Trei secunde preview

COLECȚIE COORDONATĂ DE

Magdalena Mărculescu

Roslund & Hellström

Trei secunde

Traducere din suedeză de Gabriella Eftimie

Editori:Silviu DragomirVasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:Magdalena Mărculescu

Coperta colecției:Faber Studio (Ioan Olteanu)Foto copertă: © Images.com/Corbis

Director producție:Cristian Claudiu Coban

Redactor:Domnica Drumea

Dtp: Corina Rezai

Corectură: Roxana SamoilescuEugenia Ursu

Titlul original: Tre SekunderAutori: Anders Roslund & Börge Hellström

Copyright © Anders Roslund & Börge Hellström 2009 Ediția în limba română s-a publicat prin acord cu Salomonsson Agency, Suedia.

Copyright © Editura Trei, 2013 pentru prezenta ediție

C. P. 27-0490, BucureștiTel. /Fax: +4 021 300 60 90e-mail: [email protected]

ISBN: 978-973-707-816-2

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiROSLUND, ANDERS Trei secunde / Roslund & Hellström ; trad.: GabriellaEftimie. - Bucureşti : Editura Trei, 2013 ISBN 978-973-707-816-2

I. Hellström, Börge (1957)II. Eftimie, Gabriella (trad.)

821.113.6-31=135.1

Pentru Vanjacare a îmbunătăţit puţin cărţile noastre

PRIMA PARTE

duminică

11

Încă o oră până la miezul nopţii.Cu toate că era deja sfârşitul primăverii, era mai în-

tuneric decât se aştepta. Mai mult, apa, acolo jos, era aproape neagră, ca un văl acoperind ceva ce părea un hău nesfârşit.

Nu-i plăceau ambarcaţiunile, sau poate că marea era misterul pe care nu-l înţelesese. Dârdâia tot timpul când bă-tea vântul, ca acum, şi winouj cie dispăru încet în neant. Obişnuia să stea cu mâinile încleştate în jurul balustradei şi să aştepte până când casele îşi pierdeau forma, părând doar nişte pătrăţele pe cale să se dizolve, în timp ce întunericul din jurul lui devenea din ce în ce mai pătrunzător.

Avea douăzeci şi nouă de ani şi îi era frică.Îi auzea pe oamenii care se mişcau în spatele lui şi

care se îndreptau şi ei undeva; încă o noapte, câteva ore de somn, şi aveau să se trezească într-o altă ţară.

Se aplecă înainte şi închise ochii. I se părea că dru-murile acestea deveniseră din ce în ce mai problematice odată cu trecerea timpului, iar mintea lui era la fel de conştientă de pericolele care-l păşteau ca şi corpul lui; mâinile îi tremurau, fruntea îi era leoarcă de transpiraţie şi obrajii îi ardeau, cu toate că tremura în bătaia aprigă a vântului. Peste două zile urma să stea exact în acelaşi loc, doar că pe drumul de întoarcere şi avea să uite că jurase să n-o mai facă niciodată.


fiction connection12

Dădu drumul balustradei, deschise uşa care delimita frigul de căldură şi care-l conduse spre una dintre scările acelea lungi unde nişte feţe necunoscute se îndreptau spre cabinele lor.

Nu voia să doarmă, nu putea să doarmă, nu încă.Barul nu era cine ştie ce, cu toate că M/S Wawel era

unul dintre cele mai mari feriboturi care făcea curse re-gulate între nordul Poloniei şi sudul Suediei; dar locul ăla, mesele pline de firimituri şi scaunele cu patru beţe subţiri pe post de spătar nu te îmbiau deloc să zăboveşti pe-acolo prea mult.

Transpira în continuare. Mâinile lui se repeziră după sendviş şi halba de bere, în timp ce se holbă drept îna-inte, încercând să nu pară speriat. Câteva guri de bere şi o jumătate de felie de caşcaval cu care se lupta împotriva senzaţiei de rău, gândindu-se că un gust nou îl va elimina pe cel vechi: mai întâi o friptură grasă de porc pe care a fost nevoit s-o mănânce ca să-şi protejeze stomacul şi apoi chestia aia gălbuie, ascunsă într-o masă maro, cau-ciucată — numărase fiecare înghiţitură, de la unu până la două sute, până când biluţele de cauciuc îi alunecaseră pe gât, zgâriindu-l pe dinăuntru.

— Czy poda panu co jeszcze?Femeia tânără care-l servise îl privi, apoi scutură din

cap: nu, nu în seara asta, s-a terminat.Fierbinţeala din obraji se transformase într-o amor-

ţeală. Îşi zări faţa palidă din oglinda de lângă casa de marcat şi împinse farfuria cu sendvişul neatins şi paharul plin cât putu de departe pe tejghea, apoi arătă cu degetul spre ea până când chelneriţa pricepu ce vrea şi o mută pe raftul cu vase nespălate.

— Postawi ci piwo?

Trei secunde

13

Era un bărbat cam de vârsta lui, uşor ameţit, genul care intră în vorbă cu oricine ca să nu se simtă singur. Continuă să se holbeze drept înainte, întors spre faţa albă din oglindă, nici măcar nu se răsuci spre cel care-i vorbise. N-avea cum să ştie dacă nu cumva se prefăcea beat şi voia să-i facă cinste cu o bere fiindcă ştia ce căuta pe vasul ăla. Lăsă douăzeci de euro pe tăviţa argintie cu bonul şi părăsi încăperea aproape pustie, cu mese goale şi muzică ridicolă.

Îi venea să urle de sete şi limba încerca să găsească nişte salivă ca să umezească măcar pentru moment locu-rile uscate, dar nu îndrăznea să bea, de teamă să nu i se facă rău şi să vomite ceea ce înghiţise.

Trebuia să păstreze totul în stomac pentru că altfel — şi era conştient că aşa funcţionau lucrurile — altfel era un om mort.


Asculta păsările, cum făcea adesea târziu după-masa, când aerul cald dinspre Oceanul Atlantic se retrăgea şi lăsa loc unei seri reci de primăvară. Era momentul lui preferat — terminase ce avea de făcut, dar nu era câtuşi de puţin obosit şi avea destule ore până când trebuia să se culce în patul îngust din camera de hotel şi să încerce să adoarmă în camera aceea care urla a pustietate.

Erik Wilson lăsă aerul rece să i se izbească de obraji. Închise ochii preţ de câteva secunde ca să-i ferească de lu-mina puternică a reflectoarelor care inundară toată zona cu o lumină mult prea albă. Îşi lăsă capul pe spate şi miji ochii cu grijă spre bobinele mari de sârmă ghimpată din ca-uza cărora gardul părea şi mai înalt decât era, încercând să scape de senzaţia că raza aceea era îndreptată chiar spre el.

La câteva sute de metri mai încolo se auzea un grup de oameni care se deplasau pe o bucată dură de asfalt, întinsă şi iluminată.

Şase bărbaţi îmbrăcaţi în negru în faţa, în jurul şi în spatele celui de-al şaptelea.

Şi o maşină la fel de neagră care-i urmărea încet.Plin de curiozitate, Wilson privi fiecare pas.Transport obiectiv protejat. Transport pe teren deschis.Brusc, un alt sunet îl anihilă pe cel de dinainte. Ci-

neva trăsese câteva focuri de armă. Cineva trăsese câ-teva focuri răzleţe, unul după altul, spre oamenii care se

Trei secunde

15

deplasau pe suprafaţa de asfalt. Erik Wilson stătu nemiş-cat şi văzu cum doi dintre oamenii îmbrăcaţi în negru aflaţi cel mai aproape de obiectivul protejat se aruncară asupra acestuia şi-l trântiră la pământ, pe când ceilalţi pa-tru se întoarseră şi încercară să localizeze sursa focurilor.

Procedară exact ca Wilson: încercară să identifice arma, trăgând cu urechea.

Un kalaşnikov.Un foc tras dintr-un pasaj dintre două clădiri joase,

de la patruzeci, poate cincizeci de metri depărtare.Păsările care cântaseră adineauri dispăruseră deja, la

fel ca şi vântul cald care în curând avea să se răcească.Lui Erik Wilson nu-i scăpa nicio mişcare din spatele

gardului şi percepea fiecare moment de tăcere. Bărbaţii în negru începură să tragă şi maşina acceleră puternic, pentru ca apoi să se oprească foarte aproape de obiecti-vul protejat, plasându-se în calea focurilor ce veneau în continuare dinspre cele două clădiri joase. După doar câteva secunde, nu mai mult, corpul protejat fu târât pe bancheta din spate prin portiera deschisă şi vehiculul dispăru în întuneric.

— Bine.Vocea venea de undeva de sus.

— Cam asta a fost pentru seara asta.Difuzoarele erau plasate chiar sub reflectoarele mari.

Preşedintele supravieţuise acestei seri, încă o dată. Wilson se întinse şi ascultă. Păsările se întorseseră. Un loc ciudat. Era a treia oară când vizita FLETC, adică Federal Law En-forcement Training Center, aflat în punctul cel mai sudic al statului Georgia — o bază militară a statului american, loc de antrenament pentru DEA, ATF, US Marshals, Bor-der Patrol şi cei de aici, care tocmai salvaseră din nou



ţara, numiţi Secret Service. Sigur fuseseră ei, îşi spuse cercetând asfaltul iluminat, era maşina lor, echipa lor, se antrenau destul de des pe aici.

Continuă să se plimbe de-a lungul gardului care îl separa de o altă realitate. Aerul era uşor de respirat, mereu îi plăcuse clima din locurile acelea, era mult mai multă lumină şi mai cald decât în Stockholm, unde aşteptai o vară care părea că n-o să sosească niciodată.

Părea un hotel ca oricare altul. Traversă holul şi o luă spre restaurantul ponosit şi scump, dar se răzgândi şi coti spre lifturi, după care urcă la etajul al doisprezecelea din clădirea care, timp de câteva zile, săptămâni sau luni devenea căminul comun al cursanţilor.

În cameră, aerul era sufocant şi prea cald. Deschise fereastra care dădea spre terenul de antrenament şi privi un timp spre lumina orbitoare, apoi porni televizorul şi se plimbă printre canalele ce păreau că difuzează acelaşi program. Lăsă televizorul deschis până când avea să se culce. Era singurul lucru care reuşea să anime cât de cât o cameră de hotel.

Nu-şi găsea locul.O senzaţie de nelinişte i se târî dinspre stomac spre

picioare şi Wilson se ridică de pe marginea patului, îşi dez-morţi membrele şi se duse la birou, unde se aflau cele cinci telefoane mobile aliniate la câţiva centimetri distanţă unul de celălalt pe suprafaţa goală, cinci telefoane identice între lampa cu abajurul puţin prea mare şi mapa din piele neagră.

Le ridică pe rând şi le verifică. Pe primele patru nu-l sunase şi nu-i lăsase nimeni niciun mesaj.

Pe cel de-al cincilea — îşi dăduse seama dinainte să-l fi atins.

Opt apeluri pierdute.

Trei secunde

17

Acelaşi număr.El aranjase astfel. Pe telefonul din urmă putea fi su-

nat doar de la numărul acela. Şi nici Wilson nu suna alt număr de la el.

Două cartele reîncărcabile neînregistrate de pe care se sunau şi, în caz că ar fi vrut cineva să facă cercetări ca să localizeze telefoanele, n-ar fi găsit niciun nume, ci doar două numere care primeau şi iniţiau apeluri, doi clienţi necunoscuţi care nu puteau fi găsiţi nicăieri.

Se uită la celelalte patru aparate ce zăceau pe masă. Acelaşi aranjament, toţi sunau la acelaşi număr şi toate aveau acces la un singur număr secret.

Opt apeluri pierdute.Erik Wilson strânse puternic telefonul lui Paula.Calculă în minte. În Suedia trecuse de miezul nopţii.

Formă numărul.Vocea lui Paula.

— Trebuie să ne vedem. La etajul cinci. Într-o oră.La etajul cinci.Vulcanusgatan 15 şi Sankt Eriksplan 17.

— N-am cum.— Trebuie să ne vedem.— Nu se poate. Nu sunt în ţară.

Respiraţie grea. Foarte aproape. La câteva sute de mile depărtare.

— Atunci am bulit-o, Erik. Avem o livrare importantă peste douăsprezece ore.

— Amân-o.— E prea târziu. Cincisprezece catâri polonezi se apropie de

destinaţie.Erik Wilson se aşeză pe marginea patului, în acelaşi

loc, şifonând uşor cuvertura.



O achiziţie importantă.Paula se infiltrase în grup mai adânc decât oricare

dintre ei.— Gata, ieşi din joc. În clipa asta.— Ştii că nu merge aşa. Ştii bine că n-am cum. Asta dacă

nu vreau să mă trezesc cu două gloanţe în tâmplă.— Repet, ieşi din joc. De data asta, ascultă-mă, de data

asta n-am cum să te acopăr. Trebuie să ieşi, n-auzi?Se lasă o tăcere supărătoare de fiecare dată când

cineva închide telefonul în mijlocul conversaţiei. Lui Wilson nu îi plăcuse niciodată liniştea aceea electronică. Când altcineva punea punct discuţiei.

Se duse din nou la fereastră şi cercetă terenul de exer-ciţiu inundat, aproape scufundat în lumina puternică, albă, care îl făcea să pară mai îngust decât era.

Vocea aceea fusese forţată, aproape temătoare.Erik Wilson se uită la telefonul mobil din mână, la

tăcerea care-l înconjura.Ştia că Paula avea să facă toată treaba singur.

21

Oprise maşina în mijlocul podului Lidingö.Razele soarelui reuşiseră să pătrundă prin întuneric

la câteva minute după ora trei, nerăbdătoare şi amenin-ţătoare, semn că negura avea să se întoarcă abia seara târziu. Ewert Grens coborî geamul şi privi suprafaţa apei, apoi trase adânc în piept aerul încă rece al răsăritului care alungă noaptea aceea blestemată.

Porni spre malul celălalt şi traversă insula adormită până când ajunse la casa amplasată pe o stâncă, având o vedere superbă spre ambarcaţiunile care treceau dede-subt. Parcă maşina pe suprafaţa de asfalt goală, scoase staţia de emisie-recepţie din încărcător şi ataşă microfo-nul de haină. De obicei, o lăsa în maşină când o vizita pentru că niciun apel nu era mai important decât discu-ţiile lor, dar acum nu mai exista nicio discuţie care să fie perturbată.

Ewert Grens făcuse drumul acesta săptămânal timp de douăzeci şi nouă de ani şi nu putea să renunţe la acest ritual. Chiar dacă, între timp, camera ei fusese ocupată de altcineva. Se ducea la ceea ce fusese fereastra ei; de acolo, ea privise lumea de afară, iar el îi stătuse alături, încercând să-şi dea seama ce anume căuta.

Singura persoană în care avusese vreodată încredere.Îi era dor de ea. Pustietatea asta nenorocită se agăţa

de el cu ghearele, îl urmărea, dar nu reuşea să scape de



ea; ţipa la ea, dar ea nu se lăsa, simţea c-o respiră în loc de aer, habar n-avea ce trebuia să facă să umple vidul acela imens.

— Comisar Grens.Vocea ei venise dinspre uşile de sticlă pe care le

ţineau de obicei deschise când era vreme frumoasă şi scaunele cu rotile încăpeau toate în jurul mesei de pe verandă. Susann, studenta la medicină care, conform insignei de pe buzunarul halatului alb, ajunsese între timp medic stagiar, cea care îi însoţise pe el şi pe Anni în excursia aceea cu vaporaşul şi-l avertizase să nu aibă speranţe prea mari.

— Bună!— Iar aţi venit?— Da.

N-o mai văzuse de foarte mult timp, de pe vremea când Anni trăia încă.

— De ce faceţi asta?Bărbatul privi spre fereastra goală.

— Ce vrei să spui?— De ce vă faceţi rău singur?

Camera era întunecată, pacientul care o ocupa acum nu se trezise încă.

— Nu înţeleg.— V-am văzut pe-aici pe-afară în fiecare miercuri, două-

sprezece săptămâni la rând.— E interzis sau ce?— În aceeaşi zi a săptămânii, la exact aceeaşi oră. Ca

mai demult.Ewert Grens nu răspunse.

— Ca pe vremea când încă trăia.Susann coborî o treaptă.

Trei secunde

23

— Vă faceţi singur rău.Femeia ridică tonul.

— Înţeleg că purtaţi doliu. Dar e aiurea să vă faceţi un program. Văd că nu trăiţi cu durerea în suflet. Trăiţi pen-tru durere. Vă agăţaţi de ea, vă ascundeţi după ea. Nu vă daţi seama, domnule comisar Grens? Lucrul de care vă temeaţi s-a petrecut deja oricum.

Bărbatul cercetă fereastra întunecată, imaginea lui oglindită, reflexia unui bărbat în vârstă care nu ştia ce să răspundă.

— Trebuie să-i daţi drumul. Trebuie să mergeţi mai de-parte. Nu vă formaţi o rutină din doliu.

— Mi-e aşa de dor de ea.Susann luă piciorul de pe treaptă, apucă mânerul uşii

verandei cu gândul s-o închidă, dar se opri în mijlocul gestului şi strigă:

— Să nu vă mai văd aici niciodată!


Era un apartament frumos, situat la etajul cinci pe Västmannagatan nr. 79. Trei camere mari într-o clădire veche, cu tavan înalt, podeaua şlefuită şi ferestre lumi-noase care dădeau şi către Vanadisvägen.

Piet Hoffmann era în bucătărie. Deschise frigiderul şi scoase încă o cutie de lapte.

Se uită la bărbatul care zăcea pe jos, cu faţa într-o găleată de plastic roşie. Un rahat cu ochi din Varşovia, un găinar dependent de droguri, plin de coşuri, cu dinţii stricaţi şi haine murdare. Îi trase un şut în burtă cu vârful întărit şi ascuţit al pantofului şi nenorocitul împuţit îşi pierdu echilibrul vomitând, în sfârşit, laptele alb şi masa cauciucată maro pe pantaloni şi pe dalele lucioase de marmură din bucătărie.

Trebuia să bea mai mult. Napij się kurwa. Şi trebuia să vomite mai mult.

Piet Hoffmann îi mai trase un şut, dar nu la fel de puternic. Masa cauciucată maro fusese înfăşurată în ju-rul fiecărei capsule ca să protejeze stomacul de cele zece grame de amfetamină, iar Hoffmann nu voia ca vreun gram să rătăcească pe unde nu trebuia. Bărbatul împuţit de la picioarele lui era unul dintre cei cincisprezece catâri pregătiţi care transportaseră în noaptea şi dimineaţa pre-cedentă în jur de două mii de grame de persoană via M/S Wawel de la Świnoujście şi cu trenul de Ystad, fără a şti

Trei secunde

25

nimic despre ceilalţi paisprezece care traversaseră graniţa şi fuseseră direcţionaţi în diferite puncte ale Stockholmu-lui, aşteptând să fie goliţi.

Încercase să-i vorbească frumos, prefera să folosească tactica asta, dar acum fu nevoit să ţipe pij do cholery, din ce în ce mai tare, în timp ce îi trăgea şuturi amărâtului ăluia, trebuia să bea naibii tot laptele şi, ce mama dracu-lui, pij do cholery, să vomite destule capsule, astfel încât clientul să aibă ce să controleze şi să evalueze.

Bărbatul costeliv plângea.Avea pete pe pantaloni şi pe cămaşă, iar faţa lui plină

de coşuri era la fel de albă precum podeaua pe care zăcea.Piet Hoffmann încetase cu şuturile. Numărase bucăţe-

lele maronii care pluteau în lapte şi îşi dăduse seama că, momentan, n-avea nevoie de mai multe. Pescui masa cauciucată din lichid, cele douăzeci de biluţe aproape rotunde pe care le clăti la chiuvetă, punându-şi mănuşi chirurgicale, scoase cele douăzeci de capsule mici şi le aşeză pe o farfurie de porţelan din dulapul de bucătărie.

— Mai am lapte, să ştii. Şi câteva cutii de pizza. Nu te mişti de aici. Mănânci, bei şi vomiţi. Să vedem ce mai iese.

Camera de zi era încinsă, aerul îmbâcsit, şi cei trei bărbaţi de la masa alungită din lemn de stejar maro-închis transpirau cu toţii; prea multe haine şi prea multă adre-nalină, aşa că Piet deschise uşa de la balcon şi rămase ne-mişcat, în timp ce vântul rece alunga aerul urât mirositor.

Piet Hoffmann vorbea în poloneză. Cei doi care trebu-iau să înţeleagă ce zice preferau să folosească această limbă.

— Mai are o mie opt sute de grame. Vedeţi voi ce faceţi. Şi plătiţi-l după ce-a terminat. Patru procente.

Cei doi arătau aproape la fel, în jur de patruzeci de ani, îmbrăcaţi în costume închise la culoare care fuseseră

Trei secunde preview

Documents

Transcript of Trei secunde preview