfântului Munte. De asemenea, din perioada respectivă se păstrează Prohodul Domnului nostru Iisus Hristos, compus de sfinţia sa Părintele Nectarie.

Manuscrisul, care include şi alte cântări, a făcut parte din colecția personală a profesorului C. Erbiceanu. Acesta, în urma unei vizite la Muntele Athos, relatează că „este compus de protopsaltul Nectarie din Sfântul Munte al Athonului, care a facut aproape un secol de gloria țărei, care este neîntrecut în cântare, de nimeni, în tot sfântul Munte… L-am auzit.”

Schimonahul Nectarie s-a stins din viață la anul 1898, în schitul Prodromu, unde i se păstrează osemintele.

Schimonahul Irinarh Şişman. Primul istoriograf român atonit este schimonahul Irinarh Şişman, recunoscut în acelaşi timp ca mare cărtu- rar, caligraf, poliglot şi miniaturist de excepție. Potrivit Registrului de evidenţă a monahilor prodromiţi, Irinarh Şişman s-a născut în satul Streini Devesel, comuna Burila Mică, județ Mehedinți, iar după o însemnare personală, în comuna Mileni, plasa Blahnița, din acelaşi județ.

Nu se cunosc preocupările sale până la vârsta de 36 de ani, când se închinoviază în Schitul Prodromu; cert este că era un poliglot. În scrierile sale, foloseşte bibliografie din limbile greacă, latină, germană, francează, engleză, rusă şi română. După 3 ani de noviciat, Irinarh se călugăreşte, în 1887, apoi revine în țară la Mănăstirea Cocoş, din Dobrogea, unde îl întâlnim între anii 1887-1889. Reîntors la Muntele Athos, se stabileşte pentru tot restul vieții la locul său de metanie din Schitul Prodromu.

Schimonahul Irinarh îşi începe activitatea culturală, prin copierea unor manuscrise devenite foarte rare. Dintre ele, se cunosc Crinii Raiului (1892) şi Floarea Darurilor (1894).

Odată cu copierea celui de al doilea manuscris, schimonahul Irinarh îşi începe şi activitatea miniaturistică. Deşi se observă o anumită nesiguranță în trasarea liniilor, totuşi fiecare inițială majusculă este însoțită de o floare pe care o şi denumeşte, iar printre ele, nenumărate

151

păsărele, încât redă aproape întreaga floră şi chiar faună în ilustrația cărții „Floarea Darurilor”. În acest stil se încadrează şi manuscrisele care cuprind „Cuvinte şi capete” de Sfântul Simeon Noul Teolog şi „Sfântul Nil Athonitul Izvorâtorul de Mir”, anul 1889.

După redactarea acestor lucrări, considerate de pionierat în arta sa caligrafică şi miniaturistică, schimonahul Irinarh inițiază o monu-mentală operă originală, având caracter istoric şi duhovnicesc. Astfel, în anul 1898 începe să scrie „Istoria Sfântului Munte”. Prima lucrare cuprinde monografia inițială „Schitul românesc Prodromul”, concepută în două volume; primul, terminat în anul 1901, a dispărut; al doilea apare în 1906, fiind scris în „cinci ani şi trei zile, ziua şi noaptea”, cum mărturiseşte autorul, după ce a cercetat „toate bibliotecile Athonului cu proegumenul Ghedeon ieromonahul, în anul 1905”.

În ordine cronologică, sunt redactate următoarele volume intitu-late: „Monastirea grecească a Sfântului Athanasie «Lavra»” (1906), păstra-tă din anul 1952 în fondul Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti, „Sfanta Monăstireae Vadopedu” (1908).

„Sfanta Monastire Iviru”, „Monastirea Sfântul Pavel” (1909), „Monas-tirea Dionisiu” (1910). Ultimele două au intrat în fondul de manuscrise al Academiei Romane, în anul 1952. Alte manuscrise ale sale privesc „Sfânta Monastire Cutlumuş”, „Sfânta Monastire Zografu”, „Sfânta Monastire Xinoff”, „Sfânta Monastire Russicu” (1911), „Sfânta Monastire Protatu”, „Sfânta Monastire Pantocrator”, „Sfânta Monastire Xiropotamul”, „Istoria Sfântului Munte Athos” (1912), „Sfânta Monastire Simon-Petras”, „Sfânta Monastire Grigoriu”, „Sfânta Monastire Stavronichita”, „Sfânta Monastire Dohearu” (1913). Întreaga operă, de cercetare, redactare, caligrafiere şi ornamentare a fost realizată în 18 ani (1898-1916), lucrând la ea „ziua şi noaptea”, după cum însuşi autorul mărturiseşte în numeroasele însemnări autografe păstrate pe manuscrise. Schimonahul Irinarh şi-a încheiat activitatea sa de caligraf prin două manuscrise; unul cuprinde „Acatistul Adormirii Maicii Domnului”, iar altul, „Paraclisul şi Acatistul Sfinţilor fără de arginţi doctori Cosma si Damian”, copiate între anii 1913-1916.

Schimonahul Irinarh nu a fost numai un pasionat cercetător şi un inegalabil autor, printre monahii români athoniți, ci şi un iscusit artist. El îşi redactează manuscrisele într-o formă încântătoare, atât caligrafic, cât şi miniaturistic. Textul este scris cu cerneală neagră, roşie şi violetă, iar fiecare pagină este împodobită cu litere majuscule artistice, chenare remarcabile, realizate în peniță şi culori, alcătuite din motive geometrice, flori, păsări, reptile, animale fantastice etc. Multe dintre ele sunt reproduse după ilustrațiile vechilor manuscrise şi

152

tipărituri româneşti, iar altele străine, din Orient şi Occident, formând o adevărată colecție de valori artistice. Importanța acestora creşte şi prin faptul că autorul indică sursele din care s-a inspirat. Pe lângă aceste reproduceri, el creează numeroase modele originale de litere majuscule ornamentate şi chenare de o rară frumusete, simț estetic şi artistic.

Pentru ilustrarea celor afirmate, redăm câteva mărturii ale auto-rului, care a scris: „Aceste litere bizantine s-au găsit într-un manuscris în Sfânta Monastire grecească a Ivirului din Sfântul Munte al Athosului, din anul 1625 dăruit bibliotecei de patriarhul Constantinopolului”. Numeroase inițiale sunt reproduce din „manuscriptul celor 3 Sfinte”, „Litera P. Manuscript de la Schitul Sfânta Ana”; „Litera M a vestitului scriitor Cuvios Evanghelii ale împărătesei Pulheria, aflate în Monastirea Ivirului Gheoghe Arhimandrit stareţul Monastirii Cernica, la 1790”.

„A diaconului Coresi, anul 1545 în Târgovişte, în Romania”, „Litera A scrise prin membrane (piele de epure), foarte veche, fără an, la Monastirea Dohieriului”, „Diaconul Coresi în România anul 1545, T din Schitul Capsocoliviei”; „Litera de la Sfânta Monastire Xeropotam din Sfântul Munte Athos”, 1467 „Litera Z, Targovişte, Romania”, „Litera T din Monastirea Costamonit, din viacul XIV”„Litera E din Monastirea Duheriu din veacul XVI” şi „A din Monastirea Pantocatorul, din veacul al XIV”, „litera T din Monastirea Costamonitul, din veacul al XIV scrise în Evanghelii sârbeşti”.

Cu privire la chenare, schimonahul Irinarh menționează că unele sunt slavoneşti, scrise în Targovişte, în anul 1545, de monahul Moisi, scoase din Biblioteca Statului din Bucureşti sau, „chenarul acesta este al vestitului scriitor Gheorghe, arhimandrit din Monastirea Cernica, din anul 1790. Manuscript la Chilia monahilor transilvaneni Sfântul Ipatie, în Schitul Sfântului Dimitrie al Monastireii Vatopedului”, „Chenar de la Monastirea şi Episcopia Curtea de Argeş din România, făcută de Matei Basarab, dom-nitorul românilor, la anul 1517 (7025) şi sfinţită de patriarhul Teolipt”, „Alt chenar al staretului Gheorghe”, „Chenar pe pergament scris din veacul XIV în Monastirea Duhearului în arabescuri”, „Chenarele şi heruvimii şi Monastirea grecească Lavra”, „Chenar din Lavra Sfântului Athanasie, din veacul al XVIII-lea”, „Chenar scris pe pergament din veacul al XV-lea în sfânta Monastire a sârbilor Helindar”, „Chenariu arabesc din Sfânta Monastire Duhearu din veacul al XIV-lea”. Numeroase chenare care împodobesc manu-scrisele schimonahului Irinarh sunt creații personale, concepute şi reali- zate de acest iscusit caligraf şi miniaturist român din Muntele Athos.

După o laborioasă muncă, de mare prestigiu pentru cultura ro-mânească athonită, schimonahul Irinarh Şişman s-a stins din viață la 3 ianuarie 1924 în schitul Prodromu, unde i se păstrează osemintele.

153

Schimonahul Nectarie Creţu

Text de muzică psaltică

154

Însemnare a stareţului Antipa Dinescu

Manuscrise din biblioteca Schitului Prodromu

155

anexa I

manuscrisele române§ti de la prodromu

Manuscrisele constituie un tezaur inestimabil din cultura unui popor atât prin faptul că sunt unicate cât si prin conținutul

bogat şi diversificat pe care-l transmit generațiilor viitoare. Numărul documentelor româneşti din Sf. Munte este estimat la 40.000 , acestea fiind doar cele identificate. Existența unui număr atât de mare de manuscrise şi documente este urmarea firească a continuității legăturii dintre români şi mănăstirile de la Athos. De asemenea demonstrează convingător că domnitorii români şi-au facut o adevarată politică din susținerea Muntelui Athos considerându-se urmaşii fireşti ai marilor bazilei bizantini. Aceste documente ilustrează elocvent că domnitorii români ajutând Athosul să supraviețuiască , aşa cum au făcut-o şi pentru toate locurile sfinte, dincolo de semnificația politică a acestui gest, aveau o mare evlavie pentru acest loc. Cu regretul că nu putem să arătăm decât câteva dintre manuscrisele văzute în biblioteca Schitului Prodromu prezentăm mai jos următoarele:

1. < MISCELANEU >. Anul 1766. Hârtie; 7+300 f.; 21x15 cm; între 23-25 rânduri pe pagină; scriere îngrijită, de caligraf , cu cerneală neagră şi roşie; titlurile, inițialele capitolelor şi ale paragrafelor, cu roşu; un frontispiciu floral, în peniță, cu cerneală neagră; două condeie; paginație originală, afară de primele 7 f.; defect de paginație între ff. 183-184 (6 ff. nepaginate + 183 repetată); între ff. 127 – 129v intercalat un alt manuscris; scoarțe de lemn, îmbrăcate în piele; conservat bine. Provenit de la părinții Iosaf Popa, Teofilact şi Vichentie. Număr vechi de bibliotecă: 3712.

2. MÂNTUIREA PĂCĂTOŞILOR, copie după ediția Rm. Vâlcea,

Lavrentie 1764. Anul 1771. Hârtie; 229 f.; 23x17 cm; între 19-24 rînduri pe o pagină; scriere îngrijită de caligraf, cu cerneală neagră şi roşie; un singur condei; paginație originală; frontispicii din motive florale

156

împletite, în cerneală neagră şi roşie; fără scoarțe; lipseşte sfârşitul; conservat bine.

3. Sfântul Ioan Scărarul, SCARA RAIULUI. Anul 1772. Hârtie; 16 nepaginate + 336 f.; 22x16 cm; câte 22 rânduri pe o pagină; scriere îngrijită de caligraf; cerneală neagră şi roşie; titlurile, capitolele şi inițialele paragrafelor, cu roşu; paginație originală; scoarțe de lemn, îmbrăcate în piele; conservat bine.

4. SLUJBA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR. Anul 1846. Hârtie; 25 f.; 24x16 cm; 20 rânduri pe o pagină; scriere îngrijită cu cerneală neagră şi roşie, imitând tiparul; fără paginație originală; legătură în piele; conservat bine. Număr vechi de bibliotecă: 1450. Provenit de la ieromonahul Iosif.

5. CANOANELE TROIŞNICE. Anul 1847. Hârtie; 58 f.; 24x16 cm; câte 18-19 rânduri pe o pagină; scriere îngrijită, cu cerneală negră, roşie şi verde, imitând tiparul; fără paginație originală; legătură în piele; conservat bine. Număr vechi de bibliotecă: 917. Provenit de la Popa Iosif.

6. APOSTOL. Anul 1848. Hârtie; 104 f.; 2x16 cm; 20 rânduri pe o

pagină; scriere îngrijită, cu cerneală neagră şi roşie, imitând tiparul; fără paginație originală; pe foaie de titlu, cu chenar simplu, împărțit în triunghiuri prevăzute la centru cu o floare mică roşie; legătură în piele; conservat bine. Număr vechi de bibliotecă: 63. Provenit de la ieromonahul Iosif.

Însemnări: F. 1v: „De ar greşi omul totdeauna şi în fieştecare ceas, ne încredinţează pre noi şi firea omenească cea mult schimbăcioasă şi prostimea învăţăturii şi neştiinţa ortografii, că nu voi fi scăpat de greşale scriind acest Apostolaş scurt, după cum mai sus am zis, pentru aceasta, plecând genunche, ne rugăm de obşte tuturor blagocestivilor cetitori şi preacuvioşilor părinţi, ca orice greşeală veţi afla în cuvânt sau în slove întru dânsa, să o îndreptaţi cu duhul blândeţilor şi să ne iertaţi, ca şi pre dumneavoastră să vă erte Dumnezeu. Că ertaţi, zice, şi să vă erta vouă. Al dumneavoastră către toţi prea plecat Cisovf” (caractere latine – n.n.).

F.2: „Acest Apostol manuscriptu se dă la Biblioteca Schitului român Prodromu de Părintele Iosif ieromonahul, la închinovierea sa, 1885 iulie 20” (caractere latine – n.n.).

157

7. MISCELANEU. Anul 1880. Hârtie; 6 f. nepag. + 28 f.; 20x15 cm; scriere îngrijită, cu cerneală neagră şi roşie; caractere latine; 23 f. pagina originală; legătură în carton; cotorul de pânză; conservat bine.

Însemnări: F.1 nepag: „Din cărțile mele, Antonie shimonahu Focşanian - Prodromitu din Sfântul Munte Athos, 1880 martie 25”.

F.4 nepag: „Acest cuvânt s-a scris de mine la 1859 când eram elev la Şcoala primară clasa IV-a din Focşani, împreună cu Cuvântul următor la alegerea lui Cuza Vodă. Şi prescris acum earăşi la 1880 de subsemnatul Antonie shimonahu Focşănian Prodromitu”.

F.4v - 6 nepag: „Preaînălţate, Doamne! Frageta-mi vârstă, slaba-mi espe-rienţă şi cunoştinţă nu cearcă prin aceasta a admira sau a descrie bucuria, mulţumirea, speranţa şi palpitu ce de o lună au cuprinsu inimele românilor. Căci atunci ar trebui să posedezu virtutea elocvenţei. Şi ce talentu ar putea avea espresii aşa de vii ca să poată descrie real tabloul încânătorului spectacol, al simţului unei naţii transportată în regiunile cereşti, în momentul în care ea era aproape a recădea în genunea suferinteloru şi a umilinţei? Suntu sentimente care n-au expresii, şi fapte ce nu pot scrie. Cum dară voi îndrăzni eu, un prunc, un sufletu neesperimentatu, a linguşi, sau a lăuda, când stau în faţa unui adevăru atâtu de sublim?

Nu, Preaînalţate Doamne, nu! Nevinovata-mi inimă e departe a ști ce-i linguşirea; ea nu cunoaşte insinuarea. Sufletu-mi simpte numai ce-i amorul firescu şi religious. Cu aceste sentimente, privindu-vă între voi, vă gratulăm ca Părintele nostru, va pe Domnul inimelor românismului. În sfârşitu, ca pe voinţa divină care, după secole, privindu cu îndurare peste pământul României, vă aleasă pre voi, a-i forma fericirea, şi binecuvântându Principatele Unite, făcu de a înceta ca să mai fie două voinţi în acelaşi suflet, în aceiaşi inimă de români. Aşa, Preaînalţate Doamne! Ce se petrecură între români, la 5 şi 24 ianuarie 1859, nu este o faptă a întâmplărei, a intrigei, a arbitrariului, nu! E voinţa divină rostită prin votul poporului. Şi e aceia, românul tare în credinţă, devotat către Patrie, serbează şi simte cu toată satisfacerea farmecul acestor zile naţionale, ce Dumnezeu ni le dăruiră.

Acest Dumnezeu Atotputernic dară, să vă binecuvânteze, să vă dăruiască zile îndelungate, să vă îmbrace în haina virtuţii, şi întărindu-vă în credinţă şi dragoste către Patrie, să facă, ca părinţii noştri, noi, fiii noştri, posteritatea, în sfârşit, naţia, din secoli în secoli, cu mândrie să rostească numele de „Alexandru Ion I domnul Principatelor Unite”! Precum Istoria Română, de atâte secole, glorifică numele lui Alexandru cel Bun, al lui Ştefan cel Mare, al lui Vasilie Lupul, al lui Mircea, al lui Mihai Viteazu şi al tuturor bărbaţilor care au fost laurele naţiei române!

158

Primiţi, Preaînalte Doamne, bucuria, gratularea şi devotamentul ca o prosforă a simţului naţional, carele în ruga de seară, în zorile zilei, în veselia săptămânei, cu naivitate strigă, rugându-se: „Să trăiască domnul nostru Alexandru Ion I-iu, alesul românismului unitu şi unsul lui Dumnezeu”.

F.6 nepag: „Acest cuvântu e compusu de domnul Gheorghe Rozali, profesorul Şcoalei primare, clasei a IV-a din Focşani, şi datu mie să-l rostescu, la 1859, fiind elevu în acea clasă, în etate de 11 ani, cu numele de „Anghelachi Niculau”, acum „Antonie shimonahul”, a rămasu însă nerostitu de mine atunci, din cauza timpului rău, a trecut cu grabă Vodă Cuza prin Focşani, neabătându-se la Şcoală unde îl aşteptam. Antonie shimonahu Focşanian”.

F.23: „Antonie schimonahu Focşănian din Sfântul Munte Athos”.

8. Schimonahul Irinarh Şişman, SCHITUL ROMÂNESC PRODROMULAnul 190. Hârtie; 1 f. nepag. + 355p.; 34 x 21 cm; între 33-42 rânduri

pe o pagină.Scriere cu litere latine, imitând caracterele de tipar; cerneală neagră

şi roşie; bogat ornamentat cu frontispicii, chenare şi inițiale, repro-duse după diferite manuscrise şi tipărituri vechi româneşti şi străine, din Orient şi Occident; legătură artistică în piele; conservat bine.

Însemnare: F.1 nepag.: „Tomul 2. S-au lucrat în 5 ani şi 3 zile, ziua şi noaptea, neîncetat, începând cu scrierea în anul 1901 aprilie 6, Izvorul Tămăduirii, orele 8 europeneşte de dimineaţă şi s-au sfârşit la 1906 aprilie 9, ora 12 din zi, sau turceşte 6, ziua Duminica Tomii. Şi cine se va apuca pă viitor de o asemenea lucrare, Istoric al Sfântului Munte Athos, va avea de la Dumnezeu plată şi de la oameni recunoştinţă. Schimonah Irinarh Şişman <Prodromit>, 1906 aprilie 9 “.

9. Schimonahul Irinarh Şişman, SFÂNTA MONASTIRE VATOPEDUAnul 1908. Hârtie; 200 p.; 33x20 cm; între 32-36 rânduri pe o pagi-

nă; scrierea imită literele de tipar; cerneală neagră şi roşie; paginație originală; textul încadrat în chenare originale de o admirabilă fru-musețe artistică; numeroase miniaturi, reprezentând biserica Schitu-lui rusesc Serai, cu hramul Sfântului Apostol Andrei (p. l), Maica Domnului Ctitorita (p. 89), Maica Domnului Izvorâtoarea de Mir (p. 92), Maica Domnului împuşcată (p. 94), Maica Domnului junghiată (p. 97), Maica Domnului mângâietoarea (p. 101), Maica Domnului vie

159

sau mângâiere (p. 103), Sfântul Marele Mucenic Dimitrie cu Schitul (p. 125), Sfântul Apostol Andrei cu Schitul rusesc (p. 139); legătură artistică în piele; conservat bine.

1. P. 1: Monastirea grecească Vatoped. Hramul bisericei soborniceşti Buna-Vestire (25 martie). în zilele Părintelui superior Antipa Dinescu Slăniceanu, de schimonahul Irinarh Şişman „Prodromit” din Sfântul Munte Athos; de loc născut în comuna Mileni, plasa Blahnița, județul Mehedinți. Anul de la Hristos 1908, iunie 16.

2. P. 1-13: Colonizarea oraşului Dion, pe locul Monastirii Vatoped, cu locuitorii mireni î.d.Hs. 1124; la anii 423, înainte au fost supus generalului Vrasâda; Sfântul Constantin au făcut biserică la anii 363 d.Hs. A fost stricată de arabi şi turci la 860-862. Rezidită la 963 pe vremea Sfântului Atanasie.

10. Schimonahul Irinarh Şişman, SFÂNTA MONASTIRE IVIRUAnul 1909. Hârtie; 276 p., 33x20 cm; între 35-37 rânduri pe o pagină;

scrierea imită literele de tipar; cerneală neagră şi roşie; paginație originală; textul încadrat în chenare de o remarcabilă artă, unele originale, altele reproduse după manuscrise vechi din sec. Xl-XV; de la p. 193, chenarele sunt colorate parțial, iar altele deloc; numeroase miniaturi reprezentând scena Adormirea Maicii Domnului (p. 2), chipuri de heruvimi (p. 31), Fiara cu cele şapte păcate de moarte (p. 32), un analog din patru şerpi (p. 33), Icoana făcătoare de minuni „Portărița” (p. 65), Iisus Hristos, Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul (p. 77); legătură artistică în piele; conservat bine.

11. Calist şi Ignatie Patriarhul, CARTEA NUMITĂ RAIU Anul 1910. Hârtie; 10 f. nepag. + 321 f.; 21x18 cm; între 15-17

rânduri pe o pagină caligrafică; cerneală neagră, roşie şi verde; ilus-trații florale în peniță, colorate galben, albastru şi verde; paginație originală; legătură în pânză; cotorul şi colțurile din piele; conservat bine.

Însemnări: F. 112: „Am terminat acest cap, cu ajutorul lui Dumnezeu, la 24 februarie a Postului. Hagiu Arsenie ieromonah, joi 1911, în întăeaşi săptămână (mare)”.

F. 221v: „Am finit-o la 1912, februarie în 8 zile, miercuri 1 săptămână a Postului”.

F. 321: „Dumnezeului nostru slavă. Mâna putrezeşte şi toate se supun prefacerii, însă ca finiesulu ne vom înnoi toţi. 1920, noembrie în 23. Arsenie ieromonah”.

160

12. CUVINTE ASCETICEAnul 1910. Hârtie; 5 f. la început, numerotate 121-131 + 115 f.; 20

x 13 cm; câte 30 rânduri pe o pagină; scriere îngrijită, cu cerneală neagră şi roşie; legătură în pânză neagră; cotorul şi colțurile din piele roşie; conservat bine.

13. Schimonahul Irinarh Şişman, SFÂNTA MONASTIRE CUTLUMUŞAnul 1911. Hârtie; 39 p.; 33 x 20 cm; între 36-37 rânduri pe o pagină;

scrierea imită literele de tipar; cerneală neagră şi roşie; titlul încadrat într-un chenar lat din împletituri; fiecare pagină este încadrată într-un chenar asemănător, dar mai îngus, majuscule artistice în peniță şi culori; paginație originală; miniaturi reprezentări scena Înălțarea Domnului şi Mănăstirea Cutlumuş (p. 1), Sfântul Mare Mucenic Pantelimon (p. 33); legătură artistică în piele; conservat bine.

14. Schimonahul Irinarh Şişman, SFÂNTA MONASTIRE PROTATU Anul 1912. Hârtie; 143 p.; 33 x 20 cm; între 37-38 rânduri pe o pagină;

scrierea cu literele de tipar; cerneală neagră şi roşie; chenare diferite, lucrate artistic; majuscule din împletituri, şerpi, păsări, unele rămase necolorate; paginație originală; miniaturi reprezentând Adormirea Maicii Domnului (p. 1), Iisus Hristos - Proschimitorul (p.97), icoana Axionița (p. 98); legătură artistică în piele; conservat bine.

Istorici români:La 1882, Domnul consul C.G. Lenşi împreună cu domnul Alexe Pencovici

au vizitat Sfântul Munte, făcând un memorial al Sfântului Munte şi al Machedoniei, tipărit în Bucureşti, în 1885, la Tipografia Cărţilor Bisericeşti.

La 1889, domnul Teodor Burada cu Domnul Radu Pătărgeleanu au vizitat Sfântul Munte şi bibliotecile, făcând o dare de seamă de starea lor. La 1892, domnul Teodor Burada şi-a tipărit în scurt călătoria lui în Sfântul Munte.

La 1887, Preasfinţia Sa Gherasim Timuţ, fost episcop de Argeş, cu ico-nomul Alexandru Mironescu, fost episcop de Râmnicul Vâlcea, fost mitro-polit primat al României, au vizitat făcând un memorandum al Sfântului Munte.

La 1897, arhimandriţii Ghelasie şi Ghermano, superiori ai sfintelor monastiri Raşca şi Bistriţa, au tipărit o broşură pentru călătoriile lor la locurile sfinte la Sfântul Munte şi Ierusalim.

La 1898, arhimandriţii superiori Nifon al Sinaii (România) şi Ivinalie Ghighiu au vizitat Sfântul Munte.

161

La 1903, înalt Preasfinţia Sa, fost mitropolit primat al României, Ghenadie Petrescu a vizitat Sfântul Munte; a II-a oară, în 1904, a vizitat şi bibliotecile monastirilor; a tipărit un Memoriu de călătorii a Preasfinţiei Sale în Macedonia, la insula Tassu, metocul Schitului românesc „Prodrom», Cavala, Salonic şi Bitolia.

La 1898, domnul Teodor Rosetti, fost ministru, şi domnul consul de Salonic, Alixandru Rosetti, au vizitat Sfântul Munte şi s-au interesat de mersul monastirilor.

La 21 noiemvrie 1910 a venit din România domnul Ion Cornoi, doctor în teologie, Bucureşti, şi a vizitat toate bibliotecile monastirilor şi schitu- rilor şi parte din chiliile româneşti şi greceşti din Sfântul Munte; s-a inte-resat de starea lor, de fieştecare în persoană, de viaţa monahală, lăsând o impresie frumoasă în tot Sfântul Munte cu milostenia, parlamentar în cuvintele filosofiei duhovniceşti şi complesenţa dumisale.

Însemnare: La anul 1508, al României Domn, Ion Bogdan, la această biserică Protatu (Careia), cu cheltuiala lui, a adaos artica Bisericii cu catisumena despre apus (scriere). La 1526 au fost zugrăvit paraclisul Sfântul Ioan Botezătorul deasupra articei. La 1512 a fost zugrăvită Icoana Maicii Domnului cea mare (scriere).

La 1512 donată o Evanghelie tipărită de Ion voievod Basarab al României.Aceasta Monastire a fost înzestrată în România cu Cotrocenii şi la Iaşi,

în Moldavia, cu Trei Erarhi, până la anul 1863.

Însemnare: P. 140: „La aprilie 1912, D.D. George şi Matei Balş din Iaşi au vizitat bibliotecile monastirilor din Sfântul Munte Atos, ridicând fotografii cât au putut privitoare istoriei Ţărei Româneşti”.

15. Schimonahul Irinarh Şişman, SFÂNTA MONASTIRE PANTOCRATORAnul 1912. Hârtie; 82 p.; 33 x 20 cm; între 33-35 rânduri pe o pagină;

scrierea imită literele de tipar; cerneală neagră şi roşie; chenare lucrate artistic; paginație originală; miniaturi reprezentând scena Schimbarea la Față şi Mănăstirea Pantocrator (p. 1), icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Gherondița” (p. 44), Sfântul Prooroc Ilie (p. 50), Cuviosul Paisie Velicicovschi (p. 56), icoana Maicii Domnului „Mlecopelnița” − hrănitoarea de lapte (p. 71) şi icoana Maicii Domnu-lui „Titisfnscaia” (p. 72); legătură artistică în piele; conservat bine.

16. Schimonahul Irinarh Şişman, SFÂNTA MONASTIRE ZOGRAFUAnul 1911. Hârtie; 1 f. nepag. + 116 p.; 33 x 20 cm; între 36-37 rân-

duri pe o pagină; scrierea imită literele de tipar; cerneală neagră;

162

două modele de chenare, primul colorat până la p. 101, al doilea are câteva necolorate; inițiale artistice, cu floră şi faună bogată; pagi-nație originală; numeroase miniaturi reprezentând icoana Sfântului Mucenic Gheorghe care ucide balaurul, şi Mănăstirea Zografu (p. 1) icoana Maicii Domnului „Acatistul” (p. 51), icoana Maicii Domnului „Auzitoarea” (p. 55), icoana Sfântului Mucenic Gheorghe ce s-a aflat în valurile mării la Mănăstirea Vatoped (p. 59), icoana Sfântului Mucenic Gheorghe pentru minunea cu un episcop grec care a pus degetul pe nasul Sfântului (p. 62), Sfântul Mucenic Gheorghe din oraşul Lida de la Mănăstirea Fanuil (p. 63), icoana Sfântului Mucenic Gheorghe donată de voievodul Ştefan cel Mare în anul 1504 (p. 69); legătură artistică în piele; conservat bine.

17. Schimonahul Irinarh Şişman, SFÂNTA MONASTIRE XINOFONAnul 1911. 61 p.; 33 x 20 cm; între 36-37 rânduri pe o pagină;

scrierea imită literele de tipar; cerneală neagră; chenare artistice; inițiale cu flori şi faună; paginație originală; miniaturi reprezen-tând icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi Mănăstirea Xinoff (p. 1), icoana Maicii Domnului „Povățuitoarea” (p. 31), icoana Bunei Vestiri şi Schitul Xinofului (p. 38); legătură artistică în piele; conser-vat bine.

18. Schimonahul Irinarh Şişman, SFÂNTA MONASTIRE RUSSICUAnul 1911. Hârtie; 173 p.; 33 x 20 cm; câte 31 rânduri pe o pagină;

scrierea imită literele de tipar; cerneală neagră şi roşie; fiecare pagină are chenar artistic, reproducând acelaşi model, însă colorat diferit; de p.1 reduce coloritul, iar de la p. 186 este necolorat; majuscule artistice, fauna: şerpi, dragoni, păsări, păuni, iepuri, mistreți, vulturi; paginat câteva miniaturi reprezintă icoana Sfântului Marelui Mucenic Pantelimon şi Mănăstirea văzută dinspre mare (p. 2) şi Noua Tebaidă (p. 252); legătură artistică în piele; conservat bine.

1. P.1: Monastirea rusească Sfântul Mucenic Pantelimon. Întru slava lui Dumnezeu, s-au

scris cu binecuvântarea Părintelui superior, şi a toată obştea, Antipa Dinescu arhimandrit al Schitului Chinoviu românesc (Prodrom) din Sfântul Munte Athos, de schimonah Irinarh Şişman (Prodromit), Plasa Blahnița, județu Mehedinți, comuna Mileni, în anul 1911, martie 22.

163

19. LITURGHIER Anul 1911. Hârtie; 1 f. nepag. +27f.; 17 x 12 cm; câte 13 rânduri pe

o pagină; scriere cu cerneală neagră şi roşie; fără paginație originală; legătură în carton; cotorul şi colțurile din piele; conservat bine.

rânduri pe o pagină; scriere cu cerneală neagră şi roşie; fără paginație originală; legătură în carton; cotorul şi colțurile din piele; conservat bine.

1. F. 1-27: <Textul Sfintei Liturghii>. (Ecteniile în limba greacă, rugăciunile preotului în limba română - n.n.).

Însemnare: F. 1 nepag.: „Damaschin monahul”.

20. ACATISTE Anul 1911. Hârtie; 30 f.; 20 x 16 cm; are două părți: una, scriere

de caligraf, cu cerneală neagră şi roşie, litere chirilice, a doua, necali-grafică, litere latine; chenare din cercuri şi romburi; legătură în piele; conservat bine.

1.F. 1: Icoasele Preacuviosului şi de Dumnezeu purtătoriului Părintelui nostru Ioasafu înpăratul Indiei, 1911.

2.F. 4-13v: Icoasele Cuviosului înpărat al Indiei Ioasafu.3.F. 14-30v: Icoasele Sfinților fără de arginți Cosma şi Damián.

21. Schimonahul Irinarh Şişman, ISTORIA SFÂNTULUI MUNTE ATHOS Anul 1912. Hârtie; 6 f. nepag. + 429 p.; 32 x 20 cm; între 25-28

rânduri pe o pagină; scrierea imită literele de tipar; cerneală neagră şi roşie; remarcabile chenare artistice; pe f. de titlu, un „Chenar din Monastirea Costamonitul 1590”; majuscule artistice, unde predomină fauna; imagini antropomorfe; un cioban cu fluierul; un țăran cu cobilița, având două coşuri cu struguri; un țigan cu ursul, altul cu contrabasul; paginație originală; broşat; conservat bine.

Însemnare: F. 1: „Partea I. Istoria Sfântului Munte Athos, antică şi moder cuprinde locuitorii pe acest loc înainte de Hristos; cetăţile şi oraşele în Sfântw până la Sfântul împărat Constandin; începerea călugăriei în Sfântul monastirnici de la anii 960, pe vremea Sfântului Atanasie; monastirile ce erau p ruinate şi până acum, în diferite epoci trecute; şi altele sunt şi astăzi deplin altele stricate de evenimentele publice şi tâlhării, ce au trecut peste Sfântul Munte în diferite vremi; câţi sfinţi s-au sfinţit, câte sfinte moaşte se află în monastiri astăzi în schituri şi chilii; câţi călugări; câte monastiri şi schituri se află astăzi în Sfântu Munte; în fine, s-au scris toate cu

164

de-amăruntul, precum va arăta cuvântul; deci, cu darul lui Dumnnezeu, am început cu scrierea Istoriei Sfântului Munte Atonului din anul1989 şi le-am isprăvit la 6 septembrie 1916, deosebit de alte scrieri culese de prin Sfânta Scriptură. Irinarh schimonah (Prodromul). Careia”.

22. Schimonahul Irinarh Şişman, SFÂNTA MONASTIRE DOHEARU Anul 1913. Hârtie: 107 p.: 33x20 cm; între 37-39 rânduri pe o pagină:

chenare originale, două modele, din împletituri, cu mult bronz galben şi argintiu; majuscule din împletituri, însoțite de o floare; miniaturi reprezentând pe Sfinții Arhangheli Mihail şi Gavriil, precum şi Mănăstirea Dohiaru (p. 1) şi Icoana Maicii Domnului Grabnic ascul-tătoare din Dohiaru (p. 34); paginație originală; legătură artistică în piele; conservat bine.

24. Schimonahul Irinarh Şişman, SFÂNTA MONASTIRE XIROPOTAMULAnul 1912. Hârtie; 83 p.; 33x20 cm; între 37-38 rânduri pe o pagină;

scrie imită literele de tipar; cerneală neagră şi roşie; textul încadrat în chenare originale două modele; de la p. 12, colorate parțial, iar de la p. 24, necolorate; majuscule lucrate artistic, unele colorate, altele, nu; paginație originală; miniaturi reprezentând icoana Sfinților 40 de Mucenici în iezerul Sevastiei şi Mănăstirea Xiropotamul; legătură în piele; conservat bine.

25. Schimonahul Irinarh Şişman, SFÂNTA MONASTIRE SIMON-PETRAS Anul 1913. Hârtie; 112 p.; 33 x 20 cm; între 35-36 rânduri pe o

pagină; scrierea imită literele de tipar; cerneală neagră şi roşie; textul încadrat în chenar, un singur model, din împletituri; flori artistice, asemănătoare chenarul; paginație originală; miniaturi reprezentând scena Naşterea Domnului şi Mănăstirea Simon-Petra (p. 1); legătură în piele; conservat bine.

26. Schimonahul Irinarh Şişman, SFÂNTA MONASTIRE GRIGORIUAnul 1913. Hârtie; 81 p.; 33x20 cm; între 31-32 rânduri pe o pa-

gină; scrierea imită literele de tipar; cerneală neagră şi roşie; textul încadrat în chenare din împletituri, un singur model; ultimele patru chenare necolorate; inițiale artistice, unde predomină păsările: barza,

165

păunul, papagalul, gâscă, pelicanul, vulturul; miniaturi reprezentând icoana Sfântului Nicolae şi Mănăstirea Grigoriu (p. 1) şi icoana Maicii Domnului, făcătoare de minuni, donată de „prințesa Moldaviei Măria Asanina Paleoloaga anul 1497” (p. 60); paginație originală; legătură în piele; conservat bine.

27. Schimonahul Irinarh Şişman, SFÂNTA MONASTIRE STAVRO NICHITAAnul 1913. Hârtie; 63 p.; 33x20 cm; între 28-29 rânduri pe o pagină;

scrierea imită literele de tipar; cerneală neagră şi roşie; textul încadrat în chei originale format din împletituri cu îndoituri în unghiuri încadrate între două linii fond colorat; inițiale artistice din împletituri şi păsări; paginație originală; legătură în piele; conservat bine.

28. MINUNILE MAICII DOMNULUI Anul 1787. Hârtie; 9 f. nepag. + 189 f.; 20x14 cm; între 14-17 rânduri

pe o pagină; scriere îngrijită cu cerneală neagră şi roşie; paginație originală; pe f. 1, Crugul anului reprodus după ediția tipărită la Liov în Liov în anul 1665 de Ioanichie Galeatovschi, iar pe verso, Stema Movileştilor cu inițialele: A(nnei) M(oghilenei) a lui P (otoțchi) D(omniței) P (ământului) M(oldaviei) D(oamnei) a K(racovului) şi M (are) H (atmanesei) a C(oroanei); Legătură în carton; cotorul şi colțurile din piele; conservat bine.

Însemnări: F. 5 v nepag.: „Iară aicea lipseşte o tetradă, adecă o coală nu iaşte” (autograful copistului cu cerneală roşie- n.n.).

1. F. 1: „Care aciastă carte fiind slovinească, s-au tălmăcit prea limba moldoveniască din porunca Preasfinţiei Sale Chiriu Iacov episcopul Huşului, la leat 1787, de mine Thoma, nepot Preaosfinţiei Sale Iacov, în Episcopie Huşului”.

2. F. 1v: „Această carte de mare preţ, pentru vechimea şi istorisirea ce arată la finit, în privinţa independenţei Mitropoliei Moldovei, căştigată prin Alexandru cel Bun, domnul Moldovei, şi mitropolitul Iosif, marele cuvântător de Dumnezeu, care a ţinut în Soborul de la Florenţa discursul cel minunat, apărând dogma dreptei credinţei în privinţa Sfântului Duh, care se zice că discursul a ţinut aproape 3 luni. A Chinovitului românesc Prodromu, Mont Athos, în 1893, septembrie” (alt condei, caractere latine, cerneală violetă - n.n. ).

166

3. F. 44: „Comunitatea română Prodromu”.4. F. 177-189: < Istoria independenței Mitropoliei Moldovei>:,,Această istorie, ce s-au aflat în scrisorile Mitropolii, scrisă de Preasfinşea

Sa Gheorghie, mitropolitul Moldovii, la leat 7231 februarie 21. Iar acum, din porunca Preasfinţii Sale Chiriu Chir Iacov, episcopul Huşului, s-au scris într-această carte la leat 1787 noiembrie 2.

Înştiinţare facem pentru obiceiul pământului Moldovii: Întămplăndu-să aice domn Mărie Sa răposatul Alesandru Voievod, şi mitropolit Preasfinţia Sa Chir Iosif, carile au fost şi la Săborul al optulea, şi părintele ieromonah Grigorie Ţamblac, carile s-au şi săvârşit la Mosc, mare bogoslav, mai înainte acelui Săbor. Întămplăndu-să la Ţarigrad împărat creştinul Manoil Paliolog, iar fiul lui , Andronic Paleolog, era la Beci, fiind gineri căsarilui de Beci, iar la vremea bătrăneţilor lui, Manui Paliologau au trimis la fiul său , la Andronic Paliolog la Beci, să meargă la Ţarigrad , să fie împărat în locul tătăni-său, lui Manuil Paleolog. Şi viind să meargă la Ţarigrad, au venit pe la Ţara Moldovii. Şi au eşit înainte, întru întimpinarea lui, fericitul Alecsandru Vodă cu tot Sinatul, şi sfântul mitropolit Chir Iosif cu tot clirosul bisericesc, cum se cade unui împărat creştinesc. Şi l-au petrecut până la Chilie, la Dunăre. Iar împăratul Andronic Paliolog, văzând ţară ca aceasta şi norod înţălept şi pravoslavnic ca acesta, şi arhiereu şi cliros învăţat şi înpodobit cu toate obiceiurile Bisăricii Ţarigradului la vremea creştinătăţii, s-au preminunat. Şi au dat laudă lui Dumnezeu cum că, ţară ca acesta cu toate darurile şi rodurile pământului, şi obiceiurile şi înţălepciune şi iubire de străini, aire n-au văzut şi nici au auzit să fie. Şi întrebând pe Alecsandru Vodă la ce împărăţii sau craie iaste închinat Mărie Sa, dându-şi sama că-şi stăpâneşte ţara cu sabie despre toţi megieşii şi despre toţi neprieatenii. Şi întrebând şi pe Preasfinţie Sa mitropolitul Chir Iosif, la care patrierşie iaste închinat; Sfinţie Sa au răspuns cum că iaste închinat la Ohrida. Şi făgăduindu-să luminatul împărat cum că, dacă va merge la Ţarigrad, va să facă Moldova ca Ohridul şi Pechiul şi Chiprul, să fie nesupusă şi neplecată nici unii eparhii.Şi mergând la Ţarigrad, au luat împărăţie, şi Manuil împăratul, tatăl lui Andronic s-au călugărit.Şi strîngând sobor cu patru patrierşi şi cu toţi mitropoliţii au rădicat de supt ascultarea Ohridului şi au aşăzat să fie mitropolie Moldova ca un patriarhu, precum iaşte Ohridul, Pec hiul şi Chiprul aşa şi Moldova.Şi acele soborniceşti cărţi trimiţându-le de la Ţarograd la Alecsandru Vodă şi la Iosif mitropolit, şi au fost la Mănăstirea Neamţului, care, eu smeritul Gheorghie, cu mila lui Dumnezeu, mitropolit Moldovii, mărturisesc cu jurământ că le-am văzut cu ochii mei. Şi au fost la Neamţu , la Mănăstire, pănă ce s-au stricat şi s-au răsipi ţara, la domnie a Mării Sale lui Dumitraşcu Voievod. Şi cu aceli săborniceşti cărţi, pe pargament scrisă, cu pecetie pajură

167

împărătească cu arjint şi cu iscăliturile patrierşilor şi ale căţva arhierei, şi, dinpreună cu aceste de mai sus pomenite, au trimis Andronic Paliolog, înpăratul fericitului Alecsandru Vodă coroană înpărătească şi lurghidă, care acel port l-au ţinut toţi domnii pănă la domniea lui Alecsandru Vodă Lăpuşneanul. Si au mai trimis şi Andronic Paleolog înpărat dar Părintelui Chir Iosif mitropolit o sfântă icoană făcătoare de minuni cu două feţe: de o parte, Maica Preacurata, şi de altă parte, Sfântul Mucenic Gheorghie, care pănă astăzi se află la Mănăstirea Neamţului ca să să închină, şi dinpreună au trimis-o şi mitră şi sacos că, mai înainte vreme, mitropoliţii Moldovii sluje cu felon Sfânta Leturghie. Iar maica lui Andronic Paliolog înpărat, îi era numele Ana înpărăteasa lui Manuil, şi Mărie Sa încă au trimis dar domnii Anii, doamna fericitului Alecsandru Vodă, o sfântă icoană, sfânta Ana, Maica Maicii Preacuratei, iar făcătoare de minuni, ferecată şi înpodobită cu cheltuială înpărătească. Iar Mărie Sa doamna au trimis-o dar sfintei Mănăstiri Bistriţii, fiind făcută această Mănăstire de fericitul Alecsandru Vodă şi doamna Mării Sale, Ana. Iar această Sfântă Icoană Ana, la vreme de neploaie, scoţăndu-să cu Litie afară de la Mănăstire, numai ce ploua, de nu piste tot, iar cât ţine hotarul Mănăstirii numai ce ploo.Şi istorie s-au adeverit din săborniceştile cărţi de la Ţarigrad trimisă aice la Moldova, ce au fost la Mănăstirea Neamţului. Şi în zilele răposatului Ştefan Vodă Gheorghie, s-au tămplat de au mers la Mănăstirea Neamţului şi Nicolae gramaticul, fratele lui Postolache Miamul căruia I-au tăiat Ştefan Vodă sin vasile Vodă nasul, carile au tălmăcit şi Biblie din limba elienească pre limba românească, când au fost capuchihae Mării Sale, lui Grigorie Vodă din Ţara Românească, la Ţarigrad, carile pe aceala izvod o au dat în tipografie creştinul Şărban Vodă Cantacozano domnul Munteniei. Şi acel Neculai gramaticul au cetit aceli hrisoave înpărăteşti şi patrierşăşti, şi scriind şi pentru Sfânta Icoană, ce să închină la Neamţu, şi pentru Sfânta Ana de la Bistzriţa, o au scos afară la o sfeştanie şi au început a să închina, şi de atunci s-au vădit închinăciunea ei, aşijdere şi pentru Ana. Iar Mitropolie Moldovii nu iaste plecată nici unui patriarh, precum arată Sfăntă Pravilă cea Mare, la leat 1402-1403. Iar de zic muntenii cum de nu ştiu de unde au luat moldovenii această putere, de nu să pleacă nici Ohridului, nici Ţarigradului, iar noi ştim şi aceasta.Şi istorie o am scris eu, cu condeiul meu, smeritul Gheorghie mitropolitul. Şi eu, după cum am găsit în scrisorile cele vechi ce au fost scrisă de Preasfinţie Sa Gheorghie mitropolitul Moldovii, am scris şi eu asămine. Iar când au fost Neculai gramaticul la Neamţu, de au tălmăcit istorie de pe aceli hrisoave înpărăteşti şi patrierşeşti, îmbla văleat 7231 fevruarie 17, iar de la bătrânul Alecsandru voievod au fost veleat6905, iar de la Stefan Vodă Gheorghie au fost văleat 7163, când au fost Neculai gramaticul la Neamţu. Şi pentru ca să nu să uite

168

ştiinţa acestui lucru, s-au încredinţat şi dă noi poroncindu-să de s-au scris dintr-această carte, fiindcă şi însu,I noi am văzut în scrisorile Mitropoliei această Scrisoare scrisă de răposatul mitropolit Gheorghie de însuşi măna sa, încredinţat şi cu iscălitura sa, după cum adevăreazi scrisoarea aceasta şi într-acest Hrisov ce scriu mai jos.

Osăbit am mai poruncit de s-au scris într-această, şi acest Hrisov de mai jos arătat, ce se află aice la noi, la Scaunul Sfintei Episcopii Huşi, care iaste trebuinţă a să şti şi de toată obştie aceşti de Dumnezeu păzită ţară:

În ştiinţă dăm tuturor cui să cade a şti, de vremi ci fieştecare ţară are osăbite obiceiuri, şi să ţin şi să păzesc cu obiceiurile sale, după cum Sfânta Pravilă poronceşte şi întăreşte asupra obiceiului ţării a să urma şi astăzi. Cuvini-să dar, nu numai a păzi oricine obiceiul ţării şi al Patriei sale ca să stea nemutat şi necălcat, ci încă şi apărători cu toată tărie sa să fie asupra potrivnicilor ce să ispitesc a călca obiceiurile şi de folos ţării. Fiind dar obicei şi întru această de Dumnezeu păzită ţară, mitropolit şi episcop din streini să nu să facă, fără numai din pământeni, care obicei din discălicătura ţării şi pănă acumu aşa s-au păzit, şi niciodată altul străin nu s-au întâmplat să fi fost primit la păstorire vreunui scaun, fără numai la veleat 7200, la vremea ce au venit oştile moschiceşti ce au călcat pământul aceaştii ţări, atuncea, din oarecare pricină, lipsind mitropolitul ce au fost la păstorie acestui scaun, anume Antonie, lăsând Mitropolie pustie, s-au dus cu muscalii în ţara lor. Şi fiind trebuinţă de a să aşeza alt mitropolit, atuncea, pentru multa râvnă, şi vrednic fiind de toată cinstea şi podoaba arhierească ce s-au găsit la un mitopolit strein grec, care s-au aflat aicea în ţară, anume Chir Nechifor, care au primit călugărie de la Mănăstirea Neamţul. Cu tot soborul bisericesc şi politicesc l-au primit să le fie păstori, însă cu această tocmeală: după dânsul altul strein să nu mai fie, jurându-să el că va aleage pe urmă pe unul din episcopii pământului să-l aşeazi la scaunul Mitropoliei, ca să nu să stremute obiceaiul ţării. Însă aceasta s-au făcut nu că doară nu să afla la aceea vreami vreaunul din episcopii ţării vreadnic de-a păstori Mitropolie, ci mai vărtos ca să acopere numele cel de hainlăc al lui Antonie. Şi pănă au fost în vărsta firii şi întrgime a minţii, s-au mulţămit toată obştea de cătră dănsul, iar dacă l-au supus vărsta bătrăneaţilor, de au slăbit din fire şi minte, viind pănă la atăta slăbăciune, cât oricine ce-i vrea zicea, de fieştece lucru, şă lăsa priimit. Atuncea , fiind îndemnat de oamenii săi, l-au supus ca să ia o sumă de bani de la unul din streini, grec, carile să cerca cu mari sumă de bani ca să încapă la Scaunul Mitropoliei, şi să-l aşăzi pre aceala mitropolit, care lucru, cu puterea banilor, afară din hotărărea Pravilii, au venit aproape să să facă. Ci stându-i înpotrivă pământenii, apărăndu-să cu obiceiul ţării şi cu tocmeala ce au avut cu proin mitropoltul Nechifor, când s-au primit mitropolit, s-au

169

apărat scaunul de alţi streini, dar destul că, pănă a să îndrepta sfânta Mitropolie au sosit la mare pagubă şi datorie şi cu totul lipsită rămăind numai piatra ,ci dar noi, carii Dumnezeu ne-au adunat cu darul Săula vremea aceasta, am cercetat de celi ce ni s-au căzut de folosul Mitropoliei, făcând datorie a noastră ce ni să cade a păzi hotarile obiceiului ţării şi a dreptăţii. Şi cu judeţul Sfintei Pravile şi cu puterea darului ce s-au dat de la Sfinţiea sa cu Sobor, şi după cum Însuşi Sfăntul Dumnezeu au provăţuit cu darul Său pentru sfânta Mitropolie, aşăzănd ceali ce să cladisă piste obicei, din întâmplare mai sus arătată, hotărăm şi legăm ca fieştecănd, atât în vremile celi ce vom trăi noi, câz şi în ceali viitoare a urmaşilor noştri, ca nicidecum obiceiul ţării şi ali sfintelor scaune ale eparhiilor ţării, altădată să nu să mai calce, nici să să strămute.Ci oricând va avea ţara trbuinţă de păstori la vreo eparhie, să urmezi pe obiceaiul ţăriişi din pământeani să să aleagă mitropolit sau episcop, iar streini nicidecum să nu să primească.Nici să mai intre altul strein la păstoriea vreaunui scaun cu mijlocire de bani, sau măcar şi fără bani, sau cu prieatini să-şi isprăvească împotriva Pravilei şi obiceaiului pământului. Datori să fie atât Săborul bisericesc, cât şi politicesc, de la mare pănă la mic ca să stea cu toţi ajutor dreptăţii şi obiceaiului ţării, şi Sfânta Pravilă a să călca nicidecum să nu să îngăduiască, nici să primească pre un călcători ca acelea, nici să aibă sfânta Mitropolie o strămbătate ca aceasta.C\t va trăi această de Dumnezeu păzită ţară, încă şi aceasta să fie în ştiinţa tututror, că această sfântă Mitropolie a Moldei, din început a fost închinată la Ohrida, şi la zilele răposatului luminnatului domn, fericitului întru pomenire Alecsandru cel Bun şi Bătrân, Andronic Paliolog, înpăratul greacesc, fiind cu întâmplare prin ţara aceasta, mergând de la beci la Ţarigrad şi plăcându-I ţara şi acest norod creştinesc, şi mulţămindu-să şi de cinstea ce I-au făcut domnul cu Sănatul şi cu tot Soborul bisericesc, petrecându-l din munte până la Dunăre. Şi acel înpărat, aşăzând şi altă rănduială a poliţiei boerilor şi înţălegând şi de Mitropoliea Moldovii că iaste închinată la Ohrida, după ce au mers la Ţarigrad, au spus părintelui său, lui Manoil Paliolog, şi au isprăvit cu Sobor, după făgăduinţa ce dădeasă, rădicând Mitropoliea Moldovii de supt ascultarea Ohridului, au făcut-o să fie ca şi Ohdridul, nesupusă nicăire, trimiţând mitropolitului şi coroană şi sacos, şi au întărit acest aşezământ şi cu hrisoave înpărăteşti, după cum Preasfinţitul răposatul Gheorghie mitropolitul Moldovii mărturiseşte cu jurământ şi cu sufletul său, că el a văzut aceale hrisoave înpărăteşti în Mănăstirea Neamţului, într-acesta chip scriind: Şi prăpădise hrisoavele la vremea neppcii, când cuprinsăse leaşii partea muntelui, şi ca să nu să întunece ştiinţa acestui lucru, au scris singir Gheorghie cu condeiul său, adeverind povestea cu sufletul său şi cu jurământ, să fie în ştiinţă urmaşilor săi.Şi de vreami ce şi cu ochii noştri am

170

văzut scrisoarea lui Gheorghie mitropolitul într-acest chip scrisă, şi pentru ca să nu să piiarză această aşezare înpărătească, noi încă cu Sobor o adeverim şi o încredinţăm urmaşilor noştri.Ci cu toate acestea, oricine s-ar mai ispiti ca să calce obiceiul sfintei Mitropolii, sau al altor scaune, cu mijlocire de bani, sau cu prieteni năimiţi cu dare, care lucru iaste afară de Pravilă, vrând piste obicei a băga pre vreun strein la vrio eparhie. Şi atât din partea boie-rilor pămănteni, cât şi din streini, de s-ar amesteca făcându-să sfătuitori şi îndemnătorişi arătători şi înprotivitori Pravilii şi obiceiului ţării şi a dreptăţii , pre unii ca aceiia, cu toţi împreună ca dintru o gură îi legăm şi-i blăstămăm, şi într-acestaşi chip zicem: Să fie blăstămaţi de Domnul Dumnezeu Atotputernicul şi de Precurată Maică şi pururea Fecioară Marie, dw slăviţii 12 Apostoli şi de acele a toată lumea Sfintele Soboară şi de toţi sfinţii: fierul, pietrile să putrezească şi să să răsăpască,iar trupurile acelora să stea întregi în veci: să aibe parte cu Iuda şi cu procletul Aarie şi cu alţi eretici; sa-l înghită pământul de vii ca pre Dathan şi Aviron: să-I lovască cutremurul lui Cain şi bubele lui Gheez; copiii lor să rămăie săraci şi fămeile lor văduve, şi toată avearea lor să fie întru jăfuire şi casăle lor întru răsipire. În toată viiaţa lor, procopsală să nu vazi, nici să aibă, şi ertare să nu afle. Aşejderea şi smereniele noastri, care suntem iscăliţi mai jos, cu punerea ce am dat de la Domnul Dumnezeu, pre unii ca aceia, orice obraz ar fi , îl afurisim şi blăstămăm şi legăm supt tot blăstămul ce scrie mai sus, ca pre nişte srticători obiceiului ţării şi înprotivitori Sfintei Pravile. Iar carii ar sili şi s-ar nevoi ca să ţie şi să păzească nestrămutat şi neclătit obiceiul ţării, după cum arată legătura noastră, aceasta, adecă, a nu să primi niciodată strein, ori la ce scaon arhieresc al ţării aceaştie, să fie ertaţi şi blagosloviţi de Domnul Dumnezeu şi de smereniele noastră în veci. Amin. Leat 7260, ghenar 1. Peceţile şi iscăliturile ce se află într-acest hrisov:< Pecetea Mitropoliei>: „Sfântu Gheorghie. Pecete Mitropoliei”, iscălir Iacov mitropolit; < Pecetea Episcopiei Romanului>: „Prepodoaba Parascheva. Pecete Episcopiei Romanului” iscălit Ioanichie episcop; < Pecetea Episcopie Rădăuţi>: „Sfânt Nicolae. Pecete Episcopiei Rădăuţi”, iscălit Dosoftei episcop; <Pecetea Episcopiei Huşi >: „Sfinţii Apostoli. Pecete Episcopii Huşi”, iscălit Erothei episcop, şi alţi arhimandriţi şi egumeni sănt iscăliţi. Şi pentru încredinţare, ni-am iscălit şi noi, puind şi pecetea Sfintei Episcopii: „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Pecete Sfintei Episcopii Huşului. Iacob episcop, 1782 dechembrie 18”. Iacob episcop Huşului” (pecetea şi semnătura episcopului de Huşi, originale - n.n.).

Sursa: Arhim. Veniamin Micle – „Manuscrisele româneşti de la Prodromu (Muntele Athos)”, editat de Sfânta Mănăstire Bistrița - Vâlcea, 1999.

171

anexa II

ctitori, a§ezÃminte §i contribuÞii române§ti în sfântul munte athos

KAREYAS

Aşezăminte şi contribuţii româneşti:- Biserica Protaton (a conducerii Muntelui Athos): întreținere,

reparații, pictură (XV)Turn cu clopot, 1761- Paraclisul Prodromu, pictura, 1526- Chilia „Naşterea Maicii Domnului” (aparține de mănăstirea

Caracalu). construită în 1817 şi pictată în 1819, de trei frați din Galați, Veniamin, Zaharia şi Macarie.

172

Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: Ştefan cel Mare (sec. XV), Bogdan III (1508), Neagoe Basarab şi fiul său Teodosie (1512), Matei Basarab (1645), Grigore Ghica (1664), Şerban Vodă (1646), Gavriil Protul (sec. XVI); veniturile mănăstirilor „Trei Ierarhi” din Iaşi şi Cotroceni, Bucureşti. a schiturilor, Budişteni, Muscel, Pârlita din Dâmbovița şi Vălenii de Munte, precum şi a Ocnelor Mari.

Documente: 1110 (XVI-XIX); sunt danii, hrisoave, acte de la mănăstirile închinate din Țările Române, mai ales „Trei Ierarhi» şi Cotroceni, a căror venituri erau distribuite mănăstirilor athonite prin Protaton. Indice de nume: Alexandru Lăpuşneanu, Eremia Movilă, Ştefan Prăjescu, Matei Basarab, Grigore Ghica, Radu Leon, Şerban Cantacuzino.

Manuscrise: 14 (XIV-XIX); 10 sunt condici care conțin câteva sute de documente privind averi din Țările Române (mănăstiri, moşii, hanuri etc.); 3 scrieri bisericeşti; Pomelnicul Bisericii Protaton.

Carţi rare: 4 cărți bisericeşti, tipărite în Țara Românească (1512), Iaşi (1645,1817), Constantinopol (1863).

Artă: diptic, de lemn, cu nume de donatori, incepănd cu sec. XV; potir din argint aurit (Bogdan III).

MĂNĂSTIREA DIONISIU

Asezăminte şi contribuţii româneşti- Biserica mănăstirii: construcție (1512-1521), refacere şi pictură

(1547-1548); alte renovări (1553, 1560, 1647).

173

- Turn de apărare (h 25 m, 4 etaje, la primul etaj biblioteca) şi apeduct (1519-1520).

- Trapeză: construcție, pictură, renovare, extindere (1547-1548).- Bolniță, construcție (1560); paraclis aferent, pictat în 1610.- Paraclisul „Sfinților Anarghiri» (XVI).- Paraclisul „Sfântul Gheorghe” (1609).- Paraclisul „Sf. Ioan Evanghelistul” (1615).- Chilia „Intrarea Maicii Domnului în biserică” (Chilia părintelui

Serafim), cumpărată la începutul sec. XIX, răscumpărată la 1875.Sunt menționate doar lăcaşurile care au fost închinate o perioadă

mai îndelungatăCtitori, donatori, lăcaşuri închinate: Neagoe Basarab (1512-1521),

Petru Rareş şi doamna Elena (1547-1548), Alexandru Lăpuşneanu, doamna Ruxandra, fiii Bogdan şi Constantin, Petru Şchiopu (1517), Matei Basarab (1640), Constantin Brâncoveanu (1696, 1713), Ştefan Cantacuzino (1714), Nicolae Mavrocordat (1716), Ion Mavrocordat (1717), Gherasim (fost episcop de Rădăuți), Macarie (episcop de Roman), Teodosie (mitropolit al Moldovei), Antonie (ieromonah din Moldova), Teofilact Cantacuzino (ieromonah), Serafim Şoimu (ieromonah); veniturile schitului Hotărani, Romanați.

Documente: peste 100 documente româneşti, din sec. XVIII¬-XIX (hrisoave de danii şi inchinari, acte şi scrisori, având ca protagonişti călugarii mănăstirii Dionisiu, Ruxandra Lăpuşneanu, Petru Şchiopul, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, Ştefan Cantacuzino, Nicolae şi Ion Mavrocordat; Firman al sultanului Selim (1513), de înnoire a unui firman dat de sultanul Baiazid al II-lea în anul 1491.

Manuscrise: 12, din sec. XVI-XVIII; sunt cronici, miscelanee, cântări bisericeşti, versiunea greacă a invătăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, o evanghelie, sec. XI-XII, pe pergament (ferecătura, de argint, este donată de Mircea Ciobanu, doamna Chiajna, fiul Petru şi fiica Stana, ale căror portrete sunt reprezentate pe coperta I).

Cărţi rare: 64, tipărite în perioada 1676-1911, la Iaşi, Buzău, Bucureşti, Snagov, Chişinău, Neamț, Viena, Veneția; sunt cărți bise-riceşti, cu excepția unei Cronici univesale şi a uneia din lucrările lui Dimitrie Cantemir (Divanul).

Artă: fragment de icoană în care sunt reprezentați şi donatorii (Neagoe Basarab şi fiul său Teodosie); relicvariu (18 Kg), în formă de biserică cu 5 turnuri, argint aurit, filigran, email, pietre prețioase,

174

cu portretul lui Neagoe Basarab pe capacul interior; epitaf, donație Petru Rareş şi doamna Elena (1545); broderie cu fir de aur, argint şi mătase colorată; broderii (2), fir de mătase, sec. XVI (una menționează pe Alexandru Lăpuşneanu, cealaltă, este donată de Grigore Movilă, mirtropolitul Sucevei); epitrahile (7), dăruite de Petru Rareş şi doamna Elena, Gavril Moțoc, doi hatmani şi portari ai Sucevei, un vistier; icoană, „Sf. Ioan Botezătorul», donație Alexandru şi Ruxandra Lăpuşneanu.

MĂNĂSTIREA DOCHIARIU

Aşezăminte şi contribuţii româneşti:- Biserica şi chiliile mănăstirii: refăcute (1536), reclădite şi împo-

dobite (1564-1568), reparații; construcția trapezei, pictură (1570-1575).- Piatra de mormânt şi portretul în frescă a lui Teofan, fost mitro-

polit al Moldovei apoi călugăr la Dochiariu (m.1598). Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: Vlad Călugărul (1490), Radu

cel Mare (1497), Vlad Vintilă (1535), Radu Paisie (1536), Alexandru, Ruxandra şi Bogdan Lăpuşneanu (1564-1570), Elisabeta Movilă (ccal 600), Radu Şerban (1606), Alexandru Coconul (1626), Matei Basarab (1634-1637, 1652), Ianache, mare postelnic (XVII); veniturile mănăstirilor Slobozia, Ialomița şi Apostolache, Prahova.

Documente: 26 din sec. XV-XVII: 22 hrisoave (Vlad Călugărul, Radu cel Mare, Radu Paisie, Radu Şerban, Şerban Cantacuzino, Radu Mihnea, Gavrilă Movilă, Alexandru Coconul, Leon Tomşa, Matei

175

Basarab, Constantin Şerban); o scrisoare, prin care călugării mănăstirii mulțumesc Ruxandrei Lăpuşneanu pentru răscumpărarea mănăstirii şi a proprietăților sale de la otomani (1570); 3 documente, două din 1592, unul din 1635.

Manuscrise: 16, din sec XVI-XVILI (miscelanee, antologhioane, liturghier, tetraevanghel, evanghelie); sunt mentionați Ruxandra Lăpuşneanu şi fiul ei Bogdan, Lupu Stroici (mare logofăt al Moldovei), Vasile Lupu, Iovaşcu Vlahul, Ioan Vlahul Domesticul.

Cărţi rare: 21, tipărite în perioada 1638-1843 la Veneția, Iaşi, Snagov, Bucureşti, Târgovişte, Leipzig, Viena, Sankt Petersburg; sunt dedicate unor domnitori, folosite ca manuale la Academia domnească din Iaşi; unele oferă informații cu privire la acțiuni militare în Țările Române în sec. XVIII.

Artă: tablou votiv reprezentând pe Alexandru Lăpuşneanu, doam-na Ruxandra, fiii Constantin, Bogdan şi Petru (în biserică); scenele „Judecății de Apoi», din pronaos, pictate de Macarie din Galați (1788); broderie (sec.XVIII); relicvariu, dăruit de Alexandru Ipsilanti, argintat de domnița Ralu Ipsilanti la 1779 (apar inițialele voievodale şi stema Țării Româneşti); potir, din argint aurit, cu decorații florale (1587).

MĂNĂSTIREA ESFIGMENU

Aşezăminte şi contribuţii româneşti:- Clădirile mănăstirii: reparații 1716, 1806- 1811 (naosul şi tra-

peza), pictură 1818, 1841, reparații generale 1854-1858.

176

Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: Petru Rareş (1540), Radu Paisie (1544-1550), Gavriil Costache, mare vornic al Moldovei (1679-1685), Alexandru Moruzi (1802), Veniamin Costachi (1806, 1808, 1818); veniturile mănăstirilor Ciocăneşti, Floreşti şi a schitului Golgota-Huşeni, Vaslui.

Documente, 5: un hrisov (1546, Petru Rareş); un document de ctitorie închinată (Bursuci-Fălciu,1622); un document de mănăstire închinată (Floreşti, 1806); doua sigilioane (1814, 1819), ale patriarhului Grigore V al Constantinopolului, cu menționarea a 11 hrisoave ante-rioare.

Manuscrise, 11, din sec. XI-XVIII: miscelanee (cărturari greci din Țările Române); evanghelii cu însemnari de ferecătură şi donație; o cronografie ş.a. scrieri, ce cuprind informații de istorie românească.

Carte rară: Biblie, tipărită la Sanct Peterburg în 1819 (exemplar incomplet).

Artă: pictură, în care este reprezentat mitropolitul Veniamin Costachi (pe peretele de sud al pronaosului); epitrahil, cu broderie în fir de aur pe mătase, fiind reprezentate şi portretele donatorilor, Radu Paisie şi fiul său Marcu (1537).

MĂNĂSTIREA GRIGORIU

Aşezăminte şi contribuţii româneşti:- Biserica mănăstirii şi zidurile de incintă: rezidite (1497), turn

(1501-1502), reparații generale la biserică, trapeză şi paraclise (1776-1783).

177

- Paraclisul „Sf. Ioan Botezătorul” (1792).- Chilia „Sf. Artemie”, cumparată la sfârşitul sec. XIX (fost

aşezământ românesc).Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: Maria de Mangop, Ştefan cel

Mare, fiul Alexăndrel (ante 1496-1502), Ştefăniță (1520), Alexandru Lăpuşneanu (1553), Grigorie, mitropolit al Țării Româneşti (1776-1783), Ioan Caragea (1777), Alexandru Moruzi (1793); veniturile schitului Spirea din Deal, Bucureşti.

Documente: 26, din sec. XVI-XIX; sunt hrisoave, zapise, inventare, acte de închinare a mănăstirilor Vizantea-Putna şi „Sf. Spiridon Nou”- Bucureşti. Indice de nume: Ştefan cel Mare, Ştefăniță, Alexandru Lăpuşneanu, Moise - iusbaş, Tudorache Iuliano - spătar, Onica şi Muşat din Măxineni, Grigore Ghica III, Alexandru Ipsilanti, Maria Iuliatio, Mihai Şuțu, -Alexandru Moruzi, Şerban Vericeanu, Mihail Sturza, Grigore Alexandru Ghica, mitropolitul Sofronie, călugării Simion şi Sofronie, avocatul Ion Duculescu.

Manuscrise: 12, din sec. XVII-XVIII (miscelanee muzicale, nomo-canoane, antologhioane, pomelnic donatori).

Cărţi rare: 30, tipărite în anii 1631-1798, la Veneția, Leipzig, Viena, Paris, Iaşi, Bucureşti, Snagov, Târgovişte, Sanct Petersburg; sunt dedicate unor domnitori români (Constantin Brâncoveanu, Nicolae şi Constantin Mavrocordat, Antonie Ruset, Grigore III Ghica, Nicolae Caragea, Mihai Şuțu, Alexandru Moruzi, Alexandru Coconul).

Artă: icoană, „Maica Domnului Pantanasa”, dăruită de Maria Assanova Paleologina (Maria de Mangop, doamna Moldovei); poale de icoane (2), sec. XV; aer, sec. XVII; obiecte de cult (cruci), aduse din Bucureşti (1776).

MĂNĂSTIREA SF. PANTELIMON

Aşezăminte şi contribuţii româneşti:- Biserica şi zidurile mănăstirii: reparații (1765).- Biserică, turn, chilii, trapeză, brutarie, 3 paraclise - „Sf. Ioan

Prodromul”, „Sf. Sava”, „Sf. Haralambie” alte cladiri şi zidul de incintă, toate reconstruite integral (1812-1819).

- Noi clădiri, dependințe, vapor (1887-1913)Ctitori, donatori, lăcaşuri inchinate: Vlad Țepeş (1457), Vlad

Călugărul (1487), Radu cel Mare (1495-1496, 1502), Neagoe Basarab (1517), Petru Rareş (1542), Mihai Racoviță (1709), Grigore II Ghica (1737), Ioan Mavrocordat (1744), Constantin Racoviță (1750, 1753),

178

Matei Ghica (1754-1755), Scarlat Ghica (1757, 1759), Ioan Teodor Callimachi (1758, 1760), Grigore Callimachi (1762), boierii Ghiculeşti (1752,1765,1769,1776), Ştefan Racoviță (1764), Grigore III Ghica (1764-1765, 1776- 1777),Nicolae Caragea (1782-1783), Alexandru Mavrocordat Firaris (1786), Alexandru Ipsilanti (1786-1788), Mihai Şuțu (1793), Alexandru Callimachi (1795), Constantin Ipsilanti (1806), Ioan Gheorghe Caragea (1812-1818), Scarlat Callimachi şi doamna Smaranda (1814); veniturile Bisericii „Adormirea”, din Botoşani şi ale reşedinței moldoveneşti la Constantinopol, Bogdan-Saray, cu Biserica „Sf. Nicolae”.

Documente: 57 (hrisoave-51, scrisori-.5, o gramată), din perioada 1487-1810. Indice de nume: Vlad Călugărul, Radu cel Mare, Petru Rareş, Evghenie Ianulis (călugăr), familia Corcodeli, Ştefan Petriceicu, Mihai Racoviță, Grigore II Ghica, Ioan Mavrocordat, Scarlat Ghica, Constantin Moruzi, Alexandru Mavrocordat Firaris, Mihail Şuțu, Constantin Racovită, Matei Ghica, Ioan Teodor Callimachi, Ştefan Racoviță, Grigore III Ghica, Alexandru Callimachi, Constantin Ipsilanti, Grigore Cllimachi, Scarlat Callimachi, Eufrosina Callimachi, Veniamin Costachi, Dorothei Vulisma (cărturar grec), Nicolae din Smirna, Gavril (mitropolit al Moldovei), Teofan (călugăr).

Manuscrise: 34 (miscelanee, liturghiere, tetraevanghel, antologhion, copii şi traduceri ale unor lucrări de către Paisie Velicicovski, sbornice, scrieri despre asezămintele din Athos cu date despre ajutoarele

179

primite din Țările Române), din sec. XV-XIX; sunt scrise la îndemnul unor domnitori români, sau dedicate lor şi oferă informații despre Țările Române, inclusiv cataloage ale domnitorilor din cele mai vechi timpuri până în sec. XIX.

Carte rară: o carte despre Paisie Velicicovski, tipărită la Mănăstirea Neamț în anul 1836.

Artă: stemele Moldovei şi Țării Româneşti, sculptate pe uşile de lemn ale bisericii; stema Moldovei, sculptată în piatră, pe turnul de lângă trapeză; văl liturgic (sec. XV, Moldova), reprezentând impărtăşirea Apostolilor” - broderie cu fir de aur şi argint, pe mătase; chivot de argint, dăruit de Alexandru Callimachi în 1776, având în interior relicvariul de argint donat, la 1751, de Sultana Racoviță pen-tru capul Sfântului Pantelimon - ferecat în aur de aceeaşi donatoare; gravură, „Mănăstirea Pantelimon”, pe care este reprezentat şi Scarlat Callimachi, ca nou ctitor (1836).

MĂNĂSTIREA SF. PAVEL

Aşezăminte şi contribuţii româneşti:- Construcții şi reparații: mănăstirea şi două fântâni (1500); turn

de apărare (1521-1522, 1535-1545, 1698); zid de incintă şi un turn (inceputul sec. XIX).

- Paraclisul „Sf. Constantin şi Elena», construcție (1698). Pa-raclisul Domnului-Akathistos» pictură murală (1645).

180

Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: Ştefan cel Mare (1500), boierii Craioveşti (1501), Neagoe Basarab şi fiul său Teodosie (1521-1522), Radu Paisie (1536-1545), Radu Mihnea (1617- 1618), Ştefan Petriceicu (1623), Matei Basarah, Vasile Lupu (1635), Eustratie Dabija (1662-1663), Miron Costin (1664), Gheorghe Duca (1668, 1678), Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1689, 1694), Nicolae Mavrocordat (1711-1716), Mihail Racoviță. (1726), Constantin Racoviță (1752), Matei Ghica (1755), Alexandru Ipsilanti (1779, 1797), Alexandru Moruzi (1793); veniturile mănăstirilor Jitianu (Dolj), Todireni¬Burdujeni (Suceava) şi ale bisericii „Sf. Dumitru» din Galați.

Documente: 24 (hrisoave, porunci, acte de donație şi întăriri de privilegii), din perioada 1501-1813. Indice de nume: boierii Craioveşti Barbu, Pirvul, Danciul şi Radu, Radu Mihnea, Eremia Băceanul, Ştefan Petriceicu, Vasile Lupu, boierii Ghiorma şi Vladislav, Constantin Şerban, Eustratie Dabija, Gheorghe Duca, Şerban Cantacuzino, Antonie Vodă din Popeşti, jupâneasa Anca Hamza, generalul Steinville (comandant general al Transilvaniei), Constantin Brâncoveanu, Mihai Racoviță, Constantin Racoviță, Matei Ghica, Scarlat Grigore Ghica,Gheorghe Caragea.

Manuscrise: 37, omilii din sec. XW, copiate în sec. XV; minei, sec. XV; tetraevanghel, 1560; liturghiere, 1612, 1640; pomelnic, 1674; miscelaneu, 1783; 30 antologii muzicale, sec. XLX-XX. Sunt scrise, dăruite (sau conțin însemnări), de mitropolitul Moise al Sucevei, Vasile din satul Mărtiniți, arhimandritul Leontie din Mănăstirea Potoc, Simion Ştefan-mitropolit al Bălgradului (Alba Iulia), preotul Mihail de la M-rea Cătăluiu (Ilfov), domni ai Moldovei şi Țării Româneşti, monahi români (dascăli şi cântăreți) de la Schitul Lacu din Athos şi din țară.

Carte rară: 15, din perioada 1547-1797, tipărite la Târgovişte, Bucureşti, Snagov, Veneția, Iaşi, Viena, Sankt Petersburg. Indice de nume: Dimitrie Liubavici (tipograf) eu ucenicii Oprea şi Petru, Mircea Ciobanul, Maxim Peloponesianul, Meletios Syrgos, Antim Ivireanul, Nicolae şi Constantin Mavrocordat, Nikolaos Mauroeides, Petru Movila, Meletie Pigas, Geminiano Gaeti, Chesarie Daponte, Adam Zoemikav, Ioan Florescu

Artă: icoană „Sf. Pavel Atonitul», sec. XVI; clopot, turnat la Viena, cu cheltuiala arhimandritului Antim din Craiova (1808); tablou votiv (în Paraclisul „Sf. Constantin si Elena»), reprezentând pe Constantin Brâncoveanu şi doamna Maria (astăzi dispărut).

181

MĂNĂSTIREA HILANDARIU

Aşezăminte şi contribuţii româneşti:- Clădiri reparate, refacerea picturi din trapeză (1621).- Cupola centrală a bisericii, reparată; pe schela de fier care sprijină

cupola este inscripția „7130 (1622) păcatosul Teofan Moldovăț”.- Trapeza, renovare (1645).- Mănăstirea, aripa vestică, reparată (1819-1820).Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: Vlad Călugărul (1493), Radu

cel Mare (1497-1500), Vlad cel Tânăr (1510) Neagoe Basarab (1517), Radu de la Afumați (1525) Petru Rareş (1533), Vlad Vintilă (1534), Radu Paisie (1536), Petru Şchiopul (1583), Mihnea Turcitul (1589), Ieremia Movilă (1600), Radu Şerban (1608), Matei Basarab (1652), Antonie Vodă din Popeşti (1699), Gheorghe Duca (1674, 1679), marele ban Cornea Brăiloiu şi Milcov Băiaşu (1694), Constantin Brâncoveanu (1704), Grigore II Ghica (1751), Alexandru Ipsilanti (1775, 1783) Mihai Şuțu (1783), Ioan Gheorghe Caragea (1814); veniturile Schitului Baia de Aramă, Mehedinți.

Documente: 37 (35 hrisoave, o scrisoare, un act), din perioada 1199-1704. Indice de nume: Ştefan Nemania (mare jupan al Serbiei), Ştefan Uros I şi II (regi ai Serbiei), Vlad Căugărul, Radu cel Mare, Stoian şi fiii, jupan Cristian, Vlad cel Tânăr, Neagoe Basarab, Radu de la Afumați, Vlad Înecatul, Petru Rareş, Vlad Vintilă, Radu Paisie, Alexandru II Mircea, Petru Şchiopul, Mihnea Turcitul, Radu Şerban, Matei Basarab, Nedelea (soția lui Constantin Şerban), Mihnea III Radu, Antonie din Popeşti, Gheorghe Duca, Constantin Brâncoveanu, negustorul Mirko din Baia.

182

Manuscrise: 95 (psaltiri, sbornice, tetraevanghele, minee, apostole, liturghiere, molitvenice, epistolarice, pomelnice, s.a. scrieri bisericeşti), din perioada sec. XIV-XIX; majoritatea sunt scrise în Țările Române, în limba slavonă; texte în limba română începând cu sec. XVII; însemnă-rile oferă informații cu privire la campanii militare în teritoriile româ-neşti, domnitori români, autorii şi posesorii manuscriselor.

Carte rară: 36, tipărite în perioada 1510-1800, la Târgovişte, Braşov, Sebeş, M-rea Plumbuita, Govora, Bucureşti, Iaşi, Veneția, Leipzig, Viena. Indice de nume: tipografi - Macarie, Dimitrie Liubavici cu ucenicii Oprea şi Petru, Vicenco Vukovic, Coresi, Mănăilă, Lavrentie, Silvestru, Antim Ivireanul, Gherasim Caruso (traducător); autori - Thomas Kempis, Dorothei al Monembasiei, Nicolae Mavrocordat, Ioan Comnenul, Petru Movilă, Nicolaos Mauroides, Georgios Konstantinos, Chesarie Daponte, Hrisant Notara, Spiridon Papadopoulos, Dimitrie Nicolae Darvari, Giovanni Zanetti; domnitori şi clerici - Mircea Ciobanul, Antonie Russet, Petru Şchiopul, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Elena Mavrocordat, Ioasaf Peloponesianul (M-rea „Sf. Gheorghe Nou”, Bucureşti), Nicolae Mavrogheni, Gavriil Bănulescu-Bodoni (mitropolit al Moldovei), Constantin Mavrocordat, Filaret (mitropolit al Ungrovlahiei).

Artă: icoană, „Maica Domnului Akathistos”, ante 1643; ferecatură de argint, cu perle şi pietre prețioase, executată de Longhin Korenic (mitropolit de Ianopol, refugiat la M-rea Comana), din porunca lui Matei Basarab şi a doamnei Elina.

MĂNĂSTIREA IVIRON

Aşezăminte şi contribuţii româneşti:- Construcții şi reparații: apeduct şi dependințe (1513); bolniță

(1610); reparații la baptisteriu (1614, 1734); fântână (1619, pisanie); reparații generale, trapeza şi portul (1622), arsanaua (1625), turnul cu ceas (1725); renovarea chiliilor, a paraclisului „Sf.Gheorghe”şi a zidului de incintă (1764).

- Turla bisericii „Adormirea Maicii Domnului”: construită în 1513; pictură murală executată la sfârşitul sec. XVI; tâmpla şi reparații la pridvor în 1614.

- Pictura murală a bisericii „Sf. Fecioara Portaitissa” (1680-1683).- Paraclisul „Sf. Nicolae”, renovat în 1737.- Chilia părintelui Zosima, „Nasterea Sf. Ioan Botezătorul”, cum-

părată în 1897; aşezământ românesc până în anul 1960.

183

- Chilia părintelui Isaiia, „Cuv. Eftimie cel Mare”, cumpărată la sfârşitul sec. XIX şi locuită de călugări din Transilvania; fost aşezământ românesc.

- Chilia părintelui Roman, „Sf. Mucenic Gheorghe”, cumpărată la sfârşitul sec. XIX; aşezământ românesc până în 1950.

Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: Neagoe Basarab (1512- 1521), Mihnea Turcitul (1582, 1590), Stelea Spătaru (1590), Radu Şerban (1605), Radu Mihnea (1611-1616), postelnicul Necula Catargiu(1619), vorniceasa Chiajna (1625), Alexandru Coconul (1625, 1626), Leon Vodă (1630), Matei Basarab (1634), Constantin Şerban (1655), Gheorghe Ştefan (1657), Grigore Ghica (1664, 1672), mitropolitul Visarion al Ungrovlahiei (1725), Scarlat Ghica (1764), Ştefan Racoviță (1764), zaraful Stavrache din Țara Românească (1764), Alexandru Ipsilanti (1776, 1797), Nicolae Constantin Caragea (1782), Mihail Şuțu (1792), Radu Golescu (1793), Constantin Hangerli (1798), Constantin Ipsilanti (1803), Grigore IV Ghica (1824); veniturile mănăstirilor Radu Vodă (Bucureşti), Tutana (Argeş), Glavacioc, Dealu şi ale bisericilor Stelea şi Bălteni.

Documente: 8 hrisoave (de danii şi închinări), date în perioada 1590-1730, de domnitorii Mihnea Turcitul, Radu Mihnea, Alexandru Coconul, Leon Tomşa, Matei Basarab, Şerban Cantacuzino, Nicolae Mavrocordat.

Manuscrise: 38, din perioada sec X - începutul sec. XIX; sunt miscelanee, cronici, liturghiere, o evanghelie, scrieri, traduceri sau copii de lucrări de diferiți autori (Ioannes Staurakios, Eutimie Zigabeu,

184

Isidor Glabs, Dorothei al Monembasiei, Manuil din Corint, Gheorghe Etolianul, Luca al Buzăului, Matei al Mirelor, Antim din Ianina, Maxim Peloponesianul, Gherman Neon Patron, Ioan Cariofil, Ioan Molibdos Comnen, Ambrosius Marlianus, Macarie din Patmos, Dositei Notara), dedicate unor domnitori români (Radu cel Mare, Vasile Lupu, Petru Şchiopul, Radu Mihnea, Grigorie Ghica, Constantin Brâncoveanu, Nicolae Mavrocordat, Grigore 11 Ghica); majoritatea sunt scrise în Țările Române (Iaşi, Bucureşti, Târgovişte, M-rea Dealu, M-rea Golgota, Snagov) şi oferă informații despre evenimente petrecute pe teritoriile româneşti şi despre domnitori şi înalți ierarhi.

Carte rară: 22, tipărite în perioada 1682-1797, la Iaşi, Bucureşti, Snagov, Râmnic, Târgovişte, Paris, Veneția, Leipzig, Viena, Sankt Peters- burg. Indice de nume: autori - Nectarie (patriarh al Ierusalimului), Maxim Peloponesianul, Meletios Syrigos, Vasile Macedoneanul, Dosithei Notara, Nicolae Mavrocordat, Meletie (mitropolitul Atenei) Georgios Konstantinos, Iosif Bryennios, Giovanni della Casa, Nichifor Theotochi, Giovanni Zanetti, Daniil Filipide, Grigore Constanda, Adam Zoernikav; editori (traducători) - Antim Ivireanul, Eugenios Voulgaris; personalitati cărora le-au fost dedicate - Scarlat (fiul lui Nicolae Mavrocordat), Antonie Ruset, Grigore III Ghica, Ioan Mavrocordat, generalul Potemkin.

Artă: orar, broderie cu fir de aur, argint şi mătase, donație a diaconului Radivoi şi a soției sale Anca (1533); poala de icoană, broderia reprezentând „Buna Vestire” şi „Învierea”, dăruită de Radu Paisie şi fiul său Vlad (cca 1545); tablou votiv reprezentând pe Mihnea Turcitul cu fiul său Radu naos şi pe o uşă batantă din biserică); portret frescă a mitropolitului Teofan al Moldovei (naos).

MĂNĂSTIREA CARACALU

Aşezăminte şi contribuţii româneşti:- Construcții: turnul (1534), cladirea mănăstirii (1535-1563)- Pictura murală a exonartexului bisericii „Sf. Petru şi Pavel”,

refăcută în 1767.- Spatargio, loc lângă mănăstire unde s-au retras, ca pustnici, cei

doi spătari trimişi de Petru Rareş pentru construirea turnuluiCtitori, donatori, lăcaşuri închinate: Petru Rareş (1535) şi inaintaşi

ai lui, Alexandru Lăpuşneanu (1563), Ruxandra Lăpuşneanu (1569), Nicolae Mavrocordat (1730), Alexandru Ipsilanti (1776), Nicolae Caragea (1782), Mihai Şuțu (1784); veniturile biseri-cilor „Sf. Atanasie şi Chiril” (laşi), „Sf. Nicolae” (Ismail).

185

Documente: 5 (firmane, sigilioane, act), din perioada 1536- 1778; firmanele, emise de sultanul Soliman Magnificul, aproba repararea şi recladirea mănăsti-rii de către Petru Rareş şi urmaşul său Iliaş, cu menționarea, că şi în trecut acel asezământ a fost intreținut de domnitorii Moldovei; sigilioanele sunt emise de patriarhi ai Constantinopolului (Ioanichie, Sofronie) şi se referă la metocul „Sf. Nicolae” din Ismail, al mănăstirii; actul, consemnează angajamentul obştei mănăstirii de a sluji 6 pomeni anual pentru Ruxandra Lăpuşneanu, care a răscumparat datoriile mănăstirii față de administratia otomană.

Manuscrise: un miscelaneu din sec. XVII; cuprinde şi scrierea lui Ioan Cariofil (mare logofăt în Țara Românească), despre taina mărturisirii.

Carte rară: 5, din perioada 1677-1745, tipărite la Iaşi, Târgovişte, Veneția. Autori: Nectarie (patriarhul Ierusalimului), Euthymios Zigabenos, Ioan Comnenul. Una din cărți este dedicată domnitorului Antonie Ruset; o altă lucrare, care consemnează daniile româneşti făcute fiecărei mănăstiri, este dedicată lui Constantin Brâncoveanu.

Artă: crucifix filigranat, reprezentând „Praznicele impărăteşti”, donat (conform inscripției) de Mihai Viteazul şi doamna Stanca, lui Eftimie, mitropolitul Ungrovlahiei; epitrahil (broderie din fir de aur, jumătatea sec. XVII), executat din porunca lui Matei Basarab şi a doamnei Elina; icoană, sec. XVIII, reprezentând pe călugării Pahomie şi Petru, spătarii trimişi de Petru Rareş pentru reconstrucția mănăstirii; există ipoteza, că unul din portrete reprezintă pe Alexandru Lăpuşneanu, călugărit sub numele de Pahomie, la mănăstirea Slatina;

186

portretele celor doi se află şi pe peretele de nord al bisericii, având inscripția „ctitorii cei noi ai acestei sfinte mănăstiri, Pahomie şi Pahomie”.

MĂNĂSTIREA COSTAMONITU

Aşezăminte şi contribuţii româneşti:- Construcții şi reparații: chiliile şi biserica mănăstirii (1818-1867);

turnul (1820).Ctitori, donatori: Vlad înecatul (1531), Petru Rareş (1542), Mihnea

Turcitul (1583), Radu Mihnea (1612), Constantin Şerban (1656-1657), Radu Leon (1667), Nicolae Mavrocordat (1719).

Documente: hrisoave din sec. XV-XVIII, din care unele sunt danii acordate mănăstirii de domnitorii Petru Rareş, Petru Şchiopul, Nicolae Mavrocordat.

Manuscrise: o cronică locală, din 1698, având autor pe Grigore protosinghelul, care cuprinde informații din sec. XI, despre vlahii din valea râului Rynchos, peninsula Calcidică.

Carte rară: 18, din perioada 1683-1797, tipărite la Iaşi, Bucureşti Snagov (de Antim Ivireanul), Veneția, Viena, Leipzig, Sankt Petersburg. Autori: Simion al Thesalonicului, Sevastos Kymenites, Emmanuel Romanites, Dorothei al Monembasiei, Ioan Comnenul, Nectarie (patriarh al Ierusalimului), Ludovico Antonio Muratori, Petru Nichifor Theotochis, Johann Hubner, Geminiano Gaeti (traducere

187

Antonie Manuil, fost mare serdar în Moldova), Chesarie Daponte, Adam Zoernicav (traducere Eugenios Voulgaris). Unele sunt scrise din porunca domnitorilor (Petru şchiopul, Constantin Mavrocordat), sau sunt dedicate lor şi altor personalități laice ori bisericeşti (Constantin Mavrocordat, Constantin Brâncoveanu, Antonie Ruset, Grigore III Ghica, marele ban Dunitrie Ghica, Nicolae Mavrocordat, Mitropolitul Filaret al Ungrovlahiei. Cartea dedicată lui Grigore III Ghica (1764- 1767, Moldova şi 1768-1769 Țara Românească) cuprinde portretul acestuia şi stemele reunite ale Moldovei şi Țării Româneşti.

MĂNĂSTIREA CUTLUMUŞ

Aşezăminte şi contribuţii româneşti:- Construcții: turnul mănăstirii, 1360-1364; zidul de incintă, 1372;

chiliile, 1502; alt turn, 1508; arsana, zid cu turn şi alte clădiri, 1514; reparații generale, 1901.

- Biserica „Sf. Nicolae”: zidire şi pictură murală, post 1514; pictura murală refăcută în stil cretan la 1540 şi refăcută în 1640.

- Athonias (Academia teologică a Sfântului Munte), intemeiată în 1574 de Eugenios Voulgaris (fost profesor în Țările Române), cu sprijin românesc obținut prin colectele călugărilor Meletie şi Gavriil, după 1750.

- Chilia părintelui Ioachim Bărcănescu „Sfinții Teodor Tiron şi Teodor Stratilat”, cumparată în 1895, aşezământ locuit până în pre-zent de viețuitori români.

188

Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: Nicolae Alexandru Basarab (1360-1364), Vladislav I Vlaicu (1369-1372), marele spătar Vulcu (1372), mitropolitul Hariton (1372), Alexandru Aldea, boier al lui Mircea cel Bătrân (1398), Vlad Dracul (1443), Vladislav II (1450), Laiotă Basarab (1475-1476), Vlad Călugărul (1489-1492), Radu cel Mare (1500-1502, 1508), Vlad cel Tânăr (1510-1512), Neagoe Basarab (1512-1514, 1517- 1521), Radu de la Afumați (1527), Vlad Vintilă (1531-1535), Mircea Ciobanul (1546), Petru cel Tânăr (1561-1562), Mihai Viteazul (1594), Gavriil Movilă (1618), Alexandru Coconul(1625), Matei Basarab (1640-1641, 1646), surorile Marghioala şi Zoe Procopiu Carusi (1901); veniturile mănăstirilor Clocociov şi Slatina (Olt).

Documente: cca 120, din perioada sec. XIV-XIX; sunt hrisoave şi acte de danie, firmane s.a. documente privind relațiile domnitorilor români cu mănăstirea. Indice de nume: Nicolae Alexandru, Vladislav I Vlaicu, Mircea cel Bătrân, starețul Hariton, mitropoliții Iachint şi Antim, Melchisedec (protopopul român Mihai, călugărit la Cutlumuş în 1370), boierul Aldea şi soția sa Bisa, Laiotă Basarab, Vlad Călugărul, sultanii Baiazid II, Selim I şi Soliman Magnificul, Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Radu de la Afumați, Vlad Înecatul, Vlad Vintilă, vornicul Neagoe, Mircea Ciobanul, Pătraşcu cel Bun, Petru cel Tânar, Alexandru Mircea, Petru Cercel, Mihnea Turcitul, Ştefan Surdul, Mihai Viteazul, Simion Movilă, Radu Şerban, Radu Mihnea, Gavril Movilă, Alexandru Coconul, Matei Basarab.

Manuscrise: 12 (miscelanee, cronici, cărti bisericesti, scrieri religioase şi istorice), din perioada sec. XI-XIX; cuprind informații despre Țările Române - evenimente istorice, însemnări de autor sau posesor, nume de domni, preoți, monahi, locul unde au fost scrise; unele au fost întocmite cu sprijinul unor personalități laice şi biseri-ceşti - Petru Şchiopul, Elisabeta Movilă, Antim Ivireanul, Radu Mihnea, Nicolae Mavrocordat, călugărul Leontie.

Carte rară: 27, tipărite în perioada 1631-1817, la Iaşi, Bucureşti, Snagov, Râmnic, Târgovişte, Viena, Veneția, Leipzig, Sankt Peters-burg. Indice de nume: autori - Dorothei al Monembasiei, Nectarie (patriarhul Ierusalimului), Simion al Thesalonicului, Meletios Syrigos, Dosithei Notara, Georgios Koressios, Petru Movilă, Hrisant Notara, Euthymios Zigabenos, Sf. Ioan Damaschinul, Nicolae Mavrocordat, Meletie (mitropolitul Atenei), Georgios Konstantinos, Neofit Cavso-calivitul, Sf. Macarie Egipteanul, Grigorie (Papa Romei), Agapios Loberdos, Gherasim Caruso (traducător), Adam Zoernikav, Eugenios Vulgaris (traducator), Theophil Corydaleu; domnitori români (alte

189

nume) - Petru Şchiopul, Alexandru Coconul, Antonie Ruset, Şerban Cantacuzino, N.Glykys (tipograf), Antim Ivireanul (editor), Grigorie (episcop al Râmnicului), Dimitrie Ghica (mare ban), Gavriil Bănulescu-Bodoni (mitropolitul Moldovei), Sofronie Pocapski (egumen al mănăs-tirii „Trei Ierarhi»).

Artă: poale de icoană (2), brodate cu fir de aur, argint şi mătase colorată, reprezentând pe Iisus Hristos şi Fecioara Maria, precum şi pe donatori - Vlad Vintilă, doamna Rada şi fiul Draghici (XVI); engolpion (sec. XVII), având pe avers sfinții Mihail şi Gavril, iar reversul ornat cu 5 pietre semiprețioase, inscripția menționându-l pe Ghenadie - egumen al mănăstirii Mihai Vodă din Bucureşti.

MĂNĂSTIREA MAREA LAVRĂ

Aşezăminte şi contribuţii româneşti:- Biserica „Sf. Athanasie Athonitul»: renovări, post 1517;acoperişul de plumb, 1523-1526 (pisanie dispărută în 1814);pictură murală, 1526-1535; repararea cupolei, 1592. - Reparații generale ale mănăstirii şi construirea unui turn,1512-

1521.- Aghiazmatar, renovat şi zugrăvit în 1635, reparat în 1789.- Paraclisul „Sf. Mihai al Sinadelor”, construcție şi pictură, 1643-

1653.- Paraclisul „40 de mucenici”, pictura murală în 1854 (pisanie în

interior, deasupra uşii).- Chilia „Tăierea capului Sf. Ioan” (Kataphygion sau Catafighi, la

Provata), aşezământ românesc cumpărat la 1843 de călugărul Teofilact, răscumpărat la 1870 de călugărul Teodorit Hodorogea, rezidit la 1906 de starețul Ilarion Mârza; locuit de vietuițori români până în prezent.

- Chilia Turlutiu, „Naşterea Maicii Domnului», locuită intre 1867-1960 de viețuitori români aduşi de călugărul Sava.

- Chilia părintelui Spiridon, „Sf. Prooroc Ilie”, cumparată la 1870, aşezământ românesc

- Chilia „Sf. Ioan Teologul” (Cucuvinu), la Provata, locuită de viețuitori români până în prezent (majoritatea din Basarabia).

- Chilia părintelui Ghedeon, „Sf. Vasile”, cumpărată la sfârşitul sec. XIX; asezământ românesc format din 15 colibe, fondat de călugărul Ghedeon din Bucovina.

- Chilia părintelui Iosif, „Acoperământul Maicii Domnului”, de la Vigla, cumpărată la sfârşitul sec. XIX; fost aşezământ românesc.

190

- Chilia părintelui Visarion, „Sf.Artemie”, cumpărată la sfârşitul sec. XIX; fost asezământ românesc

- Colibe româneşti, lângă schitul Lacu şi Vigla: Hairu, Kerasa, a parinților Luchian, Leontie, Dionisie (sec. XIX).

- Peştera sihastrului Nifon Ionescu, „Naşterea Maicii Domnului”, locuită intre 1880-1960 de viețuitori români;

- Mormântul lui Nifon Ionescu, ctitor al schitului Prodromu. Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: Vlad Dracul (1436-1447),

Radu cel Mare (1501), Neagoe Basarab (1.512-1521), Vladislav III (1523-1525), Vlad Vintilă (1533, 1535), hatmanul Ioan Sturza (1562), Petru Şchiopul (1579), Maria, soția lui Ştefan Surdul (1592), Alexandru cel Rău (1593), Ieremia Movilă (1598), Gavril Movilă (1619), Matei Basarab

(1635, 1643), Şerban Cantacuzino (1682), Constantin Brâncoveanu (1691, 1696), Nicolae Mavrocordat (1719-1720, 1729), Grigore II Ghica (1726-1733), Constantin Mavrocordat (1735), Matei Ghica (1753), Constantin Racoviță (1756), Scarlat Ghica (1768, 1781, 1792-1793, 1802, 1803, 1808); veniturile mănăstirilor Cotroceni (închinată tuturor mănăstirilor din Athos) şi Berzunți (Bacău).

Documente: 16 (hrisoave şi scrisori), din perioada 1094-1768; prin hrisoave se acordau (reconfirmau) mănăstirii danii şi ajutoare, se dăruiau (inchinau) proprietăți; una din scrisori (februarie 1094), cuprinde informații despre vlahii dependenți de mănăstire. Indice de nume: Impăratul bizantin Alexios I Comnenul, domnitorii Vlad Vintilă, Petru Şchiopul, Alexandru cel Rău, Ieremia Movilă, Gavril Movilă, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Nicolae

191

Mavrocordat, Constantin Mavrocordat, Matei Ghica, Constantin Racoviță, Alexandru Scarlat Ghica; Ignatie (egumen), Visarion (preot), Teodosie (călugăr), Sturdza (hatman), Maria, soția domnitorului Ştefan Surdul.

Manuscrise: 46, din perioada sec XI - începutul sec. XIX. Sunt scrieri bisericeşti şi laice constând în liturghiere, miscelanee, cronici, insemnari, liste de averi ale mănăstirii, copii şi traduceri ale unor documente executate la cererea unor domnitori români ş.a. Unele manuscrise oferă informați mai ample despre contribuțiile româneşti: un Katastichon pentru sec. XII-XVI, cuprinde numele donatorilor ordonate alfabetic pe țări și profesii; un Codex prezintă ctitorii din sec. XVI; o listă a averilor Marii Lavre, din 1804, cuprinde şi o listă a hrisoavelor româneşti de danie către mănăstire începând cu sec. XVII, cu precizarea numelui donatorului, a sumei anuale donate sau a altor danii (moşii, sălaşe ş.a.); un proschinatar din 1809, care cuprinde nume de donatori incepând din 1802, menționează că Elena Moruzi dăruia, anual, sume importante de bani, tuturor celor 20 mănăstiri şi în plus, la Protaton şi alte 8 schituri. Un număr de cinci manuscrise cuprind texte în limba română: o lucrare scrisă de Matei Cantacuzino, copiată la mănăstirea Barnovschi-Iaşi, în 1775; un miscelaneu, copiat de Tudor Logofătul în 1781; o lucrare de Mihail (Mihalache) Moldovalahul şi alte două de insemnari, din sec. XVIII, fără autori.

Carte rară: 78, tipărite în perioada 1676-1800, la Iaşi, Bucureşti, Snagov, Râmnic, Târgovişte, Veneția, Viena, Paris, Leipzig, Halle, Iena, Sankt Petersburg. Indice de nume: autori-Dorothei al Monem-basiei, Nectarie (patriarhul Ierusalimului), Simion al Tesalonicului, Maxim Peloponesianul, Meletios Syrigos, Dosithei Notara, Georgios Koressios, Sevastos Kymenites, Ioan Abramios, Euthymios Ziga-benos, Varinus Favorinus, Sf. Ioan Damaschinul, Hrisant Notara, Nicolae Mavrocordat, Meletie (mitropolitul Atenei), Ioan Comnenul, Alexandru Mavrocordat, Constantin Daponte, Petru Movilă, Nikolas Mauroeides, Ghenadios Scholarios, Ambrosius Marlianus, Ludovico Antonio Muratori, Georgios Konstantinos, Eugenios Boulgaris, Nichifor Theotochi, Neofit Cavsocalivitul, Iosif Breyennios, Meletie Pigas, Chț:istophores Xeropcitamenos, Chesarie Daponte, Iosif Moisiodax, Grigorie (Papa Romei), Constantin Darvari, Dimitrie Nicolae Darvari, Giovanni Zanetti, Monsieur de Bauer, Agapios Loberdos, Bernard Le Bouvier de Fontanelle, Dimitrie Caracas, Adam Zoernikav, P. Ovidius, Leonhard Albert Euler; editori, tipo-grafi, traducători - Antim Ivireanul, N. Glykys, Gherasim Caruso,

192

Alexandros Kankellarios, Panaiotachi Kankellarios Kodrikas, Eugenios Voulgaris, Z. Kabras; domnitori, boieri, clerici - Petru Şchiopul, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Nicolae Mavrocordat şi fiul său Scarlat, Alexandru Mavrocordat, Grigore II Ghica, Constantin şi Ioan Mavrocordat, Mihai Racoviță, Grigore I1I Ghica, Nicolae Caragea, Mihai Şuțu, Alexandru Moruzi, Nicolae Mavrogheni, Constantin Hangerli, Constantin Cantacuzino (stolnic), Dosithei (patriarhul Ierusalimului), Radu (negustor din Braşov), Iacovache Rizu (spătar), Grigore (episcop al Râmnicului), Dimitrie Ghica (mare ban), Gavriil Bănulescu-Bodoni (mitropolit al Moldovei), Filaret (mitropolit al Ungrovlahiei), Chesarie (episcop al Râmnicului, Ioan Florescu (mare vornic), Lambru Fotiade (director al Academiei domneşti din Bucureşti).

Artă: icoană, „Sf. Athanasie Athonitul”, sec. XIV, cu ferecătură de argint, având pe laturi reprezentați, ca donatori, pe Vladislav I Vlaicu şi doamna Ana (pe scaunul episcopal din naos); poală de icoană, sec.XVI (broderia reprezentând „Fecioara cu Pruncul”, în picioare), donație a doamnei Despina (soția lui Neagoe Basarab) şi a mamei sale Donca; poală de icoană, sec. XVI (broderie cu fir de aur pe fond de catifea verde, reprezentând un vultur bicefal cu coroane), lucrată din porunca lui Neagoe Basarab; icoană, „Maica Domnului”, donată de Vlad Vintilă, reprezentat impreună cu fiul său Drăghici (1535); relicvariu, „Sf. Vasile”, donat de un domn român, post sec. XVI; chivot (tămâiemiță), de argint, cu email albastru, verde şi aur, dăruit de Matei Basarab şi doamna Elina (1644), având şi inscripția „Eu meşterul Sava Ilie am lucratu”; relicvariu, „Sf. Mihail al Sinadelor” (din argint aurit, ornat cu pietre semiprețioase), dăruit de Constantin Brâncoveanu la 1691; relicvariu, „Sf. Ioan Gură de Aur”, din argint (în formă de biserică cu 5 turle, pereții laterali fiind decorați cu portrete de sfinți în relief, elemente florale şi serafimi), dăruit de Constantin Brâncoveanu la 1691; portretele miniatură a lui Matei Basarab şi a doamnei Elina, pe ferecătura de argint a unui tetraevanghel din sec. IX-X, coperta II, cu însemnare de donație 1643.

MĂNĂSTIREA PANTOCRATOR

Aşezăminte şi contribuţii româneşti:- Construcții: zidul incintei şi biserica, ante 1512; renovarea

bisericii şi fântană, 1637; refacerea chiliillor în partea de vest, 1637-1641; pictura bisericii mănăstirii, 1834; repararea zidurilor, 1847.

193

- Schitul „Prorocul Ilie», locuit în sec. XVIII-XIX de călugări din Țările Române (Paisie Velicicovski, Macarie, Visarion ş.a.); recon-struirea bisericii, arhondaricul şi chiliile,1757.

- Coliba părintelui Gherasim Sperchez, „Sf. Gheorghe Livadoglu», în valea schitului Kapsala, cumpărată în 1888, locuită până în prezent de viețuitori români.

- Coliba părintelui Ilie, sfârşitul sec. XIX, aşezământ românesc locuit de viețuitori români din Transilvania.

Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: Neagoe Basarab (ante 1512), Gavril Trotuşanu, mare logofăt al Moldovei (1537), Alexandru Iliaş (1629), egumenii mănăstirii Căscioarele, Țara Românească (1637-1641, 1834, 1847), Ştefan Petriceicu (1672), Constantin Brâncoveanu (din 1692), Ioan Mavrocordat (1744), Mihai Racoviță (1750), Scarlat Ghica (1757); veniturile mănăstirii Căscioarele, Vlaşca.

Manuscrise: 6, din perioada sec. XIII-XIX: un tetraevanghel, cu ferecături din argint aurit, ce menționează ca donator pe comisul Barcan şi fiul său Radu; pomelnic al mănăstirii Pantocrator început în 1682, care menționează nume de ctitori şi donatori români; două sbornice scrise în Moldova, din care unul la mănăstirea Neamț; scrieri, de Maxim Marturisitorul, în limba română; dicționar româno-rus, scris de ierodiaconul Andronic.

Carte rară: 24, tipărite în perioada 1631-1909, la Iaşi, Bucureşti, Neamț, Chişinău, Veneția, Viena, Paris, Sankt Petersburg, Leipzig. Indice de nume: autori - Dorothei al Monembasiei, Nectarie (patriarhul

194

Ierusalimului), Hrisant Notara, Petru Movilă, Nichifor Theotochi, Giovanni Zanesti, Adam Zoernikav,Theofil Corydaleu; domnitori (şi alte nume) - Petru Şchiopul, Nicolae Mavrocordat şi fiul său Scarlat,Grigore III Ghica, Eugenios Voulgaris (traducător), Sofronie Pocapskij (egumen al mănăstirii „Trei Ierarhi», Iaşi).

Artă: potir, de argint aurit, cizelat, cu inscripție de donație de la doamna Ecaterina, probabil soția domnitorului Alexandru II Mircea (sec. XVI).

MĂNĂSTIREA FILOTEU

Aşezăminte şi contribuţii româneşti:- Aşezământul, a fost întreținut, în sec. XV-XIX, prin danii şi

ajutoare româneşti: catholicon şi ziduri (1477); chilii (1492);catholicon, pictură (1540); catholicon, zid şi pictură, renovare (1745-1765); catho-licon şi chilii, renovare (1871-1885).

Ctitori, donatori: Vlad Țepeş (1447), Vlad Călugărul (post 1482), Neagoe Basarab (post 1512), Constantin Mavrocordat (post 1743, 1744, 1749), Grigore III Ghica (1768).

Documente: 3 hrisoave, date de Vlad Călugărul (post 1482), Constantin Mavrocordat (1734), Grigire III Ghica (1768), prin care se acordă, confirmă şi întăresc danii către mănăstire, unele date prin hrisoave anterioare.

Manuscrise: o traducere în limba greacă a unui manuscris rus; traducerea s-a făcut de către Constantin Puzănescu, după versiunea românească a călugărului Macarie (1837)

195

Carte rară: 7, tipărite în perioada 1631-1781, la Iaşi, Snagov, Veneția, Halle, Leipzig. Indice de nume: autori - Dorothei al Monembasiei, Sevastos Kymenites, Constantin Cehan; domnitori, clerici ş.a. - Petru Şchiopul, Antim Ivireanul, Dositei şi Hrisant Notara (patriarhi ai Ierusalimului), Grigore II Ghica, Constantin Mavrocordat, Michael May (gravor din Braşov), Dimitrie Ghica (mare ban), Gavriil Hagi Hristu şi Stanca (donatori din Lipova), Mihail, Radul ş.a. (închinători români din 1766).

MĂNĂSTIREA SIMONOS PETRAS

Aşezăminte şi contribuţii româneşti:- Aşezământ intreținut prin ajutoare româneşti în sec. XV-XIX.- Turnul mănăstirii, construit în 1567.- Chilia părintelui Sava, „Naşterea Maicii Domnului», sfârşitul

sec. XIX, locuită de viețuitori români până în 1976.- Chilia părintelui Sava, „Sf. Nicolae», sfârşitul sec. XIX, fost

aşezământ românesc.

Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: numeroşi domnitori din Țara Românească (de la Alexandru Aldea, 1433, până la Alexandru Ghica, 1834-1842), ierarhi şi demnitari munteni, iar din Moldova, Petru Şchiopul (1587); veniturile mănăstirilor „Sf. Nicolae», din Pilcov (lângă Bucureşti), Mihai Vodă şi Bolintin, precum şi ale schiturilor Izvorani (Buzău) şi Beştelei (Argeş).

196

Documente: cca 700 (hrisoave, acte, sigilioane, marturii), din perioada 1433-1824, majoritatea în limba română. Indice de nume: domnitori - Alexandru Aldea, Vlad Dracul, Vladislav II, Basarab Laiotă, Basarab cel Tânăr (Țepeluş), Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Vladislav III, Vlad inecatul, Vlad Vintilă, Radu Paisie, Mircea Ciobanul, Petru cel Tânăr, Alexandru II Mircea, Mihnea Turcitul, Petru Şchiopul, Mihai Viteazul şi fiica sa Florica, Ştefan Surdul, Alexandru cel Rău, Simion Movilă, Radu Şerban, Radu Mihnea, Alexandru Iliaş, Gavril Movilă, Alexandru cel Tânăr, Leon Tomsa, Matei Basarab, Constantin Şerban, Gheorghe Ghica, Grigorie I Ghica, Radu Leon, Antonie din Popeşti, Gheorghe Duca, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Nicolae, Ion şi Constantin Mavrocordat, Mihail Racoviță, Grigore 11 Ghica, Constantin Cehan Racoviță, Manole Ruset, Nicolae Mavrogheni, Alexandru Moruzi, Alexandru şi Constantin Ipsilanti, Nicolae Caragea, Mihai Şutu, Constantin Hangerli, Ioan Gheorghe Caragea, Alexandru Şutu, Grigore IV Ghica; clerici-Dositei (patriarhul Ierusalimului), Grigore II (patriarhul Constantinopolului), Teodosie, Neofit, Filaret, Grigore, Nectarie, Dionisie, Luca (mitropoliți ai Ungrovlahiei), călugării Grigorie, Ignatie, Magdalina, Meletie, Stoica, preoții Tatoinir Dumitru cu soția Ştefana; alte nume-pârgarii Stanciul, Gaga, Dragotă, Caloian, Baciu, Necula, Seman, Dumitru, spătarii Radu, Necula, Pavlachi, Preda şi fiul său Vasile, vistiernicii Sima, Pârvu şi Radu cu fiica sa Voica, vornicii Radu Crețulescu, Mitrea, Preda, Ivan cu fiicele Zamfira şi Velica, logofeții Udrişte Năsturel, Nica, Pătraşcu şi Socol, marele ban Chirca, marele agă Ioan, boierii Radu Popescu, Vâlcu şi Ivaşcu, postelnicii Necula Cocărăscul şi Badea, stolnicii Lupu, Mihai, Ilie şi Manea cu soția sa Musa, Slavu abagiul, jupan Dumitraşco, Dumitru (fiul lui Oancea), Preda (fiul postelnicului Radu), Todoran (fiul lui Bucuş), Ancuța (văduva marelui sluger Pătru), Tudor (fiul negustorului Iani), slugerul Badea, pitarul Mitrea, sotia sa Neacşa, negustorul Radu şi soția sa Anghelina, vameşii Iorga şi Ioan cu soția Anca, Barbu Bădeanu din Saac, Nenciu din Ciocaneşti şi alte câteva zeci de nume.

Manuscrise: 7 (două liturghiere, două miscelanee, un evangheliar, o psaltire, Condica M-rii Mihai Vodă, Bucureşti), din perioada sec. XVII-XVIII. Unul din miscelanee cuprinde un sigilion al patriarhului Chiril al Alexandriei către ortodocşii din Târgovişte, iar celălalt, conține versuri în cinstea lui Mihai Viteazul, ca domn al Țării Româneşti şi al Transilvaniei; evangheliarul (ante 1600), dăruit de Mihai Viteazul, a dispărut în incendiul din 1891; Condica, conține 382 documente din

197

perioada 1433-1768, referitoare la danii şi proprietăți ale mănăstirii Mihai Vodă din Bucureşti.

Carte rară: 9, tipărite în perioada 1682-1717, la Iaşi, Bucureşti, Snagov, Târgovişte, Veneția, Sankt Petersburg, Leipzig. Indice de nume: autori şi editori-Nectarie (patriarhul Ierusalimului), Maxim Peloponesianul, Petru. Movilă, Antim Ivireanul, Hrisant Notara, Chesarie Daponte, Adam Zoernikav; personalități implicate - Şerban Cantacuzino, Elena Mavrocordat, Ioasaf Peloponesianul, Eugenios Voulgaris.

Artă: potir, din argint aurit, cu decorații florale şi perle, lucrat la Braşov (post 1600).

MĂNĂSTIREA STAVRONICHITA

Aşezăminte şi contribuţii româneşti:- Construcții şi reparații: catholicon, ziduri, chilii, trapeza (1540-

1553); catholicon, reparații, chilii (1628); apeduct (1680); chilii, repa-rație (1740-1741); trapeza (1770); sinodicon (1810); reparațiile noilor clădiri (1890).

- Chilia „Sf. Trei lerarhi», cumpărată în 1904 de călugărul Ioachim Iosifescu.

Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: Vlad Vintilă (1532-1535), Radu Paisie (1542, 1544), Ieremia Movilă (1597), Matei Basarab (1641), Şerban Cantacuzino (1680), Nicolae Mavrocordat, Elena Moruzi (1811); veniturile mănăstirii „Sf. Apostoli”, Bucureşti.

198

Manuscrise: 3, din sec. XVII-XVIII: pomelnicul mănăstirii Stavro-nichita, inceput în sec. XVII, unde se menționează nume de ctitori şi donatori din Moldova şi Timişoara; liturghier arhieresc, scris de Matei al Mirelor, probabil în Țara Românească, sec. XVII; rânduiala liturghiei pe glasuri, scrisă de Dumitraşcu dinTara Romaneasca, 1705.

Cărţi rare: 9, tipărite în perioada 1693-1797, la Bucureşti, Târgovişte, Veneția, Leipzig, Sankt Petersburg. Indice de nume: autori-Euthymios Zigabenos, Dosithei Notara, Alexandru Mavrocordat, Meletie (mitro-politul Atenei), Georgios Konstantinos, Nichifor Theotochi, Adam Zoemikav, Eugenios Voulgaris (traducere); domni - Constantin Mavrocordat, Grigore III Ghica.

Artă: epitrahil, executat în Moldova (1555), prin contribuția logofătului Gavriil Trotuşan şi a soției sale Sofica; strană (1614), având inscripționat numele mitropolitului Mardarie al Moldovei (lângă stâlpul de sud al pridvorului); văl liturgic, executat în Țara Românească, donație a marelui vistier Ienăchiță Văcărescu şi a soției sale Ecaterina (1789).

MĂNĂSTIREA VATOPEDU

Aşezăminte şi contribuţii româneşti:- Arsana, construită în 1472 (cu portretul donatorului în basorelief

şi inscripție de donație).- Clădiri construite sau reparate: turn, pivniță, cramă, hambare,

cuhnie, 1520; chilii, 1644, 1782; chilii în partea de sud, 1818; cancelaria, 1786; trapeză, 1785; hambar, 1820.

- Biserica „Buna Vestire”: reparată în 1520; uşa bisericii sculptată, sec. XVI; pictură murală în pronaos, 1789; alte reparații în exonartex, 1819.

- Paraclisul „Sf. Brâu”: construcție, cca 1520; reparat, 1794.- Paraclisul „Anarghirilor”: pictură murală de Matei Zugravul, în

1847 (inscripție în pridvor).- Chilia „Sf. Gheorghe”, Colciu, prima jumătate a sec. XIX locuită

pâna în prezent de viețuitori români- Chilia părintelui Cosma, „Sf.Marina”, cumparată în a doua

jumatate a sec. XIX; fost aşezământ românesc.- Chilia „Sf. Ioan Botezatorul”, a doua jumătate a sec. XIX, locuită

de viețuitori români până în prezent.- Chilia „Sf. Nicolae», de la lufta, a doua jumătate a sec. XIX, fost

aşezământ românesc; biserica „Sf. Gheorghe”, a fost cumpărată de călugărul român Calist, în 1906.

199

- Chilia părintelui Teodosie, „Sf. Ipatie”, locuită din 1856 până în prezent, de viețuitori români.

- Chilia părintelui Ilie Colciu, „Naşterea Sf. Ioan Botezătorul”, cumpărată în 1894; aşezământ românesc până în prezent. Chilia părintelui Calist, „Sf. Nicolae”, sec. XIX, fost aşezământ românesc.

- Chilia părintelui Mihail Bulugeanu, „Adormirea Maicii Domnului”, cumpărată în sec. XIX, fost aşezământ românesc.

- Chilia părintelui Gavril, „Sf. Gheorghe”, cumpărată în sec. XIX; aşezământ românesc până în prezent.

- Chilia părintelui Ghimnazie, „Sf. Pantelimon”, cumparată sec. XIX; fost aşezământ românesc.

- Chilia părintelui Nicodim, cumpărată la sfârşitul sec. XIX; fost aşezământ românesc.

- Chilia „Izvorul Tămăduirii”, cumpărată în 1906 de Evloghie Bulgăr; aşezământ locuit de viețuitori români.

- Sihăstria Calimița, aşezământ cu 6 colibe, locuită de la începutul sec. XIX de viețuitori români.

Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: Vlad Călugărul (1492-1495),Ştefan cel Mare (1496), Neagoe Basarab (ccal520), Vlad Vintilă (1533), Alexandru şi Ruxandra Lăpuşneanu (1560, 1577), Maria Paleologa (inceputul sec. XVII), Ana Golia (1606, 1608), Iane Grama (1609), Radu Şerban (1609), Ileana, fiica lui Stoica din Stoicani (1610), Vasile Lupu (1647, 1650), Roman Gălățeanu şi Grigorie monahul din Ianina (1644), Ştefăniță Lupu (1660), domnița Ruxandra Lupu (1667), Varlaam, mitropolitul Ungrovlahiei (1679), Constantin Cantemir (1689), Constantin Brâncoveanu (1692, 1696, 1702), Neofit, egumenul

200

mănăstirii Golia (1726), Constantin Racoviță (1729), Matei Ghica (1753), Ioan de la Izvor (1789), monahul Veniamin şi fratele său din Galați (1819), Scarlat Calimachi (1820), domnița Elencu Hangerli (1847); veniturile mănăstirilor Golia şi Bărboi (Iaşi), Răchitoasa (Tecuci), Mera (Vrancea), Schitul Provița (Prahova), bisericile ,,Precista şi „Sf. Dumitru” din Galați, „Precista” din Botoşani şi proprietățile acestora.

Documente: 51 (scrisori, hrisoave, acte, condică de socoteli, testament), din perioada 1428-1842. Indice de nume: domnitori ¬ Alexandru cel Bun, Petru Aron, Ştefan cel Mare, Vlad Vintilă, Alexandru Lăpuşneanu, Ieremia Movilă, Radu Şerban, Vasile Lupu şi fiica sa Ruxandra, Şerban Cantacuzino, Ştefăniță Lupu, Constantin Duca, Constantin Brâncoveanu, Nicolae Mavrocordat, Grigore II Ghica, Alexandru Mavrocordat, Mihail Şuțu, Alexandru Moruzi, Ioan Caragea, Alexandru Ghica; boieri (slujitori) - Jurje Nenescu, Ana Golia, spătarul Mihai Cantacuzino, stolnicul Constantin Cantacuzino, spătarul Nicolae Costin, Ioan Comnen şi Sevastos Kymenites (profesori la Academia domnească din Bucureşti).

Manuscrise: 50 (miscelanee, cronici, traduceri şi copii ale unor lucrări bisericeşti şi laice, planuri de moşii), din perioada sec. XI-XIX. Cuprind informații de istorie românească, consemnate de autori şi prin însemnările posesorilor referitoare la proveniență, donatori, evenimente şi personalități, locurile şi autorii care le-au scris. Între manuscrisele muzicale, se află (la Chilia „Sf. Ipatie”) şi cel al cântărețului român Gheorghe Ucenescu, student al lui Anton Pann. Planurile, prezintă grafic mai multe moşii, ale mănăstirii închinate Mera, aflate în județele Vrancea şi Tutova.

Cărţi rare: 68, tipărite în perioada 1682-1799), la Iaşi, Bucureşti, Snagov, Râmnic, Târgovişte, Veneția, Paris, Leipzig, Viena, Sankt Petersburg. Unele conțin portrete ale domnitorilor români, au repre-zentate stemele, chiar reunite (1775), ale Principatelor. Indice de nume: autori (editori, tipografi) – Nectarie (patriarhul Ierusalimului), Simion al Tesalonicului, N. Glykys, Maxim Peloponesianul, Meletios Syrigos, Vasile Macedoneanul, Antriri Ivireanul, Dosithei Notara, Georgios Koressios, Ioannes Karyophylles, Petru Movilă, Sevastos Kymenites, Euthymios Zigabenos, Varinus Favorintis, Georgios Trapezountios, Sf. Ioan Damaschinul, Hrisant Notara, Alexandru şi Nicolae Mavrocordat, Hristophores Emporokomites, Meletie (mitropolitul Atenei), Ioan Comnenul, Alexandros Kankellarios, Constantin Daponte, Nikolas Mauroeides, Ambrosius Marlianus, Ioan Abramios, Georgios Konstantinos, Neofit Cavsocalivitul, Ludovico Antonio

201

Muratori, Chesarie Daponte, Nichifor Theotochi, Iosif Bryennios, Meletie Pigas, Johann Hubner, Christophoros Xeropotamenos, A.M del Chiaro, Iosif Moisiodax, Dorothei al Monembasiei, G. Vendoti, Giovanni Zanetti (Ioanes Tzanetos), Georgios Bentotes, Daniil Filipide, Grigorie Constanda, Geminiano Gaeti, Antonie Manuil, Gherasim Caruso, Dimitrie Caracas, Adam Zoernikav, Eugenios Voulgaris, Dimitrie Nicolae Darvari, P. Ovidius; contribuții, dedicații - Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Nicolae Mavrocordat şi fiul său Scarlat, Costantin Mavrocordat, Antonie Ruset, Elena Mavrocordat, Grigore III Ghica, Petru Şchiopul, Radu (negustor Braşov), Iacovache Rizu (spătar), Iosif Peloponesianul, Dimitrie Ghica (mare ban), Grigore III Ghica, Nicolae Caragea, Mihai Şuțu, Alexandru Moruzi, Alexandru şi Alexandru I. Mavrocordat, Nicolae Mavrogheni, Potemkin (general), Ioan Văcărescu, Gavriil Bănulescu-Bodoni (mitropolit), Filaret (mitropolit), Chesarie (episcop), Theofil Corydaleu, Sofronie Pocapskij, Constantin Hangerli.

Artă: basorelief de piatră ce reprezintă pe Ştefan cel Mare oferind Fecioarei o biserică, sub care este sculptată stema Moldovei, (inscripție de donator, în limba greacă, 1496); epitrahil, având broderie cu fir de aur şi mătase policromă (inceputul sec. XV); epitrahil, cu broderie în fir de aur şi mătase policromă, fiind reprezentați şi donatorii, Radu Paisie şi fiul său Marcu (aproximativ 1530); aer, cu fir de aur şi mătase roşie, donație a mitropolitului Varlaam al Ungrovlahiei (1534-1535); 112.675 documente, aflate în curs de catalogare, din care 11.020 în limba română, se află în Arhiva românească a mănăstirii (cf. cerce-tătorului român Florin Marinescu din Atena);

Epitaf, având broderie cu fir de aur şi argint pe catifea roşie, bordura de catifea neagră cu motive florale şi stele, dăruit de Vasile Lupu şi doamna Ecaterina mănăstirii Golia din Iaşi (1653-1654); epitrahil, dăruit de domnița Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu, mitropolitului Grigore de Laodiceea (sec.XVII); pânză votivă (cca. 1650), ce reprezintă pe domnitorul Vasile Lupu şi boierul Golia, ținând în mâini biserica Golia din Iaşi (deteriorată în incendiul din 1891); icoană, „Sf. Ioan Botezătorul”, dăruită de mitropolitul Ungrovlahiei, Varlaam, la 1679 (în iconostasul catholiconului, a treia din stânga); cruci (2), lucrate în aur şi pietre semiprețioase (în interiorul brațelor, sculptate în lemn, cele 12 praznice împărăteşti), una este donație a marelui logofăt al Moldovei, Nicolae Buhoci şi a soției sale Ana, la 1669, cealaltă, este lucrată din porunca egumenului mănăstirii Golia, Hristofor, la 1674; relicvariu, „Sf. Grigore de Nazianz”, ferecat în aur de doamna Maria,

202

soția lui Şerban Cantacuzino şi fiica ei Maria, soția lui Constantin aga Bălăceanu (1709); chivot, pentru capul Sf. Grigore de Nazianz, din argint aurit, cu cei Trei Ierarhi gravați pe capac, donație a Mariei Bălăceanu, 1709 (capul, este montat intr-o mitră de argint aurit, cu decorații florale, donată de Ecaterina Mavrocordat, post 1732); antemis, imprimat pe pânză, sfințit de mitropolitul Ungrovlahiei, Mitrofan, cu inscripție în limba română (1719); medalion, din aur, donat de Grigore III Ghica (1762) (este suspendat de icoana Maicii Domnului din catholicon); chivot, făcut, la Iaşi, de arhimandritul Dionisie (exarh al mănăstirii Golia), din daniile strânse din Moldova (1834); paos (Artoklasia), lucrat, la Iaşi, de arhimandritul Dionisie (1837); chivot ce reprezintă o biserică cu 5 cupole, din argint, parțial aurit, cu gravuri (a fost lucrat la Iaşi, de arhimandritul Dionisie (1843); aghiazmatar (h 125cm, lucrat în argint, parțial aurit, cu gravuri), danie a lui Agapie, egumen al mănăstirii Bărboi, din Iaşi (1858); rucaviță (partea stângă), donată de arhimandritul Agapie (1858); ferecatură de argint, pentru icoana Maicii Domnului din paraclisul „Maicii Domnului Paramythia”, lucrată cu daniile strânse la Iaşi de arhimandritul Dionisie din Vatoped, având inscripție cu numele donatorilor (1859); fotografie, din 1920-1930, a Schitului „Sf. Dumitru şi a colibelor din jur, intre care trei româneşti - „Sf. Marina”, „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” şi una fără nume.

MĂNĂSTIREA XENOFON

Aşezăminte şi contribuţii româneşti:- Aşezământ întreținut cu ajutoare românesti în perioada sec.

XVI-XIX - Paraclisul „Sf. Dimitrie”, încorporat în 1544 în biserica „Sf.

Gheorghe” pentru a servi ca nou catholicon; construcție şi reparație.- Biserica „Sf. Gheorghe”: reparată şi zugrăvită, în 1544; pictură

murală, 1563; reparații şi pictură murală, 1637. Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: boierii Craioveşti (în jurul

anilor 1500), Neagoe Basarab şi soția sa Ana (1521), Radu de la Afumați (1526-1528), Vlad Vintilă (1535), Radu Paisie (1542), vornicul Constantin Duca şi fratele său Radu (1544), Alexandru II Mircea (1575, 1577), Mihnea Turcitul (1579), Ştefan Surdul (1592) ,Alexandru cel Rău (1593), Mihai Viteazul (1594), Simion Movilă (1602), Radu Şerban (1607), Radu Mihnea (1621), Matei Basarab şi doamna Elina (1635-1639, 1642, 1650), Constantin Şerban (1654), Mihnea III Radu (1658), Radu Leon (1666), Gheorghe Duca (1674), Constantin Brâncoveanu

203

(1703), Constantin Racovită (1763), Alexandru Scarlat Ghica (1766), Alexandru Mavrocordat (1768), Alexandru Moruzi (1792, 1800, 1803), Alexandru Callimachi (1796), Constantin Ipsilanti (1796), Alexandru Ipsilanti (1800), loan Gheorghe Caragea (1813), Alexandru Şuțu (1819), Mihai Şuțu (1820); veniturile Schitului Roaba (Zdralea), din Dolj.

Documente: 33 (hrisoave, acte), din perioada 1607-1819, care menționează alte câteva zeci de hrisoave anterioare, privind danii anuale, întăriri de proprietăți închinate mănăstirii. Indice de nume: Neagoe Basarab, Vlad fiul lui Vlăduț, Radu de la Afumați, Vlad Vintilă, Radu Paisie, Alexandru II Mircea, Mihnea Turcitul, Ştefan Surdul, Alexandru cel Rău, Mihai Viteazul, Simion Movilă, Radu

Şerban, Radu Mihnea, Alexandru Iliaş, Gavril Movilă, Matei Basarab, Constantin Şerban, Mihnea III Radu, Radu Leon, Gheorghe Duca, Constantin Brâncoveanu, Constantin Racoviță, Scarlat Grigore Ghica, Alexandru Mavrocordat beizadea (fiul lui Nicolae Mavrocordat), Grigore III Ghica, Alexandru Ipsilanti, Alexandru G. Moruzi, Alexandru Callimachi, Constantin Ipsilanti, Scrlat Callimachi, Ioan Ghe. Caragea, Alexandru şi Mihai Şuțu.

Manuscrise: 7 (miscelanee, tetraevanghel, antologhion, sbornic, inventar), din perioada sec. XVI-XIX. Sunt scrise din porunca unor domnitori români (Alexandru Lăpuşneanu), sau dedicate unor perso-nalități (Constantin Mihai Racoviță, Alexandru, fiul lui Constantin Mavrocordat, Iosif Naniescu) şi oferă informații cu privire la autori, deținători sau la alte scrieri româneşti; inventarul de documente al

204

M-rii Xenofon, cuprinde rezumatul a 44 documente româneşti din sec. XVII-XIX; trei dintre manuscrise au textul în limba română.

Cărti rare: 34, tipărite în perioada 1682-1825, la Iaşi, Snagov, Bucureşti, Râmnic, Buzău, Târgovişte, Veneția, Leipzig, Viena, Sankt Petersburg. Indice de nume: autori, editori - Nectarie (patriarhul Ierusalimului), Dosithei Notara, Antim Ivireanul, Petru Movilă, Sevastos Kymenites, Hrisant Notara, Euthymios Zigabenos, Alexandru şi Nicolae Mavrocordat, Meletie (mitropolitul Atenei), Hristofor Zefarovic, Nicolaos Mauroeides, Eugenios Voulgaris, Iosif Breyennois, Giovanni della Casa, Nichifor Theotochi, Johann Hubner, Ambrosius Marlianus, Ioan Abramios (traducere), Chesarie Daponte, Dimitrie Nicolae Darvari, Agapios Loberdos, Adam Zoemikav, Theofil Corydaleu; destinatari (au fost dedicate) - Şerban Cantacuzino, Dosithei (patriarhul Ierusalimului), Grigore II Ghica, Constantin, Ioan şi Nicolae Mavrocordat, Grigore III Ghica, Constantin Daponte, Iacovache Rizu (spătar), Filaret (mitropolitul Ungrovlahiei), Sofronie Pocapskil (egumen al Mănăstirii „Trei Ierarhi”, Iaşi).

Artă: potir, din argint aurit şi smalț cu decorații caracteristice atelierelor moldoveneşti de la sfârşitul sec. XV - începutul sec. XVI; epitrahil, lucrat din porunca lui Neagoe Basarab şi a doamnei Despina având broderie din fir de aur, argint şi mătase colorată, pe un fond în întregime brodat din fir de aur, reprezentând şi familia donatorilor (sec. XVI); tablouri votive - Preda Craiovescu, reprezentat în paraclisul „Sf. Dimitrie” (sec. XVI), Matei Basarab şi doamna Elina, reprezentați în exonartexul bisericii „Sf. Gheorghe” (sec. XVII); relicvariu, donat de Alexandru beizadea, fiul lui Nicolae Mavrocordat (1768).

MĂNĂSTIREA XIROPOTAMU

Aşezăminte şi contribuţii româneşti:- Construcții şi renovări: reparații generale, construirea trapezei

şi a pivniței, 1515; reparații generale, 1533, 1626; construirea baptis-teriului, în 1763 şi a turnului cu ceas, 1769; alte amenajări, 1783.

- Biserica mănăstirii, „Sfinții 40 de de mucenici»: renovată, zugră-vită în a doua jumătate a sec. XVI; reparații, 1763 (pisanie redactată de hesarie Daponte); refacere pictură,1783; sculptură (sec. XVIII).

- Paraclisul „Sfintei Cruci», construcție, 1773; pictura murală, cu cheltuiala negustorului braşovean Radu (pisanie).

- Chilia părintelui Gherasim, „Adonnirea Maicii Domnului», cumpărată în a doua jumătate a sec. XIX; fost aşezământ românesc.

205

Ctitori, donatori, lăcaşuri închinate: Neagoe Basarab (1515), Vlad Vintilă (1533), Alexandru şi Ruxandra Lăpuşneanu (a doua jumătate a sec. XVI), Mihnea Turcitul (1585), Ieremia Movilă (1604), Alexandru Coconul (1526), vameşul Păun (1671), Nicolae Mavrocordat (1713), Constantin şi Răducanu Slătineanu (1759), polcovnicul Constantin Fălcoianu (1759), Scarlat Ghica (1760), Ioan Teodor Callimachi (1760), postelnicul loan (1760), negustorul braşovean Radu (1773); veniturile mănăstirilor Plumbuita, Clatia-Bucium şi Dancu, din Iaşi

Documente: 2500, semnalate de cercetătorul Florin Marinescu (Cf. Virgil Cândea), care descrie organizarea arhivei româneşti a mănăstirii Xeropotamu, astfel: documentele (nr. 1-928) sunt păstrate în 45 pachete, afară de cele de format mare (nr. I-LIV); alte 1601 documente (din 1671-1862), în limba română, privind mănăstirea Dancu, sunt păstrate în 69 condici; arhiva mai cuprinde 17 planuri topografice de moşii şi 8 registre. Virgil Cândea, menționează cca 1000 documente: hrisoave de danie, întăriri, acte de vânzare-cumpărare, hotămicii, porunci, sentințe, corespondență privitoare la proprie-tățile (moşii, vii, terenuri, case) şi veniturile mănăstirilor inchinate mănăstirii Xeropotamu de la Muntele Athos şi mănăstirii Drianu din Epir. Indice de nume: domnitori români - Iliaş, Ştefan Rareş, Mihnea Turcitul, Alexandru Lăpuşneanu, Petru Şchiopul, Mihnea II, Ieremia Movilă, Ştefan II Tomşa, Radu II Mihnea, Alexandru Iliaş, Alexandru Coconul, Leon Tomşa, Moise Movilă, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Şerban, Gheorghe Ştefan, Mihnea Radu,

206

Ştefăniță Lupu, Eustratie Dabija, Grigore Ghica, Radu Leon, Antonie din Popeşti, Gheorghe Duca, Antonie Ruset, Şerban Cantacuzino, Constantin Cantemir, Constantin Brâncoveanu, Constantin Duca, Antioh Cantemir, Mihai Racoviță, Dimitrie Cantemir, Nicolae, Ion şi Constantin Mavrocordat, Ştefan Cantacuzino, Grigore II Ghica, Matei Ghica, Constantin Racoviță, Scarlat, Alexandru Scarlat şi Grigore Alexandru Ghica, Grigore, Scarlat, Ioan Theodor şi Alexandru Callimachi, Alexandru Ipsilanti, Constantin şi Alexandru Moruzi, Nicolae Caragea, Alexandru Mavrocordat Firaris, Mihai şi Alexandru Şuțu, Alexandru Moruzi, Constantin Hangerli, Constantin Ipsilanti, Ioan Caragea, Mihail Sturdza; în afară de domnitori, sunt menționate alte cca 70 de nume (boieri, slujbaşi, clerici)

Manuscrise: 57 (miscelanee, cronici, condici, registre, planuri moşii, scrieri, traduceri sau copii ale unor lucrări religioase sau laice), din perioada 1673-1812; condicele şi registrele cuprind peste 1000 de documente sau rezumate ale acestora cu privire la mănăstiri româneşti şi averile lor inchinate mănăstirii Xeropotamu; planurile, sunt ale unor moşii ale mănăstirii Dancu, situate în județele Iaşi (Vacota, Verejani, Bucium, Moara Dracului), Botoşani (Comândăreşti, Trohăneşti), Tecuci (Vladnic), Orhei (Leuşeni) şi au fost intocmite de topometrii F. Ghețu, căpitanul Alecu Baiardi, V. Pavlovici; scrierile, traducerile sau copiile sunt ale unor autori ca Ioan Cantacuzino, Ioan Comnen, Teofil Corydaleu, Vasile Macedoneanul, Chesarie Daponte, Dorothei al Monembasiei şi au fost executate la indemnul (sau inchinate) unor domnitori şi inalți clerici români.

Cărţi rare: 12, tipărite în perioada 1699-1797, la Snagov, Bucureşti, Iaşi, Viena. Indice de nume: autori, editori - Petru Movilă, Antim Ivireanul, Hrisant Notara, Constantin Daponte, Nikolas Heliodromeus, Neofit Casocalivitul, Christophoros Xeropotamenos; domnitori, susținători - Grigore III Ghica, Constantin Mavrocordat, Nicolae Mavrocordat, Radu din Braşov (negustor), Ioan Florescu (mare vornic).

Artă: epitrahil, executat în Țara Românească, donație, probabilă, de la Mihnea Turcitul (sec. XVI); icoană, „Maica Domnului», (lucrată în Rusia în sec. XVI, având ferecătura de aur), ce a aparținut lui Gheorghe Duca şi a fost adusă la Athos de Chesarie Daponte; epitaf, având broderia cu fir de aur, dăruit de vameşul Păun, din Iaşi (1672); paterită, din fildeş şi email roşu, donată de Gheorghe Duca (1685); pictură, „Sf. Ioan Românul» (1783); sculptură, stemele Moldovei şi Țării Româneşti (sec. XVIII), pe uşi, în biserica mănăstirii; aer și acoperăminte de potir, cu broderii lucrate în Țările Române.

207

MĂNĂSTIREA ZOGRAFU

Aşezăminte şi contribuţii româneşti:- Aşezământ întreținut şi extins, prin contribuții şi ajutoare

româneşti, în perioada sec. XIV-XIX.- Clădiri: trapeza, chiliile, parte din zidul de incintă, apeduct,

baptisteriu (1470-1502).- Arsana, constructie (1474-1475, 1516-1517).- Biserica „Sf. Gheorghe”, renovată (1502).Ctitori, donatori, lăcaşuri inchinate: Alexandru cel Bun (1429),

Alexandru Aldea (1433), Ştefan, fiul lui Alexandru cel Bun (1442), Ştefan cel Mare (1466, 1474-1475, 1491, 1502), Bogdan III (1516-1517), Ruxandra Lăpuşneanu (1566), Petru Şchiopul (1575), Ieremia Movilă

(1598, 1606), Radu Mihnea (1617), Miron Barnovschi (1628), Vasile Lupu (1641-1642, 1651), Istrate Dabija (1662), Constantin Cantemir (1685, 1693), Constantin Duca (1693), Antioh Cantemir (1698); veniturile mănăstirilor Căpriana, Dobrovăț, „Sf. Nicolae” (Aron-Vodă) din Iaşi, Fîstîci şi biserica „Adormirea”, Vaslui.

Documente: 27 (hrisoave, cărți de judecată şi de apărare. zapise, acte), din perioada 1378-1788, date (semnate) de: impăratul bizantin Ioan V, Hariton (mitropolit al Ungrovlahiei şi protos al Athosului), Alexandru cel Bun şi fiul său Ştefan, Alexandru Aldea, Ştefan cel Mare şi doamna Maria, Radu cel Mare, Bogdan III, Petru Rareş, Alexandru şi Ruxandra Lăpuşneanu cu fiul Bogdan. Petru Şchiopul, Ieremia

208

Movilă, Radu Mihnea,Vasile Lupu. Istrate Dabija, Constantin Duca, Antioh Cantemir, Grigore II Ghica, Constantin Racoviță, Nichifor (mitropolitul Moldovei), contele Rumjancev (general guvemator al Moldovei); prin hrisoave, care constituie majoritatea documentelor, se acordau mănăstirii danii şi ajutoare anuale, se întareau privilegii anterioare.

Manuscrise: 24 (tetraevanghele, psaltiri, miscelanee, apostole, omilii, minei, un pomelnic al M-rii Zografu), din perioada sec. XIV-XIX; sunt scrise, majoritatea, în ateliere din Țările Române, unele avănd menționat locul şi autorii (popa Sofronie, popa Petre din Baia, Mănăstirea Bistrița, popa Luca. Pavel şi Efrem din Țara Românească, Chiril „din neamul hatmanului Oris, fiul lui Ursul din Moldova”); unele conțin insemnări privind cumpărarea (ferecarea) de unii domnitori (Ştefan cel Mare, Miron Barnovschi) sau boieri (marele ban al Craiovei, Neagoe şi soția sa Ana), precum şi donația făcuită de către aceştia, unor biserici din Țările Române (Borzeşti pe Trotuş, „Sf. Nicolae” din Coiani); pomelnicul, menționează între ctitorii şi donatorii români, pe Ştefan cel Mare, Petru Rareş, doamna Maria cu Alexandru şi Elena, Bogdan III, Ştefăniță, Alexandru Lăpuşneanu, Ieremia Movilă, Ştefan Cantacuzino; miscelaneele cuprind scrisori către domnitori (sau membri de familie ai acestora) din Țările Române (Constantin Mavrocordat, Grigore Ghica, Constantin Racoviță, doamnele Ecaterina, Sultana Ruxandra Mavrocordat, Zoe Ghica), scrieri ale unor dascăli la Academia domnească din laşi, consemnări de istorie orală (legenda icoanei „Sf. Gheorghe”, dăruită M-rii Zografu de Ştefan cel Mare în 1484).

Artă: icoană, „Sf. Gheorghe”, dăruită de Ştefan cel Mare, în 1484 (ferecatura, de argint aurit, este executată la Petersburg, în 1838); steag, reprezentând pe Sf. Gheorghe ucigând balaurul (față) şi „Botezul lui Hristos” (verso), dăruit de Ştefan cel Mare (1500); broderie, reprezentând pe Ştefan cel Mare (sec. XV); aere (3), brodate, provenind din danii voevodale româneşti; tablou votiv, reprezentând pe Ştefan cel Mare, Alexandru Lăpuşneanu şi Antioh Cantemir (în exonartexul bisericii „Sf. Gheorghe”).

SCHITUL NOU (NEA SKETE)

Sihăstria „Naşterea Maicii Domnului”, întemeiată în 1760 de călugări români din Moldova şi Țara Românească; 16 chilii şi 10 colibe; pictură murală de la sfârşitul sec. XVII.

209

SCHITUL „APOSTOLUL ANDREI”

Aşezământul (fosta mănăstire Xistru sau Xistu), a fost refăcut de patriarhul Atanasie Patelarios cu sprijinul lui Vasile Lupu (1644) şi transformat, în sec. XIX, în Schitul „Sf. Andrei”. La 16-18 august 1956, un incendiu a distrus partea de apus a schitului; s-au pierdut un mare numar de manuscrise, cca 20.000 de cărți, obiecte de artă.

Manuscrise: Sbornic, scris de trei copişti în Moldova, prima jumă-tate a sec. XIX; text în limba română, cuprinzând molitve rugăciuni; însemnări de posesor, „Ştefan Roşu, 1868, 1869, 1870, 1872. Adus la schit în 1902.

Cărţi rare, 11: Penticostar, Buzău, 1701, pe ultima pagină având însemnări în limba română din 1787, 1788; Orologhion, Braşov, 1806; Noul Testament(2), St. Petersburg, 1817, Bucureşti, 1855; Psaltire (2), Chişinău, 1818 (cu insemnări de posesor în 1850) şi Iaşi, 1842; Antologhion, Neamț, 1825; Liturghier (3), Iaşi, 1834, Bucureşti, 1858, Chişinău, 1871; „Acatistul prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi alte acatiste şi rugăciuni foarte evlavioase şi de folos”, Sibiu, 1859.

Artă: antimis, imprimat la Neamț, în 1827, semnat de mitropolitul MoIdovei Veniamin Costachi

SCHITUL „SF. ANA”

Aşezământ, pe teritoriul mănăstirii Marea Lavră, sprijinit în sec.XVIII până în prezent de călugări români.

Manuscrise, 3: liturghier, scris de Antim din Ianina, Țara Româ-nească, 1838; miscelaneu, Moldova, 1816, text în limba română; Prohodul Domnului, 1848, text în limba română.

Cărţi rare: 15, tipărite în perioada 1682-1795, la Iaşi, Bucureşti, Snagov, Râmnic, Târgovişte, Leipzig, Veneția, Viena. Indice de autori: Nectarie (patriarhul Ierusalimului), Simion al Tesalonicului, Meletios Syrigos, Dosithei Notara, Georgios Koreistos, Petru Movilă, Sevastos Kymenites, Euthymios Zigabenos, Nikolas Mauroeides, Grigore (Papa Romei), Chesarie Daponte; toate sunt scrise în limba greacă, doua fiind tipărite de Antim Ivireanul; trei sunt dedicate unor inalți clerici (Dosithei, patriarhul Ierusalimului, Grigore, episcopul Râmnicului, Filaret, mitropolitul Ungrovlahiei).

SCHITUL „SF. NIL”

Carte rară: Ioan Comnenul, Proschinatar al Sf Munte Athos, Veneția, 1745, retipărire a ed. Snagov 1701, dedicată domnitorului

210

Constantin Brâncoveanu; consemnnează, în limba greacă, daniile româneşti făcute fiecărei mănăstiri.

SCHITUL KAVSOCALIVIA

Manuscris: Ambrosius Marlianus, Theatron politikon, traducere de Ioan Abramios, din îndemnul lui Nicolae Mavrocordat; copie, sec. XVIII (Coliba „Sf. Eustatie»)

Cărţi rare, 2: Orologhion, tipărită la Veneția în 1726 cu cheltuiala lui Constantin Brâncoveanu (Coliba „Sf. Acachie»); Euchologion to mega..., tipărită la Veneția în 1776, având în cuprins şi Rânduiala Sfințirii bisericii, după ed. Bucureşti, 1703.

SCHITUL LACU

Aşezământ românesc (Schitul „Sf. Dumitru»), pe teritoriul mănăstirii „Sf. Pavel», locuit de viețuitori români din prima jumă-tate a sec. XVIII, până în prezent; construcții din 1760.

SCHITUL „PROFETUL ILIE»

Manuscris: Miscelaneu ascetic, M-rea Neamț, inceputul sec. XIX; cuprinde, Scrisoarea către preotul Dumitru din Pultavo, a lui Paisie, starețul M-rii Neamț, Viața acestuia (Paisie) scrisă de Mitrofan s. a.; text în limba slavonă.

211

SCHITUL PRODROMU (SF. IOAN BOTEZĂTORUL)

Aşezământ românesc, pe teritoriul Marii Lavre, locuit din a doua jumătate a sec. XVIII pâna în prezent, de viețuitori români. intre 1856-1866, a fost reconstruit şi înzestrat cu odoare de către domnitorii Grigorie Alexandru Ghica, Barbu Ştirbei, mitropolitul Moldovei Sofronie Miclescu, caimacamul Alexandru D. Ghica s.a. Pictura murală a bisericii mari, cca 1866. În afară de biserică, complexul cuprinde clădiri de piatră, 4 paraclise („Sf. Ioan Botezătorul”, „Adormirea Maicii Domnului”, „Buna Vestire”, „Sfinții Voievozi”), 3 sihăstrii („Naşterea Domnului”, „Schimbarea la față”, „Kerasia”) şi un debarcader cu turn de piatră. Biblioteca schitului deține cca 3000 de volume.

Documente. Sunt datate din 1855 şi până în a doua jumătate a sec. XX, fac referire la istoricul schitului Prodromu şi relațiile cu autoritățile bisericeşti şi civile româneşti, cu Marea Lavră s.a., având următoarele componente principale: - autorizații, de strângere de danii din Principatele Române şi de construire a schitului (1855-1856); donații româneşti (1857); întărire a regulamentului schitului (1858); actele de construcție a bisericii (1857-1866); Catalogul înscrisurilor cuprinse în dosare; Catalogul chitanțelor de milostenie; corespondența cu M-rea Marea Lavră; corespondența cu România.

Manuscrise, 17: psaltichii, antologhioane, miscelanee muzicale, anastasimar, o lucrare despre Athos, un Cuvânt ce trebuia rostit la ale-gerea primului domnitor al Principatelor Unite Române, Alexandru

212

Ioan Cuza, o lucrare despre pictura bizantină din perioada 1717-1906; unele au însemnări de autor. Lucrarea despre Athos, autor Irinarh Şişman Mehedințanul, cuprinde şi lista a 42 de aşezări româneşti (schituri, chilii, colibe, peşteri), cu 420 viețuitori şi numele superiori-lor, în anul 1906. Alți autori: Anton Pan, Hristache Logofătul, Nectarie Psaltul, arhimandritul Stefan, Filotei sin Aga Jipei, Ghelasie monahul din schitul Ciolanul, G. Rozali, Nectarie Vlahul, Gheorghe Ucenescu, Ghita Ionescu, Ion Grigorescu, Gherontie Prodromitul, Axentie Roşculescu, Ignatie de la Prodromu, Matei Vatopedianul, Costache Popescu.

Carte rară: Sf. Ioan Damaschin, Descoperirea deamănuntul a pravo-slavnicei credinţe, Iaşi, 1806, cu însemnare de donație a traducătorilor Gherontie şi Grigorie, ucenicii lui Paisie Velicicovski, 1808.

Artă: portret, Grigore Alexandru Ghica, domnul Moldovei, 1854-1856 (se află în salonul egumeniei); portret, Sofronie Miclescu, mitropolitul Moldovei, 1851-1860 (în salonul egumeniei); icoană, pe lemn, Sfântul Munte Athos (1859), executată de Andronic Moldovanu din schitul Cutlumuş (în centru, sunt pictate mănăstirile şi principalele schituri din Athos, în partea superioară, Sf. Ion Botezătorul, Maica Domnului Ivirița, Maica Domnului Grabnic-ajutătoarea, Sf. Nicolae, ceata Arhanghelilor şi ceata Apostolilor, lateral, 16 medalioane cu chipuri de sfinți, intre care români - Ioan Valahul, Paisie Velicicovschi, Ioan de la Râşca, Daniil de la Voroneț, Ioan de la Suceava, Rafail de la Agapia, Chiriac de la Tazlău, Chiriac de la Bisericani); icoană, pe lemn, Maica Domnului Prodromița (1863).

Sursa: Cândea, Virgil; Simionescu, Constantin, Prezenţe culturale româneşti, vol. 1, Bucureşti, 1979; vol. 2, Bucureşti, 1980; Bodogae, Teodor, Ajutoarele Româneşti la Mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2002; Beza, Marcu, Urme româneşti în Răsăritul ortodox, Editura Lumea Credinței, Bucureşti, 2013.

213

anexa III

douà Chipuri de siha§tri români

Arhimandritul Dometie Trihenea

„Sunt născut în comuna Tilişca, județul Sibiu, în anul 1909, la 8 iunie şi botezat la 17 iunie, în trei afundături, de preotul

petru Iuga. Din botez am primit numele de Dumitru . Părinții mei, Dumitru şi Maria Trihenea, oameni binecredincioşi, erau mari mocani şi crescători de oi. Când aveam 12 ani am văzut în vedenia visului tot Sfântul Munte, cu toate mănăstirile. De altfel, am fost şi dăruit de părinții mei, ca din partea lor, Maicii Domnului, ocrotitoarea Muntelui Athos. La etatea de 13 ani, adică în anul 1922, am plecat la Sfântul Munte, împreună cu tânărul Gheorghe Cornățan din comuna Vingard - Sibiu, care avea numai 9 ani. La plecare ne-a ieşit multă lume din sat înainte şi ne zicea: „Unde mergeți voi băieți aşa tineri şi sănătoşi? De ați fi orbi sau şchiopi! Dar aşa de ce mergeți la mănăstire?”. Noi le-am răspuns: „Pentru dumneavoastră ştiți să țineți tot ce-i bun, iar lui Dumnezeu vreți să-i dați numai şchiopi şi orbi?” (Convorbiri Duhovniceşti, 1984, Ieromonah Ionichie Bălan)

Ce cuvânt de folos trimiteţi în ţara părinţilor şi credincioşilor care vă cunosc?

Dometie Trihenea: „Să se roage mai mult, să se împace unul cu altul, să aibă răbdare în necazurile vieții, să iubească slujbele Bisericii, cărțile sfinte şi milostenia şi să asculte de păstorii lor sufleteşti ca să nu cadă din dreapta credință. Apoi să fugă până la moarte de aceste păcate cumplite: necredința, uciderea de copii, desfrânarea şi beția, care stăpânesc astăzi în lume. De vor face aşa, vor primi îndoit dar de la Dumnezeu şi mântuirea sufletului. O, Românie, țara mea! Să rămâi în veci statornică în credință şi iubitoare de Hristos! De vei face aşa nici un neam nu te va robi şi vei fi cinstită pe pământ şi vei afla milă şi iertare în ziua cea mare a judecății pe care o aşteptăm!” (Pelerinaj la Muntele Athos, Arhimandrit Ionichie Bălan)

214

Timp de o mie de ani, Athosul, cu cele 20 de mănăstiri şi cu mii de monahi, a format cea mai statornică şi nebiruită cetate de apărare, de reprezentare şi de păstrare a dogmelor Bisericii Ortodoxe... Călugării atoniți au fost dintotdeauna armata de geniu a Bisericii Ortodoxe. Ei au ținut la dreapta credință mai mult decât la viața lor, apărând-o, nu atât cu cuvântul, pe cât cu trăirea şi rugăciunea. Ei n-au acceptat niciodată umilirea Ortodoxiei, nici compromisul, nici dialogul interconfesional pe teme dogmatice, căci vorbeau din teologia adevărată a trăirii, iar nu din teologia scolastică a cuvintelor. (Pelerinaj la Muntele Athos, ediția a III-a, 1997, Arhimandrit Ioanichie Bălan)

„Decedatul Ieromonah Theodosie Duhovnicul, fost superior, de loc din Săliştea Sibiului, a făcut un act față de Monastirea chiriarhică, ca niciodată să nu aibă dreptul, viitorii moştenitori, a înstrăina această chilie la alte națiuni, ci veşnic să fie locuită şi stăpânită de monahi români. Astăzi, Chilia Sf. Ipatie este socotită cea mai frumoasă casă românească din Muntele Athos”. ( Extras din revista Ortodoxia, nr. 2, 1953, „Problema Muntelui Athos”).

Părintele Dionisie Ignat

Părintele Dionisie Ignat, unul dintre ultimii reprezentanți ai autenticei tradiții duhovniceşti din Sfântul Munte, s-a născut

la 22 septembrie 1909, în comuna Vorniceni din județul Botoşani, într-o familie de țărani agricultori. La botez a primit numele Dimitrie, fiind mezinul familiei Ignat ( Ioan şi Casandra) , care a avut opt copii. A urmat patru clase la şcoala din sat, fiind de fiecare dată premiant.

La vârsta de 14 ani, Dimitrie pleacă la Schitul Măgura (județul Bacău) , pentru a se alătura fratelui său Gheorghie, mai vârstic cu 10 ani, care luase la tunderea în monahism numele Ghimnazie, pentru a fi apoi hirotonit ierodiacon. Starețul de la Măgura, Grigore Petrovici, îl primeşte pe tânărul Dimitrie la schit, dar socotindu-l necopt pentru viața călugărescă, îl trimite la Şcoala de Meserii din Târgu –Ocna, unde învață timp de doi ani.

Viața lui Dimitrie şi a fratelui său, Ghimnazie, va lua o turnură neaşteptată în urma unui eveniment care a zguduit Biserica - schim-barea calendarului, produsă în anii 1923-1924, la Constantinopol, în Grecia şi în România. Inovația a provocat mari frământări în Biserica Ortodoxă Română, mai ales în rândurile monahilor, care au văzut în introducerea calendarului pe stil nou o încercare de slăbire a unității Ortodoxiei cu scopul absorbirii ei de către Mişcarea Ecumenică. Asemenea altor sute de monahi români care au luat calea străinătății,

215

nemulțumiți de modificarea calendarului, părintele Ghimnazie, Dimitrie şi alți doi frați de la Schitul Măgura au plecat spre Muntele Athos, citadela tradiției ortodoxe.

Cei patru intră în Sfântul Munte pe 6 septembrie 1926. După un scurt pelerinaj prin peninsulă, frații Ignat încearcă să se stabilească la Schitul Românesc Prodromu, dar nu sunt primiți, din cauza problemelor existente în acea vreme la schit. Împreună cu un alt român, schimonahul Sebastian Burnichi, părintele Ghimnazie şi Dimitrie împrumută o sumă mare de bani şi cumpără în iulie 1927 Chilia „ Bunavestire” de pe teritoriul Mănăstirii Pantocrator. Pentru a-şi plăti datoria, cei doi frați muncesc din greu, timp de trei ani, ca argați la Mănăstirea Iviru. Deşi condițiile de viață erau foarte aspre, la chilia „Bunavestire” frații Ignat au avut cele mai mari bucurii duhovniceşti, care i-au ajutat să trecă cu bine peste multele ispite fățişe ale demonilor.

În 1927, de „Sfântul Nicolae”, Dimitrie primeşte tunderea în monahism, sub numele Dionisie, iar în 1931 este hirotonit ierodiacon. După mutarea la Domnul a Starețului Sebastian, frații Ignat pleacă în 1932 la Chilia „ Sfântul Tihon din Zadonsk” din Kapsala, codusă de starețul Ghedeon Chelaru. Împreună cu acesta vor prelua din 1937 şi Chilia „Sfântul Gheorghe” din Colciu, pe care o refac din temelii, şi de care Părintele Dionisie nu se va mai despărți niciodată. Tot în 1937 ierodiaconul Dionisie este hirotonit preot la Chilia „Sf. Tihon”, de către episcopul Sfântului Munte, Ierotei, iar în 1945 devine duhovnic.

Decenii la rând Părintele Dionisie se va nevoi cu multă acrivie urmând exemplul fratelui său, Părintele Ghimnazie, care a ajuns la o înaltă măsură duhovnicească înainte de sfârşitul vieții sale, în 1965. După moartea starețului Ghedeon Chelaru, în 1979, Părintele Dionisie preia conducerea Chiliei „Sfântului Gheorghe”, avându-l lângă el pe schimonahul Ioan Şova, iar în deceniile următoare celor doi li se vor alătura şi alți viețuitori.

Folosindu-se de-a lungul anilor de povețele unor călugări sporiți ca Antipa Dinescu, Elisei Filibiu, Macarie Untan, Ioan Guțu sau Dometie Trihenea, Părintele Dionisie va deveni un adevărat mângâietor de suflete, fiind printre cei mai căutați îndrumători duhovniceşti din Sfântul Munte, atât pentru călugării athoniți, cât şi pentru miile de pelerini veniți din întreaga lume ca să găsească la Colciu odihnă lăuntrică şi sfaturi mântuitoare.

Starețul Dionisie Ignat a trecut la cele veşnice în 28 aprilie/11 mai, 2004, la vârsta de 95 de ani, dintre care 78 de ani petrecuți în Sfântul Munte.

216

Aghiasma Sf. Athanasie Sf. Athanasie Athonitul

Frescă reprezentând întâlnirea Sf. Athanasie cu Maica Domnului

217

Sf. Nil Izvorâtorul de Mir Cuviosul Iosif Isihastul

Paştera Cuviosului Iosif Isihastul

218

Cuvios Athonit

Părintele Vichentie şi ucenicul său, în timpul documentării

În peştera Cuviosului Iosif Isihastul La fresca din faţa Mănăstirii Dionisiu

219

în loc de epilog

epistolà cÃtre prietenul necunoscut

Athosul, un pisc înalt ca o ţâşnire spre Adevăr a unui suflet vlăguit de căutări inutile...M-am întrebat şi eu adesea, ca şi tine iubite prieten şi coleg de

suferință cotidiană, ce anume ne cheamă şi ne reține tainic gândul la sfintele locuri ale Ortodoxiei, ale credinței noastre strămoşeşti. Dincolo de farmecul deosebit al locurilor, ce anume ne îndeamnă să ne părăsim pătrățica noastră comodă de existență şi să ne avântăm spre necunoscut? Spre a vedea ce? Un loc al suferinței liber asumate nesfârşit de blând pentru acea valoare supremă care este Iubirea!

Un pisc înalt ca o țâşnire spre Adevăr a unui suflet vlăguit de căutări inutile într-un univers cenuşiu fără porți şi perspective mântuitoare, fără cea mai vagă trimitere spre bine şi frumos. Să străbați mii de kilometri printr-un deşert pustiu şi fără viață spre a vedea locuri în care s-au jertfit pentru dreptatea divină cele mai alese flori ale Ortodoxiei care sunt monahii şi anahoreții de altădată şi de acum. Să străbați țara în lung şi în lat — frumoasă țara aceasta, totuşi, ajunsă, vai!, dintr-un ținut mioritic o Golgotă a trădării şi un ținut uitat de timp ce parcă a luat-o pe un tobogan apocaliptic înapoi spre erele primare. Țară care are, iată, una dintre cele mai distinse galerii cu figuri de martiri pentru adevărul şi binele suprem care este Dumnezeul cel adevărat.

Iar răspunsul, după umila mea părere, nu poate fi decât unul singur: nevoia de certitudine, nevoia de a fi tu însuți, față în față cu El, pur şi simplu nevoia de a te simți pe Cale. Să ne luăm, aşadar, fiecare Crucea şi să-I urmăm Lui pentru că numai astfel ne putem trezi în fiecare dimineață mai buni, mai drepți şi mai frumoşi sufleteşte decât ieri sau alaltăieri. În orice caz, ne vom simți mai pregătiți pentru dreapta judecată ce va urma după, acest inevitabil după.

Misterioasa chemare a Sfântului Munte şi întâlnirile minunate cu Sfinţiţi PărinţiDar să ne întorcem la începuturile acestei tainice chemări a

Sfântului Munte ce se mai cheamă şi Grădina Maicii Domnului, pe

220

care o simte fiecare creştin şi cu atât mai adânc fiecare monah. Dintre toți munții aleşi de Dumnezeu spre a-i fi Lui sălaş, mai mult chiar decât Taborul şi Sinaiul la un loc, Athosul ocupă în inimile creştinilor o poziție aparte ce o depăşeşte în importanță pe cea ocupată în inima călătorului obişnuit Muntele Olimpului, aşa-zis locaş al zeilor greci, pe vârful căreia străjuieşte de peste un mileniu o frumoasă mânăstire ortodoxă, devenind astfel el însuşi o citadelă a creştinismului drept-măritor!...

Cu atât mai mult Athosul reprezintă prin cele douăzeci de mânăstiri, opt schituri şi peste două sute de chilii cu altare în care se slujeşte zilnic un pol al Ortodoxiei, alături de Ierusalim. Aceste mânăstiri şi sfinte lăcaşuri sunt dispuse de o parte şi de alta a Peninsulei Athos, una dintre cele trei prelungiri ale solarei peninsule turistice Halkidiki, scăldate de apele de cleştar ale Mării Egee, punct de mare atracție pentru toți creştinii. În momentul când am visat prima dată Grădina Maicii Domnului aveam petrecuți vreo patruzeci de ani de zbuciumată existență, mă hotărâsem pentru viața monahală, urmare a unui sistem de lecturi bine articulat de duhovnicul meu şi convins fiind că „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” (André Malraux). A fost nevoie de un accident aproape fatal pentru a mă gândi la moarte precum şi de vreo trei decese în familie, întâmplate la o simetrică distanță de trei luni fiecare.

Plecarea şi contactul cu paradisul pierdutÎmi amintesc că pe la începuturile vieții mele monahale am avut

o neaşteptată şi plăcut surprinzătoare întâlnire pe drumul spre Mânăstirea Sihăstria cu o credincioasă ce venea din zona Ploieşti, însoțită de o fetiță, un îngeraş blond de vreo opt anişori, ce se duceau să aprindă o lumânare la mormântul Părintelui Cleopa, care tocmai plecase la întâlnirea cu veşnicia de vreo trei ani. Aflând că este informatician de profesie şi că fetița ei fusese vindecată în mod miraculos de rugăciunile Părintelui, precum şi în urma deselor pelerinaje la sfintele locuri ale credinței noastre strămoşeşti, dialogul s-a închegat repede. Astfel, cale de vreo cinci-şase kilometri, străbătută pe jos într-un amurg de zi toridă de vară, am aflat lucruri uimitoare, cum ar fi prezența printre noi a unor oameni mult sporiți duhovniceşte, precum Părintele Ioanichie Bălan, Iustin Pârvu de la Mânăstirea „Petru Vodă”, Ioan Iovan de la Recea, sufletul ales al fenomenului Vladimireşti, de Preacuviosul Arsenie Papacioc de la Techirghiol sau Teofil Pârâianu de la Mânăstirea Sâmbăta de Sus. Pe

221

aceşti oameni, datorită ei, i-am cunoscut în marea lor duhovnicie şi dăruire sufletească, fapt pentru care îi mulțumesc peste timp şi spațiu, mai ales că mi-a influențat evoluția ulterioară spre alte piscuri de credință decât cele de până atunci. De asemenea, bine-informata mea interlocutoare mi-a mai relatat despre pericolul ce se profila la orizont - şi atât de în preajma noastră acum: cip-ul şi urmărirea persoanei, acest atentat ce se pregătea asupra libertății proaspăt dobândite prin sacrificiul din decembrie 1989 al tinerilor martiri ce afirmau cu tărie: „Vom muri şi vom fi liberi!” si „Libertare te iubim / ori invingem ori murim!” precum si „Dumnezeu este cu noi!” Împovărat de atâtea date noi şi năucitoare, am hotărât ca după ce voi discuta cu duhovnicul să pornesc în căutarea adevărului pierdut ca un Don Quijote al noului mileniu, prin popasul de suflet al acestor oameni minunați pe care mi i-a descoperit misterioasa mea tovarăşă de drum. Totodată, doream tainic să aflu cât mai multe lucruri despre sfintele locuri precum şi despre aceste primejdii pregătite cu mult vicleşug de veşnicul vrăjmaş al speciei umane. Dacă acest ultim demers m-a făcut din ce în ce mai conştient de puterea crescândă şi aproape copleşitoare a diavolului, căutarea locurilor sfinte m-a umplut de mari bucurii duhovniceşti, reuşind rând pe rând să intru în contact cu fiecare dintre marii cavaleri ai duhului ortodox mioritic cu care (încă!) eram contemporan, fără să ştiu. Mai mult chiar, am avut bucuria ca teza de licență în Teologie să aibă ca temă fascinantă drept titlu Viețuitori şi aşezăminte româneşti în Sfântul Munte Athos.

Pentru a ajunge în Sfântul Munte Athos, fapt ce implică totuşi un efort financiar deosebit, mai ales pentru un călugăr ce şi-a depus şi votul sărăciei, a fost nevoie de o bună documentare şi pregătire sufletească. Călătoria acolo fiind sfințitoare, nu putea să se întâmple decât tot în urma unei întâmplări binecuvântate de Dumnezeu, fără nicio îndoială. Aflându-mă într-o gară din Ardeal, după ce participasem la un hram al Mânăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul”, de la Valea Popii, de lângă Alba-Iulia, un tânăr a intrat în vorbă cu mine, interesându-se despre virtuțile vieții monahale, dorind şi el vag această viață sau, dacă va fi fost rânduit de Dumnezeu, să se căsătorească cu o ființă care să merite. I-am vorbit atunci despre sacrificiile pe care le implică viața călugărească, dând ca model Sfântul Munte Athos, unde prin binecuvântata voință a Maicii Domnului, nu au ce căuta femeile. I-am arătat că acest lucru este cel mai mare omagiu adus femeii ca mamă şi ca fecioară în acelaşi timp, descoperindu-i şi virtuțile deosebite ale vieții de familie prin spusa Părintelui Cleopa, că nu toți cei care intră în mânăstire se mântuiesc, nici cei cu viață de familie, nu rămân în fața

222

porților Raiului, dacă duc o viață bine-plăcută lui Dumnezeu. După câteva zile de la această discuție, interlocutorul meu, ajuns în Italia, unde se afla la muncă de vreo zece ani, mi-a telefonat spunându-mi că a primit o primă neaşteptată din care mi-a oferit două sute de Euro, cu rugămintea ca odată ajuns în Athos, să-i fac şi lui invitația (diamonitirion), fără de care nu se poate vizita Sfântul Munte. Am reuşit acest lucru prin comunitatea românească de la Athos, astfel că a avut ocazia să viziteze Athosul la Sfintele Paşti, prilej cu care a văzut şi chilia Sfântului Grigorie Palama exact în vinerea patimilor când pot fi revelate energiile necreate ale lui Dumnezeu sa pot continua prezenta lucrare in care voi face referire la intamplari si intalniri minunate cu pusnicii nevazuti ai Athos-ului.

Întâlniri minunate cu vieţuitori români din Sfântul MunteAceste întâmplări şi minuni dumnezeieşti m-au făcut să purced la

un drum căruia îi descoperi frumusețile în fiecare clipă, de vreme ce am obținut binecuvântările de la ierarhul locului, de la duhovnic şi de la Părinții athoniți. Astfel, am cunoscut obştea din Schitul românesc Prodromu, pe cea din Schitul Lacu, de la Mânăstirea „Aghios Pavlos”, de la Mânăstirea Vatopediou, din Schitul Colciu, de la chilia Sfântului Ipatie, supranumită şi „Siliştea Athonului”, de la Sfânta Ana Mică, precum şi alți pustnici sihaştri răspândiți pe întreg teritoriul de trei sute şaizeci şi cinci de km2 ai Athonului. Am reuşit să fac o lucrare cotată ca fiind deosebită, de vreme ce însuşi Părintele Iustin Pârvu mi-a sugerat să o transform într-o carte de sine stătătoare.

Am cunoscut oameni sporiți duhovniceşte, adevărați sfinți în viață precum Părintele Petroniu Tănase sau duhovnicul Iulian Lazăr „al românilor din Sfântul Munte”, cum frumos îl numea cineva. Am aflat daruri minunate de suflet folositoare pe care ni le-au lăsat şi le perpetuează pustnicii trăitori în aceste locuri, am văzut pustnici necunoscuți ai Athonului, reuşind să fac ascensiune de câteva ori la sărbătoarea Schimbării la față a Mântuitorului, sărbătoare a Sfântului Munte, la care ne-am şi împărtăşit. Despre toate acestea şi multe altele sper cu ajutorul lui Dumnezeu.

Învăţătura Sfântului Munte pentru mireni şi călugări şi nostalgia după Sfântul MunteCa o primă concluzie, după cele două minunate întâlniri relatate

la început şi apoi amplele şi înălțătoarele întâmplări cu Sfinții Părinți athoniți întâlniți în cale, ar fi aceea că dintotdeauna creştinii au deschisă calea spre mântuire, spre o existență sfințitoare, aceasta fiind

223

o perspectivă oferită nu numai călugărilor care au datoria şi obligația de a se ruga continuu. Desăvârşirea şi sfințenia se întipăresc adânc, mai întâi în sufletul celui credincios, iar de acolo îşi manifestă forța înălțătoare în gânduri, în dorința şi în cuvintele, dar şi prin faptele fiecăruia.

Astfel, harul lui Dumnezeu, care sălăşluieşte în suflet de la Botez, se manifestă şi în purtare exterioară, în comunicarea şi comuniunea cu aproapele. Din faptele şi cuvintele creştinului trebuie să se vadă harul lui Dumnezeu şi noblețea sufletească a fiecăruia.

Cel care este cumpătat şi de bună creştere duhovnicească trebuie să fie cu dreaptă măsură în cuvinte şi în fapte şi apropiat de Biserica cea Una, Apostolească şi Sobornicească. Faptele şi cuvintele insuflate de har şi rugăciune au întotdeauna o înălțime şi delicatețe sufletească, dând naştere la dragostea de aproapele şi aducând în suflet pacea şi bucuria. La antipod se află vorbirea în deşert, vorbăraia şi „prețăluirea” unor lucruri dăunătoare sufletului, cum sunt cele văzute zilnic pe canalele mass-media, care pot să nască nelinişte şi frică, suspiciune şi ură, supărări şi certuri, tulburări şi războaie. Niciodată nu este îngăduit să iasă din gura noastră cuvântul cel rău şi viclean, ci doar buna noastră stare sufletească.

Întrucât şi trupul şi sufletul aparțin lui Dumnezeu, fără de care nu se mişcă un fir de păr al capului, adevăratul creştin este dator să-L slăvească în tot şi prin toate pe Creatorul său cu Care s-a unit de la Botez şi apoi prin Sfânta Taină a Împărtăşaniei, să-şi unească la tot pasul, prin gând şi faptă, voința sa cu cea a Bunului Dumnezeu. Faptele săvârşite spre binele aproapelui devin, astfel, prilej de bucurie, cum bine glăsuia Părintele Nicoale Steinhardt: dăruind, vei dobândi. „Fiți, dar şi voi desăvârşiți, precum Dumnezeul nostru cel din ceruri este!” ar fi concluzia finală din testamentul mistic al Bizanțului. Amin!

224

225

N O T E

1. Veniamin Micle, Manuscrisele românești de la Prodromu (Sfântul Munte Athos), Sf. Mănăstire Bistrița-Vâlcea, 1999.

2. Virgil Cândea, Mărturii culturale românești, vol. I – II, Bucureşti, 1991, p. 448 – 550 (vol. I), 104 – 120 (vol. II).

3. Pierre Leveque, Aventura greacă, Editura Meridiane, Bucureşti,1989, vol I, p .44. Pr. Prof. Dr. Nechita Runcan, Studii de Teologie istorică şi patristică, Ed.

Europolis, Constanța, 2008, p. 391.5. După Strabon, este vorba despre arhitectul Deinokrate.6. Theoharis Provatakis, Sfântul Munte Athos, Ed. Rekos, Thesaloniki, 2005, pg.

5.7. Ierod. Cleopa Paraschiv, Pelerin în Sfântul Munte Athos, Ed. Agapis, Bucureşti,

2005, p. 22.8. Arhim. Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Muntele Athos, Ed. Mănăstirea Sihăstria,

2005, p. 21.9. Ierod Cleopa Paraschiv, op. cit., p. 23.10. Teodor Bodogae, Ajutoarele româneşti la Mănăstirile din Sfântul Munte Athos,

Ed. Paralela 45, Bucureşti, 2003.11. Monah Pimen Vlad, Sfântul Munte Athos - Grădina Maicii Domnului, Ed. Buna

Vestire, Bacău, 2003.12. Teodor Bodogae, op. cit., p. 23-24.13. Ierod. Cleopa Paraschiv, op. cit., p. 23.14. Teodor Bodogae, op. cit., p. 26.15. Prof. Gh. Vasilescu şi Ignatie Monahul, Românii şi Muntele Athos. Culegere de

studii şi articole, Ed. Lucman, Bucureşti, 2007, vol. I, Pr. Stoica Nicolaescu, „Primele aşezări la Athos”.

16. Pr. Prof. Dr. Nechita Runcan, op. cit., p. 396-397.17. Teodor Bodogae, op. cit., p. 26-28.18. Prof. Gh. Vasilescu, Monahul Ignatie, op. cit. 19. Ibidem.20. Arhim. Ioanichie Bălan, op. cit., p. 21.21. Teodor Bodogae, op. cit., p. 39-41.22. Prof. Gh. Vasilescu, Monahul Ignatie, op. cit., Pr. Stoica Nicolaescu, „Primele

aşezări la Athos”.23. Teodor Bodogae, op. cit., p. 43.24. * * * Situaţia Sfântului Munte Athos, în „Biserica Ortodoxă Română” , Bucureşti,

1953, nr. 7-8, p. 410.25. Teodor Bodogae, op. cit., p. 43.26. Prof. Gh. Vasilescu, Monahul Ignatie, op. cit., Pr. Stoica Nicolaescu, „Primele

aşezări la Athos”.27. Teodor Bodogae, op. cit., p. 46-50.28. Pr. Prof. Univ. dr. Vasile V. Muntean, Bizanţul şi Românii, Ed. Trinitas, Iaşi,

2005, p. 121.29. Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Bucureşti, 2004,

p. 308.

226

30. Ierod. Cleopa Paraschiv, op. cit. p. 24.31. Pr. Prof. Dr. Nechita Runcan, op. cit., p. 404.32. Teodor Bodogae, op. cit., p. 50-57.33. Diacon Gh. Băbuț, Pe jos în rugăciune prin Athos, Editura Pelerinul Român,

Oradea, 2004, p. 6.34. Arhim. Ioanichie Bălan, op. cit., p. 23.35. Ierom. Alexander Golitzin, Mărturie a Sfântului Munte, E.I.M.B.O.R., Bucureşti,

2006, p. 19.36. * * * Situaţia Sfântului Munte Athos, în „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti,

1969, nr.5-6, p. 520-521.37. * * * Mileniul Sfântului Munte, în „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti,

1968, nr. 9-10, p. 1060-106138. * * * Dificultăţi economice la Sfântul Munte Athos, în „Biserica Ortodoxă

Română”, Bucureşti, 1958, nr.1-2, p. 131-13239. Diacon Gh. Băbuț, op. cit.40. Din Charta Statutară a Sfântului Munte Athos, traducere în limba română de

Caliopie Papacioc, Sfântul Munte, 197941. Teodor Bodogaie, Ajutoare româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte Athos,

Sibiu, 1941 42. Petru Năsturel, Le Mont Athos et les Roumains. Recherches sur leurs relations du

milieu XIV siècle a 165443. Ioan Moldoveanu, Contribuţii la istoria relaţiilor române cu Muntele Athos,

EIMBOR, Bucureşti, 200244. Carta statutară a Sfântului Munte Athos, tradusă de Caliopie Papacioc, Sf.

Munte Athos, 197945. Pr. Prof. Teodor Bodogae, Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte

Athos, Sibiu, 1940; ediția a II-a, Edit. Paralelă 45, Bucureşti, 2003; Petre Năsturel, Le Mont Athos et le Roumains. Recherches sur leur relations du milieu du XIV-eme siècle à 1654, Pontificium Studiorum, Orientalum, Roma, 1986; Pr. Ioan Moldoveanu, Contribuţii la istoria relaţiilor dintre Ţările Române cu Muntele Athos (1650). În întâmpinarea a 1045 de ani de la fondarea Muntelui Athos, Editura EIMBOR, Bucureşti, 2002; idem, Personalităţile şi aşezămintele româneşti de la Muntele Athos, din a doua jumătate a secolului XIX-lea până azi în revista Tabor, nr. 10, ianuarie 2012, p. 39-54.

46. Nicolae Iorga, Voievozi şi boieri români ctitori la Athos în Românii şi Muntele Athos – Culegere de studii şi articole, alcătuite de Prof. Gheorghe Vasilescu şi Ignatie Monahul, 2 vol., Ed. Lucman, Bucureşti, 2007: „Voievozii români au fost veacuri întregi înnoitori şi ocrotitori ai mai tuturor mănăstirilor ca urmaşi fireşti şi îndreptățiți ai împăraților bizantini şi ai țarilor sârbi” consemna marele istoric. A se vedea şi Anexa 1 din prezenta lucrare.

47. A se vedea Petre Năsturel, Legăturile Ţărilor Româneşti cu Muntele Athos până la mijlocul sec. al XV-lea, în Românii şi Muntele Athos, vol. 1, p. 456.

48. Pr. Prof. Constantin Coman, Muntele Athos – Microcosmos al Răsăritului Creştin, capitolul Românii şi Sfântul Munte în Edit. Renaşterea, Cluj, 2014, p. 146.

49. A se vedea anexa 1.50. Vezi Pr. Dr. Ioan Moldoveanu, Contribuţii la istoria relaţiilor dintre Ţările Române

cu Muntele Athos, Bucureşti, 2002, p. 15. 51. Vezi Petre Năsturel, idem, p. 460-461.52. Vezi Cândea, Virgil; Simionescu, Constantin, Prezenţe culturale româneşti, vol.

1, Bucureşti, 1979; vol. 2, Bucureşti, 1980; Bodogae, Teodor, Ajutoarele Româneşti la Mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2002.

227

53. Vezi Introducere la Muntele Athos - microcosmos al Răsăritului Creştin, Ed. Renaşterea, Cluj 2014, p. 18-19.

54. Alexandru Elian, Revista Biserica Moldovei, pag. 391-402; Revista Studii Teolo-gice, an XXXIX, nr. 7-8, septembrie - octombrie 1967.

55. Proschinitar apărut în româneşte la 1856 cu titlul exact: Proschinitar al Sfântului Munte al Athosului sau descriere pe larg a Sfintelor locaşuri ce sunt zidite de atâtea veacuri împrejurul acestui Sfânt Munte şi la care credincioşii merg spre închinare în Ion Dură, Proschinitare ale Sfântului Munte, tipărite pe pământ românesc în Revista B.O.R, nr 3-4, 1989, pag. 125. Acest Proschinitar a fost retipărit şi la Braşov, circulând în Sfântul Munte din 2010 (n. a.).

56. Printre numeroși donatori menționăm și pe domnul G. Becali, care a contri-buit substanțial la reconstrucția unor chilii de la Schitul Lacu, a chiliilor „Sfântul Gheorghe” de la Kapsala şi Colciu. (n. a.)

57. http://www.art-emis.ro/istorie/1230-schituri-și-chilii-românești-de-la-muntele-athos-1html

58. Schimonahul Irinah Șișman – Istoria Sfântului Munte Athos, 1912, vol I, p. 411-418, Biblioteca Schitului românesc Prodromu – Sf. Munte Athos

59. vezi anexa I la acest volum60. Irinarh Șișman, Schitul românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos, 1906;

Cioran, Relaţii ale Ţărilor Române cu Athosul, în special cu Cutlumușul, Lavra, Dochiaaru și Sf. Pantelimon sau a rușilor, Atena, 1938, p. 144.

61. Nectarie Ieromonahul, Schitul Românesc din Sfântul Munte. Documente de la întemeierea schitului și până astăzi, București, 1878, p. 3-6.

62. Ibidem, p. 13-19; Cioran, op. cit., p. 151.63. Document din 15 martie 1857 (din Nectarie, op. cit., p. 26-28). Printr-o circulară

din 30 parilie 1857, Mitropolitul Nifon îndruma pe toată lumea să ajute la ridicarea schitului românesc din Sfântul Munte (p. 28).

64. Ibidem, p. 30.65. Cioran, op. cit., p. 58.66. Nectarie, op. cit., p. 32.67. Irinarh Șișman, op. cit., p. 140-143; Codicele ctitorilor schitului românesc Prodromu

din Muntele Athos – arhiva schitului, p. 16, 45-48.68. Nectarie, op. cit., p. 45-46 (are decretul principelui Carol I), vezi și Cioran,

op. cit., p. 176; Livivu Stan, op. cit., p. 69, Mamalokis, op. cit., p. 472, Moisescu, Contribuţia...., p. 271.

69. Op. cit., p. 200-201.70. Maria Dogaru, Sigiliile Mănăstirilor de la Muntele Athos, în Revista „Mitropoliei

Moldovei și Sucevei”, anul LIII, nr. 7-8, iulie-septembrie 1977.71. Cioran, op. cit., p. 213.72. D.A.N.I.C., Ministerul Cultelor – Direcție contabilitate, dosar 27/1878, f. 95 și

dosar 296/1893, f. 12, cf. Adina Drăghicescu, Maria Petre, Schituri și chilii românești, p. 25-26.

73. Ibidem, p. 26-28.74. Ibidem, p. 28.75. Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, Școli și biserici românești din Peninsula

Balcanică, Documente din 1864-1948, vol I, București, Edit. Universității, p. 206.76. Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, Şcoli şi biserici româneşti din Peninsula

Balcanică, Documente din 1864-1948, vol. I, Bucureşti, Ed. Universității, idem, în „Chiliile româneşti de la Muntele Athos în secolele XIX-XX. Documente de arhivă”.

228

77. Ibidem, fond Ministerul Cultelor şi Artelor, dosar 11/1922, f. 24, f. 44, f. 52, f. 8378. Ibidem, ds 14/1924, f. 77, f. 91 precum şi f. 1-3; 30-3179. Ibidem, f. 91 80. D.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor şi Artelor, ds 11/192281. D.A.N.I.C., ds 5/1943, f. 6, ibidem, p. 35 82. Ibidem, p. 43.83. D.A.N.I.C., fondul Min. Cultelor Direcția contabilității, apud. Maria Petre,

op.cit. p. 46284. D.A.N.I.C., ds. 3975/1906, p. 11, 13-17, apud. Ibidem, p. 46585. D.A.N.I.C., fondul Min. Cultelor, Dir. Contabilității, ds. 4156/1909, f. 3-4,

apud. Ibidem, p. 466-46786. Vezi Maria Petre, op. cit., pp. 469-470.87. Monahul Ignatie, Ghe. Vasilescu, Românii și Muntele Athos, vol. II, Ed. Lucman,

2007, p. 210.88. Ion Brad, Ambasador la Athena, vol. IV, „În umbra zeilor”, Editura Viitorul

românesc, București 2003, p. 254-256.89. Pr. Dr. Ioan Moldoveanu, Relaţiile Ţărilor Române cu Muntele Athos, p. 268.90. Pr. Ioan Irimia, Câteva figuri de români athoniţi în Gazeta Bisericii p. 8-10, 1952.91. Proschimitar apărut în românește în 1856.92. Vezi studiul foarte bun al lui Marcus Plested – Monahismul latin pe Muntele

Athos, p. 120 și urm. în Muntele Athos - microcosmos al Răsăritului Creștin, Editura Renașterea 2014.

93. D.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor, Direcția Contabilității, ds. 3975/1906 f. 53.

94. Adina Bereciu-Drăghicescu, Maria Petre, op. cit.95. D.A.N.I.C, fond Ministerul Cultelor, Direcția contabilității, ds. 3975/1906,

f. 15.96. Ibidem, f. 1797. Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, op. cit., p. 222.98. Ibidem, p. 22399. Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, op.cit., p. 196100. Ibidem, p. 172, 224.101. Ibidem, p. 200102. Ibidem, p. 224103. D.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor, Direcția contabilității, ds. 18/1900, f. 52104. Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, op. cit., p. 200105. Ibidem, p. 73106. Ibidem, p. 225107. Ibidem, p. 222108. Prof. C. Erbiceanu, Viaţa părintelui schimonah Nectarie, Protopsaltul Sfântului

Munte Athos, în „Biserica Ortodoxă Română”(1889), p. 410-414; Protosinghel Ioanichie Bălan, Pateric românesc, ediția a II-a, Galați, 1990, p. 492-493.

229

bibliografie

I. Izvoare

▪▪ Carta▪statuară▪a▪Sfântului▪Munte▪Athos,▪traducere▪Caliopie▪Papacioc,▪Sf.▪Munte,▪1979.

▪▪ Codicele▪ctitorilor▪schitului▪românesc▪Prodromu▪din▪Muntele▪Athos▪–▪arhiva▪schitului.

▪▪ Coduri▪IV-66;▪X-31,▪Biblioteca▪Marii▪Lavre.▪▪ D.A.N.I.C.,▪fond▪Ministerul▪Cultelor,▪Direcţia▪contabilităţii▪(referitor▪la▪ctitoriile▪româneşti▪din▪Muntele▪Athos▪–▪Arhivele▪Naţionale▪din▪Bucureşti).

II.▪Volume

▪▪ Anton,▪Fabian,▪O istorie cronologică a Sfântului Munte Athos, Editura▪Paralela▪45,▪Bucureşti,▪2008.

▪▪ Băbuţ,▪ Diacon,▪ Gheorghe,▪ Pe jos în rugăciune prin Athos,▪ Editura▪Pelerinul▪Român,▪Oradea,▪2004.

▪▪ Bălan,▪ Ioanichie,▪arhim.,▪Convorbiri duhovniceşti cu teologi orto-docşi din străinătate, Editura▪ Mitropoliei▪ Moldovei▪ şi▪ Bucovinei,▪ Iaşi,▪1995.

▪▪ Bălan,▪Ioanichie,▪arhim.,▪Mărturii Româneşti la Locurile Sfinte, Editura▪Episcopiei▪Romanului▪şi▪Huşilor,▪1986.

▪▪ Bălan,▪Ioanichie,▪Arhim.,▪Pelerinaj la Muntele Athos, Editura▪Mănăs-tirea▪Sihăstria,▪2005.

▪▪ Berciu-Drăghicescu,▪Adina▪şi▪Petre,▪Maria,▪Şcoli şi biserici româneşti din Peninsula Balcanică. Documente (1864-1948),▪ vol.▪ I,▪ Bucureşti,▪Ed.▪Universităţii▪din▪Bucureşti,▪2004.

▪▪ Beza,▪Marcu,▪Urme româneşti în Răsăritul ortodox,▪ Editura▪Lumea▪Credinţei,▪Bucureşti,▪2013.

▪▪ Bies,▪Jean,▪Athos. Muntele transfigurat, Editura▪Deisis,▪Bucureşti,▪2006.▪▪ Bodogae,▪ Teodor,▪ Ajutoarele Româneşti la Mănăstirile din Sfântul

Munte Athos, Editura▪Paralela▪45,▪Bucureşti,▪2002.▪▪ Brad,▪Ion,▪Ambasador la Athena,▪vol.▪IV,▪„În umbra zeilor”,▪Ed.▪Viitorul▪Românesc,▪Bucureşti,▪2003.

▪▪ Cândea,▪Virgil;▪Simionescu,▪Constantin,▪Prezenţe culturale româneşti,▪vol.▪1,▪Bucureşti,▪1979;▪vol.▪2,▪Bucureşti,▪1980.

230

▪▪ Corbin,▪ Alain,▪ Istoria creştinismului, Editura▪ Rosetti▪ Educational,▪2010.

▪▪ Golitzin,▪ Alexander,▪ Ierom.,▪ Mărturie a Sfântului Munte, Editura▪E.I.M.B.O.R.,▪Bucureşti,▪▪2006.

▪▪ Ignatie,▪Monahul;▪ Vasilescu,▪ Gh.,▪ Prof.,▪Românii şi Muntele Athos, Editura▪Paralela▪45,▪Bucureşti,▪2002.

▪▪ Iorga,▪Nicolae,▪Bizanţ după Bizanţ, Editura▪Gramar,▪2002.▪▪▪ Iorga,▪Nicolae,▪ Istoria vieţii bizantine,▪ Bucureşti,▪ Ed.▪ Enciclopedică▪Română,▪1974.

▪▪ Katsonis,▪ Ioanikus,▪ Patericul athonit, Editura▪ Bunavestire,▪ Bacău,▪2000.

▪▪ Levegue,▪Pierre,▪Aventura geacă,▪Ed.▪Meridiane,▪Bucureşti,▪1989,▪vol.▪I,▪p.▪4▪şi▪urm.

▪▪ Micle,▪ Veniamin,▪Manuscrisele româneşti de la Prodromul (Muntele Athos), Sfânta▪Mănăstire▪Bistriţa,▪Vâlcea,▪1999.

▪▪ Mironescu,▪Athanasie,▪O călătorie în Orient,▪ Bucureşti,▪ Tipografia▪Gutenberg▪Joseph▪Göbl,▪1896.

▪▪ Moldoveanu,▪ Ioan, Contribuţii la istoria relaţiilor Ţărilor Române cu muntele Athos (1650-1863),▪Bucureşti,▪2002.

▪▪ Motrici,▪Mircea,▪7 zile în Athos, Editura▪Muşatinii,▪Suceava,▪1998.▪▪ Muntean,▪Vasile▪V.,▪Pr.▪Prof.▪Univ.▪Dr.,▪Bizanţul şi Românii, Editura▪Trinitas,▪Iaşi,▪2005.

▪▪ *▪▪*▪▪*▪Muntele Athos – Microcosmos al Răsăritului creştin,▪antologie▪de▪Graham▪Speake▪şi▪Kallistos▪Ware,▪Ed.▪Renaşterea,▪Cluj,▪2014.

▪▪ Nectarie,▪ Ieromonahul,▪Schitul Românesc din Sfântul Munte. Docu-mente de la întemeierea schitului până astăzi,▪Bucureşti,▪1878.

▪▪ Paraschiv,▪ Cleopa,▪ Ierod.,▪ Pelerin în Sfântul Munte Athos, Editura▪Agapis,▪Bucureşti,▪2005.

▪▪ Provatakis,▪ Theoharis,▪ Sfântul Munte Athos, Editura▪ Rekos,▪Thesaloniki,▪2005.

▪▪ Rămureanu,▪Ioan,▪Pr.▪Prof.▪Dr.,▪Istoria Bisericească Universală, Editura▪I.B.M.B.O.R.,▪Bucureşti,▪2004.

▪▪ Runcan,▪Nechita,▪Pr.▪Prof.▪Dr., Studii de teologie istorică şi patristică, Editura▪Europolis,▪Constanţa,▪2008.

▪▪ Şişman,▪ Irinarh,▪ Istoria Sfântului Munte, 20▪ volume,▪ manuscris▪redactat▪între▪anii▪1898-1916,▪aflat▪la▪Biblioteca▪Schitului▪Prodromu,▪Athos.

▪▪ Vlad,▪Monah▪Pimen,▪Sfântul Munte Athos - Grădina Maicii Domnului,▪Editura▪Bunavestire,▪Bacău,▪2003.

231

III. Articole şi alte izvoare

▪ * * * Athosul – Centrul de iradiere a culturii bizantine în Ţările Române în▪„Glasul▪Bisericii”,▪anul▪XXII,▪nr.▪7-8,▪iulie-august▪1963.

▪▪ *▪▪*▪▪*▪Biserica Ortodoxă Română şi problema Muntelui Athos în▪Revista▪„Ortodoxia”,▪anul▪V,▪nr.▪2,▪aprilie-iunie▪1953.

▪▪ Barbu-Bucur,▪Sebastian,▪Arhid.▪Prof.,▪Manuscrise muzicale româneşti la Muntele Athos, în▪Revista▪„Mitropolia▪Ardealului”,▪anul▪XXXIV,▪nr.▪2,▪martie-aprilie▪1989.

▪▪ Bălan,▪ Ioanichie,▪Arhim.,▪ Schiturile şi chiliile româneşti de la Athos, în▪ Pelerinaj la Muntele Athos,▪ ediţia▪ a▪ III-a,▪ Editura▪ Episcopiei▪Romanului,▪1997.

▪▪ Branişte,▪Ene,▪Pr.▪Prof.,▪Rolul Athosului în Istoria Cultului ortodox,▪în▪Revista▪„Ortodoxia”,▪anul▪V,▪nr.▪2,▪aprilie-iunie▪1953.

▪▪ Breza,▪Marcu,▪Vlahii la Muntele Athos,▪ în▪Revista▪„Boabe▪de▪grâu”,▪anul▪IV,▪1953▪şi▪în▪Urme româneşti în Orientul ortodox.

▪▪ Breza,▪Marcu,▪Urme româneşti la Muntele Athos,▪în▪„Analele▪Acade-miei▪ Române”,▪ Memoriile▪ Secţiunii▪ Literare,▪ seria▪ III,▪ tom▪ VII,▪Memoriu▪3.

▪▪ Burada,▪Theodor▪T.,▪O călătorie la Muntele Athos,▪în▪„Revista▪pentru▪istorie,▪arheologie▪şi▪filologie”,▪anul▪I,▪vol.▪I,▪fascicol▪2,▪Bucureşti,▪1883.

▪▪ Demetrescu,▪Dragomir,▪Pr.▪Prof.,▪Tradiţia Sfântului Munte,▪în▪„Revista▪B.O.R.”,▪anul▪XXXIX,▪nr.▪5,▪din▪august▪1915.

▪▪ Dinescu,▪Antipa,▪Ctitori şi ostenitori la Schitul Prodromu, în▪„Almanah▪Bisericesc”,▪editat▪de▪Arhiepiscopia▪Bucureştilor,▪1999.

▪▪ Dinescu,▪Antipa,▪Monah,▪Ctitori şi ostenitori la Schitul Prodromu,▪ în▪Fundarea Schitului Român Prodromu▪-▪broşură,▪Ploieşti,▪1891.

▪▪ Dinescu,▪Antipa,▪Monah,▪Istoria Sfântului Munte Athos, Ploieşti,▪Tip.▪Democratul,▪1891.

▪▪ Dogaru,▪Maria,▪Sigiliile Mănăstirilor de la Muntele Athos, în▪Revista▪„Mitropolia▪ Moldovei▪ şi▪ Sucevei”,▪ anul▪ LIII,▪ nr.▪ 7-8,▪ iulie-sep-tembrie▪1977.

▪▪ Dură,▪ Ioan,▪ Pr.,▪ Proschinitare ale Sântului Munte Athos, tipărite pe pământ românesc,▪ în▪ „Revista▪B.O.R.”,▪ anul▪CVII,▪ nr.▪ 3-4,▪martie-▪aprilie,▪1989.

▪▪ Elian,▪Alexandru,▪Prof.,▪Biserica Moldovei şi Muntele Athos la începutul secolului al XIX-lea, în▪Revista▪„Studii▪Teologice”,▪an▪XXXIX,▪nr.▪7-8,▪septembrie-octombrie▪1967.

232

▪▪ Iorga,▪ Nicolae,▪ Fire de cronică athonită,▪ în▪ „Analele▪ Academiei▪Române”,▪ Memoriile▪ Secţiunii▪ Istorice,▪ seria▪ II,▪ tomul▪ XXXVI,▪1913-1914.

▪▪ Irimia,▪ Ioan,▪Câteva figuri de români athoniţi,▪ în▪ „Gazeta▪ Bisericii”,▪nr.▪8-10,▪1952.

▪▪ Marcu,▪Gr.,▪ T.,▪ Pr.▪ Prof.,▪Starea elementului românesc de la Athos▪ în▪„Revista▪Teologică”,▪an▪XXV,▪nr.▪3-4,▪martie-aprilie▪1935.

▪▪ Micle,▪Veniamin,▪Arhim.,▪Începuturile româneşti la Muntele Athos, în▪Revista▪ „Telegraful▪ Român”,▪ Sibiu,▪ an▪ 146,▪ nr.▪ 19-22,▪ 1-15▪ iunie▪1998.

▪▪ Mladin,▪Nicolae,▪Arhim.▪Prof.▪Dr.,▪Însemnări de la sărbătoarea mileniu-lui Sfântului Munte▪Athos,▪în▪Revista▪„Mitropolia▪Ardealului”,▪anul▪VIII,▪nr.▪7-8,▪iulie-august▪1963.

▪▪ Moldoveanu,▪Ioan,▪Pr.▪Prof.▪Dr.,▪Personalităţi athonite în Ţările Române,▪în▪Revista▪„Glasul▪Bisericii”,▪anul▪LV,▪nr.▪1-4,▪ianuarie-aprilie▪1999.

▪▪ Năsturel,▪S.,▪Petre,▪Legăturile Ţărilor Române cu Muntele Athos până la mijlocul veacului al XV-lea, în▪Revista▪„Mitropolia▪Olteniei”,▪anul▪X,▪nr.▪11-12,▪noiembrie▪-▪decembrie▪1958.

▪▪ Nechifor,▪Vichentie,▪Pr.,▪Sfântul Munte Athos▪– testamentul mistic al Bizanţului - epistolă către prietenul necunoscut, în▪Revista▪„Conştiinţa”,▪anul▪VI,▪nr.▪65,▪ianuarie▪2011.▪

▪▪ Pocitan,▪Veniamin,▪Arhim.,▪Misiunea Athosului în Ortodoxie,▪în▪Revis-ta▪„Ortodoxia”,▪anul▪V,▪nr.▪2,▪aprilie-iunie▪1953.

▪▪ Rezuş,▪Petru,▪Pr.▪Prof.,▪Revista▪„Glasul▪Bisericii”,▪anul▪XI,▪nr.▪8-10,▪august-octombrie▪1952.

▪▪ Scarlat,▪Porcescu,▪Pr.,▪Schitul Prodromu. O ctitorie românească la Sfântul Munte Athos,▪ în▪„Revista▪Mitropoliei▪Moldovei▪ şi▪Sucevei”,▪anul▪LXII,▪nr.▪4,▪iulie-august▪1986.

▪▪ Stan,▪Liviu,▪Pr.▪Prof.,▪Sfântul Athanasie Athonitul,▪în▪Revista▪„Mitro-polia▪Banatului”,▪an▪XIII,▪nr▪3-4,▪martie-aprilie▪1963.

▪▪ Stan,▪Liviu,▪Pr.▪Prof.,▪Caracterul interortodox al Muntelui Athos,▪în▪Re-vista▪„Ortodoxia”,▪anul▪IV,▪nr.▪1,▪ianuarie-martie▪1952.

▪▪ www.absolutcultural.ro,▪ pag.▪ 90-98,▪ Eugen▪ Nichifor▪ (părintele▪Vichentie),▪la▪Athos,▪1.

▪▪ www.art-emis.ro/istorie/1230-schituri-şi-chilii-româneşti-de-la.muntele-athos.

233

cuprins

Predoslovie ....................................................................................................................7Cuvânt înainte ............................................................................................................23

CAPITOLUL I. CADRUL GEOGRAFIC, ISTORIC ŞI CULTURAL I.1. Coordonate geografice ..................................................................................29 I.2. Retrospectivă istorică .....................................................................................31

CAPITOLUL II. EVOLUŢIA AŞEZĂMINTELOR MONAHALE DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS II.1. Caracterul interortodox al Muntelui Athos ..............................................45 II.2. Întemeierea aşezămintelor monahale ........................................................46 II.3. Modul de viață canonic ................................................................................48 II.4. Conducerea internă ......................................................................................49

CAPITOLUL III. STATUTUL JURIDICO-CANONIC AL AŞEZĂMINTELOR MONAHALE DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS III.1. Cadrul juridic general ................................................................................50 III.2. Organizarea juridico-canonică a Sfântului Munte Athos ......................53 III.2.1. Constituirea Sfântului Munte Athos şi relația acestuia cu Biserica şi cu Statul .......................................53 III.2.2. Mănăstirile şi monahii din Sf. Munte ............................................79 III.2.3. Mănăstiri chinoviale şi idioritmice. Schituri, chilii, chatisme şi colibe pustniceşti. Organizarea internă a acestora ...................80

CAPITOLUL IV. AŞEZĂMINTE ROMÂNEŞTI (SCHITURI, CHILII, COLIBE) ÎN SF. MUNTE DE-A LUNGUL ISTORIEI IV. 1. Ctitoriile şi daniile româneşti la Muntele Athos ....................................89 IV. 2. Prezența românească în Sfântul Munte Athos .......................................95 IV. 3. Aşezămintele româneşti de la Muntele Athos ........................................99

▪ Schitul „Lacu” ..........................................................................................100 ▪ Schitul „Prodromu” ................................................................................102 ▪Chiliile „Provata” ....................................................................................128 ▪Chilia „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” - Colciu ....................................130 ▪Chilia „Sf. Ioan Botezătorul” ..................................................................132 ▪Chilia „ Sfântul Ipatie” – „ Săliştea” Athosului ...................................133 ▪ Sihăstria Capsala ......................................................................................139 ▪Alte lăcaşuri româneşti ...........................................................................140

234

CAPITOLUL V. MĂRTURII ISTORIOGRAFICE DIN AŞEZĂMINTELE ROMÂNEŞTI (SCHITU PRODROMU, SCHITU LACU, COLCIU) Schimonahul Nectarie Crețu ...................................................................... 149 Schimonahul Irinarh Şişman ...................................................................... 150 Anexa 1 .......................................................................................................... 155 Anexa 2 .......................................................................................................... 171 Anexa 3 .......................................................................................................... 213

În loc de epilog ......................................................................................................... 219 Note................................................................................................................ 225 Bibliografie ................................................................................................... 229