ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI

INSTITUTUL DE FILOLOGIE

CENTRUL DE LITERATURĂ ŞI FOLCLOR

Cu titlu de manuscris

C.Z.U.: 821.135.1”19” (478).09(043.3)

821.135.1.09”19”(043.3)

POPA VERONICA

EVOLUŢIA POEZIEI FEMININE CONTEMPORANE

(A.Blandiana, G. Melinescu, C. Buzea, I. Mălăncioiu, L.Lari,

A.Marinescu ş.a.)

Specialitatea 10.01.01 – Literatura română

AUTOREFERAT

al tezei de doctor în filologie

Chişinău 2007

3

Teza a fost elaborată la Catedra de Literatură Română şi Teorie Literară a USM Conducător ştiinţific: dr. în filologie, prof. univ., Botezatu Eliza Referenţi oficiali:

1. Burlacu Alexandru, dr. hab. în filol., prof. univ., Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”

2. Bantoş Ana, dr. în filol., conf. univ., Institutul de Filologie , AŞM

Susţinerea va avea loc la 08 iunue 2007, la ora 12.00 în şedinţa Consiliului specializat DH 20.10.01-08 din cadrul Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt, nr.1, MD 2001. Teza de doctor / lucrările ştiinţifice în baza cărora se susţine teza şi autoreferatul pot fi consultate la biblioteca Ştiinţifică Centrală a AŞM, str. Academiei, nr. 3, MD 2028 Autoreferatul a fost expediat la 2 mai 2007 Secretarul ştiinţific al consiliului ştiinţific specializat, dr. hab. în filol, conferenţiar cercetător---------------------Gavrilov Anatol Conducător ştiinţific, dr. în filol., profesor universitar, ------------------------------------------------------------- Botezatu Eliza Autor Popa Veronica ------------------------------------------------

4

Consideraţii generale

Actualitatea temei este determinată de faptul că fenomenul poetic în permanentă devenire (metamorfoză) se cere mereu interpretat din noi şi noi perspective. Pe de altă parte azi, când problema gender a ieşit în prim planul preocupărilor, e firesc să ne intereseze şi pe noi cum s-au manifestat femeile poete în literatură. Cu atât mai mult, cu cât problema nu a fost cercetată în mod special, dar oferă sugestii multiple, utile pentru înţelegerea şi definirea fenomenului poetic. Limitate la studii şi articole izolate din scrierile câte unui critic sau istoric literar apărute în presă sau în volume cu caracter general, credem că acele capitole dedicate poeziei feminine ale anilor ΄60-΄80 nu au fost, totuşi, niciodată tratate integral şi autonom în cadrul unor istorii ale literaturii, indiferent de proporţiile lor. Cu toate acestea, nu putem sâ nu remarcăm interesul sporit, manifestat în ultimii ani de critică, asupra conceptului controversat, iar afirmaţia lui E. Lovinescu: „Literatura nu e în genere o vocaţie feminină, ci bărbătească” devine în timp restrictivă, simplificatoare, chiar discutabiă.

Printre primii la noi Garabet Ibrăileanu medita asupra unui viitor cuprinzător studiu consacrat femeilor scriitoare. Referindu-se la evoluţia literaturii feminine, criticul remarcă faptul că emanciparea femeii va avea efect asupra literaturii feminine şi că „seriozitatea, amploarea, diversitatea, complexitatea vieţii pe care vor duce-o femeile în vremile ce vin vor da literaturii lor un coeficient nebănuit”. Şi G. Călinescu foloseşte cu mai puţină reticenţă termenul „literatură feminină” în cunoscutul capitol din monumentala sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent”, iar în articolul “Doamna Luther” critică atitudinea mizantropului şi misoginului Jules Renard care este de părerea că “locul femeii e bucătăria” şi că “toate relele în lume vin când femeia nu ştie să gătească”. Tudor Vianu în „Scriitori români din secolul XX” anunţă cititorul despre o „nouă feminitate” în literatură şi o „ideologie feminină: „Se înfiripează, sub ochii noştri, literatură feminină românească [...], unanima aspiraţie a sufletului feminin dovedeşte formarea unei noi feminităţi (ceva cu totul deosebit de agitaţia puţin ridicolă şi de speţa de mondenitate care se numeşte feminism)” .

Din motivele consemnate anterior considerăm ca actual şi necesar prezentul studiu, ca pe o încercare de a integra creaţia feminină în contextul general al literaturii, integrare mai mult decât motivată, credem noi, prin care aceasta dobândeşte sens istoric şi se include în mişcarea lirică naţională şi universală. Lucrarea de faţă este actuală prin tentativa de a oferi o succintă panoramă a poeziei feminine române ce aparţine generaţiilor ΄60-΄80 şi de a stabili mai exact câteva trasee pe care poezia feminină din această perioadă şi le-a construit şi adaptat, şi care au definit întreaga ei evoluţie. Autoarea nu s-a limitat la chestiunile de tehnică poetică şi a încercat să definească acest fenomen pe căi analitice diverse. Scopul acestei cercetări a fost să depisteze, în „corul” poetic general, vocile

5

femeilor poete. Pentru capitolele cu caracter analitic criteriile de selectare a individualităţilor poetice au fost modernitatea, specificul feminin, principiile estetice, motivele tipice, culoarea, atmosfera dominantă.

Sarcinile şi obiectivele cercetării. Axând studiul pe trei contexte: poezie lirică, contextul generaţiei literare, lirică feminină (opinii, controverse), autoarea a considerat necesară delimitarea cronologică şi conturarea profilului caracteristic, desemnarea traseelor pe care poezia feminină a anilor ΄60-΄80 şi le-a construit şi metamorfozat contribuind la evoluţia ei.

A urmărit cum evoluează poezia feminină contemporană la nivelul expresiei şi a formulelor poetice, la nivelul eului liric, având ca scop identificarea sau reconstituirea „locurilor comune ce prezintă un interes etern” (Chamfort Joubert). Autoarea şi-a propus să compare individualităţi creatoare, pătrunzând în structurile de adâncime ale textelor; să detecteze însemne definitorii ale poeziei feminine contemporane, cristalizări stilistice, criterii şi modalităţi de identificare şi a încercat să demonstreze că ea are un specific propriu; să selecteze şi să comenteze structuri lirice originale, concretizând varietatea şi multitudinea unor procedee simbolice care au un scop expresiv în poematica feminină. Confruntând textele mai multor autoare, a făcut vizibile atât o reţea de asocieri sau grupări de imagini obsedant reluate, şi, poate, involuntar exprimate în creaţia lor, structuri mitice şi metaforice; a pus în evidenţă câteva din trăsăturile specifice unei arii a poeziei feminine contemporane dominată tematic de joc; a recurs la dezvăluirea unor concepte esenţiale: eu liric, arhetip, umbră, persoană, animus, anima, compensare, individuare şi a căutat corespondenţe adânci sau de suprafaţă, care ar putea stabili trăsături comune celor mai reprezentative voci lirice feminine ale contemporaneităţii; a propus câteva posibile interpretări sugestive ale eului liric, care ne-ar permite instituirea unui dialog productiv în conturarea eului liric feminin în contextul general al poeziei româneşti.

Autoarea a selectat modele reprezentative ale poematicii feminine contemporane ce îşi au drept punct de referinţă structuri modelizatoare existente în tradiţia liricii române reprezentate prin Mihai Eminescu, Lucian Blaga, George Bacovia, Ion Barbu ş.a.

A urmărit în comentariile sale cum aplică poetele postmoderne intertextul, şi , în acelaşi timp, şi-a propus un obiectiv – cheie , să ne releve într-un „mozaic de texte echivalent cu propria sa descriere, compunere şi interpretare” (Adrian Marino), un text transformat într-un intertext, într-un fenomen de intertextualitate.

Principiile şi metodele de cercetare utilizate în lucrare. În lucrare sunt utilizate atât metodele fundamentale, comune oricărui tip de

cunoaştere sistematică, cum sunt: inducţia şi deducţia, analiza, sinteza şi comparaţia, la care s-au adăugat în permanenţă metode noi, moderne ce recurg la procedee ştiinţifice tot mai perfecţionate asimilate tezaurului exegetic modern al istoriografiei româneşti. Prin asocierea principiilor şi metodelor de interpretare

6

ale textelor au fost utilizate , de la caz la caz, metoda tematică, psihocritică, metoda istorico-funcţională, metoda investigaţiei tipologice, analiza semiotică, intertextuală, mitologico-arhetipală, stilistică, hermeneutică, s-a încercat o analiză sistemică a textelor.

Pentru a elabora fundamentul teoretic, autoarea a pornit de la studiile lui Gerard Génette, Hugo Friedrich, Herbert Read, Gaston Bachelard, Adrian Marino, Steven Connor, Roland Barthes, Johan Huizinga, C. G. Jung, Lucian Blaga, Constantin Noica, Ch. Mauron, Tudor Vianu, Norbert Gröeben, Gilbert Durand etc. Extrem de utile, în deprinderea metodologiei de cercetare, au fost studiile lui G. Călinescu, Mircea Eliade, Ştefan Augustin Doinaş, Ioana Em. Petrescu, Constantin Ciopraga, Nicolae Manolescu, Gh. Grigurcu, Constantin Popescu – Ulmu, Radu G. Ţeposu, Marin Mincu, Ion Pop, Eugen Simion, Mihai Cimpoi, Eliza Botezatu, Ion Ciocanu, Alexandru Burlacu, Nicolae Leahu, Mihail Dolgan, Ana Bantoş, Ioana Mustaţă, Dumitru Micu , Laurenţiu Ulici, ş.a.

Caracterul ştiinţific – novator al lucrării. Pornind de la ideea că studiile de literatură feminină sunt încă un lucru rar întâlnit în peisajul literar de la noi, investigaţia încearcă să exploreze un spaţiu puţin studiat de istoriile noastre literare. Dincolo de faptul că autoarea aduce în atenţie, aici, şi concretizează prin observaţiile sale una din numeroasele „restanţe” ale criticii literare, studiul propune o reconstituire şi, în bună măsură, o reconsiderare a poeziei feminine apărută în anii ΄60-΄80, oferind o analiză centrată pe metamorfozele (şi anamorfozele) acestui tip de literatură care, treptat, va ieşi din „chingile” unor doctrine învechite, incapabile să o definească: instinctualitatea, pudoarea, sentimentalismul, lirismul, subiectivitatea .

Prin vigoarea lor intelectuală, prin forţa talentului s-au impus poete ca Ana Blandiana, Gabriela Melinescu, Constanţa Buzea ş.a.(generaţia ′60); numele lor au devenit, nu peste mult timp, emblematice pentru poezia feminină românească.

Generaţia ΄70, în cadrul căreia se manifestă şi se afirmă Ileana Mălăncioiu, Leonida Lari, Angela Marinescu ş.a. vine cu un mesaj marcat de pronunţate accente etico-civice, pătruns de nuanţe grave , promovând un limbaj specific poeziei moderne.

Poetele postmoderne propun noi viziuni despre sine şi despre lume. Mai mult cerebrale decât sentimentale, ele înlocuiesc, de cele mai multe ori , sfiala, plânsul, tăcerea cu angoasa, ţipătul, sarcasmul. Cu toate acestea, discursul lor liric, structurat pe recuperarea realului, textualism şi biografism, denotă prezenţa unei poezii a condiţiei feminine.

Paginile cărţilor acestor autoare alcătuiesc un document psihologic care capătă amploare cu fiecare carte scrisă, impunând în arealul poeziei creaţia originală a unor personalităţi feminine curajoase sau, altfel spus, eliberate de prejudecăţi şi dogme, care „citesc”, fără oprelişti, în sine.

7

Creaţia lor a trezit interesul criticii. Încă la începutul secolului XX sporea apariţia articolelor, studiilor care includeau şi creaţia poetică feminină. De pildă, Tudor Vianu: „O ideologie feminină. Noua feminitate [Hortensia Papadat Bengescu]”, în „Scriitori români din sec. XX”, Bucureşti, Editura Minerva, 1979, p. 389) (deşi studiul se referă la proză, autoarea l-a găsit util cu referire la conceptul de literatură feminină în general, ţinând cont şi de faptul că la acea vreme, în lista scriitorilor canonici poetele lipseau), Ştefan Aug. Doinaş: „Lirica feminină”; Gheorghe Grigurcu: „Canonul feminin” (România Literară, nr. 11, 2000, p. 4); „Masculit & feminin în literatura română”, („Steaua”, anul LII, nr. 5-6, 2001, p. 5); Constantin Ciopraga: „Dincolo de tristeţe - Ileana Mălăncioiu” („Convorbiri literare”, Iunie, 2004, p. 20); Gheorghe Grigurcu: „Poezia Constanţei Buzea”, („România Literară”, nr. 6, 2000, p. 5); „Poezia Ilenei Mălăncioiu”, („România Literară”, nr. 13, 2000, p. 5-14); „Poetica magnoliei în poezia Magdei Cârneci”, („România Literară”, nr. 14, 2000, p. 6); Elena Zaharia Filipaş: „Studii de literatură feminină” (Editura Paideia, Bucureşti, 2004, p. 174); Nicolae Balotă: „Femeile şi literatura” în „Arta lecturii” (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978, 347p.); Octavian Sovianu: „Condiţia feminităţii” (în „Contemporanul-Ideea europeană”, VII, nr.23, 6 iunie, 1996,p.5); Nicolae Leahu: „O poezie a condiţiei feminine”( în revista „Basarabia” , nr.1-4 / 2001, p. 88); Ioan Holban: „Poezia Anei Blandiana” (în „Convorbiri literare”, Iulie, 2005, nr.7 (115), p.23); Gheorghe Grigurcu: „Jurnale feminine”( în „România literară”, nr. 27/7 iulie, 2006, p.12); Liana Cozea: „Confesiuni ale eului feminin”, Editura Paralela, Bucureşti, 2005, 158p., etc.

Sporeşte şi interesul criticii basarabene pentru poezia feminină: Mihail Dolgan, Eliza Botezatu, Mihai Cimpoi, A. Ţurcanu, Alexandru Burlacu, Nicolae Leahu, Ion Ciocanu, Ana Bantoş, Tamara Cristei, Aliona Grati, Maria Şleahtiţchi etc. Cu toate acestea, creaţiille multor autoare de o certă valoare estetică rămân încă necunoscute sau neapreciate la justa valoare.

Semnificaţia şi valoarea aplicativă a investigaţiei. Pornind de la teoriile lui Heidegger sau Herber Read despre originile formei în poezie, autoarea a încercat să pătrundă în intimitatea limbajului poetic feminin, plecând de la ideea că opera de artă este „fiinţă a fiindului”, iar forma aparţine esenţei intime a fiinţei. Din această perspectivă autoarea a analizat textele poetice, abordându-le ca pe un simbol al elementelor cosmice. Se poate remarca cu evidenţă faptul că unele forme simbolice tipice poematicii feminine vin să ne dezvăluie noi sensuri şi stări, sentimente, susceptibile să devină instrumente specifice ale autoexprimării. Autoarea a încercat ulterior să abordeze poezia din unghiul de vedere al antropologiei imaginarului, ataşându-se unor opţiuni metodologice larg răspândite în lucrările lui Mircea Eliade, Claude Lévi-Strauss, Gaston Bachelard, Gilbert Durand.

8

Autoarea a insistat în studiul său asupra prezenţei frecvente în textul poetic feminin a imaginii vegetalului, acvaticului, a simbolurilor ecleziastice.

Imagistica vegetalului: iarba, florile, mătrăguna, caisul, gutuiul, arborii; acvaticului: luna, şarpele, scoica, stridiile, plânsul, simbolurile ecleziastice: Fecioara Maria, pruncul, lumina (focul), mielul, crinul etc. sunt cuvinte-idei, prin care se remarcă existenţa unei bogate varietăţi ale formelor sau epifaniilor principiului feminin. În fiecare semn lingvistic, în fiecare imagine mitică sau poetică a căutat conţinuturi spirituale, care, în mod normal, ţâşnesc dincolo de întreaga sferă senzorială şi sunt transpuse în ceva ce poate fi văzut, auzit sau atins. Puse în relaţie, aceste imagini fac să apară un mod original şi independent de configurare specifică unei conştiinţe mitice. Ele, imaginile, devin mijloace de expresie ale creaţiei, şi în acelaşi timp, modalităţi de cunoaştere ale fiinţei. Citând un poet chinez Lu Chi, tradus de Hughes, într-un poem trăim clipa în care „Spiritul şi Materia fac o comuniune desăvârşită / Şi largi perspective se deschid către zone în întregime interzise până atunci”.

O altă problemă importantă în studiul propus este aceea a eului liric feminin. Definirea „eului” a fost întotdeauna una dintre cele mai importante preocupări ale teoriilor moderne despre poezie. Pentru definirea lui s-a recurs la dezvăluirea unor concepte cum ar fi: arhetip, umbră, persoană, animus, anima, compensare, individuare, simbol, serie. În ce măsură eul liric păstrează în memoria lui trăsături ale eului psihologic, al celui care l-a plăsmuit? Câte din aceste trăsături s-au pierdut pe drumul parcurs de la geneza operei până la receptarea ei de către cititor ? Autoarea a urmărit cât de variate sunt ipostazele lui în creaţiile diferitor poete. Astfel, eul liric al G. Melinescu pare a fi „rece, abstract, fascinat de idei, împătimit de absolut”, cel al G. Buzea, „melodios, cald, cu privirea parcă întoarsă înlăuntrul sinelui”, cel al A. Blandiana „grav şi tandru, ludic, melancolic”, al L. Lari „mistic şi revoltat”, al Ilenei Mălăncioiu „izvorât parcă dintr-o zonă folclorică”, „tragic”, „trist”, „singur” etc.

Structura lucrării corespunde obiectivelor investigaţiei şi constă din Introducere, trei capitole, Concluzii şi Bibliografia lucrărilor critice şi artistice utilizate.

Cuvintele-cheie: principiu feminin, lirică feminină, eu liric, ipostazele eului liric feminin, generaţie literară, mit-remitizare, mitologii personale, simboluri individuale, tradiţie–modernitate–postmodernitate, psihanaliză, ludic, intertext, paradigmă literară, transcendent, imanent.

Rezumatul lucrării

În Introducere este argumentată actualitatea temei şi necesitatea studierii ei,

încercarea de a analiza paradigmele poeziei feminine din anii '60-'80, a o integra în contextul de căutări artistice ale timpului; a confrunta diverse formule

9

creatoare pentru a depista caracteristicile, individualităţile artistice; a urmări modificările de formulă poetică, ipostazele eului liric feminin. A interpreta fenomenul „lirică feminină” din perspectiva unor metode moderne.

CAPITOLUL I. Poezie feminină: opinii, controverse

„Subsumată în general confesiunii şi freneziei senzoriale, lirica feminină a

fost mai puţin cercetată, în baza criteriului eronat că n-ar avea idei.” (Marin Mincu)

Pornind de la ideea că opera de artă, inclusiv poezia, este concepută ca un simbol al elementelor cosmice, ca o revelare a esenţelor concentrate în yin şi yang , autoarea crede că în fiecare poem, imagine, simbol, structuri metaforice putem intui adevărata rădăcină a poeziei feminine cu funcţie teleologică mai mult sau mai puţin precisă. „Geniul feminin revine asupra lui însuşi, şi se pune în formule pentru a se cunoaşte şi a se descrie [...], se înfiripează, sub ochii noştri, literatură feminină românească [...], unanima aspiraţie a sufletului feminin dovedeşte formarea unei noi feminităţi (ceva cu totul deosebit de agitaţia puţin ridicolă şi de speţa de mondenitate care se numeşte feminism)” (Tudor Vianu) Cu atât mai mult în poezie, unde comunicarea este prin confesiune, eul liric feminin „revine asupra lui însuşi”, se pune „în formule” – imagini, simboluri, structuri metaforice, motive , „se cugetă”. Tudor Vianu consideră că există în fenomenologia creaţiei feminine „noţiuni care se exclud, apropieri neîngăduite, [...] sunt altfel de logici; există o logică a instinctului, una a pasiunii”.

Deşi multe autoare nu recunosc că ar exista poezie feminină, aceasta are, totuşi un specific al ei, motiv pentru care este abordată problema cu intenţia de a concretiza acest specific. Lucrarea de faţă, chiar dacă ar putea fi un “atlas liric” al vocilor feminine contemporane, nu are pretenţia de a acoperi “geografia poetica” a liricii feminine româneşti contemporane.

Cu şi fară intenţii didactice, autoarea s-a interesat în mod deosebit să „prindă” şi să « redea » timbrul personal al poetelor, mai ales în cazul în care acestea au folosit modalităţi lirice comune şi altor poeţi ai generaţiei din care fac parte. S-a observat că aceleaşi simboluri, motive, imagini « sună altfel » la aceste poete, decât la confraţii lor de generaţie. Comentând prezenţa femeii în poezie, autoarea vorbeşte nu despre o distincţie pur biologică, ci despre particularităţile de limbaj în materie de poezie. Freud vorbeste despre un « tărâm străin interior » care este reprezentat printr-un simbolism ce ţine de un limbaj privat primar. Metahermeneutica psihanalitică devine consecinţa inevitabilă a voinţei radicale de autoînţelegere. Hermeneutica filozofică tradiţională nu este suficientă pentru explicarea unor manifestări incomprehensibile ale vieţii. În ce ne priveşte, semnalăm existenţa unei permanente comunicări între spirit, conştiinţă de spirit, pe

10

de o parte, cu trupul pe de altă parte, prin punerea în tensiune de lucru a tuturor structurilor sale până la nivelul structurilor submoleculare.

Reflectând asupra poeziei Constanţei Buzea, Ştefan Augustin Doinaş recunoaşte că e “teribil de feminină”, înţelegând prin feminitate „o trăsătură fundamentală a universului: capacitatea de a compensa forţa prin graţie”.

Vrând - nevrând, în faţa oricărei poete ne punem întrebarea în ce măsură corespunde creaţia ei „poeziei feminine”. Este o întrebare pe care o precedăm cu cea dacă există o atare poezie. În articolul său „Canonul feminin” Grigore Grigurcu înţelege prin „poezie feminină” „ilustrarea unei scheme din care fac parte afectivitatea intrinsecă (erotică şi maternă), senzualitatea exacerbată, universul domestic”. Reperele ei sunt, în viziunea criticului, ambianţa emoţională şi decorul fiziologic. Trebuie să recunoaştem însă, că multe poete se îndepărtează de acest canon. Există poete care ţin a-şi dovedi „emanciparea”, ieşirea de sub tutela unei feminităţi imprescriptibile.

„Feminitatea, susţine Aura Christi, este un dar extrem de rar, şi nu trebuie, nici pe departe confundat cu ... un fel de a fi leşinat sau mai ştim noi ce fel de alte erori de interpetare”. Doina Jelea este sigură de faptul că există diferenţa scriitor / scriitoare: „Un roman de Vriginia Wolf, sau de Jane Austen, sau un poem de Ahmatova au atâtea trăsături distincte de un roman de Joyce sau de Mandelştam. Pentru că până şi cărţile lui Soljeniţân despre experienţa comunistă sunt diferite de cele ale Nadejdei Mandelştam şi complementare. Joyce a pus-o pe soţia lui să-l ajute la capitolul despre Molly Bloom din Ulise”. Autoarea este convinsă de faptul că mintea femeii, sensibilitatea ei, orizontul ei şi percepţia asupra lumii sunt diferite şi complementare, iar dacă în activitatea într-o uzină această alteritate nu e relevantă, în artă este.

Interesante idei despre filozofia feminităţii aflăm din eseul lui Lucian Blaga “Weininger”. Concepţia lui Weininger pune toate faptele psihice, spirituale şi de cultură într-o perspectivă neîncercată până la el. „Ideile lui Weininger nu odată trebuie să le socotim ca nişte mari „anticipaţii” care-şi găsesc locul alături de teoriile morfologice ale lui Goethe sau în imediata apropiere a teoriei culorilor” (L.Blaga). La o abordare comparativa , natură – cultură, au recurs în secolul al XX-lea C. G. Jung, Lucian Blaga, Norbert Gröeben, Leo Spitzer, Roland Barthes etc.

Înainte de a exista în mod fizic, cele doua sexe existau ca principii transcendente, aflate în sfera sacră a spiritualităţii. În fiecare mitologie apare Marea Zeiţă, Mama Divină, fiind contrapartea Zeului Suprem. Din acest punct de vedere, ar trebui să vedem în fiecare Zeiţă o ipostaza de manifestare a principiului feminin. În creştinism aceste doua principii reale sunt prezente sub forma cuplului Mamă - Fiu. Elementul religios are o corespondenţă aparte cu spiritualitatea feminină.

Şi dacă ar fi să trecem în revistă câteva ipostaze ale femininului, vorbind despre unele Zeiţe cunoscute într-o tradiţie spirituală sau alta, semnificaţiile acestor

11

zeiţe nu sunt oare ipostaze ale eternului feminin în diferite planuri de vibraţie ale manifestării universale ?

Aceste ipostaze apar transfigurate estetic în poezie, pictură, muzică prin intermediul unor simboluri sugestive şi extrem de complexe. Poezia feminină completează bogăţia şi multivalenţa simbolismului aşa–zis vegetal, acvatic, religios etc. fiind pus în relaţie cu trăsături intime ale eului feminin. Vom observa în diverse texte poetice semnate de Ana Blandiana, Constanţa Buzea cum imagini vegetale, acvatice, religioase sunt puse în valoare, sugerând puterea inepuizabilă de a da viaţă. Deşi în discursul poetic modern au loc schimbări esenţiale de paradigmă ( autoarele sunt tentate să depăşească senzorialul, recurg la abstractizări accentuate ale limbajului), există „locuri” în care poezia feminină, indiferent de timp şi geografie, se rosteşte pe sine, se caracterizează, îşi dezvăluie fiinţa într-un fel anume. Important este să „ascultăm” ce spun textele. În creaţia Anei Blandiana,de pildă, poetă emblematică a generaţiei ΄60, vegetaţia reprezintă nucleul semantic al poeziei sale. La ea metafora vegetală este marcată de o sensibilitate feminină specifică. Urmărim structuri metaforice precum „inima salcâmului”, „arbori-femele”, „zăpăceala mestecenilor”, „ora de miere, galbenă zăpadă, pe care-o ning din crengi învinse merii”, „ce moarte aromată se coace în gutui” etc. în care ni se relevă frumuseţile lumii văzute de ochiul sensibil care modulează realităţile externe după stările eului. Crengi, frunze rădăcini, gutui, caişi, pruni, arbori devin, aici, epifanii ale unor divinităţi feminine, veşminte ale cugetării poetice ale autoarei, în care sunt transpuse poetic complexe atitudini ale eului în raport cu lumea: „Miroase / Un pom înflorit într-o curte / Şi-aproape cu pulsul se-aude / Fructul în floare crescând.” Dacă ar fi să ţinem cont de funcţia mitologică sau religioasă a simbolismului vegetal, dacă am şti ce ascunde şi ce semnifică el, am vedea în ce măsură suntem motivaţi să căutăm în poezia feminină structuri metaforice coerente ce ni s-ar revela parţial sau total – la orice nivel de lectură, pentru a contempla un text poetic. Simbolismul apelor încorporează multiple semnificaţii. Apele reprezintă în primul rând viaţa nediferenţiată, nefixată în formă. S-a vorbit în tradiţii despre „principiul umed al zămislirii”, pe de altă parte de „apele vieţii”, ca şi de „apele divine”. În capitolul „Simbol şi simbolizare în poematica feminină” autoarea a recurs la operaţia de eşantillonage şi de montaj în scheme de ansamblu, ilustrând selectiv, reprezentativ şi simbolic, pe baza unor citate paradigmatice, teme şi motive specifice poeziei feminine. Simbolismul focului (la L. Lari sau I. Mălăncioiu) ne-a oferit o perspectivă largă de asocieri şi interpretări. Focul, considerat în aspectul său de flacără ce încălzeşte şi hrăneşte, a jucat un rol extrem de important în cultele indoeuropene: Ashtar a babilonenilor, Hestia grecească şi Vesta romană sunt personificări ale flăcării. Focul prezent deopotrivă în cultul domestic şi în cel public, însuşi focul sacru, etern era în legătură cu aspectul feminin al divinului.

12

Elementul religios are o corespondenţă aparte cu spiritualitatea feminină. Printr-o extraordinară forţă de concentrare şi sugestie, poete ca Tatiana Topciu, Milly Kin, Ileana Mălăncioiu, Leonida Lari, Galina Furdui, Nina Josu etc. ne conectează la această sursă de înaltă tensiune morală şi poetică. Astfel, putem urmări existenţa unei bogate varietăţi a imaginilor sau epifaniilor principiului feminin. Ele corespund energiei potenţiale, încă nemanifestată, a Divinului care animă o formă profund mistică în faţa vieţii. Deopotrivă semn şi sentiment, poezia feminină închide şi deschide ferestre înlăuntrul sinelui. Dar cum putem descifra eul de tip monadic, eul strict personal, eul abisal, cel care constituie adevărata rădăcină a poeziei zis feminine ? Cert este faptul că astăzi nu mai putem rămâne numai la forma tradiţională de interpretare a textului liric, marcată de un anumit reducţionism, de „blocare” într-un unic proiect, cel al criticii raţionaliste, privită drept marea şi singura viziune teoretică onorabilă.

CAPITOLUL II. Însemne definitorii ale liricii feminine

din anii '60 - '80 Înainte de a puncta tendinţele şi mărcile definitorii ale poeziei feminine

contemporane au fost făcute câteva observaţii cu caracter general, în legătură cu cadrul în care se dezvoltă îndeosebi poezia anilor '50 şi mai târziu '60-'80.

Este foarte important, credem, atunci când vrem să caracterizăm amănunţit expresia poetică a unei anumite perioade, să vorbim întâi de toate despre „cultura poetică” a acestui moment. Or, literatura română în perioada postbelică a trăit timpul nefast al rătăcirilor dogmatice. În anii '50 devine evident caracterul „angajat” al literaturii . „Dialogul” poeziei cu realitatea, tendinţa spre obiectiv erau interpretate abuziv. Poezia anilor 1948-1950 „se respinge pe ea însăşi”, menţionau pe bună dreptate în cronicile de mai târziu Dumitru Micu, Nicolae Manolescu, iar aspectul general al ei este anacronic. Acest tip de poezie nu se mai revendică nici din Eminescu, nici din Macedonski şi simbolişti, nici din poezia interbelică, „odată cu apa, mărturisea Nicolae Manolescu, din albie s-a aruncat şi copilul.” („Viziunea omului în literatura română de azi” // „Viaţa Românească”, 1965, nr.7, p.93) Poezia din Basarabia este „dublu sacrificată” din cauza înstrăinării sau chiar rupturii, izolării forţate de matricea culturală românească. Treptat devenim martorii desfiinţării poeziei prin fetişizarea obiectului real. Înţeleasă ca descriere, poezia a fost redusă adesea la simplă versificaţie. Este în vogă poemul epic, limitarea tematicii, absenţa poeziei erotice, unica sursă de inspiraţie este considerat „procesul de producţie” reflectat adesea simplist şi vulgarizator.

„Odihnă” de Nina Cassian, „Aici s-a născut Stalin” de Maria Banuş etc. sunt poeme puternic angajate în ”marile deschideri spre viitor” ale lumii „socialiste”. O poezie ce răspundea nu exigenţelor estetice, ci, în primul rând unui

13

„program” ideologic a „creat” Irina Stavschi, Agnesa Roşca ş.a. care s-au supus necondiţionat criteriului necesităţii dictat de conjunctură. Din păcate, o astfel de poezie nu mai reprezintă acea „instituţie culturală” menită să tezaurizeze valorile adevărate, incontestabile, ea nu mai reprezintă acum conştiinţa de sine a unei literaturi. Conştiinţa artistică „dirijată” de „comandamente sociale” este sufocată de rătăciri, înstrăinări, izolări, intoxicări care au declanşat „criza omului” şi „criza culturii”. Primele reacţii la această stare de lucruri se produc în Ţară după 1954, moment semnificativ şi din punct de vedere politic. În opinia lui Alexandru Condeescu, luarea de poziţie a României faţă de invadarea Cehoslovaciei de către trupele ruseşti, în 1968, a generat ideea de libertate. Libertatea expresiei în artă era acum mai mult decât necesară. Lucian Blaga, poet aflat la vârsta „bilanţurilor” se adresa tinerilor cântăreţi ai anilor '50, pe care îi certa pentru lipsa de vrajă, de taină din versurile lor: „O, tineri, cari umblaţi printre frumuseţi, ce fel de tineri sunteţi, tineri cântăreţi ? / V-a părăsit de tot dumnezeirea ? / Uitarăţi cântecul, ce-l cere firea ? / Sau nu-l găsiţi ? V-a amuţit în gură / Cuvântul ce alege lămurea de zgură ? Neîncercând în cale nici o vrajă, / Voi ţineţi porţilor o tristă strajă.” Anii 1964-1977 pot fi consideraţi ani de o adevărată efervescenţă creatoare, inclusiv în poezie. Tinerii poeţi care au debutat după moartea lui N. Labiş au simţit nevoia de recuperare a unui timp „pierdut”.

O semnificaţie deosebită în climatul vieţii literare din această perioadă o capătă reeditarea celor mai importanţi poeţi din perioada interbelică, G. Bacovia, T. Arghezi, L. Blaga, I. Barbu, I. Pillat, I. Vinea ş.a.; un alt aspect este contactul cu poezia universală, în special cea modernă ; cel de-al treilea aspect, şi unul deosebit de important, este lărgirea substanţială a „conceptului de lirism” într-un spirit modern, care tinde a descoperi formele totalizatoare surprinse în infinita lor diversitate reală.

Fenomenul literar al anilor '60 este foarte viu şi foarte mobil. Poezia generaţiei '60 poate fi definită stilistic, dacă o raportăm la modelele literare propuse de Nichita Stănescu care “făcea figură de lider” într-un grup de poeţi reprezentativi ca Cezar Baltag, Nicolae Velea, Nicolae Breban, Ana Blandiana, Gabriel Demiseanu, Mircea Ivănescu şi alţii. Spre deosebire de poezia angajată a anilor '50 noua poezie renunţă la „descrierea unei realităţi anecdotice a evenimentului actual”. Poezia devine un document spiritual al unei atmosfere, nu cronică a faptelor cotidiene. „Lirismul este scos din activitatea reportericească, în care ani de zile s-a complăcut”. (Ştefan Augustin Doinaş // „Viaţa Românească”,1967, nr 7, p.149)

În anii '60-'70 apare un “cor de voci feminine” (Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Doina Sălăjan, Ileana Mălăncioiu, Gabriela Melinescu ş.a.), diferenţiate ca viziune lirică, tonalitate şi tematică.

14

Printre varietăţile de stiluri specifice acestei generaţii Şt. Augustin Doinaş distinge „confesiunea patetică de feminitate energică, dar conţinută prin măsură şi organizare” în creaţia Anei Blandiana.

Pe lângă unele versuri ciudat de stângace ale Ninei Cassian se întâlnesc şi un număr apreciabil de poezii de un lirism emoţionant. Printre poeziile mai vechi ale Mariei Banuş, Veronica Porumbacu sunt destul de multe care credem că ar rezista la o lectură atentă şi mai proaspătă. Constanţa Buzea, depăşeşte volumele de început printr-un lirism autentic, printr-o meditaţie asupra ei însăşi, printr-o anume elementaritate în sensul larg al cuvântului.

Deşi adoptă stilul stănescian, poetele acestei generaţii nu renunţă la propriul lor model interior.

Pentru „decuparea” timbrului feminin specific generaţiei ΄60, autoarea a studiat texte antologice ale creatoarelor, dar am dat expresie şi unor preferinţe personale în materie de poezie, din considerentul că multe dintre poetele cu vocaţie şi timbru specific nu au făcut obiectul unor studii specializate.

Lirica feminină aduce cu sine câteva nume feminine unice ca expresie lirică, sensibilitate, stil. „Rece, abstractă, fascinată de idei (Gabriela Melinescu) ; melodioasă, caldă, dar nu fară cifru, uneori, (Constanta Buzea); fluentă, patetică, (Ana Blandiana) ; izvorâtă dintr-o zonă folclorică, valorificând motive şi eresuri de o cruditate cu totul aparte, ( Ileana Malancioiu)” (Ştefan Augustin Doinaş).

Ne-am dorit să observăm că aceleaşi simboluri, motive, imagini „ sună altfel” la aceste poete, decât la colegii lor de generaţie sau la „suratele lor” din generaţia apusă. Or, aşa cum menţionează Ştefan Augustin Doinaş, „eul profund şi creator al poetului devine multiform, ni se prezintă ca indice a unei unităţi în pluralitate”;

“Transcriind emoţii şi pasiuni adânc omeneşti şi dezvăluind câte ceva din ceea ce a fost numit Eternul Feminin, remarcă Marin Mincu, lirica poeteselor este mai gravă adesea decât multe silogisme abstracte ale unor poeţi inventaţi de critică”. Poeme de maximă reflexivitate, pasiune intelectuală puternic exprimată apar în revistele timpului semnate de poeta emblematică a acestei generaţii, Ana Blandiana.

Una din trăsăturile fundamentale comune poetelor acestei generaţii este spiritualizara emoţiei, „înfiorată de un profund umanism, poezia feminină revelă un fond sufletesc de o infinită bogăţie de nuanţe” (Marin Mincu), eul poetic feminin al acestei generaţii este unul de tip preponderent expresionist .

O altă dominantă ar fi discursul oniric, visele transfigurând stări, sentimente, gânduri care produc imagini, specifică acestei generaţii de poete este intenţia de a cuprinde atât sublimul cât şi probleme ale cotidianului; această aspiraţie nu exalude livrescul, intertextualitatea, ironicul, ludicul.

15

Poezia feminină din această perioadă “se disciplinează subit” (Marin Mincu), îşi impune rigori formale elaborate. Într-un cuvânt, lirica feminină se clasicizează în mod memorabil.

Ştefan Augustin Doinaş considera că această lirică şi-a pierdut atributele unei feminităţi specifice, pentru a se alimenta dintr-o sensibilitate mai largă - a omului contemporan, pentru a se rezolva în forme mai generale de la experimentul modernist până la confesiunea lirică tradiţională.

Astăzi nu mai credem că a le cuprinde sub semnul “lirică feminină” poate să conţină o notă peiorativă, ba dimpotrivă, a le include la alte “direcţii” lirice ar însemna să facem abstracţie de notele feminităţii care rămân totuşi dominante în poezia lor.

Lirica feminină din această perioada manifestă o “permanentă voinţă de autodepăşire, dulcile efluvii erotice sunt abandonate treptat în favoarea unor sonuri mai dure”(Marin Mincu). De pildă, Gabriela Melinescu se exprima într-un « cromatism lingvistic acut, viu până la stridenţă, rece, cerebral, exaltând parcă păgânitatea tracă, propunând un ceremonial liric şi o «nouă religie ».

Trăsături de provenienţă arhaică, mistică, ocultă ce contrastează cu o tăioasă intelectualitate găsim mai ales in lirica Gabrielei Melinescu, Ilenei Mălăncioiu, Anei Blandiana, Angelei Marinescu. Cuvintele dure, disonante spulberă moliciunile sentimentale în poezia lor. În raportul dintre teme şi motive domină un dramatism numit agresiv (la Angela Marinescu). Se observă o distanţare a poemului de inimă şi a formei de conţinut.

„Chestiunea poeziei feminine nu mai este pertinentă însă, azi, decât ca individualizare a unui anumit tip de discurs şi nu ca o marcă unificatoare de „poezie epidermică” (Marin Mincu). Mai mult decât atât, putem vorbi astăzi despre cristalizări stilistice, structuri lirice deosebite la diferite autoare. Printre însemnele definitorii ale poeziei feminine contemporane au fost precizat temele şi motivele frecvent întâlnite: elementul religios (conotaţiile ecleziastice ale „crinului”, „mielului”, „focului”, „Fecioarei Maria” la Ileana Mălăncioiu, Leonida Lari, Galina Furdui ş.a. ), remitizări poetice la Ana Blandiana, Leonida Lari ş.a., ludicul - element fundamental în creaţia Anei Blandiana, oniricul dramatic al Ilenei Mălăncioiu, interogaţia retorică marcată de mesajul etico-civic al Leonidei Lari, livrescul şi intertextualitatea în discursul liric al Gabrielei Melinescu şi Angelei Marinescu etc. După aproximativ un secol de istorie a scrisului feminin, generaţia '60 a secolului al XX-lea aduce cu sine un număr impunător de poete, dar şi o vădită schimbare în formule şi viziuni lirice, în tonalitate şi în tematică. Dacă la începutul secolului al XX-lea erau încă puţine poete, izolate şi receptate ca excepţii, astăzi femeia literat a ajuns o prezenţă obişnuită în redacţiile de presă ori editură. Deşi în mare măsură ele adoptă stilurile impuse de epocă, de climatul creator întreţinut în mare parte de autorii bărbaţi, poetele nu renunţă la propriul lor model interior. Pe de o parte ele dovedesc o sigură stăpânire a discursului

16

poetic modern, manifestând o permanentă voinţă de depăşire a senzorialului şi o abstractizare a limbajului, pe de altă parte poezia lor păstrează timbrul particular şi autentic al lirismului feminin.

CAPITOLUL III. Tradiţie şi modernitate în poezia feminină

Autoarea urmăreşte modele reprezentative ale poematicii feminine

contemporane ce îşi au drept punct de referinţă structuri modelizatoare existente în tradiţia liricii române reprezentate prin Eminescu, Blaga, Bacovia sau Barbu. Am încercat mai întâi să explicăm pe scurt aceste două concepte-cheie ce stau la baza capitolului : tradiţie şi modernitate după care am scos în evidenţă „semnele tutelare” ale poeţilor generaţiei ‘60 - Eminescu, Blaga, Bacovia si Ion Barbu. Poeţii generaţiei ‘60 debutează după moartea tragică a lui

Labiş şi se văd obligaţi să facă un efort de recuperare a unui timp pierdut. Deci până să adopte stilul „stănescian”, ei sunt atenţi la lecţia de poezie oferită de Eminescu, Blaga, Arghezi, Bacovia, Barbu, totodată iniţiind un dialog cu noua creaţie literară din occident.

In contextul generaţiei lor Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Gabriela Melinescu, Constanta Buzea îşi au drept punct de referinţa structurile modelizatoare existente la sfârşitul secolului XIX si prima jumătate a secolului XX. La poeţii basarabeni ai anilor ‘60-’70, marcaţi de mesianism şi de patosul reîntoarcerii la izvoare Eminescu, Goga, Coşbuc, Blaga sunt „tot ce-avem mai sfânt”. Poezia modernă e cea pe care „trebuie s-o ademeneşti cu ajutorul raţiunii”; obscuritatea ei e un exces de lumină spirituală. E o poezie cerebrală, independentă faţă de real şi normal. La interpretarea unui poem modern ne oprim mai mult asupra tehnicii de expresie, decât asupra conţinuturilor, motivelor, temelor, pentru că lirismul modern este în general netematic. Poetele moderne acceptă formele libere conform canonului modern. Rimbaud şi Mallarmé au tras ultimele limite până la care se poate aventura poezia. Cu toate acestea modernizarea poeziei nu a înseamnat negarea lui Eminescu, Bacovia, Blaga. Dimpotrivă, toţi adevăraţii poeţi de după Eminescu îi „recitesc” şi redescoperă opera. Poezia feminina îşi are dialogul ei cu Eminescu. "Ana Blandiana nu eminescianizează sau antieminescianizează, ci blandianizează eminescianismul, avem în poezia ei, o lucrare a modelului absolut în zona luminată a fiinţei, în inconştientul "eminescianizat" in voie." (Mihai Cimpoi). La Ana Blandiana, Leonida Lari eminescianismul este destul de evident. În "Spatii eminesciene în poezia Anei Blandiana", Ioana Bot caută rezonanţe eminesciene atât la nivel formal (rimă, ritm, vers) cât şi în structurile de adâncime ale poematicii sale (teme, motive, ipostaze ale eului liric etc.) Astfel autoarea monografiei ne propune o viziune originală asupra poeziei "Dacă ne-am ucide unul pe altul", în care versurile: „Mori, / Lasă-ţi culorile-n flori, / Pletele lungi cărărilor / Şi ochii luciu mărilor ..”, „sună

17

incontestabil eminescian”. Rugăciunea, somnul, marea, valul, dealul sunt doar câteva din imaginile care apropie aceşti autori. Nu mai puţin semnificative sunt apropierile acestei poematici de universul blagian “Poemele luminii” ale lui Lucian Blaga, în care poetul aflat la vârsta jubilatorie a primelor descoperiri, relevă preaplinul trăirilor lăuntrice, vor inspira tinerilor poeţi ai deceniului şase şi şapte titlurile volumelor lor de debut: “Primele iubiri” (Nicolae Labiş), “Pasărea albastră” şi “Vârsta sărutului” (Gherorghe Tomozei), “Sensul iubirii” şi “O viziune a sentimentelor” (Nichita Stănescu), “Lumina pământului” (Constantin Abăluţă), “La ritmul naturii” (Constanţa Buzea) etc. Într-un eseu despre creaţia Anei Blandiana Nicolae Manolescu menţiona: „Influenţa lui Blaga, discretă, este, totuşi, de aici înainte, statornică, [...] Arghezi şi Barbu patronând alte două formule”. Blaga este poetul ce corespundea cel mai bine aşteptării tuturor prin dubla sa deschidere: prin substanţa poeziei sale şi prin metoda expresionistă. Strigătul, tăcerile, umbrele sunt deosebit de expresive şi relevante în creaţia Ilenei Mălăncioiu, Constanţei Buzea. Modernă în „armură romantică”, Leonida Lari are propriul ei univers liric, inconfundabil. Or, în creaţia poetică contează exclusiv personalitatea, unicitatea eului liric, capacitatea lui de a emoţiona. Leonidei Lari nu-i este caracteristică o căutare cu orice preţ a atributelor modernităţii, afişarea caracteristicilor exterioare ale spiritului contemporan, ce dau naştere fenomenelor tranzitorii de modă, ea nu neagă şi nu detestă formulele tradiţionaliste, modelele oferite de valorile certe ale patrimoniului literar naţional şi universal. În paragraful al doilea al capitolului III, am urmărit tendinţele şi orientările poeziei tinere în contextul căutărilor moderne şi postmoderne.

În ultimul timp se discută mult despre relaţia poezie modernă-postmodernă. “Poetul de azi simte sau este conştient că nu mai scrie la fel cu cel de ieri”. Şi felul de a scrie al poetelor în clipa de faţă s-a schimbat, lucru uşor sesizabil, dacă punem faţă în faţă un text aparţinând avangardei istorice sau modernismului interbelic (Magda Isanos, Elena Farago, Lotis Dolenga, Otilia Cazimir, Olga Vrabie etc.) cu unul aparţinând generaţiei '80 şi mai ales '90. Dar neasemănarea nu înseamnă neapărat ruptură. Unele “simptome” ale epoci actuale le putem detecta încă în lirismul antebelic. Tradiţia, aşa cum afirmă Gheorghe Grigurcu în «Poeţi români de azi», este o «cumpănă, o stare de spirit aptă a menţine simţul valorii». Observăm că poezia feminină a ultimelor generaţii ale secolului trecut continuă configuraţia liricii de după 1960, dar nu fără schimbări importante. Deşi există elemente postmoderne şi la poete ca Ana Blandiana, Gabriela Melinescu, Ileana Mălăncioiu, Constanţa Buzea, de pildă. Adevărata „schimbare la faţă” a poeziei feminine se produce, credem, în discursul liric al Angelei Marinescu. Angela Marinescu poate fi considerată inauguratoarea unei alte tradiţii în poezia feminină contemporană. Ea polemizează cu tradiţia. Ea apropie foarte mult existenţa de scriitură, principiul fiziologic al condiţiei feminine şi-l asumă ca limită absolută a demersului scriptural şi existenţial. Se caracterizează printr-o duritate

18

„încăpăţânată” a rostirii, sintaxă sincopată, „simbolică erudită”(Marin Mincu). Pentru Angela Marinescu poezia este un “mod al pasionalităţii” (G. Grigurcu “Poeţi români de azi”). Un simbol al acestei poetici pătimaşe şi vibrante este marea cu instabilitatea ei. Ea defineşte poezia drept nu numai „potir plin de foc”, ci şi detaşare şi pătrundere, „limbă-pură”, nu numai un „carnagiu de cuvinte”, ci şi o „incantaţie”. Radu G. Ţeposu, vede acel ceva dramatic care s-a „strecurat” la poetele postmoderne, o „nostalgie discretă a matriarhatului”. La Marta Petreu autorul remarcă expresia unei “crize lăuntrice” a eului liric, provocată de pierderea sublimităţii: “Luciditatea abuzivă cheamă, în ordine logică, o nostalgie a delirului extatic” : “Cu o floare dacă mă atingi mă umplu de clopote” (“Săptămâna patimilor”). Despre o “denaturare a discursului” se poate vorbi şi în cazul creaţiei Magdei Cârneci. În poezia ei are loc “feminitatea este despuiată de toate atributele mitului consacrat” (Marin Mincu) : “Nu ai chip, ai prea multă substanţă, / prea este totul, nu este nimic. / Îţi cunosc prea bine sânii sexul, durerile, / Dar la gunoi cu centurile de castitate, cu centurile de siguranţă, / cu Fecioara Maria şi cu pudoarea…” (“Femeia”). Iată că odată cu lansarea formulei “Dumnezeu a murit !”, totul pare posibil: “Nu există idee nevinovată despre nimic: bărbat, femeie, copil /gura ta care tace / Nimic: a trăi e o afacere pe cont propriu...” (M. Cârneci)Diferenţa demersului poetic de la debutul Mariei Banuş până la debutul Elenei Ştefoi pare incomensurabilă. Conştiinţa armoniei interioare este total înlocuită cu o acută “dezgolire de poezie”. Este vorba aici despre “un act de opţiune textualistă îndârjită”, discursul devine dezolant prin lipsa oricărei bucurii. Toposul cel mai frecvent în poezia Elenei Ştefoi, reluat în cele mai multe texte este “frica”. “Orice aducere în discurs a unui semn scriptural, în loc să dea acea senzaţie de descărcare a nervilor, acea senină regăsire a sinelui în altul, dă, dimpotrivă, o stare cu totul contrară, un frison neplăcut, ca şi cum scrierea ar fi devenit, fie şi numai prin anticiparea întâmplătoare a actului, o tortură lăuntrică inexplicabilă”(M. Mincu) : “trece laţul prin ultimul anotimp. / Această fiară a vorbit, ucide-o sau zboară / mai iute. Haosul însuşi îmi caută braţele. / Răsăritul şi asfinţitul tăiate bucăţi / pe masa de scris, de jur-împrejur / cuvinte cu burta la gură leagănă ascunzişul / şi ascunzişul nu-şi ese încă din minţi.” (“Haosul însuşi” ). O altă poetă, Rodica Draghicescu, “refuză discursul feminin tradiţional, şocând prin mobilitatea registrelor experimentale, pronunţat postmoderne” ( Marin Mincu). Irina Nechit, Aura Christi ş.a. poeţi sunt consideraţi de Nicolae Leahu autori ai “primei acţiuni serioase de sincronizare a poeziei (şi a literaturii în general) din această provincie românească cu modalităţile lirice cele mai dinamice la momentul actual în Ţară”: “Nu bănuiam că fericirea e haina de sărbătoare a tristeţii. // Confund cele ce se întâmplă / Cu cele ce nu se vor întâmpla. / Trăieşte în mine un sfârşit care nu mai începe”. Poeta Irina Nechit redescoperă drumul cunoaşterii, „muşcând – arhetipal – din fructul oprit şi găsind în el o disensiune între coajă şi măr” ( Mihai Cimpoi) Această poezie este pătrunsă de o linişte aparentă,

19

clasicizantă cu toate acestea ea divulgă zbuciumul lăuntric ascuns într-un limbaj preponderent ludic : “Aerul se înroşea. Pereţii se clătinau transpiraţi. Cuvintele horcăiau prin unghere.” Prezenţa verbelor “se băteau”, “se trăgea”, “se umplea”, “se aducea”, “se dădeau”, “cobora”, “pendula”, “apăsa” denotă o ardere lăuntrică a unui suflet visător, sfâşiat de umbre, fantome, dar şi de îngeri “cu aripi frânte”. Deşi sunt bine însuşite limbajele textualiste ale generaţiei ‘80, ea renunţă la acea agresivitate”, a altor poete (Denisa Comănescu sau Elena Ştefoi). Preferă mai mult jocul barbian sau căutările “tonurilor clare” ale idealităţii specifice poematicii Anei Blandiana. Într-un dialog cu poetele Irina Nechit recunoaşte necesitatea de a-i citi pe scriitorii mari şi a învăţa de la ei, fiindcă a lor este literatura, “prin tradiţie scrisul e o îndeletnicire masculină – o manifestare a virilităţii spirituale şi fizice”. Dar tot ea este de părerea că apariţia poetelor “modifică, subtil, fenomenologia creaţiei”. Pe ea starea de poezie o ajută să depăşească limitele “biologicului, ale raţionalului, ale vizibilului”. Postmodernitatea evită “prejudecăţile” şi deschide ferestre noi spre cunoaştere şi autocunoaştere, hermeneutica literară de asemenea propune tehnologii noi, metode de investigaţie ale textelor literare .

Concluzii

„Orice concluzie este astăzi o întrebare” (René Berger).

Tradiţional, studiul s-a exercitat pe texte: glose, explicaţii, note, exegeze,

comentarii, interpretări etc., căutând momente coagulante, îmbinând teoretizări cu analize şi aprecieri proprii centrate pe criteriul selecţiei valorice. În măsura în care poezia devine „obiect de studiu”, în special sub formă de istorie a literaturii, am ţinut să orientăm cercetarea spre valori ale poeziei feminine contemporane care pot fi considerate naţionale. Desigur unele modele situate de noi în rândul valorilor incontestabile, pot fi văzute de alţii ca fiind relative. Cu toate acestea credem că, în mare parte creatoarele de poezie contemporană modifică registrul liric, ne reorientează către noi valori şi nasc, prin însăşi activitatea lor, modele de care avem nevoie pentru a răspunde provocării viitorului, pentru a pătrunde în esenţele spiritului modern, pentru a surprinde nota particulară a liricii feminine în care redescoperim cu uimire universul şi fiinţa umană. Credem, totuşi, că am abordat o temă „riscantă”, în primul rând pentru că e puţin cercetată şi încă noţiunea de „poezie feminină” nu e unanim acceptată. Am abordat-o ca pe un capitol component al universului poetic actual, aflat într-o continuă evoluţie, în care se integrează perfect. Am apelat pe parcursul analizelor noastre la principii specifice teoriei poeziei, criticii şi istoriei literare. Cercetând astfel poezia feminină ai anilor '60-'80, am ajuns la următoarele concluzii :

1. Liniile de forţă ale acestei poezii se integrează în ansamblul evoluţiei generale a poeziei .

20

2. Poezia aceasta se află sub semnul unui derutant eclectism de structură. Acest eclectism consună cu surprinzătoarele schimbări de regim poetic determinate de schimbările generale din viaţa spirituală a Ţării.

3. Evoluţia poeziei feminine, în consonanţă cu evoluţia generală a poeziei, şi chiar în sens mai larg, a întregii literaturi, se aşează pe aceleaşi direcţii: de la declarativismul şi retorismul anilor '50 - '60 la complexitatea limbajului şi implicit a mesajului, care vizează eternul-uman (spre preocupările din totdeauna ale omului): viaţa, timpul, creaţia, dragostea, familia, fidelitatea, istoria, valorile naţionale, forţa implacabilă a destinului. De la o poezie care răspundea nu unor exigenţe estetice, ci, în primul rând unui „program” ideologic, de la un „umanism socialist, revoluţionar, militant” ( Maria Banuş, Veronica Porumbacu, Irina Stavschi, Agnesa Roşca ş.a. care s-au supus necondiţionat criteriului necesităţii dictate de conjunctură) se trece la o poezie eliberată de chingile „patosului civico-patriotic şi internaţionalist”. Poezia scrisă de Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Nora Iuga, Gabriela Melinescu, Ileana Mălăncioiu, Leonida Lari, Angela Marinescu ş.a. este atât de interesantă, încât merită să fie abordată analitic. Acest „cor de voci feminine diferenţiat ca viziune lirică, tonalitate şi tematică”, se impune prin forţa talentului şi prin vigoare intelectuală.

4. Individualitatea creatoare a poetelor de care ne-am ocupat se relevă la nivelul imaginii, a eului liric. Textele autoarelor pot fi concepute ca un simbol al elementelor cosmice, ca o reificare a esenţelor concentrate ale principiului feminin. Putem admite că scopul unor forme simbolice tipice poematicii feminine vin să dezvăluie sensuri, să creeze instrumente ale autoexprimării. Imaginile vegetale: iarba, florile, mătrăguna; arborii, pomii: caisul, gutuiul, mărul, cireşul; imagini acvatice: marea, valul, luna, şarpele, scoica, stridiile, plânsul; simbolurile ecleziatice: crinul, mielul, Fecioara Maria, pruncul, lumina (focul) etc. sunt cuvinte – idei, prin care remarcăm existenţa unei bogate varietăţi ale formelor sau epifaniilor principiului feminin. Puse în relaţie, aceste imagini fac să apară un mod original şi independent de configurare specific unei conştiinţe mitice.

5. Lirica feminină contemporană manifestă o „permanentă voinţă de autodepăşire, dulcile efluvii erotice sunt abandonate treptat în favoarea unor sonuri mai dure”. Putem remarca o accentuată abstractizare a limbajului.

6. Una din trăsăturile fundamentale comune poetelor acestor generaţii este spiritualizarea emoţiei. O altă dominantă ţine de particularităţile discursului liric: oniric, ironic, ludic, disonant etc.

7. Ana Blandiana şi Leonida Lari, în virtutea unei disponibilităţi originar motivate, au avut curajul şi orgoliul de a sfida modalităţile şi sursele de inspiraţie („modelele”), de a nu se limita la problemele „actuale” ale acelui moment : ambele au insistat asupra tematicii etern – umane, ambele s-au orientat spre modelul poetic al anilor '30 ( Lucian Blaga, George Bacovia, Ion Barbu). Ana Blandiana este poeta cu certă vocaţie lirică, una dintre puţinele, credem, alături de I. Mălăncioiu,

21

G. Melinescu, Constanţa Buzea, L. Lari, care va rămâne în lista poeţilor canonici ai literaturii române. Scriitoarea se impune fără rezervă în cristalizarea scării de valori româneşti a întregului secol XX. Poezia Anei Blandiana în mare măsură se constituie ca un „discurs esenţializat. Lirica ei se transmite printr-o foarte clară trasare a desenului ideatic. Metafora ei, remarcă Ion Pop în „Poezia unei generaţii” (Ed. Dayla, Bucureşti, 1973), nu mai este un ornament al discursului conceptual, ci atât cât e utilizat, punctează doar un fel de situaţie simbolică, din care semnificaţia de natură intelectuală creşte organic”. Jocul la ea este deopotrivă a maximei libertăţi de manifestare a poeziei în demersul ei de transfigurare simbolică a realului. Autoarea însăşi recunoaşte: „am visat întotdeauna o poezie simplă, aproape eliptică, schematică, având farmecul desenelor făcute de copii în faţa cărora nu eşti niciodată sigur dacă nu cumva schema este chiar esenţa”.

8. Creaţia Ilenei Mălăncioiu este pătrunsă de accente grave, tragice chiar, amintind de strigătul expresionist. Este un discurs de aparenţă „anti-lirică” specific poeziei moderne. Poezia ei capătă imanenţă tragică, fiecare poem este conceput ca o provocare la afirmarea adevărurilor ultime, la sinceritatea absolută. Eul liric al I. Mălăncioiu devine purtătorul unei vini tragice, el îşi asumă o culpă existenţială. Astfel „plânsul” devine în poezia ei cuvânt –oglindă. Expresia „plânsu-mi-sa” (eminesciană, de altfel) este la ea un fel de grupare de rezistenţă, care nu se poate traduce în nici o limbă.

Discursul oniric al autoarei îşi are originea î n realitatea modelată în vis, acest tip de discurs introduce eul ei liric în poematic, datorită „jocului” poetic spaimele capătă caracter estetic.

9. Poezia Gabrielei Melinescu se diferenţiază ca viziune lirică, tonalitate şi tematică de alte voci feminine. Lirica ei pare că şi-a pierdut atributele unei feminităţi specifice, pentru a se alimenta dintr-o sensibilitate mai largă a omului contemporan; pentru a se rezolva în forme mai generale – de la experimentul modernist până la confesiunea lirică tradiţională. Discursul liric al Gabrielei Melinescu instituie conexiuni culturale complexe într-un intertext poetic extrem de vast. În cazul G. Melinescu este cel mai potrivit a căuta relaţia trăsăturilor unui triplu poet: expresionist, hermetizant obsedată de simboluri mitice şi mistice şi un ludic de factură soresciană jonglând cu sensurile cuvintelor şi cu aura lor extrasemantică.

Eul liric al poetei se proiectează mereu parcă într-un alt timp, intră într-o comuniune cu sensibilitatea eului empiric, relevând starea nelămurită a trecerii din ceva în altceva (căutarea sacrului în profan), încearcă să unifice starea ei de acum cu lumile posibile exploatând expresii simbolice, magice. Din meditaţie adâncă se eliberează sau ne eliberează printr-un joc, fără a rămâne în joc. Evadarea din criptic în poezia ei este soresciană, un amestec de hipersensibilitate şi o luciditate devoratoare, expresie a neputinţei de a cuprinde simultan cele două dimensiuni: viaţa şi cosmosul.

22

10. Constanţa Buzea aduce în primele sale volume o poezie fără exuberanţă senzorială, teme ale generaţiei sale: amintirea copilăriei, incertitudinile adolescenţei, descoperirea iubirii, toate exprimate pe un ton grav. În volumul „Norii” (volum ce atestă o certă maturitatea poetică), extazul este starea de contemplare a naturii, maternitatea, fiorul în faţa morţii, a creaţiei, a vieţii în general. Crezând-o „teribil de feminină – în sensul în care feminitatea înseamnă trăsătura fundamentală a universului: capacitatea de a compensa forţa prin graţie”, Şt. Aug. Doinaş recunoaşte că rareori a avut, în ultimul timp, prilejul de a citi versuri mai frumoase, mai simple, mai adânci. Ipostaze ale Eului liric în poezia Constanţei Buzea sunt durerea, sentimentul dezamăgirii, forma expresiei lirice fiind adesea bocetul, blestemul; domină judecata morală într-un spaţiu în care „soarele putrezeşte”, „natura agonizează”. Lirism încordat, atent, uneori cerebral, depăşeşte spaţiul de „osândă” caracteristică poeziei feminine tradiţionale, transcriind cele mai temerare volute de zbor poetic. Eugen Simion distinge în poematica Constanţei Buzea două motive lirice importante: cel al umbrei (femeia este la ea umbra laterală, suferinţa – umbra –umbră (...) blestemată; cel de-al doilea sentiment statornic este cel al creaţiei, „Sete”, „Eter”, „Clepsidra” traduc în chipul cel mai direct durerile facerii şi înalţă sentimentul profund al maternităţii.

11. Leonida Lari vine cu un demers liric încărcat de semnificaţii mitice şi magice, comunicând prin versurile ei cu „spaţiul mitic, care a zămislit-o, cu Fiinţa Absolută care o dictează ...”. Zimbrul, fulgerul, grota, lira, apa, scoica solară sunt doare câteva din imaginile – simbol ale poematicii sale cu certă semnificaţie mitologică. Autoarea îşi îmbogăţeşte gama de semne şi structuri mitice, adăugând la cele tradiţionale, universale, altele, inspirate din „datul unui neam care îşi găseşte în e cântecul şi ecoul” (M. Sorescu).

Poezia L. Lari este marcată structural de interogaţia retorică. Analiza interogaţiilor retorice în creaţia ei varsă lumină asupra multor aspecte, la prima vedere contradictorii, afirmaţie pentru negaţie, întrebarea pentru continuarea cât mai reliefată a unor sentimente, trăiri, afirmaţii, convingeri, stări. În poematica ei interogaţia însoţită de răspuns dă naştere „dialogului poetic” sau „monologului dramatic”. Ca structură interogaţia retorică nu e doar un fapt de stil ce creează o situaţie psihologică emoţională, ci un element adus întru optimizarea, aprofundarea structurii de adâncime a mesajului. Discursul ei liric este marcat în mare parte de „acorduri patetico-publicistice, solemn-civice sau mânios-etice” (M. Cimpoi), exprimând revolta împotriva „gusturilor imperiale, răului, minciunii”. Ca şi confraţii săi de generaţie, poeta „reînvie cultul romantic al sufletului, care constituie evident o replică la elogiul necondiţionat al realului pe care-l cerea realismul socialist”, poezia ei stă sub semnul sacrului şi al mesianismului.

Supusă analizei estetice bachelardiene poematice, L. Lari scoate la iveală reţele de imagini acvatice „substanţe active”, capabile să confere şi unitatea expresiei operei sale.

23

12. Galina Furdui reprezintă generaţia '70, perioadă marcată de „ochiului al treilea”. Căutând înlăuntrul sinelui semnele identităţii îşi nuanţează cîteva linii ale imaginarului poetic, „axându-se pe o voinţă susţinută de a repune părţile dezmembrate sub semnul întregului”. (Mihai Cimpoi în „Lumini pentru templu”.- Chişinău, Editura Cartea Moldovei, 2004, p.21). Perseverează în ultimul timp publicând volumele de poeme „Crucifix” (1993), „Ne caută o veste”(1995), „Contactul cu lumina” (2001), „Vorbeşte Semnul” (2000), În cercuri de Apel” (2000), „Aud Preludiul” (2001), „Spre ţărmul al şaptelea” (2003);

13. Am remarcat modele reprezentative ale poematicii feminine contemporane ce îşi au drept punct de referinţă structuri modelizatoare existente în tradiţia liricii române reprezentate prin M. Eminescu, A. Macedonschi, T. Arghezi, I. Barbu, L. Blaga ş.a. Astfel am „parcurs” spaţii eminesciene în creaţia A. Blandiana, L. Lari, toposuri bacoviene la I. Mălăncioiu, blagiene la C. Buzea şi L. Lari, barbiene şi stănesciene la G. Melinescu etc.

14. Am detectat trăsături definitorii ale poeziei feminine postmoderne. Bacoviansimul se accentuează premonitoriu. Am remarcat expresia unei „crize lăuntrice” a eului liric, provocată de pierderea sublimităţii, o expresie a unei disperări flagelante.

15. Angela Marinescu poate fi considerată inauguratoarea unei alte tradiţii în poezia feminină contemporană. Ea polemizează cu tradiţia. Ea apropie foarte mult existenţa de scriitură, principiul fiziologic al condiţiei feminine şi-l asumă ca limită absolută a demersului scriptural şi existenţial. Se caracterizează printr-o duritate „încăpăţânată” a rostirii , sintaxă sincopată, o simbolică erudită. Este o bună cunoscătoare a limbilor clasice şi a literaturii universale, astfel „dialogând” mereu în textele ei cu alte texte, indiferent de raportarea lor la un spaţiu-timp anume.

16. Călina Trifan merită o lectură atentă, integraoare circuitului valorilor româneşti, „fără usee filantropice ori grifi paternaliste” (Adrian Dina Rachieru în prefaţă la „Canonul tăcerii”, Editura Augusta, Timişoara, 2000). Despre Călina Trifan s-a scris mult mai puţin decât ar fi meritat-o, cu toate că de la o culegere la alta poeta îşi lărgeşte resursele lirice ale poematicii sale, discursul câştigând în vigoare, devenind mai complex, mai incitant, mai subtil.

17. Irina Nechit, poetă postmodernă, încearca la început să opună rezistentă „ispitelor postmodernismului” (M. Cimpoi). Chiar dacă de cele mai multe ori nu apelează la formule şocante sau „agresive”, cultivă un imaginar fantasmogoric, la ea observăm acel expresionism al stării de criză prin negările succesive.

18. Aura Christi este unul din autorii consideraţi „autori ai primei acţiuni serioase de sincronizare a poeziei (şi a literaturii în general) din Basarabia cu modalităţile lirice cele mai dinamice la momentul actual în Ţară”, poezia ei este receptată ca un „ceremonial al cunoaşterii” ( M. Cimpoi).

24

19. La Marta Petreu criza lăuntrică, provocată de pierderea sublimităţii, a inocenţei originare îi defineşte universul poematic. M. Petreu scrie o poezie inconfundabilă prin asumarea dureros – voluptoasă a propriei identităţi sfărmate.

20. Magda Cârneci, Elena Ştefoi, Rodica Drăghicescu ş.a. înlocuiesc conştiinţa armoniei interioare cu o acută „dezgolire de poezie, în psihologica lor „s-a” strecurat ceva dramatic” (R. G. Ţeposu). Poetele postmoderne nu se mai întrupează din , jale, precum Electra, ci din sarcasm”.

21. Am încercat să punem în valoare esenţa mitico-simbolică a poeziei feminine, fiind în permanenţă interesaţi de punerea în evidenţă a relaţiilor specifice dintre sensul general al poemelor şi nivelului expresiei verbale, plecând de la ideea că ambele reprezintă componente fundamentale ale fiinţei poeziei ce apar întotdeauna simultan şi într-o indisolubilă relaţie reciprocă.

22. Am surprins în studiul nostru câteva din trăsăturile specifice unei arii a poeziei feminine dominată tematic de joc. Or, jocul presupune la ele exerciţiul unei „ars combinatoria” a verbului spunând discursul liric unor reguli formale.

23. Cu tot „riscul” asumat la începutul acestei investigaţii, putem considera fără echivoc existenţa unei literaturi feminine contemporane, un fenomen de care nu putem face abstracţie în cadrul unei istorii literare academice.

25

Ideile principale ale tezei au fost reflectate în următoarele publicaţii:

1. Ana Blandiana şi „zăpezile” ei // Porto-Franco, Revistă a Societăţii Scriitorilor „C. Negri ”. – Gala ţi, ianuarie, 2002. – P.52-53.

2. Condiţia poeziei feminine // Analele Universităţii de Stat din Chişinău .- Chişinău, 2005, P. 111 – 119.

3. Semnificaţia invocaţiei retorice în poezia Leonidei Lari // Analele Universităţii de Stat „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Cahul. – Cahul, 2003, P. 44 - 49.

4. O poezie despre timp şi iubire // Cronica. – Iaşi, septembrie, 2005, P.10. 5. Principiul feminin în viziunea lui MirceaEliade // Conferinţa Ştiinţifică

Naţională „Mircea Eliade – un geniu al istoriei, filosofiei şi creaţiei literare”, Tezele conferinţei.-Cahul, 2006.

6. Mit şi remitizare în poezia feminină contemporană // Revista de Lingvistică şi Ştiinţe Literare, - Chişinău, 5-6, 2006, p. 35

7. Ludicul – element fundamental în lirica feminină // Materialele conferinţei naţionale Omagiu profesorului Mihail Purice, Chişinău, Editura USM, 2007, p..97

8. Elementul religios în discursul poetic feminin // Revista de Lingvistică şi Ştiinţe Literare, - Chişinău, 1-2, 2007, p.73.

9. Poezie feminină. Tendinţe şi orientări în contextul căutărilor moderne şi postmoderne //, Lecturi Filologice (revistă ştiinţifică, ULIM, Departamentul Limbi Străine, Institutul de Cercetări Filologice şi Interculturale), nr. 4, 2006.

26

Rezumat Lucrarea este o încercarea de a analiza paradigmele poeziei feminine din anii

'60-'80, a o integra în contextul de căutări artistice ale timpului; a confrunta diverse formule creatoare pentru a depista caracteristicile, individualităţile artistice; a urmări modificările de formulă poetică, ipostazele eului liric feminin. A interpreta fenomenul „lirică feminină” din perspectiva unor metode moderne. Deşi multe autoare nu recunosc că ar exista poezie feminină, aceasta are, totuşi un specific al ei, motiv pentru care este abordată problema cu intenţia de a concretiza acest specific. Lucrarea de faţă, chiar dacă ar putea fi un “atlas liric” al vocilor feminine contemporane, nu are pretenţia de a acoperi “geografia poetica” a liricii feminine româneşti contemporane.

Cu şi fară intenţii didactice, autoarea s-a interesat în mod deosebit să „prindă” şi să « redea » timbrul personal al poetelor, mai ales în cazul în care acestea au folosit modalităţi lirice comune şi altor poeţi ai generaţiei din care fac parte. S-a observat că aceleaşi simboluri, motive, imagini « sună altfel » la aceste poete, decât la confraţii lor de generaţie. Comentând prezenţa femeii în poezie, autoarea vorbeşte nu despre o distincţie pur biologică, ci despre particularităţile de limbaj în materie de poezie. Freud vorbeste despre un « tărâm străin interior » care este reprezentat printr-un simbolism ce ţine de un limbaj privat primar. Hermeneutica filozofică tradiţională nu este suficientă pentru explicarea unor manifestări incomprehensibile ale vieţii. În ce ne priveşte, semnalăm existenţa unei permanente comunicări între spirit, conştiinţă de spirit, pe de o parte, cu trupul pe de altă parte, prin punerea în tensiune de lucru a tuturor structurilor sale până la nivelul structurilor submoleculare.

Fenomenul literar al anilor '60 este foarte viu şi foarte mobil. În anii '60-'70 apare un “cor de voci feminine” (Ana Blandiana, Constanţa

Buzea, Doina Sălăjan, Ileana Mălăncioiu, Gabriela Melinescu ş.a.), diferenţiate ca viziune lirică, tonalitate şi tematică.

Deşi adoptă stilul stănescian, poetele acestei generaţii nu renunţă la propriul lor model interior.

Poezia feminină din această perioadă “se disciplinează subit” (Marin Mincu), îşi impune rigori formale elaborate. Într-un cuvânt, lirica feminină se clasicizează în mod memorabil.

Astăzi nu mai credem că a le cuprinde sub semnul “lirică feminină” poate să conţină o notă peiorativă, ba dimpotrivă, a le include la alte “direcţii” lirice ar însemna să facem abstracţie de notele feminităţii care rămân totuşi dominante în poezia lor.

27

Р е з ю м е Эволюция современной лирики 60-х – 80-х годов (А. Бландиана, Г. Мелинеску, К. Бузя, И Мэлэнчёю, Л. Лари и др.)

Женскaя лирика, архетип, лирическое „ я ”, символизм, модернизм, экспрессионизм, постмодернизм.

В настоящей работе автор проводит комплексный анализ малоизученного явления – лирика современных поэтесс 60-х -- 80- х годов ХХ – го века. В диссертации воссоздается общая картина поэзии поколения шестидесятых, семидесятых и восьмидесятых годов с целью дифференцирования особенностей женской лирики этих лет, выявляются её основные закономерности и тенденции.

Соискательница провела идентификацию моделей, которыми вдохновлялись в своём творчестве наиболее значительные румынские поэтессы 60-х – 80-х годов, анализировала поэтические topos – ы, влияние символизма, модернизма, экспрессионизма, постмодернизма на их творчестве. Основная часть исследования посвящена наиболее одарённым из поэтесс этого периода – Ана Бландиана, Констанца Бузя, Габриела Мелинесу, Иляна Мэлэнчёю, Леонида Лари, Анжела Маринеску и.т.д. Соискательница анализирует сруктуру поэтического воображения этих авторов подчёркивая что их лирическое „ я ” обнаруживает особенную форму лирического выражения, особую мифопоэтическую культуру.

Принципиальное значение при анализе поэтики этих авторов имеет подход к данному вопросу, включая сложное взаимосочетание методов научного исследования .

28

Resume summary

Evolution, poetry, poetical atmosphere, poetess, archetype, anymus, anyma, androgyny, symbolism, mithes, conemporary, structures symbolic (al)

Evolution feminine poetry the 60′- 80′ generation. We think that feminine poetry was less studied from many reasons: one of

them believes in some prejudices and supposes that is hasn’t enough ideas. Other reason is that many literary critics and simple receivers don’t accept a

division of literature onto sexes. Even many feminine authors don’t agree that exist a feminine poetry, this literature however has a specific character. I talked this topic, because I want to come true this specific character.

The last decade’s 21’st century of firs new prospects of interpretation. The postmodernists avoid “the prejudices” and open new windows for cognition and self – cognition.

In the first decades of 20’th century the feminine literature enriched, divided and rose “ its building “ ( Tudor Vianu).

The 60′ th generation recognized in this era as “a lyrical explosion”. In this period also appear a chorus of feminine voices (Stefan Augustin Doinas) . They were differentiated as lyrical vision , tonality and theme .

29

Veronica Popa Evoluţia poeziei feminine contemporane

10.01.01 – Literatura Română autoreferat