Uniunea Europeana -Cooperare Și Integrare

8/18/2019 Uniunea Europeana -Cooperare Și Integrare

1/212

UNIUNEA EUROPEANĂ

- Cooperare și integrare -

ISBN 978-606-30-0286-1

Editura Sfântul Ierarh Nicolae2015


2/212

2

INTRODUCERE

Prezenta lucrare işi propune să evidenţiezeînceputurile procesului de construcţie europeană, etapeleacestui proces care este în curs de desfăşurare, precum şiactorii principali ce şi-au jucat rolul pe scena UniuniiEuropene dând naştere unei Europe aflată într -o continuătransformare.

Uniunea Europeană, rezultat al unui proces de

cooperare şi integrare care a început la nivelul anilor ’50între şase state europene, numără în prezent, după şasevaluri de aderare, 28 de membri iar in curând, poate, 30de membri.

Distrugerile umane şi materiale imense provocatede cel de-al doilea război mondial precum şi şocul pshihologic şi moral produs de exterminarea evreilor, în

special, şi bombardamentele atomice americane asupraJaponiei întreţineau un sentiment de sfârşit al civilizaţiei.

Faţă de S.U.A. şi U.R.S.S., Europa era în declin,întrucât Statele Unite se îmbogăţiseră favorizândtotodată haosul material şi moral, iar comunismul câştigaîn influenţă în vreme ce mişcările naţionaliste apărute înimperiile coloniale slăbeau fostele mari puteri.

În faţa acestor probleme, au început să apară totmai des proiecte ale unei uniuni europene.

Astfel, construcţia europeană a început să seconcretizeze după cel de-al doilea război mondial, cuscopul de a garanta o pace durabilă, context în care ziuade 9 mai 1950 a marcat data la care Robert Schuman,


3/212

3

ministrul Afacerilor Externe al Franţei, a propus, pe bazaunei idei a lui Jean Monnet, punerea în comun a

resurselor de cărbune şi oţel ale Franţei şi Germaniei încadrul unei organizaţii deschise şi celorlalte ţărieuropene.

La apel, au răspuns încă patru state, Tratatulinstituant al Comunităţii Economice a Cărbunelui şiOţelului (C.E.C.O.) fiind semnat la Paris, la 18 aprilie1951, de către Franţa, Germania, Belgia, Italia,Luxem burg şi Olanda şi intrând în vigoare la 23 iulie1952.

Astfel, ceea ce păruse pentru mult timpnerealizabil în mintea unora a devenit realitate, chiardacă aceasta era una la care s-a lucrat şi încă se mailucrează, ca orice sistem în care omul şi valorile salesunt într -o continuă schimbare.

Pe parcursul cursului se încearcă punerea inevidentă a contribuţei Franţei precum si rolul acesteia încrearea Uniunii Europene, suportul generalului de Gaulleîn această acţiune, felul în care a militat mai ales prin politica sa externă pentru suveranitatea naţională şisolidaritatea cu Germania în speranţa Unirii Europei în

domeniul politic şi cel al apărării, ca şi în cel economic.

Aşa cum afirma Jacques Delors despre faptulca Istoria construcţiei europene nu poate fi asemanată cuun fluviu lung si liniştit » tot aşa putem spune ca infiecare etapa a acestui interesant proces ce inventeazaEuropa in fiecare zi , europenii şi-au pus intrebări


4/212

4

permanent iar reticenţele, obiecţiile si respingerile aufost şi continuaă să fie destul de numeroase .

Deşi deciziile comunitare provoacă numeroasereacţii de neînţelegere şi ostilitate, cele mai multe dintreacestea ajung să fie aplicate, ceea ce vaforizeazaschimbările, contactele şi cooperarea între ţari şi popoare.

Fără a ignora stagnarile şi nici blocajele, Cursul

de Istorie a Uniunii Europene işi propune şă evidenţieze progresele şi să urmărească această mişcare progresivă pentru unitatea Europei care porneşte de la nucleul iniţialal celor şase state semnatare ale tratatelor de la Paris şiRoma şi a dus la o uniune cu cinsprezece, doisprezece şicare acum tinde spre treizeci de membri.


5/212

5

CAPITOLUL I

INCEPUTURILE PROCESULUI DE

CONSTRUCTIE EUROPEANA

1.1 Fondatorii Europei « Celor Sase »

1.2 Inceputurile constructiei europene (1948-1953)

1.3 Tratatul de la Roma-act ce consfintesteC.E.E. SI EURATOM

1. Fondatorii Europei „Celor Şase”

Ideea realizării unei federaţii la nivel european aantrenat imaginaţia multor istorici, filosofi, lideri politicisau chiar oameni de stat din perioada contemporană.

Chiar dacă la început totul părea de nerealizat, cutimpul ceea ce s-a considerat mai apoi un fundament pentru Uniunea Euro peană s-a datorat celor care la unmoment dat au beneficiat de o stare de fapt care le

permitea să acţioneze pe continentul european (cel maiadesea prin forţa realităţilor) în vederea unificăriiacestuia.

În acest sens, cei care au făcut primul pas către crearea unei Europe unite şi sprijinirea acestui proces alunificării europene pe tot parcursul vieţii lor au fostliderii unor partide politice populare afiliate doctrinei


6/212

6

creştin – democrate din Europa Occidentală, şi anume:francezii Jean Monnet şi Robert Schuman, germanul

Konrad Adenauer şi italianul Alcide de Gasperi.

Ulterior, toţi aceştia au fost denumiţi ,,oameni aifrontierelor”, care, inspirându-se din doctrinacreştinismului social, au avut ca principal obiectivcrearea unei Europe federale, pr evenirea relansării, înatmosfera de după cel de-al doilea război mondial, aunor noi naţionalisme sau a militarismului, precum şi

consolidarea postbelică a Franţei şi Germaniei.

Jean Monnet s-a născut la 9 noiembrie 1888, laCognac, într -o familie de comercianţi.Tătăl său călătoreamult, nu a fost un părinte sever şi nu a fost niciodatăinteresat de politică. Mama, o pioasă, dar o tolerantăcatolică, era mult mai autoritară decât tatăl, Jean Monnetavând astfel o copilarie disciplinată.

La 18 ani călătoreşte deja în Canada şi MareaBritanie, iar la sfârşitul anului 1917 este numit, laLondra, şeful misiunii franceze pentru Comerţ şitransporturi marine şi delegat al MinisteruluiReconstrucţiei. La numai doi ani după aceasta,Clemenceau şi Balfour l-au propus secretar general

adjunct al Societăţii Naţiunilor. În calitatea de bancher şiexpert internaţional pe care a avut-o mai târziu, J.Monnet a ajutat Polonia şi România să se refacăeconomic (monetar şi financiar). Fost consilierguvernamental pe probleme economice şi consilier înChina pentru reconstrucţia căilor ferate, J. Monnet a fostşi unul dintre lichidatorii falimentului lui Kreuger -regele chibriturilor.


7/212

7

Începând cu 1939, el devine preşedinte alComitetului de Programe şi de cumpărări aliate, fiind

tentat de uniunea franco- britanică şi atras totodată cătreS.U.A., ca ,,arsenal al democraţiilor”.

Fiind alături de de Gaulle în perioada 1940 – 1943, J. Monnet a făcut legătura între generalii Giraud şide Gaulle, determinându-i să formeze Comitetul Francezde Eliberare Naţională şi a devenit apoi membru alguvernului lui de Gaulle de la Alger, ca şi Comisar al

revitalizării.

În noiembrie 1943, J. Monnet este trimis laWashington pentru a negocia recunoaşterea FranţeiLibere şi aprovizionarea ei cu armament. El reuşeşteacest lucru în octombrie 1944, când americanii aurecunoscut Franţa Liberă. În ianuarie 1946, dinînsărcinarea lui de Gaulle, a început să aplice Planul demodernizare şi echipare.

În primăvara lui 1950, J. Monnet, conştientâzândrepeziciunea cu care a renăscut economia germană şiteama manifestată de vecinii acesteia, privindeventualele încercări de dominaţie asupra continentului,a căutat rapid o soluţie în vederea abordării problemei de

bază, şi anume aceea a revenirii pe primul plan aGermaniei. În acest sens, cum multe voci în perioadaimediat următoare războiului, se ridicau pentruunificarea Europei, el a conceput Planul reconcilieriifranco-germane în aceşti parametri.

Deşi cancelarul Konrad Adenauer sugera înaceeaşi perioadă ideea mult prea îndrăzneaţă de unificare


8/212

8

completă a Franţei cu Germania, J. Monnet a văzut înaceastă idee germenele soluţiei, dar într -o altă viziune şi

într -un alt ritm, şi anume, concentrarea eforturilor spre o problemă ,,centrală“ şi nu spre rezolvarea tuturordeferendelor.

Mergând pe faptul că atât în timp de pace cât şide război economiile Germaniei şi Franţei erau interesatede producţia de cărbune şi oţel şi cum niciuna dintre părţi nu se simţea în siguranţă, regiunile cu producţie

pentru industriile de bază fiind situate la graniţa dintreFranţa şi Germania, J. Monnet a avansat în 1950 o propunere extrem de interesantă – întreaga producţie deoţel şi cărbune, atât a Franţei, cât şi a Germaniei, să fie pusă sub puterea unei Înalte Autorităţi internaţionale,având ca scop unificarea condiţiilor de producţie care săducă la extinderea treptată a cooperării şi în alte domenii.

În 1952, după ce a prezidat Conferinţa în cadrulcăreia a fost redactat tratul C.E.C.O., J. Monnet a fostnumit preşedinte al Înaltei Autorităţi (precursoareaactualei Comisii Europene), iar în 1973 (după aderareaMarii Britanii la Comunitate) a fost inventatorul a ceeace astăzi se numeşte Consiliul European – şi în cadrulcăruia are loc întrunirea regulată a şefilor de guvern din

Comunitatea Europeană în scopul de a aborda aspectelestrategice şi de a da U.E. direcţiile politice .

Unul din principiile care au stat la baza vieţii şiactivităţii lui J. Monnet, cunoscut şi sub denumirea de,, părintele construcţiei europene” sau ,, Monsieur l’ Europe”, a fost acela că toţi oamenii se nasc egali şi, pe


9/212

9

măsură ce cresc, evoluează într -un anumit sistem dereguli care mai târziu le determină comportamentul.

J. Monnet a murit la 16 martie 1979. Datorităconsecvenţei cu care şi-a tranpus principiile de viaţă, dinteorie în practica relaţiilor internaţionale, intrând pe ,,uşadin faţă ” a unei Europe care a aşteptat atât de mult onouă arhitectură bazată pe încredere, în 1988 FrançoisMitterand a propus transferarea repauzatului înPantheon, iar ,,Time Magasine”1 l-a pus pe aceeaşi

poziţie cu de Gaulle.

Robert Schuman, cel care avea să joace rolul celmai important în procesul Construcţiei europene, s-anăscut la Clausen, în Luxemburg, la 29 iunie 1886, dintr -un tată francez şi o mamă luxemburgheză.

Aşa cum îl considera André Philip, Schuman a

fost ,,un om plin de dăruire, fără dorinţe personale,`fără ambiţii, de o sinceritate totală şi o capacitateintelectuală care nu dorea decât să se facă util, înmomentul şi la locul unde i se `cerea,. paşnic, timid şiezit ant. Adesea a ocolit şi întârziat luarea unei decizii, aîncercat să înşele chemarea care se făcea simţită înadâncul conştiinţei `sale.

Acelaşi observa în continuare : « Când nu maiavea încotro, când era sigur de ceea ce îi cere vocea luiinterioară, lua brusc iniţiativele cele mai îndrăzneţe şi leducea până la capăt, insensibil la critici, la atacuri, laameninţări. Pentru a- şi atinge scopul, chiar şi cel mai


10/212

10

important, nu a folosit însă `niciodată un mijloc vulgar,nu a exagerat greutatea unui argument şi nici nu a

ridicat vocea...”.

Între anii 1919 şi 1940 a fost deputat democrat – popular, apoi parlamentar al Mişcării PopulareRepublicane; în 1946 – 1947, ministru de finanţe şiministrul afacerilor externe (1948-1953); în 1947 vaforma primul său guvern, într -un climat pe care îlconsidera nesănătos pentru viitorul Europei (făcea aluzie

la relaţiile dintre Franţa şi Germania după război).

R. Schuman a gândit reconcilierea franco-germană în cadrul unei Europe unite în care dinamismulgerman să se poată manifesta în voie, fără a deveni periculos pentru vecini.

Potrivit acestei viziuni, propunerea Comunităţii

Europene a Cărbunelui şi Oţelului a venit la timp.

La 9 mai 1950, el face primul pas prin declaraţia pe care o va rosti în timpul unei conferinţe de presă înSala Orologiului de la Ministerul de Finanţe, într -unmoment în care continentul cunoştea o atmosferă politicăîngrijorătoare îndreptându-se către o criză gravă derezolvat.

După părerea lui R. Schuman, Europa se afla într -un punct mort în multe domenii, cerându-se astfel orezolvare nu doar a problemei franco - germane ci şi acelei europene (deşi se pusese capăt blocadei Berlinului,nu se încheiase nici o înţelegere concretă cu RusiaSovietică).


11/212

11

În declaraţia menţionată, el începea cu referiri laîntreaga planetă şi nu doar la problemele europene,

subliniind că pacea mondială nu va fi salvată decât prineforturi creatoare, una din sursele care ar trebui să stea la baza acestor eforturi fiind o Europă organizată. Uniuneanaţiunilor europene necesita eliminarea contradicţieistrăvechi dintre Franţa şi Germania, deci acţiuneaînteprinsă trebuie să aibă în vedere în primul rând celedouă puteri.

În acest sens, guvernul francez ia iniţiativa şi propune concentrarea imediată a acţiunii către undomeniu limitat, dar decisiv, şi anume punerea subcontrolul unei Înalte Autorităţi comune a producţiei decărbune şi oţel, în cadrul unei organizaţii la care vor putea adera şi alte state europene. Aceasta eramodalitatea prin care Schuman considera că va putea

astfel să asigure imediat construirea unei baze comunede dezvolare economică, prima etapă a Federaţieieuropene, schimbând astfel destinul celor două stateeuropene care vreme îndelungată au fost rivale.Proiectul lansat prin declaraţia lui Schuman avea dreptscop:

- neutralizarea şi demilitarizarea

producţiei de oţel şi cărbune a Franţei şiGermaniei;- modificarea naturii relaţiilor dintre

cele două state şi punerea bazelor unuiviitoare Federaraţii Europene.

C.E.C.O. a însemnat un mare pas în realizareareconcilierii franco-germane şi a unificării europene.Chiar dacă Schuman considera că Franţa avea meritul de


12/212

12

a fi provocat declanşarea procesului unificării europene,el nu îi atribuia acest merit exclusiv, amintind că poziţia

Franţei s-a bazat ,, pe valoarea şi influenţa conceptelor generale din care ne-am inspirat ”. El considera că ,, a face Europa “ nu înseamnă a crea ceva de la zero, ci aasambla şi a pune în ordine elemente preexistente, unireaa ceea ce este divizat şi separat, fără ca aceasta săînsemne însă fuziunea unor elemente distincte.

,,A face Europa” era pentru Schuman

coordonarea activităţilor ţărilor europene …orientarealor spre un bine general supranaţional. Aceasta însemnao serie de concesii şi de sacrificii reciproce, pentru cătratatele internaţionale ce se încheiau sau urmau a fiîncheiate nu trebuiau să producă doar obligaţii ci şiinstituţii supranaţionale, cu obiective şi interese distinctede orice naţiune asociată. În cele din urmă , ,, a face

Europa “ înseamna crearea unei autorităţi europeneunice, suverane, primul pas fiind deja făcut prin creareaC.E.C.O., o autoritate specializată într -un anumitdomeniu de activitate dar situată într -un cadru deorganizare europeană.

În Memoriile sale, Konrad Adenauer redă într -unmod metaforic importanţa zilei de 9 mai 1950 : « Acea

dimineaţă de mai încă mai ignora faptul că în cursul zilei – conferinţa de presă va avea loc la orele 16.00 – evoluţia Europei va lua o turnură decisiva, pentru ca, larându-l său René Lejeune, să o considere ,, Ziua în careva căpăta viaţă singura idee politică fecundă a secolului XX“ .


13/212


14/212

14

până la 40% din capital, iar mai apoi chiar o uniunetotală între Franţa şi Germania.

Unul dintre biografii lui Adenauer, HermanKusterer, afirma că acesta considera că existenţa unuistat naţional izolat nu mai era posibilă, statul naţionalfiind depăşit din punct de vedere istoric şi cauza tuturorneajunsurilor de care se lovise Germania.

De asemenea, era imposibil ca aceste idei pro-

europeniste să nu se fi promovat şi anterior întreSchuman, Adenauer şi de Gasperi, aceştia întâlnindu-sede mai multe ori înainte de data de 9 mai 1950.

Adenauer nu a avut în vedere nu numai problemele economice şi culturale, ci şi pe cele militare.Astfel, în cadrul unei conferinţe de presă de la Genevadin 22 decembrie 1948, el şi-a făcut publice opiniile

referitoare la o viitoare reînarmare a Germaniei, pe careo considera necesară, din cauza pericolului sovietic. Deşivorbea despre reînarmarea Germaniei, acesta era ochestiune problematică ţinând cont de contextuleuropean postbelic, motiv pentru care propune creareaunei armate moderne, deschise ideii democraticeeuropene, o armată germană integrată într -o armată

europeană, dar care să aibă aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi parteneri europeni.

Ţinând cont de faptul că opiniile în ceea ce priveşte opţiunea europenistă a lui K. Adenauer erau pentru moment controversate, conform lui A. Barring şiHans Peter Schwaz, care considerau că acesta dorea săreaducă Germania occidentală pe scena politică


15/212

15

europeană sau, dacă ar fi fost posibil, o reunificaredemocratică a acesteia, P. Legoll considera că aceştia nu

au ţinut cont de trecutul europenist a lui Adenauer. Înacest sens, P. Legoll vine cu următoarele atitudini pro-europene ale cancelarului: acţiunile acestuia pentrucombaterea marxismului şi împotriva renaşteriinaţionalismului în Germania; acţiunile pentru stopareadeclinului Europei şi a pierderii influenţei acesteia înlume, pentru încetarea războaielor dintre naţiunile

europene, pentru redarea suveranităţii Germaniei, pentru reunificarea Germaniei şi unificarea Europei.

Pe lângă acestea, la baza atitudinii lui Adenauerau existat însă şi o serie de obiective strategice, şianume : teama reală de pericolul sovietic şi de posibilul rol al Franţei în Europa; independenţa Europei federalede ajutorul american în domeniul securităţii şi al

apărării; imposibilitatea unei dezvoltări economicereale într -o Europă divizată, balcanizată.

Konrad Adenauer rămâne în politică până în1966, dar din poziţia de preşedinte al Uniunii creştin -democrate a continuat să susţină unificarea europeană. Ell-a atacat deseori pe Ludwig Erhard pentru răcealaindusă în relaţiile cu Franţa şi va rămâne un susţinător şi

prieten apropiat al lui Charles de Gaulle, cu care seconsulta deseori. Konrad Adenauer s-a stins din viaţă înaprilie 1967, la vârsta de 91 de ani, intrând în istorie caunul dintre fondatorii ,,Europei Celor Şase”.

Alcide de Gasperi şi-a început ascensiunea politică pe scena politică italiană în contextulactivismului politic şi social din regiunea sa natală,


16/212

16

Trento, aflată în acea perioadă sub administraţiaaustriacă, dar şi a ascensiunii şi eşecului fascismului şi a

nazismului, a declanşării şi a sfârşitului celui de-al doilearăzboi mondial. El s-a născut la 3 aprilie 1881 la PieveTesino (Trento), a studiat mai întâi la Trento (Austria),iar apoi la Universitatea din Viena, unde a obţinut licenţaîn filosofie. Pe perioada studiilor universitare, el afrecventat cercuri studenţeşti italiene, dar şi localurimuncitoreşti, în care va ţine prelegeri muncitorilor

emigranţi italieni, încercând să-i grupeze în asociaţii. În 1902, ca secretar al Asociaţiei universitare

catolice creştine (A.U.C.T.), va pune problema înfiinţăriiunei universităţi de limbă italiană la Trieste, va formuladeviza organizaţiei: Catolici, Italieni, Democraţi, şi vamerge în audienţă la papa Leon al XIII-lea careprezentant al A.U.C.T. Acestă etapă va marca intrarea

sa în politică. În 1905, a preluat direcţia ziarului ,, Il Trentino”,

ce asigura propaganda pentru ,, Partito PopulareTrentino” şi pentru toţi cei ce credeau în MişcareaCatolică Socială. In 1909 va fi ales consilier municipal,iar în 1911 deputat în Parlamemtul de la Viena, apoideputat în Dieta de la Insbruck.

Aceste activităţi vor fi întrerupte în perioada primului război mondial, dar De Gasperi va intreprinde oserie de călătorii la Roma, unde se va întâlni cu papaBenoit XV şi cu Sonnino, ministrul afacerilor externe, cucare va discuta despre reunirea regiunii Trentin cu Italia,militând în continuare pentru drepturile italienilor dinTyrol.


17/212

17

Sfârşitul războiului a însemnat şi Tratatul de laVersailles, care nu-l va mulţumi pe De Gasperi, acesta

considerând că soluţia pentru pacea europeană oreprezenta o Europă unită, o Europă a popoarelor unitede un ideal şi de interesul comun: « Un nouinternaţionalism nu va trebui să divizeze naţiunile, ci săle unească. Iar această internaţională … va trebui să fieo comunitate de iniţiative care să permită, în raporturil e politico-economice dintre popoare, aceste principii de

justiţie şi fraternitate creştină care pot îndepărtarăzboiul şi întări solidaritatea umană ».

În această perioadă el devine membru alPartidului Popular Italian (P.P.I.), iar în 1921 a fost alesîn Parlamentul Italian ca preşedinte al grupului parlamentar al Partidului Popular Italian.

După dizolvarea Partidului Popular, în 1926, DeGasperi a fost condamnat pentru antifascism la patru anide detenţie, însă a ispăşit numai 16 luni, fiind apoiangajat la Biblioteca Vaticanului timp de aproape 14 ani.

În timpul celui de-al doilea război mondial,Partidul Popular Italian va încerca să se reorganizeze, iarDe Gasperi va face parte din Comitetul de Eliberare

Naţională, grupare ce reunea toate partidele antifasciste

şi care încerca să găsească soluţii politice pentru perioada postbelică.

Activitatea desfăşurată în perioada interbelică şidin timpul războiului îi va aduce, la sfârşitul anului1944, postul de Ministru de Externe, iar între 1945 şi1953 pe cel de preşedinte al Consiliului de Miniştri.


18/212

18

Perioada ce a urmat nu a fost una deloc uşoară,De Gasperi şi guvernele pe care acesta le-a format

trebuind să depăşească problemele economice sausociale interne, inerente sfârşitului războiului, dar şi pecele internaţionale, Italia fiind una dintre ţările înfrânte.

Datorită implicării Italiei lui Mussolini alături deGermania lui Hitler într -o anumită parte în perioadarăzboiului mondial (1940-1943), Occidentul avea oatitudine adesea ostilă faţă de aceasta. O data cu

depăşirea acestei atitudini, De Gasperi va participa laCongresul de la Bruxelles în 1948, unde îl va întâlni pentru prima dată pe R. Schuman, întâlnire pe care o vacaracteriza: « clară, concretă, reconfortantă ...un omeminent…favorabil oricărei colaborări cu noi »

După ce va accepta propunerea lui Schuman, DeGasperi va milita în Italia pentru unificarea europeană,astfel că în toate discursurile sale politice de după 1947,a adus în atenţie Europa. De Gasperi va încerca în 1947 – 1949 să realizeze o uniune franco-italiană, însă fărăvreun rezultat.

În septembrie 1949, la Conferinţa de la Londraîşi va face pentru prima dată cunoscute pe plan europeanideile sale pro-

europeniste, fără ca aceasta să aibă vreo

urmare.

El va lucra pe plan intern la crearea unei dinamicieuropene, aşteptând ca situaţia în Europa să sestabilizeze, iar la conducerea guvernului francez săajungă R. Schuman, pentru ca ideile sale să fie ascultate.


19/212

19

În noiembrie 1948, la Ambasada italiană de laParis, va publica un memorandum pentru a-şi face

cunoscută dorinţa de a intensifica colaborarea economicăîn sprijinul păcii în Europa.

Considerând că Europa era deja unită prin ceavea mai bun, De Gasperi va afirma, în cadrul unei meserotunde ţinute la Roma, în 1953, sub auspiciileConsiliului Europei, că ,, Europa există, dar ea esteînlănţuită…Pentru a uni Europa probabil că trebuie mai

întâi să distrugem, pentru ca apoi să construim. Sădistrugem o lume de prejudecăţi, de temeri, de ură. Europa trebuie să fie subiectul pe care să-l abordăm în fiecare zi ».

Împreună cu Schuman şi Adenauer, De Gasperia fost autor al C.E.C.O., sprijinind totodată proiectulrealizării rapide a integrării politice şi militare a Europei, prin Comunitatea Europeană a Apărării şi prinComunitatea Politică Europeană. În mai 1954 a fost ales preşedinte al Adunării C.E.C.O., dar câteva luni maitârziu, şi anume la 19 august, s-a stins din viaţă.

1.2. Începuturile Construcţiei Europene

(1948-1953)Înfiinţarea Organizaţiei Europene pentru

Cooperare Economică (O.E.C.E.) în aprilie 1948 lainiţiativa S.U.A în vederea repartizării ajutoruluiMarshall nu va duce la o integrare a ţărilor membre, ci lafacilitarea schimburilor lor comerciale.


20/212

20

De asemenea, ea s-a aflat la originea UniuniiEuropene a Plăţilor (U.E.P.), creată în 1950, organism

care, printr-un sistem de compensări multilaterale, permitea finanţarea schimburilor între ţările sale membreîn pofida insuficienţei devizelor de care dispuneau şi aneconver tibilităţii monedelor lor. Obiectivele odatăatinse, O.E.C.E. se va transforma în 1960 – 1961 înO.E.C.D. (Organizaţia pentru Coordonare şi DezvoltareEconomică), când ţărilor europene li se vor adăuga

S.U.A. şi Canada. Iniţial atlantică, O.E.C.D. a devenit - după

admiterea Japoniei în 1964, a Finlandei în 1969 şi aAustraliei în 1971 - un loc de concentrare a politiciloreconomice ale ţărilor dezvoltate din lumea capitalistă.

La 17 martie 1948, se semnează la Bruxelles un pact între Franţa, Marea Britanie şi ţările Beneluxului,formându-se Uniunea Europei Occidentale, cu scopul dea se coordona eforturile de redresare economică,întărirea legăturilor culturale între ele şi dotarea cu unconsiliu militar permanent, însăr cinat cu organizareaaprării lor comune.

Pericolul Războiului Rece îi va ingrijora însă şi

mai mult pe europeni, determinându-i să încheie oalianţă ,,între lumea veche şi lumea nouă”.

O mare parte dintre statele ce au acceptat ajutoruleconomic prin planul Marshall au căutat la S.U.A. şisprijin militar.În aceste imprejurări, la 4 aprilie 1949 sesemnează la Washington Pactul Atlantic, luând astfelfiinţă Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord


21/212

21

(N.A.T.O.), care, deşi îngloba în majoritate ţărieuropene, depindea în întregime de americani, atât prin

mijloacele defensive (mai ales arma atomică), cât şifinanciar, Europa Occidentală rămânând la începutulanilor '50 la remorca Statelor Unite.

Imediat după cel de-al doilea război mondial, maimulte personalităţi, printre care şi Winston S. Churchill,au relansat, la 19 septembrie 1946, în cadrul unuirăsunător discurs la Universitatea din Zürich, ideeaEuropei unite, promovată prin anii '20.

În perioada 1945 – 1947 au luat naşterenumeroase organizaţii paneuropene, dar în contextulextinderii Rzboiului Rece, mişcarea paneuropeană sevede rapid restrânsă de ,,Cortina de Fier ”, realizareaunităţii Europei Occidentale constituind pentru mulţi ceamai bună apărare împotriva comunismului.

Aceste organizaţii, de tendinţe socialiste, radicalesau democrate creştine, în marea lor majoritate şi-autrimis delegaţii în mai 1948 la Haga, în cadrul unuiCongres, unde se preconizează convocarea unei Adunări parlamentare care să exprime voinţa unităţii europene.

Consiliul Europei, creat la 5 mai 1949 la Londra,

nu va merge îns atât de departe .

Această nouă instituţie grupând iniţial 10 ţări(Franţa, Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, Italia,Belgia, Olanda, Luxemburg, Norvegia şi Suedia) nu va juca rolul politic pe care îl sperau partizanii unităţiiEuropei, ea fiind compusă din două organisme


22/212


23/212

23

Propunerea cu care a venit Jean Monnet în 1950 afost extrem de interesantă, şi anume ca întreaga

producţie de oţel şi cărbune atât a Franţei cât şi aGermaniei să fie pusă sub puterea Înaltei AutorităţiInternaţionale, având ca suport unificarea condiţiilor de producţie care să ducă la extinderea cooperării şi în altedomenii.

Acest proiect de ,,Cartel al cărbunelui şioţelului” a fost acceptat, în afară de R.F.G., şi de Italia,Belgia, Olanda şi Luxemburg, care semnează cu Franţa,la 18 aprilie 1951, Tratatul de la Paris, creându-sefaimoasa Comunitate a Europeană a Cărbunelui şiOţelului (C.E.C.O.).

Britanicii care erau însă ostili oricărei idei desupranaţionalitate au rămas în afara organizaţiei în 1952,instituţiile C.E.C.O. ( Înalta Autoritate, Consiliul de Miniştri, Adunarea şi Curtea de Justiţie) fiind, în lipsalor, puse la punct şi chiar vor servi drept bază PieţeiComune, permiţând demararea efectivă a Europei CelorŞase, pe 10 februarie 1953.

Preşedinte al Înaltei Autorităţi, precursoareaactualei Comisii Europene, a fost ales Jean Monnet.

Autoritatea studia pieţele şi preţurile, stabileastrategiile pe termen lung; publica informaţii referitoarela piaţă; crea propriul capital atât prin aplicarea unei taxeasupra producţiei europene de căbune şi oţel cât şifăcând împrumuturi şi acordând garanţii firmelor;asigura asistenţa financiară pentru dirijarea forţei demuncă dintre industria cărbunelui şi oţelului spre alte


24/212

24

sectoare; definea practicile abuzive de impunere a preţurilor; stabilea dacă este necesar un preţ minim şi

maxim pe piaţă şi oprea formarea de către statelemembre de creşteri sau alte înţelegeri care să ducă laconcurenţă.

Tratatul de la Paris a stabilit mecanismelenecesare bunei funcţionǎri a Consiliului Parlamentului şia Curţii, însă dificultatea majoră pentru ele era legată dereglarea relaţiei dintre Înalta Autoritate şi guverne.

Referitor la Înalta Autoritate, dacă reprezentanţiiFranţei şi Germaniei subliniau natura cu deosebire politică a acesteia, a rămânerii ei independente faţă deguvernele ţărilor membre, statele Beneluxului doreaumenţinerea unui anumit rol guvernelor naţionale încadrul noii configuraţii instituţionale.

Crearea mai târziu a Consiliului Miniştrilor aînsemnat concilierea acestor două puncte de vedere,implicând împărţirea C.E.C.O. în două părţi, una vizândaspecte care ţineau de guvernele naţionale, iar alta deresponsabilitatea Înaltei Autorităţi , condiţia fiind ca celedouă părţi să acţioneze împreună.

A fost adoptat un sistem de drepturi echilibrate de

vot care permitea ca Franţa şi Germania să aibă unnumăr egal de voturi, însă nici o decizie să nu fieimpusă celorlalte patru ţări participante, prin coaliţiavoturilor Franţei şi Germaniei şi nici asupra acestora dinurmă, realizându-se Coaliţia voturilor celorlalte patru.

Inovaţiile instituţionale, Adunarea Parlamentarăşi Curtea de Justiţie, au fost mai puţin problematice


25/212

25

deoarece prima a devenit în timp Parlamentul European,iar Curtea de Justiţie s-a impus ca o forţă majoră în

cadrul sistemului instituţional comunitar .

Fapt extrem de important, structura C.E.C.O.

aşezată pe trei Instituţii (Înalta Autotritate Comună,Consiliul de Miniştri şi Adunarea Parlamentară,completată de Curtea de Justiţie), se va regǎsi în bazeleUniunii Europene de astăzi. Înalta Autoritate (ComisiaU.E.) dispunea de puterea de decizie şi era controlată de

cei 78 membri ai Adunării căreia îi adresa anual unraport care putea fi acceptat sau respins de 213 dintre

membri prin scrutin politic, astfel încât membrii trebuiau să- şi abandoneze colectiv funcţiile. Succesorii nu puteau fi cenzuraţi decât după un nou raport anual.

Adunarea nu era independentă de Consiliulformat din 8 membri, al 9-lea membru cooptându-se cu omajoritate de cel puţin 58 de voturi.

Prin înfiinţarea C.E.C.O. s-a redus presiuneaasupra Europei Occidentale, francezii având posibilitateade a dezvolta relaţii directe cu Germania, s-a accelerataplicarea obiectivelor economice ale Planului Marshall,chiar dacă gaulliştii şi comuniştii s-au opus de câte ori au

avut prilejul, ei rămânând însă izolaţi în protestele lor .

Piaţa Comună a cărbunelui şi oţelului, apoi aminereurilor de fier şi a metalelor a fost o mişcare prinUniunea vamală, stimulând producţia mondială astfelîncât cele şase ţări semnatare ale Tratatului de la Parisfurnizau, în 1972, 9% din cărbunele mondial şi 17% dinoţel.


26/212

26

Mǎsurile luate de Înalta Autoritate şi în particularde sistemul de compensaţie pentru cărbune au fost la

rândul lor de bun augur, prin crearea Pieţei Comune,stimulându-se schimburi de produse între Cei Şase, iarlibera circulaţie ducând la dezvoltarea producţiei însectorul metalaurgic.

Resursele financiare obţinute (din impozituleuropean şi împrumuturi) au fost consacrate în proporţiede 3/4 investiţiilor. Din 1953 până în 1970 , Înalta

Autoritate a acordat 280 de împrumuturi pentrumodernizarea intreprinderilor miniere şi metalurgice învaloare de 725 milioane unităţi de cont (1 = 1 $ SUA)..

În domeniul social, C.E.C.O. a finanţat, dinfondurile de readaptare, acţiuni de mediere a incidentelorsociale şi proiecte de modernizare a întreprinderilor într -o perioadă de criză a cărbunelui.

De aceste fonduri au beneficiat muncitorii belgieni, francezi şi italieni. Făcând o analiză în plangeneral, putem spune că C.E.C.O. a contribuit laformarea unui veritabil spirit european, constituindtotodată un punct de plecare pentru organizarea Pieţei

Comune şi a E.U.R.A.T.O.M.

– ului.

În 1967, Înalta Autoritate a fost asimilată deComisia Europeană cu Directoratele generale pentruindustrie şi concurenţă. Comunitatea Europeană aCărbunelui şi Oţelului, prima dintre cele trei Comunităţidin structura U.E. ,după 50 de ani de la înfiinţare şi-aîncetat activitatea conform Tratatului în iulie 2002,


27/212

27

steagul şi însemnele fiind înmânate preşedinteluiComisiei Europene în cadrul unei ceremonii.

Jean Monnet a fost printre primii şi cei mai activi politicieni care a răspuns faimoasei chemări a luiChurchill pentru >de-a lungul Axei franco – germane, şi a crezut în alianţadintre Franţa şi Germania, observând, pe bună dreptate,că anii ’50 erau formativi ai integrării europene, maiales că ,, Eur opa nu va fi construită dintr -o dată, sau caun singur intreg ; ea va fi creată treptat prin forţarealizărilor concrete care vor crea mai întâi o solidaritate de facto“.

Începând cu vara anului 1950, ca urmare a situţieiinternaţionale (războiul din Coreea) se punea tot mai presant problema participării Germaniei Federale laapărarea Europei Occidentale şi autorizarea reînarmăriiei, integrându-i efectivele în cadrul unei armateeuropene.

Aceasta urma să fie pusă, ca şi în cazul C.E.C.O.,sub controlul unei autorităţi supranaţionale.

Astfel, la 27 mai 1952 guvernele Celor Şase ţărimembre C.E.C.O., au pus bazele Comunităţii europene

de apărare (C.E.A.), dar aceasta nu va fi ratificată de parlamentul francez şi după mai mult de doi ani detergiversări va rămâne, deci, literă moartă.

Articolul 38 al statutului său prevedea chiarcrearea unei ,, structuri federale sau confederale pentrucele şase ţări”. În martie 1953, o comisie va elabora un proiect de Comunitate politică europeană, pe care eşecul


28/212

28

C.E.A. îl va face caduc, astfel că, după un începutstrălucit, ideea europeană părea a se afla în impas.

Pentru ca, la 20 mai 1955, ţările Beneluxului sărelanseze proiectele de unificare europeană au propus, partenerilor din C.E.C.O., Planul Beyen, care a fostinclus într -un raport al Comisiei creată în septembrie1952.

Crearea U.E. la 19 – 23 octombrie 1954 a permis

relansarea proiectelor economice, numeleluxemburghezului Joseph Bech (1987 – 1975), al belgianului Paul – Henri Spaak (1899 – 1972) şi algermanului Walter Hallstein (1901 – 1972) înscriindu-seîn preocupǎrile de creare a organizaţiei comune detransport, de punere în comun a resurselor energetice,inclusiv atomice, de creare a Pieţei Comune.

Astfel, ca urmare faptului că preocupările înspecial din sfera economicului erau tot mai nuanţate şicoerent prezentate, la 20 mai 1955 ţările Beneluxului auelaborat un Memorandum prin care confirma principiulcă ,,integrarea economică o precede pe cea politică şică economicul constituie fundamentul Construcţieieuropene”

Acest Memorandum prelua idei din PlanulBeyen privind domeniul transporturilor, petrolului şienergiei atomice.

Pentru realizarea unei colaborări care să permităcrearea Pieţei Comune, politica energetică, infrastructuratransporturilor, dezvoltarea şi folosirea paşnică a energieiatomice, reprezentanţii Beneluxului au propus


29/212

29

convocarea unei Conferinţe în vederea încheierii unuitratat. Această conferinţă era cu atât mai necesară cu cât

cercurile politice europene erau profund divizate dedilema continuării sau nu a experimentului C.E.C.O. şide relaţia naţional- supranaţional în construcţiaeuropeană.

La nivelul Celor Şase, italienii sugerau preferinţa pentru modelul interguvernamental de tip O.E.C.E.,Germania susţinea politicile menite să-i stimuleze

vocaţia europeană, iar Memorandumul Beneluxuluivenea în întâmpinarea acestor aspiraţii sugerândcontinuarea liniei economice a integrării.

La prima reuniune a miniştrilor afacerilor externeai Celor Şase, din 1-3 iunie 1955 de la Messina, a fostexaminat Memorandum-ul. Conferinţa a început prinînlocuirea lui Jean Monnet de la preşedinţia ÎnalteiAutorităţi cu René Mayer, fostul preşedinte alConsiliului Europei. Discuţia s-a angajat apoi pe unfăgaş legat de ideile şi conceptele textului, multe dintreele fiind incluse în Rezoluţia finală; ,,termenul deintegrare”, des folosit în documentele Mişcării europeneşi ale proiectelor europeniştilor, fiind înlocuit cu cel de ,,construcţie europeană”.

Cei Şase au susţinut şi şi-au dat acordul de a trecela relansarea proiectului european în domeniuleconomic, fie în cadrul unei integrari sectoriale (pentrutransporturi şi energie), fie în cadrul unei Pieţe ComuneGenerale.


30/212

30

Studiile necesare clarificărilor au fost încredinţateComitetului inter-guvernamental reunit prima dată la

Bruxelles grupând delegaţiile guvernamentale şi experţiC.E.C.O.

Raportul, care în istoriografie a preluat numelecoordonatorului belgian Henri – Paul Spaak, a confirmatcă integrarea pe sectoare va fi una dificilă, în afaradomeniului energiei atomice, deoarece condiţiile în carese găseau celelalte surse de energie erau speciale; petrolul era afacerea companiilor mari care practicdepăşea cadrul european; gazul şi electricitatea,dimpotrivă, erau distribuite în special în cadrul naţional.

Aceste considerente au condus la a doua variantăde integrare amplă, multisectorială în cadrul PieţeiComune şi anume; s-a propus înfiinţarea de instituţii şiaderarea lor pentru Comunităţiile Europene; Consiliul deminiştri (sunt consultate statele şi iau decizii comune),Comisia (pentru administrarea tratatelor şi vegheazăasupra funcţionării şi dezvoltării Pieţei Comune), Curtea(pentru a examina încălcarea tratatelor) şi Adunarea(pentru a aborda chestiunile parlamentare).

Raportul detalia pe puncte crearea Pieţei Comune

şi se referea la :- abordarea dificilă a sectorului serviciilor, sub

toate aspectele sale (transport, servicii fiscale, distribuţie,liber profesionalism etc) întrucât în calea comerţului nustăteau barierele tarifare şi acelea care constau înreglementările naţionale;


31/212

31

- faptul că nu se putea concepe Piaţa Comunăfără sectorul agricol, sector în care majoritatea statelor

făceau intervenţii masive pe piaţă, mai ales pentru a evitafluctuaţiile de preţuri şi a asigura securitatea domeniuluialimentar ;

- reglementările de piaţă în Piaţa Comun,arătându-se necesitatea politicii de competiţie, ametodelor de atac a politicilor monopoliste şi a regulilorclare referitoare la ajutorul de stat acordat industriei,

precum şi problemele care apar ca urmare a practicilorlegislative şi reglementatorii, diferite de la un stat la altul;

- intervenţia într-un număr limitat de domenii încare neregularităţile specifice afectează activităţile,recomandându-se Comisiei mai multă precauţie şiarătându-se că un sistem unificat de impozite şi costuriale asigurărilor sociale ar elimina necorelările;

- abordarea în cadrul secţiunii ,, Balanţa plăţilor ”a problemelor macroeconomice, prevăzându-seadoptarea progresivă a regulilor Pieţei Comune care vorda impuls atingerii echilibrului în aplicarea generală a politicii monetare ;

- gradul parţial de integrare economică rezultatdin libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelorşi capitalului atâta vreme cât nu implică renunţarea laautonomie în domeniile politicilor bugetare, financiare,sociale şi nici adoptarea monedei unice.

Raportul Spaak, un exer ciţiu extrem de importantal economiei europene prin felul în care a propus


32/212

32

abolirea restricţiilor pieţelor naţionale şi crearea pieţeiunice, a avut în vedere şi instituirea Fondului European

al Industrializării şi a Fondului pentru Recalificare caresă vină în folosul şomerilor din Comunitate.

1.3. Tratatul de la Roma – act ceconsfinţeşte naşterea C.E.E. şi E.U.R.A.T.O.M.

După Conferinţa de la Messina, din noiembrie1955, H. Spaak solicita guvernelor şi instituţiiloroccidentale o poziţie faţa de Raportul ce îi poartǎnumele.

Cum Marea Britanie nu s-a implicat, ea s-aautoexclus de la activitatea pregătitoare atât în ceea ce privea Comunitatea Energiei Atomice cât şi Piaţa

Comună.

Al doilea Raport Spaak, finalizat în aprilie 1956,a fost discutat şi adoptat la Reuniunea de la Veneţia din29 – 30 mai 1956, reuniune la care au participat miniştriide Externe ai Celor Şase .

Conferinţa interguvernamentala de la Bruxelles

din 26 iunie 1956, urmată de negocierile ce au avut loc pe perioada vară– toamnă, ca urmare a diversităţii şicomplexităţii problemelor şi divergenţelor unor punctede vedere, au însemnat paşi importanţi spre concretizareaTratatului de la Roma, tratat semnat la 25 martie 1957 .

Considerat ca act ce consfinţea sfârşitul etapelor premergatoare integrării, Tratatul de la Roma a marcat


33/212

33

începutul extinderii şi consolidării acesteia într -untriunghi comunitar - C.E.E. ; C.E.C.O.; E.U.R.A.T.O.M.,

cu trei etape suscesive: Uniunea Vamală, UniuneaEconomică şi Uniunea Politica.

Tratatul de la Roma a instituit ComunitateaEconomică Europeana (C.E.E.) şi ComunitateaEuropeana a Energiei Atomice (E.U.R.A.T.O.M.), fiindîncheiat pe o perioadă nelimitată (Art.240). El este privitca un ,,tratat cadru” care îsi propunea şi realiza definireaobiectivelor, competenţelor şi procedurilor în termenigenerali, urmând ca precizarile privind conţinutul politicilor şi strategiilor economice să se facă ulterior.

Acest Tratat, pe lângă faptul că a dat unelerăspunsuri la întrebările ce se puneau referitoare la viitorul Europei Occidentale, prevedea:

-

eliminarea tarifelor vamale şi a barierelor comerciale dintre statele membre;

- formarea Uniunii vamale ;- interzicerea trusturilor, cartelurilor

şi altor structuri monopoliste cu poziţiidominante pe piaţă;

- incompatibilitatea sprijinului

direct al statelor cu Piaţa Comună, deoarecese distrugea competiţia; - libera circulaţie a marfurilor,

persoanelor şi capitalului ca o prioritate; - organizarea pieţei agricole

comunitare;- statele membre transferau

Comunităţii puterea de a negocia şi asuma


34/212

34

tratatele cu organizaţii internaţionale şi terţeţari în probleme care erau de competenţa

acesteia;

- precizări privind relaţiile specialeale Comunităţii cu coloniile sau dominioanelestatelor membre.

Comunitatea era formată din patru instituţiimajore: Comisia, Consiliul (sau Consiliul de Miniştri),

Adunarea şi Curtea de Justiţie. În Tratat erau prevăzuteComitetul Economic şi Social şi alte organisme şiinstituţii cu rol în crearea uniunii vamale.

Tratatul cuprindea, în afară de Preambul, şase pǎrţi, în chip precis:

- Partea a I-a (Art. 1 – 8) –

cuprindea Principiile Comunitaţii; - Partea a II-a (Art. 9 - 84) – consacra patru titluri cu referire laFundamentele Comunitaţii;

- Partea a III-a (Art. 85 – 130) -dezvolta în şapte titluri Politicile Comunităţii;

- Partea a IV-a (Art. 131 – 136) - sereferea la asocierea ţărilor şi teritoriilor de

peste mări; - Partea a V-a (Art. 137 – 209) -

dezvolta Instituţiile Comunităţii; - Partea a VI-a (Art. 210 – 248) - se

referea la dispoziţiile generale finale.În Preambul se preciza faptul că guvernele Celor

Şase trebuiau sa puna bazele unei uniuni mai apropiate a


35/212

35

locuitorilor Europei, iar prin acţiuni comune sa asigure progresul economic şi social al ţarilor lor, să elimine

barierele ce divizau Europa şi să reduca decalajele dintreregiuni.

Conform termenilor Tratatului, Piaţa Comună seinstituia de-a lungul unei perioade de tranziţie de 12 ani,divizată în trei perioade de câte 4 ani fiecare – cel maitârziu până în 1970.

Articolul 3 din Tratat stabilea urmatoarele arii de

acţiune:

1- eliminarea taxelor vamaleşi a restricţiilor cantitative din caleacomerţului între statele membre;

2- instituirea tarifului vamalcomun şi a unei politici comercialecomune în relaţiile cu terţe ţari;

3-

abolirea obstacolelor dincalea liberei circulaţii a persoanelor,serviciilor şi capitalului între Statelemembre;

4- crearea politicilor comune pentru agricultură ;

5- crearea de politici comune

pentru transport;6- instituirea unui regim

pentru asigurarea competiţieireglementate în Piaţa Comuna;

7- proceduri care să permitacoordonarea politicilor economice alestatelor membre şi sǎ asigure securitatea


36/212

36

împotriva dezechilibrelor balanţei de plăţi;

8-

aproximarea legislaţiilornaţionale, atunci când era cazul, pentru buna funcţionare a Pieţei Comune;

9- crearea Fondului SocialEuropean, pentru a ajuta la crearea delocuri de muncǎ şi ridicarea standarduluide viaţă;

10- crearea Bǎncii Europene deInvestiţii pentru a ajuta expansiuneaeconomicǎ;

11 - asocierea ţărilor şi teritoriilorextra – comunitare astfel încât comerţul sǎsporească şi sa continue dezvoltărilesociale şi economice.

Tratatul de la Roma şi, în consecinţă, instituirea parţiala a Pieţei Comune, mai ales pentru bunurilestrategice, a coincis cu o intensă activitate economică. În primii patru ani, comerţul Celor Şase a crescut cu peste60%. Între 1958 şi 1967 creşterea medie a PIB / persoană, la ratele schimbului valutar şi preţurilor din1963 a atins un înfloritor 4% în comparaţie cu media

anuală a Marii Britanii de 2,5%. Venitul mediu real pe angajat a crescut pentru

Cei Şase, din 1958 în 1969, cu 76%, în comparaţie cu39% în Marea Britanie.

Desigur, s-ar putea argumenta că 1958 a fost un punct relevant al boomului general în Europa


37/212

37

Occidentală care include miracolul economic german,început odată cu reformele monetare ale lui Erhard în

1948, şi rezultatele din seria ,,trente glorieuses” aleconstantei creşteri economice franceze. Aceste dezvoltăris-au unit pentru a forma o parte a tabloului european alîncrederii internaţionale renǎscute. Monnet, cel puţin(responsabil atât pentru planurile interne alemodernizarii economice franceze cât şi pentru structurilede bază ale Comunităţii), a privit dezvoltarea economica

internă şi cea europeană ca doua faţete ale aceluiaşi proces.

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice,cunoscută sub numele de E.U.R.A.T.O.M., avea drept premisă dezvoltarea sectorului energiei atomice, liberacirculaţie a materialelor fuzibile, a utilajelor şi aexperţilor din domeniu, elaborarea normelor de

securitate pentru cei ce lucrau în domenii şi pentru populaţie, asigurarea accesului egal la sursele definanţare, lărgirea pieţei şi creşterea capacităţii tehnice prin fuzionarea pieţelor naţionale.

Tratatul privind Comunitatea Europeană aEnergiei Atomice avea şase părţi (titluri) şi un Preambul,fiind structurat după cum urmează:

-

Titlul I (Art. 1 – 3) se referea laMisiunea Comunităţii;

- Titlul II (Art. 4 – 106) cuprindeadispoziţii privind favorizarea progresului îndomeniul energiei nucleare;

- Titlul III (Art. 107 – 170) - sereferea la instituţii;


38/212

38

- Titlul IV (Art. 171 – 183) – privearegulile financiare;

-

Titlul V (Art. 184 – 208) – dispoziţii generale .

- Titlul VI (Art. 209 – 223) – includea dispoziţii relative privind perioadade început a activităţii.

Sectorul energiei nucleare nu a avut acelaşi drumca şi cel al industriilor cărbunelui şi oţelului, de

integrator economic natural al Europei, nu a devenit ceeace s-a sperat, atâta timp cât diferite state membre – inclusiv Franţa şi Germania - aveau propriile lor programe civile de dezvoltare a energiei nucleare.

Comisiile C.E.E. şi E.U.R.A.T.O.M. – ului au fostconduse de personalităţi independente, numite de comunacord de guvern pe o perioadă de 4 ani iar instituţiile

acestora au fost înfiinţate şi plasate la Bruxelles (1ianuarie 1958).

Spre deosebire de Înalta Autoritate C.E.C.O.,Comisia C.E.E. nu lua decizii ci doar le aplica pe cele aleConsiliului de Miniştri şi executa dispoziţiile prevăzuteîn Tratat.

Tratatul C.E.E. şi E.U.R.A.T.O.M. a fost semnatde cǎtre Cei Şase membri fondatori pe duratănedeterminată şi făra posibilităţi de retragere dinComunitate, pentru dezvoltarea împreuna ca şicomunitate. Acest document a stabilit fundamenteleEuropei unite şi, chiar dacǎ obiectivul Piţei Comune avizat mai întâi domeniul economic fără discuţiefinalitatea sa, s-a dorit a fi una politica.


39/212

39

În cadrul colocviului organizat de UniversitateaPanteios din Atena (Grecia) în aprilie 1989, fostul

ministru şi deputat european Jean Pesmazoglou afirmacă: ,, De Gaull e a realizat imediat necesitatea unitaţiieuropene şi importanţa acesteia pentru popoareleeuropene şi lumea contemporană. Considera ca fiindimperativa o apropiere între guvernele europene, maiales între cele al Franţei şi Germaniei, dar de asemenea şi între guvernele primelor şase state membre ale C.E.E.

În schimb nu era de acord cu ideea suprapunerii unuiorgan suveran tehnocrat şi supranaţional”.

Deşi de Gaulle a acceptat în 1958 Tratatul de laRoma, semnat cu un an înainte, el se opunea procedurilor comunitare al căror centru era şi a rămasComisia europeană.

Această opoziţie reflecta convingerea sa căEuropa era constituită din popoare, din state, din patriiavând fiecare istoria sa naţională şi caracteristicile proprii.

De Gaulle considera mai mult sau mai puţin > orice mecanism care neglija aceastărealitate, de aceea el nu era de acord cu readucerea în

discuţie a Tratatului de la Roma. >, impus de Franţa în ianuarie 1966 înConsiliul de Miniştri al Comunităţii, stipula că Cele Şasestate membre nu vor aplica articolele Tratatului de laRoma permiţând luarea anumitor decizii de cătremajoritatea calificată: dacă unul dintre guverne declaracă o decizie pusă în discuţie ameninţa interesele sale


40/212

40

vitale, negocierile continuau pânǎ ce se ajungea launanimitatea de voturi.

Regula majorităţii nu era desfiinţată formal,ministrul francez al Afacerilor Externe, Maurice Couvede Murville asigurând că guvernul său nu propunea subnici o forma modificarea Tratatului de la Roma, înaceastă privinţa acţionând cu siguranţă conforminstrucţiunilor exprese ale preşdintelui RepubliciiFranceze. Acordul de la Luxemburg convenea Tratatului

şi episodul lăsa impresia că de Gaulle considera ca şiinevitabilă dezvoltarea procedurilor comunitare darestima că circumstanţele de moment nu o permiteauîncă.

Douzeci de ani mai târziu, în 1986, a fost semnat,cu participarea şi susţinerea Franţei, Actul UnicEuropean, care prevedea expres că toate dispoziţiile careconduceau la realizarea pieţei unice vor fi aprobate cu omajoritate calificată. Acest text a primit aprobarea principalelor partide politice franceze şi bineînţeles alRomâniei, care părea să accepte ideile generalului deGaulle.

Acest lucru întărea ipoteza conform căreia de

Gaulle, om responsabil, luminat şi perspicace, acepta nunumai necesitatea dar şi dinamica uniunii instituţionale aEuropei. Acestă interpretare avea puncte de sprijin solideîn concepţiile generale exprimate de Charles de Gaulle încartea sa Mémoires d’Espoir şi în cele ce urmează vomface referiri la câteva pasaje.


41/212

41

După sfârşitul războiului, sublinia de Gaulle, popoarele europene s-au confruntat cu o dubla

necesitate. Pe de o parte, aceea de a menţine o cooperaredirectă cu Statele Unite pentru a-şi păstra independenţaşi chiar de a creşte marja lor de manevrare şicredibilitatea faţă de ţările Europei de Est; de cealaltă parte, aceea de a înlesni propria lor coeziune politică şi puterea economica cu scopul de a rezista mai bine pretenţiilor şi presiunilor Pactului de la Varşovia.

Aceste două exigenţe convergeau spre unitateaeuropeană. Aceasta era indispensabilă progresuluieconomic care nu putea deveni efectiv fructuos decât încondiţiile în care se realizau paşi decisivi pe caleacooperării în plan politic.

Situaţia geopolitică a Franţei, istoria sa, confereavocii şi acţiunii sale o greutate deosebită în construcţialumii de după război, construcţie al cărui obiectiv era prevenirea oricărui conflict nou. Gândurile însa nu eraude ajuns, era nevoie şi de o acţiune hotărâtă al carei punct de plecare nu putea fi decât apropierea franco-germana De Gaulle scria astfel:


42/212

42

între ele. Nimic nu ne impiedica sa gândim că pornindde aici, evoluţia poate conduce la confederaţia lor >>.

Aceasta concepţie a condus la construcţia unei Europe înşase, la armonie politică şi la respingerea candidaturiloraltor ţari care ar fi putut sa o îndepărteze de la calea unei.

Într -un alt pasaj, de Gaulle observa că>.

Expunerea detaliata a primei întălniri a preşedintelui celei de aV-a Republici cu cancelarulR.F.G. conţinea precizări şi observaţii extrem deinteresante. La 14 şi 15 septembrie 1958, de Gaulle (68de ani) şi Adenauer (82 de ani) , cum s-a observat, au pusla Colombey - les - Deux – Englises, în casa generalului, bazele înţelegerii lor.

Acest acord capital, care statua temeiurilereconcilierii franco-germane, se sprijinea pe o concepţiecomună despre Europa: .

Aluziile critice la adresa celor doi compatrioţi aisai erau vizibile la de Gaulle. De la această primă şi


43/212

43

memorabilă întâlnire, preşedintele Republicii francezeinsistă pe doua probleme - formarea unei politici agricole

comune şi respingerea candidaturii britanice, >. DeGaulle declara categoric lui Adenauer ca Franţa ar trebuisă conteze pe sprijinul Germaniei în aceste douădomenii, sprijin fară de care unitatea Celor Şase nu s-ar putea realiza. Cancelarul a răspuns că înţelegea

argumentele interlocutorului său, dar că Germania seopunea politicii agricole comune şi dorea îndeplinireacererii britanice. Promitea în acelaşi timp sǎ lucreze înfavoarea unitaţii Celor Şase. Două luni şi jumătate maitârziu, cei doi oameni de stat cădeau de acord în modsolemn în ceea ce privea luarea unor decizii concrete şi,mai ales, aceea de a întrerupe negocierile care se purtaula Paris sub prezidenţa ministrului britanic Reginald

Maulding, între Cei Şase şi alte ţǎri europene, în vedereaconstituirii unei zone europene extinse de liber schimb,la care ar fi participat şi Marea Britanie .

Pâna la jumătatea lui 1962, relaţia şi înţelegerealor a fost aproape continuă şi durata totală aconversaţiilor acestora este evaluata la mai mult de o

suta de ore.


44/212

44

BIBLIOGRAFIE

Constantinescu, Robert Kovar, Jean – Paul Lacque,Denys Simon, Economica, Paris, 1992Valentinni Giovani. La via europea. Guido alle elizionidirette del Parlamento europeo: la storia, le institutioni, gli scheramenti politici. Una svolta per Italia, Milano,Sugarco Edizioni, 1979,p. 32.Paul Binoux, Les pionniers de l’Europe. L’Europe et le

rapprochement franco-allemand. Joseph Caillaux, Aristide Briand, Robert Shumman, Konrad Adenauer, Jean Monnet , Paris, Libraire C.Klincksiek, 1972, p.159.Maurice Croisat, Jean – Louis Quermon, L’ Europe et le féderalisme. Contribuţions à l’emergence d’un fédédalisme interguvernamental , Paris,Ed.Montchrestien, 1999, p.7.J.Monnet, Memorii, Bucureşti, 1976, p. 422.

N. Pǎun, A. C. Pǎun, Istoria Construcţiei Europene, I,Cluj- Napoca, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene,2000, p. 61.Gérard Bossieat, Les fondateurs de l’Europe, Berlin-Paris, 1994, p. 34.Réne Le jeune, Robert Schuman, Pére de l’Europe,Paris,Fayard, 2000,p. 9.G.Huen de Florentiis, Robert Schuman, Milano,Edizione Milano Nuova, 1964, p. 67.Giles Gozard, De Gaulle face à l’Europe, Paris, Plon,1976, p. 28.K.Adenauer, Mémoires: 1945-1953, Milano, 1966, p.339.Paul Binoux, Les premmiers de l’Europe. L’Europe et lerapprochement franco-allemand, Joseph Caillaux,


45/212

45

Aristide Briand, Robert Schuman, Konrad Adenauer , Jean Monnet , Paris, Librairie C. Klincksiek, 1972, p.172.

Herman Kusterer, Le Général et le Chancelier , Paris,Economica, 2001, p.10-15.Arnoulx de Pirey, Elisabeth, De Gasperi, le père italiende l’Europe, Paris, Ed. Pierre Téqui, 1991, p.17, 21-22.Maria-Romana, Catti- De Gasperi, La nostra Europa,Milano, Mondadori, Milano, 1969,.Pierre Milza, SergeBerstein, Lumea între rǎzboi şi pace”, II, p. 45

Dirk Spierenburg, Raymond Poidevin, Histoire de la Haute Autorité, de la Communauté Européenne du Charbon et de l’Acier. Un experience supranaţionale,Bruxelles, Brylant, 1993, P. 55

J.Monnet, Memoirs, New York, Doubleday and Co,1978, p. 300.

Pierre Milza, Serge Berstein, Lumea între rǎzboi şi pace,II, p. 48.André Philip (1902 – 1970), profesor de economie politică, comisar al Comitetului francez de eliberarenaţională; membru al Guvernului provizoriu algeneralului de Gaulle la Londra şi Alger, deputatsocialist de Rhon, Ministru al Finanţelor şi al Economieinaţionale.

Planul Beyen, Traité instituant la CEE, Comentairearticle. Sous la direction de Vlad (Olandezul Beyen,autorul proiectului, a susţinut integrarea vamalǎ între CeiŞase în domeniul agricol încǎ din decembrie 1952 cândguvernul olandez a sugerat construirea Pieţei Comunedar Franţa s-a opus proiectului)


46/212

46

CAPITOLUL II

PROIECTUL FRANCO - GERMAN ASUPRAPROCESULUI DE CONSTRUCTIE EUROPEANA

2.1. Planul Fouchet

2.2 Cuplul franco – german

2.1. Planul Fouchet

Încǎ din anii ’40, Charles de Gaulle şi discipoliisăi au avut asupra Europei o viziune ce se baza pe ostructurǎ Confederalǎ sau interguvernamentalǎ. Aceastǎviziune însǎ era mai apropiatǎ de viziunea britanicilor

decât a lui Jean Monnet sau a lui Spaak, punctul devedere federalist al lui Jean Monnet intrând încontradicţie cu cel al preşedintelui de Gaulle care promova o ,, Europǎ a statel or” destinate sǎ cooperezeîntre ele şi să ia decizii prin unanimitate; o Europǎ caresă depindǎ mai puţin de S.U.A. şi care sǎ poatǎ susţineun dialog cu URSS ca de la egal la egal.

Cooperarea francezǎ în cadrul C.E.E. în aniiimediat urmǎtori lui 1958 demonstreazǎ faptul cǎîncǎpǎţânatul de Gaulle încerca sǎ remodeleze C.E.E.dupǎ propriile lui concepţii, inclusiv forma în care s-ar fiîncadrat Europa de federaţie sau confederaţie necontândde fapt. Adevǎratul motiv era acela cǎ de Gaulle nuvedea Europa decât ca o prelungire a Franţei, el cǎutând


47/212

47

formula în care Franţa sǎ fie purtǎtǎtorul de cuvânt alEuropei în relaţia cu restul lumii.

Încǎ de la prima sa întâlnire cu cancelarulAdenauer, în 1958, preşedintele de Gaulle a propusconsultǎri periodice între miniştri de externe, aceştiatrebuind sǎ fie asistaţi de un mic secretar iat.

Olanda, care vedea în această propunere o slǎbirea Comunitǎţii, a contestat-o vehement iar de Gaulle,

dupǎ consultarea unora dintre partenerii C.E.E., şi-alansat în cadrul celebrei conferinţe de presǎ din 5septembrie 1960, propriul plan pentru Europa .

Acest aşa-numit Plan de Gaulle a fost apreciat deJean Monnet şi comparat cu ,,un nou motor comunitar ”,deschizǎtor al unei perspective de progres. Pentru ca proiectul sǎ avanseze, de Gaulle i-a convocat la Paris, la

10 februarie 1961, pe şefii de stat şi pe miniştrii deexterne ai Germaniei, Belgiei, Olandei şiLuxemburgului. Înainte de aceasta reuniune, s-a întâlnitcu Adenauer, asigurându-l de fidelitatea Franţei faţǎ deAlianţa Nord- Atlanticǎ şi faţă de Tratatele de la Paris şiRoma, cancelarul acceptând propunerea generalului.

Comunicatul dat publicitǎţii dupǎ reuniunea din10-11 februarie 1961 arǎta intenţia punerii bazelor uneiuniuni care sǎ se dezvolte progresiv, reprezentândsinteza ideilor desprinse din discuţii şi acceptarea unornoi relaţii între membrii Comuniǎţii,relaţii care sǎ se bazeze pe dezvoltarea Pieţei Comune şi cooperarea politicǎ.


48/212

48

Reprezentantul Olandei, Joseph Luns, şi-aexprimat rezervele în privinţa întâlnirilor la nivel înalt şi

a existenţei posibilitǎţilor blocului politic european îninteriorul N.A.T.O.

Cei Şase au decis crearea unei Comisii formatedin reprezentanţi ai guvernelor, care sǎ prezinte propuneri concrete pentru o nouǎ întâlnire la vârf.

Comisia s-a reunit la Paris, sub conducerea

ambasadorului Franţei în Danemarca, Cristian Fouchet.În pofida rezistenţei olandeze, Germania şi Italia au fǎcuteforturi de reconciliere. Favorabil propunerilor franceze,chiar dacă erau considerate insuficiente, era şi Paul Henri- Spaak, redevenit ministru al Afacerilor Externe alBelgiei.

La 28 iunie 1961, Adunarea Parlamentarǎ a

Comunitǎţii Europene a preconizat o nouǎ întâlnire lavârf a Celor Şase pe 18 iulie la Bad Godesberg, lângǎBonn. În urma acestei întâlniri, în cadrul cǎreia s-aufǎcut concesii atât de o parte cât şi de alta (Italia şi-amultiplicat eforturile pentru reconciliere; Luns a fostizolat; Olanda a acceptat principiul întâlnirilor regulateale sefilor de stat şi de guvern; Franţa a acceptat

menţinerea Alianţei Nord Atlantice şi deschidereaComunitǎţii) s-a adoptat o Declaraţie care aveaurmǎtorul mesaj :


49/212

49

între miniştrii afacerilor externe; cooperarea sǎdepăşeascǎ cadrul politic şi sǎ se extindǎ în învǎtǎmânt,

culturǎ şi cercetar e.

Studierea în detaliu a propunerii lui de Gaulle, însensul cǎ Cei Şase ar trebui sǎ ţinǎ cont de unele metode pentru obţinerea unei cooperǎri politice mai mari, precum şi Declaraţia de la Bad Godesberg, care a fost bine primitǎ de europeni, a dus la crearea unui Comitetcondus de Cristian Fouchet, ambasadorul francez în

Danemarca, care a schiţat un tratat pentru o uniune destate în noiembrie 1961, care punea accentul peadoptarea politicii externe şi de apǎrare, ambele comune.

În cadrul planului Fouchet I erau prevǎzuteurmǎtoarele instituţii:

- Consiliul, care se întrunea la patru

luni şi lua decizii în unanimitate ; - Adunarea Parlamentarǎ care

delibera pe probleme generale şi formularecomandǎri;

- Comisia Politicǎ Europeanǎ,formatǎ din înalţi funcţionari ai ministerelorafacerilor externe, care pregǎtea lucrǎrile

Consiliului şi executa deciziile sale.

Planul cuprindea şi o clauzǎ de revizuire,conform cǎreia la trei ani de la intrarea în vigoare aacestuia trebuia revizuit astfel încât sǎ se poatǎ stabili politica externǎ comunǎ a Uniunii.

Acest proiect punea prin ideile sale accent pesupranaţionalitate, apǎrare şi problema Marii Britanii dar


50/212

50

nu preciza dacǎ structura Uniunii urma sǎ fie federalǎsau confederalǎ.

La 18 februarie 1962, Fouchet a prezentat un nouProiect - Fouchet II, care a fost primit cu şi mai multǎrǎcealǎ decât cel anterior, deşi el conţinea toate prevederile anterioare, la care se adǎugau alte articolelegate de posibilitatea Uniunii de a întǎri colaborareaîntre membri.

Franţa a cerut iniţial ca aceste planuri sǎ fieconfirmate prin referendum (instrumentul politic favorital lui de Gaulle), dar a fost puternic contestatǎ deGermania. Toate eforturile franceze nu au dus la nimic,Parisul având de înfruntat opoziţia statelor mai mici (maiales Olanda), deşi nici Italia şi nici Germania nu erauconvinse. Astfel că, la sfârşitul lui aprilie, discuţiileasupra Planului Fouchet au fost abandonate fǎrǎ a mai fifost reluate vreodatǎ.

Beneluxul a obiectat împotriva rigorii cu care deGaulle şi Franţa promovau Planul Fouchet şi susţineaucǎ deciziile fundamentale de genul celor ridicate de Planar fi trebuit amânate pânǎ când aderarea Angliei avea a fiîncheiatǎ.

Aceastǎ teamǎ era inspiratǎ din ambiţiile gaullistede dominare a Europei în cadrul unei bune înţelegeriîntre Franţa şi Germania, în cazul în care Anglia ar fifǎcut parte din C.E.E. şi ar fi fost o contrabalanţă pentruFranţa.

Deşi s-a încercat o corelare a tuturor obiectivelorla Planul Fouchet, aceastǎ acţiune a fost ratatǎ. Meritul


51/212

51

generalului de Gaulle a constat în aplicarea Tratatului dela Roma, pe care nu îl semnase, dar care nu ar fi putut

intra în vigoare fǎrǎ redresarea Franţei din 1958/1959.Dacǎ Planul Fouchet ar fi fost adoptat s-ar fi întâmplatceva ireversibil, care s-ar fi dezvoltat încet, încet, darmaximaliştii din Europa în frunte cu Paul Henri Spaaknu doreau acest lucru.

Se poate spune, aşadar, cǎ Charles de Gaulle şi-aratat întâlnirea cu Europa, deoarece, dacǎ şi-ar fi orientat

voinţa în aceastǎ direcţie, aşa cum a fǎcut cu altele, ar fi putut atrage adeziunea tuturor naţiunilor europene înfavoarea unei Europe Politice.

Henri Spaak, împreunǎ cu Luns, principaliiadeversari ai Planului Fouchet, au propus ca discuţiile sǎfie amânate pânǎ ce Marea Britanie va adera la C.E.E.

Ei au citat discursul lui Edward Heath din 10aprilie 1962 prin care, schimbându-şi atitudinea, Angliacerea participarea la discuţiile asupra Uniunii politice.Ca o consecinţǎ a acestei ,,conspiraţii”, de Gaulle, înconferinţa de presǎ din 15 mai 1962, şi-a tratat cu undispreţ total adversarii şi “ Europa lor de stǎtuleţe”, aatacat tezele supranaţionale şi i-a acuzat pe partizanii

acestora cǎ făceau jocul Statelor Unite, adǎugând şiafirmaţii de desconsiderare faţǎ de N.A.T.O.

Declaraţia lui de Gaulle a declanşat un imens scandal care s-a concretizat în demisia a cinci miniştridin Cabinetul de la Paris şi semnarea de cǎtre 293 dedeputaţi în Adunarea Naţionalǎ a unui “manifest aleuropenilor”.


52/212

52

Jean Monnet, care conducea Comitetul deAcţiune pentru Statele Unite ale Europei, a pledat la

rându-i în favoarea metodei comunitare şi contracooperǎrii interguvernamentale generatoare de ,, spirit de superioritate şi dominaţie”. Pe acest fond tensionat, la 22ianuarie 1963, s-a semnat Tratatul de Cooperare franco – german, tratat care prin succesul lui a restabilitechilibrul în interiorul C.E.E. (dupǎ retragerea luiAdenauer şi venirea la putere a lui Ludwig Erhard,

relaţiile franco-germane s-au mai rǎcit). Ideea Uniunii politice a fost relansatǎ la 5

septembrie 1964 de cǎtre Paul- Henri Spaak în faţaComisiei de Afaceri Politice a U.E.O. şi de cǎtre italienila 28 noiembrie 1964, ambele propuneri vizând întâlniriregulate ale şefilor de guverne.

Franţa însǎ rǎmâne scepticǎ la demersurile partenerilor sǎi şi a respins în 1965 propunerea germano- italianǎ de a se organiza din nou întâlniri la vârf, lanivelul Celor Şase.

Într -o analizǎ a Planului Fouchet , fǎcutǎ deGiulio Pascucci Righi, ambasadorul Italiei la ComisiaEuropeanǎ, treizeci de ani mai târziu, adicǎ în 1992,acest

a susţinea cǎ fusese necesar ca Planul Fouchet, sǎrǎspundǎ unor întrebǎri total diferite faţǎ de cele puse deoamenii politici şi de ştiinţǎ în deceniul 1960 – 1970, şianume :

1. - Rǎspundea proiectul convingerii autorilor sǎicǎ o structurǎ politicǎ a Europei Celor Şase se impuneaca o dezvoltare naturalǎ a ceea ce se întâmpla pe plan


53/212

53

economic sau era mai degrabǎ o metodǎ de a atinge unalt obiectiv, precum acela de a ridica Franţa la rang de

mare putere în Europa şi în lume?

2. - Când a apǎrut Planul Fouchet (noiembrie1961) începuse cu adevǎrat evoluţia Celor Şase spre oformǎ oarecare de unitate politicǎ?

3. - Exista la începutul consultǎrilor sau maitârziu teama de o axǎ franco-germanǎ în sânul alianţei

politice ?

Pentru un rǎspuns afirmativ, se poate spune cǎaceastǎ teamǎ a acţionat în mai multe direcţii :

a. pentru Ţǎrile de Jos a întǎrit convingerea,afirmatǎ chiar din prima zi, cǎ prezenţa Angliei eracondiţia necesarǎ urmǎririi consultaţiilor politice;

b. pentru Belgia exista suspiciunea în privinţa generalului de Gaulle de a exploatainfluenţa exercitatǎ asupra cancelarului Adenauer pentru ca Franţa sǎ-şi consolideze poziţia şi sǎdevinǎ purtǎtorul de cuvânt al Celor Şase;

c. pentru Italia şi Luxemburg ea avea rolul de

soluţie supranaţionalǎ a Uniunii politice, perceputǎ ca ogaranţie împotriva dominaţieifranceze sau franco-germane.

Era adevǎrat că, ţinând cont de întrebǎrile maisus puse, fondarea Comisiei Fouchet şi redactareaPlanului Fouchet au fost iniţiative franceze, încercându-


54/212

54

se a se da o singurǎ voce acţiunii Celor Şase în domeniul politicii internaţionale.

Deşi Planul s-a soldat cu un eşec, nu putem sǎ nurealizǎm valoarea şi meritele celui care a luat aceastǎiniţiativǎ.

Giulio Pascucci Righi, cel care face acestǎanalizǎ, subliniazǎ faptul cǎ guvernele cǎrora le fusesesupus proiectul Fouchet în noiembrie 1961 nu erau pregǎtite sǎ discute şi mai ales sǎ decidǎ rapid - aşa cumo cerea generalul de Gaulle – o problemǎ atât deinovatoare şi de o aşa anvergurǎ. Propunerile şi studiileelaborate şi publicate de mişcǎrile europene în perioadade dupǎ rǎzboi erau clar în favoarea soluţiilorsupranaţionale şi federaliste iar grupǎrile şi curenteleorientate în sensul nu reprezentau decâto minoritate timidǎ, acest lucru având probabil o

anumitǎ influenţǎ asupra cursului consultǎrilor îninteriorul Comisiei Fouchet .

2.2. Cuplul franco – german

Vorbind de cuplul franco-german întemeiat deCharles de Gaulle, de mǎsura în care acesta ,, a fost unmit sau o realitate? ”, putem admite faptul cǎ generalul afost un istoric fascinat de conflictul franco-german care acaracterizat istoria secolului al XIX-lea şi prima jumǎtatea secolului al XX-lea. El a dorit sǎ fie acela care sǎreconcilieze cele douǎ popoare, cu atât mai mult cu cât in1949 estima cǎ nu poate exista Europa fǎrǎ o integrareîntre Franţa şi Germania.


55/212

55

În fruntea Germaniei se afla un partener cu vederiasemǎnǎtoare, şi anume cancelarul Konrad Adenauer.

Germania lui Adenauer va urma politica Franţei privindAmerica, iar, în schimb, de Gaulle va considera drept politica germanǎ pe cea a Republicii Federale.

Între cele douǎ state existau, totuşi, o serie dedivergenţe care puteau declanşa un conflict, germaniiapreciind prea puţin faptul cǎ Franţa a recunoscut liniaOder – Neisse ca frontierǎ a Poloniei cu Germania .

Totuşi, guvernul francez se declarǎ favorabilreunificǎrii Germaniei, având loc o apropiere economicǎimportantǎ între cele douǎ state, ale cǎror interese seîntrepǎtrundeau prin deschiderea reciprocǎ a pieţelor.

Dacǎ analizǎm poziţia generalului de Gaulle faţǎde C.E.C.O. şi E.U.R.A.T.O.M., remarcǎm cǎ, în timp ce

se opunea cu vehemenţǎ creǎrii C.E.C.O., opoziţia safaţǎ de E.U.R.A.T.O.M. şi C.E.E. era mai rezervatǎ. Esteadevǎrat, faţǎ de E.U.R.A.T.O.M. avea o atitudinefavorabilǎ, deoarece vedea aici ocazia pentru Franţa dea-şi accelera cercetarea atomicǎ, Pierre Guillemot şi JeanWormser, cei doi reprezentanţi francezi laE.U.R.A.T.O.M., fiind proprii sǎi consilieri în problemele atomice.

În general însǎ motivele sale au fost clare. Pe de o parte, Republica Federalǎ Germania era la acea vreme(1957) un stat independent, o putere economicǎ şimembrǎ de drept, adicǎ participa cu propria armatǎnaţionalǎ la N.A.T.O., situaţie în care, în mod ironic,soluţia era mult mai favorabilǎ pentru Germania decât


56/212

56

aceea pe care ar fi obţinut-o în cadrul trasnaţional alComunitǎţii Europene a Apǎrǎrii.

Ideile lui de Gaulle privind un parteneriat franco-german în Europa aveau acum o bazǎ mult mai serioasǎ,în caz cǎ ar fi reuşit sǎ-i convingǎ pe germani denecesitatea unei Europe ... pur-europene (?!), care sǎ sedetaşeze, încetul cu încetul, de sub dominaţia strategicǎşi economicǎ a anglo-saxonilor.

De asemenea, devenise tot mai evident fapul cǎagricultura francezǎ nu putea sǎ atingǎ gradul demodernizare necesar decât prin vânzǎri la preţuri profitabile şi stabile cǎtre o piaţǎ comunǎ europeanǎ şisigurǎ şi în special cǎtre Germania, importatoare de produse agricole.

Puternicul simţ de om de stat al lui de Gaulle nu

putea ignora aceastǎ realitate.

Deşi iniţiatorul reconcilierii franco-germane dupǎcel de-al doilea rǎzboi mondial a fost Robert Schuman,ministru al Afacerilor Externe pentru o perioadǎîndelungatǎ, meritul lui Charles de Gaulle a fost acela dea fi avut ancora necesarǎ în conştiinţa celor douǎ popoarevis-à-vis de reconcilierea şi cooperarea franco-germanǎ.

Vizita sa oficială din 4 - 9 septembrie 1962 a fostridicatǎ la rang de eveniment istoric şi consideratǎ chiarmai im portantǎ decât vizita preşedintelui Kennedy din1963. De Gaulle a fost primit cu mare entuziasm, ca şicum ar fi fost nu numai preşedintele Franţei, ci primul preşedinte al unei potenţiale Europe federale. Înainteavizitei oficiale a lui de Gaulle în Republica Federalǎ,


57/212

57

Konrad Adenauer avea sǎ fie primit cu toatǎ onorurile înFranţa .

Aceasta vizitǎ avea sǎ fie încununatǎ de douǎevenimente de o mare expresie simbolicǎ.

Primul a fost parada militarǎ de pe câmpul demanevrǎ de la Mourmelon, unde, pentru prima datǎ înistorie, trupele franceze şi germane defileazǎ împreunǎ înfaţa reprezentanţilor statelor lor, semn clar cǎ ostilitatea

militarǎ între cele douǎ state fusese depǎşitǎ definitiv.

Al doilea eveniment a fost participarea celor doioameni de stat la o slujbǎ la Catedrala din Reims, oraşcare, pânǎ la acel moment, simbolizase barbariagermanǎ, iar de atunci înainte devenea expresia uneisperanţe comune.

În timpul vizitei în Republica Federalǎ, vizităorganizatǎ extrem de minuţios, de Gaulle > cu elanul sǎu inimile unui întreg popor, “tineri şivârstnici deopotrivǎ”, preşedintele strǎduindu-se saajungǎ la Germania şi la germani vorbindu-le dupǎsufletul lor. Astfel, la 5 septembrie, în faţa unei mulţimidense şi entuziaste, adunatǎ în piaţa primǎriei capitaleifederale, de Gaulle susţinea în forţǎ : >.

Aceste cuvinte au flatat, fǎrǎ îndoialǎ, eleconţinând de asemenea germenele unei întâlniri şi a uneireconcilieri a poporului german cu el însuşi.


58/212

58

Cologne, a doua etapǎ a cǎlǎtoriei lui de Gaulle înGermania, a avut o mare importanţǎ simbolicǎ în istoria

relaţiilor franco-germane, aceastǎ semnificaţie fiind datǎşi de faptul cǎ Adenauer fusese mult timp primarulacestui oraş al cǎrui cetǎţean de onoare era.

Primarul acestui oraş a înmânat înaltului oaspetefrancez o sculpturǎ din marmurǎ, datând din epocaromanǎ şi reprezentând capul idolului antic Rhenus,considerat , adresându-i

urmǎtoarele cuvinte : .

Dupǎ o scurtǎ croazierǎ pe Rhin, de Gaulle afǎcut o vizitǎ lucrǎtorilor de la uzinele August – Thyssen, o întreprindere reprezentativǎ a industrieisiderurgice germane care jucase un rol important înfurnizarea de armament în rǎzboaiele contra Franţei. Înalocuţiunea sa, pronunţatǎ în germanǎ în faţa personalului uzinei, de Gaulle declara:

,, Ei, bine! Da! Astǎzi ceea ce se face în Ruhr,ceea ce se produce în uzinele model ca aceasta, nu mai stârneşte în ţara mea decât simpatie şi satisfacţie! Câtdespre mine, nu am venit numai cu interes ci şi cubucurie, ca sǎ vǎd organizarea perfecţionatǎ, utilajulmodern, tehnica în plin avânt, care marcheazǎ mareaîntreprindere din care voi faceţi parte. Cǎci ţǎrilenoastre au devenit solidare. Când voi munciţi înGermania şi noi în Franţa, munca noastrǎ tinde spre


59/212

59

acelaşi scop: pacea, demnitatea şi fericirea oamenilorliberi. Ah ! Ce revoluţie faţǎ de ceea ce a fost!

Fiecǎruia, fiecǎreia dintre voi, eu îi urez în viaţǎcea mai bunǎ şansǎ posibilǎ. Prin voi, eu adresez toateurǎrile mele poporului german. Vouǎ tuturor, eu vǎ cer sǎ vǎ alǎturaţi mie pentru a celebra cu noi fapte una dincele mai mari din timpurile moderne: prietenia dintre

Germania şi Franţa”.

Vizita lui de Gaulle la Şcoala de rǎzboi aBundeswehrului a fost la fel de importantǎ pentrureconcilierea franco-germanǎ şi pentru reconciliereagermanilor cu ei înşişi.

Barbaria hitleristǎ în al doilea rǎzboi mondialdiscreditase armata germanǎ peste tot în lume şi înspecial în Franţa. Contrar acestora, iatǎ cǎ de Gaulle

strângea mâna soldaţilor germani, iar în alocuţiunea pronunţatǎ în faţa ofiţerilor Şcolii de Rǎzboi Germanedin la 7 septembrie 1962 opina: .


60/212

60

Voiajul lui de Gaulle a fost încununat deasemenea de întâlnirea cu tineretul german în curtea

Castelului Ludwigsburg la 9 septembrie. Putemconsidera cǎ discursul sǎu celebru conţinea un mesajcare sǎ-i ghideze pe germani în cercetarea identitǎţii lor,în reconcilierea lor cu trecutul şi cu istoria lor: .

Acordul semnat în 1963 la Elysée prin care celedouǎ state se angajau sǎ se consulte permanent în ceea ce priveşte politica lor nu a avut viaţǎ lungǎ.

Astfel, din primele încercǎri diplomatice nu arǎmas mare lucru, numai relaţiile culturale au putut sǎ se

stabileascǎ solid graţie Oficiului franco- german pentrutineret. Politica succesorului lui Adenauer, L.Erhard, vadeteriora din nou situaţia între 1963 şi 1966.

Franţa a recunoscut China comunistǎ, fǎrǎ a pomeni Bonnul şi s-a depǎrtat de N.A.T.O., ceea ce nu aconvenit lui Erhard şi nici ministrului sǎu al AfacerilorExterne, H. Schroeder, ambii favorabili politicii pro-


61/212

61

americane. Eşecul lui Erhard însǎ şi demisia sa au dus laînlocuirea cu echipa Kiesinger – Brandt ce a marcat

renaşterea apropierii franco-germane.

Din 1967 au devenit evidente încercǎrileGermaniei de a se apropia de Franţa, lucru datorat politicii Franţei de apropiere faţǎ de ţǎrile din EstulEuropei.


62/212

62

BIBLIOGRAFIE

Edmond Jouve, Le Général de Gaulle et l’EUROPE, p.49-62. N. Pǎun, A. C. Păun, Istoria construcţiei europene, p.102.Robert Majorlin, What Type of Europe?, în Jean Monnet. The Path to European Unity, Introduction by

George W. Ball, Edited by Douglas Brin Kley andClifford Hockett, London, Macmillan, 1991, p.166-177. Nicolae Pǎun, Adrian-Ciprian Pǎun, Georgiana Ciceo, Europa unitǎ, Europa noastrǎ, p. 63.Revista ,,Espoire”, nr. 82, Paris, iunie, 1997.Pierre Maillard, De Gaulle et le gaullisme, p. 208, 209-210. Discursuri şi mesaje, IV, Buletinul Informaţional al Ambasadei Franţei, nr. 246 din 15 septembrie 1962, p. 7.


63/212

63

CAPITOLUL III

RELANSAREA CONSTRUCTIEIEUROPENE .TRATATUL ASUPRA UNIUNII

EUROPENE

Conjunctura anilor '70, marcată de crizele petrolieră şi monetară, nu a favorizat construcţia

europeană, o mare parte din energiile celor care lucrau încancelariile naţionale şi la Bruxelles fiind consumate culungile negocieri privind lărgirea Comunităţii şireajustarea permanentă a bugetelor comunitare.

Dacă facem o analiză din perspectivacontemporană a construcţiei europene în deceniile şapte – opt - nouă, putem spune că, deşi deceniul al

Uniunea Europeana -Cooperare Și Integrare

Documents

Transcript of Uniunea Europeana -Cooperare Și Integrare