Pagina 1„Mult dorită primăvară,/ Cu ce bine ni-ai venit;

Înceta-va viaţa-amară,/ S-avem trai mai fericit?!”(IULIAN GROZESCU, 1839-1872)

Blazonul ducesei Mileva San Marco

REVISTĂ A SATULUI BĂNĂŢEANDirector-fondator: av. dr. ANDREI BĂLAN (15 August 1934) l seria a IV-a, anul XXIV, nr. 3 (281), martie 2016

Comloşu Mare, judeţul Timiş, România l 24 pagini l Apare sub egida Asociaţiei Culturale „Suflet nou” din Comloşu Mare, cu sprijinul Consiliului Judeţean Timiş şi al Consiliului Local Comloşu Mare

ISSN

184

3 - 7

613

,,CĂRĂȘENII DE NEUITAT” – PARTEA A XXVII-A –

De prof. univ. Dr. Constantin FalcăFormula mediană a basmelor lungi se potrivește și pen-

tru ,,serialulˮ Cărășeni de neuitat de Constantin Falcă: „și-nainte cu poveste că de-aicea mult mai esteˮ.

Inițial, autorii – la început au fost doi: P. CIUREA și C. FALCĂ, dar ,,timpul n-a mai avut răbdareˮ cu P. Ciurea

și l-a chemat în lumea cea fără de întoarcere – au gândit ,,vreo două, trei volumeˮ. S-au adunat materiale (mii de fișe), iar medalioanele au depășit „2700 de persoane și eveni-mente despre ceva consistent din istoria culturală a acestei zone a Banatuluiˮ (cf. prof. univ. Dr. Alexandru Stupariu, p.10).

La început de noiembrie 2015 a văzut lumina tiparului „parteaˮ a XXVII-a, în șase ani ,,un număr record editorialˮ. C. Falcă, aproape la fiecare întâl-

nire îmi mărturisește: „am materiale pentru încă un volum, poate chiar două, treiˮ și, că mâine-poimâine, se va sări și peste cifra „30ˮ. Informațiile se culeg greu, de peste tot „aretulˮ zonei, până în ,,apropiatulˮ Banat Sârbesc. Nu toți din cei care dețin documente, știu câte ceva, răspund la solicitările autorului. „Am să vă trimitˮ... „Într-o săptămână veți avea documentulˮ, „... în două zile maximˮ..., dar așteptarea e lungă și uneori fără rezultat.

Despre ,,saga bănățenilor de neuitatˮ am scris de multe ori, am comparat-o cu un munte, Muntele Byblos, cu un roman-fluviu, cu un serial. Este o enciclopedie în care se găsesc informații pentru un adevărat Dicționar enciclopedic al Ba-natului, iar autorul așteaptă sprijin, nu numai în vorbe rostite pe la întâlniri, lansări de carte. Greu se editează un astfel de tom. Măria-Sa, Banul, vine greu, fiindcă cei ce-l au îl lasă greu din mână. Primăria comunei Răcășdia de multe ori a fost cea care a înțeles efortul cultural al Fiului Satului, C. Falcă. Muzeul „Ion Ciocănelˮ din Răcășdia are și Muntele Cărășeni de neuitat, panteon istoriografic ca piesă de referință.

Partea a XXVII-a cuprinde 35 de imagini, 61 de medal-ioane, 167 de pagini. Calitatea imaginilor a crescut de la un volum la altul. Două tablouri semnate de Stefan Jäger - ,,So-sirea șvabilor în Banatˮ - sunt adevărate documente foto. Copertele la ultimele părți au devenit tematice: Răcășdia,

UN GÂND PE LUNĂLotusul trăiește tot timpul cu rădăcinile în

noroi și ce splendoare scoate deasupra apei?!SIMION TODORESCU – Lugoj

Grebenaț, Băile Herculane, Oravița ș.a. În fiecare medalion este menționată sursa de inspirație de unde a fost culeasă informația.

În volumul în discuție sunt redate interviurile lui Novac Dolângă (Mărturisiri și repere, 1980) cu Ion Stoia Udrea, C. Miu Lerca, Mihai Novac, Petru Vintilă, Zeno Vancea, Grigore Popiți. Interviul este un bun prilej de a cu-noaște mai bine omul, a intra în ,,laborato-rul internˮ, a lăsa loc autocaracterizării ce-lui intervievat. Bine- venit este raportul lui Ilie Orzescu - ,,Școala Normală de învățători - Ion Popasu Caran-sebeșˮ. Un mare merit al Cărășenilor de neui-tat este și acela de a re- aduce lucrări mai vechi în fața cititorului/cercetătorilor, de a le scoate din comul de umbră al uitării.

Despre Cărășenii lui C. Falcă s-a scris mult. S-ar putea întocmi o cărticică, o ultimă „parteˮ gen ,,Oglinzi paraleleˮ, în care opera să fie privită de mai mulți cititori. O propunere! Am participat la mai toate lansările, dezbaterile pe marginea acestor cărți. Uneori s-au făcut observații pertinente, indicații de care autorul a ținut sau nu a ținut cont, dar niciodată nu „s-a dat cu piatraˮ. „Continuați!ˮ,... „e bineˮ, „e necesarˮ ceea ce faceți!

În galeria cărășenilor de neuitat se întâlnesc și nume fără mare rezonanță, dar toți au lăsat ,,urmeˮ pe pânza vremii; unii au scris, alții au cântat, au instruit coruri și fanfare, au cioplit lemne, au meșterit, au inventat, au scos ziare ,,pen-tru minte și inimăˮ, au fost înflăcărați patrioți, au jucat, au luminat mințile, au...

Prof. IOAN-NICOLAE CENDAOravița, Caraș-Severin

Prof. univ. Dr. Constantin Falcă

Pagina 2

P r i m v a r aPaginã cultural-artisticã a revistei „Suflet nou”

Prin capitolul de mijloc „Eminesciene”, amplu reprezentat în volumul de Sin-teze...1, Z.D. Bușulenga se reproiectează în stricta actualitate a preocupărilor eminescologice. Dar caracterul etero-gen al volumului nu ocolește nici par-tea acordată poetului nostru național, căci marile adevăruri fiind deja rostite, unele din „Eminesciene” reprezintă simple reluări (e adevărat că dintr-o altă perspectivă, mai actuală decât volumul din 19632) sau, altfel spus, variații pe aceeași temă. Probleme ca „Eminescu și înaintașii”, „Ipoteze ale motivului folcloric la Eminescu” sau „Hyperionul românesc” mai formaseră obiect propriu de studiu și totodată au beneficiat de atenția unor eminescologi iluștri, care aproape le-au epuizat resursele: D. Popovici, D. Murărașu, M. Călinescu, I. Rotaru, E. Papu, Eug. Todoran, G. Munteanu, ca să nu-i enumerăm decât pe cei mai reprezentativi. Eroarea au-toarei este, credem, aceea de a nu fi izbutit ceea ce izbutise cu succes Eugen Todoran, adică să-și asume maximum de originalitate critică posibilă în hățișul atâtor cărări deja bătătorite. În maniera lui G.C. Nicolescu, se trece de la aceste câteva teme generale la unele chestiuni de amănunt: „O ipoteză cu privire la un vers din «Epigonii» (în care se demonstrează că acel Cantemir nu era nici Constantin, nici Dimitrie cum susținea G. Călinescu, ci Antioh Cantemir, fiul lui Dimitrie și poet de limbă rusă)”, sau „O imagine din «Scrisoarea III»” (în care autoarea sesizează unele influențe mai îndepărtate decât cele îndeobște admise). Prin „Metamorfozele florii albastre” autoarea se depărtează, în propriu-i avantaj, de G.C. Nicolescu, deoarece, dacă acolo obiectul controversei îl constituie doar un singur cuvânt („totul-totuși”), aici cercetarea dobândește amploarea unui veritabil studiu comparatist. Sunt semnal-ate influențele generale ale romantismului german prin reprezentanții „Sturm und Drang”-ului – Schiller, Goethe -, sunt contestate „echivalențele” căutate cu opera lui Heine, pentru a se scoate mereu în prim-plan că asimilarea acestora n-a alterat caracterul profund național al lui Eminescu. După un comentariu compara-tist al motivului „florii albastre” la Nova-lis, Z.D. Bușulenga extrage câteva din ip-ostazele prin care trece el la poetul român:

aceea de „simplă podoabă” (s.n.), cu „o funcție minoră, ornamentală” (p.226, în „Călin Nebunul”, „Călin. File din poveste”, „Sărmanul Dionis”), o alta de metaforă a iubitei (în „Floare albastră”) și, în sfârșit, „floarea veștejită” (s.n.), care „reprezintă fosta floare albastră” (p. 230), simbol acum al dezamăgirii, al involuției și decăderii Zânei („Crăiasa din povești”) în Dalila.

Contribuțiile cele mai substanțiale ne par însă cele aduse în capitolele „Eminescu și Hölderin” și „Eminescu și romantismul european”. Tehnica primului o constituie paralela între cei doi romantici, autoarea depistând asemănări (de comportament, exterioare și de pro-funzime), sesizând deosebirile dintre ei care le conferă amândurora distincte note originale. În ultimul se procedează exclusiv comparatist, stabilindu-se pe de o parte raporturile dintre Eminescu și romanticii englezi (Coleridge, Southey, Wordsworth), lucru rar întâlnit în critica românească comparatistă, pe de altă parte raporturile mai intens exploatate de critică cu romantismul german (Schiller,

Goethe). Tot acest demers în vederea stabilirii unor subtile influențe are drept scop posibilitatea periodizării creației eminesciene în funcție de anumite car-acteristici dominante: o primă perioadă titanică (sub influența romantismului european), una intermediară „împărțită între romantism și neo-clasicism” și etapa finală exprimând „năzuința spre clasici-tate” (s.n.). Este aceeași evoluție la care, printr-o altă demonstrație, ajunsese și D. PĂCURARIU în studiul „Un romantic năzuind spre clasicism”: „Romantică în aspectele ei dominante, poezia lui Emi-nescu păstrează în structura ei numeroase legături cu clasicismul”3.

Deci caracterul eterogen al volu-mului de Sinteze... (de la început ac-centuat prin excesiva generalizare din titlu) se asociază, cel puțin în secțiunea eminesciană, cu un decalaj valoric al contribuțiilor. Alături de unele studii ce atestă formația culturală universitară și universală a autoarei, se află altele care n-au știut a evita repetiția și locul comun.

Anul Internaţional „Mihai Eminescu”, la Jimbolia. Bustul Poetului străjuit

de doi profesori comloşeni (foto: Doru Boroş, 12 ianuarie 2001)

Ca aerul și seva, EMINESCU...

Îi aud pașii venind dinspre luminăȘi foșnetul stelelor în părul LUICând plopii fără soț îl așteaptă să vinăLa fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.

Coborând dinspre Carpați îl aud uneoriCu fruntea împodobită de gânduriPe cărări de-argint și floriDe tei presărate rânduri, rânduri.

Îi aud glasul venind dinspre trecutDulce ca mierea cuvintelor străbuneCând este veacul șoaptă de-nceputȘi luna vibrează iubirea pe strune.

Doinesc tulnice pe poteci de munteÎn balade prelungind chemareaAșternută peste veacuri puntePe care să vină odată cu zarea.

Din poeme se desprinde, spre el venim,Ca aerul și seva ce-n arbori suie,În fiecare dintre noi îl regăsimCioplit în inimi veșnică statuie.

AL. FLORIN ȚENECluj-Napoca

Impresia de ansamblu este parcă aceea de grabă în alcătuirea volumului, dovadă și căutarea unui titlu care să le poată cuprinde pe toate. Poate că o rezolvare mai fericită o constituia publicarea individuală a celor trei părți distincte ale volumului, chiar dacă operațiunea necesi-ta un interval de timp mai îndelungat.

(va urma)TRAIAN GALETARU

NOTE1. Z.D. Bușulenga, „Eminesciene”, în

Sinteze, valori și echivalențe umanis-tice, Edit. Eminescu, București, 1973;

2. Z.D. Bușulenga, Mihai Emines-cu, Edit. Tineretului, col. „Oameni de seamă”, București, 1963;

3. D. Păcurariu, „Un romantic năzuind spre clasicism”, în Clasicismul româ-nesc, Edit. Minerva, București, 1971, p.166.

EMINESCOLOGIA CONTEMPORANĂComentatori ai operei: Zoe Dumitrescu Buşulenga

(continuare din nr. 1/279/2016)

Pagina 3

Apariţie de carteEPISCOPUL IOAN BĂLAN ÎN DOSARELE SECURITĂŢII

Semnalăm apariția volumului „Epis-copul Ioan Bălan în dosarele securității” scrisă de dr. Sergiu Soica și pr.dr. Ga-briel Buboi, la editura „Mega” din Cluj-Napoca. Volumul cuprinde dosarul episcopului martir Ioan Bălan din arhiva CNSAS.

„Evocarea figurii episcopului mort în

faimă de martir Ioan Bălan în paginile acestei cărți, reprezintă un act de aducere aminte cu recunoștința istoriei recente a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică și a mărturiei sale de credință și fidelitate față de Cristos, Bunul Păstor și Capul Bisericii” - Episcop Alexandru Mesian.

În continuare vă prezentăm o recenyie scrisă de lect.univ.dr. Mihai Panu de la Universitatea de Vest din Timișoara, care a apărut în publicația „Lecturn” Anul III, nr. 3 (11), iulie/septembrie 2015 (web: http://www.bcut.ro/dyn_img/lecturn11/Lecturn11.Pagina11-14. Re-cenzii.pdf).

OBSESII ANTICLERICALE ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂSergiu Soica, Gabriel Buboi, Episcopul Ioan Bălan în dosarele Securității,

Cluj-Napoca, Editura Mega, 2015, 413 p.Geneza ideologiilor totalitare în secolul

al XX-lea a marcat decisiv și ireversibil metabolismul social-politic al Europei. Altoite pe instabilitatea sistemică a perio-adei interbelice, atât național-socialismul cât și comunismul (cei doi gemeni totalitari ai veacului trecut) au devenit rapid ideologii de masă. Ele au sedus largi pături sociale printr-un mesaj bine țintit, potențat de campanii propagandistice atent organizate. Liberti-cide în esență, dogmatice în mesaj și genocidare în ipostaze, totalitarismele secolului trecut au fracturat politic, social și economic întregul continent european, efectele lor fiind resimțite chiar și în zilele noastre. Despre istoria totalitară a Europei s-a scris mult și de cele mai multe ori pertinent. Investigarea diferitelor ipostaze și consecințe ale primatului ideologiei în spațiul european va trebui să rămână pe termen lung una dintre îndatoririle morale importante ale oricărei societăți care împărtășește valorile libertății și statului de drept. Cultivarea fără rezerve a unei etici a neuitării la nivelul men-talului colectiv internațional reprezintă una dintre condițiile indispensabile pentru înțelegerea adecvată a trecutului (recent) și implicit o bază solidă pe care valorile democreatice vor putea fi oricând legitimate.

Dincolo de discursul normativ și de speranțele firești în domnia rațiunii, lupta cu trecutul rămâne de multe ori problematică, mai ales atunci când vorbim de asumarea lui. România se confruntă la rândul ei cu asemenea dificultăți. Spațiul public post-decembrist nu a fost marcat de un consens real în ceea ce privește asumarea trecutului totalitar recent. După cum se știe, condamnarea oficială a regimului comunist din România a scos la iveală demonii îndoctrinării și ai

nostalgiilor mistuitoare inclusiv în rân-durile clasei politice. O parte a mentalului colectiv este încă bântuită de fantasmele unui trecut pe nedrept idealizat sau de nostalgii greșit direcționate.

Relația dintre religie și politică a fost dintotdeau-na complexă. Emergența regimurilor totalitare în secolul al XX-lea a con-dus treptat la promovarea în spațiul public a dis-cursurilor anticlericale. Comunismul românesc a fost construit discursiv pornindu-se, printre altele, de la înfierarea bisericilor

și mai ales a elitelor clericale. Disputa dintre religie și ideologie/politică a de-venit astfel o luptă pentru putere, mai bine zis o luptă pentru controlul spațiului pub-lic. Este cunoscut faptul că totalitarismele secolului trecut încercau prin toate mi-jloacele să acapareze spațiul public, astfel încât procesul îndoctrinării să fie cât mai eficient. Reușita lor depindea covârșitor de modul în care reușeau să înlăture acei actori sociali care ar fi putut să le pună la îndoială programul, îngreunându-le în felul acesta accesul propagandistic în rân-durile diferitelor comunități. Prin urmare atitudinea anticlericală era justificată strategic, întrucât presupunea o necesară înlăturare a unui adversar bine ancorat în realitățile sociale și mai ales bine organizat. Pentru comuniști, religia nu era altceva decât un concurent ideologic foarte puternic.

Faptul că religia poate fi percepută ca o contraideologie și totodată ca un concurent puternic al regimurilor politice totalitare în sfera socialului, reprezintă un aspect acceptat în rândurile multor comunități epistemice. Conceptul de „re-ligie politică”, sugerat încă de la mijlocul secolului trecut de către teoreticianul ger-man Eric Vögelin (1), explică destul de convingător această situație considerată

la prima vedere paradoxală. Atât religiile tradiționale, cât și ideologiile politice totalitare sunt construite discursiv pe așa numita promisiune soteriologică. Pe de o parte, avem de-a face cu argumentul mân-tuirii omului într-un plan extra-mundan, atâta vreme cât regulile promovate prin discursul religios sunt respectate; pe de altă parte, ideologiile totalitare vin cu același tip de retorică salvaționistă, însă nu o proiectează într-un plan extra-mundan ci mai degrabă într-unul imanent, al experiențelor imediate. În felul acesta se poate explica potențialul imens de seducere a maselor și mai ales succesul propagandei totalitare.

(va urma)(În „Reînvierea”, Revista Episcopiei

Române Unite, Greco-Catolice, de Lugoj, an. XV, nr. 198-200, 10-12/2015, oct.-dec., pp. 6-7)

Sergiu Soica

MărțișorPrimăvara-ncet mijeștePeste burgul mohorâtȘi voioasă ne ureazăCa-n toți anii: ,,Bun găsit!”

Ea ne-aduce semnul tainicPresărat de-un sfânt fior,Mărțișorul ce uneșteDorurile-ntr-un fuior.

Albul pur de ghiocelÎmpletit cu roșu-aprins,E simbolul ce ne leagăÎn prietenii de vis.

Vino, dragă primăvară,Cu flori aninate-n brâuȘi revarsă-a ta culoare Peste pajiști, ca un râu!

MARIANA SPERLEADumbrăvița, Timiș

Pagina 4

Vestea/știrea – nicidecum zvonul, căci veneau dintr-o sursă credibilă pe de-a-n-tregul – le-am aflat de pe scena Casei de Cultură din Uzdinul românesc al Banatu-lui sârbesc. Atunci, cu prilejul Festivalu-lui Colindelor de dinaintea Sf. Crăciun, dl. Profesor Gh. Rancu-Bodrog, cu un aer șugubăț, a anunțat două evenimente:

• Pe scena primitoarei Case de Cultură uzdinene „almăjenii sunt la putere” (poetul Slavko Almăjan și prozatorul

Ion Marin Almăjan au dobândit cele mai prestigioase premii ale festivalului, iar dânsul, Ghiță pentru prieteni, venea din... Valea Almăjului).

• Domnia sa se va implica direct, redac- țional și financiar, în editarea primului număr al revistei Românii din Timoc, publicație bilingvă (română și sârbă) destinată redeșteptării naționale a „vla-hilor” din Valea Timocului, din N.E. Serbiei.

Adevărul primei afirmații l-am consta-tat la fața locului, iar al celui de-a doua afirmații s-a înfăptuit la începutul lui Făurar, când...

Când poșta m-a fericit, simultan, cu două reviste de excepție: Almăjul (Revistă de cultură. Credință. Școală. Limbă și istoria neamului) și promisa Românii din Timoc (Biserică, școală, limbă și istorie românească), cu îndemnul de pe coper-ta I adresat timocenilor: „Nu uita că ești român!”

Întemeiată cu mai bine de 20 de ani în urmă, redactorul-șef, același eminent profesor de istorie Gh. Rancu-Bodrog, dimpreună cu echipa redacțională au plasat revista cărășeană din satul Șopotu Vechi pe un trainic fundament cultural-

științific. Într-o Țară (cea a Almăjului) în care tradiția este încă vie, într-o Țară în care istoria, limba și cultura sunt la ele acasă, apare justificabilă în totalitate orientarea revistei.

Primul număr din cel de-al 21-lea an de apariție (ianuarie 2016) publică o în-tinsă pleiadă de per-sonalități culturale ce-și aduc sincerul obol întru preamări-rea meritată a revistei: „La ceas aniversar”, „Colocviile revistei Almăjul, la 20 de ani de la apariția primu-lui număr”, „Revista Almăjul, la 20 de ani” (alocuțiunea dlui Ioan Traia, președintele Asociației Publiciș-tilor Presei Rurale din Banat), istorie locală și zonală, recenzii de cărți și reviste, repor-taje, poezii. Atrag atenția cu asupra de măsură medalioanele dedicate celor patru dascăli de referință ai judeţului Caraș-Severin: profesorii Iosif Băcilă („poetul din Valea Miracolelor”), Nicolae Andrei („Monografia localității Bănia”) și Gh. Rancu-Bodrog („Istoria Bisericilor Ortodoxe din Almăj”) în articolul „Oamenii modești cu nume mari” (prof. Ana Străin Băcilă), la care se adaugă splendidissimul portret „Profe-sorul Ioan-Nicolae Cenda” al înțeleptului om de cultură Pavel Panduru, absolvent al Facultății de Istorie-Geografie din Timișoara și al celei de Istorie din Cluj. Harul deosebit al celui din urmă, talentul său ieșit din comun în mânuirea ver-bului scris derutează cititorul neavizat, confundând autorul din Prigor cu un absolvent al Filologiei de pe vremuri…

Ne alăturăm și noi, din tot Sufletul (nou) comloșean, bucuriei izbânzilor publicistice ale confraților din Banatul de Munte, felicitându-i pentru performanța jurnalistică în afirmarea acestui „colț de rai” în țară și peste fruntarii și urându-le la multe, multe numere!

Nr. 1 din decembrie 2015, al promisei reviste Românii din Timoc, apărută sub egida Asociației Culturale „Banatcult” și a revistei culturale Almăjul, își va aduce și el contribuția la „românizarea româ-nilor” din Valea Timocului. Aflată la sud de județele Caraș-Severin și Mehedinți, respectiva zonă este situată în Serbia și Bulgaria, fiind locuită de o numeroasă

populație românească, dar cu o etnicitate „spălată” în mare măsură. Integrării lor în românitate servesc articolele: „Vlahii din Timoc sunt români autentici!”, „Cel

mai compact grup de vlahi, în Valea Timo- cului”, „Vlahii vor-besc «rumunește»”, „Vlahii timoceni sunt ROMÂNI!!!”, „Noi niis rumâni, dă când nieam făcut până la moarce!!!”, „Noi vor-bim rumâniiașce”, „Răscoala timocea-nă”, „Inițiativa ro- mânilor din Serbia a inaugurat Casa Românească din Ti- moc”, ca să mențio-năm întregul sumar al primului număr. Succes în continuare, căci din partea Gu-vernului României…

Pe profesorul-isto- ric Gheorghe Rancu- Bodrog l-am cunoscut cu bucurie și uimire cu prilejul vizitelor

în satul de domiciliu Șopotu Vechi, din munții Caraș-Severinului. „Ciudățeniile” Domniei sale, ca dascăl de țară (deloc „simplu”) se manifestă pe multiple planuri:

• A renunțat benevol la satul natal Bodrogu Vechi din jud. Arad și, „ca un apostol al neamului nostru”, „s-a împământenit, din tinerețe, pe melea-gurile Almăjului”.

După 20 de aniPERFORMANŢĂ EDITORIALĂ

Prof. Gh. Rancu-Bodrog rosteşte o alocuţiune la Uzdin (Serbia)

Prestigioasa revistă din Şopotu Vechi a intrat în cel de-al 21-lea an de apariţie continuă. Pe frontispiciul său: „Banatul

e cuibul românismului, cuibul revăr-sându-şi mereu prinosurile spre miazăzi şi apus, dar rămânând pururea plin.”

(Bogdan Petriceicu-Hasdeu)

Numărul inaugural al revistei românilor din Valea Timocului, Serbia. Cale lungă

şi apariţii multe!

6

Pagina 5

Hans Dama

P O E M EJoacă de vântDe prea tare bați cumva,salt atunci în fața ta,năucit o iau nainteși mă-ndrept spre alte ținte.

Dacă vii cu adieri,pe furiș, fără puteri,lin suflând, ascult, ascultȘi te înțeleg mai mult.

De cabrezi și-ți iei elan,poți să fii chiar uragan.Până să mă zgâlțâi rău,știu ce e de capul tău.

PatriaFără de vină înrădăcinat,iată-mă aici; nu regret că suntceea ce sunt,că sunt aiceaunde sunt.Ce se cere, ce se-așteaptăde la mine: e-n regulă!Pentru cineva sunt aici:răsădit în pământ,cu obligații,legat sufletește,iubind nemăsurat;lipsit de răspundere pentru mulțicare gândesc altfel,care fac altfel.Eu sunt aiciși știusă fiu aici,să rămân aici

legat sentimental: -... mereu în gândÎn patrie.

Sânnicolau Mare, 1961

Tablou matinalCeasurile nopții-urâteRând pe rând s-au dus frumos;Burgu-n somnu-i doborât e,Susură fântâni duios.

Bezna-ncet se risipește,Zorii spălăciți răsar;Vagi contururi, bărbătește,Prin voaluri gri transpar.

Numai niște singuraticiVezi trecând pe străzi pustii:Pașii li se pierd lunatici,Cadențată graba li-i.

Timișoara, 05.06.1963

Boarea seriiÎnghite sear-a zilei trudă;mai șchioap-un vânt sfârșit spre-amurg.Abandonați, stau nori să fugă,iar cețuri printre sălcii curg.

Puzderia de ochi-lucarnă,toți gâfâind pe-acoperiș,cu înțeles tușind, se-ntoarnăspioni de vise – pe furiș.

Din chinuri picură langoare;o strâng asemeni perlei și,tăcut, îi crăp eu scoica tare –din ea țâșnește lumea gri.

Dor de țarăCum te-aș duce în câmpie,unde mă plimbam cândva,jucam hora în pruncie,și-ostenita lun-albie-nmute ramuri spânzura!

Unde cerul și pământulîn tăcere se unescși, vioaie ca o turmă,fascinant făpturi foiesc.

Iar în inimă de codru,ochi de lac aș vrea să vezi,strălucind cum nu e modruși-oglindind cei iriși verzi.

Case-n șiruri cască-n umbră– parcă un decor ar fi –,gânduri ca de plumb când umblăcolo-n ulițe pustii.

• „Dar sufletul îi este mereu dornic de cele natale, aducând leagănul copilăriei sfinte în locul unde trăiește prin adăugarea cognomenului Bodrog lângă numele său” (citate din Ana Străin Băcilă, „Oameni modești cu nume mari”, în rev. Almăjul, ianuarie 2016, pp. 21-23).

• Oare cum îi ajungeau zilele de doar 24 de ore ca, pe lângă cea mai frumoasă dintre meseriile lumii, să se dedice, cu trup și suflet, și scrierii cărților, redactării revistelor, participării la sesiuni, simpo-zioane și festivaluri, multe organizate chiar în satu-i de domiciliu?

• Peste toate, însă, domnește uriașul

muzeu personal la care a trudit zeci de ani, aducând cu sârg, ca-ntr-un tezaur, obiecte (unele de patrimoniu) dintr-un întins areal, obiectiv cultural de referință națională, vizitat și de „ai noștri”, dar și de străini.

Pe vremuri, publicasem un articol despre un ales profesor al școlii comloșene întitu-lat „Țară cu bătrâni”. Și pentru că nu mai suntem tineri (trupește), îl aplic și profe-sorului Gheorghe Rancu-Bodrog, adău-gându-i și finalul de odinioară: „Ferice de țara cu bătrâni. Cu astfel de bătrâni!”

TRAIAN GALETARUComloșu Mare, Timiș

FenomenÎn luna lui Mărțișor,Totul e o feerie.Fetele, de-atâta dor,Strălucesc de bucurie.

ArmonieMărțișor, simbol alesDe iubite, se apropie.Cei iubiți flori au cules,Doar e luna martie!

SIMION CĂTĂU – Timișoara

Selecție și traduceri de SIMION DĂNILĂ, membru al Uniunii Scriitorilor din România (Din volumul: Banat-Gedichte [Poeme bănățene], Viena, 2015)

Pagina 6

Arcadie Chirșbaum, poetul, umoristul și omul de aleasă cultură, fără îndoială că face parte dintre oamenii de bine, dintre oamenii care se deosebesc de ceilalți pentru că pune suflet în tot ceea ce face, dar conferind scrisului său semnificații metaforice aparte. Rostirea poetică a lui Chirșbaum este sinceră și matură și uimitor de modernă, o modernitate dincolo de inspiratul mesaj, izvorâtă din străfundurile cuvântului:

„Mă poticnesc când drumul e prea drept,Când alții dorm, eu încă sunt deșteptȘi-adorm apoi, visând pe sub castani.”Pecetea esențială a poeziei lui Chirș-

baum este tendința spre zborul nemărginit, spre lumea aievea, o lume tulburătoare, neliniștită, abstractă pentru autor, o lume a ceremonialului, sfâșiată, dar atât de adorată. „Și apoi, iubind pe-un vers esenian”, cum scrie visând în „Curricu-lum vitae”, inspirat și neîntâmplător ne invită în microcosmosul său, care este o corabie ce plutește pe ape neliniștite și printre stânci:

„Gândind la lumea de dincolo,Tristețea mea rămâne trează,E mintea mea, de mult acolo,Iar trupul doar că o urmează!”

Și, deși e singur printre cuvinte, pen-tru el singurătatea devenind o stare a rătăcirilor, Chirșbaum se regăsește în literatura umoristică în fabule și epigrame dovedindu-se a fi un satiric al senzualității pure. Un critic romantic, un globetroter sentimental printre cicatricile unui per-petum mobile:

Profesiune de credință

Am tot schimbat mereu locațiiUrmându-mi tristele vocații –Oricât încerc, tot nu mi-e bineȘi-s trist, că locuiesc... în mine.

Poeziile sale emblematice, unele scrise și în dulcele grai bănățean precum: „Tră-iască răchia de prună”, „Simpozionul pălăriilor”, „Și e drăguță”, „Zbor”, „Fes-tivalul izmenelor”..., sunt cuprinse de un colorit ce se adresează deopotrivă minții și sufletului. Și nu o dată m-am întrebat dacă Arcadie Cirșbaum iubește suferința și dacă ea la el e o dulce povară.

Nu, nu cred că există cineva să iubească durerea. Numai că sunt oameni, poeți care pot să suporte trăirile suferinței. Da. Chirșbaum, deși visat-a alte zări, se clatină:

„Bolnav de Răutățile lumii,greșiților iertând,El Și-a purtat Cruceavindecătoarecu durereapre durere călcând.”

(Aurel Turcuș – „Cu durerea pre durere călcând”)

Domnule Poet Arcadie Chirșbaum, fericit să-ți stea Marele Premiu pentru Poezie „Sf. Gheorghe” – un premiu al apropierilor și al visătorilor de aripi.

VASILE BARBUPreședintele S.L.A. „Tibiscus”

Uzdin, Voivodina, Serbia

ARCADIE CHIRȘBAUM – ARGUMENTLa decernarea Marelui Premiu pentru Poezie „Sf. Gheorghe” – la Uzdin

ARZÂND DE DRAG SAU DE OCARĂ

„Cu mine au mai luat post în Galați încă trei colegi, dintre care Iulian Țihoi mi-a fost cel mai apropiat.”

(Gheorghe Suciu-Mocreanu)

PRIETENIE ARTISTICĂ

Prof. Iulian Ţihoi: „Autoportret” (ulei pe pânză)

Prof. Gheorghe Suciu-Mocreanu:„Autoportret” (pastel)

Evocare Lui Iulian Ţihoi

Drag prieten,Oare cum e câmpulColo în a ta vale?E stropit cu tenteleDin acuarelele tale?

Din lumea asta asprăN-ai vrut și n-ai plecatPână ce visul, țelulNu ți-ai realizat.

Ai construit o casăȘi pomi ai pus, și vie,Și-ai dăruit viețiiFlăcăi mândri-ntr-o mie.

Ochiul meu, drag prieten,O lacrimă scapă,Însă prieteniaNici vremurile n-o sapă!

GH. SUCIU-MOCREANUGalați

Pagina 7

Noi, membrii Asociației Culturale „Constantin Brâncuși” din Timișoara, avem ceva motive în plus de a ne mândri să fi fost contemporani cu Aurel Turcuș, mai mult decât atâta, colegi, colaboratori și mai ales prieteni cu această person-alitate bănățeană, care, printre altele, a lăsat și în presa bănățeană o contribuție deosebit de bogată și plină de pilde pentru cei care se dedică scrisului pus la dispoziția marelui public din această zonă binecuvântată a țării românești și nu numai.

Reamintesc din biografia lui Aurel doar câteva date orientative. S-a născut la 3 august 1943 în localitatea Ucuriș, județul Bihor, apoi, după terminarea școlii primare și a gimnaziului, a urmat cursul liceului „Ioan Slavici” din Arad între 1958-1962.

Aurel vine la Timișoara în 1962, unde până în anul 1967 urmează studiile Facultății de Filologie, devenind profesor de limba și literatura română. Aici, a fost coleg de studenție cu mai multe dintre personalitățile cunoscute astăzi în rândul literaturii, culturii și desigur al presei bănățene, în care și el și-a pus amprenta încă din acești ani de studenție.

După un periplu ca profesor de limbă română în școli rurale din Banat, în 1969 este încadrat, până în 1975, ca muzeo-graf la Muzeul Banatului, urmare și a înclinațiilor sale pentru istorie, folclor și creația populară. Aici, a fost între altele inițiatorul și creatorul Muzeului Satului Bănățean, instituție care și astăzi îi continuă visul de a fi devenit un loc de păstrare a tradițiilor străbune în tot ce ne amintește de cultura și modul de trai al foștilor locuitori din această zonă de pe meleagurile locuite de strămoșii noștri.

Din această perioadă, Aurel Turcuș concepe numeroase studii și articole etnografice și despre folclor, inițiind și culegeri de studii și materiale de et-nografie și artă populară, începându-și activitatea publicistică propriu-zisă prin editarea unei reviste cu apariție anuală intitulată „TIBISCUS – ETNOGRAFIE”.

Devine apoi redactor al revistei „ORI-ZONT” (între 1975-1991), apoi redactor la cotidianul „Renașterea bănățeană” (în-tre 1991-2002), calitate în care continuă să se preocupe de cultura și spiritualitatea tradițională, pentru care inițiază rubrici specifice, în ambele publicații timișorene.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1990, dar și mem-bru al mai multor asociații și societăți culturale – unele pe care chiar el le-a fondat și apoi le-a „păstorit” cu spiritul și abnegația sa altruistă, mereu deschisă spre

bună înțelegere și implicare în numeroase proiecte, adeseori neglijându-și propria creație și, mai mult – sănătatea.

Timișoara a fost orașul în care a rămas până la sfârșitul vieții sale atât de tumultuoasă și fructuoasă, inclusiv pe tărâmul publicisticii bănățene. S-a stins la 26 martie 2012 după o grea suferință la numai 68 de ani, lucrând până în ultimele sale clipe la câteva noi lucrări pe care le pregătea pentru editură.

Revenind la prezența sa în presa bănățeană, putem să ne amintim că Aurel s-a remarcat încă din anii tinereții sale cu un talent deosebit în domeniul scrisului, debutând în literatură în revista

Luceafărul nr. 13 din 1963 cu poezia „Agronoma” semnată sub pseudonimul T. Aurel Crișeanu. De-a lungul anilor, acesta a mai semnat și cu alte pseudonime: Dumitru Sardeș și Teodor Onceanu.

Știm că Aurel a fost încă de atunci un frecvent membru al cenaclului Casei de Cultură a Studenților din Timișoara, „Cenaclul Pavel Dan”, dar și al cenaclu-lui „Generații” fondat de scriitorul Ioan Arieșanu.

A colaborat cu numeroase reviste și ziare: Scrisul bănăţean, Orizont, Drape-lul roşu, Crişana, Familia, Amfiteatru, Luceafărul, Apărarea patriei, Cronica, Generaţii (suplimentul cultural-artistic al ziarului Drapelul roşu – tradiție prelua-tă și după transformarea publicației în Renaşterea bănăţeană, sub denumirea Paralela 45), Forum studenţesc, Revista muzeelor, Tibiscus, Tibiscus - etnografie, Tibiscus - istorie, Folclor literar, Anuarul de etnografie – artă – istorie - lingvistică,

Analele Banatului, Citadela, Glasul romi- lor, Renaşterea bănăţeană (Paralela 45), Vest matinal, Rostirea românească, In-terferenţe, Reflex, Anotimpuri literare, Clio, Columna 2000, Patrimonium Ba-naticum, Tăt Banatu-i funcea, Libertatea (din Pancevo), Tibiscus (din Uzdin), Cu-vânt torăcean, Lumina (Novi Sad), Suflet nou (Comloşu Mare).

Țin să subliniez, nu în ultimul rând, preocuparea sa deosebită în calitate de co- ordonator al revistei de cultură Coloana infinitului, seria nouă, căreia i-a consti-tuit un caracter de adevărată revistă de cultură, promovând în mod deosebit două rubrici cu caracter permanent pen-tru popularizarea și cunoașterea vieții și activității personalităților bănățene, unele mai mult sau mai puțin cunos-cute (răscolind la propriu arhive legate de aceste personalități) – respectiv rubricile păstrate și acum: Pantheon bănăţean și Academicienii bănăţeni. Asta, pe lângă stabilirea unui nou mod de prezentare, cu coperți color reprezentative, pe o hârtie de calitate, cu un bogat conținut științific dar și literar, prin publicarea în paralel atât a unor comunicări deosebite, din artă și cultură, religie, istorie, cât și a creațiilor atât ale membrilor asociației cât și ale unor colaboratori din întreaga țară și nu numai, promovând și creatori din diaspora, ca și a românilor ce trăiesc pe teritorii din afara actualelor granițe, cărora revista li se adresează deopotrivă cu aceeași deschidere și apropiere.

Suntem deosebit de mândri de a fi găsit resursele umane pentru a păstra și continua valoarea și ținuta culturală, științifică a acestei reviste, datorate în cea mai mare parte acestui om deosebit, care nu se mai află printre noi. Aducem cu această ocazie, pe lângă elogiul nostru antecesorului, și mulțumirile deosebite actualei coordonatoare a revistei, D-na profesoară Maria Monica Condan, care prin aceleași eforturi, uneori peste puterea unui om obișnuit, continuă linia lăsată de Aurel Turcuș revistei.

Desigur că, cercetând, ar mai fi multe de spus despre contribuția lui Aurel Turcuș la evoluția și prezența în mass-media a pre-sei bănățene. Lăsăm, însă, la dipoziția și altor personalități bănățene, nu în ultimul rând a multor foști colegi și colaboratori ai acestuia, să ne aducă noi aspecte pe care să le publicăm, inclusiv în rândurile revistei lăsate nouă moștenire de la acesta.

Uzdin la 05.12.2015.AUREL MATEI BANCU

– TimișoaraSecretar general al revistei

de cultură „Coloana Infinitului”

Primarul Ovidiu Ştefănescu îi înmânează scriitorului Aurel Turcuş

titlul şi diploma de Cetăţean de Onoare al comunei Comloşu Mare

In memoriamAUREL TURCUŞ ÎN PRESA BĂNĂŢEANĂ

Pagina 8

Se ia o gălățeancă, i se stârnește, magic, dorul de drum și de izbândă, și aceasta lasă orașul drag, casa asigurată, serviciul sigur și face o „stație” de viață în înnebunitoarea noastră capitală a concurenței acerbe, unde devine ziaristă, editoare, directoare, so-ciolog. Apoi i se mai aprinde o rachetă a aventurii și iată că ajunge tocmai în Noua Zeelandă, locul unde s-a filmat „Stăpânul inelelor” și unde într-o vreme europenii credeau că pe acolo se sfârșea Lumea. O prietenă a vizitat-o pe noua „planetă” și acum a apărut și într-o carte de călătorii, pe care profesoara și scriitoarea vasluiancă Vasilica Grigoraș i-o dedică cu recunoștință gălățencei „exportate” atât de departe, dr. Valentina Teclici: „Oda prieteniei jurnal de călătorie în Noua Zeelandă” – Editura Oscar Print București, 2015. Cu Valentina, editoare a primei mele cărți publicate, m-am putut revedea în 2013 la Festivalul cărții Axis Libri, când lansa „Oglinzi”, o carte de versuri scrisă în tandem cu scriitoarea gălățeancă Violeta Ionescu, prietenă alături de care a semnat cândva și dramaturgie.

La un capăt al Lumii„Trei luni luminoase și senine precum

cerul”, descrie autoarea jurnalului literar perioada aventurii sale neozeelandeze, la Napier, Wellington, Rotorua ori Aukland, printre prietenii de departe, locul unde poeta a câștigat și un concurs de haiku. Jurnalul său ilustrat cu fotografii începe în septem-brie 1972, când, la admiterea în Facultatea de Filozofie de la Iași, cele două se întâlneau și urma „o prietenie de-o viață, pe viață”. Apoi emigrarea curajoasă, după revoluție, a Valentinei, în 2002: „A plecat la vârsta de 50 de ani. Un temerar, un spirit de aventură, curaj, dorința de mai bine, curiozitate? Poate toate la un loc.” Nu mai era adolescentă, ba chiar era însoțită de copii: fiicele din prima căsătorie, Iza și Sânziana. Se pare că aventura se molipsește, căci și fostul soț, Costi, și-a făcut o familie tot acolo. Valen-tina și-a dezvoltat peste mări competențele profesionale, apoi s-a îndrăgostit de un localnic, Robert Anderson, care i-a și cerut mâna. În 2005, românca revenea prima oară, învingătoare, dar cu dor, în țară. Apoi în 2009, cu soțul ei Robert. Apoi în 2011, când a și invitat-o în ospeție pe prietena sa peste mări și țări, dar totul părea un vis.

Cum Valentina avea nepoței, botezul un-uia dintre ei a fost o ocazie pentru autoarea jurnalului să învețe să zboare. 7 februarie 2013: plecarea cu avionul, cu escală la Lon-dra, Singapore, Sidney și Wellington – trei zile de zbor. Jurnalul, cuminte și cald, ca jurnalele junilor cultivați ce deschideau lumea în alt veac, are de toate și de interes: istorie, începând cu debarcarea căpitanului Cook și terminând cu folosirea molozului de la un cutremur pentru amenajarea fundației unei plaje. Observație măruntă (capitală administrativă și culturală, Wellington, e

supranumită „Orașul Vânturilor”), de la comportament la organizare politică, descri-eri geografice – cu gheizere, grădini, bibli-oteca din Napier („fotografiată” mărunt și comparată cu ale noastre), colibe băștinașe sau case impozante, o fabrică de ciocolată, acvariul din Napier, de 30 m lungime, mu-zee și restaurante, un parc național, plaje cu „nisip fin ca mătasea”, păsări kiwi și fructe kiwi, dar și a „personajelor”: prieteni, băștinași, emigranți, pisicile Shadow și Lucky, greierii din grădina lui Valy, relatarea unor întâmplări cu tâlc. De pildă, o paradă de automobile retro, în care era evocată discret și criza anilor ʼ30 printr-o cutie a milei. „Vedem” și un haka, dans războinic în care băștinașii maori, cu fuste din 500 de

frunze de flex, un fel de stânjenel mare, scot și limba „de-un cot”, spre surprinderea bine educatei musafire.

Minuțiozitate descriptibilă de dascăl de biserică, notând în carnețelul lui totul. Întâl-nirea cu mama lui Robert, doamnă de clasă în stil britanic, ca educație, Iza, adolescentă plecată din senin și din Galați, acum femeie la casa ei neozeelandeză, căsătorită cu un neozeelandez și mamă. Un jurnal ca pe vre-muri, sincer, tonic, critic uneori și fotografic și exact precum un jurnal de bord. Cu un ton ușor retro. De pildă, cineva învățase engleza „cu multă sârguință”.

Valentina Teclici a noastrăA publicat la Vaslui și București mono-

grafii, versuri, interviuri cu personalități, cărți pentru copii. „Prin ceea ce a publicat, Valentina a adus un plus de noutate și de prospețime în viața Uniunii Scriitorilor din București a cărei membră este încă din 1992”, scria în revista „Agero” din Stuttgart o personalitate științifică și culturală, prof.dr. în filosofie Petre Iosub, care îi publică și C.V.-ul gălățencei de (primă)adopție: este născută în ̓ 52, în satul Dolhești, lângă Huși, termină la Universitatea ieșeană, „cu rezul-tate remarcabile”, devine Doctor în sociolo-gie în 1999, la Universitatea București, „cu o temă de mare actualitate și interes științific

și social”: „Copiii străzii, diagnoză și strate-gii de combatere”, „lucrare unicat care, prin originalitatea conținutului, valoarea documentar-practică, dar și prin deschiderile asupra acestui fenomen dezastruos primește elogioase aprecieri academice”.

Până în 1992 profesoară la Vaslui și Galați, apoi redactor de carte la Editura Porto-Franco. Se mută în ʼ93 în capitală unde este redactor la ziarul „Expres” și colaborează la revistele „Femeia”, „Capi-tal”, „Tinerama” ș.a. A fost redactor-șef al Editurii Oscar Print. Școlărița Valentina fusese deja remarcată de critică, publicând versuri, proză, reportaje și documentare în „Amfiteatru”, „România literară”, „Cron-ica”, „Luceafărul”, „Pagini dunărene” din Galați. A publicat și dramatizări, precum „Moș Teacă” jucată la Teatrul „Maria Filot-ti” Brăila mai multe stagiuni și „Lʼenfance en poesie”, publicată de Editura „LʼEtoile dʼArgent” din Belgia și o piesă, scrisă împreună cu Violeta Ionescu. Dar și versuri, studii socio-psihologice, dialoguri și diferite dezbateri de caz dedicate copilărieri. În 2011 și 2013 îi apăreau la Oscar Print două cărți de versuri, ultima bilingvă.

VICTOR CILINCĂ

UN JURNAL NEOZEELANDEZ DEDICAT PRIETENIEI CU O GĂLĂŢEANCĂ

Despre revista „Suflet nou”Din nou revista Suflet nou din Comloșu

Mare-Banat ajunge în Australia. Prin bunăvoința Dlui Prof. Traian Galetaru, secretar de redacție al revistei Suflet nou din satul bănățean Comloșu Mare - România, am primit la Biblioteca „Mihai Eminescu” - Cringila, N.S.W., Australia, cinci (5) re-viste, frumoase nu numai ca aspect, dar mai ales prin conținut.

MULȚUMIM SINCER GRUPULUI EDITORIAL AL ACESTEI REVISTE CU UN NUME ATÂT DE SIMBOLIC ȘI CU O VIAȚĂ SĂNĂTOASĂ DE 24 DE ANI!

După ce am mulțumit dlui prof. Traian Galetaru pentru darul trimis, am cerut și permisiunea de a publica pentru cititorii revistei „Iosif Vulcan” – Australia, unul sau două articole, spre a face și mai mult această legătură de cultură între românii de pretutindenea.

IOAN MICLĂU-GEPIANULCringila, Australia

Să nu renunțațiAm primit ultimele reviste transmise de

dvoastră, fapt pentru care vă mulțumesc în mod deosebit. Le-am citit cu mare interes, precum am făcut-o de fiecare dată.

Merge cam greu cu scrisul și cititul pentru mine, însă mă ajută fiica mea, Angela. Nu doresc să renunț la aceste reviste, pe care le admir cu toată simpatia și cu respect.

Tuturor, toate cele bune și să nu renunțați la frumoasa și nobila misiune. Cu stimă,

DAN IOAN – Satu Mare

Pagina 9

,,Toți călugării athoniți știu pe de rost acatistul Bunei-Vestiri pe care îl cântă în taină în chilii, la ascultare sau când merg pe poalele muntelui” (Pe Sfântul Munte Athos mai aproape de Dumnezeu, Du-mitru Gălățan Jieț, Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2015, pag. 32).

Pasiunea pentru scris a autorului se remarcă prin apariția a 19 volume, având ca temă comună viziunea despre lume a momârlanilor din Valea Jiului prin tot ceea ce reprezintă această viziune: obiceiuri vechi și noi, credințe, datini și superstiții în satele din estul Văii Jiului; printre aceste aplecări, observăm tinderea spre nemărginire, spre frumosul dumnezeiesc așa cum se desprinde din minunata tradiție a credinței ortodoxe pe Muntele Athos, Grădina Maicii Domnului.

Avem în fața noastră cartea Pe Sfântul Munte Athos mai aproape de Dumnezeu, de Dumitru Gălățan Jieț, Editura Măiastra. Târgu Jiu, 2015, o carte pe a cărui copertă se remarcă Schitul românesc Prodromu văzut dinspre mare, iar pe coperta a IV-a, Maica Domnului – Ocrotitoarea Sfântului Munte. De un albastru diafan, transcedent, lucios și delicat, cartea ne invită în lumea spirituală a Sfântului Munte Athos, care, „După Mormântul Domnului de la Ieru-salim, cel mai sfânt loc pentru lumea creștină și în special pentru cea ortodoxă, este Sfântul Munte Athos” (Op.cit., Dumitru Gălățan-Jieț, pag. 7). Pelerinii, în număr de șapte (părintele Florin Vâlcea, fiul acestuia Teofil, Dumitru Negoi Răscolean, Dumitru Gălățan-Jieț, Răscolean Călin Dacian, Puian Petru și Helj Ioan), au trăit fiorul întâlnirii cu Dumnezeu. Cred că această carte s-a născut din adâncul sufletului autorului, care, pentru a doua oară pe Sfântul Munte, retrăiește sentimentul veșniciei. Muntele, simbol al ascensiunii fizice, reflectă într-un mod minunat ascensiunea spiritual-organică a omului iubitor de Dumnezeu.

Cartea este împărțită în două părți: prima parte prezintă istoricul Sfântului Munte Athos, cu date concrete care se pierd în adevăruri legendare, prelungindu-se în eternitate. Amintim aici pe cei șapte înțelepți de pe Vârful Athon, figuri de sfinți desprinși din filele Filocaliei. Cităm:„... ar exista și astăzi cei șapte înțelepți nevăzuți care au tot un locaș nevăzut pe vârful Athon. Aceștia au atins desăvârșirea și se roagă fără încetare pentru binele și mântuirea întregii lumi”. (Op.cit., pag. 29).

A doua parte a cărții ne ancorează în prezentul pelerinajului din 2014, dar îmbogățit cu date istorice, imagini de o frumusețe tulburătoare și trimiteri duhovnicești. Autorul este atent la detalii, atât istorice, cât și cele legate de atitudinile călugărilor, de mentalități, de modul în care viețuiesc aceștia, de vestimentație și gastronomie: „un pește prăjit, [...], având ca

oase doar șira spinării, o șiră în trei muchii bine pronunțate, griș cu lapte, brocoli făcut la cuptor și o bucată de brânză, toate udate cu câte un pahar de vin negru.” (Op.cit., pag. 172).

Multe minuni străbat filele cărții, multe evenimente readuc istoria în fața noastră, dezgropând cu nostalgie un trecut plin și încărcat de fapte minunate. Amintim aici (din multe altele!) două minuni care au avut loc la Schitul românesc Prodromu: icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Prodromița”, care s-a zugrăvit singură în anul 1863, având mărturisirea zugravului Iordache Nicolau din Iași și adusă la Sfântul Munte în Schitul Prodromu de către părinții Nifon și Nectarie (pag. 73), și „Icoana Sfântului Ioan Botezătorul”, făcătoare de minuni; ne este relatată o minune săvârșită

de această sfântă icoană și anume izbăvirea în timpul Revoluției grecești de la 1821 a schitului nou întemeiat împotriva furiei soldaților otomani: voind să jefuiască Paraclisul „Sfântul Ioan Botezătorul”, au observată că Sfântul din icoană îi privește cu o căutătură înfiorătoare. S-au retras și au început să tragă în icoană, dar gloanțele nu atingeau icoana, se întorceau și cădeau la picioarele lor. Fără a mai face niciun rău schitului, cuprinși de panică, soldații au fugit”. (pag. 75).

Cuvintele sunt puține și sărace în a de-scrie sentimentele care te cuprind atunci când citești această carte pentru că „Aici, în Sfântul Munte, ne-am simțit mai aproape de Dumnezeu, cum niciodată nu am crezut că am putea să o facem. Aveam parcă în noi acel instinct de a-L căuta, de a-L atinge așa cum am făcut-o cu cărțile rare din biblioteca schitului Prodromu. Și atunci, cum aș putea spune că am fost doar într-o excursie?” (pag. 189). Autorul ne-a îmbogățit existența pentru o clipă, un minut sau câteva ore... prin lectură, deschizând, mai mult sau mai puțin, portița veșniciei.

Încheiem într-o notă veselă legată de

Chiparosul lui Athanasie de la Marea Lavră – cea mai veche mănăstire zidită în Sfântul Munte Athos în anul 963 prin binevoința Sfântului Atanasie Athonitul din Trapezunt cu ajutorul material dat de împărații bizantini Nichifor Focas și Ioan Tzimkes: „Tradiția spune că odată, sfântul s-a mâniat rău pe diavolii care dădeau târcoalele obștii și a început să-i bată cu toiagul său de fier. Aceștia căutau scăpare cățărându-se în chiparos. Atunci Maica Domnului l-a întrebat:

- Ce faci, Atanasie?- Alung dracii, care-i supără pe fraţi, i-ar

fi răspuns cu obidă sfântul.- Lasă-i Atanasie, că fără ispitele lor nu

se va mântui nimeni, l-a povățuit aceea care L-a născut pe Mântuitorul lumii.

De atunci, ori de câte ori apare vreo ispită printre frații mănăstirii, aceștia își spun: «Iar s-o coborât unul din chiparos!»” (pag. 97).

Prof.ms. LAVINIA ȘERBAN

PE SFÂNTUL MUNTE ATHOS MAI APROAPE DE DUMNEZEUde Dumitru Gălăţan Jieţ

REFLECȚII1. Cele mai reușite rugăciuni sunt fapte-

le bune.2. Munca, lupta și suferința sunt condiții

obligatorii pentru muritori.3. Înțelepciunea îi dă omului tăria de a

nu se lăsa descumpănit de nimic, în nici o situație.

4. Să fim flexibili, dar în limitele fermității.5. Inițiativele nesusținute mor.6. Ispita nu are nici o șansă la cel tare

în credință.7. Niciodată n-am suferit mai mult decât

atunci când nu mi-am putut exprima crezul spiritual.

8. Orice acțiune sau creație a omului in-clude crezul său.

9. Și în noroi, perla tot perlă rămâne.10. Amăgire: mulți cred că îmbrăcându-și

trupul frumos vor reuși să mascheze urâțe-nia sufletului.

11. Unde-i modestie e și măreție.12. Credință autentică este aceea care

face să piară răul din om.13. Ce pacoste pe mine: de câte ori am

dorit să fiu rău, nu am reușit.14. Pe un ins care respinge ajutorul, nu ai

cum să-l ajuți.15. După credință, cel mai de preț bun al

omului este înțelepciunea.16. Credința conferă autonomie spiri-

tuală.17. Nefericiți cei ce nu cunosc bucuria de

a îmbucura aproapele.18. E greșit a înțelege autoritatea ca

rigiditate și teroare.19. Omul modern știe multe, dar nu e în

stare să treacă dincolo de el însuși.20. Nostalgia idealului e zbucium per-

petuu.Prof.univ.dr. ALEXANDRU STUPARIU

Timișoara

Pagina 10

Începând cu acest an, prin Legea pro- mulgată în noiembrie 2015, ziua de 19 Fe- bruarie a devenit Ziua Brâncuși, sărbătoare națională urmând a fi aniversată anual. Această sărbătoare s-a constituit ca o reparație morală față de refuzul și umi-lirea lui Brâncuși de către statul român atunci când a vrut să doneze toată opera sa poporului român.

Constantin Brâncuși a fost un renumit sculptor român care prin geniul său a contribuit la o nouă viziune a conceptului modern de formă în sculptură, pictură și desen.

S-a născut la 19 februarie 1876 la Hobița, în Gorj, ca al șaselea copil al fa- miliei de țărani săraci Radu Nicolae și Maria Brâncuși. După școala primară la Pestișani și Brădiceni, localități mai mari apropiate de locul natal, devine ucenic în ateliere de boiangerie, prăvălii și birturi, în Craiova. Avea o deosebită îndemânare manuală remarcată după ce a construit, singur, o vioară din diversele materiale găsite în magazia unei prăvălii la care era băiat bun la toate. A urmat Școala de Arte și Meserii la Craiova (1894-1898) și apoi Școala de Belle Arte din București (1898-1902). În tim-pul studiilor realizează diferite lucrări printre care și studiul Ecorșeu, de reprezentare a corpului omenesc, la solicitarea renumitului medic Dimitrie Gerota. Acesta îl sprijină să pri- mească comanda bustului ge-neralului-medic Carol Davilla (aflat și în prezent în fața Spitalului Militar din București) cu plata anticipată a jumătate din suma stabilită iar cealaltă jumătate după terminarea lucrării. La recepția bustului au existat păreri contra-dictorii ale membrilor Comisiei, care nu erau de fapt sculptori. Înfuriat de inabili-tatea Comisiei de recepție de a înțelege sculptura, Brâncuși pleacă brusc din sala în care era întrunită Comisia, refuzând și a doua tranșă a banilor care îi erau nec-esari pentru a-și plăti biletul de tren până la Paris în vederea continuării studiilor. Hotărăște să parcurgă pe jos drumul până în capitala Franței. Se oprește din drum la Hobița să-și ia rămas bun de la mama și frații săi (tatăl a decedat în 1885).

Și-a continuat drumul, din 1904, pe jos până la Viena unde s-a oprit și a lucrat la un atelier ca decorator de mobile. A vizitat muzeele cu opere de artă unde a văzut și sculpturi egiptene care i-au influențat mai târziu opera.

Pleacă în continuare tot pe jos spre Műnchen, traversând Bavaria și Elveția

ajungând în Franța. În apropiere de Lunev-ille, după o ploaie rece, se îmbolnăvește grav de pneumonie. Se reface într-un spital de maici. Ajunge apoi la Paris cu trenul.

În 1905 reușește la concursul de ad-mitere la renumita Școală de Belle Arte din Paris. Părăsește cursurile după nici un an la împlinirea vârstei de 30 de ani, maxim admisă ca student. A refuzat să lucreze ca practicant în atelierul celebrului sculptor francez Augustine Rodin, ros-tind celebrele cuvinte La umbra marilor copaci nu crește nimic.

Până la izbucnirea Marelui Război participă la expoziții colective la Paris și București de unde a primi mai multe comenzi. În 1914 a deschis prima sa ex-poziție în SUA care a provocat o enormă senzație și l-a impus ca un mare artist. Îi sunt cumpărate sculpturile expuse asigurându-i astfel existența materială necesară creației artistice.

În anii interbelici desfășoară o intensă activitate creatoare în atelierul său din centrul Parisului în care și-a amenajat un cadru și o atmosferă specific românească. A participat la importante expoziții colective de sculptură în Franța, SUA, Elveția, Olanda și Anglia.

A revenit de mai multe ori în România unde, printre altele, a realizat și amenajat în anii ʼ30, Ansamblul monumental de la Tg. Jiu: Coloana (recunoștința) fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta Sărutului.

În anul 1951 a făcut o ofertă Statului român de a-i lăsa moștenire, după moar-tea sa, 200 de lucrări și atelierul său din Paris. În acei ani ai proletcultismului marele artist era contestat în România, fiind considerat reprezentant al forma-lismului burghez cosmopolit. Oferta i-a fost respinsă, fiind însă acceptată, cu bucurie, de statul francez.

În primăvara anului 1957, se spovedește și împărtășește arhiepiscopului Teofil de la biserica ortodoxă română din Paris și mărturisește: Mor cu inima tristă pentru

că nu mă pot întoarce în țara mea. În ziua de 16 martie 1957, se stinge din viață iar la 19 martie este înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.

De abia în 1964, Brâncuși a fost re-cunoscut în România ca geniu național. Ansamblul monumental de la Târgu Jiu a fost reamenajat și îngrijit după ce a fost lăsat în paragină trei decenii și fusese în pericol de a fi dărâmat. I-au fost dedicate manifestări artistice aniversare și come-morative îndeosebi după anul 1990 când a și fost declarat și Membru al Academiei Române – post mortem.

Referitor la drumul său pe jos din anul 1906 de la Hobița până în Franța a fost reparcurs pe jos, în urmă cu câțiva ani,de un pasionat oltean, din inițiativa și cu sprijinul deputatului de Timiș, Ioan Răducanu, președintele Asociației Fiii Gorjului din Timișoara.

Se cunoaște că drumul pe jos al lui C-tin Brâncuși a trecut prin Timișoara. Ca să

ajungă la Viena și să traverseze Banatul avea două variante: pe vechiul drum de poștă, cel mai scurt și favorabil mersului pe jos, de la Timișoara prin Becicherecu Mic – Iecea Mică – Lenauheim – Grabaț – Comloș – Mocrin – Canija – Seghedin. (În timpul Imperiului austro-ungar nu exista vamă între Banat și Ungaria); pe ruta Becicherecu Mic – Biled – Lovrin – Sânni-colau Mare – Cenad – Seghedin. Nu se cunoaște însă ruta aleasă de Brâncuși. Ne face plăcere

să credem că a fost prin Comloş, dar nu avem atestări documentare.

Legături tangențiale a avut Brâncuși cu Comloșu Mare prin localitățile Pesti-șani și Brădiceni unde și-a făcut clasele primare. Se cunoaște, documentar, că din aceste localități au fost originari doi preoți care au slujit în Comloș la mijlocul secolului al XVIII-lea. Astfel, în anul 1758 preotul Alexandru Sindiculam-zovici (Sindicula) născut în Pestișani și Gheorghe Stoicovici (Stoica) născut în Brădiceni erau printre cei 6 preoți care slujeau biserica greco-ortodoxă din Comloș.

În revista Suflet nou seria a IV-a au fost publicate mai multe reflecții ale genia-lului sculptor român care excelează, ca și opera sa artistică, prin simplitate și realism.

Cele de mai sus se constituie într-un omagiu adus de comloșeni la aniversarea a 140 de ani de la nașterea sa.

IOAN OLĂRESCU

16 FEBRUARIE. ZIUA BRÂNCUȘI – SĂRBĂTOARE NAȚIONALĂ

Constantin Brâncuşi în atelierul său parizian

Pagina 11

Cu multă bucurie semnalăm şi salutăm apariția noii publicații Morisena. Revistă trimestrială de istorie, Anul I, Nr.1/2016.

Avem o satisfacție deosebită când cercetătorii istorici, profesioniști și ama-tori deopotrivă, publică rezultatele muncii lor de recuperare a bogatului trecut al Banatului nu numai la nivel de provin-cie ci și local. După lecturarea primului număr al publicației cenăzene,constatăm că noua revistă îmbină armonios cele două stadii de cercetare cu referiri la trecutul Banatului istoric al Morisenei-Cenad și a altor așezări din areal.

Coordonatorii publicației sunt doi bine- cunoscuții fii ai Cenadului: Dr. Ioan Hațegan – cercetător științific I, la Timișoara, președinte fondator al Societății Banatul și Dușan Baiski – scriitor, jurnalist, mem-bru al Uniunii Scriitori- lor din România, preșe- dinte fondator al Asocia-ției Banaterra.

Administrația revis-tei este asigurată de ing. George Ivașcu – președintele Asociației Culturale Concordia Cenad. Parteneri ai noii reviste sunt: Asociația Banaterra, Societatea Culturală Banatul și Asociația Publicștilor Presei Rurale din Banat.

Revista apare sub egi-da Asociației Culturale Concordia Cenad cu sprijinul financiar al autorităților publice locale. Cinste și considerație deplină Con-siliului Local Cenad și Primăriei Cenad care se implică într-un act de cultură atât de necesar pentru a face cunoscută bogata istorie a acestei fruntașe comune și a da un imbold altor consilii locale și primării de susținere a publicisticii locale.

În articolul de fond este expusă con-cepția noii reviste: de a facilita accesul la cunoașterea istoriei acestor locuri cu specificarea că: Fără cunoașterea propriei istorii, un popor nu are nici un viitor. Frumoase și înălțătoare gânduri de început de drum.

Sunt explicate, succint, trei motive pen-tru care a fost ales titlul revistei de Mori-sena. În vechea așezare Urbs Morisena au existat, atestate documentar din secolul al XI-lea prima școală, prima mănăstire și primul scriitor de pe plaiurile românești.

Ne permitem să mai adăugăm noi și alte motive: Urbis Morisena a fost capitala principilor cunoscuți ai Banatului istoric din neamul lui Glad, ultimul fiind Ahtum; presupusa reședință de bază a lui Atilla, „Biciul lui Dumnezeu”, care a cucerit o mare parte a Europei în secolul al V-lea, capitală de comitat, sangeacbei, district pe timpul stăpânirii maghiare, otomane

și habsburgice și multe altele. Susţinem că, așa cum dr. Ioan Hațegan

a ajuns la aproape o mie de priorități ale Timișoarei în diferite domenii, va găsi și pentru localitatea natală multe puncte de referință primordiale în diferite domenii.

Considerăm apariția noii reviste de-osebit de importantă și pentru Comloșu Mare, datorită numeroaselor interferențe istorice, sociale, economice, religioase, sportive și umane. Apropierea dintre cele două localități, de 20 km, precum și faptul că în trecutul îndepărtat Comloșul aparținea de districtul Cenad, iar din 1876 credincioșii ortodocși din Cenad au fost, până în 1948, sub păstorirea protopopilor din protopresbiteratul Banat-Comloș, ne îndreptățește să sperăm că în Morisena vom afla și multe informații

documentare referitoa-re la trecutul comunei Comloșu Mare.

Să trecem la prezen-tarea, pe scurt, a conți-nutului primului număr al publicației.

Academicianul Ioan Aurel Pop prezintă un studiu științific deosebit de important pentru is-toria Banatului: Ducatul lui Ahtum (Ochtum). În decursul timpului, îndeosebi, în ultimele două decenii au fost pu-blicate multe legende privind sfârșitul ultimu-lui principe român al

Banatului și cucerirea provinciei de către maghiari în 1028 (1030). Pe parcursul a 4 pagini de revistă, reputatul istoric, rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, oferă exclusiv pe baze do-cumentare vechi, instaurarea stăpânirii maghiare în Banat la începutul secolului I.

Dr. Ioan Hațegan se referă la Pream-bulul cuceririi otomane a Banatului – prezentată sub forma unor repere crono-logice (Partea I).

Asupra descrierii cetății și a orașului

Cenad din secolul al XVII-lea de către renumitul călător turc Evlia Celebi se oprește drd. Alexandru Kósa.

Alte subiecte istorice tratează: Dr. Dana Antoneta-Bălănescu (despre tezaurul ro-man de la Tincova – comuna Sacu din județul Caraș-Severin); Drd. Claudiu Călin (prezenţa călugărilor greci la Cenad în secolul al XI-lea și transferarea lor la Oroszlámos/Banatsko Arandelova. O pseudo-dispută); Dr. Mircea Rusneac (Mănăstirile ortodoxe sârbești din Clisură și Peliadia); Dr. Florin Zamfir (1849 – Un an însângerat din istoria Variaşului); Prof. Mihaela Zamfir (Începuturile Școlii românești la Variaș); Ing. Miroslav Rosić (Iovan Forović – între profit și filantro-pie); Svetlana Nikolin-Serbia (Aromânii din Pancevo); Duśan Dejanac-Serbia (Cenadul și Teatrul Național Sârb); Dr. Constantin-Tufan Stan (Zeno Vancea, un autentic Homo Banaticus); Dr. Valentin Bugariu (General de Cap de Armată Ion Șuța, 1919-2017. Biobliografie); Duşan Baiski (Ieri bolșevici, azi hitleriști. Frag- ment din cartea în lucru „Problema ger-mană în Banat” ); Muzeograf Ioan Traia (Începutul Asociației Publiciștilor Presei Rurale din Banat); Sunt recenzate de către Dr. Ionel Bota un număr de patru volume de istorie recent apărute (Duşan Baiski, Lugoj. Studii monografice); Drd. Claudiu Călin (Ovidiu Forai, Biserica Sfântul Gheorghe, prima catedrală a Timișoa-rei); Dr. Ioan Hațegan (Tiberiu Buhnă-Dariciuc, Monografia Școlii din Nițchi-dorf); Muzeograf Ioan Traia (Valentin Bugariu, Biserică și presă în Banat).

Din succinta prezentare de mai sus reiese diversitatea subiectelor abordate iar din lecturarea acestora nivelul științific ridicat ceea ce impune de pe acum Mori-sena în rândul publicațiilor de istorie necesare și așteptate.

Să remarcăm și condițiile grafice supe-rioare, precum și iconografia sugestivă.

În încheiere, urăm succes deplin re-vistei Morisena și cât mai multe apariții publicistice.

IOAN OLĂRESCU

MORISENA – BINE AI VENIT!

ANIVERSĂRI COMLOŞENE 2016• 570 de ani de la atestarea documentară ........................................ 1446 • 220 de ani de la sfinţirea bisericii ortodoxe .................................. 1796 • 200 de ani de la naşterea lui Ioan Russu ........................................ 1816 • 160 de ani de la întemeierea parohiei greco-catolice .................. 1856 • 140 de ani de la construirea unei noi clădiri şcolare ................... 1876 • 135 de ani de la naşterea lui Cornel Grofşoreanu ....................... 1881 • 130 de ani de la naşterea lui Ştefan Cioroianu ............................. 1886 • 130 de ani de la naşterea lui George Maşea .................................. 1886 • 120 de ani de la naşterea lui Gavril Cotta ..................................... 1896 • 110 de ani de la naşterea Mariei Dogaru ....................................... 1906 • 100 de ani de la naşterea lui George Zmed .................................. 1916 • 80 de ani de la sfinţirea bisericii din Lunga .................................. 1936 • 70 de ani de la reluarea activităţii fanfarei .................................... 1946 • 10 de ani de la înfiinţarea Asociaţiei Culturale Suflet nou ........ 2006

Pagina 12

La ieşirea râului Timiş de sub „Cupola Lumii” bănăţene, Muntele Semenic, la con-fluenţa cu pârâul Teregoviţa, se află satul Teregova, o aşezare a tuturor posibilităţilor.

„Ţărâna cuminţeniei creştine” din acest spaţiu a zămislit un mare număr de persona-lităţi ale culturii şi şcolii româneşti, dintre care se detaşează profesorul Traian Codilă – nume predestinat veşniciei şi universalităţii neamului românesc.

Născut la 21 septembrie 1948, se trage dintr-o familie de ţărani harnici şi iubitor de neam şi Dumnezeu, Ion şi Maria, care l-au crescut în cultul muncii şi al respectatului pentru semeni.

A copilărit alături de sora sa Maria în me- diul patriarhal al aşezărilor româneşti de la poalele Semenicului, în simfonia clopotului turmelor satului, a clipocitului apelor de mun- te, unde a auzit pentru prima dată poveştile despre istoria românilor şi faptele lor de bra-vură, de care se va lega pentru toată viaţa.

Şcoala primară şi gimnazială le face în satul natal, iar ciclul liceal îl face la Liceul „Traian Doda” din Caransebeş. transcend-ent Urmează cursurile Facultăţii de Istorie/Geografie de la Universitatea din Timişoara, în perioada 1966-1969, şi al Facultăţii de Geografie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca – fiind licenţiat în geografie.

Atras de glasul pământului natal, rezistă valului ce ducea spre oraş în acea perioadă şi revine la sat ca profesor de geografie la şcoala din Ilova, Caraş-Severin.

Duhul locului şi harul Divin i-au dotat mintea şi i-au creat sufletul întru Lumină din Lumină – ce s-a răspândit şi se răspândeşte asupra semenilor: elevi şi părinţi. Astfel, a căutat să facă din elevi oameni mai buni, mai înţelegători, mai deschişi la suferinţele celor din jur, umplându-le sufletul de iubire şi bucurii. A pregătit generaţii de cetăţeni oneşti şi iubitori de adevăr, care apreciază munca şi rosturile ei ca valori supreme ale existenţei umane.

Din anul 1974 este transferat la Teregova, satul viselor sale, educator şi profesor la casa de copii şi apoi la Şcoala cu clasele I-VIII, ca profesor de istorie şi geografie.

Om de suflet şi om de nădejde, cuget lim- pede şi generos, pe cât de modest, pe atât de hotărât în actele şi judecăţile sale, ajunge director la şcolile din Ilova şi Teregova: Casa de copii şi la Şcoala cu clasele I-VIII – pe care o transformă în Şcoală de Arte şi Meserii. Prin muncă asiduă, dragoste, voinţă, cât şi prin ideile sale despre şcoală, a contribuit la ridicarea prestigiului dascălului şi al şcolii săteşti – devenind unităţi de elită ale învăţă-mântului românesc.

Preocupat de pregătirea individuală, şi-a făcut o impresionantă bibliotecă cu cărţi de beletristică, de specialitate şi psihopeda-gogice şi, în acelaşi timp, a participat la toate cursurile de reciclare pentru obţinerea gradelor didactice.

Încă din primii ani de dăscălie se implică din plin în viaţa culturală a satului. Dimineaţa la şcoală, seara la activităţile culturale ale Căminului Cultural, aducându-şi contribuţia

la păstrarea Sfintei Tradiţii româneşti şi creş- tin-ortodoxe, în strânsă colaborare cu institu-ţiile locale şi judeţene: Biserica, Primăria, Inspectoratul Şcolar Judeţean şi Direcţia pentru Cultură.

Participă la toate simpozioanele de istorie naţională organizate de inspectorul Gheorghe Magas, un dascăl de prestigiu în judeţ şi în ţară. După 1990, participă la simpozionul internaţional „Didactica” cu teme variate despre istoria neamului, geografie şi ştiinţe ale educaţiei.

Este ales, în fiecare an, în comisiile de examinare – la clasa a VIII-a (capacitate) şi la clasa a XII-a (bacalaureat).

A participat la întocmirea a numeroase proiecte:

1. Coordonator al proiectului Phare 2005, „Acces la educaţie pentru grupuri dezavan-tajate în cadrul SAM Teregova;

2. Coordonator al proiectului judeţean „Şcoala – Centru cultural comunitar” SAM Teregova şi Şcoala „Zaharia Stancu” din Roşiorii de Vede;

3. Asistent manager în cadrul „Proiectului Tranfrontalier România-Serbia Phare CBC”, Centrul Rural pentru Turism Tranfrontalier Teregova;

4. Membru al echipei de proiect „Învăţarea prin activităţi extracurriculare” finanţat prin PIR;

5. Membru al echipei de proiect în cadrul proiectului Comenius „Artă şi literatură în Europa”;

6. Membru al echipei de scriere a proiectu-lui „Economie bazată pe cunoaştere”.

Calităţile intelectuale şi prestigiul de dascăl îl recomandă şi este numit de către Inspectoratul Şcolar Judeţan membru în Consiliul Consultativ al I.S.J., metodist la geografie pentru zona Văii Timişului şi coor-donator de cerc pedagogic. De asemenea, este ales consilier local, fiind numit preşedinte al comisiei buget-finanţe în comuna Teregova.

Este membru al Asociaţiei geografilor din România şi Asociaţiei apicultorilor. Apre-

ciind ordinea şi disciplina albinelor, ceea ce aplică şi în viaţă, a devenit un pasionat apicultor.

Profesorul Traian Codilă este de o limpe-zime cinstită, înzestrat cu har şi cu tact peda- gogic, cu o putere de convingere excepţio-nală – face ca orele sale să nu fie simple lecţii de geografie, ci şi lecţii de viaţă – din speranţa puternică pe care o are că munca lui nu e zadarnică şi că minţile tinere, cu care lucrează, vor schimba ceva într-o Românie prost guvernată şi prost administrată.

Domnia sa vede în elev „Măria Sa” Omul, fiu al lui Dumnezeu şi-i tratează cu delicateţe şi respect. Acest tip de activitate îl încadrează în categoria dascălului format în spirit „hare-tist” – adevărat apostol al satului românesc.

Este adeptul conceptului socrato-platonian privind educaţia, prin care se acordă atenţie actului formativ de cultivare a spiritului, care duce la atingerea esenţei umanului. Bun şi blând, precum Sfântul Nicolae, când vine vorba de şcoală şi valorile ei, devine intran-sigent. Nu acceptă surogatul în educaţie şi în cultură, creaţiile impregnate de vulgarităţi şi trivialităţi.

Este o personalitate de o delicateţe neobiş-nuită şi cu o fineţe sufletească rară şi profun- dă, cu o bunătate ce vine din buna-cuviinţă nativă a românilor de la izvoarele Timişului, apreciază valorile fundamentale ale vieţii creştin-ortodoxe, repudiază şi condamnă trădătorii de credinţă, neam şi ţară, minciuna, prostia, grandomania, lenea şi delaţiunea. Este un intelectual autentic, român adevărat, piatra de temelie a universului românesc.

Omul Traian Codilă este măreţ în modestia şi calda lui omenie, pătruns de înaltă dem-nitate şi responsabilitate a dascălului de tip „cristic”. Prin felul său de a fi întotdeauna deschis, de o sinceritate nedisimulată, re-pede este îndrăgit de cei cu care lucrează, colaborează, de colegi, elevi, părinţi, cât şi de personalităţile culturale cu care este în contact. Are un cult al prieteniei adevărate, dezinteresate, pentru oameni ca Nistor Iorga, Cornel Vitan şi alţii.

Cei ce l-am cunoscut de aproape l-am încon-jurat cu respect şi admiraţie. Ne-a întreţinut sufleteşte, ne-a fost hrana intelectuală, ne comunica un fior filozofic al vieţii. Venind în contact cu Domnia Sa, simţeai că se întâmplă ceva în sufletul tău, care prin iubire se încarcă de lumina adevărului, frumosului şi binelui.

În tot ce a făcut şi ce face este secondat şi sprijinit de iubitoarea lui soţie, învăţătoarea Ana Codilă, un alt dascăl de excepţie. Împre-ună şi-au crescut cei doi copii, Caius şi Oana, în morala binelui, a iubirii de muncă, de se-meni şi de Dumnezeu, pe care îi iubeşte ca pe ochii lui din cap.

Profesorul Traian Codilă, peste tot unde a trecut, a impus un model mai rar, cel al intelectualului de la sat, iradiind căldura şi farmecul echilibrului său interior.

Este un uluitor model de viaţă şi credinţă prin respect şi iubire faţă de oameni şi creaţiile lor.

Prof. PAVEL PANDURU– Prigor, Caraş-Severin

Dascăl format în spirit „haretist”PROFESORUL TRAIAN CODILĂ

Desen de prof. GH. SUCIU (Galaţi)

Pagina 13

Născut la Vasiova în 10 noiembrie 1927, județul Cqaraș-Severin, a crescut într-o ambianță proprie dezvoltării și promovării muzicii. „La Vasiova, toți cântau. De la ei, am deprins dragostea pentru muzică”, a declarat el într-un interviu. Vocea se pare că a moștenit-o de la tatăl său era un ,,bas-bariton cu o întindere uimitoare, un timbru şi o forţă neobişnuită”. Mama sa, Elena, născută Iova, a fost o foarte bună soprană. Ambii săi părinţi au cântat în corul ,,Doina”, din Vasiova, de mai multe ori laureat în perioada interbelică.

Micuţul Nicolae a început viaţa muzi-cală chiar la 4 ani, studiind vioara cu Cornel Novac, dirijorul coralei ,,Doina”. Şcoala primară a făcut-o la Vasiova. În continuare, s-a înscris la Şcoala normală din Timişoara, unde a studiat muzica cu profesorul Sava Golumba, vioara. Paralel cu vioara, a luat şi primele lecţii de canto la Conservatorul municipal din Timişoara, cu profesoara Adelaide Ianco-vici. Un accident care i-a afectat mîna a pus capăt studiului viorii în continuare. În tot acest timp, a cântat ca solist şi a dirijat corul Şcolii Normale. O vreme, Nicolae Florei a activat ca profesor la Bocşa, dirijând coruri muncitoreşti.

După absolvirea şcolii normale, în 1947, s-a înscris la Conservatorul din Bucureşti, Facultatea de Canto, avându-l ca profesor pe renumitul bariton Petre Ştefănescu Goangă. În paralel, a urmat şi Facultatea de muzicologie, frecventând cursurile speciale de componistică şi artă dirijorală. S-a impus prin voce, talentul şi profesionalismul său, devenind în 1955 prim-solist al Operei din Bucureşti. Pri-mul mare rol l-a avut în opera Lakmé de Leo Delibes.

De atunci, a interpretat zeci de roluri, cu o mare artă, dovedind calităţi vocale şi joc scenic remarcabile, în Faust, Bărbierul din Sevilla, Don Carlos etc. Caracterizarea unui ziar din München poate fi elocventă pentru calităţile muzi-cale ale lui Nicolae Florei şi pentru aprecie-rile de care s-a bucurat în întreaga lume: „Nicolae Florei este posesorul uneia dintre cele mai frumoase voci ale epocii, care străluceşte astăzi pe cerul operei”.

A făcut, în acelaşi timp, interpretări memorabile din opera românească din care trebuie să amintim Oedip din cele-bra operă a lui George Enescu, Zeus din Prometheus a bănăţeanului nostru Doru Popovici, Ion din Năpasta a lui Sabin Drăgoi, Vlad Ţepeş din Fata de la Cozia de Emil Monţia, dar mai ales Dece-bal din opera Decebal a lui Gheorghe Dumitrescu.

Maestrul Nicolae Florei a cântat ca invitat de onoare pe marile scene lirice

din Germania, Franţa, Elveţia, Grecia, Ungaria, Yugoslavia, Bulgaria, fosta URSS, până în îndepărtata Australia şi Noua Zeelandă.

A cântat sub bagheta unor mari dirijori ca Alberto Erede, Lorin Maazel, Ernst Marzendorfer, Jean Bobescu, Armando Parodi etc.

A avut în opere parteneri celebri ca Vir-ginia Zeani, Magda Olivesco, Margherita Rinaldi, Petre Ştefănescu Goangă etc.

Nicolae Florei a fost un artist multilat-eral, care a cântat în toate genurile-operă, oratorii, muzică de cameră, lieduri, cân-tece de masă şi romanţe.

Dar a venit şi anul 1982, când au în-ceput împotriva lui (ca şi împotriva celor ce formau adevărata elită intelectuală

românească) persecuţiile comuniste fiindcă aderase la mişcarea ,,meditaţia transcendentală”.

Deşi în 1984, Academia de Ştiinţe New York i-a oferit lui Nicolae Florei titlul de membru cu drepturi depline, alături de o altă mare şi meritată distincţie, aceea de ,,Kammersinger” oferită de Germania, a fost dat afară de la Opera din Bucureşti şi pensionat.

Florei a avut parte de un cumnat foar- te evlavios care în fiecare duminică dimi- neaţă îl ducea la Utrenie să asculte glasu-rile, deprinzând astfel cântarea de strană. Nicolae Florei n-a întrerupt legătura cu Biserica niciodată. În perioada totalita-rimului, cu riscul de a fi numit ,,element mistic”, ,,periculos”, n-a încetat să cânte în biserică.

În anul 1996, Nicolae Florei a scos un disc intitulat ,,Vechi cântări de strană. Din comoara muzicii ortodoxe româneşti bănăţene” pe care sunt imprimate pri-cesne. Pe copertă, Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul României, a semnat un emoţionant elogiu la adresa maes-trului, iar muzicologul George Sbârcea a apreciat ,,muzica izvorâtă din sufletul poporului român în care mocneşte jarul

strămoşilor, străvechea lor înţelepciune şi credinţă”. ,,Prin aceste miununate pricesne bănăţene, unele mai vechi de 300 de ani, sunt exprimate zbuciumul, bucuria, neliniştea şi invocarea izbăvirii din întuneric, durere, frică şi necunoscut a înaintaşilor noştri, care şi-au adăugat la condiţia lor umană şi forţa credinţei ortodoxe.”

În anul 1993, a cântat pentru ultima oară rolul lui Oedip, în limba franceză, la Opera din Viena, la vârsta de 66 de ani.

Din anii ’90, maestrul Nicolae Florei a început să fie afectat de o boală de inimă, care l-a făcut să iasă tot mai rar din casă.

La două săptămâni după ce a împlinit vârsta de 73 de ani, sâmbătă, dimineaţa, în 25 noiembrie 2000, Nicolae Florei ne-a părăsit pentru totdeauna. ,,Atunci s-a petrecut un lucru, care, pentru cei prezenţi acolo, a rămas inexplicabil. Cu ultimele forţe, s-a ridicat în capul oaselor şi a scos un strigăt înspăimântător de puternic. Imediat, am recunoscut acel strigăt din scena morţii lui Decebal, din opera cu acelaşi nume a lui Gheorghe Dumitrescu, pe care soţul meu îl jucase de multe ori – spuse doamna Florei.” Era ultima chemare la luptă, a regelui dac, dacă vreţi, şi misterul lui Nicolae Florei, a cărui viaţă a fost dominată de destinul tragic al ultimului rege dac, cu care se identificase. Imediat după acel strigăt, a mai rostit ceva într-o limbă necunoscută. Cu toţii credem că era limba dacilor pe care nimeni nu o poate cunoaşte. Apoi, liniştit, a căzut uşor pe pernă şi s-a stins.

Dorinţa cea mai mare a lui Nicolae Florei a fost aceea de a fi înmormântat în cimitirul din Vasiova, alături de bunicii, părinţii şi sora lui. Dar autorităţile Capi-talei au hotărât să fie îngropat la Cimitirul Bellu, pe Aleea Scriitorilor, lângă marele romancier Camil Petrescu. Sicriul a fost depus într-o criptă, ulterior s-a adăugat un monument cu o cruce. Pe crucea lui, sunt scrise două texte: ,,Pleacă Doamne urechea Ta” şi ,,Ascultă Doamne”, tit-lurile dintre cele mai îndrăgite pricesne cântate de maestrul Nicolae Florei în bisericile româneşti. pe cruce scrie sim-plu: 1927-2000.

El s-a retras acolo sus, pitulat printre aştri, de unde ne va spune ce ne-a spus marele muzician care a fost Georg Frie-drich Händel: ,,Aş regreta dacă nu am reuşit decât să-mi distrez ascultătorii. Eu am vrut să-i fac mai BUNI!”

Nicolae Florei a fost laureat al unor Concursuri Internaţionale – Bucureşti, Varşovia, Geneva.

Cântăreţul de operă Nicolae Florei a fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a pentru activitate culturală.

CONSTANTIN C. FALCĂ

NICOLAE FLOREI

Pagina 14

În statele de funcții, personale și de plată de la Filarmonica de Stat Arad (1956-1991) în calitate de corist, instru-mentist (fagot), director (1980-1986) și la Casa de Cultură a municipiului Arad (1971-2008) în cea de dirijor al Corului „Emil Monția”, un loc distinct, reprezentativ și de aleasă însemnătate îl are maestrul Gheorghe Flueraș, per-sonalitate de primă mărime a muzicii în general și a celei corale în special, dascăl de vocație, fin psiholog, dublând omul de cultură și intelectualul.

Acum, la împlinirea venerabilei vârste de 85 de ani, „răsfoind în cartea vieții”, cuvine-se cu alese sentimente de grati-tudine, stimă și respect să înlăturăm colbul așternut implacabil și pe nedrept asupra faptelor, meritelor și împlinirilor profesionale să-i evocăm personalitatea, susținând și afirmând că tot ceea ce a realizat în domeniul învățământului – mai ales în Ungaria – și a artei corale a impus Aradul pe scara valorilor culturale naționale și internaționale.

S-a născut în ziua de 27 februarie 1931 în Cartierul Grădiște din Arad; la trei ani a rămas orfan de mamă și la 17 de tată. Dar la vârsta adolescenței orientarea era precizată: muncă severă și sistematică.

În anul 1943 s-a înscris la concursul de admitere de la Liceul Industrial „Aurel Vlaicu” Arad, reușind al doilea. Însă tehnica și tehnologia metalelor nu au fost chemarea sa. Ci alta: pasiunea și predilecția pentru catedră și în mod de-osebit pentru muzică. Astfel s-a transferat la școala Normală de Învățători „Dimitrie Țichindeal”, frecventând în paralel și cursurile Școlii Populare de Artă, studiind disciplinele canto, dirijat și pian, precum și instrumentul fagot.

Tot în acea vreme, la inițiativa lui Nico-lae Boboc, dirijorul corului și orchestrei simfonice a Filarmonicii de Stat Arad, a fost admis la corul instituției la compar-timentul tenor unde a dobândit o viziune mai aprofundată și amplă a muzicii corale în general, și cunoașterea repertoriului muzicii românești și universale.

Tenor veritabil, bun și puternic s-a înscris în anul 1964 la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București la secția pedagogie-dirijat în care a dobândit calitatea de dascăl și dirijor.

După absolvirea institutului superior a fost încadrat – la propunerea aceluiași dirijor Nicolae Boboc – la orchestra simfonică fagotist și corist timp de 35 de ani, concomitent fiind și dirijorul mai multor formații corale de amatori din municipiul și județul Arad, printre care Corul „Emil Monția” Arad care a fost și rămâne viața mea”.

Iată acum câteva „momente”, aportul și contribuția acestui distins om în știința sunetelor care din îmbinarea cuvântului și a muzicii și-a făcut și realizat un unic și inconfundabil crez artistic, transformat miraculos printr-o muncă tenace într-o uimitoare și autentică artă.

Italia, Gorizia, septembrie 1972, a reprezentat pr ima confruntare internațională la un concurs de canto la care au participat 21 de coruri din 8 țări și un prim succes: locul doi, la categoria folclor, înaintea unor valoroase formații din Assisi, Italia, Stockholm, Viena, Budapesta, Kosice etc. şi locul șase la secțiunea polifonie.

Atunci, în toamna lui ̓ 72, Corul „Emil Monția” al Casei de Cultură a Municipi-ului Arad a adus României primul premiu internațional din țara lui Giuseppe Verdi.

În ziua de 20 iulie 1974 „ziarul central „Scânteia” a făcut cunoscut cititorilor că la Casa de Înregistrări „Electrecord” s-a editat primul disc al Corului „Emil Monția” în care au fost prezentate câteva cântece patriotice și lucrări reprezentative din literatura camerală românească.”

Italia, Arezzo, sfârșit de august, 1977. La acel concurs internațional la care au participat 21 de formații din 11 țări, a fost apreciat maestrul Gheorghe Flueraș ca fiind „unul dintre momentele cele mai esențiale, semnificative din perioada celor trei decenii”, corul s-a clasat pe locul trei la secțiunea polifonică și patru la folclor.

În perioada 16-20 mai 1979 la Concur-sul internațional de muzică corală „Varna 1979” (Bulgaria), la care au participat 26 de coruri din Europa, Asia și America, for- mația a obținut premiul doi și aceasta pen-tru că a prezentat „lucrări de mare dificul-tate, foarte bine primite de juriu și numero- sul public, datorită excelentei interpretări”.

6-13 noiembrie 1979 a reprezentat pe- rioada realizării celui mai lung și înde-

părtat turneu din existența corului: Franța, regiunea Normandiei.

În acea deplasare, corul a interpretat cântece și cântări a nu mai puțin de 24 de compozitori cuprinzând compoziții ale artei corale din perioada Renașterii, epoca barocă, romantică și contemporană, un accent deosebit fiind pus pe creația românească modernă și populară.

Cel de al șaptelea trofeu internațional a fost obținut la Festivalul de muzică corală, Karditsa, Grecia, 15-20 septem-brie, 1990.

În țară, a obținut 35 de distincții la con-cursuri și festivaluri, repertoriul interpre-tat fiind compus din peste 400 de cântări și cântece de inspirație folclorică, operă, compoziții autonome clasice, muzică religioasă etc. Marile succese ale acestui cor – din perioada anilor 1970-2000 – și renumele lui au fost obținute – în cele aproape 300 de spectacole – nu pe seama unor voci excepționale, ci, mai ales, prin trudnicia instruirii orientată spre omoge-nitate, dicție, acuratețe interpretativă totul cu un mesaj clar adresat sufletului omului și speranțelor lui pentru ziua de mâine.

Dar maestrul Gheorghe Flueraș mai ales este cunoscut, admirat, stimat și apreciat și de ceea ce a „făcut” în Un-garia. Timp de peste 25 de ani a condus corurile „Pro Musica” – Gyula și „Viva la Musica”/Kitighaz, a activat ca profesor de muzică la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Gyula și la Catedra de limba română a Universității din Szeghed. A publicat cărți de cântece și jocuri populare românești (Budapesta, 1979), culegere de cântece pentru elevii de limba română, an I și II, Budapesta, 1993, cânt și muzică, 1998.

Cuvinte de aleasă prețuire și apreciere a tenacității maestrului Gheorghe Flueraș a avut Preasfințitul Părinte Sofronie, Epis-copul Românilor ortodocși din Ungaria a acelor ani.

În sfârșit, dar nu în ultimul rând, să menționăm că în perioada anilor 1980-1986 cât timp a fost directorul Filarmo-nicii de Stat Arad au fost anii unei verita-bile străluciri artistice a instituției, soliști europeni renumiți, repertorii de maximă calitate, fervent susținute de public...

... Am scris aceste rânduri și în numele celor peste 300 de „moțiști” (1970-2008) ca semn al recunoștinței, stimei, dăruirii și muncii împlinite precum și al nostru prsonal dedicate unui seamăn generos, jovial și altruist: distinsul dascăl Gheo-rghe Flueraș, OMUL unei singure și inegalabile iubiri: MUZICA.

La mulți și fericiți ani!Prof. DAN LĂZĂRESCU – Arad;

IOAN PASCAL, jurist, corist în perioada anilor 1996-2008 – Arad

MAESTRUL GHEORGHE FLUERAȘ – 85 DE ANI.

Pagina 15

Înainte de prezentarea cărții ce înseam-nă „Fata Morgana”? Cele două cuvinte intrate în „vorbirea comună și în literatură desemnând o iluzie trecătoare, o apariție înșelătoare”1

Revenind la „Mexicul – această „Fata Morgana” vom spune că titlul monografiei nu este altceva decât „un an din viața echipei naționale a României” (n.a. oct. 1968 – noiembrie 1969) perioadă în care „tricolorii” într-o grupă cu Portugalia, Grecia și Elveția s-au „bătut” în meciurile preliminarii ale Campionatului Mondial, Mexic, 1970.

S-a împlinit sau nu această „iluzie trecătoare... apariție înșelătoare”? Vom vedea.

Să mai consemnăm și faptul că, tot înainte de „fondul” lucrării autorului, acesta prezintă „raportul cifrelor”, adică bilanțul echipei de la primul meci 8 iunie 1922 până în 25 iunie 1967. Iată-l: 201 meciuri disputate, 98 câștigate, 35 termi-nate la egalitate, 77 înfrângeri, 374 goluri marcate și 378 primite.

Autorul – după ce exemplifică câteva rezultate – arată că „în special atrage atenția golaverajul general negativ (374-378) față de plusul celor 12 victorii”, deci comparativ cu înfrângerile.

… Primul meci. Prima înfrângere. Lisa-bona, 27 oct. 1968, România – Portugalia: 0-3 și aceasta pentru că „ne-a învins „steaua stinsă a lui Eusebio” sau „umbra lui Eusebio”.

Dar în următorul meci – este adevă-rat, amical, dar cu campioana mondială, Anglia, la București – „onoarea a fost salvată”: 0-0, pentru ca peste două săptămâni în Capitala țării să învingem Elveția cu 2-0 prin „două goluri înscrise de cei mai tineri jucători ai echipei – Dumitrache și Domide” (n.a. arădean), „la primul lor joc împreună”.

Wembley, 15 ianuarie 1969. Anglia (campioană mondială) – România: 1-1, într-un meci amical. Doi „uta”-iști, titulari și integraliști: portarul Gornea și Domide. Rezultat de senzație și de moral pentru celelalte meciuri din preliminarii.

Atena, 16 aprilie 1969, Grecia-Româ-nia: 2-2” în prima manșă a meciului”...

„2-2 de la Atena este un rezultat bun”. Deși a marcat două goluri, „Dumitrache se distrează uneori cu ocaziile”, iar „Ion Ionescu, după 45 de minute (...) s-a retras în mijlocul terenului”.

„Lausanne, orașul visurilor noastre”, 14 mai 1969, Elveția – România 0-1

printr-un autogol într-un „meci al trans-miterii puterilor” și cu „un podium cu 11 locuri (...) cu trei trepte. Pe cea de sus „triunghiul de fier”: Răducanu-Boc-Dan și Lucescu (...) pe a doua Deleanu și Tufan (...) pe a treia Sătmăreanu, Dinu, Radu

Nunweiller, Dembrovschi, Dumitrache”. Belgrad, 3 septembrie 1969, Iugoslavia-

România: 1-1, meci amical, în pregătirea celor din toamnă cu Portugalia și Grecia pentru a face – cu ajutorul publicului spectator – „pasul pe lună”.

București, 12 oct. 1969, România-Portugalia 1-0, într-un joc în care „echipa României l-a învins pe… Eusebio. Și a făcut-o într-o manieră incontestabilă: Dobrin și Dumitrache s-a constituit cel mai seducător tandem din ultimii ani.”

București, 16 noiembrie, România-Grecia: 1-1 „acest captivant meci cu gre-cii... echipă care nu ne-a învins niciodată” (n.a. până la acea dată), și astfel „pentru noi, Mexicul nu mai e „Fata Morgana”... această mare iluzie care a vrăjit ochii lui Ozon, Petschovschi, Apolzan, Constantin sau Nunweiller III, devine, în sfârșit, o realitate palpabilă”.

Iată echipa care a realizat calificarea (după 32 de ani): Răducanu – Sătmăreanu I, Hălmăgeanu, Dan, Deleanu – Dinu, Nunweiller VI – Dembrovschi (autorul golului, min. 35), Dobrin (min. 80 Gher-gheli), Dumitrache, Lucescu.

Dintre aceștia nu vor evolua nici un minut în Mexic: marele absent, regretatul Dobrin, Hălmăgeanu, Dan și Deleanu.

Să menționăm că în lucrare sunt con- semnate numeroase interviuri cu: antre-norii Angelo Niculescu, Emerich Vogl, Mircea Lucescu, căpitanul echipei, Rudy Wetzer, centrul înaintaș al României, la ediția inaugurală a Campionatului Mon-dial, Uruguay, 1930, actorul Ion Lucian, Ghergheli, Dobrin, „intermezzo cu tricol-orii” înaintea meciului cu Portugalia etc.

Fotografiile – peste 30 la număr, pe fond negru-alb de bună calitate – ne arată frumusețea și spectaculozitatea a ceea ce se numește „sportul-rege” FOTBALUL.

IOAN I. PASCAL, jurist – AradBibliografie:1. I. Berg, Dicționar de cuvinte, ex-

presii, citate celebre, Editura Științifică, București, 1968, p. 152

IN MEMORIAM IOAN CHIRILĂ (1925-1999)MEXICUL – ACEASTĂ „FATA MORGANA”, Editura Consiliului Naţional pentru

Educație Fizică și Sport, București, 1970, 135 p.

CRIPTOGRAME

Se dă pătratul din figura de mai jos, în care toate laturile sunt formate din 24 beţe de chibrituri.

Sarcini:a) Să se ridice (îndepărteze) două

chibrituri în aşa fel încât să rămână 7 pătrăţele întregi.

b) Să se ridice (îndepărteze) patru chibrituri în aşa fel încât să rămână 5pătrăţele întregi.

Prof. IOAN CIPU, FăgetRăspunsurile vor fi trimise redacţiei.

Problema nr. 2 – 2016TESTE ALE MINŢII – CONCURS CU PREMII

Nr. 6/2016 – FIGURĂ GEOMETRICĂ Nr. 7/2016 – FIGURĂ GEOMETRICĂ3 G 8 litere 4RT 10 litere

Pagina 16

Părintele Moisă Lința, parohul Uzdi-nului, a fost în cursul lunii februarie 2015 hirotonit preot iconom stavrofor, având dreptul să poarte sfânta cruce și brâul roșu. Totodată, părintele Lința a fost învrednicit în cinul preoțesc de protopop ono- rific. Festivitatea religioa- să a avut loc în localitatea Hațegel de lângă Hațeg și vechea biserică de la Den-suș, construită din pietre romane, satul de baștină al P.S. Daniil, Episcopul nostru.

Cât despre părintele Lința, trebuie spus că este un preot tânăr, ambițios, conștiincios și înzestrat cu o energie inepuizabilă când este vorba de treburile și activitatea bise-ricească. Este aplecat până la sacrificiu personal bunului mers al Bisericii Orto-doxe Române și al Sf. Altar pe care-l slu- jește cu destoinicie, dar și cu mândrie specifică unui fiu al satului.

A fost născut în anul 1990, într-o fami-lie de țărani fruntași. De mic a fost atras de cele sfinte, iar de la vârsta de 7 anișori a început să frecventeze slubele biseri- cești și preotul de atunci al Uzdinului, T. Miclea, i-a încredințat să spună în duminici și sărbători cântarea Apos-tolului. La vârsta de 15 ani s-a înscris la Seminarul Teologic „Sf. Ioan Popasu” de la Caransebeș, pe care-l absolvă în anul 2009, an din care îşi continuă studiile teo-logice superioare la Facultatea de Litere și Teologie de la Timișoara, unde se află în faza finală de a-și lua licența.

În anul 2011 a fost numit preot sluji-tor în parohia sa, Uzdin, parohie mare care în decursul istoriei a fost o călăuză în viața duhovnicească a credincioșilor. Profund încrezător în puterile sale de tânăr teolog, s-a apucat de toate treburile ce țin de o viață bună a parohiei. Așa că până în prezent sunt multe realizate de acest vrednic slujitor al altarului.

- Biserica aflându-se într-o stare avan-sată de degradare, ne-a mărturisit părintele preot, ne-am apucat de asanarea ei. Pentru început, am reparat turnul bisericii și am refăcut complet acoperișul, punând țiglă nouă. Apoi am reușit să stopăm creșterea igrasiei și chiar să o scoatem. Am restau-rat scaunele din biserică, inclusiv tronurile arhierești și al Maicii Domnului. Am mai șlefuit piatra din pardoseala bisericii și am schimbat geamurile, dar refăcute după modelul și din același material precum cele vechi. Toate aceste lucrări au fost fă- cute cu aprobarea și sub supravegherea specialiștilor de la Institutul pentru prote-

jarea monumentelor cultural-istorice din Belgrad.

- Au fost întreprinse și lucrări la Centrul Pastoral precum și în plațul bise-ricii?

- În plațul bisericii, care este foarte mare, am intro-dus electrificarea, biserica noastră acum este noap-tea complet iluminată. Anul trecut, în toamnă, am mai plantat peste 100 de stejari siberieni. În ceea ce privește lucrările de la Centrul Pastoral, pot aminti că ele durează și în momentul de față. Anume, dorim ca acestui edificiu

să-i redăm frumusețea lui de odinioară.

Până în prezent am reușit să construim o nouă bucătărie, am renovat complet sala coriștilor, care acum arată foarte frumos, iar în sala mare am pus o pardoseală plastificată. Iar în momentul de față se lucrează intens la construirea punctului sanitar.

Amintim că părintele Moisă Lința des-fășoară o activitate bogată și în cadrul Că- minului Cultural „Doina”, unde este mem- bru în Consiliul de Administrație al insti- tuției culturale, și în cadrul organizației non-guvernamentale a tinerilor „Fenix”, unde deține funcția de vicepreședinte.

Din anul 2011 este căsătorit cu doamna preoteasă Adina-Cristina, iar din căsătoria lor bunul Dumnezeu le-a dăruit pe micuța Maria, născută în anul 2013.

VASILE BARBUUzdin, Serbia

PAROHUL UZDINULUI, MOISĂ S. LINŢA, A FOST HIROTONIT ICONOM STAVROFOR

Vrând-nevrând, luna lui „Mărțișor” îți poartă gândurile îndărăt către copilărie, anotimpul acela ce părea nesfârșit, în care vedeai toate lucrurile așa cum sunt în realitate, miraculoase. Încă din ultimele săptămâni ale anului școlar, visam vacanțe la bunici, tabere, excursii la mare și la munte. Ne așteptau câmpiile și dealurile îmbrăcate-n flori, râuri cu unda cristalină, înviorătoare și pădurile cu umbra lor tainică, de legendă. La un prim semnal de pregătire pentru aventură, simțeam căldura razelor astrului zilei și mirosul paradisiac al viilor. Și ce sentimente minu-nate mai experimentam în anii copilăriei, când, departe de orice constrângere, ne regăseam pe noi înșine atât de ușor, con-templând aceste frumuseți.

Astăzi, călcăm pe aceleași cărări încer- când să aflăm cheia paradisului pierdut. Pădurile s-au mai rărit, dar sunt tot aceleași. Apele, râurile, pajiștile cu strat bogat cu flori de sânziene nu s-au schim-bat prea mult. Decorul e similar. Noi înșine suntem aceiași, în esență, din mo-ment ce putem evoca atât de ușor tot cea

a fost, dar nu putem recrea decât pentru câteva clipe acea stare binecuvântată, în care miracolele erau presărate la tot pasul și acea vreme când noi știam să le culegem.

Oare ce ne împiedică să ne simțim parte integrantă a acestei minunate creații? Să fie împlinirile? Să fie siguranța zilei de mâine? Toate au un numitor comun. Suntem prea ocupați de noi înșine, uitând că toate trec. Copilul n-are nevoie de dovezi care să-i reconfirme că e o părticică din ceva măreț bine întocmit. Noi, cei mari, trebuie să ne amintim mai des că nu toată galaxia se învârte în jurul egoului nostru și că avem un rost. Și că pentru a ne scălda iarăși în ocea-nul de bucurie al copilăriei e nevoie să depă-șim cercul strâmt al egoismului. Vom înțelege că natura aceasta, care-ar putea fi totdeauna minunată de-am ști s-o protejăm, este împreună cu viața darul și dorința unui creator, nepărtănitor și plin de iubire părintească pentru toți copiii săi.

EMILIA CLOP

COPILĂRIE, UNDE EȘTI?

Vasile Barbu

Ce ai cu Torăcul nostru, venetice,Cu numele lui secular românesc?De ce te agită scrisul pe indicatorŞi îl alungi cu gând vrăjmăşesc?

Tu îl alungi fără de milă,Că eşti sălbatec şi flămând,Dar omenia se aşterneŞi pe străbunul nostru pământ.

Ce ai cu Torăcul nostru, străine?Noi aici am îngânat cuvântulScumpei noastre limbi româneşti,Cu cât loveşti în noi, străine.Tot mai mult ne întăreşti.

Oropsiţi şi închişi în temniţi,La Torăc au suferit strămoşii,Nu ciuntiţi panoul cu indicatorul,Răuvoitori, vă afurisesc morţii!

PAVEL P. FILIP –Torac, Serbia

Pagina 17

Prozatoarea Veronica Balaj a publicat, la începutul anului 2013, romanul Cina lupilor la Editura Cronica, din Iași. Cartea rotunjește/întregește bibliografia operei sale, alcătuită din peste 20 de volu- me de proză și poezie, majoritatea lor fiind tipărite în ediții bilingve (română-franceză, engleză, germană, italiană, ebraică etc.), la care se adaugă și un vo- lum de Convorbiri cu scriitori din dias-pora, publicat în colaborare cu Cristina Mihai.

Cina lupilor debutează cu o secvență dintr-un vis, concretizată într-o scenă-suspans. Adela, evadată în pădurea de brazi din preajma Sanatorului TBC în care a fost internată, este înconjurată de o haită de lupi, alcătuită din șase ex-emplare, pe care îi credea turbați, după strălucirea ochilor. Personajul trăiește o spaimă teribilă: regretă gestul evadării din sanatoriu, își strigă în gând tatăl, fost primar mai bine de un deceniu într-un târg de provincie, și reușește să se târască, prin umezeala și mocirla pământului, spre camera din care evadase, în urletul lupilor, care străpungea și devora bezna nopții.

Lupii, animale carnasiere, reprezintă simbolul central al romanului, homo homini lupus, precept sugerat chiar și în titlu, pe care vom încerca să-l decriptăm la sfârșitul analizei cărții. Romanul debutează cu finalul: prozatoarea și sora ei pleacă într-o călătorie documentară având ca scop vizitarea Sanatoriului TBC (în realitate sanatoriul „Marila” de lângă Oravița, considerat „sanatoriul groazei”), în care a sfârșit mama lor, Adela. Autoarea, în postura fiicei care își asumă niște momente cunoscute doar afectiv, din povestirile rudelor, dorind acum o reconstituire a trăirilor mamei sale, internată aici. Ca însoțitoare și-a luat-o pe sora din partea tatălui, Adriana, și punctul de volburare interioară începe chiar din gara unde au coborât din tren – pe peronul unei localități de provincie, Bârnova. Cele două surori au vârste și ve-deri diferite, căci au trăit în lumi distincte. Sora ei, Adriana, locuiește acum într-o mare metropolă a lumii – New York – și de fapt, nu știe mai nimic despre mama surorii sale. Excursul la care participă i se pare o aventură fără rost, nebănuind câtă importanță are acest loc pentru sora sa.

Ghidul lor în această călătorie este „unchiul” Tavi (cum îl apela lumea), iar scopul îl constituie vizitarea sanatoriului și îndeosebi a Pavilionului 2, unde a fost internată Adela, mama autoarei. Din convorbirea cu Tavi, personaj găsit întâmplător însă, la momentul potrivit, pe post de ghid, slinos, desprins parcă din filmele despre Evul Mediu, are loc

într-o baracă locuită de acesta. Important era însă Pavilionul 2, unde suferise Adela și pe care acum trebuia să-l găsească și mai ales, să aibă voie să intre acolo. Așa că Tavi era un mijlocitor necesar indiferent de pălăvrăgeala lui pe dife-rite subiecte. Auziră fetele vizitatoare povestea romanțată a unui călugăr ajuns pacient bolnav de TBC, aici, unde s-a îndrăgostit de o tânără internată și ea cu aceeași boală gravă, ambii trăind la maxi-mum clipa de viață ce le mai era hărăzită.

Spațiul vechiului Pavilion 2, unde în sfârșit ajung cele două fete, devine scena unor trăiri cu accente grave, palierele tem-porale, trecutul și prezentul intersectându-se la modul dramatic în sufletul fiicei

care își imaginează mama luptând pentru viață, sperând încă în bine, așteptându-și soțul, pe Victor, prezent pe aleile din jurul sanatoriului doar în imaginația sa.

Inserțiile afective sunt redate cu o mare forță de sugestie, creând, astfel, un plan doi al raportului cu existența, o perspectivă frântă, având doar câteva nișe spre lumină. Balansarea emoțiilor la limită, între dorința de-a învinge boala, teama de moarte, trăite de Adela și resus-citarea lor, reiterarea din altă conjunctură temporală, cu sprijin în prezentul fluent, este remarcabil prezentată. Avem liber-tatea ca și cititor să ne mișcăm printr-un melanj ficțiune-realitate.

De reținut ar fi și flexibilitatea stilistică, fraza cu accente poematice nu lipsite de dramatism ținând cont de faptul că totul se înșiră și se leagă în jurul confruntării dintre forța vieții și a morții care vine în avalanșă, ca o furtună, apoi, când pare că s-a liniștit, devine o apăsare sufocantă.

Modernizarea textului constă în felul cum autoarea exploatează un motiv mitic – cel al căutării, aici, având funcția recu-peratoare a memoriei. Folosind tehnica

retrospecției, prozatoarea derulează încet, cu sincope și reveniri, existența Adeliei și a familiei sale.

Materia epică a cărții se constituie într-un fel de recurs epic despre destinul unei fa- milii și al unei colectivități în perioada stalinistă. În acest fel, ascuțișurile situa-țiilor sunt inevitabile, textul urcând în notele dramatice din ce în ce mai mult.

Întoarcerea în timp, spre momentul când Adela se căsătorește și când, se cre-dea, va fi pragul unei noi etape de liniște și bucurie în viața familiei primarului Filimon, face loc în desfășurarea epică a numeroase planuri noi, confruntări cu viața, în contextul unei terori socio-politi-ce care se instala cu rapiditate și aducea cu sine spaima, nesiguranța, bulversarea.

Nunta Adelei (fiica cea mare a pri-marului) se desfășoară într-o atmosferă de extaz și bucurie, după întregul ritual îndătinat: cununia civilă, desfășurată la primărie și apoi cea religioasă, derulată la biserică, nași fiind unchiul Grigore cu soția. Celălalt unchi, Jorj, cavaler de onoare la nuntă, le-a oferit mirilor ca dar o călătorie în străinătate, rămasă însă la stadiul de proiect. Vremurile erau tulburi după război, iar evenimentele începuseră să se precipite, prin prefacerile anunțate: se zvonea că se vor face noi alegeri în toate structurile sociale, iar „homo sovie-ticus” își făcuse simțită prezența în zonă prin fotografia lui Stalin, apărută deja pe geamurile unor instituții (primărie și școală) sau magazine.

De altfel, nunta Adelei reprezintă sin- gurul moment de extaz și bucurie al nea-mului Filimoneștilor, la care participă întreaga comunitate a localității Ivanda. După nuntă, destinul personajelor se înscrie într-o perpetuă degringoladă. Există două „forțe” care acționează dis-tructiv asupra acestei lumi, destrămându-i echilibrul și armonia, provocându-i astfel o nesfârșită agonie.

Prima este „agresiunea istoriei”. Ros-togolirea sa fulminantă și apăsătoare marchează profund destinele umane. Individul n-are posibilitatea să opteze pentru o formă sau alta de existență, ci este silit s-o accepte pe cea impusă de jocul irațional și deseori brutal al istoriei. Iar neamul Filmoneștilor constituie vic-tima acestui joc.

Primul care intră în „malaxorul agresiv” al istoriei este primarul Filimon. Vina tragică ce i se impută este aceea de a fi om harnic și înstărit. Pentru această „vină” a fost eliberat din funcție, arestat de mai multe ori și, în final, condamnat la închisoare. Al doilea care suportă aceeași „vină” este fratele său Grigore, eliberat din funcția de director al școlii, dat afară din învățământ și arestat.

EXTAZ ȘI AGONIE – CRONICA UNEI LUMI APUSE

6

Pagina 18 Singurul care reușește să scape de stri-

virea acestui „tăvălug” este Jorj, fratele primarului, student la medicină la Paris și care-i norocos prin fugă, prinzând șansă înainte ca granițele să fie controlate de forța roșie comunistă. Anunțat la timp de celălalt frate, Grigore, ajunge în capitala franceză, își construiește viața mult mai acceptabilă și onorabilă. Se căsătorește cu actrița de cinema Silvia care jucase într-un film interzis imediat de noua ordine poli-tică, motiv pentru care luase calea exilului și ea și regizorul. Tot la momentul limită dintre libertate și dictatură, la nuntă sunt invitate și rudele din țară, dar, în acele vremuri „de prigoană și reeducare”, aces-tea nu puteau părăsi România.

Această secvență conturează din nou un mod desprins din realitate și prezent cât se poate de convingător, bine integrat în fluxul epic al romanului. Silvia jucase un rol secundar în filmul Odessa în flăcări, regizat de Jan Cantacuzino. Prezentată la București, pelicula era un omagiu adus trupelor care eliberaseră Basarabia ocu- pată de sovietici în 1940. După premie- ra filmului, despre scenaristul Nicolae Kirilescu nu se mai știa nimic, iar, la Paris, Silvia a primit vestea că tânăra protago-nistă a fost arestată și aruncată în închi-soare. Peripețiile cuplului Jan-Silvia, cu toate tribulațiile întreprinse, constituie un episod exotic și pitoresc în economia narațiunii.

A doua forță care acționează decisiv asupra familiei lui Filimon este de ordin supranatural și se numește destin. El preia forma unui înger, conform credin- ței creștine care afirmă că fiecare per-soană primește, la botez, un înger păzi-tor care o protejează în toate acțiunile și activitățile până la finele vieții. În ro-man, acest serafim apare sub forma unui „înger bătrân”, protector al întregii fa- milii, la care apelează mereu toți mem- brii ei. El și-a ridicat aripa ocrotitoare, permițând instalarea unei boli cumplite, tuberculoza, în trupul a două ființe dragi: Pasionaria, soția lui Filimon, și Adela, fiica cea mare.

În scena epică se perindă în forță Victor, ginerele primarului și soțul Adelei, atras de comuniști, dornic de parvenire, egoist, indiferent la drama familiei chiar când își știa socrul în pușcărie, Marta, sora Adelei, mult mai sigură pe sine, dar și ea devenind în timp supusa unui soț avar și despotic, reinterând pe altă sinusoidă același destin tragic.

Pasionaria, mama din familie, va sfârși lent, învinsă de boală, Grigore, fratele primarului îndurând și el acuzele noii puteri, Dr. Mareș, ieșind din conjunctură tot prin părăsirea țării, dar nu înainte de a-l ajuta cât a putut pe prietenul său, primarul Filimon supus interogatoriilor forței roșii.

Marile probleme ale existenței, liber-tatea, iubirea împlinită sau nu, mai ales viața, cu necazurile și urcușurile sale, dar viața să fie în opoziție cu moartea, acestea ar fi coordonatele romanului, complex în desfășurarea sa, dar nu nelipsit de veridicitate.

Sunt recognoscibile destinele multor familii care în perioada stalinistă au fost nevoite să fie reduse la rangul de făpturi învinse, făpturi înfrânte, oricât s-ar fi opus. Fie din pricini socio-politice, fie din cauza bolii, cum se întâmplă cu Adela și mama sa.

Paginile în care Filimon se confruntă

cu implacabilitatea morții care trece val-vârtej prin familia sa, lăsându-l pustiit, sunt memorabile. În final, apare lumina vieții prin fetița născută de Adela. Deși rămasă orfană, este semn de viață, de reînnoire a cursului existenței.

„Pradă lupilor să fiu aș vrea. Zilele mele pomană pentru cină lupilor să fie!”

În final, trâmbița îngerului bătrân și temut, cu acordurile grave ale cantilenei morții, a sunat și pentru el, lăsând o perdea groasă de lințoliu peste întreaga gospodărie a Filimoneștilor.

Ca realizare artistică, romanul e con-struit pe tehnica retrospecției sau a rememorării, cu aducerea trecutului în prezentul narativ, în care vocea auctorială reprezintă vocea relatării la persoana a treia singular. Vocile personajelor se în-tretaie și se interpun continuu, iar notațiile sunt pline de concretețea realului.

Ritmul relatării este în perfectă con-cordonanță cu evenimentele narate. Când acestea se derulează în limitele norma-lului, ritmul este molcom, precum o res- pirație obișnuită. Când evenimentele se precipită, ritmul relatării devine alert, sacadat și, uneori, gâfâit, precum în visul cu lupii al Adelei de la începutul romanu-lui, unde fraza e cadențată, ca gâfâitul și nerăbdarea lupilor.

Deși în derularea acțiunii aceste ani-male sunt prezente de mai multe ori,

simbolismul lor are, în opinia noastră, două semnificații complet diferite. Primul înțeles al simbolului reiese din con- vorbi-rea între cei doi frați, Filimon și Grigore, întorși din „iadul” interogatorii-lor. Filimon fiind chemat din nou, îl lasă ca unic sprijin pentru fetele lui pe Grigore. La mărturisirea lui că se poate lupta cu forțele potrivnice, Grigore îi răspunde: „Lupți? Cu cine să te lupți? Cu lupii? Sunt haită înfometată. Nu știu nici ei unde atacă. Pornesc după o călăuză și brusc se năpustesc unde nu se așteaptă nimeni…” În această mărturisire, lupii reprezintă „agresiunea istoriei” (prin venirea la pu-tere a comuniștilor) și anomalia socială provocată de ideologia lor resentimen-tară, instalată după 23 august 1944. Ideea o găsim rezumată în celebrul dicton „Homo homini lupus” („Omul este lup pentru om”) al cunoscutului comediograf Titus Maccius Plautus. Ea sintetizează lăcomia fără margini, fiind reluată de mai mulți scriitori și gânditori (Bacon, Hobbes, Balzac, Sadoveanu etc.) pentru a ilustra degradarea relațiilor umane, când acestea sunt puse sub semnul unui egoism feroce.

A doua semnificație a simbolului îi relevă lupului funcția de mesager sau emisar al morții, atestată în credințele noastre populare prin urletul său prelung. Cu acest sens, lupii apar în visul Adelei de la începutul romanului, dar și în secvența semnalată deja, când Filimon, retras în pădurea din apropierea casei pentru a-și regăsi echilibrul moral, își exprimă dorința de a deveni tain pentru „cina lupilor”. În acest sens, romanul Cina lu-pilor este, în plan simbolic, o cantilenă a morții care acoperă cu acordurile ei grave destinul personajelor, conceput de autoare ca niște răni sângerânde.

Marele învins al „tăvălugului” istoriei și al destinului personajului rămâne însă „bunicul” Filimon. Viața lui sintetizează, într-un sens dramatic, întreaga existență a neamului Filimoneștilor: „Mereu m-am hărțuit cu hămeseala unor lupi năpăstuiți asupra mea din toate direcțiile.” Gândul acesta îl rodea din ce în ce mai adânc: „N-am știut să țin piept. M-au învins toate câte s-au ivit în calea mea.”

Romanul oferă cititorului un prilej de meditație profundă asupra condiției uma- ne supuse unor forțe potrivnice: „agresiu-nea istoriei” și destinul individual. El poate fi și rămâne pecetluit prin/cu cele-bra cugetare a Eclesiastului din Cartea Sfântă, care deplânge vidul și neantul din existența umană: „Vanitas vani-tum et omnia vanitas” (Deșertăciunea deșertăciunilor și toate sunt deșertă- ciune, 1,2).

Prof. dr. VASILE PISTOLEA– Constantin Daicoviciu,

Caraș-Severin

Verinica Balaj

Pagina 19

Motto: „Cânta-voi Domnului în viața

mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi trăi...” (Ps. 103,34)

În Banat a existat și există o bogată tradiție în domeniul muzicii bisericești, fie că este vorba de cântarea de strană sau corală.

Atestate documentar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, corurile din zonă au fost expresia etosului cultural și spi-ritual al satului românesc din Banat, o expresie vie a manifestărilor culturale ale țăranului bănățean. În vremuri de restriște pentru români au fost o mani-festare puternică a conștiinței naționale, a spiritului creator al românilor de aici.

Biserica din Bocșa Română a fost în fruntea multor comune bisericești orto-doxe din Banat în ceea ce privește cân-tarea corală bisericească. În anul 1870 s-a înființat în Bocșa Română un grup vocal, al elevilor, la unison, condus de învățătorul confesional Petru Emil. În anul 1875, urmând exemplul predeceso-rului său, învățătorul Ion Tina înființează un grup coral bărbătesc pe două voci, care peste câțiva ani va fi dirijat de învățătorul Dimitrie Pruneș. Un merit deosebit în înființarea corului l-a avut preotul paroh de atunci Ioan Popovici. În anul 1886, la 6 septembrie, corul susține primul con- cert de sală în Bocșa Română.

Începând cu 1887 va lua ființă „Reu-niunea de cor bărbătesc”. În același an corul participă la Caransebeș cu ocazia jubileului de 50 de ani de preoție ai lui Ioan Popasu. În anul 1903, 27 decembrie, se înființează „Reuniunea de cântări și muzică”. Peste cinci ani conducerea corului este preluată de către preotul Petru Vuc. Între 9-11 septembrie 1906 corul este invitat la București, să participe la jubileul celor 40 de ani de domnie a regelui Carol I, unde a susținut un concert la Arenele Romane. În anul 1912 formația bocșeană devine cor mixt.

Din anul 1922 întâlnim la Bocșa a doua formație corală, numită „Societatea muzicală”, sub bagheta Dr. Gheorghe

Vucu. La 1 decembrie 1928, corul din Bocșa a participat la Alba Iulia la eveni-mentele prilejuite de un deceniu de la Marea Unire. În anul 1928 învățătorul Cornel Pancan devine dirijorul „Reuniunii de cântări și muzică”, iar din 1932 corul se va numi „Liga Temperanța”.

Începând cu anul 1929 Nicolae Mureșan este noul dirijor al „Societății muzicale”. Important de menționat este faptul că în anul 1932 în Bocșa Română existau trei formații corale: „Societatea muzica- lă”, „Liga Temperanța” și „Corul Canto- rilor”. La data de 18 decembrie 1938 corurile l-au întâmpinat pe episcopul Caransebeșului Vasile Lăzărescu, când a sfințit noua pictură a bisericii.

Începând cu anul 1940 corurile fuzio-nează sub numele „Astra”, dirijori fiind învățătorul Cornel Pancan și Nicolae Mureșan, corul desfășurând o importantă acti-vitate culturală. În 1943 corul cântă la Bocșa Montană la dezvelirea bustului lui Mihail Gașpar. În anul 1951 corul

dă un spectacol la Ateneul Român, unde a fost prezent și Petru Groza.

După 1952 la conducerea corului s-au succedat mai mulți dirijori: Cornelia Pancan, Oance Ion Vuia, Petru Florei, Mihai Vuc, Ioan Sauca ș.a. În ziua hra-mului, 6 decembrie 1977, corul cântă la resfințirea bisericii de către episcopul vicar Timotei Seviciu.

În anul 1990 se înființează Corul „Ligii Ti- neretului Or-todox Bocșa” sub bagheta lui Petru Pantiș și apoi Codruța Pantiuc, iar în 1994 corul va primi numele „Armonia”, di-rijor fiind pro-fesorul Nicolae Petrișor. La 20 iulie 1995, corul cântă la Liturghia arhierească oficiată de către P.S. Emilian Birdaș în localitatea Dognecea. Începând cu anul 1997 dirijorul corului este preotul Silviu Ionel Ferciug, cor care activează și astăzi.

Corul este înscris în Asociația Națională Corală din România și activează în cadrul Bisericii Ortodoxe „Sf. Ierarh Nicolae”

din Bocșa Română și al Casei de Cultu-ră Bocșa. Participă la numeroase fes-tivaluri și concerte atât în țară cât și în străinătate: Festivalul „Ion Românu” Reșița, Festivalul „Iosif Velceanu” Reși- ța, Festivalul „Antoniu Sequens” Caran-sebeș, Festivalul de colinde de la Mediaș, Festivalul din Făget, Festivalul „Cântările Învierii” Timișoara, Festivalul „Cu noi este Dumnezeu” Giroc, Festivalul „Pe tine te lăudăm” Lugoj, Festivalul-concurs de la Orăștie, Festivalul „Miron Cristea” Caransebeș, „Alaiul colindătorilor” Ca-ransebeș și, cel mai important, în fiecare duminică și sărbătroare dă răspunsuri- le la Sfânta și dumnezeiasca Liturghie. De menționat este faptul că formația corală „Armonia” din Bocșa participă și dă răspunsurile la Liturghii arhierești, participă la manifestări culturale, sim-pozioane, lansări de carte, organizează pelerinaje la mănăstiri și desfășoară și activități social-filantropice.

În anul 2001 corul înregistrează o casetă audio de colinde, iar în 6 decembrie 2003, prezent fiind P.S. Lucian, Episcopul Caransbeșului, s-a lansat un DVD cu colinde. La 27 decembrie 2007 corul dă răspunsurile la Liturghia oficiată de către P.S. Lucian în biserica din Vasiova. În pragul sfintelor sărbători ale Nașterii Domnului, 21 decembrie 2008, corul „Armonia” l-a colindat la Sibiu pe Î.P.S. Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului. Corul participă la „Alaiul colindătorilor” Caransebeș, în 22 decembrie 2013, iar seara la Jurnalul „Trinitas Tv” a fost transmisă o înregistrare a colindei „În seara de Moș Ajun” interpretată de corala din Bocșa.

În 24 mai 2010 corul din Bocșa dă răspunsurile la Sfânta Liturghie în parohia Deliblata (Serbia), prezent fiind P.S. Dani-il al Daciei Felix, iar în 20 iunie participă la Liturghia arhierească oficia-tă de P.S. Siluan, Episcopul românilor ortodocși din Ungaria în catedrala din Jula (Ungaria).

– Continuare în pagina 20 –

CORUL „ARMONIA” DIN BOCŞA140 de ani de misiune

Pagina 20

CORUL „ARMONIA” DIN BOCŞA– Urmare din pagina 19 –

La 28 noiembrie 2014 Corul „Armo-nia” din Bocșa a participat la „Interna- tionales Adventsingen” în Viena (Aus- tria), manifestare de excepție organizată de Primăria vieneză în cadrul căreia corul a interpretat colinde tradiționale românești și piese din folclorul bănățean. Ziua următoare, 29 noiembrie la invitația preotului paroh Emanuel Nuţu de la Capela românească „Sf. Ioan cel Nou de la Suceava” din Viena, corul din Româ-nia a dat răspunsurile la Sfânta Liturghie și a susținut un concert de colinde, iar du- minică 30 noiembrie, preotul paroh Ioan Moga de la Biserica „Sf. Andrei Șaguna” invită corul să participe la dumnezeiasca Liturghie cu ocazia hramului, după care a fost pregătită o agapă frățească.

În 19 septembrie 2015 a avut loc ani-versarea celor 140 de ani de activitate neîntreruptă a corului din Bocșa, ocazie cu care s-a lansat volumul Corul bise-ricesc din Bocșa Română. Monografie 1875-2015, autori Liana Ferciug, Silviu Ferciug, Viorel Dorel Cherciu, Ed. Tim, Reșița, 2015, 351 pagini, prezent fiind P.S. Părinte Lucian, Episcopul Caransebe-șului, o mare cinste și binecuvântare

pentru parohia noastră, precum și nu-meroase personalități atât din țară cât și din străinătate, pentru aceasta le mul- țumim tuturor. Am fost onorați de par-ticiparea POn. Părinte Petru Berbentia, Protopopul Reșiței, a P.On. Părinte Daniel Alic, consilier cultural, Prof.Dr. Nicolae Bocșan (Cluj), Prof.Dr. Dumitru Jompan (Caransebeș), Prof.Dr. Constantin Stan (Lugoj), Prof.Dr. Alin Scridon (Timișoara), Lucreția Petkovici (Viena), Gabriela Șerban, manager al Bibliotecii Bocșa ș.a. Trebuie să mulțumim și Pr.Prof.Dr. Ioan Sauca (Elveția) și domnului Franz Schuller (Viena) pentru urările pe care ni le-au transmis. Despre Mono-grafie, editorul Gheorghe Jurma a afirmat: „la 140 de ani de la înființare, Corul Bi-sericesc din Bocșa Română își prezintă istoria într-o monografie bogată, bine documentată, exemplară pentru studierea vieții muzicale și religioase din Banat”.

S-a oficiat un Te-deum, rugăciuni de mulțumire, o slujbă de sfințire a noului steag al corului, precum și un parastas pentru preoții, dirijorii și coriștii trecuți la Domnul.

De asemenea, la demisolul oficiului parohial s-a organizat o expoziție foto-documentară care a pus la lumină bogata activitate a corului vreme de aproape un veac și jumătate. La final au fost conferite

diplome de merit, iar mai multe coruri din județele Caraș-Severin și Timiș au susținut un frumos concert de cântece bisericești și folclorice.

În cuvântul de binecuvântare, P.S. Părinte Episcop Lucian a afirmat: „Coru-rile din Banatul istoric au fost la înălțime și toți cei care au ascultat cântarea corală din Banat au rămas impresionați, încân-tați, trebuie să încurajăm cântarea corală, de aceea am venit astăzi aici, să ne rugăm bunului Dumnezeu ca dumneavoastră, cei de astăzi, coriștii și preotul paroh și dirijor să aveți sănătate deplină, putere, răbdare și să duceți mai departe această frumoasă tradiție corală bisericească a înaintașilor, a moșilor și strămoșilor dum-neavoastră…”

Mărire și mulțumire lui Dumnezeu pentru că încă există un cor în Bocșa Română, că ne-a ajutat să organizăm jubileul de 140 de ani al corului bise-ricesc de aici, înființat la 10 ani după cea a fost restaurată vechea Episcopie a Caransebeșului, mai ales că este unul dintre cele mai vechi coruri din episcopie, har și binecuvântare tuturor oamenilor de bine care sprijină Biserica și corul în activitatea de propăvăduire, misionară și culturală.

Preot paroh SILVIU IONEL FERCIUG

Parfumul florilor de-atunciMi-am deschis porțile inimiicătre tine.Jumătate de veac ne-am iubit,Șoție ti-am fost. Am trăito lungă și frumoasă viață.Tot ce-mi doreammi-ai dăruit.Acum, dac-ai știicât de singură sunt,M-ai fi luat cu tine-n mormânt.Timpul nu mi-ajutăsă uit iubirea ce-a fost.Și-acum aș dori să fii aici,de amintirile noastresă vorbim împreună:de Clujul frumos al studenției,de teii înfloriți și plini de balsamdin fața Universității,când la examen intramc-o floare de tei în mânăsă-mi aducă noroc.Ți-aduci amintecând mi-ai dăruit

un braț de flori înmiresmate,pe toate câte-o florăreasăle vindea într-un restaurant?Eram plină de fericirecă dragostea mea curatăpe care ți-o purtammi-ai răsplătit-osincer c-un sărut și cu flori.Acum amintirileîmi hrănesc sufletul.Parfumul florilor de-atunciîl simt în aerul serii.Doresc celor din jurul meu

să-mi dea speranță vieții,să-mi aline durereaștergându-mi lacrimiledin ochii plânși ai mei.

Mi-e dorAcum opt ani încă erai aici,Cineva într-o clipă te-a luat.A fost așa de scurt sfârșitul,Deși o viață am fost aici.

Mi-e un dor sfâșietorȘi-l trimit mereu în calea ta.Să știi că e durerea mea,Iar gândul mi-e acum rătăcitor.

mi-e dor de chipul tău blajin,de ochii tăi albaștri și senini.Din privirea ta știam ce simți: Din ochi îmi cad acum lacrimi de dor.

Mi-e dor și un buchet de floriAzi ți-am pus pe lespedea cea rece,Dar tu nu simți parfumulFlorilor de-atunci, din tinerețe.

Agneta Soporean – Poeme

Pagina 21

Am avut bucuria de a cunoaște, acum mulți ani în urmă, și de a colabora, din 2010, cu un grup de oameni deosebiți - scriitori, profesori, muzicieni, artiști, jurnaliști, iubitori de cultură, de literatură, de frumos - din Viena, originari din România, oameni inimoși, cu o deschi-dere mare spre universalitate, care își pun toată priceperea și energia creatoare pentru a realiza întâlniri culturale și lit-erar-artistice de mare impact și de neuitat pentru cei care sunt implicați și participă activ la aceste manifestări.

O astfel de întâlnire memorabilă a fost cea organizată de Institutul Cul-tural Român din Viena (Rumänisches Kulturtinstitut Wien), Societatea „Austro-Română” din Austria (Österreichisch Rumänische Gesellschaft), Asociația „Șvabilor Bănățeni” din Austria (Banater Schwaben Österreichs), Asociația „Hora” din Viena și Radio TV „Unirea” din Aus-tria, sub frumosul generic „Invitație la interculturalitate: literatură și muzică”, manifestare care s-a derulat duminică, 18 octombrie 2015, de la ora 18, la Institutul Cultural Român din Viena. Evenimentul a reunit scriitori – autori din Viena, Timișoara și Budapesta, care și-au prezentat activitatea literară -, muz-icieni, jurnaliști și oameni de cultură și s-a derulat după următorul program: cuvânt de deschidere: Irina Cornișteanu – direc-tor (Institutul Cultural Român); saluturi: Mag. Lukas Vosicky (Societatea „Austro-Română” din Austria), Prof.Dr. Hans Dama (Asociația „Șvabilor Bănățeni” din Austria), poeta și traducătoarea Sava Sifora (Asociația „Hora” din Viena), Ioan Godja (Radio TV „Unirea” din Austria); moderator: Prof.Dr. Hans Dama. În

deschidere, Veronica Balaj – scriitoare, jurnalistă radio-TV, membră a Filialei Timișoara a Uniunii Sciitorilor din România – a prezentat volumul bilingv (român-german) „De șapte ori viața”, citind un fragment din această carte. A urmat Nelu Brădean Ebinger – scriitor, șef al Departamentului de Economie de la Universitatea din Budapesta (Corvinus) -, care a prezentat romanul „Love story in Budapest”, citind un fragment din ro-manul său. În continuare, Remo Neusatz a prezentat volumul „Banat Gedichte” semnat de prof.Dr. Hans Dama – poet, traducător, profesor la Institutul de Filolo-

gie Romanică de la Universitatea din Vie-na -, scriitorul citind din versurile sale. A urmat Sifora Sava – poetă, traducătoare, președinta Asociației „Hora” din Viena – care a prezentat cartea „Gândește, devino și trăiește cutezător” („Denke, verde und lebe Bold”, traducere din limba germană în limba română de Sifora Sava) semnată de Karl M. Pisl. Apoi, Prof.Dr. Hans Dama a prezentat romanul „Apa

INVITAȚIE INTERCULTURALITATE: LITERATURĂ ȘI MUZICĂ LA INSTITUTUL CULTURAL ROMÂN DIN VIENA

trece, pietrele rămân” de Alice Albrich Mavrocordat. În încheierea programului, Dorel T. Ușvad – pasionat colecționar și om de cultură din Viena – a prezentat expoziția de fotografie „Soprana Maria Cebotari”. Toate momentele literare ale evenimentului au fost fericit presărate cu minunate și emoționante secvențe muzicale susținute de Liviu Burz (bas la Opera din Viena), Sanda Chioreanu (violonistă), Prof. Andrei Roth (pianist), iar printre piesele audiate s-au regăsit: „Pe lângă plopii fără soț” de Mihai Eminescu, „Rapsodia Română” de George Enescu, „Ciobănaș cu trei sute de oi”, „Wiener

Blut” de Johann Strauss, „My Way”, „Meditation” de Jules Massnet.

Așa cum spuneam la început, eveni-mentul cultural „Invitație la intercultur-alitate: literatură și muzică” va rămâne o întâlnire memorabilă, atât pentru organizatori, cât și pentru participanți. Felicitări tuturor!

ADRIANA WEIMERLugoj

Dă zâua PorțâlorDă studioul nostru drag,Mă-mbrăcai într-un șiupag,În chimieșă și nădrag,La chemarea șe m-o zâsăDomnișoara Botean.

O chimeșă d-a măi bunăȘî izmene luai pră mine,Să nu fiu baș dă rușâne,Că s-adună multă lumeȘo miroasă a gutână.

C-așa-i toamna, pică frunza,Dară frucele s-or strânsȘî măi verz, așa cum îs

Șî căzanu s-o aprins,Picurând șe-ț arge bine.

Să ne-ntoașem la subiect.Porțâle dăschisă iar,E frumos, e un bazar,Deși cam e foarce rar,Dar e bun șî foarce drept.

Șî ca strofă dă-ncheiere,Io, Părincele GheorghițăȘî cu numele dă Jiță,Un moşneag dă lungă vițăIo vă zâc „La revedere!”„La mulți ani!” Radio Reșița.

Cu deosebită stimă și profund respect pentru toți cei ce s-au ostenit și se ostenesc în continua-re pentru ca R adioul România Reșița să îmbu-cure sufletele miilor de ascultători și ale noastre, micii-marii familii de la Radio Reșița, colabora-torilor fideli și tuturor emisiunilor Dv. interac-tive, vă promitem, îmi permit în numele fami-liei, să vă asigurăm că nu veți rămâne niciodată sin-guri, ci va fi întotdeauna O SINGURĂTATE-N DOI.

PORȚILE DESCHISE

Preot GHEORGHE-IOAN JIȚARusova Veche, Caraș-Severin

Pagina 22

Rămasă fără aportul a șase titulari, plecați să muncească în străinătate, Vul-turii Comloșu Mare n-a făcut mulți purici în prima jumătate stagională a Campion-atului Județean Timiș, iarna găsind-o abia pe locul al 12-lea în seria I, cu 15 puncte strânse din cinci victorii. Sunt, totuși, perspective că lucrurile se vor schimba, oficialii echipei din nord-vestul județului nostru mizând pe o campanie de achiziții reușită. Unul dintre cei mai experimentați jucători ai grupării din Comloșu Mare este Florin Brădău, fost portar la Calor Timișoara, în eșalonul al treilea. El nu evoluează doar între buturi, ci și în... atac, reușind să puncteze și de două ori într-un interval de 90 de minute. „Obiectivul nostru este să nu retrogradăm. În tur nu am făcut antrenamente, o parte din rezultate se datorează lipsei pregătirii fizice, cădem prin minutul 60. În plus, șase titulari ne-au plecat la muncă în străinătate. În afară de Florin Brădău, ceilalți jucători sunt din Comloșu Mare. Brădău evoluează ca portar, dar și ca vârf, a dat și două goluri pe meci. Într-o partidă l-am folosit și portar, și

atacant. Media de vârstă a lotului este foarte scăzută, avem și jucători de 17-18 ani. Cel mai vârstnic este primarul Ovidiu Ștefănescu (38 de ani). Fără el, această echipă nu ar mai exista. Avem promisiu-nea domnului primar că vom aduce patru-cinci jucători până la reluarea campion-atului, nu vrem să avem emoții în retur”, ne-a declarat Florin Bulat, organizator de

competiții la Vulturii. Președintele clubu-lui este Constantin Busuioc, iar antrenor – primarul Ovidiu Ștefănescu, care își ia în serios meseria de la firul ierbii, ur-

mând cursurile pentru obținerea licenței C. În tur, cel mai folosit jucător a fost Alexandru Lucaciu. Alți oameni de bază sunt Daniel Sturz, Claudiu Ionel, Denis Mateș și Marcel Bota. Ultimul a evoluat la mai multe echipe din eșaloanele supe-rioare, inclusiv în prima ligă de futsal, la Informatica Timișoara. Cei mai buni marcatori în actuala ediție sunt Sturz și

Lucaciu. Vulturii Comloșu Mare se mândrește cu o grupă de juniori înscrisă în competițiile oficiale. „Tot cu ajutorul domnului primar, avem și o grupă de copii născuți în anii 2004 și 2005. De ea se ocupă profesorul de sport Avram Rusu”, ne-a mai spus Florin Bulat. Investițiile recente în baza spor-tivă au vizat ridicarea unei tribune de două sute de locuri ce urmează să fie acoperită. Terenul se pre- zintă în condiții bune, fiind întreținut de unul dintre compo-nenții lotului. Jucătorii se pot antrena și pe un teren sintetic

de dimensiuni mici dotat cu instalație de nocturnă. (N.R. Fotografia aparține redacției „S.n”).

DARIUS PETRU

SportÎn cotidianul „Renașterea bănățeană”, 27 ianuarie 2016, p. 8

COMLOȘU MARE VREA SĂ SE ÎNTĂREASCĂ

Văd cu ochii mei cum oamenii se duc la DumnezeuPe drumul care nu te lasă să-ți întorci privirea,Știu că-n mintea noastră ei ne spun mereuCă asta ne e soarta, că asta e menirea!

Cum viața omului topindu-se, șoptește-ntruna,Nu mai revin, nu mă mai întorc... nu mai iubesc...Nu mai trăiesc... copiii mei cei dragi, vă lasă mamaȘi viața-și scrie mai departe rolul, oamenii trăiesc...

Mi-e dor de tine, mamă! Și timpul nu mă lasă,Prezentul mă oprește adesea-n dimineți, curat decor,Trecutul îmi pictează cărările ce mă duceau acasă,Mi-e dor de tine, mamă! Și lacrimile-n ochi mă dor!

Îmi răscolesc adesea sufletul, țin pasul cu Universul,Strig și caut întruna zilele ce au trăit odată în mine,Dar tu? Tu, mamă, taci și-mi spui că ăsta este mersul,Mi-e dor de tine, mamă, mi-e dor de tine!!!

MIA ROGOBETE – Lugoj

MI-E DOR DE TINE, MAMĂ...

Actualul primar, ing. Ovidiu Ştefănescu, fost titular al echipei de fotbal „Comloşana” (1994)

Mi-e dor din ce în ce mai mult de mamă,Pe care n-am știut s-o prețuiesc cât trebuiaCând în anii ei din urmă n-o prea luam în seamăCu vrerea ei de a vorbi cu mine, tristețea a-i asculta.Deși se bucura când ne strângeam pe lângă ea,Chiar dacă nu-i duceam nimic, prezența îi era destulăȘi din chinuita ei copilărie ne povesteaCum singură și-a biruit povara vieții dură.

N-am auzit-o vreodată văitându-se că-i greu,Să-și plângă sărăcia în care ne-a crescut,De nimeni ajutată în afară de Bunul Dumnezeu Ce ne-a vegheat copilăria și norocul ce-am avut.

De câte ori acasă mă-ntorceam ca să o văd,Simțeam cum sufletul de bucurie i se umple,Uitând durerea depărtării, ce pentru ea era prăpădCând timpul se scurgea prin albele ei tâmple.Mergeam la ea aproape în fiecare lunăÎmpins de dorul ce mă ardea în pieptȘi din dorința ca bătrânețea să i-o fac mai bună,Simțind necruțătoarea vreme ce-și taie drumul drept.Cu toate astea însă, veni și despărțirea de la urmă,Când cu suferințe grele se stinse liniștităC-am fost cu toții, copiii ei, la căpătâiul trecerii în umbră,Lâsându-ne să-i fim urmașii vieții ei cinstită.

Dr. DĂNILĂ SURULESCU

DOR DE MAMĂ

Pagina 23

„Astfel şuieră şi strigă, scapară şi rupt răsună,Se împing tumultuoase şi sălbatice pe strună,Şi în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit,Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit...Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?Ah! organele-s sfărâmate şi maestrul e nebun!”

(Scrisoarea IV)În luna Mărţişorului debutează cele două primăveri: cea

calendaristică (1 Martie) şi cea astronomică (22 Martie). Este luna echinocţiului de primăvară, când ziua a devenit egală cu noaptea. Întreaga natură reînvie, satul este mai animat: harnicii gospodari îşi văd de treburile grădinilor şi ale holdelor, păsările călătoare s-au întors la vechile cuiburi ori şi-au „clădit” altele noi, lumina şi căldura îmbrăţişează firea. Toţi se bucură de primăvăraticul şi proaspătul verde, dar în primul rând senti-mentul îi animă pe norocoşii ce-au văzut lumina zilei în întâia lună a primăverii:

- Prof. ELISABETA ACZEL-UNTERREINER (2 martie 1941), din Nűrnberg, Germania;

- Prof. BRIGITTE MARINESCU (6 martie 1957), din Geretsried, Germania;

- Dl EUGEN SEBEŞAN (9 martie 1949, Comloşu Mare), din Sânnicolau Mare, Timiş;

- Red. GHIŢĂ BLEJUŞCĂ (11 martie 1950, Sireţel, jud. Iaşi), din Săcălaz, Timiş;

- Scr. DUŞAN BAISKI (11 martie 1955, Sânnicolau Mare, Timiş), din Timişoara;

- Asist.med. FELICIA MIOC-NOVACOVICI (13 martie 1953, Gârbovăţ, Caraş-Severin), din Oraviţa;

- Prof. VALERICĂ NICULESCU (13 martie 1954), din Jimbolia, Timiş;

- Prof. WALTER TONŢA (22 martie 1959, Jimbolia, Timiş), din Ulm, Germania;

- Mister GEORGE CIOLAC (24 martie 1940, Comloşu Mare), din Conover, NC, SUA;

- Dl LIVIU DOMŞA (24 martie 1941), din Copşa Mică, jud. Sibiu;

- Prof.univ.dr. PAVEL PETROMAN (30 martie 1935, Răpsig, jud. Arad), din Timişoara;

Le adresăm cu căldură sincerele noastre urări de sănătate, prosperitate şi succese profesionale şi familiale, asociindu-l şi pe tradiţionalul „La mulţi ani!” Căci ferice de cei născuţi întru „Mărţişor”.

Redacţia

NĂSCUŢI ÎN LUNA LUI MĂRŢIŞOR(ziua are 12 ore, noaptea are 12 ore)

M-au întrebat ce voi în viațăȘi le-am răspuns nimic mai mult.Un soare cald de dimineațăȘi-un cirip de vrăbii s-ascult.

M-au întrebat cu ce putereAș vota în astă lumeLe-am răspuns: cu-o mângâiere,Cu-o dragoste și cu glume.

M-au întrebat de unde suntȘi ce gândesc, sunt optimist?Venit-am pe aripi de vântȘi sunt un om, un sufletist.

M-au întrebat apoi de toate,Despre viață - marketing,Le-am răspuns așa - în șoapte,Cum văd lumea mea plângând.

Ei nu mi-au înțeles răspunsulȘi în tăcere m-au privitȘi-n timp ce mă-necase plânsul,Privirea lor a-nțepenit.

Ing. IONEL STOIȚ – Novi Sad, Serbia

M-AU ÎNTREBAT…

În semn de respect pentru memoria strămoşilor săi, asistenta medicală Felicia Mioc-Novacovici a amenajat Casa Memorială Novacovici (Gârbovăţ, Caraş-Severin)

Nu pot fi departe de OAMENII adevăraţi pe care-i respect şi pe care îi port în suflet, chiar dacă ne găsim în locuri de tot diferite.

E început de an, un an în care ne dorim să avem spor de viaţă bună, să ni se îm-plinească dorinţele de sănătate, bucurie, iubire. Cum Dumnezeu lucrează minuni în sufletul nostru, îmi înalţ mâinile către Cer în rugăciune, Îl rog să-Şi prelungească bunăvoinţa şi pe viitor asupra voastră şi a tuturora care mi-au umplut viaţa de a merge prin singurătate mai departe, care au crezut în mine şi-n strămoşii mei, descoperindu-i şi făcându-i cunoscuţi contemporanilor. Vă mulţumesc!

Cu toţii avem nevoie să ne vorbim, fiind singură eu vorbesc cu foaia albă, scriind şi povestindu-i trăirile sufletului meu, Dumnezeu a vrut ca aceste rânduri să fie citite şi de oamenii pe care mi i-a ales El, sunteţi voi, dragii mei. Mi-i dor de voi şi abia aştept să ne reîntâlnim, aştept primăvara după pustiirea sufletului în iarna asta.

Sănătate multă vă doresc, bucurii pen-tru familii, vă îmbrăţişez cu mult drag pe cei din redacţia revistei.

FELICIA MIOC-NOVACOVICIGârbovăţ, Caraş-Severin

DRAGI PRIETENI,

Ești zâna cea bună ce vine Și-mi bate discret la fereastră,Cu chipu-nflorit de iubireOglindit în zarea albastră.

Ești înger cu-aripi azuriiCe veghează cu tandră iubireSfielnicii pași de copiiȘi-aduci în cununi fericire!

Tu porți în privire o mareDe clipe cu-arome târzii,E tot ce-așteptăm de la mame:Duioșie, iubire, alint, bucurii.

Măicuță, ești candelă-aprinsă,Veghind în noaptea-nstelată,Cu dalbi ghiocei, ca de neauă,Pe gândul și viața mea toată.

MARIANA SPERLEA – Dumbrăvița, Timiș

MAMEI

Pagina 24

ORIZONTAL: 1. Au flori mari, de culori variate, dispuse alternativ pe un lujer înalt până la 1 m şi frunze ca sabia; 2. Schiţare de rânjet – Barcă cu pânze

– Doctoriţă (abr.); 3. Cuprinse în ceară! – Conjuncţie adversativă – Interjecţie de uimire; 4. Oxigen (simb.) – În vogă! – Venere! – În Iza; 5. Nume de fată de la roze – Marcă de săpun sau nota 4; 6. Floare asemănătoare cu floarea-soa-relui – Azot (simb.); 7. Râs în Sahara! – În şcoală! – O parte din cantină! 8. Act de învoială – Scrise pe frontispiciile întreprinderilor şi instituţiilor; 9. Făină amestecată! – Puţin siameze! 10. Prima! – Manifestare neuropsihiatrică.

VERTICAL: 1. Sinonimă cu Dalia şi nume de fată sărbătorită la Sf. Gheor-

ghe; 2. Diminutiv pentru Emilia – Moşie ecleziastică şi nume de localitate în Banatul de deal; 3. Alta! – Surori cu trandafirul – Puţin ridată! 4. Îndemn pentru cabaline – Bujori pentru feciori şi… pentru fete; 5. Nimica toată – Alb amestecat! – Într-o mapă! 6. De culoarea măslinelor – Flor (simb.) – Ester! 7. Nota 6 – Sunt prezente şi într-o poiană rezervată; 8. Este – Vrancea (abr.) – Puţin aerisite! 9. Afirmaţie – Flor (simb.) – Râu în Birmania; 10. Renumitul hit: un buchet de... (flori de toamnă-iarnă).

Dicţionar: VAI, VNR, IBRA, NAIFA, OHABA, LBA, NMAIGAVRIL BALOG

F E M I N I N E

D I V E R S I S • D I V E R S I S • D I V E R S I S

Tiparul executat la

Timişoara, Bd. Revoluţiei din 1989 nr. 26Tel. 0256 / 20 48 16

edituraeurostampa@gmail.comwww.eurostampa.ro

CONSILIUL DE REDACŢIE: Ioan OLĂRESCU – redactor-şef; Gavril BALOG – redactor-şef adjunct; Traian GALETARU – secretar de redacţie; Codruţ BALOG – secretar tehnic; Adela BELU, Emilia CISMARU, Călin COJOCARU, Gheorghe COVACIU, Dumitru CRIŞAN, Ioan CUMPĂNAŞ, Dafina DAVID, Maria MICLĂU, Alina PASCU, Ana-Maria ŞANDOR, Eleonora ŢIHOI – redactori; Vasile BARBU (Uzdin, Serbia), Ioan-Nicolae CENDA (Oraviţa, Caraş-Severin), Sergiu DEMA (Jimbolia, Timiş), Petru LĂPUGEAN (Bocsig, Arad), Elena MUNTEANU-LERA (Timişoara), Valerică NICULESCU (Jimbolia, Timiş), Gheorghe NOVAC (Timişoara), Felicia MIOC-NOVACOVICI (Gârbovăţ, Caraş-Severin), Pavel PANDURU (Prigor, Caraş-Severin), Maria PINK (München, Germania), Lavinia ŞERBAN (Ianova, Timiş), Viorel ULIERIU (New York, SUA) – colaboratori.

ADRESA REDACŢIEI: Comuna Comloşu Mare nr. 702, jud. Timiş, cod 307120, tel. (s) 364 150, (a) 364 175, (a) 364 110, fax: 36 41 50.

E-mail: comlosana@yahoo.com

Casă renovată din Comloşu Mare (foto: Viorel Ulieriu, New York)

ALBUM FOTOGRAFIC Cu aparatul foto pe meridianele lumii

Intră-o doamnă nechematăLa consult, în cabinet:- Sunteţi, doamnă, programată?- Mă scuzaţi, nu pot s-aştept!

- Bine, doamnă, de-astă dată,Vă consult, dar să intraţiDupă paravan îndată;Între timp, vă dezbrăcaţi,

Scoateţi, până unde doare;Timp nu am aşa de mult,Mulţi aşteaptă la intrare;V-am promis şi vă consult!...

Doctorul termină treaba,Se apropie încetŞi zăreşte că bolnavaDezbrăcată e complet...

- Bine, doamnă, ce vă doare?Zise el, privind de sus;- N-am o boală... oarecare,Domnu doctor, am „platfus”!

PETRU TALIANUTimişoara

CONSULTAŢIA

• Eşti analfabet? Scrie-ne şi te ajutăm pe gratis.

• Service auto: ridicăm şi livrăm maşina gratuit. Dacă ne încerci o dată, nu mai pleci în altă parte.

• Vând câine: mănâncă orice şi îi plac foarte mult copiii.

• Vindem castron pe placul oricărei gospodine cu fund rotund pentru batere eficientă.

• Vând pat pentru copil cu picioare de fier.

• Maşini uzate: de ce să te duci în altă parte ca să fii păcălit? Vino aici!

• Căutăm un om să aibă grijă de un lot de vaci care nu fumează şi nici nu bea.

• Tânără doamnă, drăguţă, inteligentă, caracter, familie bună, doreşte căsătorie cu domn bine situat care să aibă şi autoturism. Ofertele se vor adresa subsemnatei, însoţite de fotografia autoturismului.

• Căutăm femeie la fetiţă în vârstă şi nefumătoare.

PERLE DE-ALE PUBLICITĂŢII

1. La Biserica din sat,Azi mi-am luat mândru bărbat,Dară cine ştie oareCă el este şi-un CRAI mare.

2. A fost odată ca-n poveştiCrai frumoşi cu stele-n frunte,Dar în viaţă azi găseştiDoar CRAI cu calităţi mărunte.

3. Cică graba strică treaba,Asta este foarte clar,Dar când treaba e pe grabăÎţi legi FUNIA de par.

4. Cândva un claun bine plătitSpectacolul şi-a pregătit,Lumea apaludă-n picioare,Astăzi viaţa e-un CIRC mare.

EPIGRAME

ELENA GOZOB – Dumbrăviţa, Timiş

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 123456789

10