Gestiunea pozitiei monetare si a pozitiei

lichiditatilor bancilor

Cuprins:

1.Introducere

2. Concept. Surse. Destinatii. Functii

3. Gestionarea lichiditatilor bancare

3.1. Gestionarea pozitiei monetare

3.2. Gestionarea pozitiei lichiditatilor bancilor

4. Indicatori calculati si evaluati in analiza riscului de lichiditate

5. Studiu de caz

6. Concluzii

Bibliografie

1.Introducere

Cu timpul, pieţele financiare au devenit mult mai fragile, mai supuse hazardului,

ducând la o creştere accentuată a incertitudinii şi, în consecinţă, la multiplicarea riscurilor

specifice aparatului bancar.

Riscul bancar reprezintă probabilitatea ca într-o tranzacţie financiar-bancară să nu

se obţină profitul scontat şi chiar să apară o pierdere, ca rezultat al producerii unor

evenimente şi fenomene imprevizibile. Riscul bancar poate să apară pe parcursul derulării

operaţiunilor bancare, fenomen ce provoacă efecte negative asupra activităţii bancare,

ducând la deteriorarea calităţii afacerilor, la diminuarea profitului şi la înregistrarea de

cheltuieli suplimentare şi chiar pierdere, ceea ce afectează în final funcţionarea băncii.

Gestiunea bancară are trei obiective de bază: maximizarea rentabilităţii,

minimizarea expunerii la risc şi respectarea reglementărilor bancare în vigoare. Gestiunea

riscurilor bancare nu se referă doar la minimizarea cheltuielilor.

Gestionarea riscurilor urmăreşte câteva scopuri principale:

Extinderea controlului intern;

Reevaluarea şi restructurarea continua a portofoliului de active şi pasive bancare;

Oferirea de date necesare persoanelor responsabile pentru luarea deciziilor de

valorificare a resurselor;

Deţinerea în permanenţă a informaţiei asupra riscurilor asumate de bancă.

Perioada actuală este denumită “era managementului de risc” în domeniul bancar,

iar analiza şi gestionarea riscului constituie o sarcină extrem de complexă şi importantă a

managementului bancar.

Gestionarea riscurilor bancare se face prin doua metode:

Metode normative – legi, reglementări, norme impuse de BNR şi de conducerile

băncilor comerciale asupra procedurilor şi limitelor între care se pot desfăşura

operaţiunile bancare;

Metode/tehnici şi instrumente nenormative (modele statistico-matematice) dintre

care enumeram: instrumente derivative (contracte Futures, Opţiuni, contracte

CAP, FLOOR şi COLLAR, Swap-uri pe rata dobânzii şi valutare).

Realitatea oglindeşte faptul că banca este supusă riscurilor pe două

planuri:

Pe de o parte, banca este o întreprindere şi este pasibilă de a se confrunta cu

riscurile proprii oricărei întreprinderi.

Pe de alta parte, banca funcţionează ca un intermediar specific în procesul

circulaţiei capitalului şi se angajează în riscurile bancare clasice aferente

parteneriatului (riscul de contrapartidă).

Riscul de întreprindere se manifestă sub trei aspecte:

o De organizare legată de acţiunea omului;

o De material sau nefuncţionare(riscul de pană);

o De mediu ambiental (reglementări de ordin juridic sau fiscal).

Riscul de contrapartidă (de parteneriat) are ca principale forme:

o Riscul de credit;

o Riscul de lichidităţi;

o Riscul dobânzii.

Clasificarea riscurilor bancare în funcţie de :

Caracteristica bancară Riscuri financiare Riscul de lichiditate, riscul

de capital

Riscuri de prestare Riscul operational

Riscul tehnologic

Riscul introducerii de noi

produse

Riscurile ambientale Riscul de fraudă

Riscul economic

Riscul legal

Geneza Risc de exploatare

Risc financiar

Risc de faliment

Natură Riscuri comerciale

Riscuri provocate de cauze de forţă majoră

Riscuri politice

Riscuri valutare De schimb valutar, rată a

dobânzii

Expunere la risc Riscuri pure

Riscuri lucrative

Alocarea lor în cadrul

sistemului financiar

Riscuri diversificabile

Riscuri nediversificabile

Pentru o bancă, lichiditatea reprezintă posibilitatea de a onora plăţile solicitate de

creditorii săi în orice moment, capacitatea activelor de a se transforma rapid şi cu

cheltuială mică în monedă lichidă. De asemenea, aceasta este o proprietate generală a

activelor bancare, o problemă a gestiunii activelor si pasivelor bancare. Managementul

lichidităţii are în vedere două aspecte ce ţin de realizarea atât a funcţiei fundamentale a

băncii, aceea a maximizării profitului, cât şi a uneia din funcţiile operative esenţiale ale

acesteia, acea de a asigura la termen transferurile de bani din economie.

2.Concept. Surse. Destinaţii. Funcţii

Lichiditatea bancară reprezintă capacitatea unei bănci de a face faţă, în orice

moment, atât obligaţiilor asumate în numele clienţilor, cît şi în nume propriu. Factorul

esenţial de gestiune al lichidităţii şi implicit al riscului de lichiditate pe termen lung sau

scurt îl reprezintă accesul oricărei bănci la diferite pieţe de capital care permit ajustări

rapide şi la un cost minim al scadenţelor activelor şi pasivelor. Acest lucru depinde de o

serie de elemente, cum ar fi: notorietatea băncii, notaţiile agenţiilor de rating, talia,

rentabilitatea şi calitatea acţionariatului.

Se impun două aspecte în analiza lichidităţii:

1. riscul de lichiditate imediat, care reprezintă imposibilitatea de a face faţă unei cereri

masive şi neprevăzute de retrageri de fonduri de către clientelă, precum şi imposibilitatea

de a le substitui cu alte resurse (este un risc ce se manifestă în caz de criză a băncii, sau a

pieţelor);

2. riscul de transformare, care se concretizează printr-un nivel al resurselor inferior celui

al plasamentelor pentru o scadenţă dată (cu consecinţe dăunătoare în cazul schimbării

curbei dobânzilor).

Sursele de lichiditate ale unei bănci sunt:

Numerarul;

Depozitele la banca centrală;

Depozitele la bănci corespondente;

Portofoliul de bonuri de tezaur, certificate de trezorerie şi alte titluri negociabile;

Împrumuturi sub forma emisiunilor de certificate de depozit;

Împrumuturi de la alte bănci;

Împrumuturi de la banca centrală.

Principalele destinaţii ale lichidităţii sunt:

Rezerva minimă obligatorie la banca centrală;

Eventualele cereri de împrumut şi nevoile de bani lichizi ale clienţilor;

Acoperirea eventualelor cereri ale clienţilor persoanelor fizice şi/sau juridice de

retragere de fonduri.

Funcţiile lichidităţii bancare:

asigurarea desfăşurării în condiţii normale a activităţii bancare prin fluidizarea

procesului de intermediere bancară, în condiţiile asigurării încrederii şi atractiv-

ităţii pentru depunători şi plasarea resurselor în condiţii de siguranţă;

protejarea intereselor clienţilor pe de o parte şi a acţionarilor pe de altă parte;

asigurarea capacităţii rezonabile de rambursare a depozitelor către clienţi, indifer-

ent de modul în care sunt returnate băncii plasamentele efectuate în credite şi în

alte active;

asigurarea independenţei băncii faţă de resursele de împrumut marginale de pe pi-

aţă care au costuri deosebit de ridicate;

evitarea pe cât posibil chiar şi a împrumuturilor de la Banca Centrală, care ca

împrumutătoare de ultimă instanţă, propune costuri mai mari de cât cele

ocazionate de atragerea de resurse de la clienţii nebancari.

Activitatea principală a unei bănci constă în atragerea de disponibilităţi de pe

piaţă, care

împreună cu capitalul propriu, să fie plasate în afaceri profitabile. Aceasta presupune ca

băncile vor fi în măsură să asigure preţul resurselor atrase de pe piaţă, cheltuielile de

funcţionare proprii şi să obţină şi un profit convenabil. De aceea orice activitate bancară

comportă un risc. Acesta este permanent şi însoţeşte toate afacerile băncii, producerea sau

nu a acestuia depinzând de condiţiile care i se creează.

Riscul de lichiditate este riscul ca o bancă, în dinamica derulării operaţiunilor sale

de plasare şi mobilizare a resurselor, să aibă goluri de fonduri în sensul că intrările de

numerar să fie inferioare ieşirilor de numerar. Lipsa de lichiditate poate fi conjuncturală

sau structurală. În această ultimă situaţie banca devine insolvabilă, dacă nu se iau măsuri

imediate.

Băncile trebuie să studieze permanent gradul lor de lichiditate şi să fie astfel în

masură să evite creşterile nejustificate de costuri, în condiţiile în care lichiditatea nu este

asigurată sau să ţină seama de costurile determinate de asigurarea lichidităţii atunci când

alte interese (de regulă profiturile mari preconizate) împinge banca să încalce cerinţele

lichidităţii.

Riscul de lichiditate este considerat un risc major, dar el face obiectul unor

accepţiuni precum: lichiditate extremă, „pernă de securitate" ce procură activele lichide,

sau capacitatea de mobilizare a capitalului la un cost „normal".

Situaţia lichidităţii extreme antrenează eşecul unei instituţii bancare. În acest sens,

riscul de lichiditate poate fi fatal. O asemenea situaţie extremă îşi are originea în alte

cauze (de exemplu: pierderi importante ce rezultă din slăbirea contrapartidelor sau din

evoluţiile adverse ale pieţelor) şi pot provoca neliniştea instituţiei respective. Ele pot fi

suficiente pentru a antrena retrageri masive de fonduri sau închiderea liniilor de credit

obişnuite ale altor instituţii, ceea ce generează o criză brutală a lichidităţii.

După o altă accepţiune curentă privind riscul de lichiditate, acesta este mai curând

cel al dispunerii de lichidităţi bancare insuficiente, adică activele lichide disponibile nu

par suficiente pentru a face faţă nevoilor neaşteptate. În această optică, lichiditatea este

mai curând „o pernă de securitate" pentru a face faţă dificultăţilor.

Riscul de lichiditate exprimă eventualitatea dificultăţilor, temporare sau

importante, de a accede la surse de fonduri pentru a face faţă nevoilor. Lichiditatea arată

în acest caz capacitatea instituţiei de a mări capitalurile la un cost rezonabil în

permanenţă. Această capacitate depinde, în realitate, de doi factori distincţi: lichiditatea

pieţei şi lichiditatea instituţiei. Riscul de lichiditate naşte decalaje între angajamente şi

resurse, pe diferite perioade.

Plasamentele pe termen lung sunt în general mai mari decât resursele pe termen

lung ale băncii, din această cauză băncile se confruntă cu două situaţii delicate:

1. să nu-şi poată onora angajamentele pe termen scurt;

2. să aibă resurse cu scadenţă mică, în timp ce plasamentele au scadenţe

mari.

Prima situaţie, numită risc de lichiditate imediată, este determinată de retragerile

masive şi neaşteptate ale creditorilor ei.

Confruntată cu riscul de lichiditate o bancă poate fi forţată să împrumute fonduri

de urgenţă la costuri excesive pentru a-şi acoperi nevoile imediate de cash. fie să atragă

deponenţii, plătind în schimb dobânzi mai mari decât cele practicate pe piaţă.

Autorităţile monetare centrale veghează asupra acestui risc impunând să păstreze

suficiente active lichide prin respectarea unui raport de lichiditate.

A doua situaţie numită risc de transformare, impune băncilor să ia în consideraţie

următoarele:

resursele şi plasamentele trebuie analizate în funcţie de lichiditatea şi

exigibilitatea lor reală şi nu juridică. Astfel, depozitele la vedere sunt

deseori mai stabile decât depozitele la termen; depozitele interbancare sunt

mai volatile decât depozitele clienţilor pe termen scurt sunt deseori mai

imobilizate (neonorate) decât creditele cu scadenţă mai îndepărtată;

inovaţiile financiare din ultimii ani modifică riscul de nelichiditate al

băncii astfel:

o mărindu-l prin dezvoltarea angajamentelor de credit cum ar fi

multi options facilities;

o micşorându-l prin dezvoltarea pieţelor secundare de creanţe

negociabile.

Aria de a transforma resursele cu scadenţă mică în plasamente cu scadenţă mare

şi de a putea face faţă crizei de lichidităţi într-un timp scurt şi la preţuri mici este

specifică managementului bancar.

3.Gestionarea lichidităţii bancare

Analiza riscului de lichiditate se face în cadrul sucursalelor băncii, precum şi în

centrala băncii, la direcţia de trezorerie.

La nivelul sucursalelor se analizează:

• sursele de lichiditate: numerarul, depozite la banca centrală, depozite la bănci

corespondente, portofoliul de bonuri de tezaur, certificate de trezorerie şi alte titluri

negociabile, ratele scadente la creditele acordate clienţilor, împrumuturi de la alte bănci

sau de la banca centrală.

• destinaţia lichidităţii: constituirea rezervelor minime obligatorii la BNR,

satisfacerea cerinţelor de împrumut şi nevoile de bani lichizi ale clienţilor, acoperirea

eventualelor cereri ale clienţilor persoane fizice şi / sau juridice de retragere de fonduri.

În cadrul centralei, analiza lichidităţii presupune: gestionare poziţiei monetare,

gestionarea poziţiei lichidităţii şi elaborarea şi analiza raportului de lichiditate.

3.1. Gestionarea poziţiei monetare

Prin poziţie monetară înţelegem valoarea la un moment dat a activelor lichide.

Componentele poziţiei monetare:

a. Numerarul, sub forma monedei metalice, plus bancnotele aflate în

posesia băncii la ghişee şi în tezaur. Necesarul de numerar este estimat în funcţie de

volumul încasărilor / plăţilor zilnice cu numerar (graficul de încasări şi plăţi cu

numerar).

b. Disponibilul în contul de rezervă la banca centrală, respectiv rezerva

minimă obligatorie sau în depozite la termen.

c. Disponibilul la alte bănci, respectiv depozitele constituite pe piaţa

interbancară.

d. Sume de încasat de la alte bănci: sume în tranzit la alte bănci; valoarea

instrumentelor de plată (cecuri) onorate de bancă, depuse la băncile corespondente.

Gestionarea poziţiei monetare presupune:

asigurarea încadrării în nivelul minim al rezervelor obligatorii;

identificarea tuturor tranzacţiilor importante care afectează disponibilul din

contul curent de la banca centrală;

efectuarea tuturor operaţiunilor necesare pentru a contracara influenţa

tranzacţiilor asupra poziţiei monetare.

Operaţiile care constituie gestiunea poziţiei monetare a unei bănci sunt operaţii

zilnice şi operaţii permanente.

Operaţiile zilnice se derulează odată pe zi, de regulă la începutul fiecărei zile

lucrătoare şi au menirea să determine valoarea excedentului/deficitului estimat al contului

de rezervă. Ele constau în: însumarea rezervelor zilnice estimate şi a rezervelor

cunoscute; determinarea excedentului/deficitului relativ estimat al contului de rezervă;

corectarea acestuia cu valoarea operaţiilor certe planificate (operaţii pe piaţa rezervelor

bancare şi operaţii cu titluri ale datoriei publice); calcularea excedentului/deficitului

efectiv estimat simplu şi cumulat.

3.2. Gestionarea poziţiei lichidităţii băncii

Poziţia lichidităţii se determină ca diferenţă între volumul activelor lichide şi

pasive volatile.

Pentru a estima poziţia lichidităţii putem să anticipăm:

fie o creştere mai rapidă a nevoilor de credite faţă de volumul depozitelor,

rezultând o nevoie suplimentară de lichiditate pe termen lung care se poate reduce

prin diminuarea marjei lichidităţii sau prin împrumut;

fie o creştere a necesarului de credite mai lentă decât cea a volumului depozitelor,

rezultând un plus de lichiditate pe termen lung care poate fi folosit pentru

majorarea marjei lichidităţii sau pentru finanţarea plasamentelor bancare.

Poziţia lichidităţii (Active lichide – Pasive volatile) este un indicator derivat din

practica gestiunii de trezorerie şi este calculat pentru acoperirea nevoilor de lichiditate pe

termen scurt a fiecărei bănci. Acest indicator se calculează pe zile, săptămâni şi pe luni,

iar optimizarea lui constă în realizarea unui echilibru între active lichide şi pasive

imediate.

În practica bancară curentă pot exista următoarele situaţii:

(a). când poziţia lichidităţii este negativă, activele lichide sunt insuficiente pentru

onorarea integrală a obligaţiilor băncii, astfel că se recurge la surse financiare imediate

cum ar fi:

împrumuturi pe piaţa interbancară;

lichidarea înainte de termen a unor active din portofoliu;

împrumuturi de la banca centrală.

(b). când poziţia lichidităţii este pozitivă, resursele de lichiditate depăşesc

necesarul, excedentul peste limita celui admisibil se plasează pe termen scurt sub forma

depozitelor pe piaţa interbancară.

În mod practic, gestiunea riscului de lichiditate al unei bănci constă în:

■ cedarea, ipotecarea sau gajarea titlurilor de creanţă din portofoliul băncii fără a suferi

pierderi excesive;

■ găsirea unor resurse noi cu costuri marginale inferioare randamentului mediu al

investiţiilor băncii.

Gestiunea riscului de lichiditate impune o abordarea distinctă a gestiunii pe

termen scurt, gestiunii trezoreriei şi gestiunii pe termen lung.

Gestiunea riscului de lichiditate pe termen scurt permite măsurarea cu precizie a

riscului de lichiditate a băncii.

Gestiunea trezoreriei permite determinarea unei structuri optime a activului băncii

în aşa fel încât prin asumarea riscului de lichiditate, banca să nu înregistreze pierderi.

Gestiunea trezoreriei constă, în principal, în gestiunea activelor şi pasivelor deţinute atât

în monedă cât şi în valută, respectând normele monetare şi valutare impuse de autorităţi.

Odată cu dezvoltarea pieţei financiare, importanţa gestiunii trezoreriei capătă noi valenţe,

trezoreria fiind considerată un centru de profil care trebuie să contribuie la fel ca celelalte

activităţi ale băncii la obţinerea profitului bancar. Decizia asumării riscului de lichiditate,

deci creşterea creditelor, trebuie analizată atât prin prisma veniturilor suplimentare pe

care banca le realizează, cât şi prin prisma costurilor pe care banca ar trebui să le suporte

pentru gestiunea riscului de lichiditate.

Gestiunea pe termen lung a riscului de lichiditate permite băncii să elaboreze

politica ei de creditare ştiindu-se faptul că lichiditatea este un factor de constrângere a

băncii vis-a-vis de activitatea de creditare. Totodată gestiunea pe termen lung a riscului

de lichiditate permite băncii să-şi afişeze plafoane pe diferite categorii de active şi pasive,

în funcţie de caracterul acestora: lichide şi nelichide, stabile şi volatile în funcţie de

politica de creditare pe care aceasta vrea să o promoveze în viitor.

Dacă diferenţa între activele lichide şi pasivele volatile este pozitivă, atunci

banca se află în situaţia unei lichidităţi excesive.

Dacă diferenţa ar fi negativă, banca ar avea probleme privind lichiditatea ei. În

acest caz, criza lichidităţii poate fi corectată fie apelând la împrumuturi pe piaţa

interbancară, fie realizând operaţiuni cu titlurile de valoare pe care le are în portofoliul

său.

Factorul esenţial al gestiunea riscului de lichiditate pe termen lung sau scurt este

acela de a găsi căi de acces pentru bancă pe diferite pieţe, care să-i permită o ajustare

rapidă a graficului de scadenţe active-pasive cu minimum de cheltuieli.

Gestiunea lichidităţii constă în asigurarea că nevoile de finanţare sunt acoperite

în permanenţă. În practică, proiecţia nevoilor de finanţare depinde de rata dobânzii. Cum

ea este supusă la diverse constrângeri, gestiunea lichidităţii comportă diverse aspecte.

Ea constă, în primul rând, în gestiunea activelor lichide care constituie o pernă

de securitate în raport cu exigibilităţile pe termen scurt.

Într-o a doua accepţie, este vorba de imunizare, tehnică ce constă în finanţarea

angajamentelor pe toată durata lor de viaţă, cu resurse pe termene comparabile, pentru

minimalizarea nevoilor de lichiditate prezente şi viitoare. Dacă imunizarea este, de

asemenea, în rată (adică ratele de referinţă sunt aceleaşi pentru angajamentele şi resursele

imunizate), ea blochează marja.

În fine, într-o a treia accepţie, gestiunea lichidităţii pune în joc ansamblul

activelor şi pasivelor şi se înscrie, în perspectivă, în gestiunea globală a bilanţului sau

gestiunea activ-pasiv.

4. Indicatorii calculaţi si evaluaţi în analiza riscului de lichiditate

Raportul de lichiditate reflectă evoluţia masei monetare. Este calculat în lei şi în

valută, la

nivelul centralei băncii, pe baza informaţiilor transmise de subunităţi, având periodicitate

zilnică şi lunară.

Principalii indicatori pe care o bancă îi calculează şi evaluează pentru analiza

riscului de

lichiditate sunt:

Lichiditatea globală (Lg): reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ

de a se

transforma pe termen scurt în lichide pentru a satisface obligaţiile de plăţi exigibile.

Lichiditatea imediată (Li): reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de

trezorerie (numerar, cont curent la BNR) de a face faţă datoriilor pe termen scurt

(disponibilităţile la vedere ale clienţilor nebancari şi împrumuturile pe termen

scurt de la alte bănci).

Lichiditatea în funcţie de total depozite (Ld): reflectă posibilitatea elementelor de

active de a face faţă datoriilor (reprezentând totalul depozitelor).

Lichiditatea în funcţie de total depozite şi împrumuturi: reflectă posibilitatea

elementelor patrimoniale de activ de a face faţă datoriilor (reprezentând totalul

depozitelor şi al împrumuturilor).

Alţi indicatori care se calculează pentru estimarea riscului de lichiditate sunt:

Pasivele nete (active – pasive, clasificate după scadenţă): se calculează pentru a

se semnala perioada maximă necesară de lichiditate.

Rata lichidităţii: exprimă evoluţia gradului de îndatorare a băncii faţă de piaţa

monetară. O rată supraunitară indică scăderea lichidităţii datorită creşterii

gradului de îndatorare. Relaţia este inversă în cazul unei rate subunitare.

Studiu de caz

Riscul de lichiditate în sistemul bancar românesc

Poziţia de lichiditate a băncilor a continuat să fi e confortabilă. Riscul sistemic rămâne

scăzut, expunerile bilaterale pe piaţa interbancară din România fi ind de dimensiuni reduse în

raport cu fondurile proprii şi activele lichide de care dispun băncile creditoare. Ajustarea fi

nanţării atrase de la băncile-mamă s-a realizat în general în mod ordonat, dar, începând cu luna

septembrie 2012, într-un ritm semnifi cativ mai ridicat decât cel consemnat la data elaborării

ultimului raport. Ajustarea activului bilanţier al instituţiilor de credit pe fondul unei acordări

restrânse de credite noi , în special pe componenta în euro, a contribuit la ameliorarea nepotrivirii

pe valute a raportului dintre credite şi depozite. BNR a asigurat gestionarea adecvată a lichidităţii

sistemului bancar, inclusiv prin completarea cadrului de reglementare şi furnizarea de lichidităţi

prin intermediul operaţiunilor repo săptămânale, poziţia de lichiditate a sistemului bancar din

România îmbunătăţindu-se în decursul anului curent.

Dezechilibrul dintre creditele acordate sectorului neguvernamental şi fi nanţarea din surse

locale s-a atenuat începând cu a doua jumătate a anului 2012, pe fondul reducerii stocului de

credite, dublate de o uşoară creştere a volumului depozitelor atrase. Valoarea indicatorului credite

pe depozite s-a îmbunătăţit treptat în perioada analizată (Grafi c 3.44.), atingând o valoare

minimă de la începutul crizei fi nanciare de 109 la sută în august 2013 (faţă de o valoare de 119 la

sută înregistrată în iunie 2012), în linie cu evoluţiile regionale

O ajustare semnifi cativă a indicatorului s-a consemnat în cazul băncilor cu capital

majoritar grecesc (Grafi c 3.45.), atât ca urmare a modifi cărilor survenite în cadrul băncilor

incluse în această categorie (în luna iunie 2011 Marfi n Bank a trecut în rândul băncilor cu capital

cipriot, iar în luna iunie 2012, Emporiki Bank a trecut în rândul băncilor cu capital francez), cât şi

ca urmare a evoluţiei negative a creditării, pe fondul eforturilor de întărire a bazei locale de

depozite.

Depozitele atrase de la companii şi populaţie au continuat să reprezinte principala sursă

de fi nanţare a băncilor (51,3 la sută din total pasive la sfârşitul lunii august 2013), în creştere cu

4 puncte procentuale faţă de perioada similară a anului anterior, pe fondul continuării tendinţei de

creştere a economisirii interne.

La finele lunii august 2013, ponderea finanţării externe în total pasive la nivelul

sistemului bancar era de 21,3 la sută, în scădere cu 3,5 puncte procentuale faţă de luna iunie 2012.

Valoarea continuă însă să se situeze peste media ţărilor din regiune (Grafi c 3.46.); fi nanţarea

externă a scăzut cu aproximativ 3,4 miliarde de euro în primul semestru din 2013 faţă de aceeaşi

perioadă a anului anterior. Accentuarea dinamicii acestei ajustări, deşi induce reduceri la nivelul

datoriei externe a sectorului privat, este de

natură să genereze riscul unor constrângeri asupra sectorului real al economiei, mai ales în

condiţiile în care accelerarea reducerii liniilor de credit mamă-fi ică a avut loc inclusiv de-a

lungul unei perioade de aversiune scăzută la risc faţă de expunerile pe pieţele emergente

(ianuarie-mai 2013)

Ponderea ridicată a fi nanţării externe cu scadenţe pe termen mediu şi lung are un efect de

diminuarea riscurilor de lichiditate. Reducerea ordonată, dar semnifi cativă, a fi nanţării externe a

condus la o creştere graduală a maturităţii medii a surselor atrase de la băncile-mamă, ajungând în

august 2013 la peste 23 de luni (Grafi c 3.47.). Privită în structura pe valute, fi nanţarea se

realizează preponderent în euro (74,8 la sută din totalul fi nanţării de la băncile-mamă la august

2013), fi nanţarea în lei reprezentând 15,2 la sută, în timp ce fi nanţarea în dolari şi alte valute

rămâne marginală.

Ponderea capitalului şi a altor rezerve în total pasive şi-a continuat trendul ascendent,

atingând la fi nele lunii august 2013 nivelul de 19,66 la sută, în creştere cu 2,8 puncte procentuale

de la data publicării ultimului Raport asupra stabilităţii fi nanciare (respectiv 16,9 la sută la iunie

2012). În ceea ce priveşte ponderea depozitelor interbancare interne în total pasive, aceasta a

consemnat o creştere marginală (1,72 la sută la fi nele lunii august 2013), riscul de contaminare în

sistemul bancar autohton pe acest canal rămânând limitat.

Deţinerile de titluri de stat libere de gaj şi neimplicate în operaţiuni repo cu BNR ale

băncilor au continuat să crească în 2012 şi în primul semestru al anului 2013 ceea ce constituie un

factor de îmbunătăţire a poziţiei de lichiditate a sectorului bancar (Grafi c 3.48.). Asigurarea

lichidităţii pe termen scurt prin gajarea titlurilor de stat în operaţiuni de împrumut cu alte instituţii

de credit este redusă, în condiţiile în care doar 0,7 la sută din volumul deţinerilor de titluri

disponibile era gajat la fi nele lunii august 2013.BNR furnizează lichiditate instituţiilor de credit

prin intermediul operaţiunilor repo efectuate pe bază de licitaţii la rată fi xă de dobândă (rata

dobânzii de politică monetară – 4,25 la sută pe an din octombrie 2013). Frecvenţa licitaţiilor repo

pentru furnizare de lichiditate este una săptămânală, la fel ca şi maturitatea sumelor oferite

participanţilor la licitaţie. Sumele atrase de către bănci prin intermediul operaţiunilor repo au

crescut puternic în primul semestru al anului 2012, sub infl uenţa contracţionistă exercitată de

factorii autonomi ai lichidităţii. În a doua jumătate a anului 2012, contextul extern a fost unul

volatil, fiind marcat de incertitudini privind soluţionarea durabilă a crizei datoriilor suverane

din zona euro şi de evoluţia sistemelor bancare din anumite ţări europene, pe fondul înrăutăţirii

perspectivelor creşterii economice la nivel mondial. În condiţiile unei volatilităţi ridicate a

aversiunii faţă de risc a investitorilor, cu infl uenţă negativă asupra fl uxurilor nete de capital,

BNR a trecut de la o politică de gestionare adecvată a lichidităţii la o politică fermă de gestionare

a acesteia. În vederea limitării volatilităţii excesive a cursului de schimb, banca centrală a adoptat,

pe parcursul celui de-al doilea semestru al anului 2012, o politică de plafonare a sumelor oferite

prin intermediul operaţiunilorrepo. Plafonarea a fost stabilită iniţial pe parcursul lunii august

2012, revenindu-se ulterior la aceasta în cursul lunii octombrie 2012. La sfârşitul primului

trimestru al anului 2013, în condiţiile scăderii aversiunii la risc de pe pieţele externe şi ale

îmbunătăţirii percepţiei investitorilor cu privire la riscul suveran, BNR a revenit la o politică de

gestionare adecvată a lichidităţii, renunţând treptat la plafonarea sumelor oferite în cadrul

licitaţiilor la rată fi xă, însă nevoile de lichiditate în scădere ale băncilor au dus la diminuarea

sumelor atrase prin intermediul operaţiunilor repo (Grafic 3.49.).

Operaţiunile valutare swap cu instituţiile de credit nerezidente au crescut în importanţă,

devenind un instrument de gestionare a necorelării pe valute dintre active şi pasive. Astfel, aceste

operaţiuni au crescut în amploare pe parcursul anului 2012 şi în prima jumătate a lui 2013,

atingând un volum zilnic net al sumelor atrase de aproape 7 miliarde euro. Maturitatea medie la

nivel de sistem a sumelor atrase prin operaţiuni valutare swap cu instituţii de credit nerezidente

variază în jurul valorii de 90 dezile. Volumul mediu lunar al sumelor tranzacţionate prin

operaţiuni de tip swap valutar cu instituţii de credit nerezidente la sfârşitul primului semestru din

2013 reprezenta aproape 38 la sută din totalul sumelor atrase de bănci de la instituţiile fi nanciare

externe (Grafi c 3.50.). Aceste tipuri de operaţiuni sunt utilizate de bănci în special pentru

ameliorarea necorelărilor pe valute dintre activele şi sursele de fi nanţare, principalele bănci

active în piaţa instrumentelor de tip swap valutar fi ind cele care prezintă un nivel ridicat al

creditelor în euro raportate la depozite în euro. Avantajul acestor instrumente este reprezentat de

costul scăzut în condiţii de lichiditate ridicată. Dezavantajul este reprezentat de maturitatea redusă

a acestor operaţiuni, implicând necesitatea refi nanţării frecvente şi dependenţa de lichiditatea

acestei pieţe, a cărei variabilitate este afectată de numeroşi factori exogeni.

Finanţarea în euro a sectorului nebancar românesc prin intermediul operaţiunilor valutare

swap a crescut puternic în 2012 şi prima jumătate a anului 2013, soldul zilnic net al fi nanţării în

euro acordate acestui sector prin operaţiuni de swap valutar situându-se aproape de nivelul de 300

milioane euro pe parcursul trimestrului II 2013. Deşi ritmul de creştere a fost unul ridicat, nivelul

atins reprezintă sub 1 la sută din creditul în euro acordat sectorului nebancar. Există un număr

limitat de bănci care desfăşoară operaţiuni de tip swap valutar în relaţia cu sectorul nebancar,

acestea acoperindu-şi poziţiile

prin intrarea în operaţiuni de sens contrar cu instituţii de credit nerezidente, inclusiv în cadrul

grupului propriu.

Exerciţiile de testare la stres a lichidităţii au evidenţiat o bună capacitate de absorbţie a

unor şocuri generate de retragerea parţială a unor surse de fi nanţare. În contextul scăderii mai

accentuate a finanţării externe, în special ca urmare a reducerii expunerilor intragrup, necorelările

pe valute dintre active şi pasive ar putea genera anumite probleme de lichiditate pe componenta în

valută, în special în ipoteza în care accesul instituţiilor de credit pe piaţa swap-urilor valutare ar fi

restrâns. Administrarea riscului de lichiditate reprezintă un factor determinant al solidităţii

instituţiilor de credit, în special în condiţiile unei volatilităţi ridicate a pieţelor fi nanciare. Banca

centrală acordă o importanţă mare gestionării lichidităţii din sistem, inclusiv prin adecvarea

cadrului de reglementare.

Pe parcursul anului 2012 şi în prima jumătate a anului 2013, BNR a asigurat

gestionarea adecvată a lichidităţii din sistemul bancar, cu excepţia perioadei noiembrie 2012 –

ianuarie 2013, interval în care banca centrală a adoptat o politică de gestiune fermă a lichidităţii.

Dobânda de politică monetară a rămas neschimbată la 5,25 la sută timp de 14 luni, în perioada

aprilie 2012 – iunie 2013. În lunile iulie, august şi septembrie 2013, BNR a redus succesiv rata de

politică monetară cu 25, 50 şi respectiv 25 puncte de bază până la nivelul actual de 4,25 la sută,

transmiţând astfel un semnal pozitiv mediului economic în sensul imprimării unei tendinţe de

ieftinire graduală a creditării în lei şi de stimulare a activităţii de creditare. De asemenea, în luna

iunie 2013 a fost luată decizia îngustării coridorului format de ratele de dobândă aferente

facilităţilor permanente în jurul ratei dobânzii de politică monetară la ±3 puncte procentuale de la

±4 puncte procentuale, în vederea temperării volatilităţii dobânzilor din pieţele monetară şi

bancară.

6. Concluzii

Criza de lichiditate poate să apară neaşteptat şi poate fi determinată de înţelegerile

prealabile privind transferul de fonduri precum şi de modalităţile tehnice de efectuare a

acestuia.

Considerarea tuturor riscurilor, îndeosebi a riscului de lichiditate, este un fapt

necesar şi important pentru fiecare bancă, dar în condiţiile amplitudinii procesului de

recreditare, cunoaşterea, evitarea si prevenirea lor este de o deosebită relevanţă la nivel

naţional.

Protejarea împotriva riscului de lichiditate se poate face prin următoarele

elemente:

o Cunoaşterea structurii maturităţii fondurilor atrase în scopul asigurării unui nivel

superior al calităţii prognozelor privind fluxurile nete de fonduri

o Volatilitatea fondurilor atrase este dependentă nu numai de tipul băncii ci şi de

structura clienţilor instituţiei, cunoaşterea particularităţilor comportamentale

putând constitui un atuu al managementului riscului

o O structură diversificată a surselor de fonduri şi a profilelor de scadenţă ale

acestora conduce la evitarea dependenţei de anumiţi clienţi şi, deci, la o diminuare

a riscului de pierderi de resurse în termen foarte scurt

o Băncile sunt interesate în promovarea unor produse bancare atractive care

diminuează riscul de lichiditate, concomitent cu scăderea profitului

o Managementul riscului de lichiditate rămâne un proces complex datorită

interconexiunilor cu alte riscuri aferente activităţii bancare.

Bibliografie

Drăgoi E. V., Rădoi M. A., “Bănci şi alte instituţii de credit”, Editura Cartea

Studenţească, Bucureşti, 2011;

Diaconescu M., “Bănci. Sisteme de plăţi. Riscuri”, Editura Economică, Bucureşti,

1999;

Olteanu A., Drăgoi E. V., “Monedă-Credit”, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2006;

Basno C., Dardac N., Floricel N., “Monedă. Credit. Bănci”, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 2001;

Dragomir, Drăgoi E. V., “Managementul performanţelor bancare”, Editura

Bibliotheca, Târgovişte, 2007;

Surse internet:

www.ecb.int

www.bnr.ro