Unitatile Reunite

UNIVERSITATEA “NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTIAdresa: România, Bucureşti, Sector 4, Calea Văcăreşti, Nr.185 E-mail: [email protected] ; [email protected]

Prof. univ. dr. Ioan CHIŞDr. Bogdan Alexandru CHIŞ

DREPT EXECUŢIONAL PENALMateriale de studiu în tehnologie ID

Bucureşti – 2011

DREPT EXECUŢIONAL PENAL

Introducere

Dreptul execuţional penal face parte dintre ştiinţele penale având ca obiect de studiu descrierea pedepselor, a naturii şi conţinutului acestora, precum şi a modalităţilor de executare cu privare sau fără privare de libertate. De asemenea, descriind modalităţile concrete de executare a pedepselor, sunt abordate drepturile constituţionale ale condamnaţilor, facilităţile şi posibilităţile puse la dispoziţie de legea penală pentru resocializarea condamnaţilor.

Viaţa din penitenciare, realizarea raportului juridic de executare a pedepselor cu interdicţiile, obligaţiile şi parcurgerea etapelor spre punere în libertate, situaţiile de criză, precum şi statutul de condamnat în raport cu interferenţa cu activitatea personalului specializat face parte din obiectul de cercetare a dreptului execuţional penal alături de alte ştiinţe penale.

Obiectivele cursului de drept execuţional penal

sunt:

- transmiterea conoştinţelor necesare unui absolvent al facultăţii de drept privitoare la pedepsele ce se aplică persoanelor care săvârşesc infracţiuni;

- deprinderea cursanţilor de a corela drepturile persoanelor condamnate, cu măsurile şi obligaţiile stabilite prin normele legale, precum şi interdicţiile şi restrângerile ce trebuie suportate de aceste persoane pe timpul executării pedepselor;

- însuşirea cunoştinţelor de bază cu privire la resocializarea persoanelor condamnate, a derulării programelor de planificare a pedepsei pe timpul executării acesteia.

Competenţe:

După parcurgerea cursului studentul va fi în măsură să descrie principalele activităţi ce se derulează în legătură cu punerea în executare a pedepselor, să desfăşoare o muncă calificată de ofiţer de penitenciare, agent de probaţiune, de jurist cu specializare în domeniul executării pedepselor sau resocializării condamnaţilor.

Resurse şi mijloace de lucru:

1.Parcurgerea cursurilor din cadrul orelor de tutoriat vor orienta prin mijloace pedagogice pe studenţi pentru aprofundarea studiului bibliografiei şi a materialelor puse la dispoziţie;

2.O resursă de lucru o reprezintă site-ul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor care prezintă activitatea la zi din sistemul carceral

3.Trebuie de asemenea acordată o importanţă direcţionată spre studiul cursului ID şi a manualelor, monografiilor şi revistelor de

specialitate4. Rezolvarea testelor de la sfârşitul fiecărui curs vor crea

posibilitatea ca studenţii să poată rezolva cu uşurinţă cerinţele examenului pentru promovarea cursului.

5. O resursă de lucru o reprezintă vizitarea unor penitenciare pe parcursul cursului

Structura cursului:

I. Numărul unităţilor de învăţare ce compun cursul sunt în număr de zece. Fiecare din unităţile de învăţare este proiectată să fie parcursă în timp de trei ore de studiu individual.

II. Cele trei ore de învăţare sunt partajate în două ore de lecturare – învăţare, iar o oră este destinată pentru conspectarea bibilografiei sau explorarea datelor pe internet:

- 10 teme x 2 ore de studiu = 20 ore; - 10 teme x 1 oră de conspectare sau explorare internet, realizarea

unui proiect = 10 ore;- 10 ore recapitulare, rezolvare de speţe, pregătire pentru examen.III. Teme de control.

Fiecare cursant va întocmi o temă de control pentru evaluarea „pe parcurs” echivalent al seminarului de la învăţământul de zi. Temei de control trebuie să-i fie alocate patru ore de studiu şi realizare. Tema de control va fi predată profesorului tutore după parcurgerea temei a VI-a, sub forma materialului tipărit depus la Catedra de Drept Penal.

Cerinţe preliminare pentru parcurgerea cursului:Pentru parcurgerea cursului sunt necesare cunoştinţele dobândite prin parcurgerea cursurilor de Drept penal –Partea genarală, Drept procesual penal – Partea Specială, Criminologie.

Discipline deservite:

Disciplinele ce se dezvoltă prin parcurgerea cursului sunt Criminologie, Penologia, Probaţiunea, Cariera juridică

Durata medie de studiu individual

Timpul necesar parcurgerii fiecărei unităţi de învăţare, cu respectarea indicaţiei conformă căreia o unitate de învăţare este recomandabil să fie parcursă în 3 ore de studiu individual.

Evaluarea studentului

Componenţa notei finale:- ponderea evaluării finale în colocviu este de 70 %- ponderea evaluărilor pe parcurs (teme de control, verificări pe

parcurs, proiecte in cadrul activitatilor asistate) este de 20%;

- ponderea participării la cursurile tutoriale este de 10 %

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………Unitatea de învăţare 1. ŞTIINŢA DREPTULUI EXECUŢIONAL PENAL

1.1. Introducere………………………………………………………....1.2. Obiective……………………………………………………………1.3 Noţiune, obiect şi metode................................................................. Dreptul execuţional penal şi ştiinţele penale.................................... Izvoarele dreptului execuţional penal ............................................. l.4. Rezumat……………………………………………………………1.5. Teste de evaluare/autoevaluare ……………………………………1.6. Bibliografie specifică ...........................................................................

Unitatea de învăţare 2. EXECUTAREA PEDEPSELOR PRIVATIVE DE LIBERTATE

2.l. Introducere………………………………………………………………2.2. Obiective ……………………………………………………………….2.3 Principiile executării pedepselor.............................................................. Detenţiunea pe viaţă................................................................................. Pedeapsa închisorii.................................................................................. Sistemul penitenciar................................................................................ Viaţa şi disciplina din închisoare............................................................. 2.4. Rezumat ………………………………………………………………….2.5. Teste de evaluare/autoevaluare……………..............................................2.6.Bibliografie specifică...................................................................................

Unitatea de învăţare 3. DREPTURILE PERSOANELOR CONDAMNATE3.l. Introducere………………………………………………………………3.2. Obiective ……………………………………………………………….3.3 Noutăţi în materia drepturilor condamnaţilor introduse prin Recomandarea REC 2006/2 ............................................................................. Drepturile condamnaţilor ........................................................................ Facilităţile ce se pot acorda condamnaţilor............................................. Recompensele ce se pot acorda condamnaţilor..................................... 3.4. Rezumat ………………………………………………………………….3.5. Teste de evaluare/autoevaluare……………................................................

3.6. Bibliografie specifică...........................................................................................

Unitatea de învăţare 4. ABATERILE DISCIPLINARE ŞI SANCŢIUNILE CE

SE POT APLICA PENTRU COMITEREA ACESTORA 2.l. Introducere………………………………………………………………2.2. Obiective ……………………………………………………………….2.3 Comisia de individualizare a regimului executării pedepselor ............. Abateri foarte grave, abateri grave şi uşoare ......................................... Cercetarea şi sancţionarea abaterilor...................................................... Sancţiuni disciplinare ............................................................................ Soluţionarea contestaţiilor cu privire la sancţiunile aplicate ................. 2.4. Rezumat ………………………………………………………………….2.5. Teste de evaluare/autoevaluare……………................................................


Unitatea de învăţare 5. ACTIVITATEA PENITENCIARĂ ÎN SITUAŢII DE CRIZĂ

2.l. Introducere………………………………………………………………2.2. Obiective ……………………………………………………………….2.3 Deţinutul ca factor de criză Paza şi apărarea locurilor de deţinere Actele de tulburare a ordinii nesupunerea şi revolta condamnaţilor Refuzul de hrană – greva foamei Sinuciderea Evadarea. Înlesnirea evadării Incendii, cutremure, inundaţii, alte calamităţi2.4. Rezumat ………………………………………………………………….2.5. Teste de evaluare/autoevaluare……………................................................


Unitatea de învăţare 6. ACTIVITĂŢILE PENTRU RESOCIALIZAREA CONDAMNAŢILOR

2.l. Introducere………………………………………………………………2.2. Obiective ……………………………………………………………….2.3 Adaptarea la condiţiile privării de libertate ............................................ Instruirea şcolară şi formarea profesională .......................................... Activităţi cultural educative şi recreative ............................................. Asistenţa socială, psihologică, religioasă şi pregătirea pentru liberare...2.4. Rezumat ………………………………………………………………….2.5. Teste de evaluare/autoevaluare……………................................................


Unitatea de învăţare 1. ŞTIINŢA DREPTULUI EXECUŢIONAL PENALCuprins

1.1. Introducere………………………………………………………....1.2. Obiective……………………………………………………………

1.3 Noţiune, obiect şi metode................................................................. Dreptul execuţional penal şi ştiinţele penale.................................... Izvoarele dreptului execuţional penal ............................................. l.4. Rezumat……………………………………………………………1.5. Teste de evaluare/autoevaluare ……………………………………1.6. Bibliografie specifică

Introducere

Dreptul execuţional penal este constituit dintr-un ansamblu de norme care reglementează domeniul executării sancţiunilor de drept penal. Normele de drept execuţional penal se regăsesc în tratate şi convenţii internaţionale cu privire la executarea sancţiunilor penale, în Constituţia României, în Codul penal şi de procedură penală, în Legea de executare a pedepselor, în Regulamentul privind executarea pedepselor şi a măsurii arestării preventive, în unele legi speciale, în normele privitoare la sănătate, muncă, administraţie, drepturile omului, precum şi în orice norme ce reglementează activitatea unor colectivităţi. Aceste norme se grupează într-o ramură de drept execuţional penal. Ştiinţa dreptului execuţional penal se dezvoltă corelativ cu această ramură de drept, făcând parte dintre ramurile ştiinţelor juridice şi mai precis dintre ştiinţele penale.

Această ramură a ştiinţelor penale cuprinde o totalitate de idei, teorii, concepte filozofice, privitoare la sancţiuni, pedepse, regimuri de executare a pedepselor, organizarea aplicării pedepselor, alternative la pedepsele penale, feluri şi naturi ale pedepselor penale, individualizarea legală şi juridică a acestora, organizarea închisorilor, a caselor de arest preventiv a centrelor pentru minori, specificitatea executării pedepselor unor categorii speciale de condamnaţi şi altele, toate acestea cuprinse în lucrări ştiinţifice, cercetări, monografii, studii, tratate care stau la baza elaborării unor rezoluţii ale organismelor interne şi internaţionale ce reglementează prezentul şi viitorul executării sancţiunilor de drept penal.

Obiectul de studiu al ştiinţei dreptului execuţional penal îl constituie aceste norme de drept ce reglementează raporturile juridice privitoare la executarea sancţiunilor penale. Pe de o parte, această ştiinţă are menirea de a identifica normele existente în coduri, în legile speciale, dar şi în celelalte legi ce reglementează raporturi juridice ce se regăsesc în domeniul execuţional penal, iar pe de altă parte de a explica aceste norme în contextul tratatelor internaţionale la care România este parte, precum şi în cadrul stabilit de Constituţia ţării noastre.

Tot în obiectul de studiu al ştiinţei dreptului execuţional penal se cuprind analizele ce se fac pentru a se optimiza aplicarea normelor la scopul pentru care au fost create, respectiv pentru a apăra societatea şi pe membri săi, de prevenire

generală împotriva infracţiunilor şi persoanelor infractoare care trebuie să devină cetăţeni care respectă legile ţării şi pot să trăiască şi să se dezvolte ca personalităţi în cadrul legal existent.

Ştiinţa dreptului execuţional penal trebuie să se preocupe şi de examinarea acţiunii legilor obiective ce acţionează în dezvoltarea societăţii, în scopul identificării acţiunii optime pentru respectarea cerinţelor acestor legităţi, tocmai pentru a se putea găsi o conduită congruentă cu acestea. În acest demers se constată caracterul dinamic şi mereu în dezvoltare al ştiinţei dreptului execuţional penal, care împreună cu disciplina de drept corelativă se apropie permanent de dinamica mişcării societăţii, de realitatea şi parcursul comportamentului antisocial, în scopul adaptării măsurilor sancţionatoare la necesităţile vieţii sociale contemporane.

Obiectivele unităţii de învăţare

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ: definiţi dreptul execuţional penal, ca ramură de drept; prezentaţi corelaţia ştiinţei dreptului executional penal cu alte ştiinţe juridice;

să definiţi pedeapsa penală; enumeraţi categoriile de pedepse penale şi să le analizaţi pe fiecare în parte;

însuşiţi principiile directoare ale deţinerii conform normelor naţionale şi internaţionale în materie;

Durata medie de parcurgere acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

Conţinutul unităţii de învăţare

1.1. Disciplina dreptului execuţional penal se foloseşte de metode similare disciplinelor de drept penal. Una dintre metode este cea istorică, la care se recurge pentru a se putea evalua eficienţa sancţiunilor aplicate în diferite epoci, în timp şi în urma aplicării unor teorii şi filozofii penale, pentru a se putea evalua dezvoltarea sistemului sancţionator, a evoluţiei unor pedepse, a dezvoltării unora în concept şi conţinut, a abandonării altora, sau a apariţiei altora noi care schimbă sau influenţează noua concepţie filozofică a politicii execuţional penale.

O altă metodă folosită în dreptul execuţional penal este logica juridică, ce ajută la sistematizarea instituţiilor, conceptelor, noţiunilor, a folosirii lor în contextul dezvoltării lor, în urma dezvoltării sociale. Alte metode ar fi acelea a experimentului, a aplicativităţii practice, metoda statistică, metoda comparativă şi

altele ce au condus de-a lungul timpului la găsirea unor sancţiuni eficiente dar care sunt mai puţin nocive pentru recuperarea condamnaţilor, mai puţin costisitoare pentru stat, sau mai aproape de principiile respectării drepturilor omului sau a umanismului executării pedepselor.

Schimbările majore intervenite în ultimul deceniu al secolului XX în lume, în Europa şi în sistemul comunist a adus în faţa dreptului execuţional penal noi provocări privitoare la adaptarea sistemului sancţionator la regulile penitenciare europene, la Regulile de la Beijing cu privire la executarea unor măsuri penale pentru minori, la convenţiile privitoare la eliminarea torturii, tratamentelor inumane sau degradante. Convenţiile amintite au adus în faţa ştiinţei dreptului execuţional penal necesitatea evaluării totale a sistemului penal, a sistemului sancţionator, a sistemului pedepselor şi a aplicării lor, mai ales, în sistemul penitenciar, reevaluarea concepţiilor privind reeducarea, resocializarea, reinserţia condamnaţilor şi minorilor internaţi în centrele de reeducare.

Perioada în care ne găsim, de trecere de la o societate totalitară spre una caracterizată ca a fi a unui stat de drept, democratic, se prezintă în permanentă schimbare. În această perioadă ştiinţa dreptului execuţional penal se îmbogăţeşte cu noi studii şi cercetări determinate de multitudinea de aspecte teoretice noi ce trebuie rezolvate spre a se da răspunsurile cele mai adecvate la evoluţia criminalităţii, la structura şi caracteristicile populaţiei carcerale, la corelaţiile necesare între măsurile penale şi necesităţile de recuperare a unei numeroase categorii de cetăţeni care intră în conflict cu valorile apărate prin legea penală.

1.2 Dreptul execuţional penal şi ştiinţele penale Cea mai mare corelare a ştiinţei dreptului execuţional cu altă ştiinţă

penală se realizează în întrepătrunderea cu dreptul penal. Dreptul penal, cercetând corelaţia ce există în sistemul sancţionator juridic între sancţiunile nepenale şi cele penale, stabileşte natura şi categoriile de sancţiuni penale, durata acestora în raport de fiecare infracţiune în parte, stabileşte criterii de agravare sau atenuare a răspunderii penale, limitele maxime şi minime ale duratei sancţiunilor, cuantumul acestora, felul cum aceste sancţiuni se completează reciproc pentru a se putea trece la o bună individualizare. Ştiinţa dreptului execuţional penal preluând aceste sancţiuni stabilite de dreptul penal fixează modalităţile de realizare a scopului urmărit prin sancţiunile prevăzute de dreptul penal şi concretizează modalităţile de prevenire generală şi specială, precum şi măsurile recuperative, de reeducare şi reinserţie socială, instituţională şi familială.

Analizând permanent sistemul pedepsirii şi al recuperării, ştiinţa dreptului execuţional penal stabileşte metodele cele mai adecvate la dozarea laturii restrictive a pedepsei şi a celei umanist - recuperative. Generalizând metodele cele mai propice şi eficiente ale procesului concret de executare al pedepselor se îmbogăţeşte latura teoretică a dreptului penal, trecându-se treptat la adoptarea unor noi sancţiuni, la renunţarea celor care se dovedesc ineficiente sau depăşite moral de dezvoltarea ştiinţelor sociale penale.

Legături deosebit de strânse există între ştiinţa dreptului execuţional şi ştiinţa dreptului procesual penal. Dreptul procesual penal stabileşte procedurile după care urmează să se pună în executare sancţiunile penale, ştiinţa dreptului procesual penal oferind ample explicaţii principiale, explicaţii, comentarii, comparaţii şi studii de caz pentru particularizarea dispoziţiilor procedurale după punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti de condamnare. Stabilirea organelor care pun în executare pedepsele, a rezolvării problemelor

privind faptele juridice de amânare a executării pedepselor, întreruperii acestora, a amânării executării, precum şi a realizării altor măsuri pe timpul executării pedepselor privative de libertate sunt de domeniul dreptului procesual penal. Dreptul execuţional penal preluând procedurile stabilite prin normele de drept procesual, pune în practică aceste norme, având statutul de prelungire a normelor abstracte până la categoriile de condamnaţi şi chiar până la indivizii care trebuie să fie supuşi unei proceduri concrete. Toate instituţiile dreptului procesual penal sunt detaliate prin aplicativitate în normele de drept execuţional, aplicându-se teoria trecerii de la “general” la “particular”, de la jaloanele structurale şi de cadru la reglementarea de amănunt şi caz. Iată de ce dreptul execuţional penal este de multe ori considerat o prelungire a dreptului procesual.

Una dintre ştiinţele penale cu care dreptul execuţional penal se află într-o strânsă legătură şi conlucrare este criminologia. Criminologia studiază problematica criminalităţii din punct de vedere al cauzalităţii fenomenelor, al condiţiilor şi împrejurărilor în care se produc anumite categorii de infracţiuni, modalităţile de determinare a comportamentului infracţional al grupurilor de infractori, a comportamentului anumitor indivizi faţă în faţă cu fenomenul infracţional. De aici legătura se poate realiza prin faptul că criminologia oferă soluţii pentru categorii de infractori cum sunt nerecidiviştii, recidiviştii, condamnaţii periculoşi, infractorii, de obicei cei violenţi, cei care consumă stupefiante, infractori în vârstă, minori, femei, tineri, cu handicap sau psihici, cu diverse probleme. Ştiinţa dreptului execuţional penal, preluând concluziile criminologiei, aplică separaţiunea, clasificarea, individualizarea, planificarea şi progresivitatea în administrarea pedepselor cu închisoarea. Dacă criminologia valorifică studiile privitoare la cauzalitatea infracţiunilor, ştiinţa dreptului execuţional penal foloseşte metodele represive, psihologice, medicale, educative, disciplinare, umanitare pentru realizarea corijării individuale şi a categoriilor de infractori. Ştiinţa dreptului execuţional penal, fiind cu predilecţie o ştiinţă aplicativă, poate confirma în mod direct valabilitatea concluziilor criminologiei, poate stimula producerea de concluzii privind reintegrarea postexecutorie a condamnaţilor.

De multe ori în literatura de specialitate se vorbeşte de o ştiinţă specializată, având ca obiect de activitate executarea pedepselor privative de libertate. Este vorba despre ştiinţa penitenciară, ce se dezvoltă din ce în ce mai mult, odată cu dezvoltarea pedepselor privative de libertate pe viaţă, pe timp îndelungat, pe timp mediu, precum şi cele pe timp scurt, cu componente de semilibertate, chiar de libertate sau cele cu componente nepenale (contravenţionale). Considerăm că ştiinţa penitenciară este o ştiinţă de graniţă, între ştiinţele penale şi cele sociale, având elemente din ştiinţele administrative, medicale, psihologie, ştiinţa conducerii, a gestiunii personalului şi altele. Ştiinţa dreptului execuţional penal înglobează ştiinţa penitenciară numai în domeniul executării pedepselor privative de libertate, respectiv a pedepsei închisorii, a măsurii arestării preventive, precum şi a pedepsei contravenţionale cu închisoarea. Ştiinţa dreptului execuţional penal are un obiect mai larg, cercetând toate categoriile de sancţiuni penale, inclusiv pedepsele privative de libertate. Pedepsele cu privare de libertate în ultimele decenii tind să-şi schimbe conţinutul în sensul micşorării lor ca durată, transformându-se în pedepse alternative, limitele şi interdicţiile lor cuprind doar restricţii de deplasare şi staţionarea într-un loc de deţinere, dar în acelaşi timp se lărgesc contactele cu familia, cu prietenii şi societatea, instruirea, educarea, informarea, activitatea religioasă cresc ca

intensitate faţă de trecut. Toate aceste schimbări, din care unele deosebite – putem arăta exemplul executării pedepsei închisorii în regim liber – sunt cercetate de ştiinţa dreptului execuţional penal în strânsă colaborare cu ştiinţa penitenciară. Interferări de acest fel se pot produce la cercetarea privind modul de optimizare al organizării locurilor de executare a pedepsei, a regimurilor ce urmează a se aplica, a condiţiilor de integrare post penală a persoanelor care au fost liberate din penitenciare.

O întrepătrundere a ştiinţei dreptului execuţional penal cu penologia, ce studiază pedepsele ca instrumente şi mijloace de apărare socială, trebuie să fie amintită în acest context. Penologia are ca obiect studiul conţinutului şi evoluţiei pedepselor, natura acestora, eficacitatea lor, atât în ceea ce priveşte latura de constrângere, dar şi a celei de corijare, îndreptare şi reeducare. Pornind de aici se conlucrează pentru a se găsi cele mai bune variante ale conţinutului pedepselor, dozarea concretă a drepturilor, obligaţiilor, restricţiilor, interdicţiilor ce sunt cuprinse în materia pedepselor pe viaţă, severe, medii sau uşoare, conţinutul pedepselor disciplinare şi a recompenselor ce se acordă deţinuţilor, diferenţele de regimuri între arestaţii preventivi şi condamnaţi, utilitatea folosirii unor sisteme progresive în executarea pedepselor. Mai nou se conlucrează pentru planificarea executării pedepselor individuale, condamnaţii fiind cuprinşi în programe de parcurgere a propriei pedepse, în ideea atragerii la procesul de influenţare pozitivă conştientizată.

Trebuie să amintim corelarea dintre ştiinţa politicii penale şi ştiinţa dreptului execuţional penal. Ştiinţa politicii penale trasează jaloanele de urmat pentru apărarea societăţii şi cu ajutorul incriminării conduitelor infracţionale în raport de frecvenţa unor fenomene interne şi externe, de politica generală mai permisivă sau restrictivă adaptată la nevoile economice, sociale şi politice ale momentului sau etapei în care se află statul sau perspectiva care se urmăreşte dezvoltarea democraţiei. Aceste orientări pot să ducă la atenuarea sau înăsprirea sistemului sancţionator. În această etapă în care se află ţara noastră observăm o înăsprire a pedepselor şi a tuturor sancţiunilor de ori ce fel, politica statului venind să contracareze creşterea infracţionalităţii şi a devianţelor în etapa când democraţia nu este consolidată pe deplin, când încă populaţia nu s-a adaptat pe deplin la comandamentele statului de drept.

În acest context ştiinţa dreptului execuţional penal oferă soluţii pentru noi reglementări cu privire la pedepsele ce se pot aplica: la sistemul penitenciar, la sistemul amenzilor penale, la nevoile de a se graţia unele pedepse concrete, la adaptarea unor soluţii din practica sistemelor sancţionatoare din alte ţări. Uneori politica penală devansează prin măsurile ce le preconizează unele concluzii ale ştiinţei politicii penale, creând chiar surprize ştiinţei dreptului execuţional penal. Uneori unele măsuri luate în executarea unor comandamente politice nu concordă cu soluţiile europene în materie sau chiar cu experienţa dobândită pe plan naţional, ceea ce poate să ducă la rezultate fără efecte pozitive, staţionare sau chiar negative. Întârzierea unor măsuri de elaborare a unei legi de executare a pedepselor în ţara noastră are ca efect stagnarea instituţiilor care se ocupă de administrarea pedepselor, iar de aici transformarea penitenciarelor în locuri criminogene, de “perfecţionare” a infractorilor, de “protecţie socială” a infractorilor mărunţi pe timpul iernii, de suprapopulare şi prin aceasta de ineficienţă a unor măsuri reeducative ce nu se mai pot desfăşura şi altele ce le vom aborda în capitolele următoare.

1.3.Izvoarele dreptului execuţional penal

Când ne referim la izvoarele dreptului execuţional penal, ne vom referi la acele norme juridice care explică conţinutul acestei ramuri de drept, norme care îi conferă autoritate şi o departajează de alte discipline.

De cele mai multe ori autorii pornesc în identificarea izvoarelor unei discipline de drept de la normele naţionale, legile şi codurile care reglementează domeniul, respectiv în cazul dreptului execuţional penal, normarea voinţei de stat cu privire la modul cum se execută sancţiunile de drept penal.

Există în domeniul executării pedepselor penale o întreagă experienţă internaţională normată prin convenţii, pacte, reguli, tratate bilaterale, care au devansat sistemul normativ al ţării noastre. Aceste norme, în măsura în care sunt ratificate de statul nostru, devin izvoare de drept execuţional penal. În conformitate cu legea română tratatele şi pactele internaţionale, în măsura în care au aplicaţie directă, sunt ratificate, au ca obiect licit probleme referitoare la normele dreptului execuţional penal, devin izvoare de drept de ramură.

Constituţia României, acordând o atenţie deosebită tratatelor internaţionale, reţine ca prevederi de drept intern pe cele ce sunt ratificate şi care interpretează şi aplică dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile publice, în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, dând prioritate reglementărilor internaţionale în cazul unor neconcordanţe între acestea şi reglementările interne1.

În acest context devin izvoare principale de drept execuţional penal următoarele:

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948;

Acordul internaţional al drepturilor civile şi politice, O.N.U., 1990; Principiile directoare pentru tratamentul delincvenţilor, O.N.U., 1990; Convenţia Naţiunilor Unite împotriva torturii şi a altor tratamente

crude, inumane sau degradante, Revista de Ştiinţă penitenciară nr. 1/1993; Regulile Europene pentru Penitenciare, Recomandarea nr. R(87)

adoptată de Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei la 12 februarie 1987, în cea de-a 404-a şedinţă a miniştrilor deputaţi; versiunea europeană revizuită a Ansamblului de reguli minime privind tratamentul deţinuţilor;

Ansamblul de Reguli Minime pentru Tratamentul Deţinuţilor, adoptat prin rezoluţia 663 C (XXIV) a Consiliului Economic şi Social din 31 iulie 1957, care a reluat Rezoluţia Primului Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor – 30 august 1955;

Recrutarea, Pregătirea şi Statutul Personalului de Penitenciar – Rezoluţia Primului Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor – adoptată la 1 septembrie 1955;

Aşezăminte Penitenciare şi Corecţionale Deschise – Rezoluţia Primului Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor – adoptată la 29 august 1955;

Ansamblul Regulilor Minime ale Naţiunilor Unite cu privire la Administrarea Justiţiei pentru Minori – Regulile de la Beijing – Organizaţia

1 IOAN MURARU şi SIMINA TĂNĂSESCU, - Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia a IX-a revăzută şi completată, Editura Lumina Lex 2001, pag. 44 - 46.

Naţiunilor Unite – Rezoluţia 40/33 din 29 noiembrie 1985; Regulile Naţiunilor Unite pentru protecţia minorilor privaţi de

libertate – Rezoluţia 45/113 din 14 decembrie 1990; Recomandarea 2006 /2 a Consiliului Europei cu privire la Regulile

penitenciare europene Ansamblul de principii pentru protejarea tuturor persoanelor supuse

unei forme oarecare de detenţie sau de încarcerare – adoptat în a 76 Sesiune plenară din 9 decembrie 1988.

Desigur că norme şi reguli aplicabile persoanelor care suportă sancţiuni penale, în conţinutul unor tratate şi convenţii se găsesc şi corelativ cu diferitele tipuri de asistenţă (juridică, familială, medicală, religioasă ş.a.), dar care nu se referă strict la normele dreptului execuţional penal, ci vin să întregească lista preocupărilor internaţionale cu privire la posibilităţile, drepturile, facilităţile, obligaţiile şi interdicţiile ce revin instituţiilor statelor, personalului specializat, precum şi celor care sunt supuşi regimului sancţionator. Pe măsura ratificării şi altor tratate şi convenţii, dreptul execuţional penal îşi va lărgi obiectul de acţiune propriu şi va contribui la o mai bună apropiere de standardele ţărilor avansate.

Dacă ne orientăm interesul spre izvoarele naţionale ale dreptului execuţional penal vom observa că printre primele acte normative ce privesc executarea sancţiunilor de drept penal se numără Constituţia. Definind categorii ca cetăţean, stat, drept se definesc principiile generale ale raporturilor dintre cei care apără societatea şi cel apărat de normele de drept, împotriva pericolelor, infracţiunilor şi nedreptăţilor. Se creează prin legea fundamentală cadru de manifestare al cetăţenilor în plaja mare a activităţilor licite, stabilindu-se tot ceea ce statul român permite cetăţenilor, apărându-le în acelaşi timp valorile şi drepturile fundamentale. Începând cu drepturile inviolabile ce asigură viaţa, posibilitatea de mişcare liberă, siguranţa fizică şi psihică, siguranţa domiciliului, continuând cu dreptul la integritate fizică şi psihică, la apărare individuală şi colectivă, la dreptul de liberă circulaţie, dreptul de ocrotire a vieţii intime, familiale şi private, legea fundamentală creează premise pentru toţi, chiar şi pentru cei sancţionaţi penal să şi le exercite. Ordinea în viaţa comunitară este caracterizată prin faptul că regulile esenţiale de conduită sunt urmate în mod voluntar de membri săi, aşa cum sunt stipulate de Constituţie. Normele de drept execuţional penal limitează drepturile şi libertăţile unor cetăţeni (condamnaţi) în scopul de a evita activităţile distructive. Totuşi, aceste norme trebuie să fie periodic revizuite pentru a reda aceste drepturi condamnaţilor de îndată ce este posibil. Condiţiile în care aceste drepturi se exercită în cazul celor sancţionaţi penal sunt stabilite de normele dreptului execuţional care stabileşte limitele şi modul lor de manifestare. Dacă unele drepturi cum sunt cele referitoare la viaţă, integritate fizică şi psihică, la învăţătură, la ocrotirea sănătăţii, la protecţia muncii, la proprietate la moştenire la căsătorie, la libertatea conştiinţei. la petiţionare, nu sunt limitate prin normele dreptului execuţional penal, cele privind libertatea individuală, ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, dreptul la grevă, dreptul la un nivel de trai decent, libertatea de exprimare, a întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenţei, se exercită cu anumite limite sau specificităţi date de executarea sancţiunilor de drept penal.

Chiar şi îndeplinirea cerinţelor îndatoririlor prevăzute în Constituţie primeşte un specific anume indisolubil legat de executarea unor sancţiuni penale. Îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile, cerută unui cetăţean care tocmai le-a încălcat este grevată de obligaţia de a suporta rigorile acestor legi. Unele îndatoriri

cum sunt cele referitoare la fidelitatea către ţară, apărarea patriei, de a-şi exercita cu bună credinţă drepturile şi libertăţile lor şi a celorlalţi, deşi sunt suspendate implicit pe durata executării pedepsei privative de libertate, nu îi exonerează pe cei ce sunt obligaţi să suporte celelalte sancţiuni penale. Îndatorirea de a satisface serviciul militar sau aceea de a plăti cheltuielile publice, deşi suspendate în unele condiţii de executare a pedepselor penale, pot fi îndeplinite ulterior executării pedepselor.

Constituţia nu prevede doar drepturi şi îndatoriri pentru cetăţeni, dar şi pentru stat prin organele sale, prin puterile legislative, judecătoreşti şi executive, care în relaţia cu toţi cetăţenii trebuie să creeze toate posibilităţile de exercitare a acestora, inclusiv prin constrângerea penală, prin aplicarea normelor de drept execuţional penal.

Alte izvoare de drept execuţional penal sunt legile organice şi cele speciale. În conţinutul unor legi se regăsesc norme aplicabile şi celor care sunt în executarea unor sancţiuni penale. Normele electorale stabilesc reguli cu privire la organizarea votării în locurile de deţinere şi categoriile de cetăţeni arestaţi sau deţinuţi ce pot să-şi exercite dreptul de vot; normele sanitare stabilesc modul de acordare a asistenţei sanitare, a tratamentelor, a internărilor, a medicaţiei, a bolilor care nu se pot trata pe timpul executării unor pedepse cu închisoarea; normele privitoare la învăţământ stabilesc competenţele penitenciarelor de a organiza şcoli speciale, durata cursurilor, selecţia “elevilor”, dotarea materială şi asigurarea cu profesori. Aceste câteva exemple sunt, credem, edificatoare privind existenţa unor norme de drept execuţional penal într-un spectru larg de acte normative.

Desigur că pe lângă izvoare generale ale dreptului execuţional penal există şi izvoare speciale cum sunt: Codul penal, Codul de procedură penală, Legea de executare a pedepselor, Regulamentul pentru executarea pedepselor privative de libertate şi a măsurii arestării preventive.

Codul penal este unul dintre izvoarele speciale de drept execuţional penal deoarece cuprinde în substanţa sa, în Titlul III – “Pedepsele” art. 52 – 89 Cod penal, principale norme ce jalonează scopul executării pedepselor, categoriile şi limitele generale ale pedepselor, pedepsele principale şi principii de regim de executare a pedepsei închisorii, condiţiile legale privind liberarea condiţionată, sancţiunea amenzii, pedepsele complimentare, pedepsele accesorii, criteriile generale de individualizare, circumstanţele atenuante şi agravante, suspendarea condiţionată a executării pedepsei, condiţiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere, executarea pedepsei la locul de muncă, calculul pedepselor.

Izvor de drept execuţional penal sunt şi normele privind din Titlul III – Secţiunea II-a Închisoarea (art.57 c.p., regimul de executare a pedepselor principale aplicate persoanei fizice – art. 60 - 67 c.p., liberarea condiţionată art. 59 – 61 c.p., executarea pedepsei într-o închisoare militară – art. 62 c.p., individualizarea pedepselor – art. 87 c.p., suspendarea condiţionată a executării pedepsei – art. 81 – 86 c.p., suspendarea executării pedepsei sub supraveghere - art. 861- 866 c.p., ex3ecutarea pedepsei la locul de muncă – art 867 – 86 11.

În aceeaşi măsură izvoare de drept penal sunt normele ce reglementează în cadrul Titlului V din Codul penal – minoritatea – art.99 - 1101 c.p., măsurile educative – art. 101 – 106 c.p., pedepsele pentru minori, art. 109 c.p., suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate minorului – art. 124 c.p., suspendarea executării pedepsei sub supraveghere aplicată minorului – art. 110 c.p.,

suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control – art 1101.

Chiar şi unele dintre normele Titlului VII – “Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării” art. 119 - 139c.p.,sunt izvor de drept execuţional penal, cele privind graţierea, prescripţia executării pedepsei şi reabilitarea.

Prevederile din codul penal creează cadrul punerii în practică a sancţiunilor de drept penal, dă prilej acţiunii normelor şi regulilor după care se desfăşoară partea de consecinţă a faptelor infracţionale concrete, a acţiunii normelor din legi speciale, regulamente, acte administrative care reglementează modul de executare a pedepselor pronunţate.

Afirmându-se că “pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiunii“ – art. 52c.p., se stabilesc şi principiile şi regulile după care acest scop devine realizabil2.

Preluând aceste principii şi scopuri ale legii penale, precum şi normele de reglementare a pedepselor în codul penal se creează câmp larg de acţiune al regulilor de executare prevăzute în legea de executare a pedepsei închisorii, amenzii şi arestării preventive. Putem afirma că se urmează regula cercurilor concentrice în care cadrul internaţional prevăzut prin pacte şi tratate este cercul cel mai larg, după care urmează normele constituţionale, normele prevăzute în legile organice, apoi codul penal şi de procedură penală, continuând spre centru cu legea de executare a pedepselor. Cu cât ne apropiem de centru vom găsi reglementări de individualizare şi particularizare care respectând cadrul considerat “general” se adresează direct categoriei de pedepse, infractori, tinzând spre pedeapsa concretă ce se execută de către o anumită persoană.

Unul dintre izvoarele cele mai importante ale dreptului execuţional penal şi sigur cel mai apropiat de normele acestei discipline este Codul de norme de procedură penală. În Titlul III Partea Specială – “Executarea hotărârilor penale“ - art. 415 – 464 c.p.p. apreciem că există sediul principal al normelor de drept execuţional penal, norme ce reprezintă concretizarea modului de punere în aplicare a pedepselor prevăzute în codul penal şi în legile speciale.

Începând cu procedurile prin care hotărârile instanţelor devin executorii, se începe activitatea de executare a sancţiunilor penale. Stabilirea cu exactitate a momentului când hotărârile instanţelor devin executorii, concretizează principiul legalităţii, astfel încât nici o persoană nu poate fi supusă unei constrângeri penale fără existenţa unui moment iniţial foarte sigur, cert şi indiscutabil. Din acel moment poate să înceapă, sub supravegherea instanţei de executare, executarea efectivă a pedepselor. Acest moment este descris de normele dreptului procedural penal cu atât mai mult cu cât este nevoie de a se stabili, mai ales pentru executarea pedepselor privative de libertate, momentul închiderii şi izolării de lumea exterioară, ce reprezintă o pedeapsă în sine prin însuşi faptul că îl privează pe om de dreptul de a dispune de persoana sa. Se parafrazează adeseori acest principiu procedural, spunându-se că delincvenţii sunt trimişi în închisoare ca pedeapsă şi nu pentru pedeapsă3. Normele dreptului execuţional penal, guvernate în acest

2 VASILE DOBRINOIU – ŞI COLECTIV, Drept penal - partea generală, Bucureşti, 1996, Ed. Atlas Lex, pag. 409 şi urm.3 Prof.dr. ION NEAGU – Drept procesual penal – partea generală, 2001, Global Lex, Bucureşti, pag. 507 şi urm.

domeniu de dreptul procedural penal, constată că trimiterea în închisoare înseamnă şi că, în mod inevitabil, cel condamnat suferă interdicţii care sunt o consecinţă inevitabilă a privării de libertate. Condamnaţii sunt obligaţi de normele dreptului execuţional penal să trăiască în contact cu persoane pe care nu le-au ales şi să-şi ordoneze viaţa urmând regimul închisorii. Condamnaţii sunt privaţi de contactul normal cu persoane de sex opus, cu tot ce implică exprimarea emoţională şi confirmarea identităţii lor. Ei sunt privaţi de bunuri şi servicii, au un exerciţiu limitat al responsabilităţilor; privarea de libertate constituie o pedeapsă severă chiar în cele mai moderne sisteme penitenciare. Iată de ce momentul începerii, derulării şi încheierii în timp a acestei pedepse este urmărit cu scrupulozitate de normele de drept procesual penal şi drept execuţional penal. Dreptul procesual penal prevede cu mare exactitate punerea în executare a pedepselor principale (pedeapsa închisorii, detenţiunii pe viaţă, amenzii penale), a executării pedepselor complimentare (interzicerea exerciţiului unor drepturi, degradarea militară), precum şi a executării măsurilor de siguranţă (obligarea la tratament medical, internarea medicală, expulzarea, confiscarea specială), iar aceste prevederi se concretizează prin norme şi reguli de drept execuţional penal.

Normele ce reglementează în modul cel mai direct raporturile juridice de drept execuţional penal sunt prevăzute în Legea privind executarea pedepselor şi măsurii dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal – Legea 275 din 20 iulie/2006 a fost elaborată îndată după apariţia unor modificări a Codului penal şi ca urmare a apariţiei pe plan european a Regulilor penitenciare europene 2006/2, din 11 ianuarie acelaşi an, fiind necesară modificarea Legii 294/2004 care era prima lege de executare a pedepselor de după Revoluţia din 1989 .

De asemenea izvoare de drept execuţional penal reprezintă şi normele cuprinse în Legea privind statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor nr. 293/2004, Ordonanţa de urgenţă nr. 56 din 25 iunie 2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, Ordinul ministrului justiţiei nr. 3131/C din 29 octombrie 2003 privind durata şi periodicitatea vizitelor, numărul şi greutatea pachetelor cu alimente, precum şi bunurile care pot fi primite, păstrate şi folosite de către persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate, Hotărârea guvernului privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiunile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor din subordinea Ministerului Justiţiei, acte normative în plin proces de perfectare şi modificare proces realizabil cu ocazia intrării în vigoare a noului Cod penal prevăzută pentru anul 2008.

După anul 1989, schimbându-se sistemul politic şi de guvernare al României, statul socialist cu statul de drept, era necesar să se schimbe şi normele dreptului execuţional penal la noile realităţi sociale. Prin peste o sută ordine ale ministrului Justiţiei şi ale directorului Direcţiei Generale a Penitenciarelor, s-a trecut la suspendarea şi înlocuirea unor prevederi care nu corespundeau condiţiilor minime de detenţie prevăzute în tratatele la care România era parte. Înlocuirea unor prevederi ale Legii de executare a pedepselor s-a realizat prin abrogarea prevederilor privitoare la executarea pedepsei cu moartea, normarea pedepsei detenţiunii pe viaţă, îmbunătăţirea regimului de executare a pedepsei închisorii, schimbarea normelor de reeducare şi reinserţie socială, abrogarea muncii forţate şi altele pe care le vom aborda în capitolele următoare. Totodată, s-a elaborat şi un „REGULAMENT din 21 decembrie 2006 de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul

procesului penal” emis de Guvernul României şi publicat în M.O. nr 24 din 16 ianuarie 2007, care cuprinde o serie de reguli şi norme guvernamentale, ce completează, explică şi detaliază legea fără a fi în contradicţie nici cu alte acte normative. Regulamentul are prevederi privind primirea deţinuţilor în penitenciar, primirea bunurilor şi sumelor de bani, evidenţa, tratamentul şi regimul, condiţiile de viaţă, recompense şi măsuri disciplinare, greva foamei, acte de stare civilă ş.a.

Exemple

PROBLEMATICA GENERALĂPROBLEMATICA GENERALĂ

1.1. Art. 53 C.p.:Art. 53 C.p.:•• Pedeapsa este o Pedeapsa este o măsură de măsură de

constrângereconstrângere şşi i un mijloc de reeducare a un mijloc de reeducare a condamnatului. condamnatului. Scopul pedepsei este Scopul pedepsei este prevenirea săvârprevenirea săvârşşirii de noi infracirii de noi infracţţiuni.iuni.

•• Prin executarea pedepsei se urmăre Prin executarea pedepsei se urmăreşşte te formarea unei atitudini corecte formarea unei atitudini corecte fafaţţă de ă de muncămuncă, fa, faţţă de ordinea de drept ă de ordinea de drept şşi fai faţţă de ă de regulile de convieregulile de convieţţuire socialăuire socială. E. Executarea xecutarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinpedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţţe e fizice fizice şşi nici să i nici să îînjosească persoana njosească persoana condamnatului.condamnatului.””

PEDEPSELE PRINCIPALEPEDEPSELE PRINCIPALE

•• detendetenţţiunea pe viaiunea pe viaţţăă;;•• îînchisoarea de la 15nchisoarea de la 15 zile la 30 de zile la 30 de

ani.ani.•• aamenda de la 1.000.000 lei la menda de la 1.000.000 lei la

500.000.000 lei 500.000.000 lei ( Lit. ( Lit. c)c) de la pct de la pct. 1. 1 al al art 53 art 53 este reprodusă cum a fost este reprodusă cum a fost modificată prin Legea nrmodificată prin Legea nr.278/2006 .278/2006 ––menmenţţionăm că sumele sunt prevăzute ionăm că sumele sunt prevăzute îîn n moneda veche moneda veche –– ROL)ROL) –– (de la 100(de la 100--50.000 RON)50.000 RON)

TEST DE AUTOEVALUARE:

Exemple de subiecte de sinteză1. Care sunt pedepsele penale principale?2. Ce fel de constrangeri se realizeaza prin detentie?3. Enumerati principiile detinerii.

Exemplu test tip grilă:

1. Care sunt pedepsele penale principale? a) Inchisoarea, amenda, interzicerea unor drepturi;b) Inchisoarea, detentiunea pe viata, interzicerea unor drepturi;c) Amenda, inchisoarea, detentiunea pe viata.

Să ne reamintim:

1. Dreptul execuţional penal este o ramură de drept constituit

dintr-un ansamblu de norme care reglementează domeniul sancţiunilor de

drept penal.

2. Obiectul acestei ramuri de drept îl constituie normele de drept

ce reglementează raporturile juridice privitoare la executarea sancţiunilor

penale, analiza optimizării aplicării normelor de executare a pedepselor,

acţiunea legităţilor obiective ce acţionează în dezvoltarea sociaetăţii pentru

TESTTEST

resocializarea persoanelor condamnate.

3. Metodele acestei discipline sunt: istorică, logica judiciară,

sistematică, aplicativitatea practică, prospectivă

4. Izvoare internaţionale principale de drept execuţional penal sunt următoarele:

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948;

Acordul internaţional al drepturilor civile şi politice, O.N.U., 1990; Principiile directoare pentru tratamentul delincvenţilor, O.N.U., 1990; Convenţia Naţiunilor Unite împotriva torturii şi a altor tratamente

crude, inumane sau degradante, Revista de Ştiinţă penitenciară nr. 1/1993; Regulile Europene pentru Penitenciare, Recomandarea nr. R(87)

adoptată de Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei la 12 februarie 1987, în cea de-a 404-a şedinţă a miniştrilor deputaţi; versiunea europeană revizuită a Ansamblului de reguli minime privind tratamentul deţinuţilor;

Ansamblul de Reguli Minime pentru Tratamentul Deţinuţilor, adoptat prin rezoluţia 663 C (XXIV) a Consiliului Economic şi Social din 31 iulie 1957, care a reluat Rezoluţia Primului Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor – 30 august 1955;

Recrutarea, Pregătirea şi Statutul Personalului de Penitenciar – Rezoluţia Primului Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor – adoptată la 1 septembrie 1955;

Aşezăminte Penitenciare şi Corecţionale Deschise – Rezoluţia Primului Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor – adoptată la 29 august 1955;

Ansamblul Regulilor Minime ale Naţiunilor Unite cu privire la Administrarea Justiţiei pentru Minori – Regulile de la Beijing – Organizaţia Naţiunilor Unite – Rezoluţia 40/33 din 29 noiembrie 1985;

Regulile Naţiunilor Unite pentru protecţia minorilor privaţi de libertate – Rezoluţia 45/113 din 14 decembrie 1990;

Recomandarea 2006 /2 a Consiliului Europei cu privire la Regulile penitenciare europene

Ansamblul de principii pentru protejarea tuturor persoanelor supuse unei forme oarecare de detenţie sau de încarcerare – adoptat în a 76 Sesiune plenară din 9 decembrie 1988.

Rezumat:

Am studiat în acest curs:

- noţiunea, obiectul şi metodele ştiinţei dreptului

execuţional penal;

- corelaţiile dintre această disciplină de studiu şi ştiinţele

penale;

- izvoarele naţionale şi internaţionale de drept execuţional

penal;

Test de evaluare a cunoştinţelor

Răspundeţi la următoarele întrebări:

1. Care sunt normele cuprinse în Constituţia României care au

aplicaţie în Dreptul execuţional penal?

2. Ce reglementează Codul penal cu privire la executarea

pedepselor privative de libertate?

3. Care este legătura dintre normele procedural penale şi

normele de drept execuţional penal?

Test de autoevaluare a cunoştinţelor: Cunoaşteţi prevederile Codului

penal ca izvor de drept execuţional penal?

După ce veţi răspunde la întrebare, verificaţi-vă urmărind

răspunsul corect:


Temă de control:

Găsiţi în Constituţia României articolele care pot fi considerate izvor

de drept execuţional penal

Bibliografie specifică:

Ioan CHIŞ, Istoria închisorilor. Drept execuţional penal, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, pag. 203 - 216

Unitatea de învăţare 2.

EXECUTAREA PEDEPSELOR PRIVATIVE DE

LIBERTATE

Cuprins2.l. Introducere……………………………………………………………2.2. Obiective ……………………………………………………………..2.3 Principiile executării pedepselor........................................................ Detenţiunea pe viaţă.............................................................................. Pedeapsa închisorii............................................................................... Sistemul penitenciar............................................................................. Viaţa şi disciplina din închisoare........................................................ 2.4. Rezumat ………………………………………………………………..2.5. Teste de evaluare/autoevaluare……………..........................................

2.6.Bibliografie specifică................................................................................

2.1. Introducere

Pedepsele privative de libertate sunt definite de codul penal a fi detenţiunea pe viaţă şi închisoarea de la 15 zile la 30 de ani, conform art. 53 c. p.

Conform art.52 c.p. :

„Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

Prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana condamnatului.”

Pedepsele care se aplică persoanei fizice sunt cele prevăzute în art. 53 c.p. :

„Pedepsele care se aplică persoanei fizice sunt : pedepse principale, pedepse complementare şi pedepse accesorii.

Pedepsele principale sunt:

a) detenţiunea pe viaţă;b) închisoarea de la 15zile la 30 de ani.c) Amenda de la 1.000.000 lei la 500.000.000 lei ( Lit. c) de

la pct. 1 al art 53 este reprodusă cum a fost modificată prin Legea nr.278/2006 – menţionăm că sumele sunt prevăzute în moneda veche – ROL)

Pedepsele complementare sunt :

b) interzicerea exerciţiului unor drepturi de la un an la 10 ani;c) degradarea militară.

Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute în art. 64, în condiţiile prevăzute în art. 71. Pedeapsa accesorie este suma pedepselor complimentare, astfel:

a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice;

b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;

c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie

Categorii de pedepseCategorii

de pedepse

PedeapsaprincipalăPedeapsaprincipală

Pedepsacomplement

ară

Pedepsacomplement

ară

PedeapsaaccesoriePedeapsaaccesorie

2.2 Obiectivele/competentele unităţii de învăţare

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ: însuşiţi noţiuni referitoare la executarea pedepselor

privative de libertate; să analizaţi pedeapsa detenţiunii pe viaţă sub toate aspectele

ei; să analizaţi pedeapsa închisorii, precum şi regimurile de

executare ale pedepsei privative de libertate; va însuşiţi modalităţile legale privind schimbarea regimului de

executare a pedepsei dintr-unul mai sever în unul mai uşor şi invers; vă însuşiţi principiul progresivităţii şi al regresivităţii; luaţi contact cu viaţa din închisoare.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de

3 ore.

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1. Principiile executării pedepselor privative de libertate

În noile condiţii ale regulilor europene privitoare la executarea pedepsei închisorii, intervin principii noi care vin să înlăture un balast nefolositor ce se adăuga conţinutului pedepselor privative de libertate şi care nu puteau să ducă la scopul acesteia de a reeduca persoana şi de a forma o atitudine corectă faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială ( art. 52 c. p.).

În acest context trebuie afirmat că pedepsele trebuie să fie aplicate în instituţii unde nu se pune în pericol viaţa, sănătatea şi integritatea persoanei, unde nu există nici o discriminare în aplicarea regulilor. Când unui infractor i se aplică o pedeapsă cu închisoare, aceasta impune deja suferinţe inerente şi inevitabile. Una dintre cerinţele închisorii trebuie să fie aceea de a realiza o disciplină şi o ordine fermă, dar toate restricţiile nu trebuie să se realizeze decât în scopul siguranţei aşezământului şi buna întreţinere a vieţii. De aici observăm că, în închisoare nimic nu este mai important decât realizarea unui mediu de siguranţă în primul rând pentru deţinuţi, apoi pentru personal şi în al treilea rând pentru societate. Apărând viaţa deţinuţilor de orice violenţă şi ameninţare, societatea are dreptul de a cere penitenciarelor o siguranţă deplină faţă de activităţile nocive ale deţinuţilor. De aici, regula, ca închisorile să fie construite acolo unde nu periclitează pe deţinuţi sau societatea.

Regulile ce se aplică imparţial înseamnă aplicarea cu justeţe şi onestitate.

Sigur că practica penitenciară creează dezavantaje recunoscute pentru diferite categorii de condamnaţi, dar acestea nu trebuie să fie cauzate de sectarism, fanatism sau prejudecăţi, care sunt interzise (Regula 6/1 din R.P.E.). Interzicerea discriminării se poate interpreta în sensul regulii 6/1, şi în privinţa identificării, izolării deţinuţilor infectaţi cu HIV, mai ales în privinţa izolării fizice şi sociale. În cele mai multe cazuri nu există nici un motiv medical şi nici o problemă de conduită care să justifice vreo discriminare.

Interdicţia discriminărilor nu înseamnă nerecunoaşterea diferenţelor pe considerente religioase sau morale. Nevoia de a trata diferit deţinuţii astfel încât să se ţină seama de credinţele lor religioase sau de statutul lor nefavorabil de deţinut străin sau de etnie minoritară, nu înseamnă acceptarea unor discriminări, ci recunoaşterea diferenţelor fundamentale între persoane.

Unul dintre principiile de strictă aplicare este acela de prevenire a detenţiei arbitrare. Conform Convenţiei Internaţionale

Principiile deţinerii

Principiile deţinerii

Exemple:

Daţi exemple de condamnaţi care se încadrează la un regim închis,

semideschis sau deschis, folosind sistemul limitelor speciale de pedepse

din Codul penal

Întocmiţi o schemă cu conţinutul regimului de maximă siguranţă şi

una cu conţinutul regimului de deţinere închis.

Să ne reamintim rezolvarea celor două probleme:

ConConțținutul regimului de inutul regimului de maximă siguranmaximă siguranțțăă

•• Sunt repartizaSunt repartizațți condamnai condamnațți cu pedepse mai mari de i cu pedepse mai mari de 15 ani15 ani;;•• ÎÎntreaga mintreaga mișșcare este care este supravegheată continuusupravegheată continuu;;•• Nu părăsescNu părăsesc penitenciarul decât execeppenitenciarul decât execepțțional;ional;•• Sunt păziSunt păzițți cu i cu efective sporiteefective sporite;;•• ContactulContactul cu alcu alțți dei dețținuinuțți este limitat;i este limitat;•• Cazare Cazare îîn camere de n camere de 4 locuri4 locuri;;•• Mijloace de pazăMijloace de pază supraveghere foarte fiabile supraveghere foarte fiabile șși durabile;i durabile;•• Camere de luat vederiCamere de luat vederi pe holuri pe holuri, , căi de accescăi de acces, por, porțți;i;•• ProgramProgram zilnic riguros;zilnic riguros;•• Munca Munca îîn interior;n interior;•• 3 v3 vizite pe lunăizite pe lună, 15 Kg alimente, , 15 Kg alimente, sistem de separasistem de separațțieie fafațță de ă de

vizitatorivizitatori•• Nu au voie să deNu au voie să dețțină bunuri ină bunuri șși obiecte care ar putea fi i obiecte care ar putea fi

folosite drept arme pentru atac asupra altorafolosite drept arme pentru atac asupra altora

ConConțținutul regimului inutul regimului îînchisnchis

1. 1. Se aplică Se aplică condamnacondamnațților cu ilor cu pedepse mai mari de pedepse mai mari de 5 a5 ani dar care nu ni dar care nu depădepășșesc 15 esc 15 ani;ani;

2. 2. Este regimul ce se Este regimul ce se aplică persoanelor cu aplică persoanelor cu problemeprobleme dificile dificile îîn n procesul de adaptare procesul de adaptare la viala viațța de a de îînchisoarenchisoare

3. Cazare 3. Cazare îîn comunn comun

4. Separa4. Separațțiunea după iunea după durata pedepsei, durata pedepsei, natura infracnatura infracțțiunii, iunii, sex, vâsex, vârstărstă, s, starea de tarea de minoritate, recidiminoritate, recidivăvă, , sănătatesănătate;;

5. 5. Programul zilnic Programul zilnic cuprinde activităcuprinde activitățți ce i ce obiobișșnuiesc persoana nuiesc persoana cu o viacu o viațță ordonată ă ordonată șși i cu munca cu munca

Rezumat

Am studiat:

- Care sunt pedepsele principale, accesorie şi complementare;

- Care sunt caracteristicile principale ale pedepselor privative de

libertate

- Am parcurs principalele probleme cu privire la viaţa dintr-un

penitenciar


Detentiunea pe viata

Detentiunea pe viata

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Exemple de subiecte de sinteză1. Care sunt pedepsele penale principale?2. Ce fel de constrângeri se realizează prin detenţie?3. Enumeraţi principiile deţinerii.Exemplu test tip grilă:

1. Care sunt pedepsele penale principale? d) Inchisoarea, amenda, interzicerea unor drepturi;e) Inchisoarea, detenţiunea pe viaţă, interzicerea unor drepturi;f) Amenda, închisoarea, detenţiunea pe viaţă.

Teme de control

Stabiliţi pe baza cunoştinţelor din domeniul studiat până în prezent

care dintre penitenciarele româneşti aplică regim deschis şi semideschis.

Notă: se poate consulta şi site-ul A.N.P.

Tema va cuprinde explicaţii cu privire la modul de repartizare a

condamnaţilor în aceste regimuri


CHIŞ Ioan, Istoria închisorilor. Drept execuţional penal, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, pag. 217 -259.

Bibliografie suplimentară:

PASCU Ilie - Drept penal Partea generală, Ediţia 2-a, Examinarea instituţiilor fundamentale ale Dreptului penal, potrivit dispoziţiilor Codului penal în vigoare şi ale noului Cod penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009PASCU Ilie şi BUNECI Petre – Noul Cod penal Partea generală şi Codul penal Partea generală în vigoare – Prezentare comparativă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010DIMA Traian – Drept penal partea generală, Vol. II Răspunderea penală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005BOROI Alexandru şi CORLĂŢEANU – Drept penal. Partea Generală, Culegerea de speţe pentru uzul studenţilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003MITRACHE Constantin şi MITRACHE Cristian - Drept penal

PedeapsaInchisoriiPedeapsaInchisorii

TESTTEST

român, Partea Generală, Ed. Universul Juridic, Ediţia a VII – a, Bucureşti, 2009HOTCA Mihai Adrian – Noul Cod penal şi Codul penal anterior Aspecte diferenţiale şi situaţii tranzitorii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009IVAN Gheorghe – Drept penal Partea generală, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008 DIACONU Gheorghe – Pedeapsa în Dreptul penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001DRĂGHICI Vasile – Drept Penal Român – Partea generală, Culegere de probleme din practica judiciară pentru uzul studenţilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004SCHMUTZER Rudolf şi MOROŞANU Nicoleta – Contestaţie la executare, Jurisprudenţă 2009 -2010, Recursuri în interesul legii, Hotărâri CEDO în cauze referitoare la executare, Ed. Moroşan , Bucureşti 2010


EXECUTAREA PEDEPSELOR PRIVATIVE DE LIBERTATE

Cuprins DREPTURILE PERSOANELOR CONDAMNATE

3.l. Introducere………………………………………………………………3.2. Obiective ……………………………………………………………….3.3 Noutăţi în materia drepturilor condamnaţilor introduse prin Recomandarea REC 2006/2 ............................................................................. Drepturile condamnaţilor ........................................................................ Facilităţile ce se pot acorda condamnaţilor............................................. Recompensele ce se pot acorda condamnaţilor..................................... 3.4. Rezumat ………………………………………………………………….3.5. Teste de evaluare/autoevaluare……………................................................


Regimurilede

executare

Regimurilede

executare

Regimul demaxima

siguranţă

Regimul demaxima

siguranţă

DREPTURILE PERSOANELOR CONDAMNATE

3.1. Introducere

Ca toate fiinţele umane, ca cetăţeni cu drepturi prevăzute în Constituţie, condamnaţii au drepturi, dar şi obligaţii pe care le pot exercita, deoarece penitenciarele funcţionează în virtutea legii, nu în afara ei4. Drepturile pe care condamnaţii le au pe timpul executării pedepselor sunt limitate de prevederile legale, de regimul de executare a pedepsei, de natura pedepsei ce i s-a aplicat de instanţa de judecată. Cu prilejul intrării în închisoare, fiecare condamnat primeşte informaţii referitoare la regimul aplicat categoriei din care face parte, regulile ce trebuiesc respectate conform “Regulamentului de ordine interioară a penitenciarului”, drepturile şi obligaţiile ce-i revin, modul lor de exercitare, procedura de realizare a plângerilor în caz de limitare a exercitării acestora, în aşa fel încât, condamnatul să se poată adapta cât mai uşor condiţiilor vieţii de penitenciar.

Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate este prevăzută în art. 38 - 39 din Legea 275/2006, nimănui nefiindu-i permis să limiteze exercitarea acestor drepturi mai mult decât o face legea şi Constituţia. Drepturile legale ale condamnaţilor sunt prevăzute în art. 38-56 din Legea privind executarea pedepselor, astfel:

- Libertatea conştiinţei, a opiniilor şi libertatea credinţelor religioase;- Dreptul la informaţie;- Dreptul la consultarea documentelor de interes personal.- Măsuri pentru asigurarea accesului la dispoziţiile legale şi documentele privind executarea pedepselor privative de libertate;- Dreptul de petiţionare;- Dreptul la corespondenţă;- Dreptul la convorbiri telefonice;- Dreptul la plimbare zilnică şi dreptul de a primi vizite;- Dreptul de a primi bunuri;- Dreptul la asistenţă medicală;- Dreptul la asistenţă diplomatică;- Dreptul la încheierea unei căsătoriiÎn contextul îndeplinirii cerinţelor raportului juridic de drept execuţional penal mai apar unele drepturi pentru condamnaţi, ce derivă din obligaţiile administraţiei penitenciare. Aceste obligaţii creează condiţii de viaţă, normalitate şi îngrijire datorate de stat, care este obligat să-şi asume întreţinerea tuturor persoanelor care sunt în custodia sa, acestea neputând să se îngrijească material şi financiar de propriile nevoi. Aceste obligaţii ale administraţiei se constituie pe de altă parte în drepturi pentru condamnaţi, ele fiind şi garantate de prevederile legale.

Astfel, Legea privind executarea pedepselor, precum şi Regulamentul de aplicare a Legii de executare a pedepselor 275/2006, stabilesc şi alte drepturi decât cele enumerate astfel:

4 Chiar în cadrul penitenciarelor care funcţionează cu administraţie şi logistică care nu este de stat, de exemplu în Franţa ( 14 mii de locuri de detenţie funcţionează din anul 1987 sub administrarea privată), regulamentele privind executarea pedepselor sunt elaborate cu respectarea prevederilor procedurii penale şi execuţional penale franceze (n.a.).

DREPTURIDREPTURI

3.2. Obiectivele unitǎţii de învǎţare

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ: - va insusiti drepturile persoanelor condamnate prevazute de Legea nr. 275/2006; - luati cunostinta de noutatile in materia drepturilor condamnaţilor introduse prin Recomandarea Comitetului de miniştri ai statelor membre, referitoare la Regulile penitenciare europene REC (2006)2; - analizati fiecare drept al condamnatilor; - va insusiti facilitatile ce se pot acorda condamnatilor.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

3.3. Noutăţi în materia drepturilor condamnaţilor introduse prin Recomandarea Comitetului de miniştri ai statelor membre, referitoare la Regulile penitenciare europene REC (2006)2 . Aspecte critice şi practice. Analiza profundă a Regulilor penitenciare europene care a condus la adoptarea de către Consiliul de Miniştrii la data de 11 ianuarie 2006 în timpul celei de a 952-a reuniuni a miniştrilor delegaţi a unei noi „Recomandări” şi anume REC ( 2006)2 care va avea un rol deosebit la reformularea la acest început de secol a problematicii penitenciare.

Urmărind scopurile noii reglementări europene vom observa că s-au avut în vedere mai multe obiective, astfel:

- în primul rând, actualizarea regulilor europene la nivelul de dezvoltare al civilizaţiei europene, a anului 2006, astfel încât instituţia penitenciară să poată beneficia de un instrument european care să creeze posibilitatea de armonizare a legislaţiilor tuturor statelor mai vechi sau mai noi intrate în comunitatea europeană democratică;

Regimulînchis

Regimulînchis

Obiectivele unitǎţii de învǎţare

Obiectivele unitǎţii de învǎţare

Recomandarea (2006)2 – regulile

penitenciare europene







- în al doilea rând, reformularea „regulilor” trebuie să fie un proces continuu, pentru adaptarea lor la nivelul de dezvoltare mondial, la nivelul evoluţiei conţinutului drepturilor fundamentale în condiţiile dezvoltării tehnologiei, a comunicaţiilor, a libertăţii de gândire şi mişcare, a dezvoltării culturii şi tehnicii, a dezvoltării libertăţii şi comportamentului liber, neconstrâns de o putere statală;

- în al treilea rând, necesitatea corectării unor formulări insuficient de clare, sau cu posibilităţi de interpretare care au dus la formularea de cereri, reclamaţii, plângeri şi chiar procese numeroase la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, procese împotriva administraţiilor penitenciare, nu o dată soluţionate cu soluţii împotriva statelor membre ca urmare a unor texte din „reguli” insuficient de corect interpretate;

- în al patrulea rând, introducerea unor reguli noi, neformulate până în prezent, cum ar fi, folosirea mijloacelor de imobilizare din alte materiale decât cele de fier (cătuşe, etc..), precum şi reguli de organizare, de lărgire a cadrului educativ şi recuperativ, de introducere a obligativităţii sprijinului pentru reintegrare socială.

Fără să epuizăm lista modificărilor din Regulile europene amintim pe cele ce par relevante cu privire la condiţia de condamnat şi cu privire la schimbările din conţinutul unor drepturi, lista celorlalte fiind aceeaşi dar mai bine explicată, astfel:

În art. 1 se arată că „ Persoanele private de libertate îşi păstrează toate drepturile care nu le-au fost retrase prin lege, în urma deciziei de condamnare la pedeapsa cu închisoarea sau de arestare preventivă”. Considerăm că adoptând „Regulile” ţara noastră va trebui să acorde toate drepturile constituţionale ale cetăţenilor, indiferent dacă sunt arestaţi sau condamnaţi, în afara celor retrase explicit prin legea executării pedepsei , prin, aplicarea codului de procedură penală, ori alte legi speciale, care reduc exerciţiul unor drepturi pe perioada deţinerii. Altfel spus, limitarea drepturilor nu se poate face pe baza ordinelor, regulamentelor adoptate de Guvern, ci doar prin dispoziţii legale, aceasta însemnând că toţi deţinuţii vor beneficia de exercitarea drepturilor conferite de constituţie dacă nu se prevede expres în lege o anume restrângere în timp şi conţinut. De altfel ideea de mai sus este întărită de explicaţiile date la art. 2 care arată că „ Restricţiile impuse persoanelor private de libertate trebuie să se reducă la strictul necesar şi vor fi proporţionale cu obiectivele legitime pentru care au fost impuse”.

O noutate ce poate fi considerată ca o piatră unghiulară în materia acordării drepturilor omului în penitenciare se referă la prevederea referitoare la faptul că „condiţiile de detenţie care încalcă drepturile omului nu pot fi justificate prin lipsa de resurse”. Această nouă regulă vine să statueze obligaţia statului de a-şi respecta instituţiile. Instituţia penitenciară nu o dată s-a confruntat cu lipsuri deosebite, mai ales de personal şi de asigurare a condiţiilor materiale. Lipsa personalului calificat şi în număr suficient creează probleme deosebite deţinerii, mai ales cu privire la paza, supravegherea, însoţirea şi escortarea condamnaţilor, fapt ce

Regimulsemideschis

Regimulsemideschis

Regimuldeschis

Regimuldeschis

duce la disfuncţii majore cu privire la asigurarea drepturilor la vizită, la folosirea la muncă, la organizarea şi desfăşurarea activităţilor culturale şi educative. Lipsa de personal creează probleme de securitate şi pază a penitenciarelor, iar de aici limitarea tuturor activităţilor şi restrângerea a tot ce nu ţine de acestea. În aceste cazuri, închiderea pe timpul întregii zile în camere a deţinuţilor şi deplasarea minimă a acestora vine să afecteze exercitarea drepturilor conferite de lege, cum ar fi drepturile la vizită – care se diminuează, folosirea la muncă, desfăşurarea de activităţi culturale sau de alt tip socio – educativ. Resursele materiale insuficiente duc la neaplicarea propriilor norme, la diminuarea hranei, condiţiilor de cazare, de igienă, medicale şi sanitare, la diminuarea accesului la dispoziţiile legale sau la documentele privitoare la executarea pedepselor, la lipsa unor condiţii minime de apă. căldură, aerisire. În condiţiile inflaţiei populaţiei penitenciare, când condamnaţii sunt închişi în camere comune cu mai multe rânduri de paturi, cu cazarea mai multor persoane într-o cameră decât capacitatea normală, ca asigurarea precară sau insuficientă a instalaţiilor sanitare, nu se mai poate vorbi despre aplicarea regulilor europene nici măcar în mod simbolic. Lipsa de resurse cronică de mai mulţi ani se transformă în cauză şi pretext pentru revolte generale, pentru epidemii sau boli tipic pentru spaţii închise ( T.B.C., SIDA, boli psihice), pentru inactivitatea administraţiei în interesul reeducării şi resocializării condamnaţilor.

În conformitate cu art. 11.4 „legislaţia naţională trebuie să prevadă mecanisme care să garanteze că respectarea acestor condiţii minime nu va fi încălcată în urma supraaglomerării penitenciare”. O problemă cu care se confruntă toate sistemele europene se referă la numărul din ce în ce mai mare de condamnaţi cazaţi în spaţiile ce deja au fost depăşite ca suprafaţă, cubaj de aer, număr de instalaţii sanitare şi alte asemenea, care în condiţiile unei supraaglomerări poate da naştere condiţiilor ce pot fi uşor asemănate cu „tratamentul inuman, degradant sau umilitor” conform Convenţiei privitoare la apărarea drepturilor omului. Într-adevăr legislaţia poate să prevadă toate condiţiile stabilite ca minime pentru executarea pedepselor în penitenciare, dar dacă în mod permanent finanţarea programelor este precară, sistemul se confruntă cu lipsa cronică de resurse, ceea ce duce la nerespectarea drepturilor şi în consecinţă la falimentul ideii de justiţie de chiar cei chemaţi să o gestioneze.

Una dintre reguli, perfecţionată în conţinutul său este aceea a folosirii tuturor perioadelor de detenţie pentru scopul final al reintegrării în societate. De multe ori timpul alocat pentru pregătirea integrării în societate este doar cel dinainte de liberare şi cuprinde o perioadă de doi ani pentru pedepsele de lungă durată şi 10 zile pentru cele de scurtă durată. Activităţile de acest tip se concretizează doar în obişnuirea condamnatului cu problemele societăţii în care se va întoarce, încercarea de a se găsi un loc de muncă, un spaţiu de cazare, ori reluarea legăturii cu familia. Noua prevedere încearcă să aloce tot timpul de deţinere (arestarea preventivă, perioada de carantină, executarea efectivă a pedepsei, perioada

Schimbarea regimului de

executare

Schimbarea regimului de

executare

înainte de liberare condiţionată sau la termen) într-un sistem de „planificare a pedepsei” care să atragă din primele zile pe condamnat şi în mod conştient, la propria reinserţie socială, prin oferirea unor programe cât mai diverse, utile şi interesante, care să poată avea finalitate în găsirea mai facilă de ocupaţie producătoare de venituri legale, de asimilare a conduitei morale, legale şi civilizate, de schimbare a concepţiilor infracţionale, de obişnuire a condamnaţilor cu o conduită normală în societate. Prin această planificare a pedepsei nu se încearcă schimbarea culturală, ştergerea memoriei, spălarea creierului, forţarea însuşirii unui comportament sau a unei conduite ci folosirea conştientă şi pe tot parcursul perioadei de deţinere a timpului în folosul remodelării personale a condamnatului într-un cetăţean care poate renunţa la infracţiune şi care poate trăi respectând legile statului şi pe ceilalţi, într-o societate democratică.

Art. 11.1 defineşte un nou concept cu privire la încarcerarea minorilor, indiferent de măsura ce se ia împotriva acestora. Regula prevede în mod imperativ ca cei „cu vârsta sub 18 ani nu vor fi încarceraţi în penitenciare pentru adulţi, ci în instituţii special concepute în acest scop”. Până în prezent în ţara noastră încarcerarea sau internarea se executa în penitenciare, în penitenciare de tineri şi minori, ori în Centre de reeducare. Dacă penitenciarul de minori şi centrul de reeducare , îndeplineşte standardul stabilit de Regulile europene, penitenciarul pentru adulţi, trebuie exclus dintre instituţiile unde poate fi încarcerat un minor. Structura constructivă, organizarea spaţiului, nivelul de securitate şi pază, organizarea programului zilnic, conceperea programelor de educare, instruire, culturalizare şi socializare, programele de sănătate şi sport, sunt total diferite pentru minori şi tineri a căror educaţie şi formare nu s-a încheiat, a căror personalitate se poate modela în sensul valorilor morale şi cetăţeneşti unanim acceptate, dar numai în instituţii speciale şi departe de infractorii adulţi.

O regulă care va suscita un interes important din partea condamnaţilor, creând probleme destul de mari sistemului Administraţiei penitenciare este aceea că „ pe cât posibil, deţinuţii vor fi consultaţi cu privire la repartizarea iniţială şi la transferurile ulterioare, dintr-un penitenciar într-altul”. Într-un sistem care nu are nici măcar capacitatea legală pentru deţinerea efectivelor existente, probleme deţinerii în raport de domiciliu sau de interesul condamnatului devine o utopie, fapt pentru care şi regula europeană nu este imperativă ci de recomandare. Este posibil ca soluţionarea problemei să vină pe două căi. Într-o primă fază prin dezincriminarea unor fapte cu pericol redus, astfel încât să se gestioneze o populaţie penitenciară redusă, reabilitarea şi construirea de penitenciare în fiecare centru de judeţ şi de case de arest şi executare a pedepselor în fiecare municipiu sau oraş, pentru a rezolva problemele privitoare la implicarea comunităţii în problematica infractorilor localnici, s-ar pute rezolva migrarea condamnaţilor dintr-un penitenciar în altul. În a doua fază crearea unor locaţii penitenciare moderne pe lângă fiecare post de poliţie, de mici dimensiuni locative, sau case de deţinere care să aparţină municipalităţilor şi

administraţiei interne, detaşarea acestei sarcini de executare a pedepselor din portofoliul justiţiei în zona administraţiei, concomitent cu existenţa unor penitenciare de recluziune pe termen lung care să deţină în mod obligatoriu pe cei care au comis infracţiuni de o periculozitate deosebită. Această sarcină să fie îndeplinită pe mai departe de Administraţia penitenciarelor din Ministerul Justiţiei.

Principiul separaţiunii şi clasificării a primit o nouă interpretare în regulile europene actuale, prin faptul că se acordă condamnaţilor posibilitatea de a alege, pe cât posibil, atunci când cazarea se realizează pe timpul nopţii în camere comune, pe cei cu care este dispus să împartă celula. Desigur separaţiunea în penitenciare este un principiu care realizează şi protecţia condamnaţilor, în sensul că în raport de natura pedepsei, durata acesteia, starea de recidivă şi antecedentele penale, receptivitatea la activitatea de reeducare, sexul, vârsta şi starea de sănătate, se pot grupa condamnaţii în camere, secţii şi penitenciare de profil. Separaţiunea nu a prevăzut până acum implicarea condamnaţilor în alegerea celor cu care sunt cazaţi, acest fapt fiind o constrângere ce făcea parte din „constrângerile inerente şi obligatorii” impuse condamnaţilor. Faptul că pe timpul nopţii, supravegherea este evident mai slabă, autocontrolul este diminuat din cauza somnului, poate face ca o persoană chiar dacă nu este vulnerabilă să fie atacată, molestată, violată, sau supusă unor neplăceri care ar afecta calitatea odihnei. Aceste neplăceri ar fi înlăturate dacă gruparea condamnaţilor pe timp de zi, dar mai ales pe timp de noapte s-ar realiza cu acordul celor în cauză. Desigur există implicaţii cu privire la mişcarea unor condamnaţi în mod permanent la nivelul celulei, datorită liberării, transferării, schimbării situaţiei juridice, organizării camerelor pe principiul folosirii la activităţi productive ( cei care muncesc într-un loc sunt cazaţi în aceiaşi cameră sau secţie), în raport de pregătirea pentru liberare, folosirea la deservirea penitenciarului în cadrul activităţilor gospodăreşti zilnice, şi altele. Cu toate acestea folosirea pe timpul nopţii în comun a camerelor şi pe criteriul amiciţiei, acceptării, poate fi un atu în plus pentru siguranţa personală. Trebuie însă avute în vedere şi scopurile uneori ascunse ale celor care doresc cazarea împreună, posibilitatea de a planifica şi pune în executare a unor fapte negative cum ar fi evadarea, întreţinerea de relaţii intime, răzbunarea împotriva unui duşman comun căruia un singur condamnat nu i-ar putea face faţă, furtul din bagajele celorlalţi, gruparea mai multor condamnaţi în jurul liderului negativ pentru terorizarea celorlalţi condamnaţi din cameră. Desigur este mai bine ca fiecare condamnat să aibă pe timpul nopţii o celulă individuală, iar pe timp de zi activităţile să se desfăşoare în comun cu cei din categoria din care face parte. Acest deziderat este realizat în unele dintre închisorile unde condamnaţii prezintă un grad sporit de risc, periculozitatea şi conduita negativă fiind cea care a stat la baza aplicării unei astfel de soluţii, iar nu ceea ce intenţionează să întrevadă noua reglementare. Regula europeană vine să amelioreze cel puţin pe timpul nopţii, gradul de disconfort al persoanelor cazate împreună, să reducă stresul permanent al cazării cu persoane total neplăcute şi cu un comportament

Primirea in penitenciarPrimirea in penitenciar

Mandatul de

executare

Mandatul de

executare

Dosarul penitenciar

Dosarul penitenciar

negativ sau agresiv. Tot pentru realizarea unei cazări civilizate şi a unui climat de curăţenie şi igienă personală art. 4 prevede că „trebuie să fie puse la dispoziţia deţinuţilor spaţii adecvate pentru baie sau duş, astfel încât deţinuţii să le poată folosi la o temperatură adecvată, zilnic sau cel puţin de două ori pe săptămână (sau mai frecvent dacă este necesar), în conformitate cu regulile generale de igienă”. Crearea unor condiţii civilizate de cazare nu mai trebuie considerate ca un „lux” în închisoare, ci ca o necesitate dată de faptul că nivelul de civilizaţie a crescut, condamnaţii desfăşoară activităţi productive unde se murdăresc, iar starea de sănătate şi igienă reprezintă o cerinţă minimă pentru resocializare. De altfel, condiţiile igienice creează un climat bun pentru celelalte activităţi, pentru normala desfăşurare a programului de muncă al personalului, al realizării unor relaţii normale, fără reţinere dintre condamnaţi şi cei care vin în vizită, pentru activităţi de voluntariat, resocializare, activităţi religioase. Este de notorietate că toţi condamnaţii se pregătesc mai ales din punct de vedere al ţinutei şi igienei atunci când le vine familia în vizită, sau când trebuie să vină în contact cu o comisie, cu un voluntar, cu un membru al conducerii, etc. Acest comportament este permanent încurajat, iar pentru aceasta trebuie să se creeze şi condiţiile umanitare necesare.

O transformare uşor sesizabilă a conţinutului privind dreptul condamnaţilor de a se adresa organelor de stat, justiţiei sau altor organe şi organizaţii, mass - mediei, este cea privind „dreptul să solicite consiliere juridică, iar autorităţile penitenciarului trebuie să le faciliteze accesul la o astfel de consiliere”. Consilierea juridică nu exclude dreptul condamnatului la un apărător, atunci când are posibilitatea şi doreşte acest demers. În alte ocazii, cu privire la demersurile administrative, cu privire la folosirea unor căi legale de adresare sau de atac împotriva unor hotărâri care i se par că îl afectează personal, parţiale, părtinitoare, nedrepte, netemeinice sau nelegale, condamnatul are dreptul să ceară, iar penitenciarul trebuie să faciliteze consilierea juridică. Consilierea juridică se realizează în prezent ca urmare a programelor derulate în penitenciar, privitoare la asimilarea regulilor de penitenciar pe timpul carantinei iniţiale de 21 zile, prin participarea la programele privind „bunul cetăţean” unde se iniţiază condamnaţii în regulile de conduită civică, ori se studiază diferite legi cum ar fi codul penal, codul de procedură penală, legea executării pedepselor, modurile de adresare şi formulare de cereri, reclamaţi şi plângeri către diferite organe şi instituţii de stat sau publice. În înţelesul actual al regulilor europene se poate sesiza uşor că este vorba despre consilierea juridică pentru rezolvarea ori cărui tip de problemă derulată pe timpul deţinerii, cum ar fi probleme de familie, economice, procese diferite, salarizare, încadrare în câmpul muncii, resocializare, educaţie, probaţiune, precum şi ori ce demers legal ce l-ar putea ajuta persoanei condamnate la rezolvarea cu celeritate a problemelor . Penitenciarul va trebui să angajeze în acest demers pe toţi cei ce pot să acorde o consiliere juridică suficient de calificată condamnaţilor, antrenând la aceasta în primul rând pe judecătorul responsabil cu executarea pedepselor, pe procurorul care supraveghează

locul de deţinere, consilierul juridic al penitenciarului, iar în măsura în care problemele nu sunt deosebit de complicate, ori ce persoană cu studii superioare juridice care lucrează în penitenciar. Important este ca fiecare condamnat să poată avea acces la colecţii de legi, reglementări, precum şi să aibă la nevoie un îndrumar cu privire la modul de întocmire a cererilor către organele de justiţie sau alte organe de stat sau publice.

O lărgire a dreptului la vizită şi comunicare s-a stipulat în art. 24.1, care prevede că „deţinuţilor li se va permite să comunice, cât de des posibil, prin corespondenţă, telefon sau alte mijloace de comunicare cu familiile lor, terţe persoane şi reprezentanţii organismelor exterioare, precum şi să primească vizite de la aceste persoane”. În raport de textul regulii, observăm o lărgire cu mult mai mare a posibilităţii de comunicare cu exteriorul. Dacă în prevederile vechi vizita era stabilită pentru un număr relativ de persoane, în principal dintre membrii de familie, în conformitate cu noile prevederi dreptul de a coresponda, telefona, comunica prin alte mijloace ( spre exemplu prin calculator sau prin înregistrări video), cât de des posibil –aceasta însemnând de fapt fără restricţii, limitarea fiind doar de natură tehnică sau financiară a condamnatului. Este posibil ca în viitor să se instaleze la dispoziţia condamnatului un telefon cu linie directă, naţională, internaţională, videotelefon, etc., în celula individuală, de unde să comunice fără restricţii cu ori ce persoană, reprezentanţii organismelor exterioare. Deţinuţilor li se va permite să comunice, cât de des posibil, prin corespondenţă, telefon sau alte mijloace de comunicare cu familiile lor, terţe persoane şi reprezentanţii organismelor exterioare, precum şi să primească vizite de la aceste persoane. În aceste condiţii noi vizita fără restricţii se poate desfăşura pe timpul zilei chiar în cadrul celulei individuale, iar în cazul celor cazaţi în comun sau periculoşi în spaţii special amenajate pentru realizarea scopurilor educative dar şi de securitate a aşezământului. În înţelesul regulii europene trebuie să se cuprindă o cât mai mare deschidere faţă de exterior, legătura cu lumea exterioară să fie la fel de facilă , în aşa fel încât libertatea să fie restricţionată doar la imposibilitatea de mişcare voluntară. În aceste condiţii conceptul de închisoare se va schimba cu totul, legăturile condamnatului cu penitenciarul vor fi de un tip nou, raporturile juridice de drept execuţional penal vor cuprinde din ce în ce mai puţine restricţii şi din ce în ce mai multe responsabilităţi asumate de condamnat. Facilităţile acordate condamnaţilor vor lărgi considerabil şi gama posibilităţilor de sancţionare a acestora în cazul nerespectării conţinutului raporturilor dintre administraţie şi persoana condamnatului. Din ce în ce mai mult, acest raport de executare a pedepselor cu închisoarea se transformă într-o convenţie impusă cu forţa mandatului de executare a pedepsei, în care fiecare are drepturi şi obligaţii. Condamnatul poate sancţiona penitenciarul acţionând-l în instanţă, chiar la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar penitenciarul va trebui să presteze toate serviciile aducătoare de drepturi şi facilităţi pentru condamnat şi să-i aplice sistemul disciplinar recompensatoriu sau de sancţionare disciplinară atunci când nu-şi îndeplineşte responsabilităţile.

În condiţiile noilor reguli „Legislaţia naţională trebuie să specifice organismele naţionale şi internaţionale, precum şi funcţionarii cu care deţinuţii pot comunica fără restricţii” conform art. 24.3. Obligaţia nouă pentru legislaţia naţională vine să întărească din ce în ce mai mult dreptul condamnatului de a se proteja împotriva ori cărui abuz, de a informa pentru remedierea unui neajuns suportat, precum şi pentru îndreptarea unei situaţii care ar putea să-i cauzeze din punct de vedere al sănătăţii, demnităţii, drepturilor de cetăţean al României şi de cetăţean european. Informarea directă prin corespondenţă necenzurată, luarea legăturii cu funcţionarii superiori ai statului ori ai justiţiei

O expresie a dezvoltării drepturilor condamnaţilor în perioada următoare în conformitate cu regulile europene este şi participarea acestora la activităţi publice dacă această activitate nu este expres interzisă de lege. Regula 11 arată că: „Autorităţile penitenciarului se vor asigura că deţinuţii pot participa la vot, referendum şi alte aspecte ale vieţii publice, atâta timp cât dreptul lor de participare nu este restricţionat prin legislaţia naţională”. Până în prezent participarea la vot a deţinuţilor era posibilă doar în perioada cât aceştia aveau statutul de arestaţi preventivi, când în conformitate cu principiul procesual penal al „prezumţiei de nevinovăţie” persoanele care nu sunt condamnate definitiv sunt considerate ca având drepturile cetăţenilor liberi, doar cu unele limitări. În conformitate cu noua regulă, ideea de participare la activităţile publice cum sunt votarea, referendumul, ori altele ce fac parte integrantă din viaţa publică, nu mai trebuie să facă parte din gama „constrângerilor inerente deţinerii” astfel că este suficient ca o persoană să aibă calitatea de cetăţean pentru realizarea unor astfel de drepturi. Deşi nu se arată care sunt activităţile publice la care un condamnat poate să participe, considerăm că poate fi vorba de manifestări artistice ( expoziţii de pictură, sculptură, ş.a.), manifestări sportive ( jocuri, competiţii, concursuri, ş.a.), acţiuni umanitare ( sprijin concret al unor aşezăminte, al unor colectivităţi, etc.), muncă în folosul societăţii sau localităţii de dispunere a penitenciarului ( alta decât cea remunerată sau obligatorie), intervenţii la calamităţi ori situaţii de criză ori cutremure, incendii , revărsări de ape ori de zăpezi abundente. Toate aceste tipuri de activităţi pot face parte din regimurile penitenciare închise, semideschise ori deschise, pot da o mai mare credibilitate activităţilor de resocializare a condamnaţilor şi a conştiinţei de apartenenţă la viaţa localităţii, ori colectivităţii unde se va întoarce într-un timp mai scurt ori mai îndepărtat. Desigur dacă prin hotărâre judecătorească se va interzice o astfel de participare concretă a unuia sau altuia dintre condamnaţi, tuturor celorlalţi participarea la astfel de manifestări publice nu le poate fi interzisă.

Un aspect deontologic cu privire la atitudinea administraţiei penitenciare faţă de condamnaţi este introdus prin art. 32.1 prin care se stabileşte ca : „atunci când deţinuţii sunt mutaţi într-un penitenciar sau în alte locuri, cum ar fi tribunal sau spital, aceştia vor fi expuşi cât mai puţin privirii publice, luându-se măsuri pentru a le proteja anonimatul”. Expunerea cât mai redusă a condamnaţilor privirii publice

vine să atenueze oprobiul care se poate alimenta la vederea „dubei cu deţinuţi”, a unor arestaţi încătuşaţi, a persoanelor escortate cu armament şi cu poliţişti mascaţi, care creează o impresie de persoane deosebit de periculoase, chiar dacă acestea în conformitate cu legea beneficiază de „prezumţia de nevinovăţie”. Măsurile de securitate şi pază dacă pot fi realizate în mod discret ori sub protecţia anonimatului sunt de natură a feri pe cei în cauză de suferinţele expunerii publice a imaginii lor, pe care ei nu doresc să o transmită în public mai ales prin mass –media şi emisiunile de ştiri televizate. Insistenţa cu care unele posturi de televiziune arată de nenumărate ori într-o zi aceeaşi imagine cu un arestat „celebru” încătuşat şi escortat de persoane înarmate şi dotate de parcă ar merge la război, poate fi interpretat ca „tratament inuman şi înjositor”.

Regula 50. abordează posibilitatea asocierii condamnaţilor din penitenciar pentru a discuta problemele legate de deţinere şi de a expune aceste probleme administraţiei, astfel: „Cu condiţia să respecte ordinea şi siguranţa, deţinuţilor li se va permite să se asocieze pentru a discuta probleme referitoare la condiţiile de detenţie, fiind încurajaţi să comunice cu autorităţile penitenciarului, în acest sens”. Dacă până la această regulă adunarea a trei sau mai multor deţinuţi era interzisă, fiind considerat un comportament sancţionabil, regula europeană consideră benefic ca să existe o formă de asociere în condiţii de ordine şi disciplină, asociere care să dezbată problemele vieţii de penitenciar. Asocierea ar consta din discuţii colective pe diferite teme, alegerea unor condamnaţi care să poată reprezenta punctele de vedere ale acestora faţă de administraţie, să participe la luarea unor decizii privitoare la hrănire, cazare, condiţii de aplicare a regimului penitenciar, de îmbunătăţire a terenurilor de sport, a locaşului de cult, a cluburilor, şi alte asemenea. Cunoaşterea preocupărilor condamnaţilor este deosebit de benefică, administraţia putând să ia măsuri de detensionare a unor conflicte latente, de realizare a iniţiativelor pozitive, constructive şi de interes a condamnaţilor. Reprezentanţii condamnaţilor au credibilitate mai mare în faţa colectivelor lor, creează de asemenea, imaginea unei conlucrări de tip sindical, în care celor ce reprezintă interesele persoanelor din custodie li se iau în considerare propunerile, fiind de natură a le mări prestigiul şi consideraţia faţă de propria lor persoană. Controlul extern al societăţii civile ce se realizează în penitenciare, inspecţiile, vizitele organizaţiilor care apără drepturile omului în penitenciare vor avea în aceste asociaţii un partener de dialog, vor putea să se informeze direct de la reprezentanţii condamnaţilor despre problemele cu care se confruntă, astfel că administraţia va avea mai multă credibilitate în tot ce întreprinde.

O regulă reformulată este şi cea privitoare la practica disciplinară. Starea de normalitate din penitenciare trebuie să caracterizeze climatul zilnic, atenţionările, discuţiile şi încercarea de convingere cu privire la toate activităţile, trebuie să fie locul comun şi nu excepţia. Regula europeană 56 arată că: „Procedurile disciplinare vor constitui mecanisme de ultim resort. Atunci când este posibil, autorităţile penitenciarului vor folosi mecanisme restaurative şi de mediere pentru a soluţiona

Hrănirea condamnaţilor

Hrănirea condamnaţilor

Imbracamintea condamnatilorImbracamintea condamnatilor

disputele cu deţinuţii sau dintre aceştia”. Pedepsele disciplinare atrag permanent o stare de nelinişte, nervozitate şi teama că vor avea consecinţe asupra condamnatului pe o lungă perioadă de timp, mai ales atunci când se discută liberarea condiţionată. Chiar dacă deţinuţii sunt vinovaţi de comiterea unei abateri, dacă fapta poate fi corijată prin mecanisme educative, prin mediere sau chiar prin „trecerea cu vederea”, este mult mai bine decât declanşarea mecanismelor şi procedurilor disciplinare. Aplicarea de pedepse disciplinare implică vrând – nevrând o schimbare de atitudine din partea condamnatului faţă de administraţie, de teamă, de lipsă de comunicare şi deschidere, de reţinere faţă de cerinţele ulterioare care sunt considerate ca „inutile” , fiind contrabalansate de efectul sancţiunii. În penitenciar, aplicarea unei pedepse are ca urmare o perioadă în care nu se acordă recompense, apoi este posibil ca aceasta să aibă consecinţă schimbarea regimului într-unul mai sever, sau mai târziu amânarea liberării condiţionate. Deşi art. 63. prevede că: „un deţinut nu va fi niciodată pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă sau pentru acelaşi comportament”, consecinţele aplicării unei pedepse, par de cele mai multe ori noi pedepse ce se adaugă celei dintâi. Chiar dacă nu este aşa, condamnatul aşa va percepe aplicarea unei sancţiuni, iar efectul se va răsfrânge ce puţin în două direcţii: prima ar fi aceea de încetare a participării active a condamnatului la programele iniţiate pentru resocializare, iar a doua ar pute fi riposta acestuia printr-un comportament mai agresiv, care ar duce la aplicarea unei alte sancţiuni, transformându-l într-un condamnat „problemă”.

Este remarcabilă regula 91 care dezvoltă conceptul evaluării continue a scopului şi rolului penitenciarului într-o societate democratică, activitate la care este chemată administraţia. Implicarea Administraţiei naţionale a Penitenciarelor în activitatea de cercetare criminologică, penologică, de evaluare a programelor şi activităţilor vine să întărească ideea necesităţii adaptării acestei instituţii la tot ceea ce este mai modern, la sesizarea autorităţilor statului cu privire la direcţiile în care se îndreaptă eforturile de socializare şi dacă aceste eforturi sunt eficace ori nu, dacă rezultatele unei perioade corespund eforturilor sau dacă dinamica criminalităţii atenţionează asupra eşecului unor programe, prevederi legale, sisteme ori regimuri de deţinere. Este evident că Europa este în faţa unei provocări dată de creşterea criminalităţii, a calităţii şi periculozităţii acesteia, a schimbării atitudinii unor categorii da cetăţeni cu privire la faptele antisociale, cu privire la trendul moralităţii şi libertăţilor care generează un comportament la limita cadrului normativ şi de ce nu depăşind toate previziunile de până acum.

Relansarea unor noi reguli europene credem că este de natură a introduce o nouă problematică regimurilor penitenciare, o abordare curajoasă şi democratică a unor relaţii dintre personal şi condamnaţi, o provocare pentru societatea europeană din care facem parte, o şansă nouă dată persoanelor condamnate de a se putea reabilita, resocializa şi reeduca în condiţii mai umane, având mai multe instrumente la dispoziţie decât în 1987 când au fost elaborate vechile reguli, dar şi o posibilitate nesperată a

infractorilor de a eluda efectul coercitiv al pedepsei prin folosirea unor facilităţi despre care nu se putea vorbi nici măcar acum 10 ani.

3.3.3.Drepturile condamnaţilor conform Legii 275/2006

Dreptul la consultarea Dreptul la consultarea documentelor de interes personaldocumentelor de interes personal

ART. 42ART. 42

(1) Persoana condamnat(1) Persoana condamnatăă sau oricare altsau oricare altăăpersoanpersoanăă, cu acordul persoanei condamnate, are , cu acordul persoanei condamnate, are acces la dosarul individual, la dosarul medical acces la dosarul individual, la dosarul medical șși i la rapoartele de incident la rapoartele de incident șși poate obi poate obțține, la ine, la cerere, fotocopii ale acestora. cerere, fotocopii ale acestora.

(2) Consultarea documentelor prev(2) Consultarea documentelor prevăăzute zute îîn n alin. (1) se face alin. (1) se face îîn prezenn prezențța unei persoane a unei persoane desemnate de directorul penitenciarului. desemnate de directorul penitenciarului.

Dreptul de petiDreptul de petițționareionare

ART. 44ART. 44 (1) Dreptul de peti(1) Dreptul de petițționare al persoanelor ionare al persoanelor

aflate aflate îîn executarea pedepselor privative de n executarea pedepselor privative de libertate este garantat. libertate este garantat.

(2) Peti(2) Petițțiile iile șși ri răăspunsul la acestea au caracter spunsul la acestea au caracter confidenconfidențțial ial șși nu pot fi deschise sau rei nu pot fi deschise sau rețținute. inute.

(3) (3) ÎÎn sensul prezentei legi, termenul petin sensul prezentei legi, termenul petițție ie include orice cerere sau sesizare adresatinclude orice cerere sau sesizare adresatăăautoritautorităățților publice, instituilor publice, instituțțiilor publice, iilor publice, organelor judiciare, instanorganelor judiciare, instanțțelor sau organizaelor sau organizațțiilor iilor internainternațționale. ionale.

Dreptul la corespondenDreptul la corespondențțăăART. 45 ART. 45

(1) Dreptul la coresponden(1) Dreptul la corespondențțăă al persoanelor aflate al persoanelor aflate îîn executarea pedepselor n executarea pedepselor privative de libertate este garantat. privative de libertate este garantat.

(2) Coresponden(2) Corespondențța are caracter confidena are caracter confidențțial ial șși nu poate fi deschisi nu poate fi deschisăă sau resau rețținutinutăădecât decât îîn limitele n limitele șși i îîn n ccondiondițțiile previile prevăăzute de lege. zute de lege.

(3) (3) ÎÎ n scopul prevenirii introducerii n scopul prevenirii introducerii îîn penitenciar, prin intermediul corespondenn penitenciar, prin intermediul corespondențței, ei, a drogurilor, a drogurilor, ssubstanubstanțțelor toxice, explozibililor sau a altor asemenea obiecte a celor toxice, explozibililor sau a altor asemenea obiecte a căăror ror dedețținere este interzisinere este interzisăă, coresponden, corespondențța poate fi deschisăa poate fi deschisă, f, făărrăă a fi citita fi citităă, , îîn prezenn prezențța a persoanei condamnate. persoanei condamnate.

(4) Coresponden(4) Corespondențța poate fi deschisa poate fi deschisăă șși rei rețținutinutăă dacdacăă existexistăă indicii temeinice cu indicii temeinice cu privire la sprivire la săăvârirea unei vârirea unei iinfracnfracțțiuni. Persoana aflatiuni. Persoana aflatăă îîn executarea pedepsei privative n executarea pedepsei privative de libertate este de libertate este îîntiinntiințțatatăă îîn scris, de n scris, de îîndatndatăă, cu privire la luarea acestor m, cu privire la luarea acestor măăsuri, iar suri, iar corespondencorespondențța rea rețținutinutăă se claseazse claseazăă îîntrntr--un dosar special care se pun dosar special care se păăstreazstreazăă de de administraadministrațția penitenciarului. ia penitenciarului.

(5) Deschiderea (5) Deschiderea șși rei rețținerea corespondeninerea corespondențței, potrivit alin. (4), se pot face numai pe ei, potrivit alin. (4), se pot face numai pe baza dispozibaza dispozițțiilor emise, iilor emise, îîn scris n scris șși motivat, de ci motivat, de căătre judectre judecăătorul delegat pentru torul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate. executarea pedepselor privative de libertate.

(6) Dispozi(6) Dispozițțiile alin. (3) i (4) nu se apliciile alin. (3) i (4) nu se aplicăă îîn cazul corespondenn cazul corespondențței cu apei cu apăărrăătorul, cu torul, cu organizaorganizațțiile neguvernamentale care iile neguvernamentale care îîi desfi desfăăoaroarăă activitatea activitatea îîn domeniul protecn domeniul protecțției iei drepturilor omului, precum drepturilor omului, precum șși cu i cu iinstannstanțțele sau organizaele sau organizațțiile internaiile internațționale a cionale a căăror ror competencompetențțăă este acceptateste acceptatăă ori recunoscutori recunoscutăă de România. de România.

(7) Persoanele aflate (7) Persoanele aflate îîn executarea pedepselor privative de libertate pot primi n executarea pedepselor privative de libertate pot primi șși i expedia scrisori expedia scrisori îîn limba maternn limba maternăă, cu respectarea prevederilor alin. (1) , cu respectarea prevederilor alin. (1) -- (6). (6).

Dreptul la convorbiri telefoniceDreptul la convorbiri telefonice

Art. 47Art. 47 „„(1) Persoanele aflate (1) Persoanele aflate îîn executarea pedepselor privative de n executarea pedepselor privative de

libertate au dreptul să efectueze convorbiri telefonice de la libertate au dreptul să efectueze convorbiri telefonice de la telefoanele publice cu cartelă instalate telefoanele publice cu cartelă instalate îîn penitenciare.n penitenciare.

(2) (2) Pentru asigurarea exercitării dreptului la convorbiri telefonicePentru asigurarea exercitării dreptului la convorbiri telefonice, , directorul penitenciarului are obligadirectorul penitenciarului are obligaţţia de a lua măsurile necesare ia de a lua măsurile necesare pentru instalarea de telefoane publice cu cartelă pentru instalarea de telefoane publice cu cartelă îîn interiorul n interiorul penitenciarului.penitenciarului.

(3) Cheltuielile ocazionate de efectuarea convorbirilor telefoni(3) Cheltuielile ocazionate de efectuarea convorbirilor telefonice ce sunt suportate de către persoanele aflate sunt suportate de către persoanele aflate îîn executarea pedepselor n executarea pedepselor privative de libertate.privative de libertate.

(4) Persoanele aflate (4) Persoanele aflate îîn executarea pedepselor privative de libertate n executarea pedepselor privative de libertate pot efectua convorbiri telefonice pot efectua convorbiri telefonice îîn limba maternăn limba maternă, cu respectarea , cu respectarea prevederilor alin. (1)prevederilor alin. (1)--(3)(3)””..

Dreptul de a primi bunuriDreptul de a primi bunuriArt. 49 Art. 49 Persoanele aflate Persoanele aflate îîn executarea pedepselor privative de n executarea pedepselor privative de

libertate au dreptul de a primi bunuri.libertate au dreptul de a primi bunuri. Numărul Numărul şşi greutatea pachetelor care pot fi primite de i greutatea pachetelor care pot fi primite de

persoanele aflate persoanele aflate îîn executarea pedepselor privative de n executarea pedepselor privative de libertate, precum libertate, precum şşi bunurile care pot fi primite,i bunurile care pot fi primite, păstrate păstrate, , şşi folosite de aceste persoane se stabilesc prin ordin al i folosite de aceste persoane se stabilesc prin ordin al ministrului justiministrului justiţţiei iei

Persoanele aflate Persoanele aflate îîn executarea pedepselor privative de n executarea pedepselor privative de libertate pot primi sume de bani, care selibertate pot primi sume de bani, care se consemnează consemnează îîn n fifişşa contabilă nominalăa contabilă nominală..

Bunurile interzise Bunurile interzise şşi sumele de bani găsite asupra i sumele de bani găsite asupra persoanelor private de libertate, cu prilejul perchezipersoanelor private de libertate, cu prilejul percheziţţiilor, iilor, se confiscăse confiscă. B. Bunurile confiscate se valorifică sau se unurile confiscate se valorifică sau se distrug potrivit legii, iar sdistrug potrivit legii, iar sumele de bani se păstrează umele de bani se păstrează şşi i se folosesc se folosesc îîn condin condiţţiile alin.(4).iile alin.(4).””

Folosirea sumelor de baniFolosirea sumelor de bani Cotele din sumele de bani cuvenite persoanelor aflate Cotele din sumele de bani cuvenite persoanelor aflate

îîn executarea pedepselor privative de libertate pentru n executarea pedepselor privative de libertate pentru munca prestată sumele primite de la persoane fizice sau munca prestată sumele primite de la persoane fizice sau juridice juridice îîn timpul executării pedepsei n timpul executării pedepsei şşi sumele aflate i sumele aflate asupra lor la primirea asupra lor la primirea îîn penitenciar n penitenciar pot fi folositepot fi folosite pentru pentru exercitarea dreptului la exercitarea dreptului la petipetiţţionareionare, a dreptului la , a dreptului la corespondencorespondenţţăă şşi a dreptului la i a dreptului la convorbiriconvorbiri telefonicetelefonice, , pentru efectuarea pentru efectuarea examenului medicalexamenului medical prevăzut prevăzut îîn art.n art. 51 al51 alin. (in. (4), 4), pentru cumpărarea de pentru cumpărarea de bunuribunuri, , sprijinirea sprijinirea familieifamiliei sau alte asemenea scopuri, pentru sau alte asemenea scopuri, pentru repararea repararea pagubelorpagubelor cauzate bunurilor puse la dispozicauzate bunurilor puse la dispoziţţie de ie de administraadministraţţia penitenciarului ia penitenciarului şşi pentru plata transportului i pentru plata transportului până la domiciliupână la domiciliu, la punerea , la punerea îîn libertate.n libertate.

3.3.3. Drepturi ce derivă din obligaţiile legale ale administraţiei penitenciare

În contextul îndeplinirii cerinţelor raportului juridic de drept execuţional penal mai apar unele drepturi pentru condamnaţi, ce derivă din obligaţiile administraţiei penitenciare. Aceste obligaţii creează condiţii de viaţă, normalitate şi îngrijire datorate de stat, care este obligat să-şi asume întreţinerea tuturor persoanelor care sunt în custodia sa, acestea neputând să se îngrijească material şi financiar de propriile nevoi. Aceste obligaţii ale administraţiei se constituie pe de altă parte în drepturi pentru condamnaţi, ele fiind şi garantate de prevederile legale.

Astfel, Legea privind executarea pedepselor, stabileşte şi alte drepturi decât cele enumerate astfel:

dreptul la hrană caldă de trei ori pe zi; dreptul la odihnă şi repaus săptămânal; dreptul de a intra în contact cu avocatul său angajat sau numit din

oficiu; dreptul de a se plânge împotriva încălcării prevederilor legale.

3.3.4. Facilităţi pentru condamnaţii receptivi la activitatea de resocializare

În conformitate cu prevederile legale, condamnaţilor care dau dovadă de o conduită foarte bună, de receptivitate la acţiunile şi programele educative şi de reinserţie socială li se acordă anumite facilităţi care vin să stimuleze comportamentele pozitive, să fie prin puterea exemplului atractive şi pentru alţi condamnaţi. Astfel, condamnaţii în anumite condiţii pot beneficia de următoarele facilităţi şi recompense :

vizite fără dispozitive de separare între condamnat şi vizitatori; acordarea de recompense cum sunt cele prevăzute în art. 68 - 69 din

Legea privind executarea pedepselor, astfel: încredinţarea unei responsabilităţi în cadrul activităţilor socio-

educative, culturale, terapeutice, de consiliere şi asistenţă socială; ridicarea unei sancţiuni disciplinare aplicate anterior suplimentarea drepturilor la pachete şi vizite; acordarea de premii constând în materiale pentru activităţi

ocupaţionale; permisiunea de ieşire din penitenciar pentru o zi, dar nu mai mult de

15 zile pe an; permisiunea de ieşire din penitenciar pe o durată de cel mult 5 zile, dar

nu mai mult de 25 de zile pe an; permisiunea de ieşire din penitenciar pe o durată de 10 zile, dar nu mai

mult de 30 de zile pe an;Rezumat

Am studiat:

- Care sunt noutăţile în materia drepturilor condamnaţilor prin Rec.2006/2 ;

- Care sunt drepturile acordate prin Lege 275 /2006 condamnaţilor- Care sunt facilităţile de care se bucură cei condamnaţi în condiţiile în care se resocializează


1. Care sunt cele trei elemente ale libertăţii de conştiinţă?2. Prin ce mijloace se realizează dreptul la informaţie conform prevederilor legale?3. Necesitatea dreptului la consultarea documentelor de interes personal este dată

de următoarele.....4. Dacă condamnaţii informează eronat, fabulează ori reclamă fără obiect un fapt,

care sunt consecinţele disciplinare pentru modul de comportare?5. Dreptul la convorbiri telefonice se realizează prin următoarele mijloace

tehnice: .....REZOLVARE: 15 minute

Temă de control

Stabiliţi pe baza cunoştinţelor din domeniul studiat până în prezent

care dintre condamnaţi au drepturile cele mai consistente şi care este

raţiunea aplicării acestora.

Notă: se poate consulta şi site-ul A.N.P.

Tema va cuprinde explicaţii cu privire la drepturile aplicabile

minorilor.


CHIŞ Ioan, Istoria închisorilor. Drept execuţional penal, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, pag. 262 - 231.

Bibliografie suplimentară:

PASCU Ilie - Drept penal Partea generală, Ediţia 2-a, Examinarea instituţiilor fundamentale ale Dreptului penal, potrivit dispoziţiilor Codului penal în vigoare şi ale noului Cod penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009PASCU Ilie şi BUNECI Petre – Noul Cod penal Partea generală şi Codul penal Partea generală în vigoare – Prezentare comparativă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010DIMA Traian – Drept penal partea generală, Vol. II Răspunderea penală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005BOROI Alexandru şi CORLĂŢEANU – Drept penal. Partea Generală, Culegerea de speţe pentru uzul studenţilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003MITRACHE Constantin şi MITRACHE Cristian - Drept penal român, Partea Generală, Ed. Universul Juridic, Ediţia a VII – a, Bucureşti, 2009HOTCA Mihai Adrian – Noul Cod penal şi Codul penal anterior Aspecte diferenţiale şi situaţii tranzitorii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009IVAN Gheorghe – Drept penal Partea generală, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008 DIACONU Gheorghe – Pedeapsa în Dreptul penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001DRĂGHICI Vasile – Drept Penal Român – Partea generală, Culegere de probleme din practica judiciară pentru uzul studenţilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004SCHMUTZER Rudolf şi MOROŞANU Nicoleta – Contestaţie la executare, Jurisprudenţă 2009 -2010, Recursuri în interesul legii, Hotărâri CEDO în cauze referitoare la executare, Ed. Moroşan , Bucureşti 2010


ABATERILE DISCIPLINARE ŞI SANCŢIUNILE CE SE POT

APLICA DEŢINUŢILOR

Cuprins4.l. Introducere……………………………………………………………4.2. Obiective ……………………………………………………………..4.3 Comisia de individualizare a regimului executării pedepselor........ Abateri foarte grave, abateri grave şi uşoare................................... Cercetarea şi sancţionarea abaterilor ............................................ Sancţiunile disciplinare......................................................................4.4. Rezumat ………………………………………………………………..4.5. Teste de evaluare/autoevaluare……………..........................................

4.6.Bibliografie specifică................................................................................

4.1. Introducere

Abaterile disciplinare sunt conduite ale condamnaţilor neconforme cu prevederile legale, care nu au gravitatea unor infracţiuni, dar sunt suficient de grave pentru a se aplica sancţiuni pentru revenirea la conduita regulamentară.

Abaterile disciplinare într-un mediu atât de strict normat, pot fi produse de regulă foarte uşor.

În practică, ordinea în penitenciare nu se menţine prin aplicarea unor sancţiuni pentru toate abaterile disciplinare, de cele mai multe ori fiind suficientă o atenţionare mai binevoitoare sau mai hotărâtă pentru revenirea la normalitate. De obicei, sancţiunile se aplică pentru conduite ce perseverează în comiterea de abateri sau atunci când conduita condamnatului este recalcitrantă la cererile legitime ale personalului. Desigur, există şi condamnaţi care în mod voit comit abateri disciplinare pentru a-şi procura unele bunuri, servicii sau facilităţi pe căi nelegale, fapt ce-i pune în situaţia de a fi sancţionaţi.

Regulile internaţionale în materia sancţiunilor stabilesc principii şi conduite pentru personalul închisorilor care să excludă arbitrariul, pedepsele inumane, degradante sau crude, să excludă pedepsele corporale sau cele ce nu pot fi suportate de condamnat.

De cele mai multe ori nu sistemul sancţionator este cel ce induce teama condamnaţilor de a comite abateri, ci teama de a primi sancţiuni neadecvate sau neprevăzute în regulamente.

În “Regulile penitenciare europene” se prevede în art. 31 că: pedepsele corporale, introducerea în celulă întunecoasă, ca şi toate sancţiunile crude, inumane sau degradante trebuie să fie complet interzise ca sancţiuni disciplinare.

De asemenea, în art. 32 se arată că medicul penitenciarului trebuie să avizeze scris executarea unor pedepse, cum ar fi izolarea, pentru ca să existe certitudinea că măsura poate fi suportată. Măsuri disciplinare care ar duce la deteriorarea sănătăţii fizice şi psihice a condamnaţilor, cum ar fi reducerea hranei, reducerea apei potabile, nu sunt admisibile. În art. 71 din Legea 275 / 2006la pct. (8) şi (9) se prevede că:

“(8) Sancţiunile cu caracter colectiv şi sancţiunile corporale sunt interzise.

(9) Mijloacele de imobilizare din dotare, percum şi ori ce mijloc degradant sau umilitor nu pot fi folosite ca sancţiune disciplinară”.

Interzicerea torturii şi a tratamentului (pedepsei) crud, inuman şi degradant este stipulat fie direct, fie pe cale de consecinţă, în aproape

Definitieabateri

Definitieabateri

TorturaTortura

4.2. Obiectivele/competentele unităţii de învăţare

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi sǎ: însuşiţi noţiuni referitoare la conduitele ce reprezintă torturi sau rele

tratamente; să analizaţi care este conţinutul fiecărei fapte ce constituie abatere disciplinară; să analizaţi corelaţia dintre fapte şi calificarea lor ca abateri foarte grave, grave şi

uşoare; va însuşiţi modalităţile legale privitoare la aplicarea unei sancţiuni disciplinare; să cunoaşteţi modalităţile prin care cei îndreptăţiţi pot să solicite analiza situaţiai

lor de către judecătorul delegat cu executarea pedepsei; să puteţi sprijini persoanele condamnate pentru a nu săvârţi abateri , sau să poată

accede spre căile de analiză a faptelor proprii.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3

ore.


1. Comisia de individualizare a regimului executării pedepselor

Comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate de la nivelul penitenciarului, analizează personalitatea fiecărui condamnat având în vedere:

- vârsta;- durata pedepsei privative de libertate;- conduita persoanei condamnate inclusiv în alte pedepse

anterioare;- gradul de risc pentru penitenciar, pentru ceilalţi condamnaţi şi

pentru personal;- abilităţile necesare includerii într-un anumit program de educaţie

sau de intervenţie psihosocială;- dorinţa de a munci sau de a a urma un curs de calificare - starea de sănătate.În cazul săvârşirii unei abateri disciplinare comisia de individualizarea

a regimului este şi comisie de propunere pentru sancţionarea condamnatului , astfel că va analiza raportul de incident ce rezultă în urma cercetării abaterii şi a propunerii de sancţionare ce va fi înaintată spre aprobare directorului penitenciarului.

În urma votului deschis se stabileşte sancţiunea ce urmează a fi executată care poate fi acceptată sau contestată de condamnat. Condamnatul

5 A PUNE REGULILE ÎN ACŢIUNE – un manual internaţional privind o bună practică în penitenciare, întocmită de un COLECTIV AL UNITED NATIONS şi PENAL REFORM INTERNATIONAL, Haga, 1995, lucrat în româneşte cu Ministerul de justiţie din Olanda şi Direcţia Penitenciarelor din România.

nemulţumit se poate adresa judecătorului delegat pentru executarea pedepselor, care se va pronunţa printr-o încheiere motivată :

- admite plângerea şi dispune anularea pedepsei ;- respinge plângerea ca nefondată- admite plângerea şi stabileşte o altă sancţiune sau o altă durată

pentru sancţiunea stabilită.

2. Abateri foarte grave, grave şi uşoare

Pentru a se elimina orice abuz cu privire la aprecierea unor funcţionari ai administraţiei penitenciare, în legătură cu o calificare a unui comportament drept abatere disciplinară, Legea 275/2006 la art. 70, arată care sunt faptele deţinuţilor ce sunt apreciate drept abateri disciplinare, astfel:

a) prezenţa în zone interzise sau la ore nepermise în anumite zone din penitenciar ori nerespectarea orei de revenire în penitenciar;

b) tulburarea în ori ce mod a programelor socio-educative care se derulează în penitenciar;

c) procurarea sau deţinerea de bani, bunuri sau alte valori, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege;

d) comunicarea cu exteriorul în alte condiţii şi prin alte mijloace decât cele prevăzute de lege;

e) utilizarea în alte condiţii decât cele prevăzute de lege a bunurilor puse la dispoziţie de administraţia penitenciarului;

f) nerespectarea oricărei obligaţii care revine persoanei condamnate la executarea unei pedepse privative de libertate potrivit prezentei legi, ale regulamentului de aplicare a dispoziţiilor acesteia şi ale regulamentului de ordine interioară a penitenciarului, după punerea acestora la dispoziţie potrivit art. 43, dacă aceasta creează un pericol real pentru siguranţa sau ordinea din penitenciar; Constituie abateri disciplinare foarte grave încălcarea dispoziţiilor prevăzute la art 62 lit. a) - e) şi art. 63 lit. a) - m)din prezentul regulament, precum şi eludarea regimului de executare a pedepsei de către persoanele private de libertate, care prin iniţierea unor cauze penale ori civile pentru ele sau pentru altele urmăresc menţinerea într-un anume loc de deţinere ori transferarea în alte locuri de deţinere;

Regulamentul de aplicare a Legii 275/2006 stabileşte care sunt încălcările obligaţiilor ce constituie abaterile considerate foarte grave, astfel: Art. 62, lit. a-e:

a) să se conformeze restricţiilor ce decurg din Lege, din prezentul regulament, din ordinele şi deciziile emise în baza acestora şi din regulamentul de ordine interioară a locului de deţinere;

Abaterile disciplinare foarte grave

Abaterile disciplinare foarte grave

b) să execute dispoziţiile legale date de administraţia locului de deţinere;c) să se supună percheziţiei cu ocazia primirii în locul de deţinere, precum

şi pe parcursul privării de libertate, ori de câte ori este necesar;d) să respecte regulile stabilite de administraţia locului de deţinere pe

perioada cât au permisiune de ieşire din penitenciar;e) să se conformeze dispoziţiilor date de de organele judiciare:

Art. 63, lit. a – m:a) exercitarea de acte de violenţă asupra personalului, persoanelor care

execută misiuni la locul de deţinere sau care se află în vizită, asupra celorlalte persoane private de libertate, precum şi asupra oricăror alte persoane;

b) organizarea, sprijinirea sau participarea la revolte, răzvrătiri, acte de nesupunere pasive sau active ori alte acţiuni violente, în grup, de natură să pericliteze ordinea, disciplina şi siguranţa locului de deţinere;

c) iniţierea sau participarea la acte de sustragere de la executarea măsurilor privative de libertate;

d) deţinerea, comercializarea sau consumul de stupefiante, băuturi alcoolice ori de substanţe toxice sau ingerarea fără prescripţie medicală a unor medicamente de natură a crea tulburări de comportament;

e) sustragerea în ori ce mod de la executarea unei sancţiuni disciplinare;f) instigarea altor persoane private de libertate la săvârşirea de abateri

disciplinare;g) stabilirea de relaţii cu persoane private de libertate sau persoane din

interiorul sau exteriorul locului de deţinere, cu scopul de a împiedica înfăptuirea justiţiei sau aplicarea normelor regimului de executare a măsurilor privative de libertate;

h) sustragerea sau distrugerea unor bunuri sau valori de la locul de muncă ori aparţinând locului de deţinere, personalului, persoanelor care execută activităţi la locul de deţinere sau se află în vizită, precum şi bunurilor aparţinând altor persoane, inclusiv celor private de libertate;

i) prezenţa în zone interzise sau la ore nepermise în anumite spaţii din locul de deţinere, stabilite prin regulamentul de ordine interioară, precum şi nerespectarea orei de revenire în locul de deţinere;

j) procurarea sau deţinerea de bani, medicamente, telefoane mobile, bunuri sau alte valori în alte condiţii decât cele admise;

k) substituirea identităţii unei alte persoane;l) împiedicarea cu intenţie a desfăşurării programelor care se derulează

în locul de deţinere;m) confecţionarea de obiecte interzise.

Constituie abateri discipinare grave încălcarea dispoziţiilor prevăzute la art. 62 lit.f) – j) şi art. 63 lit. n) – t) din prezentul regulament, precum şi determinarea cu intenţie a altei persoane private de libertate

Abateriledisciplinare

grave

Abateriledisciplinare

grave

să săvârşească una dintre faptele prevăzute la art. 63 lit. n) – t) din prezentul regulament;

Regulamentul de aplicare a Legii 275 stabileşte care sunt conduitele a căror încălcare reprezintă abateri disciplinare grave, astfel:Art. 62 lit. f) –j) :

f) să respecte regulile de igienă individuală şi colectivă, precum şi indicaţiile medicului;

g) să manifeste grijă faţă de integritatea bunurilor din proprietatea poblică şi privată;

h) să respecte repartizarea pe camerele de deţinere;i) să nu desfăşoare acţiuni care urmăresc aducerea de prejudicii

administraţiei penitenciare sau altor persoane;j) să respecte programul zilnic.

Art 63 lit. n) –t):n) obţinerea sau încercarea de obţinere, prin violenţă, constrângere,

promisiuni, servicii, cadouri sau alte mijloace, de avantaje morale sau materiale de la personal, de la persoanele care execută misiuni la locul de deţinere sau care se află în vizită ori de la celelalte persoane private de libertate, precum şi de la ori care altă persoană;

o) comunicarea cu exteriorul, în alte condiţii şi prin alte metode decât cele stabilite prin reglementările în vigoare;

p) ameninţarea personalului, a persoanelor care execută misiuni la locul de deţinere sau care se află în vizită, a celorlalte persoane private de libertate, precum şi a oricăror alte persoane;

q) utilizarea în mod necorespunzător sau în alte scopuri a bunurilor puse la dispoziţie de administraţia locului de deţinere;

r) autoagresiunea în ori ce mod şi prin ori ce mijloace;s) practicarea jocurilor de noroc pentru a obţine foloase;t) fumatul în alte locuri decât cele permise.

Constituie abateri disciplinare uşoare încălcarea dispoziţiilor prevăzute la art 62 lit. k) – n) şi art. 63 lit. t) – v), ascunderea adevărului privind nivelul de instruire şcolară sau pregătire profesională, precum şi determinarea cu intenţie a altei persoane private de libertate să săvârşească una dintre faptele prevăzute la art. 62 şi art. 63 lit. t) – u) din prezentul regulament.

Regulamentul de aplicare a Legii 275/2006 stabileşte care sunt conduitele obligatorii a căror încălcare reprezintă abateri uşoare:

Abaterile disciplinare

uşoare

Abaterile disciplinare

uşoare

Art. 62 lit. k) – n):k) să manifeste o atitudine cuviincioasă faţă de persoana cu care vine în

contact;l) să aibă o ţinută decentă, curată şi îngrijită;m) să îndeplinească în bune condiţii activităţile la cae participă;n) să asigure şi să menţină ordinea şi curăţenia în camerele de deţinere şi

în celelalte locuri în care au acces.Art. 63 lit t) – u):

t) fumatul în alte locuri decât cele permise;u) exprimarea, în public, prin gesturi şi acte obscene ori care atrag

oprobiul;v) orice manifestare cu caracter discriminatoriu , care aduce atingere

demnităţii umane prin deosebirea, excluderea, restricţia, sau preferinţa pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţa la o categorie defavorizată, precum şi ori ce alt criteriu dcare are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării în condiţii de egalitate a drepturilor fundamentale.

3. Cercetarea şi sancţionarea abaterilor

De obicei, constatarea abaterilor este în sarcina personalului administraţiei, care poate fi sesizat de către un condamnat, de orice persoană care îşi exercită atribuţiunile de serviciu în penitenciar sau de către vizitatori. După constatarea abaterii se întocmeşte un raport de incident care se depune în 24 de ore la directorul aşezământului. Procedura disciplinară poate fi declanşată numai cu aprobarea directorului, iar în cazul în care aceasta nu este aprobată, raportul de incident se clasează la dosarul penitenciar al condamnatului. Din momentul declanşării procedurii se desemnează un funcţionar anume destinat care aduce la cunoştinţa condamnatului despre începerea cercetării, se verifică cele înscrise în raport, după care în maximum trei zile se sesizează comisia de disciplină care analizează abaterea, ascultă pe condamnat şi stabileşte o măsură ce poate fi sancţiunea corespunzătoare sau exonerarea de răspundere. Sancţiunea stabilită se trece într-o hotărâre scrisă şi se aduce de îndată la cunoştinţa condamnatului. Sancţiunea trebuie să ţină seama de gravitatea abaterii, de persoana condamnatului, de abaterile săvârşite anterior, de atitudinea persoanei condamnate după săvârşirea abaterii şi în timpul procedurii disciplinare ( art. 73 din Legea 275/2006).

În termen de 3 zile de la aplicarea pedepsei, condamnatul poate face plângere împotriva deciziei, cu privire la pedeapsa aplicată, asprimea ei sau durata acesteia. Plângerea întocmită este suspensivă de executare. Aceasta se adresează comisiei disciplinare, care este obligată ca în termen de 24 ore să prezinte dosarul de cercetare conducătorului penitenciarului care este obligat să o soluţioneze în termen de 3 zile. Împotriva hotărârii conducătorului penitenciarului, persoana condamnată poate face plângeri în termen de 48 de ore de la comunicare la judecătorul delegat cu executarea care în termen de

cinci zile poate pronunţa una dintre următoarele soluţii:

După stabilirea soluţiei judecătorului delegat, hotărârea sa devine definitivă şi executorie.

În conformitate cu art. 71 din Legea nr. 275/2006 sancţiunile care pot fi aplicate în cazul săvârşirii abaterilor disciplinare sunt:

a) avertismentul; b) suspendarea dreptului de a participa la activităţi culturale,

artistice şi sportive, pe o perioadă de cel mult o lună;c) suspendarea dreptului de a presta o muncă, pe o

perioadă de cel mult o lună; d) suspendarea dreptului de a primi şi de a cumpăra bunuri,

cu excepţia celor necesare pentru igiena individuală, pe o perioadă de cel mult două luni;

e) suspendarea dreptului de a primi vizite, pe o perioadăî de cel mult trei luni;

f) izolarea pentru maximum 10 zile.Avertismentul se aplică atunci când abaterea disciplinară, deşi fără

o gravitate deosebită, se repetă sau se comite o altă abatere de o gravitate mai mare. Este vorba de spre sancţionarea unor abateri denumite uşoare conform cu prevederile art. 149 din Regulamentul de aplicare a Legii 275/ 2006.

De obicei avertismentul va fi aplicat de un cadru mai mare decât cel care l-a propus, pentru a spori forţa moralizatoare şi a se stărui în repunerea în ordine a conduitei condamnatului. De cele mai multe ori mustrarea şi avertismentul sunt aplicate condamnatului fără a se recurge la procedura disciplinară, fără a se întocmi vreun referat constatator, incidentul fiind închis, dacă condamnatul recunoaşte sincer greşeala şi încearcă să o corecteze imediat. În cazul în care condamnatul este recalcitrant la avertisment se va întocmi şi un referat scris, declanşându-se procedura disciplinară, moment în care avertismentul devine sancţiune disciplinară care se va menţiona la dosarul condamnatului.

4. Sancţiunile disciplinare

Suspendarea dreptului de a participa la activităţi cultural, artistice şi sportive pe durată de cel mult o lună, este o sancţiune ce poate fi aplicată cu cel mai mare succes condamnaţilor tineri. De obicei se aplică celor care comit abateri pe timpul desfăşurării unor astfel de activităţi. Sancţiunea nu presupune lipsirea de “plimbare” a celor care nu muncesc sau interzicerea unor exerciţii fizice individuale în cameră. Condamnatul nu va fi planificat la jocuri sportive pe terenurile de sport ale condamnaţilor, nu va avea acces la sălile de forţă sau va fi separat în camere unde nu există televizor sau aparatură audio. Planificarea condamnatului la club pentru joc de şah, tenis de masă, bibliotecă, cercurile de literatură, teatru, echipa de recitatori sau solişti vocali, va fi suspendată. Opinăm că, dreptul la informare prin accesul la ziarele la care

Sancţiuni aplicate în

cazul săvârşirii abaterilor

disciplinaree

Sancţiuni aplicate în

cazul săvârşirii abaterilor

disciplinaree

s-a abonat nu trebuie suspendat, informarea nefiind o modalitate de divertisment.

Suspendarea dreptului de a presta o muncă pe o perioadă de cel mult o lună se poate aplica celor care desfăşoară astfel de activităţi în interiorul penitenciarului sau în afara acestuia. Condamnaţii, de regulă, sunt selecţionaţi pentru activităţi lucrative în ateliere, fabrici, puncte de lucru în agricultură, în construcţii sau în locuri în interesul penitenciarului cum ar fi ateliere de întreţinere, bucătării, depozite, spălătorii, zootehnie, grădina de legume şi multe altele.

În aceste locuri de muncă condamnaţii, după o perioadă de timp, se obişnuiesc cu un statut de “muncitor” care le aduce respect din partea cadrelor şi a celorlalţi condamnaţi, uneori reuşind să fie ierarhizaţi în şefi de echipe sau detaşament de muncă sau sunt nominalizaţi în diferite responsabilităţi care le aduc satisfacţii morale, câştigă zile considerate ca executate, ca urmare a îndeplinirii normelor de muncă, sunt recompensaţi, pot trece de la un regim mai sever la unul mai uşor, câştigă şi anumite sume de bani cu care pot să-i îmbunătăţească viaţa sau să îi trimită familiilor, iar dacă o perioadă mai mare muncesc conştiincios pot să fie liberaţi condiţionat. Iată de ce suspendarea dreptului de a exercita o muncă este o sancţiune deosebit de severă, mai ales că, în acel timp locul de muncă avut, va fi repartizat altui condamnat.

Există posibilitatea, ca după executarea sancţiunii, condamnatul să fie repartizat din nou la acelaşi punct de lucru sau la altul, unde trebuie să se acomodeze din nou cu alte reguli, cu alţi şefi, cu alt specific de activitate. Sancţiunea suspendării dreptului de a desfăşura o muncă poate să fie urmată de o perioadă în care condamnatul să nu mai fie repartizat la muncă, deoarece datorită greutăţilor economice actuale sunt puţini solicitanţi de forţă de muncă – condamnaţi, uneori folosirea la muncă primind aspecte de facilitate sau chiar de recompensă. Cu atât mai mult pierderea suferită de condamnat este mai mare, iar efectele unei astfel de sancţiuni sunt mai mari.

Suspendarea dreptului de a primi bunuri şi de a cumpăra bunuri cu excepţia celor necesare pentru igiena individuală pe o perioadă de cel mult două luni se poate aplica celor care au comis abateri de o gravitate redusă, dar repetate, au fost sancţionaţi mai înainte cu mustrare sau avertisment şi nu s-au străduit să-şi corijeze comportarea comiţând alte abateri. Condamnaţii pot primi de la familii sau rude, prieteni, diverse bunuri dintre care mai frecvente sunt articolele de îmbrăcăminte, lenjerie, încălţăminte, articole pentru practicarea sportului, mici obiecte care să intimideze camera de deţinere cum ar fi perdeaua, o carpetă, covor, televizor, combină audio şi casete, cărţi, reviste etc.

De asemenea, condamnaţii pot primi bani pe adresa lor la penitenciar, care pot fi folosiţi pentru a cumpăra de la magazinul unităţii unele bunuri alimentare şi nealimentare, ţigări, cafea, băuturi nealcoolice,

cartele telefonice, casete audio şi altele.

Considerăm că suspendarea drepturilor prevăzute la art.71 lit.d) poate fi realizată cu privire doar la cumpărături sau doar la primire de bunuri sau poate fi referitoare la ambele facilităţi, ori perioada poate fi de o lună sau de până la două luni. Această măsură afectează mai ales pe cei care au o legătură stabilă cu familia de la care primesc bunuri ori la care primesc bani pentru cumpărături.

Toate aceste facilităţi sunt suspendate pe o perioadă de până la două luni în cazul în care condamnatul este pedepsit cum am amintit mai sus. Totuşi această restricţie nu se referă la medicamente, proteze, obiecte de igienă, care pot fi primite şi în continuare. Această sancţiune se aplică cu succes acolo unde condamnaţii sunt cazaţi singuri în camerele de deţinere, pentru că în cazul cazării în comun, condamnaţii pot împrumuta de la alţii obiecte necesare, până la expirarea restricţiei. Este vorba mai ales de împrumutul de ţigări. Deşi împrumuturile dintre deţinuţi sunt interzise, totuşi în colectivităţi acesta se practică, neexistând posibilităţi de stopare a fenomenului.

Sancţiunea disciplinară cu suspendarea dreptului de a primi şi de a cumpăra bunuri, se aplică persoanelor private de libertate care au comis pentru prima dată una dintre abaterile prevăzute la art. 149 alin 1 ( abateri foarte grave) sau au comis în mod repetat abateri prevăzute de art. 149 alin. 2 şi 3 ( abateri grave şi abateri disciplinare uşoare)

Suspendarea dreptului de a primi vizite pe o perioadă de cel mult 3 luni este o sancţiune ce se aplică celor care pe timpul vizitelor comit abateri sau au comis abateri grave pe timpul executării pedepsei. După cum este cunoscut, legătura cu exteriorul este pentru condamnaţi deosebit de importantă, ea realizându-se şi prin organizarea de vizite cu familia, rudele şi prietenii cu o periodicitate de 3-4 ori pe lună. Suspendarea timp de trei luni a acestui drept înseamnă că cel puţin 9 astfel de perioade, până la 12 perioade condamnatul nu va putea lua legătura cu familia. Atunci când se comit abateri pe timpul vizitei, cum ar fi violenţele fizice şi verbale asupra familiei, încercarea de a introduce obiecte interzise în penitenciar (bani, droguri, băuturi alcoolice, arme, alte obiecte peste drepturile legale), încercarea de a evada prin sectorul vizite sau de a transmite unele date care ar putea duce la periclitarea siguranţei penitenciarului, vizita se întrerupe, condamnatului urmând să-i fie întocmit referat de sancţionare.

Sancţiunea disciplinară cu suspendarea dreptului de a primi vizite, pe o perioadă de cel mult 3 luni, se aplică condamnaţilor care au comis pentru prima dată una dintre abaterile foarte grave ( art. 149 alin 1), sau care în mod repetat au comis abateri grave sau uşoare, prevăzute în Regulamentul de aplicare a Legii 275/2006.

Izolarea pentru maximum 10 zile este una dintre cele mai severe măsuri de sancţionare ce se pot aplica condamnaţilor. Izolarea este

analizată de “Regulile penitenciare europene” stabilindu-se reguli pentru a exclude relele tratamente sau tortura.

Una dintre reguli este aceea că de fiecare dată când se are în vedere aplicarea acestei sancţiuni, avizul medicului este obligatoriu, iar pe timpul executării sancţiunii vizitarea de către medic a condamnatului trebuie să se realizeze zilnic ( art. 32).

Izolarea prelungită este interzisă. Prin izolare prelungită se înţelege în sensul art.7 al Convenţiei Internaţionale asupra Drepturilor Civile şi Politice, izolarea mai mare de o lună, care echivalează cu actele de tortură.

Cu atât mai mult, izolarea pe termen nedeterminat este interzisă, ea având trăsături de tortură fizică şi psihică6. Legea română prevede că, durata izolării nu poate fi mai mare de 10 zile fără a se specifica câte pedepse de acest fel pot fi aplicate pe parcursul unui an, ceea ce presupune că nici o măsură nu se va pronunţa pentru această durată, de regulă izolarea fiind aplicată pe termene de o săptămână sau chiar pe termene mai mici. Nici izolarea repetată nu este legală, deoarece duce la aceleaşi efecte asupra stării de sănătate fizică şi mintală ca izolarea prelungită.

În Regulamentul pentru aplicarea Legii 275/2006 se arată la art. 162 că:

„1). Sancţiunea se execută de regulă, individual, în secţiile de maximă siguranţă ale locurilor de deţinere sau în camere special amenajate, indiferent de regimul de executare a pedepsei în care se află persoana.

2). Camerele destinate executării sancţiunii disciplinare cu izolare beneficiază de iluminat natural şi de aerisire şi sunt prevăzute cu sisteme de înălzire, alimentare cu apă şi alte dotări necesare igienei”.

Condamnaţii sancţionaţi cu izolare au dreptul la hrană, plimbare, corespondenţă, iar în celule există pentru lectură regulamentul de ordine interioară şi biblia.

Aplicarea sancţiunilor disciplinare nu poate îngrădi dreptul condamnatului la apărare, dreptul de petiţionare ( decât în cazul art. 44 pct.1) ) dreptului la corespondenţă, dreptului la asistenţă medicală la hrană, la lumină naturală şi la plimbarea zilnică

Din considerente umanitare (art. 159 din Regulamentul de aplicare a Legii 275/2006) unele restricţii ce sunt cuprinse în conţinutul constrângerii, pe timpul aplicării sancţiunilor disciplinare se aplică parţial

6 Comitetul Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului în comunicarea nr. 88/1981 analizând afacerea Larrosa contra Uruguay a hotărât că izolarea la mai mult de o lună este prelungită şi violează dreptul deţinutului de a fi tratat cu demnitate. În cazul afacerii Dave Marais contra Madagascar, în comunicarea nr.49 / 1979, s-a constatat că după o tentativă de evadare a condamnatului acesta a fost ţinut la izolare mai mult de trei ani într-o celulă ce măsura 1x2m, acesta fiind considerat un tratament inuman.

sau nu se aplică astfel:

Aplicarea sancţiunilor nu presupune că anumite drepturi cum ar fi cele privind apărarea, petiţionarea, dreptul la corespondenţă, dreptul la asistenţă medicală, hrana, dreptul la lumină şi dreptul la plimbare pot fi restricţionate. Spre exemplu , asistenţa medicală a condamnaţilor care execută sancţiunea izolării se realizează zilnic, ori ce schimbare în ceea ce priveşte sănătatea, va fi analizată de medic care va hotărâ suspendarea măsurii până când ea va fi posibil de executat;

Pentru abaterile comise de minori limitele sancţiunilor în timp se reduc la jumătate, iar femeilor gravide nu li se pot aplica sancţiuni privind suspendarea dreptului de a primi bunuri, ori de a cumpăra bunuri, de a coresponda de a petiţiona de a primi vizite;

Minorii şi femeile însărcinate nu pot fi pedepsite cu sancţiunea izolării.

Sancţiunile colective sunt interzise, la fel şi cele corporale; izolarea în încăperi fără ventilaţie, şi ori ce tratament inuman ori degradant sunt interzise;

Mijloacele de imobilizare nu pot fi folosite ca mijloace de sancţionare disciplinară. Folosirea mijloacelor de imobilizare este posibilă atunci când persoana privată de libertate se află într-o criză sau există riscul iminent de autorănire ori de violenţă asupra altor oameni sau ca măsură în t9impul escortării la organele judiciare;

În unităţile sanitare mijloacele de imobilizare ( cătuşele) nu vor fi de metal, ci de plastic de unică folosinţă;

Forţa fizică nu poate fi folosită decât în scop de apărare ori în caz de evadare, rezistenţă fizică activă sau pasivă la o dispoziţie dată în baza prevederilor legale sau regulamentare.

În această unitate de învăţare am reţinut care sunt conduitele ce

constituie abareti disciplinare pe timpul deţinerii, care este procedura

aplicării sancţiunilor şi conţinutul concret al sancţiunilor disciplinare

DE REŢINUT !!!!!!!!!

PEDEAPSA CA TORTURĂ

1. Disproporţionată faţă de greşeala comisă sau de obiectivul de a asigura o disciplină şi o viaţă comunitară ordonată;

2. Nerezonabilă;3. Inutilă;4. Nejustificată;5. Dacă produce o pedeapsă fizică şi ( sau) o suferinţă.6. Pentru a se determina aceste trăsături ale unei pedepse trebuie să se ia în

consideraţie următorii factori: 7. În raport de durata şi natura pedepsei;8. În raport de frecvenţa repetării şi consecinţele posibile care se pot acumula,

având repercursiuni asupra sexului, vârstei şi a altor caracteristici fizice ale condamnatului;

9. Dacă afectează starea sănătăţii fizice şi/sau mintale a deţinutului;10.Dacă nu oferă suficiente ocazii pentru o verificare medicală calificată şi

competentă a consecinţelor pedepsei asupra sănătăţii fizice şi mintale a deţinutului;

11.Dacă nu este compatibilă cu legile aplicabile.

4.5. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Exemple de subiecte de sinteză1. Ce prevăd Regulile penitenciare europene referitor la sancţiunile

disciplinare.2. Caracterizaţi pedeapsa ca tortură.3. Enumeraţi faptele care reprezintă abateri disciplinare.4. Analizaţii categoria abaterilor disciplinare foarte grave.5. Analizaţi abaterile disciplinare grave si pe cele uşoare.6. Care sunt sancţiunile prevăzute de art. 71 din Legea nr.

275/2006?

Exemplu test tip grilă:La ce se referă principiile internaţionale cu privire la aplicarea

sancţiunilor când descriu procedurile privind pedepsele colective?a) Sancţiunile cu caracter colectiv şi sancţiunile corporale sunt

interzise, în situaţia în care există şi alte mijloace de pedepsire a deţinuţilor;

b) Mijloacele de imobilizare din dotare, pot fi folosite ca sancţiune disciplinară pentru deţinuţii periculoşi;

c) Sancţiunile cu caracter colectiv şi sancţiunile corporale sunt interzise.Răspuns: lit. c).

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE:1. Definiți abaterile disciplinare săvârşite de către persoanele

condamnate.2. La ce se referă principiile internaționale cu privire la aplicarea

sancțiunilor când descriu procedurile privind pedepsele colective?3. Elementele principale ale unei pedepse pentru ca să fie definită ca

tortură sunt:4. Eumerați cel puțin două tipuri de abateri disciplinare menţionate în

conținutul Legii 275/2006.5. Enumerați cel puțin trei abateri foarte grave arătate în conținutul art. 62

şi 63 din Regulamentul de aplicare a Legii 275/20066. Enumerați cel puțin trei abateri grave menționate în conținutul

articolelor de mai sus.7. Enumerați cel puțin trei abateri uşoare menționate în conținutul

articolelor de mai sus.8. Explicați conținutul pedepsei cu suspendarea dreptului de a primi vizită

TESTTEST

Teme de control

Stabiliţi pe baza cunoştinţelor asimilate care sunt cele mai grave abateri

disciplinare.

Folosiţi datele A.N.P. pentru a stabili conduita corectă şi practica disciplinarăî

legală a cadrelor de penitenciare

Tema va cuprinde explicaţii cu privire la modul de funcţionare a comisiei de

disciplină

Unitatea de învăţare 5. ACTIVITATEA PENITENCIARĂ ÎN SITUAŢII DE CRIZĂCuprins

5.1. Introducere………………………………………………………....5.2. Obiective……………………………………………………………

5.3.1. Paza şi apărarea locurilor de deţinere .................................5.3.2. Actele de tulburare a ordinii, nesupunerea şi revolta

BIBLIOGRAFIEBIBLIOGRAFIE

condamnaţilor ........................................................................ 5.3.3. Refuzul de hrană – grava foamei, sinuciderea, evadarea...5.3.4. Incendii, cutremure, inundaţii, alte calamităţi ..................... 5.4. Rezumat……………………………………………………………5.5. Teste de evaluare/autoevaluare ……………………………………5.6. Bibliografie specifică

5.1. Introducere

Activitatea cotidiană în penitenciare presupune desfăşurarea, uneori monotonă, a unui şir întreg de activităţi care se derulează pe ore, minute şi care sunt conduse permanent, îngrădind libera mişcare a condamnaţilor. Din considerente de securitate şi pază, aproape în totalitate, acţiunile condamnaţilor sunt supravegheate ori păzite.

Condamnaţii sunt în situaţia de a-şi pierde intimitatea, de a fi controlaţi direct, de a fi percheziţionaţi corporal în totalitate, de a nu putea să se exprime liber, de a se comporta după standarde pe care de cele mai multe ori le detestă ori nu le acceptă.

Lipsa unor atribute ale libertăţii, traiul în colectivităţi de infractori, restricţiile permanente, lipsa celor dragi şi apropiaţi, îndelungata claustrare în camere suprapopulate, creează pentru cei mai mulţi dorinţa, mai mult ori mai puţin manifestă, de a scăpa de acest fel de viaţă, de a face tot ce este posibil pentru reîntoarcerea în societate.

Cei mai mulţi dintre condamnaţi aleg calea executării pedepsei aşa cum sunt stabilite regulile penitenciare, pentru a ieşi din închisoare, respectiv, se conformează de voie ori nevoie la regimul impus, încearcă să obţină maximum de facilităţi pe care le oferă legea şi regulamentul închisorii, cel puţin formal dovedesc celor care cer aceasta (personalului) că sunt pe calea spre reintegrare, participă la toate programele organizate de penitenciar, voluntari, biserică şi organele de probaţiune, participă la muncă oricât de grea li se pare aceasta, pentru a termina cât mai repede pedeapsa şi a părăsi penitenciarul.

Alţi condamnaţi consideră că este normal să facă tot ce este posibil să scape de închisoare, de regimul aplicat şi de restricţiile inerente pedepsei prin eludarea prevederilor legale, prin înşelarea vigilenţei organelor de pază, prin coruperea acestora, prin atragerea altor condamnaţi spre diverse activităţi negative, aceasta făcând-o ca pe o distracţie, divertisment, un alt fel de „sport” ori ca o răzbunare împotriva societăţii, considerând că aceasta le aduce prestigiu în faţa celorlalţi condamnaţi, ba chiar şi în societatea de „afară” care „admiră” ingeniozitatea infractorilor, chiar dacă nu acceptă faptele infracţionale. Există glorie şi în

comiterea unor fapte negative, de tipul: cine a evadat din cea mai grea temniţă, cine a comis cele mai multe crime, cine a evadat de cele mai multe ori, cine a produs cea mai mare răzvrătire, cine a produs cel mai mare incendiu, cine a înghiţit cele mai multe cuie, cine are cele mai multe tatuaje, cine are cele mai multe autoagresiuni ? Lumea infractorilor este plină cu astfel de „ glorii”, s-au scris istorii întregi, romane, iar mai recent lumea filmului se întrece din a transpune pe ecrane ori în filme de televiziune cele mai abominabile scenarii, parcă anume făcute să „justifice” ceea ce am afirmat mai sus.

În această „lume” a infractorilor se afirmă lideri negativi, care îşi recrutează „locotenenţi”, se înconjoară de acoliţi şi simpatizanţi, subjugă pe cei mai slabi fizic ori psihic, realizând o „ordine” interioară a penitenciarelor, ce scapă supraveghetorilor sau care uneori este folosită de aceştia, pentru a ţine sub control efectivele foarte mari, în condiţiile în care personalul este puţin, pregătit şi dotat tehnic destul de precar, când conducerea este slabă şi carieristă, dorind mai mult „liniştea penitenciarelor” decât rezolvarea reală a problemelor. Astfel, apar şi în penitenciare „clanuri” care domină viaţa din închisoare, rivale între ele şi care se luptă pentru supremaţie, care profită de situaţia grea a închisorilor şi de permanenta criză a sistemului penitenciar, pentru a aduce de „afară” regulile crimei organizate. Astfel, apar în penitenciare reţele de distribuţie a drogurilor, căi de corupere a cadrelor, a medicilor, a judecătorilor, în scopul punerii în libertate „condiţionată”, întreruperea pedepsei „pe caz de boală”, internarea în spitale în scop de evadare, întreruperea pedepsei pentru diverse operaţii „care nu se pot realiza în reţeaua penitenciară” ori pentru că infractorii „nu suportă regimul penitenciar”. Toate aceste eludări ale legii nu se pot face fără foarte mulţi bani, avantaje ori şantaj, mijloace clasice ale crimei organizate.

Există în penitenciare şi condamnaţi „care nu mai au nimic de pierdut”, printre aceştia numărându-se cei care sunt la începutul unei pedepse foarte mari, de 20-30 ani, ori condamnaţii la detenţiune pe viaţă, infractorii multirecidivişti ale căror condamnări executate trec de multe ori de două, trei decenii, infractorii de obicei care „nu pot rezista” în libertate mai mult de o lună, două, viaţa lor fiind numai în penitenciare, condamnaţi care în viaţa liberă nu mai au pe nimeni, nici o rudă, ori pe care rudele i-au renegat pentru faptele lor, condamnaţi bolnavi de diferite boli incurabile ori de mai multe boli psihice grave, care atunci când li se iveşte ocazia încearcă să se coalizeze pentru ca să obţină tot felul de facilităţi ori ca să se răzbune împotriva personalului ori „sistemului”- penal, social, cultural, etnic etc..

Dintre aceştia nu se aleg liderii negativi, dar de cele mai multe ori ei sunt cei manipulaţi de „clanuri” pentru „a ieşi în faţă”,

respectiv pentru a deveni iniţiatorii formali ai unor acte de tulburare a ordinii, răzvrătiri, incendii, explozii, deoarece ei sunt obişnuiţii închisorilor, ştiu că nu se pot libera, dar în schimb pot obţine unele avantaje de la liderii negativi, sunt uşor de manipulat cu diverse promisiuni, nu le pasă dacă vor mai fi condamnaţi (fiind la maximum de pedeapsă) ori concep diverse acte negative pentru distracţia lor şi a celorlalţi.

Dacă administraţia penitenciară poate să aleagă o conduită legală şi regulamentară în raport cu categoriile bine definite de condamnaţi, indiferent de gradul lor de periculozitate, existând modalităţi practice de lucru, pază şi supraveghere a lor, mai dificil sunt de abordat categoriile sau persoanele care de obicei nu se manifestă negativ, îşi reprimă conduitele nonconforme cu cerinţele oficiale, dar în anumite momente produc situaţii de criză deosebit de mari cum ar fi îmbolnăvirile voluntare sau alte fapte de mare gravitate, suicidul, greva foamei, dezechilibre, ca urmare a consumului de droguri, otrăvuri ori alte substanţe şi băuturi alcoolice ori halucinogene, precum şi desele autoagresiuni care pot duce la îmbolnăvire ori moarte (în cele mai simple cazuri la tracasarea personalului în cele mai nepotrivite momente: noaptea, zile de repaus ori sărbători). Aceşti condamnaţi sunt împinşi spre astfel de manifestări din cauze de o diversitate inimaginabilă, dar pe care le-am categorisi doar ca un exerciţiu didactic în: cauze ce ţin de situaţia familială, aspecte de „nedreptate din penitenciare”, lipsa unor condiţii normale de detenţie, asuprirea din partea altor condamnaţi, boli grave incurabile, comportamente deviante determinate de diverse aspecte ale vieţii din penitenciar.

În cele mai multe penitenciare care deţin categorii de deţinuţi cu pedepse mici şi de o periculozitate redusă, dar care vin în contact cu condamnaţi cu mare experienţă infracţională, cu o malefică posibilitate de influenţare a celorlalţi, trebuie să existe reguli de protecţie a unor condamnaţi care devin victime sigure ale colectivităţilor. Astfel, deţinuţii cu comportamente de devianţă sexuală, homosexuali ori lesbiene, devin victime ale condamnaţilor din camerele unde sunt cazaţi, deţinuţii cu diverse infirmităţi sunt adesea transformaţi în servitori, bufoni, victime ale agresiunilor sexuale, ţinta bătăii de joc a colectivelor de condamnaţi. Deţinuţii tineri ori minorii pot fi atraşi cu uşurinţă spre acţiuni în bandă, pot deveni victime ale răzbunărilor colective, ale violurilor colective, transformaţi în servitorii liderilor negativi. Nevoia de protecţie, acolo unde ea nu există ori se realizează formal printr-o slabă separaţiune şi clasificare, împinge adesea la fapte deosebit de disperate, care deşi nu duc la condamnarea cuiva, cad în răspunderea morală a sistemului penitenciar. Într-un sistem unde se produc sinucideri, auto-agresiuni, bătăi între deţinuţi, greve ale

foamei ori refuzuri colective de a servi masa, răzvrătiri individuale ori colective, proteste orale ori scrise şi alte asemenea, există „ab initio” o conducere slabă, cu mari deficienţe şi care trebuie evaluată de maximă urgenţă.

Obiectivele unităţii de învăţare

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ: Definiţi condiţia de deţinut, profilul acestuia şi crizele de le pot provoca condamnaţii pe parcursul executării pedepselor;

Veţi cunoaşte modul de asigurare a securităţii, pazei, supravegherii şi escortării condamnaţilor pe timpul executării pedepsei

O să vă însuşiţi tehnica de prevenire şi acţiune în cazul situaţiilor de criză;

O să cunoaşteţi procedeele legale în cazul producerii refuzului de hrană, sinuciderii or a accidentelor ce se produc în penitenciare;


Conţinutul unităţii de învăţare

5.3.1. Paza şi apărarea locurilor de deţinere

Paza şi apărarea locurilor de deţinere constituie o obligaţie legală a Ministerului Justiţiei, realizată prin intermediul unităţilor de penitenciare din subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. În conformitate cu prevederile art. 16 din Legea 275/2006, Administraţia Naţională a Penitenciarelor are obligaţia de a lua măsurile necesare pentru ”siguranţa penitenciarelor, precum şi măsurile de pază, supraveghere, escortare, menţinerea şi restabilirea ordinii şi disciplinei în rândul persoanelor condamnte la pedepse privative de libertate şi a persoanelor arestate preventiv, deţinute în centrele de arestare preventivă sau în secţiile speciale din penitenciare”. Aceste măsuri se aprobă printr-un regulament aprobat de ministrul Justiţiei, în conţinutul căruia trebuie să se stabilească amenajările, dispozitivele, personalul şi mijloacele necesare pentru supravegherea şi controlul perimetrelor, spaţiilor interioare şi a căilor de acces, precum şi mijloacele tehnice, armamentul, muniţia, mijloacele de imobilizare şi intervenţie.

În cazul în care evenimentele negative produse de deţinuţi depăşesc posibilităţile de intervenţie a penitenciarelor ori ale Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, prin producerea de

tulburări grave ale ordinii şi liniştii publice, care pot pune în pericol locurile de deţinere, viaţa şi sănătatea personalului, bunurile statului ori ale cetăţenilor din localităţile de dispunere ale penitenciarelor, pe baza unor „planuri de cooperare”, întocmite înaintea perioadelor de criză, se poate apela la sprijinul forţelor Ministerului de Interne.

Conform proiectului Regulamentului de aplicare a Legii 275/2006 paza şi supravegherea condamnaţilor precum şi siguranţa locurilor de deţinere constituie un ansamblu de acţiuni şi măsuri luate de administraţie, în interiorul şi exteriorul aşezămintelor care au ca scop:

a) prevenirea sustragerii de la executarea pedepselor şi a măsurilor preventive a persoanelor private de libertate;

b) aplicarea regimurilor de executare a pedepsei;c) apărarea locurilor de deţinere;d) prezentarea în faţa organelor judiciare a

persoanelor private de libertate;e) protecţia individuală şi colectivă a persoanelor

private de libertate şi a personalului propriu.Paza penitenciarelor se face cu personal specializat, care

foloseşte armament şi muniţie, precum şi alte dispozitive şi mijloace de închidere şi blocare – mecanice sau electronice, iar personalul care execută astfel de misiuni este special instruit, iar serviciul se realizează neîntrerupt.

Supravegherea se realizează direct de către personal neînarmat, dotat cu mijloace de legătură şi semnalizare, telefoane ori staţii de emisie recepţie, mijloace de imobilizare cum sunt cătuşele şi bastonul de cauciuc.

Pentru situaţii deosebite sunt organizate grupe de intervenţie care sunt dotate cu mijloace speciale cum ar fi scuturi, căşti, echipament de protejare, gaze lacrimogene, precum şi camere de filmat pentru a se proba modul de lucru şi agresiunile condamnaţilor.

În cazul producerii unor situaţii de criză cum ar fi: răzvrătiri, tulburări ale ordinii, evadări, atac asupra personalului, distrugerea unor bunuri, incendierea unor bunuri ori clădiri sau orice acţiuni colective sau individuale care pun în pericol siguranţa aşezământului, se foloseşte forţa, mijloacele de imobilizare, precum şi armamentul şi muniţia din dotare.

În legătură cu utilizarea forţei în penitenciare ori alte locuri de deţinere, Regulile penitenciare europene7 prevăd

7 A PUNE REGULILE ÎN ACŢIUNE – un manual internaţional privind o bună practică în penitenciare, martie 1995 pag. 182: “ Într-o închisoare tensiunea există în mod inevitabil, sau poate apare în orice timp. Oricât de motivat ar fi personalul nu putem tăgădui că majoritatea deţinuţilor sunt ţinuţi în închisoare contra voinţei lor. În această situaţie, deţinuţii pot să se revolte. Se poate ca ei, pur şi simplu, să nu mai suporte detenţia şi furia lor să se îndrepte contra regulilor sau contra personalului. Este important ca personalul să fie conştient de poziţia şi de puterea sa. Autorităţile şi personalul fac regulile, iar deţinuţii

următoarele reguli: „Personalul locurilor de deţinere nu trebuie să

utilizeze forţa în raporturile lor cu deţinuţii, decât în caz de legitimă apărare, de tentativă de evadare sau de rezistenţă prin forţă sau prin pasivitate la un ordin bazat pe legi sau regulamente. Cadrele care recurg la forţă trebuie să limiteze folosirea acestuia la strictul necesar şi să raporteze incidentul imediat directorului aşezământului.

Membrii personalului de penitenciar trebuie să facă un antrenament fizic special care să le permită să stăpânească deţinuţii violenţi.

Exceptând împrejurările speciale, agenţii care asigură un serviciu ce îi pune în contact direct cu deţinuţii, nu trebuie să fie înarmaţi. De altfel, nu se va încredinţa niciodată o armă unui membru al personalului, fără ca acesta să fi fost instruit în mânuirea acesteia”.

În doctrină se consideră că utilizarea forţei este expresia cea mai clară a exercitării puterii. Iată de ce, înainte de a se utiliza forţa trebuie să se analizeze dacă problemele care presupun aceasta, pot fi rezolvate şi prin alte mijloace. În cazul în care utilizarea forţei este imperios necesară şi devine obligatorie imediat, gradul de constrângere trebuie adaptat la situaţia dată.

Principiile de bază în utilizarea forţei sunt de subsidiaritate şi proporţionalitate. Acestea trebuie să fie aplicate permanent când se aplică forţa, iar regulamentele de pază şi intervenţie, planurile realizate din timp, de „linişte” trebuie să fie foarte bine cunoscute de către personal. Pentru ca forţa să fie aplicată doar atât cât este necesar, personalul trebuie să se antreneze din timp, teoretic şi prin exerciţii practice, iar ulterior să întocmească lucrări şi rapoarte care să descrie potenţialul incident, modul de lucru şi de rezolvare a cazului, încercările de rezolvare pe alte căi decât cele ce implică forţa.

Printre mijloacele de evitare a tratamentelor necorespunzătoare, de prevenire a utilizării forţei pot fi amintite următoarele:

accesul în închisoare a persoanelor din exterior la oricare oră şi în orice zi, tocmai pentru ca deţinuţii să poată să se plângă pentru eventualele rele tratamente ori pentru rezolvarea unor probleme ce trenează şi care pentru ei sunt importante;

stabilirea clară de reguli de conduită pentru orice timp şi orice loc, atât pentru cadre, cât şi pentru deţinuţi, reguli care să excludă un tratament necorespunzător;

realizarea unui angajament clar din partea conducerii

trebuie să li se supună. Personalul păstrează cheile şi întocmeşte programul zilnic, în timp ce deţinuţii sunt sub influenţa supraveghetorilor şi uneori capriciilor acestora. Personalul trebuie să aibă în vedere acestea şi să trateze deţinuţii ca pe nişte fiinţe umane şi egale. Aceasta înseamnă ca puterea să nu fie exersată mai mult decât este raţional şi convenabil într-o situaţie dată “.

asupra conduitei etice în care se derulează viaţa din închisoare, care să excludă constrângerea permanentă pentru a se realiza detenţia.

Cu privire la apărarea penitenciarelor, problema este mai sensibilă, dat fiind „valorile” ce trebuiesc apărate. Cu toate că am fi tentaţi să credem că nu ar exista motive ca penitenciarele să fie apărate de vreun pericol din afara lor, trebuie să acceptăm că acestea sunt în atenţia mai multor interesaţi, care ar putea în orice moment să atace penitenciarul.

În primul rând, cei care fac parte din „clanuri” şi grupuri de infractori, pot ca să aibă interes ca cei din interior să iasă pentru a-şi continua activitatea infracţională alături de grupul aparţinător, de care este legat afectiv, solidar şi interesat. Apoi, o eliberare a unor categorii, cum ar fi teroriştii, criminalii, bandele de hoţi, ar crea panică şi ar destabiliza societatea civilă, ar crea probleme organelor de stat pentru recuperarea lor, care costă foarte mulţi bani, eforturi umane deosebite şi mobilizarea unor mijloace materiale care ar trebui să fie repartizate în alte locuri ori scopuri.

Iată doar câteva dintre raţiunile pentru care paza penitenciarelor, mai ales atunci când are în structură condamnaţi cu o mare periculozitate, trebuie să fie în atenţia specială a statului. Apărarea acestor instituţii duce la realizarea prevenţiei generale, la apărarea liniştii şi ordinii în localităţile de reşedinţă în care sunt dispuse penitenciarele.

Şi din acest punct de vedere penitenciarele se clasifică în cele ce au prevăzute mijloace de apărare de maximă siguranţă, medie sau fără siguranţă specială. Apărarea penitenciarelor presupune realizarea unor mijloace tehnice, cum ar fi împrejmuirile de zid sau de sârmă ghimpată, supravegherea clădirilor, curţilor, împrejmuirii şi chiar a spaţiului aerian, folosirea armamentului pentru pază, supravegherea electronică.

Paza penitenciarelor înseamnă şi restricţionarea accesului în interior, în anumite zone sau în anumite perioade de timp. Realizarea pazei se concretizează în misiuni de tip militar sau militarizat, prevăzute în regulamente şi în consemnele particulare ale fiecărui post de pază în parte. Paza se realizează conform principiilor continuităţii, legăturii permanente de vedere şi foc, accesului limitat în zonele păzite, folosirea forţei armelor pentru interzicerea intrării şi ieşirii din locurile stabilite ca „zone interzise", inviolabilitatea postului de pază şi a persoanei care exercită această misiune.

Paza penitenciarelor evoluează în timp, mijloacele tehnice se modernizează astfel că, pe măsura trecerii timpului se face schimbarea de la gardurile clasice cu ziduri şi supraînălţări, la ferestrele incasabile, la supravegherea electronică şi cu raze infraroşii ori la alte mijloace pe cât de sofisticate, pe atât de

costisitoare.Cu toate acestea, posibilitatea înlocuirii totale a pazei cu

mijloace tehnice nu este încă de luat în calcul, o mare parte a cadrelor de penitenciare executând sarcini de pază a secţiilor, porţilor de acces, limitelor interne şi exterioare a acestor aşezăminte.

În conformitate cu prevederile art. 197 din Regulamentul de aplicare a Legii 275/ 2006, penitenciarele şi celelalte locuri de deţinere sunt dotate cu „împrejmuiri de siguranţă de zid sau de sârmă ghimpată, clădiri special construite şi prevăzute cu mijloace de închidere şi grilaje la uşi , ferestre şi coridoare, armament şi muniţia aferentă care se poate folosi în situaţii strict prevăzute în documentele de organizare a pazei, şi numai în afara zonei de deţinere, mijloace de intervenţie, care au un caracter neletal dar pot imobiliza temporar persoanele care se opun activ măsurilor legale, mijloace de transport amenajate pentru interzicerea evadărilor sau a atacului asupra persoanlului, mijloace de comunicare şi alarmare pentru cadre, mijloace de întreţinere fizică, de supraveghere optică şi electronică, mijloace de stingere a incendiilor. Toate aceste mijloace sunt utilizate în conformitate cu Regulamentul de ordine interioară al penitenciarului, realizat din timp de activitate normală, dar care cuprind o serie de măsuri pentru situaţii de criză pe care le crează condamnaţii în mod individual sau colectiv.

5.3.2. ACTELE DE TULBURARE A ORDINII, NESUPUNEREA ŞI REVOLTA DEŢINUŢILOR

Am amintit mai înainte despre deţinuţi ca sursă de criză în penitenciare. În condiţiile în care societatea civilă este în reorganizare politică, când au loc mari schimbări, cum au fost cele din anul 1989, când există confuzii şi incertitudini cu privire la rolul unei categorii sociale sau a unor categorii de funcţionari de stat (cum a fost cazul miliţiei, securităţii, justiţiei în anii 90), când există acumulări de probleme ce trenează de mai mult timp, iar rezolvarea lor întârzie din vina administraţiei ori a sistemului legislativ, se produc conflicte interumane, care sunt privite de condamnaţi ca probleme de viaţă şi de moarte, când rezolvarea imediată a unor cereri capătă importanţă mult mai mare decât chiar libertatea ori sănătatea.

Tulburările cauzate ordinii legale, actele de nesupunere, revoltele, nu au făcut obiectul decât a puţine studii, deoarece în general organelor de stat nu le convine să recunoască că ele sunt cele ce nu respectă legea executării pedepselor, că cererile condamnaţilor sunt de cele mai multe ori legitime, dar nu sunt luate în seamă decât atunci când se produc evenimente ce obligă

la analiză şi reflexie.În anul 1989 şi 1990 în aproape întregul sistem

penitenciar s-au produs revolte generale. Cauzele revoltelor au fost multiple, începând de la lipsa acută de spaţiu de cazare, hrana proastă şi frigul permanent, condamnările deosebit de frecvente pentru fapte minore, precum şi atmosfera generală de protest împotriva conducerii politice. Deşi nu este locul să analizăm întreaga problematică a revoltelor, putem să analizăm modul de manifestare a grupurilor de condamnaţi, creionându-se posibilitatea stabilirii regulilor pentru contracararea acţiunilor negative.

Acţiunile negative demarează după acelaşi clişeu, astfel că, putem aminti în mod progresiv cum se derulează acestea în timp:

a) la instigarea unor lideri negativi, profitând de un incident ori de un fapt care poate fi imputat cadrelor de penitenciare, poliţiei sau justiţiei, deţinuţii cei mai periculoşi ori cei care sunt instigaţi, vociferează, strigă, cer să li se îndeplinească unele cereri generale (ex.: „libertate”, „vrem moartea lui …”, „vrem decret” şi altele). În acest context toţi deţinuţii se solidarizează, vociferează, bat cu diferite obiecte pentru a produce zgomot şi confuzie;

b) în faza a doua, deţinuţii ies prin utilizarea forţei în curţile interioare, dărâmă uşile celulelor, sparg ferestrele, distrug tot ce se poate distruge, mai ales obstacolele de pază, gratiile, grilajele, uşile, iau ostatici cadrele care lucrează ca supraveghetori ori în interiorul locului de deţinere. În această fază penitenciarul trece la măsuri de pază deosebită, aplicând o procedură de negociere şi liniştire a condamnaţilor, de atragere la ordine a celor care nu au interese imediate de a comite acte de indisciplină;

c) în etapa a treia, condamnaţii iau la cunoştinţă din presă, de la radio, de la televiziune despre poziţia oficială în legătură cu faptele lor, drept pentru care se organizează în „delegaţii” care doresc să „negocieze” cu administraţia pentru „a rezolva cererile şi a primi drepturile” ce le solicită. Majoritatea condamnaţilor se desolidarizează de cei care s-au revoltat, dar sunt terorizaţi de liderii negativi şi de locotenenţii lor, care îi obligă să participe la acţiunile colective, să strige diferite sloganuri, să dea foc, să stea de „pază” pentru ca să nu fie surprinşi de o eventuală intervenţie. În această etapă se produc acte de răzbunare între deţinuţi, bandele se bat între ele, deţinuţii mai slabi sunt chinuiţi în fel şi chip, femeile deţinute sunt violate, la fel minorii şi tinerii, deoarece nu mai există separaţiune. Condamnaţii care se erijează în conducători îşi procură arme albe şi alte obiecte cu care pot ataca cadrele sau pe ceilalţi condamnaţi (cuţite, răngi, topoare, bare de metal, tuburi de oxigen, ţevi

umplute cu carbid şi cuie, bâte etc.). Tot în această etapă condamnaţii care se desolidarizează de revoltaţi, iau legătura oficial sau în secret cu conducerea penitenciarului pentru a se pune sub protecţia cadrelor, ajută în orice mod la dezamorsarea situaţiei, încearcă să salveze ostaticii, întrerup curentul electric etc.;

d) în etapa a patra, cadrele stabilesc modalităţi de informare exactă a ceea ce se întâmplă în interior. „Delegaţiile” condamnaţilor sunt primite de conducerea penitenciarului, se negociază şi se rezolvă cererile îndreptăţite ale deţinuţilor, cei care sunt separaţi de revoltaţi se scot din interior şi se transferă la alte unităţi ori în locuri sigure cu pază întărită. În această etapă, dezordinea şi agresiunile dintre condamnaţi se menţin, chiar se amplifică, liderii se stratifică pe roluri şi importanţă şi se înţeleg cu privire la interesele de grup, chiar hrana este distribuită de aceştia în raport de interesele pe care le au. În raport de anotimp, se arde orice poate să producă încălzirea încăperilor. Deoarece bolnavii nu sunt de folos celor revoltaţi, ei sunt predaţi cadrelor pentru a fi transportaţi la spitale. Pe timpul nopţii se încearcă spargerea dispozitivelor de pază, precum şi evadarea unor condamnaţi periculoşi ori predarea unora care s-au desolidarizat de ceilalţi;

e) în etapa a cincea condamnaţii încearcă să atragă atenţia autorităţilor, parchetului, justiţiei, conducerii ţării (Guvern şi Preşedinţie) despre cererile lor. Se poate observa în această etapă că liderii se ascund, trimit la „negocieri” pe unii deţinuţi nereprezentativi ori care nu pot să fie condamnaţi mai mult decât sunt deja (condamnaţi pe viaţă sau cu condamnări foarte mari, recidivişti.). Dezamăgirea tuturor condamnaţilor este din ce în ce mai definită, o dată cu poziţia fermă a conducerii administrative ori a conducerii ţării;

f) în această etapă, a şasea, este o perioadă de acalmie a acţiunilor condamnaţilor, dar şi de epuizare fizică şi psihică a cadrelor, care trebuie să fie trimise pe rând la somn şi odihnă, existând pericolul unei acţiuni în forţă datorată stării de tensiune acumulată;

g) în etapa a şaptea forţele de intervenţie pătrund în zona de deţinere cu mijloacele specifice pentru imobilizare şi destrămarea grupurilor care s-au baricadat, condamnaţii sunt separaţi, percheziţionaţi, se introduc în celule ori se transferă la alte unităţi, se trece la efectuarea curăţeniei şi la repararea uşilor, ferestrelor, grilajelor, dotarea cu cazarmament, echipament, distribuirea hranei pentru întregul efectiv, repararea corpurilor de iluminat şi a mijloacelor de legătură.

h) în etapa a opta se realizează cercetarea administrativă, disciplinară ori penală, după caz, a celor care se fac vinovaţi de producerea revoltei, de abateri ori de comiterea cu această ocazie

a unor infracţiuni cum sunt (omoruri, violuri, loviri şi vătămări, distrugere de bunuri materiale, evadări, furturi etc.). Analiza tuturor faptelor trebuie să scoată în evidenţă lipsurile administraţiei, măsurile ce trebuie luate şi răspunderea care revine în sarcina unor cadre ori responsabili cu conducerea penitenciarelor.

Analizând modul de înfăptuire a unor evenimente negative colective se desprind următoarele concluzii:

l. Revoltele fac parte din categoria acţiunilor de protest ale condamnaţilor care au ca obiectiv dramatizarea plângerilor şi „cucerirea” de concesii ce urmează a fi acordate din partea administraţiei ori al legislativului (amnistii şi graţieri). În etapa în care ne găsim există premise pentru astfel de evenimente nedorite datorate supraaglomerării, condiţiilor de mediu, supravegherii precare, dotării cu mijloace tehnice înapoiate. Cu toate acestea trebuie să existe o strategie privind contracararea unor astfel de evenimente pentru a feri societatea de tulburări ale ordinii publice.

2. Sistemul penitenciar oricâte amenajări tehnice ar avea şi oricâţi membri ai personalului s-ar ocupa de securitatea locului de deţinere, este vulnerabil în permanenţă datorită instabilităţii comportamentale a deţinuţilor, precum şi posibilităţii de influenţare din exterior. În ori ce moment pot să existe condamnaţi care se autorănesc, ori atacă personalul, se urcă pe clădiri sau în zone mai înalte de unde încearcă să atragă atenţia asupra lor, există tentative de sinucidere ori evadări individuale ori în grup, se pot crea diversiuni cum ar fi incendieri, distrugeri, atacuri sau luări de ostatici din rândul personalului de supraveghere, medical, socio-educativ. Aceste manifestări nu trebuie considerate „evenimente negative” şi imputate cadrelor în sensul că nu au stăpânit situaţia, deşi există permanent tentaţia ca neajunsurile create de situaţia administrativă sau provocările condamnaţilor să le fie imputate supraveghetorilor cel mai frecvent, ofiţerilor de serviciu, responsabililor cu activitatea de aplicare a regimului sau pazei. Cadrele de penitenciare nu sunt cu nimic vinovate că trebuie să lucreze în condiţii precare şi cu un material uman dificil sau recalcitrant la ori ce fel de restricţii.

3. S-a constatat cu ocazia fiecărei revolte produse, rolul deosebit pe care l-a avut directorul locului de de’inere, mai ales acolo unde aceştia aveau o mare vechime şi experienţă în munca de conducere, în relaţiile cu deţinuţii şi în conducerea cadrelor. Deţinuţii consideră de cele mai multe ori că directorul penitenciarului poate să le rezolve problemele dacă are curajul să informeze eşaloanele superioare cu problemele reale ce le ridică aceştia. De cele mai multe ori revenirea la normalitate a fost determinată de acţiunea energică a unor directori curajoşi. În situaţii limită şi activitatea directorilor de închisori este marcată de un stres deosebit, măsurile luate de ei trebuie cântărite numai

evaluându-se situaţia la timpul şi condiţiile concrete de la producerea faptelor. De multe ori o analiză ulterioară, care „despică firul în patru” nu este realistă, pentru că de cele mai multe ori situaţiile negative din timpul revoltelor se succed cu o repeziciune deosebită, se suprapun, au un curs necunoscut pentru cei din afara 9incintei ocupate de condamnaţi. Hazardul are un rol în asemenea situaţii, inspiraţia de moment poate fi foarte bună sau nu. În toate situaţiile judecata faptelor se face după ce totul reintră în normalitate, de cele mai multe ori de către „specialişti” şi „teoreticieni” care nu au participat la nici o activitate de combatere a revoltei. De aceea este necesar ca directorii de penitenciar să solicite, dacă este posibil aprobarea scrisă a modalităţilor de acţiune, pentru a avea confirmarea legalităţii.

4. Efectul negativ al revoltelor din penitenciare îl constituie deteriorarea relaţiilor dintre cadre şi deţinuţi, revoltele fiind generatoare de neîncredere, teamă şi ostilitate din partea condamnaţilor, neîncredere şi o atitudine dură din partea personalului, deteriorare care se prelungeşte în timp, o lungă perioadă, programul şi viaţa închisorii fiind perturbate grav.

Pentru prevenirea unor astfel de situaţii este nevoie să se acţioneze în următoarele direcţii:

perfecţionarea permanentă a cadrului legislativ, adoptarea şi perfecţionarea normelor moderne de drept execuţional penal, înlocuirea pe cât posibil a pedepsei închisorii cu pedepse penale alternative, desfăşurarea unei largi palete de activităţi cu finalitate educativă şi de reinserţie socială;

îmbunătăţirea radicală a spaţiilor de cazare, crearea unui climat de viaţă adecvat categoriilor de deţinuţi şi periculozităţii acestora, creşterea gradului de siguranţă a locurilor de deţinere şi a persoanelor vulnerabile dintre deţinuţi, asigurarea unor mijloace moderne şi deosebit de rapide de intervenţie asupra declanşatorilor unor acte negative violente, pentru ca acţiunile lor să nu prolifereze;

perfecţionarea permanentă a personalului penitenciarelor, în privinţa calităţilor profesionale şi de ataşament faţă de valorile morale, care să motiveze întotdeauna o conduită decentă, amabilă dar cu permanenta respectare a prevederilor legale. Pentru ca sistemul penitenciar să aibă astfel de cadre este necesar ca însăşi ideea de sistem penitenciar să se schimbe. În ceea ce priveşte instituţia, este necesar ca să se acorde de către Ministerul Justiţiei o atenţie nediscriminatorie în raport de celelalte segmente ce îl compun. S-a statuat ca o cutumă că sistemul penitenciar este permanent pe ultimul loc. Faptul este demonstrat de subfinanţarea permanentă, lipsa investiţiilor pentru armonizarea condiţiilor de deţinere cu concepţiile europene, lipsa de reglementare (Legea 23/1969 a fost în vigoare deşi au trecut

peste 14 de ani de la aprobarea acesteia şi s-a schimbat şi regimul politic al ţării), transformarea penitenciarelor în locuri unde se plasează cadre de conducere din alte sectoare pe criterii clientelare, fără legătură cu natura şi importanţa socială a muncii. Situaţia materială a salariaţilor şi statutul acestora este permanent lăsat pe ultimul loc în sistemul justiţiei8.

5.3.3. REFUZUL DE HRANĂ – GREVA FOAMEI

Acţiunile ori inacţiunile condamnaţilor din penitenciare sunt de obicei obiectul de studiu al personalului de supraveghere, al celui specializat în educaţie, în psihologia infractorului ori în medicina penitenciară.

Infractorul trăieşte un sentiment de culpabilitate, este dominat de ideea că, nimeni nu-l mai crede şi nu-l doreşte, că nimeni nu-i mai acordă valoarea pe care el totuşi şi-o atribuie. Se consideră izolat, respins, de către grupul din care face parte şi de către sistemul de drept9.

Dintr-un lung şir de studii şi interviuri realizate cu condamnaţi care au intrat ori au petrecut perioade de timp în refuz de hrană s-a constatat de cele mai multe ori o cauzalitate multiplă a acestor gesturi. Considerăm util să analizăm modul de conduită cel mai des întâlnit în astfel de cazuri şi să încercăm, pe cât posibil, să stabilim câteva reguli:

1. De cele mai multe ori refuzul de hrană este declanşat de o situaţie de criză morală în care ajunge condamnatul. Este momentul în care acesta se consideră nedreptăţit de o anume situaţie, considerând că nu mai poate face apel la căile obişnuite de rezolvare, administraţia fiind depăşită de problemă (ori chiar responsabilă), că toate instituţiile statului nu pot sau nu vor să rezolve problema justificată a sa, iar căile posibile de apel ori sunt îndepărtate şi cu sorţi de izbândă incerţi ori nu pot fi folosite din cauza procedurilor greoaie, birocratice ori nedrepte.

2. Situaţiile cauzale pot fi, de regulă, epuizarea căilor de atac la soluţiile date de instanţele de judecată, neîndeplinirea unor cereri din partea administraţiei penitenciare (scoaterea la muncă, internarea în spitale, înaintarea unor memorii ori cereri, lipsa de receptivitate la unele cereri, probleme de regim ori de aplicare a unor pedepse, transferul la un penitenciar neconvenabil etc.), violenţele ori alte conduite asupritoare din partea unor condamnaţi, o boală psihică gravă, sentimentul de alienare ori de inutilitate, ca

8 A se vedea Anuarul statistic al D.G.P. pentru anul 1999.9 Sergiu CIOBANU – Personalitatea infractorului. Adaptarea procesului educativ în raport cu personalitatea acestuia, în Revista de Ştiinţă Penitenciară nr. 3-4 ( 30) 1997 pag. 125.

urmare a lipsei de perspectivă, deznădejdea în faţa unei condamnări de lungă durată etc.

3. În cele mai multe situaţii condamnaţii doresc să atragă atenţia asupra lor, nu doresc ca sănătatea lor să fie afectată. În nici un caz nu se pune problema că cei care intră în greva foamei ar dori să se sinucidă, ei dovedind prin astfel de conduite că sunt luptători, ba chiar că se folosesc de orice mijloc pentru a „rezolva” problemele ce îi animă.

4. Cei mai mulţi condamnaţi ies din acest procedeu de protest imediat ce problemele lor au fost rezolvate ori li se promite ferm şi de o persoană în care ei au încredere, că se va încerca o intervenţie pentru a se rezolva cererea formulată.

5. Chiar cei mai perseverenţi dintre cei care încearcă acest fel de protest nu vor mai „recidiva” după ieşirea din refuzul de hrană, indiferent dacă problemele s-au rezolvat sau nu.

6. Aproape în totalitate, persoanele care declară refuz de hrană acceptă să li se administreze „hrănirea artificială”. Aceasta constă din preparate de valoare calorică, cu toate proporţiile de protide, lipide, glucide, proteine, vitamine necesare vieţii. De asemenea, în nici unul dintre cazuri nu s-a constatat că refuzul de hrană s-a agravat cu refuzul de a bea apă.

7. Cazurile de refuz de hrană de mai multe zile sau care devin „cazuri disperate” sunt rezultatul proastei gestiuni a situaţiei de către administraţia penitenciară, care nu a luat în serios situaţia condamnatului.

8. Concluzia este că deţinuţii doresc să iasă cât mai repede din refuz de hrană, administraţia ori factorii responsabili trebuind să procedeze cu tact şi insistenţă pentru determinarea deţinutului de a-şi schimba hotărârea.

În Legea 275/2006 la art. 36 se prevăd măsurile legale privitoare la refuzul de hrană şi anume :

- directorul penitenciarului are obligaţia de a audia de îndată persoana ce refuză hrana şi să-i solicite o declaraţie scrisă pentru a se cunoaşte motivele care l-au determinat pentru luarea unei asemenea hotărâri;

- după stabilirea motivelor unei astfel de hotărâri judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate va audia condamnatul pentru a rezolva solicitările sale legale;

- se întreprind măsuri pentru ca persoana care refuză hrana să fie separată de ceilalţi condamnaţi, să fie supravegheată medical în aşa fel ca viaţa să nu-i fie pusă în pericol,

- la ieşirea din refuzul de hrană se consemnează faptul într-o nouă declaraţie scrisă dată în faţa judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, care se

ataşează la dosarul de deţinere.

În Regulamentul de aplicare a Legii 275/2006 în art. 213 - 215 se detaliază procedurile legale cu privire la refuzul de hrană. Astfel, atunci când un condamnat refuză să primească hrana, directorul împreună cu medicul penitenciarului explică celui în cauză urmările dăunătoare la care se expune, explicându-i şi modalităţile legale prin care poate să-şi rezolve problemele.

Dacă se constată că este necesară internarea în infirmerie pentru supraveghere medicală mai atentă, medicul va înainta un raport scris directorului în vederea transferării la infirmerie. Zilnic şi ori de câte ori este nevoie condamnatul va fi vizitat de medic care va menţiona în registrul de consultaţii anume destinat rezultatul controlului medical. În situaţia în care condamnatul se hrăneşte, chiar dacă nu recunoaşte acest fapt se consideră că a încetat refuzul de hrană. Medicul va informa în scris pe directorul penitenciarului despre faptul că persoana aflată în refuz de hrană s-a alimentat, după care se va proceda la transferarea condamnatului în camara de deţinere.

Dacă situaţia fizică a condamnatului se deteriorează, acesta va fi internat la o unitate spitalicească, intensificându-se măsurile de educaţia şi intervenţie psihosocială.

O problemă deosebită este aceea în care mai mulţi condamnaţi refuză în grup ori în totalitatea colectivităţii penitenciarului să mai servească masa. În acest caz, se va discuta cu fiecare condamnat în parte, iar acţiunea va deveni problema cea mai importantă de rezolvat, astfel încât, administraţia v-a orienta toate eforturile spre dezamorsarea situaţiei care poate degenera foarte uşor în răzvrătire generală ori în tulburarea gravă a ordinii. În aceste cazuri se va apela imediat la forţe şi mijloace de influenţare pozitivă, de satisfacere a cererilor legitime ale colectivului de condamnaţi. De asemenea, se vor pregăti forţele de intervenţie pentru a putea apăra instituţia în caz de pericol.

Refuzul individual de hrană nu constituie abatere disciplinară, fiind un drept al condamnatului, recunoscut chiar şi pe plan internaţional.

Refuzul de hrană se consideră început din momentul declaraţiei semnate ori a întocmirii procesului verbal.

Regimul ce se aplică unui condamnat în refuz de hrană este următorul:

condamnatul este cazat separat, individual, într-o încăpere anume destinată;

înainte de introducere în cameră i se face percheziţie corporală completă;

se ridică de la condamnat şi se depun la magazie toate alimentele şi ţigările;

persoanei private de libertate aflate în refuz de hrană îi este alocată norma de hrană potrivit categoriei din care face parte, administraţia având obligaţia să-i ofere la fiecare oră de esrvire a mesei hrana respectivă, pentru a a oferi condamnatului posibilitatea de a opta sau nu pentru consumul mâncării.

se suspendă dreptul de a cumpăra alimente şi ţigări; condamnatul poate primi reviste, ziare, cărţi, bani şi

bunuri de uz personal, altele decât cele alimentare; în interesul ieşirii din refuz de hrană condamnatului i

se poate aproba de către directorul penitenciarului, dacă sănătatea îi permite, vizite cu familia ori alte persoane, care ar putea determina schimbarea hotărârii acestuia;

la orele când în mod obişnuit se serveşte masa, condamnatului i se oferă mâncare, iar dacă acesta o acceptă se consideră că a renunţat la forma sa de protest;

medicul penitenciarului are obligaţia de a vizita zilnic pe condamnat şi de a încerca să-l determine să renunţe la refuzul de hrană, precum şi să administreze medicaţia, vitaminele, glucoză şi alte medicamente pentru conservarea stării de sănătate;

în situaţia când starea de sănătate se deteriorează semnificativ, medicul penitenciarului va interna pe condamnat în spital, urmând ca în această instituţie să se procedeze după regulile din reţeaua Ministerului Sănătăţii;

despre situaţia privind sănătatea condamnatului se va face menţiune în fiecare zi în fişa medicală a acestuia;

în situaţia când condamnatul încetează refuzul de hrană i se ia o declaraţie despre acest fapt ori se întocmeşte un proces verbal, atunci când din cauza stării în care se află nu poate să scrie.

În cazul când refuzul de hrană a încetat se comunică despre aceasta instanţei de executare, iar declaraţia originală se introduce la dosarul penitenciar. Condamnatul poate fi internat în spital ori în infirmeria penitenciarului pentru a se reface din punct de vedere fizic, după care va fi repartizat în secţia şi camera categoriei sale.

Refuzul de hrană deşi nu constituie o problemă deosebită de regim, trebuie atent studiat şi analizat pentru fiecare caz în parte, deoarece este posibil ca deţinutul să fie corect în cererile sale. Expunerea la o asemenea suferinţă fizică chiar dacă nu pe timp îndelungat, ori chiar dacă deţinutul nu a putut rezista fizic şi moral mai multe zile, trebuie să declanşeze la nivelul conducerii penitenciarului o cercetare deosebită, pentru a se determina precis dacă varianta condamnatului nu este cea adevărată şi dacă nu

există posibilitatea unei erori judiciare. Este un motiv de onoare şi deontologie dacă se poate repara chiar şi după mai mult timp o situaţie ce pare de nerezolvat10.

5.3.4. SINUCIDEREA Sinuciderea în penitenciar a unui condamnat nu trebuie şi nici nu ar trebui să constituie un eveniment negativ deosebit, mai ales că acest act este o manifestare de voinţă a celui ce îl produce. Cu toate că la prima vedere lucrurile par să stea în acest fel, sinuciderea atrage după sine o seamă de întrebări cu privire la supravegherea condamnaţilor, cu privire la condiţiile de viaţă – materiale şi spirituale, cu privire la cunoaşterea preocupărilor acestora, în condiţiile în care, de cele mai multe ori, există responsabilităţi clare cu privire la programul fiecărei persoane.

Sinuciderea unui condamnat atrage după sine, aproape imediat o anume imagine negativă a penitenciarului – de felul că „n-a mai putut să suporte şi s-a sinucis”, imagine ce se leagă permanent de caracterul represiv al instituţiei şi gradul de suferinţă provocată prin aplicarea pedepsei penale.

În condiţiile în care condamnatul se sinucide în camera de izolare, în infirmerie, la locul de muncă, se poate pune imediat problema calităţii custodiei penale, a grijii permanente ce trebuie avute pentru persoanele ce sunt în responsabilitatea statului.

Mai gravă este situaţia când sinucigaşul lasă scrisori prin care acuză administraţia cu privire la determinarea sa în vreun anume fel.

De ce se sinucid oamenii în penitenciare ? Este sinuciderea un fenomen caracteristic în penitenciare ?

Din studiile recente făcute de cercetătorii în domeniu11, sinuciderea este definită ca un act voluntar, rezultat al anumitor cauze şi condiţii dinainte realizate. Din analizele făcute rezultă cel puţin două probleme de studiu: dacă sinuciderea este permisă, precum şi dacă intervenţia pentru oprirea sinuciderii este permisă.

Permisivitatea sinuciderii depinde de morală şi tradiţie, mai mult decât de cauze şi condiţiile în care se produce. În feudalism, în societatea japoneză, sinuciderea samurailor pentru

10 În anul 1976, la penitenciarul Jilava, O.V. condamnat la 23 ani pentru omor, a solicitat intrarea în refuz de hrană susţinând că nu este el autorul infracţiunii. Susţinea că autorul infracţiunii este cumnatul său care mai săvârşise un omor şi a fost condamnat pentru acest al doilea fapt, şi executa pedeapsa de puţin timp în acelaş penitenciar, unde s-au întâlnit. Faptul s-a dovedit a fi real, ambii declarând că în proces O.V. a fost arătat de rude şi martori ca autor pentru a salva pe cumnatul său care avea cinci copii în întreţinere, astfel că „staborul ţigănesc” a hotărât ca toţi să declare vinovat pe O.V. În situaţia în care cumnatul său prin noua infracţiune ce o ispăşea nu mai putea să-şi ajute familia, O.V. nu mai înţelegea să ispăşească o pedeapsă fără vină. Recursul extraordinar a declanşat o nouă judecată care a stabilit că O.V. era nevinovat. n.a.11 1 a) Warning Signs taken from presentation by Youth Crisis Stabilization Program – Communitz Health and Counseling Services, Bangor, Maine. b) One in five depressed people have tried suicide – Reuters health bz Richard Woodman.

cauze ce ţineau de mândria castei lor, era permisă, morală şi chiar un semn de demnitate.

Sinuciderea în societăţile creştine este definită ca cel mai mare păcat, deoarece aceasta neagă pe Dumnezeu. Dumnezeu poate ierta orice păcat, dar sinuciderea neagă însăşi existenţa lui, omul înfruntând pe cel ce i-a dat viaţă. Prin prisma acestei filozofii sinuciderea nu poate fi justificativă şi absolvită în nici un fel.

Se consideră pe drept cuvânt că omul se defineşte prin demnitatea sa. Demnitatea ar fi după unii autori caracterizată prin:

posibilitatea de a avea o identitate; apartenenţa la un anumit grup (popor, neam, religie,

familie, prieteni); existenţa libertăţii (de gândire, mişcare, de voinţă, de

activitate ori inactivitate); existenţa unei intimităţi personale.Dacă privim aceste patru trăsături, care definesc

demnitatea umană şi pentru pierderea cărora oamenii nu-şi mai găsesc rostul pe lume, vom găsi şi cauzele sinuciderii.

Pentru a încerca să determinăm cauzele unor acte suicidale între persoanele condamnate trebuie să raportăm persoana acestuia la mediul carceral astfel:

- Condamnaţii mai ales la prima intrare în locul de deţinere au o reacţie catastrofică, de neputinţă de adaptare la situaţia nouă, fiind nevoiţi să se gândească la un remediu definitiv al nefericirii personale;

- O dată intrat în închisoare condamnatul nu mai are posibilitatea de a alege cu privire la conduita sa, decât cu privire la persoana sa împotriva căreia se pot îndrepta autoagresiuni sau chiar şi acte suicidare;

- Din cauze ce ţin de supărare, mâhnire şi nefericire, se pot produce imprudenţe semiintenţionate care să obişnuiască pe condamnat cu ideea dispariţiei ca fiinţă;

- Abandonul social, doliul, separarea de cei dragi, eşecul sentimental, pierderea demnităţii sau a altor valori morale de o deosebită importanţă personală şi de o mare semnificaţie pentru condamnat, care nu pot fi rezolvate cu lipsa de experienţă de la începutul pedepsei;

- Rezolvarea unei tulburări extrem de puternice ( frică, furie, supărare) care îi produc condamntului o conduită de disperare, în care individul încearcă să scape de o durere morală insuportabilă;

- Moartea este o monedă de schimb pentru rezolvarea dorinţelor, cererilor, revendicărilor în legătură cu situaţii ce apar în mediul carceral;

- Lipsa unui confesor real şi care să-l „înţeleagă” pe condamnat, un pertener de discuţii calificat cu care să analizeze

problemele sale de viaţă;- Frica ce acţionează din mai multe direcţii: interioară -

determinată de conştiinţă, exterioară - ce vine din partea ameninţărilor celorlalţi condamnţi sau din partea personalului, de viitor – din lipsa de perspectivă şi de sens pentru mulţi ani cât va fi lipsit de posibilităţile de a opta pentru ce doreşte;

- Lipsa de rezistenţă psihică şi fizică la un mediu penibil şi frustrant;

- Parcurgerea unui număr mare de ani de detenţie care dezvoltă o tensiune morală extremă în preajma liberării cu lipsa perspactivei de a trăi în lumea liberă.

În condiţiile în care o persoană devine un număr matricol, numele său ne fiind important pentru cineva, când este rupt de familia sa, limba sa, religia şi poporul său, când nu mai poate acţiona şi gândi nici măcar în limite cât de mici, când intimitatea sa nu este respectată în nici un moment al zilei sau nopţii, când poate fi „controlat” permanent în cele mai intime locuri ale corpului, când este supus batjocurii celor din jur în mod sistematic, sunt create condiţiile ca persoana respectivă să se transfere într-o existenţă paralelă, fără a mai ţine legătura cu viaţa care nu i se mai pare deloc importantă. De aici încolo, încercarea de sinucidere este o chestiune de timp.

Dacă aplicăm aceste reguli generale cadrului existenţial din penitenciare vom găsi agresiuni la demnitatea condamnaţilor la tot pasul. În ceea ce priveşte identitatea, ea nu mai este înlocuită în nici un regim penitenciar cu un număr. Cu toate acestea, în mod permanent, în toate situaţiile când un condamnat se prezintă în faţa vreunui membru al administraţiei, în formula de prezentare este asociată şi fapta comisă, ca o etichetă lipită pe identitatea sa, pe întregul parcurs al pedepsei12.

În legătură cu apartenenţa la grup, definitorie pentru existenţa demnităţii persoanei, condamnaţii, odată încarceraţi, sunt rupţi de mediul familial, de prieteni, de locul de muncă, uneori chiar de zona de apartenenţă geografică, de naţionalitatea ori grupul etnic din care fac parte, de cei de o credinţă sau convingeri, fiind introduşi în colectivităţi complet noi, cu alte reguli, cu persoane ostile ori duşmănoase, cu interese divergente permanente. Cu toate acestea, prin aplicarea regulilor europene, se încurajează pe cât posibil legătura periodică cu membrii familiei, pedeapsa se execută în penitenciarul cel mai apropiat de casă – dacă este posibil, repartizarea în camerele de deţinere ţine seama de criteriile de separaţiune legală. Totuşi, de permanenta agresiune verbală, de manifestările negative ale unor condamnaţi, de

12 Formula de prezentare este: “domnule …. Sunt condamnatul L.N., tata: Vasile, mama: Ioana, condamnat 5 ani pentru viol, recidivist, m-am prezentat la ordinul dvs.”.

permanenta defensivă în care trebuie să fie condamnatul faţă de toate regulile şi agresiunile de tot felul, condamnatul nu poate scăpa, iar aceasta face ca persoana să se însingureze, să se simtă neajutorată sau neocrotită, lovită în personalitatea şi demnitatea sa.

Am mai menţionat în lucrarea de faţă despre lipsa de libertate de mişcare, de acţiune ori inacţiune, de imposibilitatea condamnaţilor de a-şi manifesta voinţa atunci când consideră că ar fi cazul.

Această restricţie este cea mai mare producătoare de suferinţă, deoarece pedeapsa închisorii conţine intrinsec constrângeri, prin regimul pedepsei, natura acesteia şi durata ei în timp. Desigur efectul restricţiilor se mai estompează cu timpul, când regimul pedepsei devine mai uşor ori când condamnatul s-a obişnuit cu acesta, dar indiferent, chiar în regimul închisorii semideschis sau deschis, restricţiile sunt deosebit de multe. Restricţii privind disciplina, programul zilnic, deplasarea în anumite locuri sau ore, executarea obligatorie a dispoziţiilor, folosirea unei anumite ţinute, restricţiile de adresare, sistemul de pedepsire, restricţiile şi interdicţiile de orice altă natură, fac viaţa de închisoare foarte grea chiar şi într-un regim „uşor”.

În legătură cu lipsa de intimitate din închisoare, aceasta se prezintă prin neputinţa condamnatului de a nu fi supravegheat, de a fi singur cu gândurile şi cu el însuşi. Permanent condamnaţii se află unii cu alţii, în camere, la muncă, la cluburi, la sport, la capelă. Chiar şi în locurile unde de regulă omul este singur (baie, grupuri sanitare, somn, discuţie cu familia), este supravegheat, astfel că nu i se permite nici un fel de intimitate. Mai mult, condamnatul este obligat să se supună percheziţiei corporale, în orice timp şi orice loc i se cere, pentru a se depista vreo abatere de la regulile penitenciarului. Singura înlesnire este aceea de a fi controlat de o persoană de acelaşi sex cu condamnatul. În anumite situaţii controlul corporal este complet, neexistând nici o regulă de păstrare a demnităţii, securitatea penitenciarului primând de fiecare dată.

Atunci când condamnatul intră pentru prima dată în penitenciar şi se confruntă cu aceste agresiuni privitoare la demnitatea sa, este cuprins de un adevărat şoc psihic – „şocul penitenciar”, care îl marchează pentru multă vreme sau poate să-l determine la acte şi gesturi disperate. De obicei, cei care încearcă să se sinucidă anunţă acest gest prin comportări deosebite, care sunt caracteristice, cunoscute personalului şi responsabililor socio-educativi şi care acţionează pentru contracararea unor astfel de evenimente.

De cele mai multe ori persoana ce intenţionează să se sinucidă ajunge la această concluzie personală treptat, trecând

prin grave crize morale, determinate de un complex de cauze, ce se pot exterioriza prin comportamente specifice. Cel care intenţionează să se sinucidă, încearcă să comunice (să transmită semnale) acest lucru celor apropiaţi, colegilor de cameră, familiei, administraţiei penitenciarului, nu în mod direct, ci folosindu-se de diferite expresii sau gesturi. Expresii ca: „aş vrea să mor”, „ nu vreau să trăiesc mai mult”, „o să le pară rău dacă eu n-o să mai fiu” sunt destul de directe, dar pot fi folosite şi altele cum ar fi: „eu vreau să dorm şi să nu mă mai trezesc niciodată”, „lor le va părea rău dacă eu n-o să mai fiu”, „m-am săturat de mine”, toate acestea trădând o dorinţă ascunsă de a comunica o eventuală intenţie de sinucidere.

Dintre conduitele şi modul de manifestare a celor ce sunt predispuşi la sinucidere, cele mai relevate şi uşor de observat sunt următoarele: epuizare fizică şi o aparentă lipsă de energie, dezinteres faţă de orice problemă, plictiseală şi apatie, nebunie temporară, dificultate de concentrare pe probleme obişnuite, precum şi în luarea unor decizii, o stare de linişte şi meditaţie – trăire sufletească în alt plan decât cel real, furie şi comportament distructiv, îndepărtare de bunurile materiale, performanţe slabe la învăţătură ori la activităţile în care este angrenat, confuzii, legătura cu moartea în activităţile creative, ca desen, muzică, poezie, scrisori, dificultăţi deosebite în somn, insomnii, încercare de a schimba somnul în alte preocupări – misticism, comiterea unor acte de risc – un „curaj” nebunesc, folosirea drogurilor şi/sau a alcoolului, schimbarea apetitului şi a obiceiurilor culinare.

Cu toate că în anumite cazuri se întrunesc mai multe împrejurări şi condiţii care să favorizeze o conduită suicidară a unui condamnat, natura umană este mai puternică, dorinţa de viaţă învinge şi actul nu se produce, persoana putând trece peste greutăţi, învingându-le şi rezolvându-şi problemele.

Cu toate acestea din studiile făcute, rezultă că unele persoane sunt mai vulnerabile la astfel de stimuli, mult mai mult decât alţii. Dintre aceştia se pot realiza categorii vulnerabile astfel:

dintre cei care au avut o sinucidere în familie sau în rândul celor apropiaţi;

dintre cei care au avut probleme deosebite în copilărie, pierderea unui părinte, au suferit de foame, lipsuri, au fost agresaţi fizic ori sexual;

persoane care au avut schimbări majore, negative în familie, cum ar fi plecarea mamei, divorţul părinţilor, incendii catastrofale, cutremure, moartea prin accidente a membrilor familiei;

persoane cu boli incurabile care provoacă dureri fizice deosebite.

În legătură cu momentele alese de condamnaţii care

doresc să se sinucidă, frecvenţa mai mare o au: momentele legate de primele zile de închisoare, în preajma unui eveniment (sărbătoare, aniversare, zile cu diverse semnificaţii, divorţul soţiei, moartea cuiva drag), la scurt timp după o procedură disciplinară, la rămânerea definitivă a unei pedepse de lungă durată, în urma unei umilinţe deosebite. Probleme deosebite printre sinucigaşi o prezintă cei care nu şi-au definit identitatea sexuală şi apartenenţa definitivă la un grup sexual (homosexuali, lesbiene, bisexuali, transsexuali). Riscul sinuciderii este de 5 ori mai mare pe timpul nopţii şi în locurile unde deţinutul rămâne singur.

Analizând motivaţia multiplă a comportamentului aberant la „deţinuţii problemă” cercetarea românească menţionează faptul că tulburările de personalitate sunt cercetate nu din perspectiva unilaterală a nivelului de inteligenţă sau instruire profesională, ci ca o reală dizarmonie funcţională a psihicului vizând toate aspectele personalităţii13.

Din punct de vedere procedural, moartea prin sinucidere este considerată ca o moarte violentă, fiind necesară demararea procedurii specifice.

În primul rând cel care descoperă persoana, în raport de împrejurări, îi acordă primul ajutor – dacă mai este cazul.

Conservarea urmelor, a locului unde s-a produs fapta trebuie să fie în grija imediată a supraveghetorului sau a celui care constată evenimentul.

Conducerea penitenciarului fiind sesizată despre eveniment, anunţă de îndată organele parchetului şi judecătorul delegat pentru executarea pdepselor privative de libertate, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Inspectoratul General al Poliţiei Române pentru a se face demersurile legale.

După ridicarea tuturor probelor, cadavrul se depune la Institutul Medico-Legal pentru a i se face autopsia, apoi se solicită eliberarea certificatului de deces de către medicul legist.

Familia condamnatului este anunţată, pentru a ridica persoana decedată, pentru funeralii. În cazul în care decedatul nu este ridicat de familie în termen de trei zile, acesta va fi înmormântat de administraţia penitenciarului pe cheltuiala Primăriei, care va comunica şi locul unde va fi înhumat.

Cazul se analizează, şi în raport de responsabilităţile personalului, se pot lua măsuri administrative.

Bunurile, banii, actele celui decedat se înmânează familiei sau dacă aceasta nu se prezintă pentru a le ridica, se fac venit la stat. 5.3.5. EVADAREA. ÎNLESNIREA EVADĂRII

13 CEHAN SPERANŢA – Motivaţia conduitelor suicidare în penitenciar – studiu în cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor – 1995.

Potrivit art. 269 alin 1 C. pen., infracţiunea constă în evadarea din starea legală de reţinere sau de deţinere şi se pedepseşte cu închisoare strictă de la 6 luni la doi ani. Conform art. 269 alin.2 C.pen., fapta este mai gravă dacă este săvârşită prin folosirea de violenţe, de arme sau alte instrumente ori de către două sau mai multe persoane împreună şi se pedepseşte cu închisoare strictă de la 2 la 8 ani.

Pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a se depăşi maximul general al închisorii.

Tentativa se pedepseşte. Obiectul juridic al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale

privind autoritatea organelor judiciare şi respectarea stării legale de reţinere sau deţinere14. Măsurile de privare de libertate, luate conform cu respectarea strictă a procedurilor legale, trebuie respectate de persoana arestată sau condamnată indiferent dacă aceasta, ulterior, a fost achitată în cursul judecăţii.

Subiecţii infracţiunii pot fi: subiect activ – o persoană care, potrivit legii, se află

în stare legală de reţinere sau deţinere. În stare de deţinere sunt condamnaţii din penitenciare, care execută pedepsele privative de libertate conform mandatului de executare, indiferent dacă regimul de deţinere este de maximă siguranţă, regim închis, semideschis sau deschis.

subiect activ este şi minorul care execută o pedeapsă cu închisoarea. Minorii care sunt internaţi în Centrele de reeducare minori, dacă comit faptele prevăzute potrivit art. 349 C.p., nu comit infracţiunea de evadare. În anumite împrejurări pot comite alte infracţiuni cum ar fi: tâlhăria, lovirea, vătămarea gravă a integrităţii corporale, în scopul realizării părăsirii Centrului de Reeducare;

subiect activ este şi condamnatul care munceşte în sistemul fără pază ori sub supravegherea altor condamnaţi şi care părăseşte locul de staţionare, de muncă, ori traseul obligatoriu stabilit pentru deplasare spre penitenciar sau de la penitenciar la locul de muncă. Pe întregul traseu se consideră că el este sub stare legală de deţinere, iar părăsirea chiar şi pentru scurt timp a limitei stabilite este considerată evadare.

Nu se consideră evadat, condamnatul care nu s-a prezentat din învoire, acordată legal de către administraţia penitenciarelor, precum şi cel căruia deşi i s-a terminat întreruperea executării pedepsei, nu s-a prezentat pentru continuarea executării acesteia. În acest caz plecarea din starea legală de deţinere s-a făcut printr-o procedură legală, iar

14 Prof. univ. dr. VASILE DOBRINOIU şi lect.univ.dr. NICOLAE CONEA – Drept Penal – partea specială, vol. II, Teorie şi practică judiciară, Infracţiuni prevăzute în legi speciale, Ed. LUMINA LEX, Bucureşti, 2002, pag 228 şi urm.

încarcerarea ulterioară va fi realizată cu ajutorul organelor abilitate, dacă nu se realizează voluntar de către condamnat.

Latura obiectivă sub aspectul elementului material şi a urmării imediate, poate îmbrăca forme deosebit de variate, toate fiind rodul imaginaţiei deosebite a celor ce au dorinţa de a scăpa rigorilor pedepsei.

Începând de la evadare, ca distracţie şi continuând cu acţiuni intenţionate de penetrare a dispozitivelor chiar sofisticate, realizarea evadării de-a lungul timpului are o adevărată istorie, unii condamnaţi devenind „celebri” prin modalităţile şi ingeniozitatea de care au dat dovadă pentru a-şi realiza scopul.

Astfel, cei care evadează din interiorul penitenciarelor, a aresturilor, a gospodăriilor agrozootehnice, fabricilor penitenciarelor, din camerele de arest de la judecătorii şi tribunale, din camerele de anchetă a parchetului prin escaladarea ferestrelor, spargerea zidurilor, descuierea uşilor prin înşelarea vigilenţei cadrelor de pază, realizează evadarea clasică. Pentru realizarea evadării, pregătirea poate fi de lungă durată, începând prin studierea fisurilor din sistemele tehnice ajutătoare de pază, deficienţelor persoanelor care păzesc ori a predispoziţiei spre corupţie, conduită permisivă ori nepăsătoare. Pregătirea poate însemna realizarea de tuneluri pe sub clădiri, procurarea de scări ori frânghii pentru urcări ori coborâri, făurirea unor „unelte” cum ar fi „gura de lup”, chei potrivite, arme, costume ori uniforme, procurarea de substanţe pentru înlăturarea pazei, procurarea de bani sau alte valori pentru coruperea cadrelor. Toate acestea pot fi rezultatul activităţii unor coautori, dar există posibilitatea existenţei unor complici sau chiar şi instigatori.

Fuga de sub escorta înarmată sau de sub supravegherea cadrelor de penitenciare sau poliţie, este un element material al laturii obiective, aceasta realizându-se fie spontan, când se iveşte un prilej favorabil, fie dinainte calculat, când se acţionează pentru ca deţinutul să fie într-un loc într-un anumit moment pentru a putea fugi. Fuga de sub escortă sau supraveghere se realizează cu predilecţie în afara penitenciarului, de pe punctele de lucru neîmprejmuite, de la lucrările agricole, din sălile de judecată – unde nu se poate folosi armamentul, existând pericolul de rănire a persoanelor din acel loc, din spitale – speculându-se lipsa de supraveghere, datorată compasiunii şi solidarităţii personalului pentru „omul bolnav”, din mijloacele de transport pe căi ferate ori autobuze – profitând de superficialitatea în executarea misiunii ori greutatea păstrării vigilenţei o perioadă mare de timp – 12 ore, sau mai mult. Fuga de sub escortă, deşi riscantă, este folosită mai mult de condamnaţii care pot ieşi pentru anumite motive din incinta penitenciarului. Condamnaţii periculoşi încearcă şi ei o astfel de metodă, atunci când sunt transferaţi la alte penitenciare, când îşi

provoacă auto-agresiuni pentru a fi duşi la spitale, când cer să fie prezentaţi la instanţe pentru diferite afaceri judiciare dinainte aranjate. De cele mai multe ori fuga de sub escortă este combinată cu săvârşirea altor infracţiuni ca tâlhăria – pentru procurarea de bani, maşini, haine, arme, sau cu trecerea frauduloasă a frontierei de stat ori cu alte infracţiuni prin care condamnatul încearcă să scape de urmărire.

Părăsirea locului de staţionare ori a traseului stabilit, face parte din modalitatea folosită de condamnaţii care muncesc în sistem semiliber ori liber, fără pază. De cele mai multe ori acţiunea lor se datorează unor informaţii îngrijorătoare despre familie ori consumului de băuturi alcoolice, întâlnirea cu anumite persoane pe traseul dintre locul de muncă şi penitenciar. Condamnaţii din aceste sisteme au o legitimaţie eliberată de penitenciar, care pe lângă datele de identificare conţin traseul exact de urmat, timpul în care condamnatul parcurge acest traseu, interdicţiile şi obligaţiile cu privire la parcurgerea acestuia, întâlnirea cu diferite persoane ori cunoscuţi, primirea de obiecte, bani, alimente, băuturi sau alte reguli de comportare. Nerespectarea acestor reguli constituie incidente de la disciplină, iar în condiţiile părăsirii traseului şi neînapoierii la penitenciar – reprezintă evadare.

Urmarea imediată a săvârşirii infracţiunii de evadare este realizarea unui pericol grav pentru comunitate. Condamnatul plecând ilegal din penitenciar, având puţine mijloace de trai, fiind urmărit permanent, aproape în fiecare caz comite şi alte infracţiuni, de cele mai multe ori pentru procurarea imediată a celor necesare sustragerii de la executarea pedepsei şi pentru ripostă în cazul în care este descoperit.

Sub aspectul elementului subiectiv, infracţiunea se comite de cele mai multe ori cu intenţie directă, dar şi cu intenţie indirectă.

Sub aspectul dreptului execuţional penal, evadarea este un moment de criză deosebită în penitenciar, faptul creând tensiuni, preocupări şi activitate în plus. În contextul unei evadări din interiorul penitenciarului, personalul este considerat de cele mai multe ori responsabil, este considerat slab pregătit şi superficial. De cele mai multe ori cei implicaţi direct în paza şi supravegherea condamnatului evadat vor fi cercetaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute în art. 270 Cod Penal – înlesnirea evadării, ceea ce creează chiar şi în rândul celorlalţi o atitudine de solidaritate cu colegul lor şi de ostilitate faţă de ceilalţi condamnaţi. Chiar şi climatul de destindere şi bunăvoinţă faţă de aplicarea regulilor va înceta, personalul considerând că este necesar să dovedească mai multă exigenţă – deşi, firesc ar fi să dovedească mai multă vigilenţă.

Înlesnirea evadării cu toate că reprezintă o activitate de

complicitate la evadare, are o incriminare autonomă, de sine stătătoare, şi este susceptibilă de tentativă.

Înlesnirea evadării este incriminată în mai multe modalităţi, simplă şi agravate în mai multe variante.

Potrivit alin. 2 al art. 270 Cod Penal fapta este mai gravă şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 8 ani, dacă este săvârşită de o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel evadat, sau cu o pedeapsă de la 3 luni la 2 ani dacă înlesnirea evadării este săvârşită din culpă.

În raport de latura subiectivă a infracţiunii, şi mai ales în raport de vinovăţie, intenţie sau culpă, cei care au datoria de a păzi persoanele condamnate pot săvârşi o infracţiune agravată sau mai puţin gravă. Din analiza a sute de cazuri de evadări, organele parchetului nu reţin culpa subofiţerilor de penitenciare în cazurile când condamnaţii fug de sub escortă în forţă, evadează prin folosirea acoperirilor din terenul unde lucrează, sau acoperirea dată de mulţimea cetăţenilor din culoarele sau sălile de judecată unde nu se poate folosi armamentul din dotare pentru stoparea infractorului evadat. O modalitate deosebită a infracţiunii de înlesnire a evadării este arătată la alin. 3 art. 270 Cod Penal, şi anume înlesnirea evadării unei persoane reţinute, arestate sau condamnate pentru o infracţiune pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani, situaţie în care o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani.

Conform art. 203 din Regulamentului de aplicare a Legii 275/2006, în situaţia când se produc evadări, personalul poate folosi armamentul din dotare. Paza penitenciarelor realizându-se pe perimetrul circular, cu armament şi muniţie de luptă, fiind marcat cu zone interzise, stabileşte clar limita până unde persoanele condamnate pot să se deplaseze în interior, precum şi limita până unde persoanele din exterior pot să se apropie de penitenciar. Încercarea de depăşire a limitelor zonelor interzise intră sub incidenţa Legii 17/1996 – privind regimul armelor de foc, în care se prevede că după avertismentele legale se poate folosi armamentul, aceasta ne constituind decât o obligaţie de serviciu. Tot la fel, în cazul fugii de sub escortă, după somaţiile regulamentare se poate folosi armamentul pentru imobilizarea infractorului. Excepţie de la aceste reguli constituie interdicţia de a se folosi armamentul împotriva copiilor şi femeilor gravide, precum şi de a se evita folosirea acestuia împotriva femeilor, minorilor şi persoanelor în vârstă.

La producerea unei evadări administraţia penitenciarului anunţă organele Ministerului Administraţiei şi Internelor pentru luarea măsurilor de urmărire şi capturare a deţinutului evadat, furnizând acestora toate datele necesare şi informaţiile ce se deţin.

La fel se procedează şi în cazul neprezentării persoanelor care au permisiunea de ieşire din penitenciar.

5.3.6. INCENDII, CUTREMURE, INUNDAŢII, ALTE CALAMITĂŢI. În situaţia producerii unor evenimente care produc distorsiuni majore în viaţa de penitenciar cum sunt incendiile, cutremurele, inundaţiile atacuri din exterior este necesar să se ia următoarele măsuri:

în primul rând se va încerca eliminarea panicii şi stării de agitaţie a condamnaţilor prin deschiderea camerelor, adunarea condamnaţilor în curţile interioare şi supravegherea lor continuă pentru ajutarea celor răniţi şi prevenirea tulburărilor ce ar putea fi iniţiate;

întregul personal al penitenciarului va urmări limitarea, localizarea şi lichidarea dezastrului îndeplinind sarcinile stabilite în planurile întocmite dinainte;

condamnaţii care se oferă voluntari pentru lichidarea şi limitarea dezastrului vor fi folosiţi sub supravegherea cadrelor şi în măsura în care nu se primejduieşte viaţa şi sănătatea acestora.

condamnaţii periculoşi vor fi separaţi de ceilalţi şi vor fi supravegheaţi încontinuu până la restabilirea ordinii, după care se vor aplica măsurile obişnuite regimului şi pazei;

se va cerceta dacă evenimentul de criză nu a avut ca iniţiatori deţinuţi sau grupuri de deţinuţi, caz în care se va începe cercetarea administrativă sau se va sesiza procurorul delegat cu supravegherea locului de deţinere în vederea cercetării eventualelor infracţiuni comise;

condamnaţii bolnavi, răniţi sau a căror sănătate a fost afectată vor fi transferaţi în unităţi sanitare cu pază sau supraveghere după caz.

Exemple

Condamnați răzvrătiți la Jilava -1989

Refuzul de hrană – Greva foamei

• Este declanșat de o criză morală

• Situația în care se epuizează căile de atac la soluțiile date de instanțele de judecată

• Condamnații doresc să atragă atenția asupra lor

• După rezolvarea problemelor ies din refuz de hrană în scurt timp

• Acceptă hrănirea „artificială”• Nu este abatere disciplinară• Administrația trebuie să dea

dovadă de tact

Sinuciderea deținuților

• Este un eveniment negativ grav ca urmare a imaginii negative ce se creează;

• Se pune problema siguranței custodiei penale;

• Mai grav este când făptuitorul acuză un membru al personalului ca fiind cauza;

• Intervenția pentru prevenirea sinuciderii este permisă


Exemple de subiecte de sinteză4. Care sunt cauzele răzvrătirilor condamnaţilor?5. Cum se procedează în cazul sinuciderii unui condamnat? 6. Enumeraţi elementele constitutive ale infracţiunii de evadare.


2. Evadarea din locurile de deţinere se realizează în principal din următoarele locuri:

g) Din exteriorul penitenciarelor de la instante de judecată sau punctele de lucru;

h) Din aresturile parchetelor de pe lângă curţile de apel;i) Din spitalele serviciilor secrete care au aresturi.

Să ne reamintim !!!!!!!!!!

TESTTEST

Cauzele sinuciderilor

1. Pierderea demnității2. Reacția catastrofică, neputința de adaptare la viața de

închisoare;3. Lipsa opțiunilor de conduită conduce spre autoagresiune ;4. Supărare, mâhnire , nefericire – pot conduce la acțiuni

semiintenționale;5. Abandonul social, doliul, separarea de familie;6. Tulburarea extremă – furie, frică, supărare;7. Moartea ca monedă de schimb8. Lipsa unui confesor calificat;9. Amenințarea din partea unor condamnați, abuzul;10. Lipsa de rezistență fizică și psihică la mediul frustrant;11. Parcurgerea unui mare număr de ani de condamnare,

perspectivă sau emoția liberării12. Alte cauze

Rezumat:


1. Modul de acţiune şi de prevenire a actelor de tulburare a ordinii,

răzvrătirea condamnaţilor, refuzul de hrană, sinuciderea, evadarea ,

precum şi alte situaţii critice la care participă condamnaţii în grup sau

individual.

2. Elementele

definitorii ale condamnaţilor în comportament în situaţii critice.



1. Care sunt măsurile care se întreprind în cazul sinuciderii unui

condamnat în locul de deţinere?

2. Enumeraţi măsurile în vederea prevenirii evadărilor din

penitenciare.

3. Ce măsuri se întreprind pentru contracararea efectelor cutremurului

în cadrul locurilor de deţinere.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor: Cunoaşteţi cauzele

sinuciderilor din penitenciare?


răspunsul corect:

Temă de control:

Analizaţi cauzele răzvrătirii din penitenciarul Jilava din luna

decembrie 1989


Ioan CHIŞ, Istoria închisorilor. Drept execuţional penal, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010.

Unitatea de învăţare 6. ACTIVITĂŢILE PENTRU RESOCIALIZAREA CONDAMNAŢILOR

Cuprins

6.1. Introducere………………………………………………………..6.2. Obiective……………………………………………………………

6.3 Adaptarea la condiţiile privării de libertate ......................... Instruirea şcolară şi formarea profesională ....................... Activităţi cultural educative şi recreative ........................... Asistenţa socială, psihologică, religioasă şi pregătirea Pentru liberare........................................................................ 6.4. Rezumat……………………………………………………………6.5. Teste de evaluare/autoevaluare ……………………………………6.6. Bibliografie specifică

6.1. Introducere

Activitatea socio–educativă este definită ca fiind una dintre componentele procesului de educare şi reeducare a condamnaţilor, ce are ca scop reintegrarea socială a persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate – art. 64 Legea 275 /2006.

În definirea pedepsei, la art. 52 Cod penal se arată că “pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi

infracţiuni “, dublul rol fiind dat de nevoia de corijare a comportamentelor deviante de diferite tipuri. Conform art.174 alin.(1) din Regulamentul de aplicare a Legii 275/2006 “Activitatea de educaţie şi intervenţie psihosocială se face în baza planificării executării pedepsei şi are drept scop asistenţa în vederea reintegrării sociale a persoanelor private de libertate . Aceasta cuprinde următoarele arii de intervenţie:

a) adaptarea la condiţiile privării de libertate;b) instruire şcolară şi formare profesională;c) activităţi educative şi recreative;d) asistenţă socială;e) asistenţă psihologică;f) asistenţă religioasă;g) pregătire pentru liberare.”

6.2. Obiectivele unităţii de învăţare

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ: definiţi activitatea socio-educativă şi de resocializare ae se desfăşoară cu persoanele condamnate ;

O să puteţi întocmi o planificare educaţională a pedepsei pentru un condamnat ;

Veţi cunoaşte varietatea activităţilor educative şi recreative ce se realizează în penitenciare;



Activităţile educative şi culturale reprezintă o parte fundamentală a dezvoltării umane. Educarea şi reeducarea constituie un proces de lungă durată, ce poate fi continuat în penitenciar, el având trăsături proprii, ce au la bază ştiinţa pedagogiei. Este adevărat că, prin modul cum se realizează reeducarea în perioada actuală, nu sunt speranţe că scopul pedepsei penale va fi vreodată îndeplinit Sărăcia de obiective, mijloacele ce au fost folosite până în prezent, fără nici un randament, lipsa posibilităţilor materiale şi financiare de organizare de activităţi individuale, specializate pe necesităţile de corectare, descurajează chiar şi pe teoreticieni, împingându-i spre ignorarea problemelor în loc de a încerca găsirea unor soluţii.

Pentru educarea tinerilor infractori şi reeducarea adulţilor trebuie să ţinem seamă de faptul că, aceste concepte reprezintă

forme de activitate socială, care se realizează în cadrul unui proces social complex, definit de următoarele trăsături:

reeducarea este o acţiune de formare, prin care un condamnat este ajutat de un grup sau de o persoană, pentru a-şi însuşi trăsături psiho-morale şi reguli de conduită, necesare convieţuirii într-o societate, familie, într-un domeniu ocupaţional;

reeducarea se adresează unor oameni diferiţi ca vârstă, experienţă de viaţă, sex, mediu de provenienţă, mediu cultural, nivel de pregătire şi instruire, cu condamnări de durate diferite;

educatorii, persoane specializate în acest proces, învăţători, profesori, instructori, maiştri, diriginţi, precum şi personalul specializat al penitenciarului ca: educatori, psihologi, lucrători sociali, lucrători socio-educativi, ofiţeri cu atribuţii de organizare şi aplicare a regulilor de viaţă a condamnaţilor, participă ca “subiecţi activi” la acţiunile şi programele educative în care condamnaţii nu au rolul de “subiect pasiv”;

procesul de reeducare presupune stabilirea unei relaţii relativ stabile şi de mare încredere între “reeducat” şi “educator”. Încrederea nu se poate stabili prin constrângere, iată de ce personalul de supraveghere, pază, escortare, siguranţă şi intervenţie nu poate câştiga încrederea condamnaţilor, pe când toţi cei ce concură la actele educative au astfel de şanse;

procesul reeducativ este de durată şi continuitate, în ideea obţinerii progresive pe baza teoriei “paşilor mici” a relaţiei “educator” – “educat”, ce trebuie să se clădească pas cu pas, zi de zi, lună de lună, uneori ani la rând, pentru a dezrădăcina unele trăsături şi comportamente care s-au sedimentat în conştiinţa condamnatului tot în perioade lungi de timp. Insistenţa şi intensitatea unor acţiuni individuale cu condamnatul pot să ducă la rezultate benefice, chiar şi în programele incluse în pedepsele de scurtă durată;

reeducarea este un proces conştient, în care se urmăreşte un anumit scop şi se realizează unele activităţi cu intenţia de a se produce anumite efecte. Conştientizarea trebuie realizată mai ales în ceea ce priveşte pe condamnat, şi mai ales pentru recepţionarea conduitelor pozitive şi conforme cu legea. Urmărirea scopului doar de către educator, este de fapt o muncă fără nici o finalitate;

reeducarea trebuie să fie făcută după modele conform aşteptărilor societăţii, modele care nu duc la uniformizare la acel “om nou”, atât de mult propagat în timpul comunismului; modelele sunt idealuri urmărite în reeducare, o sumă de însuşiri pozitive de conduită, a căror rezultantă este aceea a respectului pentru prevederile legilor;

educaţia ca proces de formare socio-morală încearcă

să implementeze în conştiinţa condamnatului emoţii, convingeri, deprinderi, sentimente, idei, reguli de conduită ce se însuşesc de condamnat ca fiind personale;

reeducarea presupune şi crearea unei voinţe morale, precum şi întărirea caracterului prin inhibarea unor comportamente şi trăsături negative înrădăcinate de-a lungul anilor de conduită infracţională, înlocuirea şi debarasarea de vechile structuri psihice ori morale negative şi construirea altora noi pozitive

Regulile unanim acceptate în lume cu privire la activităţile cultural educative ce se desfăşoară cu condamnaţii stabilesc că, acestea constituie o parte fundamentală a vieţii de penitenciar. Astfel, “Principiile de Bază pentru Tratamentul Deţinuţilor” stabilesc că: “Toţi deţinuţii trebuie să aibă dreptul de a lua parte la activităţile culturale şi educative vizând o deplină dezvoltare a personalităţii umane” ( principiul 6).

Printre scopurile urmărite în dezvoltarea activităţilor reeducative se menţionează următoarele:

adaptarea la condiţiile de detenţie; realizarea educaţiei şi instruirii profesionale; susţinerea morală; ameliorarea comportamentului; întărirea respectului de sine; dezvoltarea mijloacelor

de exprimare şi a capacităţii de a comunica cu alţii (art.100 din Reg. apl. L.ex.p. – proiect).

“Regulile europene pentru închisori” stabilesc rolul deosebit al educaţiei în programul deţinuţilor în sistemul penitenciar, stabilind că acestea au ca efect:

dezvoltarea individului ca membru al comunităţii; dezvoltă umanismul şi normalitatea în viaţa de

închisoare; stimulează trăsăturile pozitive necesare

resocializării; complineşte unele nevoi culturale şi educaţionale

ale individului condamnat.În art.77 din “Regulile europene pentru închisori (87) “ se

enunţă:

“Trebuie să se ia măsuri pentru a se desfăşura instruirea tuturor deţinuţilor capabili să profite de aceasta, inclusiv instruirea religioasă în ţările unde aceasta este posibilă. Instruirea analfabeţilor şi a tinerilor deţinuţi trebuie să fie obligatorie şi administraţia trebuie să vegheze cu atenţie asupra acesteia.

După posibilităţi, instruirea deţinuţilor trebuie să fie în concordanţă cu sistemul învăţământului public pentru ca aceştia

să îşi poată continua pregătirea fără dificultăţi, după punerea în libertate“.

Regulile Europene 2006(2) la art. 7 stabilesc în domeniul educaţiei condamnaţilor următoarele:

1. Toate penitenciarele trebuie să ofere deţinuţilor acces la programe de învăţământ cât mai complete, care să răspundă nevoilor individuale, ţinând cont de aspiraţiile acestora. 2. Trebuie să se acorde prioritate deţinuţilor care nu ştiu să citească sau socotească, precum şi celor care nu au urmat cursuri de şcolarizare elementară sau formare profesională.

3. O atenţie deosebită se va acorda educării tinerilor deţinuţi şi a celor cu nevoi speciale.

4. Din punct de vedere al regimului penitenciar, şcolarizarea trebuie să fie la fel de importantă ca şi munca, iar deţinuţii nu trebuie să fie penalizaţi financiar sau de alt gen, pentru participarea la activităţile educative.

5. Fiecare penitenciar trebuie să aibă o bibliotecă destinată tuturor deţinuţilor, care să dispună de un fond suficient de resurse variate, de tip recreativ sau educativ, de cărţi şi alte materiale de suport.

6. Acolo unde este posibil, biblioteca penitenciarului trebuie să fie organizată cu ajutorul unei biblioteci publice.

7. În măsura în care este posibil, educaţia deţinuţilor trebuie:

a. să fie integrată în sistemul naţional de învăţământ şi formare profesională, astfel încât după liberare, aceştia să îşi poată continua procesul de învăţământ şi formare profesională;

b. trebuie să se desfăşoare sub auspiciile instituţiilor de învăţământ din exterior.

La art. 104 din Regulile europene 2006(2) se prevede privitor la educaţia deţinuţilor condamnaţi următoarele reguli:

„1. Un program educaţional sistematic, cu obiective de menţinere a cunoştinţelor, îmbunătăţire a nivelului general de educaţie a deţinuţilor şi al perspectivelor de a duce o viaţă responsabilă, lipsită de infracţiuni, va constitui o parte esenţială în cadrul regimului deţinuţilor condamnaţi. 2. Toţi deţinuţii condamnaţi vor fi încurajaţi să participe la programele educaţionale şi de formare. 3. Programele educaţionale ale deţinuţilor condamnaţi trebuie să fie adaptate la durata perioadei de încarcerare.” De cele mai multe ori condamnaţii prezintă tare educaţionale pronunţate, astfel că reeducarea lor nu poate fi limitată la un program, ci la o complexitate de acţiuni socio–educative care ţin să îndeplinească nevoile şi competenţele de bază. Limbajul suburban, obişnuinţa de a înjura, carenţele de

cunoaştere a limbii, a cititului şi scrisului, a comportării civilizate şi respectuoase, instruirea profesională precară sau inexistenţa acesteia, necunoaşterea prevederilor legale în foarte multe domenii, posibilităţile reduse de a se putea adresa unor instituţii sau unor organe de stat, lipsurile privitoare la îngrijirea sănătăţii, organizarea vieţii private, a alimentaţiei, obişnuinţa de a consuma alcool sau a fuma, rezolvarea conflictelor de familie sau între rude prin violenţă, iată câteva dintre problemele condamnaţilor care devin în mod obişnuit obiective ale muncii de reeducare, ce vin să demonstreze câte neajunsuri trebuiesc corectate, concomitent cu obişnuirea condamnatului cu disciplina civică, cu crearea conştiinţei traiului cinstit şi a procurării celor spre care aspiră, prin mijloace legale.

Programele ce se derulează cu condamnaţii urmăresc în cele mai multe cazuri următoarele:

cunoaşterea personalităţii persoanelor condamnate şi evaluarea nevoilor socio-educative;

instruirea şcolară a neştiutorilor de carte, completarea studiilor gimnaziale, studiilor liceale sau universitare în raport de voinţa condamnatului, vârsta şi posibilităţile de organizare a penitenciarului;

formarea profesională, prin organizarea calificării, recalificării, a instruiri la locul de muncă, realizarea obişnuinţei de a lucra pe baza unei calificări date de organele statului;

însuşirea regulilor de comportare în societate, în familie, atitudinea cerută în relaţiile cu organele de stat, cu alte instituţii oficiale, realizarea culturalizării în limitele standardelor oamenilor din categoria sa şi a nevoilor personale, educarea sportivă şi participarea la astfel de acţiuni;

stabilirea şi diversificarea legăturilor cu comunitatea, dezrădăcinarea anturajelor negative şi cultivarea unor legături sociale în cadrul respectării regulilor moralei şi legilor.

Programele cuprinse în activitatea socio-educativă sunt, din punct de vedere al dreptului execuţional penal, o nouă abordare a manierei de parcurgere a pedepsei, de la începutul acesteia şi până la liberare. Este aşa numita planificare a pedepsei ce se realizează ca un act conştient de îndeplinire a raportului execuţional penal dintre condamnat şi administraţia penitenciară.

Planificarea pedepsei se realizează încă de la începutul executării acesteia şi cuprinde o conştientizare a condamnatului cu privire la parcurgerea tuturor etapelor, de la învăţarea regulilor de ordine, disciplină, conduită din penitenciar, continuând cu îndeplinirea condiţiilor pentru trecerea de la un regim mai sever la unul mai uşor, concomitent cu obişnuirea de a-şi asuma

responsabilităţi din ce în ce mai multe şi mai complexe, care duc la schimbări în conştiinţa şi modul de a aborda problemele vieţii personale. O dată întocmit planul de executare al pedepsei, condamnatul poate urmări pas cu pas îndeplinirea condiţiilor care îl duc spre liberare şi anume: obţinerea de responsabilităţi, realizarea unei calificări sau meserii, terminarea instruirii şcolare sau perfecţionarea educaţiei prin programe, obţinerea a cât mai multe recompense şi realizarea unei conduite care să-l ferească de sancţiuni, urmărirea îndeaproape a trecerii într-un regim mai uşor şi obţinerea de facilităţi cât mai multe care să apropie viaţa de penitenciar de viaţa liberă, pregătirea pentru a convinge comisia de liberare condiţionată că merită să se bucure de această măsură, la fel ca şi realizarea unei conduite care să convingă conducerea penitenciarului că merită să primească învoiri, “concediu penitenciar” şi reduceri de pedepse.

Urmărirea conştiincioasă a planului de executare a pedepsei din partea condamnatului creează permanente responsabilităţi, o conduită pozitivă şi conformă cu prevederile legale, ceea ce duce în final la obişnuirea acestuia cu comportamente legale şi abandonarea comportamentelor deviante. Este necesar, ca această planificare să fie urmărită de factorii responsabili socio-educativi, pentru ca să nu se producă anumite distorsiuni, condamnatul să poată fi ajutat în momentele grele prin care trece pe timpul executării pedepselor, momente care ar putea duce la abandonarea conduitei pozitive şi acceptarea unei atitudini de frondă sau de pasivitate, de resemnare şi reluare a concepţiilor infracţionale.

Începând din prima zi de executare a pedepsei, condamnatul receptează un “şoc penitenciar” care cade asupra sa, cu tot cortegiul de limitări şi frustrări, cu prilejul intrării în altă lume. Pe timpul executării pedepsei se pot întâmpla fapte ce duc la puternice presiuni asupra conştiinţei sale cum ar fi: posibilitatea divorţului, încredinţarea copiilor unor instituţii de ocrotire, pierderea locuinţei, moartea unui membru drag al familiei sau din prieteni, intervenţia unei îmbolnăviri sau a unei incapacităţi, agresiunea fizică şi psihică a altor deţinuţi asupra sa, precum şi neadaptarea la viaţa de închisoare care atrage de cele mai multe ori sancţionarea disciplinară.

Toate acestea au repercusiuni asupra moralului şi conduitei condamnatului creând posibilitatea ca acesta să abandoneze planificarea pedepsei şi să se întoarcă deznădăjduit spre conduita infracţională. Activitatea socio-culturală, precum şi relaţiile cu membrii acestui serviciu urmăresc traseul fiecărui condamnat, atât cât este posibil, pentru a-i sprijini să depăşească perioadele de criză, să rezolve cu ajutorul administraţiei şi în mod

legal problemele care se petrec pe durata executării pedepsei.

Dacă, de cele mai multe ori, condamnaţii cooperează cu administraţia pentru parcurgerea executării pedepsei în mod pozitiv şi fără incidente, sunt şi categorii de infractori cărora valorile umane cele mai simple nu le sunt cunoscute, care trăiesc şi gândesc numai prin împotrivire la valorile morale, îşi rezolvă problemele prin violenţă, nu recunosc nici un fel de autoritate sau acceptă doar pe liderii negativi, punându-se sub protecţia lor pentru a continua şi în penitenciar viaţa infracţională. Aceşti condamnaţi trebuie atent supravegheaţi, iar dacă cooperarea lor pentru restructurarea pozitivă a personalităţii este exclusă, aplicarea regulilor restrictive ale regimului pot induce măcar teama de pedeapsă, iar de aici dorinţa de a nu mai reveni în penitenciar.

Există şi o categorie de condamnaţi, recidiviştii, care se conformează regulilor regimului penitenciar, sunt deosebit de ascultători, disciplinaţi şi îndeplinesc prevederile regulamentelor, sunt respectuoşi cu personalul, încearcă să dobândească recompense, facilităţi şi tot ce se poate pentru uşurarea regimului penitenciar, dar nu-şi schimbă mentalitatea de infractori, nu-şi pot asuma responsabilităţi deosebite nici faţă de persoana lor şi nici faţă de familie sau comunitate. De cele mai multe ori, imediat ce ies din închisoare comit noi abateri, pentru care sunt condamnaţi, revin în penitenciar, se adaptează cu mare uşurinţă regimului care nu li se pare greu, adesea considerându-l a doua natură. De regulă, recidiviştii sunt cei mai muncitori, cei mai activi în viaţa de penitenciar, cooperează cel mai bine cu cadrele, dar concepţiile infracţionale nu le abandonează. Activitatea socio-educativă cu aceste categorii de condamnaţi de cele mai multe ori nu are eficienţă, aceştia urmărind doar latura de divertisment a activităţilor, latura educativă fiind lipsită de interes.

Printre programele cu impact deosebit pentru condamnaţii care nu au asimilate cunoştinţele de bază, se numără programul de şcolarizare. Instruirea şcolară se realizează prin înfiinţarea de şcoli cu dublă subordonare, având clase speciale de pregătire primară, gimnazială şi chiar liceală. Condamnaţii care nu au terminat cursurile pot să-şi continue pregătirea, obţinând diplome şi certificate pentru clasele care le-au absolvit Cei interesaţi să urmeze cursuri liceale (mai ales minorii şi tinerii) pot opta pentru cursuri fără frecvenţă, de scurtă durată sau prin corespondenţă, în raport de modul de organizare şi de aprobarea ce o primesc din partea directorului aşezământului.

Tot pentru formarea şi instruirea condamnaţilor la nivelul penitenciarelor pot funcţiona diferite programe şi cursuri de iniţiere într-o meserie, cursuri de calificare sau de recalificare, care să fie

realizate în colaborare cu beneficiarii muncii deţinuţilor . Aceste programe au obiective stabilite dar încă nu sunt suficient de organizate şi derulate pentru a constitui modele de experienţă pozitivă.

Dacă programele socio-culturale pot fi limitate ca diversitate, ţinând seama de specificul dat de categoriile de condamnaţi şi de posibilităţile locale, participarea la acestea este obligatorie, opţională sau facultativă. De obicei, programele de adaptare instituţională, de alfabetizare, de educaţie civică şi juridică, de dezvoltare a legăturilor cu familia şi comunitatea sunt obligatorii; cele privind completarea instruirii şcolare, calificare, educaţie cu tematică a muncii, religioasă, activităţi sportive sunt opţionale, fiind posibil de ales unul sau mai multe programe, iar facultative sunt cele referitoare la informare, recreative şi ocupaţionale.

O activitate ce a devenit tradiţională în penitenciare este cea a bibliotecii. Cărţile, colecţiile de ziare şi reviste, abonamentele la presă, creează una dintre cele mai importante căi de ridicare a nivelului cultural al condamnaţilor. Fondul de carte este folosit prin organizarea unor puncte mobile în camerele de deţinere, care au ca responsabili condamnaţi. În prezent, există biblioteci pentru fiecare penitenciar, fondul de carte este de 168.830 volume şi un număr de 31.254 cititori. Fondul de carte este întregit de cărţile ce le pot cumpăra sau primi condamnaţii de la familii.

O mare dezvoltare a luat receptarea programelor de televiziune şi radio, condamnaţilor fiindu-le permis să primească aparatură audio-vizuală care să fie montată în camerele de deţinere. Programul de vizionare şi selecţia programelor se realizează în aşa fel ca să nu stânjenească programul unităţii şi să nu contravină regulilor de disciplină (art. 185 din Regulamentul de aplicare a Legii 275/2006). Pentru audiţii radio, de regulă, se folosesc staţiile de amplificare ale penitenciarelor, la care se conectează difuzoare. Practicarea sportului prin participarea la programe sportive, la competiţii în penitenciar, precum şi la practicarea exerciţiilor fizice se realizează ca o componentă a activităţilor socio-culturale, mai ales cu condamnaţii tineri şi cu minorii, pentru dezvoltarea armonioasă a corpului şi eliminarea tensiunilor acumulate în camerele supraaglomerate.

Tot ca parte integrantă a programelor ce se desfăşoară cu condamnaţii, în penitenciare se desfăşoară activităţi în domeniul artelor plastice, literaturii, ştiinţifice, redactarea unor publicaţii ale condamnaţilor, care dezbat unele probleme de interes pentru viaţa de închisoare.

Programele religioase şi cele de educaţie morală realizate de preotul capelan al unităţii ori de către organizaţiile neguvernamentale care au acces în penitenciare sunt de natură a apropia pe condamnaţi de comunitatea locală, de principiile morale unanim acceptate.

Evident că activitatea socio-culturală ce se desfăşoară cu condamnaţii nu ar avea nici un succes, dacă personalul nu ar fi permanent atras spre acest ţel, dacă personalul care nu se ocupă de reeducare (personalul de pază, supraveghere, servicii, medical ş.a.) nu ar încuraja astfel de acţiuni sau, mai rău, le-ar obstrucţiona printr-o atitudine negativă. Se poate spune că, fiecare dintre membrii personalului poate să-şi aducă o importantă contribuţie la corijarea comportamentului condamnaţilor, numai dacă reprezintă pentru aceştia un sprijin moral, un partener corect, chiar dacă sever şi intransigent.

Administraţia penitenciarului, asigură în funcţie de posibilităţile concrete şi de modul de amplasare a spaţiilor, practicarea individuală sau colectivă a unor jocuri sportive pentru menţinerea tonusului fizic şi psihic al condamnaţilor. Aceste activităţi se organizează pe categorii de sănătate, vârstă, aptitudini, preferinţe. Echipamentul şi materialele sportive sunt asigurate de administraţie, dar pot fi procurate şi de la familiile condamnaţilor sau prin cumpărăturile ce aceştia le fac, ori prin sponsorizarea de către diferite organizaţii neguvernamentale.

În penitenciar, scopul final al educaţiei fizice şi sportive este ca deţinuţii să fie implicaţi personal. Performanţa (adică obţinerea de “rezultate bune”) este, de cele mai multe ori, secundară, deoarece deseori deţinuţii au fost în trecut “perdanţi”. Diversitatea situaţiilor şi a condiţiilor de detenţie ale deţinuţilor – în special, durata pedepsei, vârsta (în general puţin avansată), nivelul de educaţie, originea, sănătatea (deseori precară) determină adaptarea programelor de educaţie fizică şi sport, ca şi învăţarea şi antrenarea pentru aceste activităţi, în funcţie de varietatea situaţiilor şi a motivaţiilor, fiind deseori concepute pentru indivizi izolaţi sau pentru grupuri foarte mici. Nevoia de adaptare apare mai mult atunci când este vorba despre femei sau despre delincvenţi tineri, care sunt condamnaţi la pedepse scurte”. Există posibilitatea organizării de competiţii sportive între penitenciare ( art. 188 (4) din Regulamentul de aplicare a Legii 275/2006), cu echipe sportive sau grupe sportive, cu aprobarea directorilor penitenciarelor respective.

Educaţia în penitenciar este una dintre preocupările majore ale europenilor, care prin Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, adoptată la data de 13 octombrie 1989 a stabilit

următoarele RECOMANDĂRI:

1. Toţi deţinuţii trebuie să aibă acces la educaţie: aceasta trebuie să includă educaţia de bază, formarea profesională, activităţile de creaţie şi culturale, educaţia fizică şi sportul, educaţia socială şi posibilitatea de a frecventa o bibliotecă;

2. Educaţia în penitenciar ar trebui să fie similară cu cea desfăşurată în exterior, pentru categorii corespunzătoare de vârstă, iar posibilităţile de educare trebuie să fie cât mai multe;

3. Educaţia în penitenciar trebuie să aibă în vedere dezvoltarea în ansamblu a persoanei, ţinându-se cont de mediul său social, economic şi cultural;

4. Toţi cei care sunt implicaţi în administrarea sistemului penitenciar şi în gestionarea aşezămintelor de detenţie ar trebui, în măsura în care este posibil, să sprijine şi să încurajeze educaţia;

5. Educaţia nu ar trebui să fie considerată ca fiind mai puţin importantă decât munca din cadrul regimului penitenciar, iar deţinuţii nu ar trebui să suporte prejudicii financiare dacă participă la activităţile de educaţie;

6. Ar trebui să fie întreprinse toate eforturile pentru a încuraja deţinutul să participe, în mod activ, la toate formele de educaţie;

7. Ar trebui să fie puse în aplicare programe de perfecţionare pentru a se asigura că educatorii din penitenciare adoptă metodele de educaţie corespunzătoare adulţilor;

8. O atenţie specială ar trebui să fie acordată deţinuţilor care au dificultăţi de citire şi de scriere;

9. Formarea profesională ar trebui să tindă spre dezvoltarea mai vastă a persoanei, ţinându-se cont de evoluţia pieţei forţelor de muncă;

10. Deţinuţii ar trebui să aibă acces liber la o bibliotecă bine dotată, cel puţin o dată pe săptămână;

11. Ar trebui să fie dezvoltate şi încurajate educaţia fizică şi sportul;

12. Ar trebui să se acorde o atenţie deosebită activităţilor de creaţie şi culturale, deoarece acestea oferă deţinuţilor

posibilităţi speciale de desfăşurare şi de exprimare;

13. În educaţia socială ar trebui să fie incluse elemente practice care să permită deţinutului să-şi gestioneze viaţa cotidiană din penitenciar, cu scopul facilitării întoarcerii sale în societate;

14. Deţinuţilor ar trebui să li se permită, pe cât este posibil, să participe la procesul de învăţământ care se desfăşoară în exteriorul penitenciarului;

15. Comunitatea exterioară ar trebui să se implice, cât mai mult posibil, în procesul educaţional al deţinuţilor, în cazul în care acesta se desfăşoară în interiorul penitenciarului;

16. Ar trebui să se ia măsuri pentru a permite deţinuţilor să-şi continue educaţia după liberare;

17. Ar trebui să fie puse la dispoziţia penitenciarelor credite, echipament şi personal didactic, pentru a permite deţinuţilor să primească o educaţie corespunzătoare.

Extrase din documente şi acte normative despre educaţia în penitenciare: 1. Recomandarea nr. R(89) 12 a Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, adoptată la data de 13 octombrie 1989, Strasbourg, 1990 pct. 3.7 şi 3. 8: „Problema pusă de unii supraveghetori care au rezerve cu privire la educaţie, oricare ar fi motivul, nu este de neglijat şi este destul de răspândită pentru a i se acorda atenţie. Se poate ca ei să admită cu mare greutate că educaţia trebuie să aibă acelaşi statut cu activitatea productivă; se poate întâmpla ca ei să nu fie prea conştienţi că efectele secundare benefice ale educaţiei asupra siguranţei pot cântări mai greu decât flexibilitatea procedurilor de care are nevoie procesul de educaţie. Chiar şi atunci când propria lor experienţă de educaţie sau preocupările în legătură cu aceasta sunt pozitive, le este greu să înţeleagă stilul şi conţinutul diferit al instruirii pentru adulţi. Dincolo de toate aceste considerente, introducerea în penitenciar a unor activităţi educaţionale noi este greu de acceptat, doar pentru că reprezintă o noutate, iar ofiţerii de penitenciar au nevoie de timp ca să se adapteze la schimbare”. Se sugerează faptul că tensiunile dintre activităţile educative şi menţinerea controlului se bazează pe o neînţelegere. Într-o publicaţie britanică, autorul (el însuşi guvernator experimentat şi în prezent director regional) susţine că “grija” amplifică “controlul”. Autorul

defineşte “siguranţa dinamică” ca fiind convergenţa tuturor eforturilor acelora care lucrează în penitenciare pe baza a trei principii: “individualism”, “relaţii” şi “activităţi”. Dacă obiectivele şi procedeele tuturor celor care lucrează în penitenciare pot fi privite în acest mod, prevederea educaţiei în penitenciare ar fi considerată ca fiind congruentă cu etica penitenciarului. Mai mult decât atât, o astfel de abordare a “siguranţei dinamice” va spori rolul fiecărui membru al personalului. Rolul restrâns al supraveghetorilor combinat cu posibilităţile limitate de a-şi continua propriile lor studii, le creează, adesea, o părere negativă despre sectoarele educative. Numeroşi deţinuţi şi gardieni au nevoie “de o a doua şansă” dar, atunci când instruirea este disponibilă doar pentru deţinuţi, apare resentimentul. Acordând un mai mare rol supraveghetorilor şi sporindu-le posibilităţile de instruire, vor avea o mai bună imagine de sine, iar resentimentul le va fi atenuat.”

2. Recomandarea nr. R(89) 12 a Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, adoptată la data de 13 octombrie 1989, Strasbourg, 1990 pct. 1. 8 : Aproximativ 330. 000 de persoane sunt deţinute în penitenciarele ţărilor membre ale Consiliului Europei. A argumenta în favoarea unei instruiri substanţiale, cuprinzătoare şi de bună calitate pentru aceşti oameni, aşa cum reiese din raport, duce imediat la justificarea aspectelor financiare şi altor resurse necesare pentru a face acest lucru posibil. Se apreciază că se cuvine să se aloce pentru educaţia deţinuţilor resurse importante, eventual superioare celor de care ar putea să beneficieze membrii comunităţii exterioare, şi aceasta din mai multe motive. În primul rând, prin natura sa, penitenciarul nu se află în sfera normalului şi, din numeroase puncte de vedere, distruge personalitatea. Educaţia, printre alte elemente ale sistemului penitenciar, este în măsură să facă această situaţie să pară mai puţin anormală, să limiteze întrucâtva prejudiciul pe care încarcerarea îl aduce oamenilor. În al doilea rând, există un argument care ţine de echitatea socială: numeroşi sunt deţinuţii ale căror experienţe din trecut în materie de educaţie au fost şi foarte limitate, şi negative; astfel, având în vedere egalitatea în şanse, trebuie să aibă dreptul la o susţinere specială, pentru a-şi remedia situaţia, defavorizată, pe plan educaţional. Se poate aminti un al treilea argument, acela al reabilitării: educaţia este în măsură să încurajeze şi să ajute pe cei care se străduiesc să întoarcă spatele infracţionalităţii. Ţinând cont de o astfel de varietate de factori, analiza costuri/avantaje în ceea ce priveşte alocarea de resurse pentru educaţia deţinuţilor este extrem de complexă, dar există o problemă izbitoare: costul educaţiei în penitenciar tinde să fie foarte mic, în raport cu costul global al gestionării aşezămintelor penitenciare (de altfel, şi în raport cu costul general al infracţionalităţii în societate). În special, costurile celor mai

multe activităţi educative din penitenciar (referitor la spaţii, necesităţi financiare etc.) sunt sensibil comparabile cu cele ale activităţilor alternative, cum ar fi proiectele de muncă


Exemple de subiecte de sinteză7. Activitatea de resocializare organizată la nivelul penitenciarului.8. Activitatea de instruire profesională şi educaţie în vederea resocializării

presoanelor condamnate.9. Stimularea condamnaţilor prin activitatea educativă pentru a se putea adapta la

condiţiile de detenţie


3. Care dintre activităţile de mai jos sunt specifice celor de resocializare:j) Adaptarea la condiţiile privării de libertatek) Acordarea drepturilor legale cuvenite condamnaţilorl) Asistenţa socială şi religioasăm) Asistenţa medicală şi stomatologicăn) Practica discipliară prin aplicarea de pedepse

Să ne reamintim:

Activitatea de educaţie şi intervenţie psihosocială se face în baza planificării executării pedepsei şi are drept scop asistenţa în vederea reintegrării sociale a persoanelor private de libertate . Aceasta cuprinde următoarele arii de intervenţie:

h) adaptarea la condiţiile privării de libertate;i) instruire şcolară şi formare profesională;j) activităţi educative şi recreative;k) asistenţă socială;l) asistenţă psihologică;m) asistenţă religioasă;n) pregătire pentru liberare.

Rezumat:


-

TESTTEST



4. Care sunt normele cuprinse în Constituţia României care au

aplicaţie în Dreptul execuţional penal?

5. Ce reglementează Codul penal cu privire la executarea

pedepselor privative de libertate?

6. Care este legătura dintre normele procedural penale şi

normele de drept execuţional penal?

Test de autoevaluare a cunoştinţelor: Cunoaşteţi prevederile Codului

penal ca izvor de drept execuţional penal?


răspunsul corect:


Temă de control:

Găsiţi în Constituţia României articolele care pot fi considerate izvor

de drept execuţional penal


Ioan CHIŞ, Istoria închisorilor. Drept execuţional penal, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, pag. 203 - 216

Unitatile Reunite

Documents

Transcript of Unitatile Reunite