Unificarea Monetara Europeana

59

Click here to load reader

Transcript of Unificarea Monetara Europeana

Page 1: Unificarea Monetara Europeana

Universitatea de Vest – TimişoaraFacultatea de Economie şi Administrare a Afacerilor

Page 2: Unificarea Monetara Europeana

CUPRINS

Introducere...................................................................................................................3

I. Caracterizare generală - Uniunea Economică şi Monetară Europeană.............5

II. De ce o Uniune Monetară în Europa? ......................................................................7

II.I Argumente PRO.....................................................................................................7

II.II Argumente împotriva formării unei uniuni monetare..........................................9

II.III Moneda şi integrarea. Avantajele instituirii monedei unice…………………..9

III. Tratatul de la Maastricht...................................................................................12

III.I “Pilonii” Uniunii Europene ................................................................................14

III.II Pactul de Stabilitate şi Creştere........................................................................19

IV. Criteriile de convergenţă ...................................................................................21

IV.I Criterii de convergenţă NOMINALĂ.................................................................21

IV.II Criterii de convergenţă REALĂ........................................................................22

IV.III Complementaritatea proceselor de convergenţã nominalã şi realã ................24

V. Adoptarea monedei euro de către noii membrii UE ........................................25

V.I Zona euro..............................................................................................................26

V.II De ce a creat Uniunea Europeană euro?.............................................................27

V.III Care sunt principalele avantaje economice ale euro?.......................................27

V.IV Ce obiective economice importante speră Uniunea Europeană să realizeze euro?...........................................................................................................................28

V.V Euro în afara Uniunii Europene.........................................................................29

VI.Adoptarea monedei euro de către România... în 2014 (?) ...............................31

VI.I Etapa de după accederea României la Uniunea Europeană................................32

VI.II Etapa participării României la ERM II..............................................................35

VI.III Etapa adoptării monedei euro...........................................................................35

Concluzii.....................................................................................................................37

Bibliografie.................................................................................................................37

3

Page 3: Unificarea Monetara Europeana

Introducere

De-a lungul timpului au existat numeroase preocupări pentru o unificare monetară în Europa, fiecare înregistrând succese sau eşecuri.

Încercarea de introducere a unei monede comune nu este deci o noutate. De altfel, şarpele monetar şi apoi Sistemul Monetar European reprezintă dovezi în acest sens.

Ideea unei monede a apărut în contextul creşterii economice de la sfârşitul anilor ‘80, o dovedesc şi vestitele şi controversatele criterii de la Maastricht , „croite” după realităţile economice ale acelor ani. Între timp însă, Uniunea Europeană a cunoscut o puternică criză a sistemului monetar european, precum şi o perioadă de declin economic. Proiectul monedei unice a devenit realitate abia la 1 ianuarie 1999.

Criteriile de eligibilitate pentru moneda unică nu au fost în totalitate respectate de ţările din zona euro, care şi în prezent înregistrează dificultăţi în ceea ce priveşte criteriile bugetare.

În acelaşi timp, noii membrii ai Uniunii Monetare se pregătesc, fiecare în propriul ritm, pentru adoptarea monedei unice.

Uniunea economică şi monetară reprezintă o etapă superioară a integrării multinaţionale, care presupune:

· o politică monetară comună ;· o strânsă coordonare a politicilor economice ale statelor membre ;· o monedă unică ;· liberalizarea fluxurilor de capital ;· un sistem instituţional care să coordoneze şi administreze politica

monetară .

4

Page 4: Unificarea Monetara Europeana

I. Caracterizare generală - Uniunea Economică şi Monetară Europeană

“Uniunea Economică şi Monetară Europeană”(UEM), cunoscută şi sub denumirea de “zona euro” sau “Euroland”, a luat fiinţă la 1 ianuarie 1999, odată cu apariţia monedei unice europene: euro. Această uniune este cea mai avansată formă de integrare economică, cunoscută până în prezent în lume, realizată de ţări independente din punct de vedere politic.

Uniunea Economică se corelează indispensabil cu Uniunea Monetară.O dată cu Tratatul de la Maastricht, statele membre sunt angajate într-un proces de

unificare economică şi monetară destul de avansat astfel încât să prevadă înlocuirea monedelor naţionale cu moneda unică, o politică monetară unică şi anumite limite pentru punerea în practică a politicilor bugetare naţionale.

Dar, Uniunea Monetară şi unificarea anumitor politici economice nu sunt mai excelente în sine - ca şi marea piaţă. Trebuie examinate pe rând raţiunile ce determină statele să avanseze în această direcţie, trebuie studiate diferitele modalităţi ale acestei unificări monetare şi constrângerile care se impun atât în planul de rezultate economice, cât şi al conducerii politicilor economice.

Principalele momente ale formării UEM:Ø Crearea unui aranjament monetar numit Uniunea Europeană de Plăţi

(1950) format nu doar din state europene ci, prin intermediul lirei sterline şi a zonei francului, şi din ţările africane aflate în spaţiul colonial. A facilitat compensarea multilaterală de plăţi între ţările membre.

Ø Crearea Comunităţii Economice Europene care a condus la liberalizarea fluxurilor de bunuri şi servicii şi a Pieţei Comune pentru liberalizarea mişcării factorilor de producţie ;

Ø Crearea Sistemului Monetar European (1979) o Sistemul Monetar European, adoptat de către membrii Comunităţii

Europene, care au devenit membri de facto ai acestuia are ca şi componente:

§ o unitate de cont europeană (ECU) utilizată în decontările financiare;

§ un fond de cooperare monetară, instituit în 1973;§ mecanismul ratei de schimb;§ Institutul Monetar European.

Alte momente ale integrării monetare europene

l Summitul de la Haga din 1969 în care s-a pus problema creării unei uniuni economice şi monetare;

l Planul Werner din 1970 , care a propus crearea Uniunii Monetare Europene prin fixarea irevocabilă a parităţilor dintre monedele statelor membre şi liberalizarea totală a fluxurilor de capital. În 1970, raportul Werner schiţează un obiectiv de

5

Page 5: Unificarea Monetara Europeana

uniune monetară pentru anul 1980. În acest scop, următoarele axe de acţiune au fost trasate: convertibilitatea monedelor; diminuarea fluctuaţiilor ratelor de schimb, până la fixitatea irevocabilă a parităţilor; liberalizarea mişcărilor de capital. Această încercare de uniune monetară nu a putut însă fi pusă în practică, deoarece se baza pe sistemul de la Bretton Woods, care se prăbuşeşte în 1971.După prăbuşirea sistemului de la Bretton Woods, marjele de fluctuaţii ale

monedelor europene în raport cu dolarul sunt lărgite de la %1 la %25,2

.Aceasta înseamnă că două ţări europene pot avea o marjă maximă de 9%( %5,4

între ele). Considerând acest interval prea mare şi dorind să se protejeze împotriva variaţiilor dolarului, cele 6 comunităţi ale Uniunii Europene(Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda) şi apoi Danemarca, Marea Britanie, Irlanda şi Norvegia, reduc la jumătate în martie 1972, marja maximă între ele, adică 4,5%(

%25,2 în raport cu dolarul, dar şi %25,2 între ele). Datorită acestei constrângeri, sistemul a fost numit şarpele monetar.

Dar politica SUA continuă să fie inflaţionista. În aceste condiţii, parităţile nu pot fixe, iar dolarul continuă să se deprecieze. Marea Britanie şi Irlanda părăsesc şarpele în iunie 1992, Italia în februarie 1973. Se ivesc două grupuri de ţări: o grupă cu monedă care tinde să crească- Germania şi o grupă cu monedă care scade- Franţa. După primul şoc petrolier, Franta părăseşte şarpele în ianuarie 1974. Intră din nou în sistem în iulie 1975 şi iese din nou în martie 1976. Şocurile din anii ‘70(prăbuşirea sistemului de la Bretton Woods, deprecierea şi fluctuaţia dolarului, şocul petrolier) au determinat ţările să răspundă prin politici economice independente. Creşterea ratei inflaţiei, creşterea ratei şomajului conduc astfel la divergenţe crescute între ţările europene. Absenţa coordonării a dus la eşecul şarpelui monetar.

l Crearea, în 1988, a Comitetului pentru Studiul Uniunii Economice şi Monetare , sub conducerea preşedintelui Comisiei Europene din acea perioadă, Jaques Delors, care a propus, prin raportul care îi poartă numele, o nouă bază pentru unificarea monetară în Europa. Raportul Delors a definit strategia care a condus la realizarea, în mai multe etape, a uniunii monetare.

l Tratatul de la Maastricht (1992) privind constituirea Uniunii Europene, care în plan monetar, a consfinţit constituirea unei Bănci Centrale la nivelul Uniunii şi a stabilit criteriile pe care statele membre trebuie să le îndeplinească pentru a deveni membru al spaţiului monetar european.

l Crearea Sistemului European al Băncilor Centrale , a cărui funcţionare se bazează pe mai multe principii generale dintre care amintim independenţa instituţională şi financiară, transparenţa, subsidiaritatea şi responsabilitatea în atingerea obiectivelor propuse prin Tratatul de la Maastricht.

l Introducerea monedei Euro, începând cu ianuarie 1999.

6

Page 6: Unificarea Monetara Europeana

II. De ce o Uniune Monetară în Europa?

II.I Argumente PRO

Ţările europene au înregistrat în ultimele decenii un tot mai pronunţat proces de integrare. Acum , europenii vând bunuri şi servicii peste graniţele naţionale, deţin acţiuni şi obligaţiuni ale altor ţări, muncesc în străinătate. Deoarece fiecare ţară a avut şi are moneda ei naţională, europenii dedică timp şi resurse pentru a schimba o monedă în alta. Pentru a uşura această activitate, 11 ţări din Europa au decis să formeze Uniunea Monetară Europeană, care va avea o singură monedă: EURO. O monedă comună va produce economii de timp şi bani pentru ţările membre, va facilita şi multiplica schimburile comerciale în interiorul Europei, va determina creşterea volumului şi tranzacţiilor transfrontaliere de cumpărare şi vânzare a acţiunilor şi obligaţiunilor din ţările membre.

Uniunea monetară este însă acompaniată şi de costuri uriaşe. Ţările europene membre aveau posibilitatea de a ajusta, la nevoie, în mod operativ, cursurile de schimb ale monedei naţionale, precum şi politicile monetare pentru rezolvarea problemelor economice drastice. Cu toate că existenţa monedei unice va simplifica schimburile comerciale dintre ţările membre, fiecare ţară membră va renunţa la capacitatea de a utiliza politica monetară pentru a influenţa economia. Nici o bancă centrală din ţările membre nu va mai avea capacitatea de a stabili sau influenţa nivelul dobânzilor. De asemenea, vor pierde capacitatea de a stabili periodic cursurile de schimb ale monedei naţionale.

Beneficiile aduse de Moneda unică Participarea la un spaţiu monetar comun, presupune beneficii (avantaje) dar şi

costuri. În cadrul beneficiilor includem:

a) Reducerea costurilor pentru schimburile valutareCând un importator plăteşte pentru mărfurile importate, trebuie să convertească la o

bancă moneda naţională în moneda exportatorului sau în moneda convenită prin contract. Banca va adăuga un comision pentru operaţiunea de schimb valutar efectuată. Pentru firmele care importă sau exportă un volum mare de mărfuri într-un număr extins de ţări, asemenea tranzacţii de schimb valutar au şi ele un volum însemnat, deci şi costurile vor fi ridicate, ceea ce determină recuperarea lor prin majorarea preţurilor, costuri suportate de consumatori.

b) Reducerea riscului valutarCu toate că în multe ţări se lucrează cu mecanismele flexibile ale cursurilor de

schimb, după cum se ştie ţările membre ale UEM au stabilit limite de fluctuaţie a cursurilor valutare, s-au putut pune în practică ajustări ale cursurilor în momentul în care circumstanţele economice dintr-o ţară s-au modificat într-o mare măsură în comparaţie cu cele din celelalte ţări membre. Sistemul precedent al monedei unice permitea o volatilitate valutară de la o zi la alta. Nesiguranţa în ceea ce priveşte nivelul viitor al

7

Page 7: Unificarea Monetara Europeana

cursului valutar al monedei naţionale faţă de alte monede a pus o serie întreagă de probleme şi riscuri importatorilor şi exportatorilor.

Moneda unică elimină riscul dintre ţările membre EURO, va ajuta creşterea schimburilor comerciale şi a beneficiilor legate de acestea. Mulţi economişti consideră că unul din cele mai mari beneficii ale monedei unice derivă de la efectul favorabil asupra comertulului international prin creşterea competiţiei, a concurenţei.

c) Prevenirea devalorizărilor competitiveDupă cum se ştie, în perioada dintre cele două războaie mondiale, ţările europene s-au

angajat în acţiuni care au fost numite generic “devalorizări competitive”. O ţară şi-a devalorizat moneda naţională pentru a sprijini creşterea exporturilor; partenerii ei comerciali au procedat la fel cu monedele lor naţionale pentru a contracara măsurile din ţara parteneră şi a sprijini exporturile lor. Devalorizarea monedei naţionale poate fi o măsură inflaţionistă, deci devalorizarea competitivă poate cauza o spirală inflaţionistă în decursul perioadei respective.

În condiţiile actuale ale creşterii volumului de schimburi între ţările membre, menţinerea pericolului unei devalorizări competitive ar putea cauza costuri majore unor parteneri, iar pe de altă parte, câştiguri majore pentru alţii. Existenţa monedei unice elimină ameninţarea unei astfel de competiţii.

d) Preîntâmpinarea unor atacuri speculativeMecanismul valutar premergător monedei unice era vulnerabil din perspectiva

atacurilor speculative; dacă un “speculator” prevedea o devalorizare a unei monede naţionale, el vindea imediat cantităţile deţinute din astfel de monedă.

Dacă un asemenea trend era văzut de mai mulţi jucători de piaţă, confidenţa în acea monedă începea să scadă, ceea ce forţa guvernul ţării de origine să o devalorizeze în continuare forţat, chiar dacă aceasta nu era intenţia iniţială.

Bineînţeles că guvernele au acţionat împotriva speculaţiilor cu moneda naţională prin majorarea dobânzilor, influenţând astfel creşterea deţinerilor în moneda respectivă; dar reversul unei asemenea politici nu se lasă mult aşteptat, creşterea dobânzilor ducând la creşterea costurilor la împrumuturi, costuri care trebuie să fie respectate de către împrumutaţi, aceştia putând decide să scadă volumul activităţii şi al investiţiilor şi deci să influenţeze negativ creşterea economică.

O dată cu moneda unică, toate ţările membre vor fi reprezentate la luarea deciziilor de politica monetară şi vor avea un cuvânt la fel de greu de spus. Deci, şi ţările mici pot influenţa nivelul dobânzilor din Europa.

e) O politică monetară coordonatăSchimbarea cea mai importantă în acest proces de tranziţie către moneda unică este

legată de faptul că fiecare tare membră va renunţa la controlul individual asupra politicii monetare, care va fi transferat Băncii Centrale Europene.

Argumentele în favoarea unei uniuni economice şi monetare în spaţiul Uniunii Europene au fost, de asemenea:

l completarea pieţei unice (o piaţă unică are nevoie de o monedă unică); l creşterea vitezei de transfer a fluxurilor monetare şi eliminarea costurilor de

conversie; l reducerea riscurilor legate de schimburi comerciale şi investiţii prin eliminarea

fluctuaţiilor ratei de schimb;

8

Page 8: Unificarea Monetara Europeana

l transparenţa preţurilor;l disciplina monetară, în sensul că guvernele nu vor mai putea utiliza valutele ca

instrumente de politică economică;l scăderea inflaţiei, datorită disciplinei impuse economiilor care formează zona

Euro;l fuziunea pieţelor financiare, care poate conduce la economii la scară;l creşterea eficienţei şi obţinerea unor ritmuri de creştere economică înalte;l întărirea poziţiei Uniunii Europene în cadrul sistemului monetar internaţional;l facilitează atingerea ţelului creării uniunii politice.

II.II Argumente împotriva formării unei uniuni monetare

Argumente împotriva formării unei uniuni monetare în spaţiul Uniunii Europene au fost:

l pierderea controlului şi a puterii de decizie cu privire la problemele monetare ;l pierderea de flexibilitate, în sensul că guvernele naţionale nu vor putea să ia

decizii de politică monetară care să permită protejarea economiilor lor de şocurile externe, în detrimentul altor ţări ;

l diferenţe relativ mari în ciclurile de afaceri şi standarde de viaţă între statele membre ;

l pericolul de a diviza Uniunea Europeană în state din interiorul şi din afara Uniunii monetare ;

l costurile materiale pe care le incumbă înlocuirea monedelor naţionale cu moneda unică, crearea instituţională şi modificările de natură legislativă cerute de acest demers.

II.III Moneda şi integrarea. Avantajele instituirii monedei unice

În expresia ei cea mai sintetică, integrarea monetară se reduce la instituirea şi utilizarea de către membrii uniunii monetare a monedei unice, care înlocuieşte monedele naţionale. Dacă moneda unică defineşte integrarea monetară, aceasta din urmă la rândul ei este consecinţa integrării comerciale şi financiare, fundalul celei productive în viitor. Moneda este un fenomen macroeconomic şi prin aceasta un fenomen politic. Integrarea monetară este deci, în esenţa ei, o integrare din perspectivă politică. În practică, atingerea unui asemenea obiectiv presupune o serie de etape sj procese, un ansamblu de măsuri care, luate împreună, dau contur unei adevărate constituţii monetare, pe baza căreia va funcţiona spaţiul monetar ce se va crea. Contrarul unei asemenea constituţii monetare 1-a dat Tratatul asupra Uniunii Economice (Tratatul de la Maastricht).

Moneda este un fenomen complex. Ea, ca şi piaţa, nu reprezintă numai un instrument al schimbului, ci şi o instituţie de alocare a resurselor şi în acelaşi timp de socializare a activităţilor. Ca instituţie caracteristică economiei de piaţă, ea mai poate fi definită prin intermediul funcţiilor sale în economie şi prin intermediul proprietăţilor sale.

Cele trei criterii care pot fi luate în considerare — instituţional, funcţional şi al proprietăţilor-sunt în primul rând complementare. Fiecare dintre ele pune accentul pe

9

Page 9: Unificarea Monetara Europeana

anumite aspecte ale fenomenului monetar şi asupra modului în care acesta îşi îndeplineşte rolul în economie şi societate.

Caracterul instituţional al monedei este foarte important, fără a fi neglijate celelalte două.

Într-o economie complexă, descentralizată şi deschisă, moneda este instrumentul unic al schimbului, iar prin intermediul preţului ea reglează accesul diferitelor persoane la bunurile şi serviciile din societate.

Ca instituţie, moneda are o natură social-politică şi are la bază încrederea agenţilor în sistemul care a produs-o şi o garantează.

Din perspectivă funcţională moneda îndeplineşte rolul de instrument unic de tranzacţii, de rezervă de valoare şi de numerar sau etalon de valoare.

Din punct de vedere al proprietăţilor care o definesc, moneda este un bun economic specific a cărui elasticitate de ofertă şi de substitute sunt nule. Acest lucru înseamnă că nu exista mecanisme care în mod automat, printr-o realocare a „factorilor de producţie" spre „sectorul monetar" să „sporească "bunul" rar „moneda", aşa cum de regulă se întâmplă cu restul bunurilor, fie ele şi rare. În acest sens, moneda, ca monedă-bani, are o valoare intrinsecă. Când moneda-bani este „insuficientă", nu există nici o altă posibilitate de a fi substituităîn funcţiile ei specifice. Proprietatea de nonsubstituibilitate îi întăreşte monedei-bani caracterul de raritate şi deci de constrângere pentru cei ce o utilizează.

Constrângerea bănească, restricţia de buget în termeni microeconomici, este una din cele mai stricte reguli de comportament.

Instituţia monedei unice — EURO ca expresie sintetică a integrării monetare europene, ,va fi semnul vizibil al acesteia, respectiv al Uniunii Monetare Europene. Ea va impune formarea conştiinţei apartenenţei tuturor membrilor acestei uniuni la un spaţiu monetar unic şi îi va obliga pe toţi cetăţenii să recunoască moneda unică europeană -EURO- ca simbol al dreptului de a obţine în schimbul său o parte din bunurile şi serviciile oferite spre vânzare pe teritoriul uniunii. Aceasta recunoaştere se va dubla cu încrederea colectivă că sistemul care o introduce are capacitatea de a o garanta şi a o individualiza în raport cu alte monede.

Moneda unică va nominaliza spaţiul ei de funcţionare în concertul monedelor contemporane ea va da nume comunităţii şi îi va purta în lume identitatea.

Moneda unică — EURO, va face din Uniunea Monetară Europeană zonă monetară capabilă să redistribuie rolul monedelor internaţionale în sistemul monetar internaţional şi să ducă la realizarea unei mai bune coordonări monetare internaţionale. În acelaşi timp, prin intermediul monedei unice EURO, cu funcţii de monedă internaţională, Europa Uniunii Monetare va putea beneficia de un drept de seigneuriage şi o realocare a portofoliilor în favoarea titlurilor în moneda sa proprie —care este moneda unică a membrilor Uniunii.

Instituirea monedei unice va însemna, totodată, asigurarea stabilităţii preţurilor, garantată printr-o Bancă Centrală Europeană şi diminuarea costurilor întreprinderilor, ca urmare a eliminării cheltuielilor cu tranzacţiile de schimb şi a variaţiei trezoreriei în devize.

Moneda unică va elimina toate cheltuielile făcute de întreprinderi şi particulari, în procesul de convertire a unei monede în altă monedă. Costurile de convertire, legate de cursurile de schimb, se grupează în două categorii — costuri externe şi interne.

10

Page 10: Unificarea Monetara Europeana

Unele calcule estimează pierderile din schimburile valutare, pentru rezidenţi, la peste 50% din suma iniţială, în trecerea lor prin cele 15 state membre ale U.E., fără să se achiziţioneze nimic. Costurile externe sunt vărsămintele pe care întreprinderile le fac în favoarea intermediarilor financiari. Favorizând fuziunea pieţelor instrumentelor financiare din aceeaşi categorie, în termeni de concurenţă, moneda unică va aduce importante economii de scară.

Instituirea monedei unice va mai însemna şi condiţii mai bune de finanţare pentru întreprinderi şi gospodării, ca urmare a unei politici monetare independente, perfecţionate, şi a unor deficite bugetare reduse şi reglate. O lărgire deosebită a debuşeelor pentru reţelele bancare va permite o mai bună repartizare a riscurilor. În plus, va reduce la minim incertitudinile în politica de investiţii şi în stimularea creşterii şi ocupării, asigurând totodată perfecta funcţionare a pieţei unice şi greutatea monetară pentru Uniune, în raport cu greutatea specifică în economie şi comerţ, mondial, cu diminuarea sensibilă a efectelor riscurilor externe.

11

Page 11: Unificarea Monetara Europeana

III. Tratatul de la Maastricht

Edificiul construit de tratatul de la Roma şi completat de Actul Unic European a angajat comunitatea către o politică economică şi monetară foarte ambiţioasă ce şi-a propus ca scop final moneda unică. Datorită derulării rapide a evenimentelor între ţările Uniunii Europene, SME a trebuit să efectueze o serie de modificări care să faciliteze, libera circulaţie a capitalurilor în spaţiul comunitar.

ACTUL UNIC EUROPEAN – a fost un pas înainte în evoluţia spre adoptarea monedei unice.

În 1989 a fost prezentat un raport privind crearea UME de către Preşedinte şi în decembrie 1991 la Maastricht a fost finalizat. Uniunea este fondată pe comunitatea Europeană şi întregită de noi forme de cooperare.

Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 se plasează dincolo de obiectivul economic iniţial al Comunităţii (realizarea unei pieţe comune). Tratatul marchează astfel trecerea la o nouă etapă în procesul de creare a unei “uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei”.

Actul Unic European a intrat în vigoare la 1 iulie 1987; el a stabilit data realizării definitive a Pieţei Unice la 31 decembrie 1992, prevăzând libera circulaţie a bunurilor, serviciilor,capitalului şi persoanelor pe tot cuprinsul comunităţii.

Înainte, majoritatea hotărârilor erau supuse deciziilor unanime al Consiliului, procesul era foarte lent şi astfel Actul Unic european a prevăzut ca toate hotărârile necesare realizării Pieţei unice, să fie luate cu vot majoritar.

Un principiu de bază al Actului este acela al „subsidiarităţii”. Acesta înseamnă că nici o hotărâre care trebuie luată la nivel inferior să nu fie luată la nivelul guvernului european.

Legile şi regulamentele care asigură egalitate de tratament se referă la un număr mare de domenii, începând cu legea asupra companiilor, a libertăţii de stabilire – permiţând oamenilor de afaceri să creeze întreprinderi proprii în statele membre – şi a armonizării standardelor tehnice şi sfârşind cu taxele, legislaţia în domeniul transportului şi recunoaşterea reciprocă a diplomelor.

Standardele de prelucrare şi calitatea produselor au trebuit să fie armonizate , iar pieţele de capital au fost liberalizate.

La 1 ianuarie 1993 comunitatea celor 346 de milioane de persoane a devenit cea mai mare piaţă unificată din lume. Firmele europene au beneficiat de producţia pe scară largă, de care se bucurau până atunci doar Japonia şi Statele Unite. Preţul de cost va fi mai scăzut pentru firmele capabile să vândă pe o imensă piaţă internă, iar aceasta va face ca şi preţul la export să fie mai scăzut.

Astfel prin Tratatul de la Maastricht, liderii celor 12 ţări europene au reuşit să treacă peste divergenţele care îi separa de Japonia şi SUA. Prin acest tratat se instituie UEM până la sfârşitul anului 1999 când se va putea vorbi fără echivoc de „Statele Unite ale Europei”, bloc integraţionist cu o putere politică şi probabil militară ce ar putea rivaliza cu SUA.

Elementele de noutate pe care le aduce Tratatul de la Maastricht sunt: în primul rând ideea de uniune politică vest-europeană, iar în al doilea rând introducerea unei monede comune europene cel mai târziu în 1999; la care se adaugă drepturile civice

12

Page 12: Unificarea Monetara Europeana

europene , competenţele noi ale Comunităţii Europene, intensificare protecţiei comunitare a consumatorilor, etc.

Potrivit acestui document UE îşi propune următoarele obiective:- să promoveze un progres economic şi social echilibrat şi durabil, prin crearea

unui spaţiu fără frontiere interioare, prin accentuarea coeziunii economice şi sociale şi prin crearea unei uniuni economice şi monetare care să dispună în perspectivă de o monedă unică.

- să-şi afirme identitatea pe plan internaţional, în special prin promovarea unei politici externe şi de securitate comună, inclusiv definirea în perspectivă a unei politici de apărare comună care ar putea să conducă la un moment dat la o apărare comună.

- să întărească protecţia drepturilor şi intereselor statelor membre, prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii,

- să dezvolte o cooperare restrânsă în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;- să menţină acquis-ul comunitar1 şi să-l dezvolte în scopul de a examina în ce

măsură politicile şi formele de cooperare instaurate prin tratat vor trebui să fie revizuite în vederea asigurării eficacităţii mecanismelor instituţiilor comunitare.

Evoluţia pozitivă a acţiunilor Comunităţii are efect coordonarea politicilor economice ale statelor membre pe piaţa internă, definirea de obiective comune, respectarea principiului unei economii de piaţă deschise, în care concurenţa este liberă. De asemenea, acţiunile statelor membre şi ale comunităţii implică respectarea următoarelor principii: preţuri stabile, finanţe publice şi condiţii monetare sănătoase şi o balanţă de plăţi stabilă.

Politicile Tratatului de la Maastricht prevăd că statele membre să considere politicile lor economice comune , şi să le coordoneze în cadrul Consiliului; de asemenea ca la propunerea Comisiei, Consiliul să adopte cu majoritate calificată de voturi, proiectul marilor orientări ale politicilor economice ale statelor membre şi ale comunităţii, şi să prezinte un raport despre aceasta Consiliului European.

Tratatul prevede şi obligaţia că statele membre să evite deficitele publice excesive. Europa unită nu va fi un stat centralizat cu structuri rigide. Diversitatea regiunilor ţărilor va fi menţinută.

Un alt principiu al Uniunii este principiul subsidiarităţii, prin care „comunitatea acţionează în limitele competenţelor care îi sunt conferite şi de obiectivele care îi sunt atribuite prin prezentul tratat. În domeniile care nu ţin de competenţa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât dacă obiectivele acţiunii avizate nu pot să fie realizate de o manieră satisfăcătoare pentru statele membre şi pot deci, având în vedere dimensiunile sau efectele acţiunii avizate, să fie mai bine realizate la nivel comunitar. Acţiunea comunităţii nu va depăşi ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele prezentului tratat”.

Alte principii ale UE sunt: codecizia şi solidaritatea. Tratatul de la Maastricht asupra UE are două părţi: prima parte se referă la UEM, iar cea de-a doua la Uniunea Politică.

1 Acquis-ul comunitar reprezintă ansamblul de drepturi şi obligaţii comune ce unesc state UE. El este într-o permanentă evoluţie şi cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza activitatea institutiilor UE, actiunile si politicile comunitare.

13

Page 13: Unificarea Monetara Europeana

III.I “Pilonii” Uniunii Europene

Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană are la bază trei piloni:Pilonul I: Comunităţile Europene, înglobând cele trei comunităţi existenţe: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE), a cărei denumire este schimbată în Comunitatea Europeană;Pilonul II: Politica externă şi de securitate comunăPilonul III: Cooperarea în domeniul Justiţiei şi al afacerilor interne.

Nivelurile de cooperare sunt diferite. Dacă în primul pilon, instituţiile jucau un rol important în luarea deciziilor, în foarte multe domenii fiind luate prin majoritate calificată, în cadrul pilonilor al doilea şi al treilea, cooperarea instaurată este de tip interguvernamental, rolul instituţiilor UE rămânând limitat.

Ø Pilonul I: Comunităţile EuropenePrin Tratatul de la Maastricht, Comunitatea Europeană poate adopta acţiuni în

şase noi domenii:- educaţie şi pregătire profesională;- cultură;- tineret;- protecţia consumatorilor;- reţele transeuropene;- politica industrială.

De asemenea, sunt extinse competenţele comunitare în domeniul social. Protocolul social, cu toate că nu a fost semnat de către Marea Britanie, este anexat

la Tratat. Astfel, Statele Membre (cu excepţia Marii Britanii) au adoptat dispoziţii comune privind promovarea ocupării forţei de muncă, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă, protecţie socială, dialog social, dezvoltarea resurselor umane, combaterea excluderii pe piaţa muncii.

Tratatul de la Maastricht extinde rolul Parlamentului European. Este creată o nouă procedură decizională: procedura de codecizie, în cadrul căreia legătura dintre Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri este mai strânsă, iar raporturile între cele două instituţii mai echilibrate. De asemenea, Parlamentul European are un rol în procedura de confirmare a Comisiei Europene.

Este recunoscut rolul partidelor politice europene în crearea unei conştiinţe europene şi în exprimarea voinţei politice a europenilor.

Durata mandatului Comisiei Europene a fost extinsă de la patru la cinci ani.În cadrul Consiliului de Miniştri, este extinsă folosirea votului în majoritate

calificată la majoritatea deciziilor adoptate prin procedura de codecizie şi la toate deciziile adoptate prin procedura de cooperare.

Recunoscând importanţa dimensiunii regionale, Tratatul prevede înfiinţarea Comitetului Regiunilor, organism consultativ format din reprezentanţi ai autorităţilor regionale.

Prin Tratatul UE, principiul subsidiarităţii, aplicat anterior, conform Actului Unic European, politicii de mediu, devine regulă generală. Conform acestui principiu, în domeniile care nu ţin de competenţa exclusivă a Comunităţii, aceasta nu va întreprinde

14

Page 14: Unificarea Monetara Europeana

acţiuni decât dacă aceste acţiuni sunt mai eficiente în atingerea obiectivelor decât acţiunile întreprinse la nivel local, regional sau naţional.

Articolul 17 al Tratatului instituind Comunitatea Europeană (fostul articol 8) stipulează că este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre Statele Membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetăţenia europeană nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci vine în completarea acesteia, adăugând noi drepturi:- dreptul de liberă circulaţie şi de stabilire în Statele Membre;- dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terţ (stat care nu este membru al Uniunii Europene) de protecţie consulară din partea autorităţilor diplomatice ale unui alt Stat Membru, în cazul în care statul din care provine nu are reprezentanţă diplomatică sau consulară în statul terţ respectiv;- dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European şi în cadrul alegerilor locale în statul de rezidenţă;- dreptul de petiţionare în Parlamentul European;- dreptul de a depune, la Ombudsmanul European 2, o reclamaţie cu privire la funcţionarea defectuoasă a instituţiilor comunitare.

Decizia de a crea o monedă unică la 1 ianuarie 1999 sub egida Băncii Centrale Europene, reprezintă obiectivul final al integrării economice şi monetare pe piaţa unică.

Tratatul de la Maastricht prevede crearea Uniunii economice şi monetare în trei etape:- prima etapă – până la 31 decembrie 1993 – liberalizarea circulaţiei capitalurilor;- etapa a doua – începând de la 1 ianuarie 1994 – o mai largă coordonare a politicilor economice, în scopul de a reduce inflaţia, rata dobânzilor şi fluctuaţiile schimburilor valutare, precum şi de a limita deficitele şi datoria publică a statelor. Aceste criterii trebuie să asigure convergenţa economiilor statelor membre necesară trecerii la moneda unică. Trecerea este pregătită de Institutul Monetar European.- etapa a treia – crearea unei monede unice la 1 ianuarie 1999 şi înfiinţarea Băncii Centrale Europene.

Calendarul introducerii monedei uniceEtapa A: În primăvara anului 1998, Consiliul European, după studierea

raporturilor făcute de Comisia Europeană şi de Institutul Monetar European, a decis lista ţărilor considerate apte pentru a trece la a treia fază a Uniunii Economice şi Europene la 1 ianuarie 1999. Această primă etapă a început în iulie 1990 prin liberalizarea mişcării capitalurilor între statele membre ale comunităţii Europene şi care a expirat în decembrie 1993 prin realizarea convergenţei economice a statelor; fiecare stat stabileşte, în caz de necesitate programe plurianuale menite să asigure convergenţa durabilă, indispensabilă realizării UEM, în special în ceea ce priveşte stabilitatea preţurilor şi starea sănătoasă a finanţelor publice.

2 Ombudsmanul European examinează plângeri cu privire la administrarea defectuoasă în instituţiile şi organismele Uniunii Europene.

15

Page 15: Unificarea Monetara Europeana

Deci, această etapă vizează crearea Uniunii Monetare, obiectivul stabilit fiind creşterea performanţelor economice, întărirea coordonării politicilor economice şi monetare în cadrul instituţional existente şi renunţarea în totalitate de către ţările SME la controlul asupra capitalurilor.

Etapa B: Demarajul efectiv al uniunii Monetare şi formarea unei mase critice de operaţiuni în euro.

A doua etapă a început la 1 ianuarie 1994 şi s-a încheiat la finele anului 1996. Este considerată fază de tranziţie către etapa finală şi vizează realizarea Uniunii Monetare. Dificultatea acestei tranzacţii reiese din organizarea transferului puterii de decizie a autorităţilor naţionale în mâna unei instituţii europene.

În cadrul acestei etape statele membre sunt chemate să acţioneze pentru evitarea înregistrării de deficite publice excesive şi să realizeze independenţa faţă de băncile lor centrale. În 1990, se creează Banca Centrală Europeană (EUROFED); aceasta este precedată de crearea Institutului Monetar European (IME), care este embrionul viitoarei Bănci Centrale Europene (BCE), şi care a început să funcţioneze de al 1 ianuarie 1994, având sediul la Frankfurt.

Atribuţiile Institutului Monetar European sunt:- să întărească coordonarea politicilor monetare ale statelor membre în vederea

asigurării stabilităţii preţurilor;- să întărească cooperarea între băncile centrale naţionale,- să supervizeze funcţionarea SME;- să organizeze consultări cu privire la problemele aflate în competenţa băncilor

centrale naţionale şi care afectează stabilitatea instituţiilor şi pieţelor financiare;- să faciliteze utilizarea ECU3 şi să supravegheze dezvoltarea sa.Referitor la mişcările de capitaluri între statele membre şi ţările terţe, Tratatul

prevede, prin derogarea de la principiul totalei liberalizări a circulaţiei capitalurilor între statele membre şi ţările terţe, că statele membre care beneficiază la 31 decembrie 1993, de o derogare în virtutea dreptului comunitar în vigoare vor fi autorizate să menţină, până cel târziu 31 decembrie 1995, restricţiile privind circulaţia capitalurilor autorizate prin derogările existente la această dată.

În această etapă se precizează criteriile de convergenţă ce trebuie îndeplinite de o ţară pentru a se putea alătura Uniunii. O ţară se poate alătura Uniunii dacă îndeplineşte următoarele criterii de convergenţă:

- rata inflaţiei să nu fie mai mare de 1,5% faţă de media celor mai mici rate ale inflaţiei în primele trei ţări, cele mai performanţe din acest punct de vedere (adică să fie sub 3%);

- rata dobânzii, pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de 2% media acesteia în trei ţări cu cele mai mici rate de dobândă (adică să fie sub 8,5%);

- să nu fi procedat la o devalorizare a monedei proprii pe parcursul a doi ani ce preced intrarea în Uniune ;

- deficitul bugetar să nu reprezinte mai mult de 3% din PIB;- datoria publică să nu depăşească 60% din PIB;

3 ECU este acronimul de la « European Currency Unit » (unitate monetarã Europeanã). A funcţionat între1979 – 1998, fiind în acelaşi timp unitate de cont şi unitate monetarã Europeanã pentru statele membre ale UE. ECU reprezintã un « coş » în care se introduc în proporţii determinate (în virtutea unui acord unanim al statelor participante) diferitele monede ale tãrilor UE ce fac parte din Sistemul Monetar European (SME).

16

Page 16: Unificarea Monetara Europeana

- valuta naţională să facă parte din ERM de minim 2 ani.Au fost incluse următoarele 12 state: Austria, Irlanda, Olanda, Finlanda, Belgia,

Luxemburg, Spania, Portugalia, Germania, Italia, Franţa, Turcia.În raportul publicat de IME şi Comisia Europeană în martie 1998 se făcea referire la

faptul că 14 ţări din 15 au înregistrat o rată a inflaţiei sub 2% pe o perioadă de un an (până la 1 ianuarie 1998). Aceleaşi 14 ţări au respectat criteriul stabilităţii preţurilor, criteriul ratelor dobânzii pe termen lung.

Monedele a 10 state membre au participat pe o perioadă mai lungă de 7 ani la mecanismele de schimb europene. 12 ţări din 15 au participat la mecanismul de schimb european, iar cursul monedelor acestora s-au situat aproape la nivelul central stabilit.

La 1 ianuarie 1999, Banca Centrală Europeană(BCE) a devenit operaţională, pentru a permite ulterior fabricarea bancnotelor şi pieselor în euro. La această dată au fost fixate definitv cursurile de schimb ale ţărilor participante la euro, interzicându-se pe viitor orice variaţie a parităţilor . Banca Centrală Europeană a preluat politica monetară unică. O masă critică de activităţi în euro s-a format, prin bascularea sistemului bancar şi financiar şi prin pregătirea ansamblului operaţiunilor şi a sistemelor în euro în următorii trei ani. Pe tot parcursul acestei perioade, tranzacţiile intre Sistemul European al Băncilor Centrale(SEBC) şi celelalte bănci se efectuează în euro. Emisiunile sectorului public se fac în euro. Până în 2002, cel mai târziu, consumatorii continuă să folosească bancnotele şi monedele în moneda naţională, dar cu o dezvoltare progresivă a serviciilor în euro. Preţurile sunt afişate atât în moneda naţională cât şi în euro.

Etapa C: Generalizarea monedei unice. La începutul anului 2002 bancnotele şi monedele în euro au fost puse în circulaţie, iar bancnotele şi monedele în moneda naţională au fost retrase din circulaţie. Înlocuirea a avut loc pentru o perioadă de maximum 2 luni, după care în interiorul uniunii monetare numai euro a avut curs legal. Procesul s-a încheiat la sfârşitul lunii februarie 2002.

Pentru a intra în ultima fază finală a înfăptuirii Uniunii Economice şi Monetare statele membre trebuiau să îndeplinească următoarele criterii de convergenţă:

- stabilitatea preţurilor – inflaţia din aceste ţări nu trebuia să fie mai mare de 1,5 puncte procentuale faţă de media celor mai performante trei state comunitare în materie de inflaţie,

- finanţele publice – deficitul bugetar să nu fie mai mare de 3% din PIB;- datoria publică să nu fie mai mare de 60% din PIB; - ratele de schimb nu trebuie să depăşească marjele normale (±2,25% faţă de ECU)

prevăzute în cadrul SME;- rata dobânzii nu trebuie să fie mai mare de 2 puncte procentuale faţă de media pe

termen lung a primelor trei state performante în acest domeniu.

Ø Pilonul II: Politica externă şi de securitate comunăÎn baza mecanismului de cooperare politică stabilit prin Actul Unic European, al

doilea pilon al Tratatului de la Maastricht instaurează o politică externă şi de securitate comună care permite adoptarea unor acţiuni comune în politica externă. Deciziile trebuie luate în unanimitate, iar măsurile însoţitoare prin vot în majoritate calificată.

În domeniul securităţii, Tratatul defineşte o politică al cărei obiectiv final este apărarea comună, cu sprijinul Uniunii Europei Occidentale (UEO).

17

Page 17: Unificarea Monetara Europeana

Statele Membre pot totuşi continua acţiunea la nivel naţional, cu condiţia ca aceasta să nu contravină deciziilor luate în comun.

Două tipuri de acte pot fi folosite în domeniul PESC: poziţii comune (Statele Membre sunt obligate să aplice politici naţionale conforme cu poziţia Uniunii referitor la un anumit aspect) şi acţiuni comune (activităţi operaţionale ale Statelor Membre).

Deciziile care privesc politica de securitate şi implicaţiile în sfera apărării pot fi puse în practică în cadrul instituţional al UEO4.

- creşterea rolului Parlamentului European;- sporirea competenţei Comunităţii;- o politică comună în domeniul juridic şi al afacerilor interne, ca de exemplu

imigraţie, azil, viză, etc. un birou european de poliţie (EUROPOL) a fost creat în scopul organizării schimbului de informaţii asupra drogurilor la nivelul celor cincisprezece state membre.

Politica externă şi de securitate este prin definiţie un domeniu plasat tradiţional în zona în care statele insistă asupra păstrării suveranităţii. Datorită diversităţii statelor comunitare şi al statutelor de putere diferite, interesele comune sunt dificil de formulat. O problemă suplimentară o reprezintă faptul că doar unele state aparţin unei alianţe militare, în speţă NATO sau UEO, în timp ce altele sunt state membre, dornice să-şi conserve acest statut.

Politica de securitate comună se sprijină pe structurile UEO care este privită ca o parte integrantă a dezvoltării Uniunii Europene. Sarcina sa este de elabora şi implementa decizii şi acţiuni ale Uniunii, care au implicaţii de securitate.

Ø Pilonul III: Cooperarea în domeniul Justiţiei şi al afacerilor interneAl treilea pilon a fost conceput pentru a facilita şi a face mai sigură libera

circulaţie a persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene. Deciziile sunt luate în unanimitate şi fac referire la următoarele domenii:- politica de azil;- reguli de trecere a frontierei externe a Comunităţii şi întărirea controlului;- imigrarea;- combaterea traficului de droguri;- combaterea fraudei la nivel internaţional;- cooperarea judiciară în materie civilă;- cooperarea judiciară în materie penală;- cooperarea vamală;- cooperarea poliţienească.

Trei tipuri de acte pot fi adoptate în cadrul acestui pilon: poziţii comune (poziţia UE referitoare la anumite aspecte), acţiuni comune (instrument care decide o acţiune coordonată) şi convenţii (de exemplu, Europol a fost înfiinţat printr-o convenţie, semnată în 1995).

În raport cu tratatele anterioare, Maastrichtul aduce un supliment de natură politică unei construcţii până atunci esenţialmente economică şi comercială.

III.II Pactul de Stabilitate şi Creştere

4 Uniunea Europei Occidentale

18

Page 18: Unificarea Monetara Europeana

La Consiliul European de la Dublin din decembrie 1996 a fost adoptat Pactul de Stabilitate şi Creştere (PSC), un acord politic între statele membre UE având scopul de a coordona politicile fiscale naţionale în cadrul Uniunii Economice şi Monetare (UEM) pentru asigurarea unui climat de stabilitate şi de prudenţă bugetară considerată necesară pentru succesul UEM.

Pactul a fost iniţial recomandat de ministrul de finanţe al Germaniei, Theo Waigel, sperând să poată asigura astfel continuarea politicii de inflaţie scăzută dusă de guvernul german pe o perioadă îndelungată, ceea ce i-a asigurat o creştere economică puternică începând cu anii ’50. Pactul era menit să limiteze puterile guvernelor naţionale de a exercita presiuni inflaţioniste asupra economiei europene.

Cum statele membre ca să adere la Uniunea Economică şi Monetară trebuie să îndeplinească criteriile de convergenţă de la Maastricht, Pactul de Stabilitate şi Creştere a fost adoptat pentru a se asigura că aceste ţări respectă criteriile de stabilitate şi după aderarea la UEM. Astfel, statele trebuie să se asigure că deficitul bugetar nu depăşeşte 3% din Produsul Intern Brut (PIB) şi că datoria publică nu depăşeşte 60% din PIB.

Conform Pactului, „procedura privind deficitul excesiv” reprezintă principalul instrument de constrângere a statelor membre de a respecta criteriile de convergenţă. În cazul în care un stat are un deficit bugetar mai mare de 3% din PIB sau o datorie publică mai mare de 60%, Comisia Europeană poate recomanda Consiliului să ia o serie de măsuri împotriva statului ce încalcă termenii pactului.

Cu toate că a luat naştere ca urmare a faptului că statele membre au înţeles nevoia existenţei unor măsuri care să asigure o bună coordonare politicilor în cadrul UEM, Pactul de Stabilitate şi Creştere a fost criticat imediat după adoptarea să. Principalele critici aduse se refereau în special la rigiditatea să excesivă şi la modul arbitrar în care au fost stabilite cele două praguri pentru deficitul bugetar şi cel al îndatorării publice.

Mai mult, Pactul a traversat o criză severă ca urmare a faptului că mai multe ţări au încălcat în repetate rânduri condiţiile pactului, culminând cu incapacitatea Consiliul de a lua măsuri împotriva a două mari state, iniţial susţinătoare fervente ale Pactului: Franta şi Germania.

În urma negocierilor intre miniştrii de finanţe ai statelor membre, s-a ajuns la reformarea PSC, reformă adoptată de şefii de stat şi de guvern în cadrul Consiliului de primăvară din martie 2005. Ca urmare a acestei reforme, pe de o parte, regulile pactului au fost relaxate în mod considerabil, ca urmare a presiunilor Franţei şi Germaniei, şi pe de altă parte, state precum Austria şi Olanda au susţinut introducerea unor proceduri de control întărit între statele membre.

Cele două praguri ale deficiturilor (de 3%, respectiv de 60%) nu au fost schimbate, modificările aduse de reformă referindu-se în special la:

§ Declanşarea procedurii deficitului excesiv (PDE) – această procedură nu poate fi declanşată împotriva unei ţări care traversează o perioadă de creştere economică negativă sau o perioadă prelungită de creştere încetinită. Iniţial excepţia se aplică acelor ţări care experimentau o creştere negativă de 2%, situaţie neîntâlnită de la punerea în aplicare a Pactului.

§ „Factorii relevanţi” ce permit unui stat să nu fie supus PDE – în cazul în care valorile de referinţă sunt depăşite „temporar”, statele membre în cauză pot cere să se ia în considerare anumiţi „factori relevanţi”, astfel încât să nu mai fie supuse

19

Page 19: Unificarea Monetara Europeana

procedurii deficitului excesiv. Printre aceşti factori se numără reformele structurale (spre exemplu reformele sistemelor de pensii sau a asigurărilor sociale), adoptarea de programe de sprijin pentru activitatea de cercetare-dezvoltare, precum şi aplicarea de măsuri de însănătoşire bugetară (cum ar fi eforturi pentru reducerea nivelurilor îndatorării, acumularea de rezerve bugetare).

§ Prelungirea termenelor înainte ca procedura deficitului excesiv să fie pusă în aplicare – statele membre au la dispoziţie 2 ani (înainte aveau doar 1 an) pentru a reduce deficitul dacă este considerat a fi excesiv. Acest interval poate fi prelungit în cazul în care „intervin evenimente economice neaşteptate având consecinţe grave  asupra bugetului”. Pentru a beneficia de prelungirea termenului, statele în cauză trebuie să aducă dovezi conform cărora au luat măsurile de corectare a deficitului care le-au fost recomandate. Totodată, statele s-au angajat să utilizeze veniturile fiscale neprevăzute din perioadele de creştere economică puternică.

§ Obiectivele pe termen mediu specifice fiecărui stat în parte – aceste obiective se vor defini pentru fiecare stat în parte ţinând cont de gradul  de îndatorare şi a potenţialului de creştere economică. Acestea vor fi între -1% din PIB pentru ţările cu o îndatorare mică şi un potenţial de creştere sporit şi 0 sau chiar o valoare pozitivă pentru ţările cu datorie mare şi un potenţial de creştere scăzut.

§ Fiabilitatea statisticilor furnizate de statele membre – pentru aceasta Consiliul doreşte întărirea poziţiei Eurostat, prin creşterea resurselor şi a puterilor sale, a independenţei şi a responsabilităţilor sale.

§ Programele de convergenţă şi stabilitate  - statele membre ale zonei euro elaborează anual programe de stabilitate, iar celelalte state membre ale UE elaborează, tot anual, programe de convergenţă. Aceste programe sunt prezentate Comisiei şi Consiliului până la 1 decembrie în fiecare an şi au drept scop asigurarea unei discipline bugetare în zona euro şi în Uniunea Europeană în general.

Pactul de Stabilitate si Crestere obligă la întărirea monitorizării şi a respectării disciplinei bugetare, prin intermediul a două regulamente:

· Primul, cu privire la întărirea monitorizării poziţiilor bugetare, care le cere statelor membre să prezinte programe de stabilizare (sau, în cazul statelor care nu participă în cadrul zonei euro, programe de convergenţă) prin care poziţia bugetară a statului respectiv să fi e una apropiată de echilibru sau să înregistreze surplus ;

· Cel de–al doilea are drept scop creşterea vitezei de implementare a rezolvării problemelor legate de deficitele bugetare excesive, inclusiv prin administrarea de sancţiuni impuse statelor membre care nu pot lua măsurile necesare corectării deficitelor excesive şi stabileşte termenele de aplicare a acestora.

IV. Criteriile de convergenţă

20

Page 20: Unificarea Monetara Europeana

Nu orice ţară poate adopta euro. Atunci când liderii Uniunii Europene s-au întâlnit la Maastricht, în Olanda, în 1991, pentru a redacta proiectul Tratatului asupra Uniunii Europene(“Tratatul de la Maastricht”), ei au creat obiective economice speciale, numite şi cerinţe legate de admitere, care trebuie să fie îndeplinite de orice ţară care doreşte să participe.

Convergentă, concept magic al vocabularului european, este o noţiune economică relativ neclară, care presupune că performanţele ţărilor europene, în materie monetară, trebuie să se apropie de cele a ţărilor cu rezultatele "celui mai bun elev".

Convergenţa reală desemnează procesul de lungă durată, de reducere a disparităţilor, între nivelurile de viaţă din ţările membre — obiectiv fundamental al U.E. Adesea, însă, noţiunea de convergenţă economică exprimă convergenţa variabilelor economice care condiţionează, în mod direct, stabilitatea preţurilor şi a cursurilor de schimb, precum şi trecerea spre U.E.M. De aici rezultă că este vorba de performanţe în materie de preţuri, de costuri, de situaţii bugetare şi ale balanţei de operaţiuni curente, adică este vorba despre o convergenţă nominală. Din acest punct de vedere, convergenţa priveşte variabilele (creşterea preţurilor, a costurilor, amploarea nevoilor de finanţare publică, amploarea nevoilor de finanţare a economiei) care sunt considerate ca putând influenţa în ultimă analiză, cursurile de schimb. În această viziune, convergenţa ar permite stabilitatea monetară, aceasta favorizând convergenţa. Datele arată că, din 1982, în ţările comunităţii, se instalează o anumită desinflaţie, acest fenomen manifestându-se în mod deosebit în ţările aparţinând mecanismului de schimb european.

Din perspectiva monetară, sensul termenului convergenţa apare clar. S-ar putea imagina o convergenţă care să fie înţeleasă ca o apropiere a performanţelor economice prin alinierea către performance medii. În fapt, strategia U.E. cere alinierea la rezultatele ţărilor mai puţin inflaţioniste, în speţă, o aliniere la performanţele germane.

În limbajul curent, termenul de convergenţă trimite la reducerea decalajelor în domeniul performanţelor. Convergenţa nominală a primit pe parcurs, o semnificaţie mult mai precisă şi se referă, în esenţă, la stabilitatea internă (costuri şi preţuri) şi la stabilitatea externă (cursul de schimb). O asemenea evoluţie implică, pe de-o parte, o reducere progresivă a ratei inflaţiei până la nivelul cel mai scăzut şi, pe de altă parte, menţinerea condiţiilor favorabile stabilităţii cursurilor de schimb. Această concepţie asupra convergenţei este extrem de restrictivă. La începutul anilor '80, economia germană apare ca un model în materie de stabilitate a preţurilor şi a soldului exterior. Competitivitatea şi excedentul comercial au fost prezentate drept consecinţă logică a disciplinei monetare germane. Din acel moment şi alte ţări au încercat să imite modelul, elaborând politici antiinflaţioniste riguroase. Pentru multe din aceste ţări, rezultatele obţinute, în materie de inflaţie, nu au fost însoţite de progrese notabile în domeniul extern. Convergenţa în materie de preţ nu a atrenat convergenţa în materie de echilibru extern.

În primul rând , ţara trebuie să fie membră a Uniunii Europene. Calitatea de membru al Uniunii Europene implică, printre altele, îndepărtarea barierelor şi tarifelor comerciale, modernizarea vămilor, eliminarea controalelor paşapoartelor şi dorinţa de a preda o autoritate politică limitată unui organism independent. Aceste cerinţe sunt esenţiale pentru succesul unei monede comune.

21

Page 21: Unificarea Monetara Europeana

Dar ţările Uniunii Europene însele trebuie să îndeplinească obiective economice semnificative. Aceste cinci obiective sunt cunoscute drept “criteriile de convergenţă” sau “Criteriile de la Maastricht”.

IV.I Criterii de convergenţă NOMINALĂ

1. Rata inflaţiei nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5 puncte (în %) rata de inflaţie medie, înregistrată pe o durată de 12 luni în 3 din cele mai bine situate ţări la acest indicator(maxim 3%) . Acest criteriu se referă la stabilitatea preţurilor.2. Al doilea criteriu se referă la deficitele bugetare ale guvernelor. Deficitul public trebuie să fie inferior nivelului de 3% din PIB, cu excepţia cazurilor în care această rată a scăzut considerabil şi în mod continuu şi se apropie de 3% ;3. A treia cerinţă se referă la datoriile guvernamentale totale. Datoria publică brută acumulată a administraţiilor centrale, locale şi de securitate socială trebuie să fie inferioară la 60% din PIB ;4. Ratele dobânzii pe termen lung nu trebuie să depăşească cu 2 puncte (în %) mai mult ratele medii înregistrate în 3 ţări care au inflaţia cea mai redusă ;5. Al cincilea criteriu se referă la stabilitatea ratei de schimb. Ratele de schimb ale monedei naţionale trebuie să rămână inferioare marjelor de fluctuaţii autorizate de către S.M.E, fără devalorizare, cel puţin pe o perioadă de 2 ani(maxim +/- 2,25%). Ţările trebuie să fie membre ale Sistemului Monetar European, iar monedele lor trebuie să circule în limitele normale de fluctuaţie ale acestui sistem. Într-o exprimare mai simplă, potenţialii participanţi trebuie să aibă monede stabile.

Uniunea Europeană a creat cele cinci criterii de convergenţă pentru a se asigura că:

A. Orice ţară care intră în uniunea monetară este responsabilă din punct de vedere fiscal;

B. Ţările participante sunt suficient de asemănătoare(sau “convergente”) pentru a garanta o singură politică monetară. Includerea unei ţări cu o inflaţie ridicată, cu rate de schimb oscilante, cu rate foarte mari ale dobânzilor sau cu un deficit bugetar uriaş ar alerta pieţele financiare că euro este un proiect riscant şi instabil, în primul rând deoarece includerea ar reprezenta o gravă ameninţare pentru dezvoltarea unui singur set de rate al dobânzilor pentru întreaga zonă. Deoarece poziţia euro pe pieţele financiare va da tonul şi va imprima ritmul creşterii economice a Europei în următorul secol, mulţi lideri ai Uniunii Europene consideră aceste criterii de convergenţă drept un preţ corect pentru admiterea în zona monedei unice.

În fapt, toate aceste condiţii au o finalitate comună: să garanteze că guvemele urmăresc un obiectiv comun de stabilitate monetară internă şi internaţională. Acest lucru este foarte evident pentru criteriile 1 şi 5. Reducerea datoriei este necesară pentru a evita o finanţare monetară şi inflaţionistă a deficitelor publice. Într-adevăr, se ştie că într-o situaţie de prelevări obligatorii ridicate, guvernul nu poate finanţa deloc un deficit prin împrumut sau prin creare de monedă. Împrumutul nu face decât să amâne problema finanţării şi, în ultima analiză, o agravează. Greutatea rambursării datoriei şi dobânzile

22

Page 22: Unificarea Monetara Europeana

agravează deficitele publice şi, deci, obligă la noi împrumuturi, iar acest aspect continuă până se creează o situaţie de faliment. Din punctul de vedere al ţării cea mai bine situată ar fi preferabil să se recurgă la crearea de monedă, dar acest fenomen este inflaţionist şi se îndepărtează de obiectivul central de stabilitate monetară.

Din această cauză, Tratatul de la Maastricht prevede reducerea datoriei publice. Ori, pentru reducerea acesteia, trebuie redus deficitul public. Mai precis, pentru rambursarea în anticipaţie a unei părţi a datoriei acumulate, un stat trebuie să-şi degajeze un excedent primar din bugetul sau (adică un excedent înainte de plata dobânzilor datoriei).

Criteriile de convergenţă a ratelor dobânzii pe termen lung tind să realizeze alinierea la inflaţia anticipată de către pieţele financiare. Pe termen lung, ratele reflectă doi factori: echilibrul între oferta şi cererea de fonduri de împrumut pe termen lung şi deprecierea monetară anticipată de către agenţii asupra plasamentelor lungi (din cauza inflaţiei). Pe o piaţă europeană unificată a capitalurilor, în care mişcarea acestora este liberă, nu trebuie să fie o ofertă şi o cerere globală de fonduri, ceea ce ar tinde să unifice ratele plasamentelor pe termen lung - singurul factor de diferenţiere al ratelor pe termen lung vine de la decalajele între ratele de inflaţie anticipată în diferite ţări. Pentru a realiza convergenţa ratelor pe termen lung, diferitele guverne trebuie, deci, să demonstreze pentru diferite pieţe financiare ataşamentul lor la politica de convergenţă a ratelor de inflaţie în modul în care investitorii anticipând o reducere durabilă a decalajelor de inflaţie acceptă să reducă ,în consecinţă, ratele dobânzilor. Această constrângere de credibilitate pe lângă pieţele fmanciare vine să întărească constrângerea de convergenţă a ratelor de inflaţie, adică criteriul 1.

Criteriile de convergenţă au pus destule probleme guvernelor din zona euro. De fapt, nici chiar Statele Unite ale Americii , cu un deficit bugetar anual mediu de peste 4%, nu s-ar fi calificat pentru euro între 1990 şi 1994.

Cu toate acestea, Uniunea Europeană era hotărâtă să aibă o monedă unică. În ceea ce a constituit probabil cea mai impresionantă rundă de reducere a bugetului fiscal şi de contabilitate creativă pe care a văzut-o vreodată lumea întreagă, naţiune după naţiune a implementat reformele necesare pentru a transforma euro într-o realitate. Italia a creat un “impozit euro” în valoare de 12 trilioane de lire, pentru a-şi ajusta deficitul bugetar guvernamental. Germania a vândut câteva milioane din rezervele strategice de petrol. Franţa a modificat regulile contabile pentru cele 37,5 miliarde de franci aflate în fondul de pensii al France Telecom, trecând efectiv aceste economii în rezervele guvernamentale. Apoi a mărit ratele impozitelor pentru cele mai mari firme din ţară şi chiar le-a aplicat retroactiv pentru profiturile realizate în anul anterior. Suedia a făcut reduceri semnificative în ceea ce priveşte nivelul de trai, provocând agitaţie în plan politic. Finlanda a redus bugetul guvernului său central cu peste 45 de miliarde de markka între 1991 şi 1996. În cele din urmă, aceşti ani de reforme au avut succes. La 2 mai 1998, Consiliul Europei a decis ca 11 din cele 12 ţări ale Uniunii Europene care doreau să adopte euro au îndeplinit cele cinci “criterii de convergenţă”.

Dar îndeplinirea criteriilor de convergenţă nu reprezintă un eveniment ce se întâmplă o singură dată. Deoarece arhitecţii euro ştiau că responsabilitatea fiscală va avea sens numai dacă va fi menţinută, Uniunea Europeană a întocmit “Pactul de Stabilitate şi Creştere”, la reuniunea de nivel înalt din 1996 de la Dublin. Destinată întăririi disciplinei

23

Page 23: Unificarea Monetara Europeana

fiscale pe termen lung, principala caracteristică a pactului este un acord privind amendarea ţărilor din zona euro care înregistrează “deficite excesive”. Dacă o ţară are un deficit bugetar care depăşeşte 3 procente din PIB, ea trebuie să plătească Uniunii Europene depozite nepurtătoare de dobândă echivalente cu 0,2 procente din PIB, plus 0,1 procente din PIB pentru fiecare procent de deficit peste 0,3 procente(până la un maxim de 0,5 procente din PIB). Această sumă de bani este una enormă, în prezent ea variind de la 60 milioane $ pentru Luxemburg până la 7 miliarde $ pentru Germania. Dacă ţara aflată în dificultate nu reuşeşte să îşi micşoreze deficitul bugetar în termen de doi ani, Comisia Europeană considera depozitul o amendă şi îl distribuie celorlalte state membre ale zonei euro. Pot fi acordate unele excepţii dacă ţara aflată în dificultate este în recesiune5. Deoarce pacul stabileşte limite stricte pentru deficitele guvernamentale şi pentru imprudenţa fiscală din interiorul Uniunii Europene, el este considerat una dintre caracteristicile cele mai importante ale Uniunii Monetare.

IV.II Criteriile de convergenţă REALĂ

Criteriile de convergenţă reală privesc:

l gradul de deschidere a economiei, calculat ca pondere a schimburilor comerciale externe în PIB ;

l ponderea comerţului bilateral ca ţările membre ale Uniunii Europene în totalul comerţului exterior;

l structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie, agricultură şi servicii) ;

l PIB-ul pe cap de locuitor, calculat fie în funcţie de paritatea puterii de cumpărare, fie la cursul nominal .

Procesul de convergenţã nominalã a fost privilegiat în raport cu cel de convergenţã realã, deoarece realizarea sa presupune un orizont mai redus de timp. Aderarea la zona euro nu se va realiza decât dupã îndeplinirea în totalitate a criteriilor de convergenţã nominalã, stabilite la Maastricht, referitoare la rata inflaţiei, rata dobânzii pe termen lung, deficitul bugetar, datoria publicã, precum şi la stabilitatea cursului nominal de schimb.

Progresele în îndeplinirea criteriilor de la Maastricht au influenţat variabilele economice reale, cele douã procese fiind de fapt complementare. Iniţial, convergenţa nominalã poate genera o reducere a performanţelor, însã îndeplinirea în totalitate a criteriilor de la Maastricht este în mãsurã sã asigure o mai mare stabilitate macroeconomicã, ceea ce va crea premisele unei rate superioare de creştere economicã. Cu cât flexibilitatea unei economii este mai ridicatã, cu atât adaptarea la un nou regim macroeconomic este mai rapidã, ceea ce va reduce intensitatea impactului iniţial.

Analiza criteriilor de la Maastricht în cazul României evidenţiază respectarea criteriilor fiscale referitoare la deficitul bugetar şi datoria publicã, precum şi existenţa unui decalaj semnificativ în ceea ce priveşte variabilele monetare – rata inflaţiei şi rata dobânzii. Variabila curs de schimb va fi luatã în considerare în cei doi ani de membru

5 Logica aflată în spatele acestui limbaj atât de slab este aceea că deficitele bugetare guvernamentale ajută ţările “să îşi croiască singure ieşirea” din recesiuni. Impunerea unei amenzi masive asupra unei economii rămase în urmă ar putea să facă problemele şi mai serioase, agravând instabilitatea regională.

24

Page 24: Unificarea Monetara Europeana

al ERM2, atunci când nu trebuie sã varieze cu mai mult de 15%. Însã, perspectiva aderãrii la acest mecanism al ratelor de schimb trebuie sã presupunã asigurarea unei capacităţi mai ridicate de reacţie a economiei reale la acţiunea diverselor şocuri, în vederea limitãrii utilizãrii instrumentului cursului de schimb.

IV.III Complementaritatea proceselor de convergenţã nominalã şi realã

Îndeplinirea criteriilor de convergenţã nominalã are, pe de o parte, o influenţã favorabilã (ca urmare a reducerii ratei inflaţiei), iar, pe de altã parte, una nefavorabilã (prin respectarea criteriilor finanţelor publice) asupra procesului de convergenţã realã. Astfel:

· reducerea ratei inflaţiei şi a ratei dobânzii (pentru a respecta criteriile de la Maastricht) determinã o creştere a investiţiilor şi prin urmare a PIB-ului. Evidenţele empirice sugereazã cã, în condiţiile unei rate reduse a inflaţiei, performanţele economice sunt mai bune decât cu o inflaţie moderatã. În plus, reducerea ratei inflaţiei accelereazã procesul de convergenţã a salariilor.

· impunerea respectãrii criteriilor de la Maastricht(mai ales în ceea ce priveşte deficitul bugetar şi datoria publicã) poate afecta procesul de convergenţã al economiilor în care nivelul investiţiilor este redus; existenţa unor deficite bugetare sustenabile (deşi mai mari decât 3 % din PIB) poate contribui la adaptarea structuralã mai rapidã a acestor economii la cerinţele UE.

De asemenea, procesul de convergenţã realã influenţează variabilele nominale, atât favorabil, cât şi nefavorabil:

· reformele structurale impulsioneazã convergenţa PIB-ului/locuitor ceea ce conduce la o creştere neinflaţionistã a salariilor; determinã de asemenea o creştere a veniturilor, o majorare a încasãrilor bugetare ceea ce va reduce deficitul bugetar şi datoria publicã;

· diferenţele de productivitate între sectorul bunurilor comercializabile şi cel al bunurilor necomercializabile, precum şi majorãrile salariale uniforme în cele douã sectoare (efectul Balassa-Samuleson) vor genera persistenţa unui nivel mai ridicat al inflaţiei.

Una dintre sursele des citate în literaturã în legãturã cu relaţia de dependenţă dintre convergenţa reală şi cea nominală se referă la efectul Balassa-Samuelson. Conform acestuia, creşterea competitivitãţii sectoarelor expuse concurenţei externe determinã creşterea exporturilor şi a ofertei de valutã care genereazã aprecierea monedei, iar tendinţa de egalizare a salariilor între cele douã sectoare (comercializabil şi necomercializabil) ale economiei este responsabilã de creşterea preţurilor interne. Manifestarea acestuia presupune atât aprecierea nominalã a monedei naţionale, cât şi creştere a ratei inflaţiei, în condiţiile unei rate de schimb flexibile.

V. Adoptarea monedei euro de către noii membrii UE

25

Page 25: Unificarea Monetara Europeana

Dintre toate provocările cu care se confruntă noii membrii, intraţi în 2004 sau 2007, adoptarea monedei euro pare, de departe, cea mai importantă.

Toate ţările intrate îşi recunosc interesul de a adopta moneda unică(suprimarea costurilor de schimb valutar, scăderea ratei dobânzilor), însă unii dintre aceştia nu intenţionează sau nu pot să respecte criteriile de la Maastricht, în special criteriul referitor la finanţele publice. Fiecare ţară trebuie să îşi definească propria strategie: trecerea rapidă la euro, şi deci o convergenţă nominală rapidă pentru a respectă criteriile de la Maastricht, sau o convergenţă nominal progresivă, care ar permite menţinerea unei mai mari libertăţi bugetare. Noile state membre sunt supuse unui proces de supraveghere bugetară imediat după aderare şi vor trebui să evite deficitele excesive. Însă atâta timp cât nu vor fi membre ale zonei euro, nu li se vor aplica sancţiunile prevăzute în Tratat. În acest context, mai multe ţări, în special Polonia şi Ungaria, au hotărât să nu treacă la euro. Aderarea la zona euro ar putea fi amânată pentru 2010, după cum reiese din declaraţiile autorităţilor poloneze şi din schimbarea de opinie a autorităţilor ungare.

În schimb, Slovenia a adoptat moneda unică europeană începând cu 1 ianuarie 2007, urmând ca la 1 ianuarie 2008 Malta şi Cipru să treacă la euro.

La 1 ianuarie 2009, o altă ţară din Europa Centrală, Slovacia, va adopta moneda unică europeană. Astfel, numărul ţărilor care au trecut la Euro va ajunge la 16.

V.I Zona euro

Euro este moneda nou creată a Uniunii Europene, şi a devenit monedă oficială la 1 ianuarie 1999.

De regulă subestimate, monedele joacă un rol crucial în funcţionarea economiilor moderne. Ele nu numai că servesc ca valoare standardizată de evaluare, astfel încât noi să avem o modalitate constantă de exprimare a valorii, dar funcţionează şi ca un eficient mijloc de plată, astfel că nu trebuie să exprimăm preţul fiecărui produs sub formă de milioane de alte produse pe care ar putea fi schimbat. La fel de important, monedele servesc drept mijloc de stocare a valorii, permiţându-ne să transportăm uşor avuţia la distanţă şi să o stocăm pe perioade nedefinite de timp.

Zona euro se referă la cele 16 ţări din Uniunea Europeană care au adoptat moneda unică. Zona euro este o zonă monetară.

Cele 16 ţări membre sunt Australia, Belgia, Cipru, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Spania, Slovenia şi Slovacia. Pe lângă acestea, 4 "micro-state", prin acordurile monetare încheiate cu vecinii lor, sunt şi ele ataşate la zona euro : Andorra, Monaco, San Marino şi Vatican. Zona a fost creată în 1999, de unsprezece ţări, la care s-a alăturat Grecia în 2001, Slovenia în 2007, Cipru şi Malta în 2008, Slovacia în 2009.Trei ţări din Uniunea Europeană nu au fost de acord cu introducerea acestei monede, şi anume Danemarca, Regatul Unit şi Suedia.

Rata de directare a zonei euro, fixată de Banca Centrală Europeană din Frankfurt am Main, Germania, este de 3,25 %.

V.II De ce a creat Uniunea Europeană euro?

26

Page 26: Unificarea Monetara Europeana

Concepţia eronată cel mai des întâlnită la noii observatori ai uniunii monetare este aceea că euro reprezintă în mod fundamental un proiect economic. De fapt, după cum sugerează răspunsul la întrebarea următoare, euro reprezintă un proiect cât se poate de politic, care timp de mai mulţi ani a fost împiedicat să se realizeze. Exprimată în cuvinte simple, ideea este că euro a constituit un pas esenţial în direcţia obiectivului final al integrării politice „foarte strânse”, subliniat pentru prima dată în Tratatul de la Roma, din anul 1958, iar limbajul tratatelor semnate ulterior arată clar că introducerea euro se bazează pe mai mult decât simplul calcul al avantajelor şi dezavantajelor economice. De fapt, Helmut Kohl, fostul cancelar german şi unul dintre cei mai fervenţi susţinători ai uniunii monetare, consideră că avantajele economice ale euro au o natură secundară, subliniind în schimb că: „experienţele amare încercate în acest secol, războaie şi dictaturi, ne-au învăţat că proiectul unificării reprezintă cea mai bună asigurare împotriva unei renaşteri a egoismului naţional, şovinismului şi a conflictelor violente”. Chiar şi astăzi, moştenirea lăsată în urmă de cele două războaie mondiale joacă un rol crucial în procesul integrării europene.

Deşi euro este rezultatul unei game variate de agende politice, obiectivele economice ambiţioase au jucat şi ele un rol important, chiar dacă unul secundar, încă de la început. Evident, solidaritatea politică din Europa ar fi promovat mult mai greu dacă fondatorii euro ar fi crezut că noua monedă va avea o bază economică slabă.

V.III Care sunt principalele avantaje economice ale euro?

v Riscul ratei de schimbÎn mediul international de afaceri, deciziile luate astăzi sunt adesea afectate negative

de viitoarele modificări ale ratelor de schimb.Cu cât sunt mai puţin previzibile ratele de schimb, cu atât sunt mai riscante

investiţiile străine şi cu atât este mai puţin probabil ca aceste companii să obţină o creştere pe pieţele externe. Euro, datorită faptului că înlocuieşte monedele naţionale de genul mărcii şi francului, elimină complet riscul legat de rata de schimb dintre monedele participante. Aceasta va reprezenta un avantaj pentru investiţiile internaţionale în zona Euro.

Spre exemplu, atunci când compania germană BMW investeşte 100 milioane de dolari pentru a-şi spori echipa de vânzări din Franţa, estimarea pe care ea o face în ceea ce priveşte profitabilitatea investiţiei se învârte în jurul ratei de schimb între marca germană şi francul francez. Dacă francul francez se va deprecia puternic după efectuarea investiţiei, atunci vânzările companiei BMW în Franţa(care sunt colectate în franci) se vor transforma dintr-o dată în mai puţine mărci pentru compania –mamă din Munchen, făcând astfel ca investiţia să fie mult mai puţin atractivă sau chiar neprofitabilă.

v Costurile tranzacţiilorInima economică a zonei euro include zeci de mii de tranzacţii dintr-o deviză în alta,

în fiecare zi. Firmele producătoare din Austria vând componente unor clienţi din Olanda, Franţa şi Italia, care la rândul lor îşi vând mărfurile în Portugalia şi Spania. Majoritatea acestor vânzări trans-frontaliere implică unele costuri legate de conversia devizelor, de regulă realizate prin intermediul marilor instituţii financiare. Este greu să se estimeze exact cât de mari vor fi în cele din urmă economiile realizate de euro în ceea ce priveşte

27

Page 27: Unificarea Monetara Europeana

costul tranzacţiilor, dar pentru Europa, un continent în care comerţul internaţional are o importanţă vitală, economiile vor fi substanţiale.

v Transparenţa preţurilorO monedă unică face mai evidente diferenţele de preţ dintre bunurile, serviciile şi

salariile din ţări diferite, îmbunătăţind astfel competiţia dintre pieţe. În absenţa euro, consumatorii din zona monedei unice au descoperit că este dificil şi oarecum obositor să compare preţurile computerelor, uneltelor, materialelor de construcţii, automobilelor sau ale furnizorilor generali de dincolo de graniţele naţionale.

v Pieţe financiare profundeÎnainte de introducerea euro, eforturile depuse pentru a potrivi nevoile financiare

imediate ale consumatorilor cu cerinţele legate de investiţii ale posesorilor de economii erau afectate de costurile psihologice şi economice presupuse de cele 11 monede naţionale. Fiecare tip de instrument financiar, de la titlurile guvernamentale şi împrumuturile acordate de băncile comerciale până la acţiunile obişnuite şi instrumentele derivate cu risc ridicat, a fost cotat în moneda naţională. Acest lucru a separat pieţele financiare şi a descurajat investiţiile străine.

Euro a schimbat într-o manieră revoluţionară această situaţie.

V.IV Ce obiective economice importante speră Uniunea Europeană să realizeze euro?

Avantajele fundamentale ale euro rezultă în mod inevitabil din înlocuirea mărcii, şilingului, markkăi, francului, kronei, guldenului, pesetei, lirei sterline, lirei italiene şi escudo-ului cu o singură modalitate de plată.

În ceea ce priveşte obiectivele urmărite a fi realizate de Uniunea Europeană prin introducerea euro, acestea sunt:

v Stabilitatea macroeconomicăMulte dintre statele membre ale Uniunii Europene, inclusiv câţiva dintre partcipanţii

din prima rundă la Uniunea Economică şi Monetară, s-au confruntat cu inflaţia de după al doilea război mondial. Dar euro introduce un nou regim cu inflaţie redusă şi stabilitate macroeconomica pentru multe din ţările din zona euro. Potrivit unor experţi, acest lucru este garantat efectiv, deoarece zona euro posedă acum cea mai independentă bancă centrală din lume: Banca Centrală Europeană. Cu cât este mai independentă o bancă centrală, cu atât este mai probabil că ea să reziste în faţa presiunilor politice ale guvernului sau în sensul de a permite economiei să crească prea repede sau de a finanţa unele cheltuieli publice excesive.

v Rate reduse ale dobânzilorÎn măsura în care euro reduce inflaţia, el mai exercită şi o presiune în sensul

diminuării ratelor dobânzilor. Investitorii cumpără obligaţiuni numai dacă ei sunt siguri că banii pe care îi vor primi în viitor vor determina un câştig procentual mai mare decât rata inflaţiei. Prin urmare, investitorii solicită rate reduse ale dobânzilor sau “prime de inflaţie”, de la ţările cu o stabilitate mai mare a preţurilor. Acest beneficiu este important în special pentru ţările care au înregistrat rezultate slabe în lupta împotriva inflaţiei(Italia, Spania şi Portugalia).

v Reforma structurală

28

Page 28: Unificarea Monetara Europeana

Unii experţi argumentează că euro încurajează reforma structurală atât de necesară în Europa. Pe scurt, ţările care doresc să se califice pentru euro trebuie să îşi ajusteze economiile îndeplinind criteriile de convergenţă stabilite prin Tratatul asupa Uniunii Europene. Pe viitor ele trebuie să adere la Pactul de Stabilitate şi Creştere, un acord care limitează strict împrumuturile guvernamentale şi care forţează guvernele să îşi ajusteze finanţele publice. Pactul prevede chiar şi unele amenzi pentru ţările care recurg la prea multe împrumuturi.

v Statutul de monedă în care se păstrează rezerveleLiderii Uniunii Europene speră ca euro va devină o monedă în care să se plaseze pe

scară largă rezervele internaţionale. Monedele în care se plasează rezervele sunt folosite de băncile centrale, de guverne şi de companiile private din întreaga lume ca un depozit pe termen lung al valorii şi pentru a răspunde cerinţelor lor financiare continue.

v Creşterea economicăZona euro speră să profite de pe urma costurilor medii mai mici, de pe urma

productivităţii mai ridicate şi a competitivităţii îmbunătăţite, factori care sunt promişi de piaţa internă mare. Acest lucru este cu atât mai sigur, cu cât Banca Centrală Europeană aduce preţuri stabile şi rate mai mici ale dobânzilor. Rezultatul tuturor acestor factori, afirmă mulţi politicieni, este acelă că euro va duce Europa într-o glorioasă epocă de creştere economică ridicată.

V.V Euro în afara Uniunii Europene

Exceptând cele 16 state ce alcătuiesc zona euro, moneda europeană este utilizată ca monedă naţională unică şi în alte teritorii. Odată cu adoptarea sa de către unele statemembre, Euro a fost adoptat automat în zonele administrate de acestea: fostele coloniifranceze (Noua Caledonie, Polinazia Franceză. Wallis şi Futuna), olandeze (Aruba şi Antilele Olandeze), zona Campione D’Italia şi Republica Ciprului de Nord. Pe lângă acestea, anumite teritorii autonome din cadrul statelor membre au încheiat acorduri cu UE sau cu statele sub a căror autonomie se află, pentru utilizarea euro: Principatul Monaco – cu Franţa, republica San Marino şi Vaticanul cu Italia. Există o serie de state care utilizează euro, fără a avea un acord în acest sens - Andorra (care utiliza anterior francul francez şi pesseta spaniolă), Kosovo şi Muntenegru (care utilizau marca germană). De asemenea, Bosnia şi Heţegovina, utilizatoare ale mărcii germane, are în prezent moneda “legată” de euro, la aceeaşi rată de schimb ca şi marca.

În contextul dificultăţilor economice ale anului 2008, Islanda şi-a manifestat interesul pentru adoptarea euro, chestiune imposibilă în afara aderării la Uniunea Europeană.

29

Page 29: Unificarea Monetara Europeana

Zona Euro, ianuarie 2009

Legenda:██ Zona Euro (16 state -Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Spania, Slovenia, Slovacia) ;██ State membre ale UE obligate să adere la zona euro (9 state- Bulgaria, Cehia, Romania, Ungaria, Polonia, Suedia, Estonia, Letonia, Lituania) ; ██ State membre ale UE cu clauză de neparticipare la zona euro (1stat–Marea Britanie ); ██ State membre UE cu clauză de neparticipare la zona euro, care intenţionează organizarea unui referendum pentru adoptarea Euro (1 stat- Danemarca) ;██ Zone aflate înafara UE care folosesc moneda Euro în baza unor acorduri (5 state- Mayotte, Monaco, San Marino, Vatican, Saint Pierre si Miquelon);

30

Page 30: Unificarea Monetara Europeana

██ Zone aflate înafara UE care folosesc moneda Euro fără a fi încheiat acorduri cu Uniunea (4 state-Andorra, Kosovo si Muntenegru).

VI. Adoptarea monedei euro de către România... în 2014 (?)

Potrivit calendarului de adoptare a monedei unice europene, ţara noastră va trece laeuro în intervalul 2012-2014. Însă, pentru a adopta moneda unică europeană, un stat trebuie să întrunească o serie de criterii economice, pentru a nu destabiliza economia europeană şi pentru a nu afecta paritatea euro cu alte monede internaţionale. Aceste condiţii sunt specificate în Tratatul privind înfiinţarea Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993).

Tratatul de la Maastricht a conceput adoptarea monedei europene ca pe o cale fărăîntoarcere, întrucât nu prevede nici posibilitatea ca un stat membru al Uniunii Europene şiMonetare să se retragă şi nici pe aceea că o ţară care a adoptat moneda unică să fie exclusă din uniune. S-a hotărât ca aderarea ţărilor membre ale Uniunii Europene la Uniunea Monetară Europeană să se facă gradual, pe măsură ce sunt îndeplinite o serie de criterii de convergenţă nominală, scopul acestor condiţii fiind acela de a asigura stabilizarea economică pe termen lung şi un nivel suficient de înalt de convergenţă a economiilor din zona de circulaţie a monedei unice, premise ale unei bune funcţionări ale uniunii monetare.

În ceea ce priveşte aderarea României la UEM, Banca Naţională a României consideră că trebuie parcurse două etape6:1. O etapă ce se desfăşoară din 2007 până în 2010 şi în care trebuie să fie atinse următoarele trei obiective: consolidarea inflaţiei scăzute; formarea pieţei interne de capitaluri pe termen lung şi convergenţa ratelor de dobândă; stabilitatea relativă a cursului leului pe piaţă (în condiţii de convertibilitate deplină) în jurul nivelului de echilibru pe termen lung;2. O etapă necesară îndeplinirii criteriilor de convergenţă nominală şi realizării unorprogrese semnificative în procesul de convergenţă reală, marcată de: aderarea la mecanismul ERM II, în anul 2012 şi trecerea la euro în anul 2014, după o perioadă de participare la mecanismul ERM II redusă, pe cât posibil, la durata minimă obligatorie de 2 ani.

Analizând etapele introducerii monedei unice europene în Slovenia pe cazulRomâniei, schematic, acestea ar putea fi redate astfel(figura nr.1):

6 Mugur Isărescu, Implicaţiile globalizării pentru economia românească, Bucureşti, 15 martie, 2007, pag. 34-35

31

Page 31: Unificarea Monetara Europeana

În ceea ce priveşte convergenţa reală, nu sunt impuse nici un fel de reguli şi nu se fac referiri în nici un document generator de efecte juridice al Băncii Centrale Europene (BCE) sau al Comisiei Europene, însă aceasta trebuie privită cu cel puţin la fel de multă atenţie ca şi criteriile de convergenţă nominală, astfel încât economia ţării noastre să poată ţine pasul, în momentul trecerii la moneda unică, cu ritmul economiilor dezvoltate europene. Tratatul de la Maastricht menţionează indirect faptul că este necesară coeziunea economică şi socială pentru a elimina disparităţile dintre ţări şi regiuni.

Însă, criteriile ce vizează convergenţa nominală sunt obligatorii şi explicite din două motive: pe de o parte, pentru a putea participa la o uniune monetară este esenţială, în primul rând, armonizarea politicilor monetare ale ţărilor membre, la care se adaugă respectarea disciplinei bugetare; pe de altă parte, convergenţa nominală poate fi realizată într-un interval de timp mult mai scurt decât e necesar pentru convergenţa reală, care este un proces de lungă durată, mai ales pentru fostele ţări cu economie planificată. Totuşi, o foarte mare importanţă prezintă faptul că criteriile de convergenţă nominală trebuie îndeplinite într-o manieră sustenabilă, care să permită respectarea lor pe termen mediu şi lung şi nu atingerea unui anumit nivel la un moment dat.

Privind în perspectivă, procesul de convergenţă reală şi nominală a economiei României se va realiza într-un ritm care depinde, în bună măsură, de coerenţa generală apoliticilor economice implementate de autorităţi, motiv pentru care, se consideră că este indicat că liniile directoare ale programelor economice să fie respectate cu stricteţe, dincolo de orizontul scurt al unui ciclu electoral.

Guvernatorul Mugur Isărescu este de părere că România, care a aderat la Uniunea Europeană în ianuarie 2007, ar putea îndeplini criteriile de la Maastricht mai devreme decât s-a estimat iniţial, dar doreşte a se evita adoptarea monedei euro înaintea realizării unui „minim necesar” de convergenţă reală. Deşi adoptarea monedei unice pare o decizie simplă, este în fapt una complicată, prin ea urmărindu-se atingerea unui echilibru între „a fi ambiţioşi şi a fi realişti”, şi prevenirea unei evoluţii similare celei din Ungaria, unde banca centrală a fost nevoită să amâne de două ori termenul fixat pentru trecerea la euro.

VI.I Etapa de după accederea României la Uniunea Europeană

Adoptarea de către România a monedei euro la momentul propus (2014) prin Programul de convergenţă, pe care ţara noastră l-a înaintat Comisiei Europene la începutul anului 2007, depinde de îndeplinirea concomitentă a criteriilor de convergenţă nominală şi a criteriilor de convergenţă juridică. Dintre criteriile de convergenţă nominală, România continuă să îndeplinească criteriul privind sustenabilitatea poziţiei fiscale (care se referă la ponderea deficitului fiscal şi a datoriei publice în PIB), în timp ce evaluarea criteriului referitor la stabilitatea cursului de schimb nu poate fi realizată cu acurateţe, atât timp cât leul nu participă la Mecanismul Cursului de Schimb II (ERM II).

Criteriile de convergenţă nominală necesare a fi îndeplinite sunt analizate în continuare:A. Criteriul stabilităţii preţurilor – se referă la faptul că un stat membru trebuie să aibă o stabilitate durabilă a preţurilor şi o rată medie a inflaţiei, în decursul unei perioade de un an înaintea examinării, care să nu depăşească cu mai mult de 1,5% rata inflaţiei acelor state membre (cel mult trei) care prezintă cele mai bune rezultate în materia stabilităţii preţurilor.

32

Page 32: Unificarea Monetara Europeana

În România, începând din anul 2000, dezinflaţia a fost continuă, rata medie a inflaţiei ajungând de la 45,7% la 6,56% în 2006. În 2007, rata medie anuală a inflaţiei măsurată prin indicele preţurilor de consum (IPC) s-a situat la nivelul de 4,84%; conform indicelui armonizat al preţurilor de consum (IAPC), utilizat de Comisia Europeană şi de Banca Centrală Europeană, rata inflaţiei a fost de 4,9%, în condiţiile în care nivelul de referinţă a fost de 2,8%.Dacă în primul semestru al anului 2007 s-a înregistrat un trend descendent al inflaţiei, însemestrul al doilea are loc o inversare a trendului. Aceasta se poate explica prin deficitul de produse agroalimentare înregistrat pe plan mondial, atingerea unor noi recorduri ale preţului petrolului, dar şi prin criza de pe piaţa creditelor ipotecare din SUA (criza subprime), care a modificat percepţia investitorilor asupra riscurilor, conducând la ieşiri de pe pieţele de capital.

Conform studiilor efectuate de BNR, rata anuală a inflaţiei se plasează la sfârşitulanului 2008 la nivelul de 6,6%, cu 2,8 puncte procentuale peste cel prognozat pentru anul în curs. În ceea ce priveşte nivelul prognozat al inflaţiei pentru anul 2009 (de 3,5%), situaţia este revizuită, plasând noul nivel cu 0,7 puncte procentuale peste cel conceput iniţial.

B. Criteriul de convergenţă a dobânzilor – se referă la faptul că un stat membru trebuie să aibă o dobândă medie nominală pe termen lung care să nu depăşească cu mai mult de2% media ratelor dobânzii pe termen lung la acele state membre (cel mult trei) care prezintă cele mai bune rezultate în materia stabilităţii preţurilor.

În România, nivelul mediu al ratelor dobânzilor la obligaţiunile de stat pe termen lung s-a situat, în 2007, la 7,1% pe an, cu puţin peste valoarea de referinţă de 6,5%. Totuşi, având în vedere nivelul redus al lichidităţii pe piaţa obligaţiunilor de stat pe termen lung din România, este greu de formulat o concluzie cu privire la stadiul îndeplinirii acestui criteriu, motiv pentru care se consideră că, în anul 2008, piaţa obligaţiunilor va oferi randamente anuale asemănătoare cu ele din anul 2007, respectiv de 7,1%.

C. Criteriul stabilităţii cursului de schimb – se referă la faptul că, în cadrul unui stat membru, cursul de schimb al monedei naţionale faţă de euro trebuie să se încadreze înintervalul de fluctuaţie al ERM II (+/-15%), fără tensiuni majore pentru o perioadă de doi ani înaintea momentului examinării.

Deocamdată, moneda naţională a României nu participă la Mecanismul Cursului de Schimb II (ERM II), anticipându-se că intrarea nu va avea loc mai devreme de anul 2012. Ca atare, nu a fost încă definită o paritate centrală în raport cu care să poată fi apreciată încadrarea fluctuaţiilor cursului de schimb într-o bandă de ±15%.

Conform Raportului de convergenţă publicat în mai 2008 de Banca Centrală Europeană, în care se analizează pentru prima dată evoluţia economiei României, fluctuaţiile cursului RON/EUR s-au încadrat între 10,8% (apreciere) şi 9,6% (depreciere), valoarea de referinţă utilizată fiind media lunii aprilie 2006. S-a considerat că leul a fost tranzacţionat în condiţiile unui regim flexibil de curs de schimb7.

7 Banca Naţională a României, Raport anual 2007, pag. 15

33

Page 33: Unificarea Monetara Europeana

D. Criteriul situaţiei finanţelor publice – se referă la respectarea disciplinei bugetare, astfel încât să fie evitate deficitele publice excesive. Se examinează dacă disciplina bugetară a fost respectată, pe baza următoarelor două criterii:

a) dacă raportul între deficitul public planificat sau cel efectiv şi PIB, exprimat înpreţurile pieţei, depăşeşte valoarea de referinţă de 3%, mai puţin în cazul în care: acest raport nu a fost diminuat în mod substanţial şi constant atingând un nivel apropiat de valoarea de referinţă, sau depăşirea valorii de referinţă nu a fost decât excepţională şi temporară, iar raportul rămâne apropiat de valoarea de referinţă;

Criteriul deficitului bugetar este respectat de România încă din anul 2001. Cu toate acestea, în anul 2007, deficitul bugetar măsurat conform standardelor europene (SEC 1995) a cunoscut o creştere până la 2,5% din PIB, faţă de 2,2% din PIB în 2006. Totuşi, conform Programului de convergenţă, guvernul îşi propune o scădere a deficitului bugetar până în 2011, obiectivul fiind atingerea unui nivel de 0,9% din PIB al deficitului structural (rezultat prin eliminarea influenţei factorilor ciclici).

b) dacă raportul între datoria publică şi PIB, exprimat în preţurile pieţei, depăşeşte valoarea de referinţă de 60%, mai puţin atunci când raportul scade suficient pentru a considera că se apropie de valoarea de referinţă într-un ritm satisfăcător.

În ceea ce priveşte ponderea datoriei publice în PIB, nivelul de 13% înregistrat în 2007 se situează confortabil sub valoarea de referinţă de 60% din PIB, stabilită prin criteriile de la Maastricht. Chiar dacă o proporţie însemnată din datoria publică totală este denominată în valută (circa 65,6% în anul 2007), nivelul general scăzut îi diminuează senzitivitatea la riscul valutar.

O poziţionare curentă a economiei româneşti în raport cu îndeplinirea criteriilor de convergenţă nominală este prezentată succint în tabelul următor:

În vederea intrării în cea de-a doua etapă (în ERM II), se are în vedere şi îndeplinirea unor criterii de convergenţă reală, care, deşi nu

34

Page 34: Unificarea Monetara Europeana

sunt menţionate expres în Tratatul de la Maastricht, au un conţinut predictiv ridicat privind succesul acestui demers. Îndeplinirea criteriilor de convergenţă reală asigură un grad înalt de coeziune a economiilor ţărilor membre ale unei uniuni monetare. Principalele criterii avute în vedere sunt: nivelul real al PIB/locuitor, structura sectorială şi gradul de deschidere a economiei, respectiv ponderea comerţului cu UE în total comerţ exterior.

În ultimii ani, evoluţia PIB/locuitor exprimată conform standardului puterii de cumpărare a înregistrat o creştere susţinută, apropiindu-se de 40% din media UE-15. În ceea ce priveşte structura sectoarelor economice în România, se poate observa că, în perioada analizată, are loc o creştere a ponderii serviciilor şi construcţiilor în PIB, pe fundalul unei scăderi a ponderii industriei şi agriculturii.

Aceste evoluţii au loc pe fundalul unei convergenţe a structurii sectoriale a economiei şi al menţinerii unui grad ridicat de deschidere a economiei, în jurul valorii de 75%. De asemenea, UE reprezintă principalul partener comercial al României, ponderea asociată fiind de aproximativ 65% din totalul comerţului exterior.

VI.II Etapa participării României la ERM II

Criteriile de aderare la zona euro sunt considerate ca reprezentând o constrângeresuplimentară pentru conduita de politică monetară a noilor state membre UE, deoarece este imperios necesar ca îndeplinirea criteriilor de la Maastricht să se realizeze fără a se pune în pericol convergenţa reală. Din acest motiv se consideră o provocare pentru România cerinţa de a participa la ERM II pe o perioadă de cel puţin doi. Această afirmaţie este susţinută şi de faptul că, din punct de vedere al fundamentelor economice scoase în evidenţă de teoria zonelor monetare optime, este în interesul tuturor ţărilor care aderă la UE să intre în zona euro cât mai rapid posibil, deoarece sunt prea mici, prea deschise şi prea vulnerabile atacurilor speculative asupra monedelor naţionale.

Ţinând seama de riscurile implicate, intrarea în ERM II trebuie pregătită minuţios,participarea la acest mecanism fiind obligatorie. Se are, astfel, în vedere o perioadă de ajustare dintre momentul aderării la UE (2007) şi cel al începerii participării la ERM II (2012), perioadă considerată necesară unei implementări fezabile a monedei unice. Sunt astfel vizate: consolidarea pieţei financiare interne pe termen lung; stabilitatea relativă a cursului de schimb; finalizarea celei mai mari părţi a reformelor structurale şi flexibilizarea în continuare a pieţei forţei de muncă; atingerea unor rate sustenabile ale inflaţiei compatibile cu criteriul specific de la Maastricht; sincronizarea în

35

Page 35: Unificarea Monetara Europeana

continuare a ciclului de afaceri al economiei naţionale cu cel al zonei euro şi menţinerea progresului înregistrat în convergenţa reală;

Această perioadă nu trebuie considerată o „pauză”, care poate avea ca rezultat relaxarea prematură a politicilor macroeconomice. În acest context, adoptarea monedei unice de către ţara noastră înainte de a fi fost realizată o minimă convergenţă economică reală ar fi riscantă şi potenţial contraproductivă. Astfel, la data îndeplinirii criteriilor nominale trebuie să existe şi un substanţial progres în ceea ce priveşte convergenţa reală.

VI.III Etapa adoptării monedei euro

După ce, atât Comisia Europeană, cât şi BCE vor confirma îndeplinirea criteriilor de convergenţă de către România, Consiliul UE va adopta o decizie potrivit căreia România se poate alătura zonei euro (la 1 ianuarie 2014), moment din care se abrogă derogarea cu privire la statutul României în calitate de ţară membră a UE. La propunerea Comisiei Europene şi după consultarea BCE, Consiliul UE va adopta un curs de schimb fix şi irevocabil dintre LEU şi EURO. Odată cu trecerea la euro, Banca Naţională a României va face parte din Eurosistem, transferând acestuia responsabilitatea adoptării politicii monetare.

În concluzie, pe baza previziunilor actuale, putem, oare, confirma cu certitudineadoptarea monedei euro în 2014? Este acest obiectiv ambiţios realizabil pentru România?Există sceptici care susţin că România va rata adoptarea monedei euro în 2014, aceştia fiind de părere că nu se va realiza acea convergenţă reală minimă, devansând astfel trecerea la ERM II, şi prin aceasta, trecerea la euro. Totodată, neîndeplinirea criteriilor de convergenţă nominală ar putea constitui un impediment; într-un raport elaborat de Agenţia de Rating Fitch se susţine faptul că România va adopta moneda unică europeană în 2015, întârziere motivată prin creşterea inflaţiei şi a deficitelor bugetare. De asemenea, actuala criză financiară cu care se confruntă Statele Unite, şi nu numai, ar putea afecta adoptarea monedei euro de către România.

Din punctul de vedere al anumitor specialişti, în momentul de faţă este crucială reducerea inflaţiei; situarea acesteia la niveluri sustenabile, împreună cu un control mai riguros asupra cererii agregate, modificari care vor crea condiţiile favorabile îndeplinirii convergenţei nominale. Iar, în ceea ce priveşte criza, este încă prematură o evaluare a gradului de impact pe care îl va avea asupra României, mai ales că normele BNR în privinţa creditării au fost severe şi băncile româneşti s-au ferit de produsele„toxice” de creditare. Totuşi, cu eforturi ridicate din partea autorităţilor române de menţinere a unei politici bugetare strânse şi de continuare a reformei, luând în

36

Page 36: Unificarea Monetara Europeana

calcul turbulenţele de pe pieţele internaţionale, se consideră că România ar putea adopta moneda euro de la 1 ianuarie 2014.

Concluzii

Euro este moneda nou creată a Uniunii Europene. În următorii câţiva ani, ea va înlocui complet şilingul austriac, francul Belgian, markka finlandeză, francul francez, marca germană, lira irlandeză, francul luxemburghez, guldenul olandez, escudo-ul portughez şi peseta spaniolă.

Euro este introdus în trei faze distincte. Faza A a început la 1 mai 1998, atunci când Consiliul Europei a anunţat că 11 dintre cele 15 ţări membre ale Uniunii Europene vor introduce euro. Faza B a început la 1 ianuarie 2009 şi este caracterizată predominant de folosirea euro ca “monedă de cont”. Faza C a început la 1 ianuarie 2002. Atunci au apărut bancnotele şi monedele euro pentru prima dată.

Noua monedă este prezentată sub formă de bancnote de 5, 20, 20. 50, 100, 200 şi 500 euro şi sub formă de monede de 1 sau 2 euro; şi monede de 1, 2, 5, 10, 20 şi 50 de cenţi. Desenul euro a fost stabilit prin interviuri realizate cu aproape 2000 de şoferi de taxi, casieri bancari, vânzători cu amănuntul şi un grup format din artişti, agenţi de promovare şi specialişti în domeniul comunicaţiilor.

Uniunea Economică şi Monetară a dat naştere unuia dintre cele mai mari şi mai puternice blocuri comerciale din lume. În ceea ce priveşte produsul intern brut, populaţia, exporturile şi nivelul de trai, piaţa unică europeană rivalizează cu Statele Unite.

Atunci când liderii Uniunii Europene s-au întâlnit la Maastricht pentru a redacta proiectul Tratatului asupra Uniunii Europene, ei au creat cerinţe speciale pentru admitere

37

Page 37: Unificarea Monetara Europeana

care trebuiau îndeplinite de fiecare ţară care dorea să participe. Aceste criterii sunt cunoscute sub numele de “criteriile de convergenţă” şi au fost create pentru a se asigura că :

1) orice ţară care se alătură uniunii monetare esre responsabilă din punct de vedere fiscal şi

2) ţările participante sunt suficient de asemănătoare din punct de vedere economic pentru a garanta existent unei politici monetare unice.

Pe viitor, responsabilitatea fiscală va fi reglementată de Pactul de stabilitate şi creştere, un acord care impune amenzi ţărilor care înregistrează deficite bugetare excesive.

Orice ţară membră a Uniunii Europene care îndeplineşte criteriile de convergenţă poate adera la zona euro şi nu există o limită prestabilită în ceea ce priveşte numărul de ţări care vor participa în cele din urmă.

Din momentul adoptării euro în România, leul va mai putea fi folosit un timp pentru tranzacţii, în paralel cu moneda unică, iar Banca Naţională va asigura o perioadă de timp pentru convertirea leului în euro. Adoptarea euro va avea drept primă consecinţă vizibilă dispariţia riscurilor curente de schimb valutar ale leului în relaţia cu euro. De asemenea, introducerea euro va spori transparenţa preţurilor bunurilor, serviciilor şi muncii la nivel continental. Aceste efecte vor duce la creşterea nivelului concurenţei între agenţii economici. Alt efect al introducerii monedei unice europene va fi acela ca românii îşi vor putea folosi economiile lichide sau aflate în conturi din ţară sau străinătate pentru a investi pe orice piaţă europeană, fără riscuri valutare. Pe de altă parte, euro va impulsiona investiţiile străine directe. Concluzia MIE este că efectul general, de lungă durată, al introducerii monedei unice, va fi creşterea interdependenţei între România şi celelalte state membre.

Bibliografie:

1. Christian N.Chabot, “Euro-moneda europeană”, editura Teora, Bucureşti, 2000, pag 30-45;2. Grigore Silasi, Philippe Rollet, Nicu Trandafir, Ioana Vădăsan, “Economia Uniunii Europene: O poveste de succes”, editura de Vest, Timişoara, 2005, pag 185-190; 3. Grigore Silaşi, “Integrarea monetară europeană – între teorie şi politică”, editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 1998;4. Nicolae Dănilă, “Euro- bipolarizarea monetară”, editura Economică, Bucureşti, 1998, pag13-20, 43-50, 131-135;5. Ioana Vădăsan, “Instituţiile şi economia Uniunii Europene- mecanism şi funcţionare”, editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2008, pag 137-145.

** *

38

Page 38: Unificarea Monetara Europeana

- Banca Naţională a României, Raport asupra inflaţiei, Anul IV, Nr. 13, august 2008, pag. 40-41- Banca Naţională a României, Raport anual 2007, pag. 15.- Banca Centrală Europeană, Raport de convergenţă, mai 2008;

39