Traumatologia Mecanica

143
UNIVERSITATEA „DANUBIUS" FACULTATEA DE DREPT GALAŢI LUCRARE DE LICENŢA TEMA: TRAUMATOLOGIA MECANICA DISCIPLINA: MEDICINA LEGALA COORDONATOR STIINTIFIC LECTOR UNIVERSITAR DOCTORAND PAVEL LILIANA LĂCRĂMIOARA ABSOLVENT

Transcript of Traumatologia Mecanica

Page 1: Traumatologia Mecanica

UNIVERSITATEA „DANUBIUS"FACULTATEA DE DREPT

GALAŢI

LUCRARE DE LICENŢA

TEMA: TRAUMATOLOGIA MECANICA

DISCIPLINA: MEDICINA LEGALA

COORDONATOR STIINTIFICLECTOR UNIVERSITAR DOCTORAND PAVEL LILIANA LĂCRĂMIOARA

ABSOLVENT

Page 2: Traumatologia Mecanica

2007

2

Page 3: Traumatologia Mecanica

CUPRINS

Cap.I - Parte generală de traumatologie mecanică........4

1. Boala traumatică. Cauze. Semne clinice, semne

paraclinice. Traumatismul şi activitatea organismului..........5

2. Reacţii generale posttraumatice ale organismului. Şocul

traumatic..7

3. Reacţia vitală. Concepţia actuală asupra reacţiei vitale. Noi

cercetări asupra reacţiei vitale................11

4. Aspecte medico-sociale în traumatologie. Frecvenţă,

importanţă economico-socială, sechele, recuperare, morbiditate,

mortalitate.........15

5. Diagnostic clinic şi probleme generale medico-

legale ale traumatismelor mecanice................18

6. Interacţiunea dintre traumatism şi afecţiunile

preexistente sau concomitente. Complicaţii..............22

7. Cercetarea la faţa locului. Reconstituirea...........25

8. Leziuni traumatice. Discuţii generale...........28

Cap. II - Traumatologia medico-legală în practica judiciară.........30

1. Traumatisme mecanice cu consecinţe de ordin

penal..........31

2. Obiectivism şi subiectivism în practica medico-legală

traumatologică..40

3. Traumatologia medico-legală în dreptul civil..........46

Cap.III - Aspecte criminalistice ale traumatologiei mecanice.....50

1. Urme criminalistice în traumatologia mecanică......51

2. Examinarea criminalistică a urmelor lăsate pe corpul

uman.....53

3

Page 4: Traumatologia Mecanica

3. Identificarea traseologică a obiectului vulnerant...........60

4. Examinarea criminalistică a obiectelor de îmbrăcăminte....63

5. Expertiza complexă medico-legală şi criminalistică......67

4

Page 5: Traumatologia Mecanica

Cap.IV - Leziuni traumatice sistemice.......70

1. Traumatismele muşchilor, tendoanelor şi aponevrozelor..70

2. Leziuni traumatice ale nervilor...........71

3. Leziunile traumatice ale vaselor sanguine......75

4. Leziuni traumatice osteoarticulare......77

Cap. V - Probleme de deontologie şi răspundere medicală....80

5

Page 6: Traumatologia Mecanica

CAPITOLUL I

Parte generală de traumatologie mecanică

Incercarea omului de a stăpâni natura prin folosirea formelor

de energie în diferite scopuri, inclusiv ca mijloc de atac a generat

întotdeauna accidental sau intenţionat acţiuni agresive.

Agresivitatea, îndreptată nu în ultimul rând şi asupra semenilor, a

dus la producerea unor leziuni traumatice de diverse tipuri şi grade.

Prin traumă se înţelege o modificare lezionară sau funcţională

produsă în urma acţiunii unei forme de energie exterioară (mecanică,

termică, electrică ş.a.).

Din punct de vedere medico-Iegal noţiunea de traumă,

potrivită în sens larg cu cea de leziune, urmăreşte: stabilirea unor

modificări posttraumatice generatoare de tulburări funcţionale sau

deces. Altfel spus, obiectul de studiu al medicinii legale în materie

de traumatism se face numai prin definirea şi descrierea leziunilor.

Traumatismele mecanice, ca cea mai frecventă modalitate de

producere a unor leziuni posttraumatice în viaţa socială, apar atât

accidental cât şi voluntar, ca acte de lietero sau autoagrcsiune.

In societatea modernă frecvenţa traumatismelor mecanice a

crescut îngrijorător. Accidentele rutiere foarte frecvente (în ţările

dezvoltate a treia cauză a mortalităţii), accidentele de muncă (în

pofida unei legislaţii severe privind măsuri de protecţie), căderile

accidentale şi actele de violenţă simt tot atâtea cauze ce explică de

ce traumatologia mecanică este azi una din preocupările majore ale

medicinii în general şi a medicinii legale în mod special. Leziunile

traumatice au o abordare diferită în funcţie de profesiunea celui

care le analizează. Astfel clinicianul este interesat de aplicarea celei

mai variate terapii, medicul legist va interpreta leziunile prin

Page 7: Traumatologia Mecanica

prisma consecinţelor judiciare, oferind în ultimă fază organului de

justiţie elemente necesare încadrării juridice a faptei.

Incă de la primele acţiuni, de la primele momente ale cercetării

condiţiilor ilicite ele unui fapt cu consecinţe ce produc leziuni

traumatice, medicina legală este

1.1. Reacţii generale posttraumatice ale organismului. Şocul

traumatic

Agenţii traumatici de orice natură determină, pe lângă

modificările locale specifice, o serie de reacţii generale ale

organismului caracterizând starea de şoc. Simptomatologia şocului

aparţine traumatologiei clinice. Şocul se caracterizează prin

fenomene nervoase şi hemodinamice. Fenomenele nervoase sunt

de natură vegetativă, algică şi psihică. Cele hemodinamice, a căror

intensitate este variabilă se datorează hemoragiei şi colapsului.

Glandele endocrine reacţionează şi ele la traume, în special

suprarenalele a căror reacţie îl reprezintă excesul de catecolamine.

In abordările actuale şocul este considerat ca fiind o reacţie a

organismului la alterarea echilibrului său cu mediu, având ca urmare

declanşarea unor mecanisme de adaptare. Pentru a se constitui

şocul traumatic necesită un interval de timp între producerea

leziunilor cauzatoare de şoc şi instalarea simptomatologiei clinice

care poate duce la moarte. Ca urmare când între producerea

traumatismului şi moarte intervalul de timp este scurt nu poate fi

vorba de şoc traumatic. Intervalul de timp fiind scurt (minute) nu se

pot declanşa mecanismele generatoare stării de şoc traumatic.

Dereglările mari endocrine, umorale şi metabolice ale

traumatizaţilor, având drept consecinţă apariţia unor substanţe

Page 8: Traumatologia Mecanica

patologice sau creşterea importantă a unor constituenţi biochimici

normali ai sângelui, toate reacţiile biochimice pe care organismul le

mobilizează împotnva stresului cauzat de traumatism şi împotriva

instalării morţii, se aglomerează într-o perioadă de ordinul orelor1.

Răspunsul neurohormonal la orice acţiune stresantă, prin

intermediul axei simpatodrenerice, determină creşterea activităţii

cardiace, a tensiunii arteriale şi a ritmului respirator.

1 Viorel Beliş, Tratat de medicină legal`, vol. I, Ed. Medicală. Bucureşti 1995. pag. 267

Page 9: Traumatologia Mecanica

1.2. Boala traumatică. Cauze, semne clinice, semne

paraclinice. Traumatismul şi activitatea organismului

Atunci când organismul suferă acţiunea unui agent traumatic

apar, în afara leziunilor locale, o serie de modificări generale,

morfofuncţionale ce se exprimă printr-o simptomatologie clinică

caracteristică. Examinările paraclinice evidenţiază tulburări, iar întreg

ansamblul de manifestări patologice este exprimat sintetic prin

noţiunea de boală traumatică. Această stare se instalează treptat, nu

întotdeauna manifestările clinice fiind direct proporţionale cu

gravitatea agresiunii suferite. Boala traumatică nu trebuie

confundată cu şocul traumatic.

Agentul traumatic determină o reacţie variată a întregului

organism, diferită după natura factorului traumatic, cu referire în

special la reactivitatea sistemului nervos central şi la echilibrul

funcţional general al organismului.

Când victima unui traumatism prezintă tare şi disfuncţii

organice, modificările posttraumatice (boala traumatică) au o

amploare şi o gravitate mai mare.

Forma clinică a bolii traumatice poate fi influenţată, într-un fel

sau altul, de o serie de factori individuali. Constituţia psihică trebuie

avută în vedere în aprecierea etiopatogenică a bolii traumatice.

Formele clinice mai severe se pot întâlni în cazul indivizilor labili,

anxioşi, excitabili sau celor depresivi. Starea de teamă sau leziunile

mutilante sunt factori stresanţi care determină, prin intermediul

scoarţei, tulburări corticosuprarenale şi vegetative. Aceşti factori pot

agrava simptomatologia clinică a bolii traumatice. Un tratament

necorespunzător, lipsa de colaborare a victimei în recuperare pot

produce fenomenul de sinstoză în care durerea în special este

semnalată ca fenomen morbid major. Durerea are în cadrul bolii

Page 10: Traumatologia Mecanica

traumatice o influenţă majoră asupra evoluţiei clinice. Ea trebuie

corect evaluată în funcţie de gravitatea leziunii şi de tipul de

reactivitate psihică. Printre factorii capabili să agraveze boala

traumatică pot fi amintiţi şi cei meteorologici, în special frigul.

In producerea bolii traumatice, dintre factorii de mare

importanţă ce trebuie luaţi în consideraţie amintim: forma

morfopatologică a leziunii şi regiunea afectată, afectare şi a nervilor

periferici a sistemului simpatic.

Simptomatologia clinică a bolii traumatice se caracterizează

printr-o serie de modificări ce trebuie obligatoriu luate în vedere la

o corectă evaluare medico-legală a cazului cercetat. Tensiunea

arterială, cu creşteri uneori însemnate are în alte cazuri prăbuşiri,

mai ales în stare de şoc.

Hipertermia cauzată în special de distrugerile mari tisulare

implică un prognostic rezervat. La aceste tulburări generale se pot

adăuga fenomenele locale: tumefacţia edematoasă, durere, tulburări

circulatorii, în timp survenind atrofii musculare.

Examinările paraclinice au o mare însemnătate in evaluarea

corectă a gravităţii bolii traumatice.

Gravitatea bolii traumatice depinde de factori multipli, pe

primul plan situându-se reactivitatea organismului. Evoluţia este în

raport cu gravitatea leziunilor produse şi cu precocitatea şi

competenţa tratamentului instituit.

Prognosticul aceluiaşi tip de leziuni este mai grav la bătrâni şi

copii, precum şi în cazul când coexistă afecţiuni organice cronice,

cum sunt bolile cardiovasculare, hepatice, renale, bolile de nutriţie şi

metabolism. Când apar complicaţii, prognosticul este mult mai

sever.

Cele mai severe complicaţii ale bolii traumatice sunt: şocul şi

infecţia. Pot exista însă şi alte complicaţii cum ar fi: embolia grasă,

Page 11: Traumatologia Mecanica

gazoasă sau tisulară, asfixia sau tromboemboliile . In numeroase

cazun apare însă şi infecţia ca o complicaţie ce însoţeşte destul de

frecvent boala traumatică. Pneumoniile şi bronhopneumoniile survin

frecvent în aceste condiţii de scădere a rezistenţei organismului,

întunecând prognosticul general al afecţiunii.

Şocul poate fi denumit ca o stare patologică ce se

caracterizează prin scăderea fluxului sanguin în ţesuturi şi

hiperactivitatea simpatică, stare care prelungindu-se, poate duce la

un sindrom metabolic şi la apariţia unor leziuni renale, hepatice,

pulmonare, miocardice şi cerebrale. Pierderile de sânge interne sau

externe sunt urmarea leziunilor traumatice vasculare, a unor

organe sau urmarea unor fracturi, cum ar fi fracturi de bazin. Pot

exista, în afara pierderilor de sânge, pierderi de lichide în cavităţi

sau transudări în spaţiile extravasculare. Acestea sunt principalele

turburări observate în cazul şocului traumatic cauzate prin modificări

hemodinamice. In evoluţia şocului putem distinge câteva stadii:

stadiul I, de şoc compensat, al II-lea de compensare reacţionată

hemodinamică, care poate duce la exitus sau poate trece la stadiul

III, de recuperare şi vindecare.

Turburările metabolismului, hidraţilor de carbon şi ale lipidelor,

scăderea glicogenului hepatic şi a glucozei din ţesuturi, precum şi

arderile lipidelor ajung să fie depăşite în arderile grave. Aici rolul

insulinei apare evident. Cel mai mult implicat în aceste tulburări

metabolice este ficatul.

In şoc apar o serie de dereglări organice şi funcţionale ca:

- Insuficienţa acută care se caracterizează prin aşa-zisul

plămân de şoc, cu apariţia edemului, a zonelor atelectazice şi de

emfizem compensator:

- Ulceraţiile gastroduodenale (ulcerul de stres) sunt urmare

a tulburărilor circulatorii persistente. Acestea apar în diferite tipuri

Page 12: Traumatologia Mecanica

de traumatisme, inclusiv în cel cranio-cerebral:

- Insuficienţa cardiacă ce se caracterizează prin turburări

ischemice. Apare în fazele finale ale şocului decompensat şi se

manifestă prin hipotensiune, stază şi tendinţă de colaps.

Insuficienţa renală este urmarea dereglărilor circulatorii şi a

incapacităţii rinichiului de a filtra produşii rezultaţi prin

metabolismele viciate. Uremia însoţeşte frecvent şocul traumatic.

Sindromul sanguin şi reticulohistiocitar caracterizat prin

hipercoagulabilitate, leucocitoza, eritrocitoza, hipereactivitate şi

hipertrofie celulară la nivelul sistemului reticulohistiocitar este tot o

dereglare funcţională apărută ca urmare a stării de şoc.

Reacţia generală posttraumatică a organismului poate fi

utilizată la cadavru ca probă de reacţie vitală. O mare importanţă o

are determinarea hormonilor tisulari şi a neurohormonilor în sângele

cadavrului. Aminele biogene pot servi ca indicator post-mortem al

reacţiilor circulatorii terminale. Deoarece după moarte reacţiile

circulatorii specifice unor cauze de moarte violente se pot

diagnostica într-un mod extrem de riscant, pare ca foarte

importantă decelarea revărsărilor agonale a hormonilor cu acţiune

asupra circulaţiei. Apariţia în sânge a noradrenalinei eliberată masiv

la nivelul terminaţiilor nervoase şi revărsarea adrenalinei din

suprarenală în urma stimulării baro- şi chemoreceptorilor prin

scăderea oxigenului are mare importanţă în tanatochimie. Valorile

crescute de catocalamine se pot evidenţia prin cercetarea activităţii

presuare a serurilor de cadavru la persoane decedate prin şoc

traumatic.

Diagnosticul post-mortem al reacţiilor vitale posttraumatice

se bazează pe găsirea acelor modificări ale constantelor biologice în

sânge şi umori, împreună cu punerea în evidenţă a unor produse

patologice reprezintă probele dereglărilor neuroendocrinoumorale şi

Page 13: Traumatologia Mecanica

metabolice caracteristice reacţiilor vitale generale post-agresive.

Deoarece unele modificări reactive apar după traumă, în urma

acestei cercetări se va putea diagnostica realitatea morţii

traumatice în cazurile cu supravieţuire scurtă2.

2 V. Beli] pag. 269

Page 14: Traumatologia Mecanica

I.3. Reacţia vitală. Concepţia actuală asupra reacţiei vitale.

Noi cercetări asupra reacţiei vitale

Reacţia vitală reprezintă totalitatea modificărilor generale şi

locale ce apar în organismul viu, ca răspuns la acţiunea unei traume

de orice natură (mecanică, fizică, chimică).

Aproape tot atât de veche ca şi medicina legală, problema

reacţiei vitale a constituit o preocupare permanentă a medicinii

legale şi o găsim tratată în majoritatea lucrărilor de specialitate.

Până în anul 1930 problema reacţiei vitale era rezolvată pe

cale macroscopică. Prin această metodă erau studiate echimoza,

infiltraţia hematică, coagularea, tumefacţia edematoasă. Primul

autor care a recurs la studiul microscopic ca metodă de cercetare a

reacţiei vitale a fost Walcher, arătând că necroza şi inflamatia sunt

principalele componente ale reacţiei vitale locale. Ulterior

majoritatea cercetărilor s-au orientat asupra aspectelor anatomice

şi histologice, cercetări care au realizat progrese în această

problemă.

In ultimii ani o serie de cercetători (Berg, Laves) au întreprins

studii sistematice asupra modificărilor umorale specifice anumitor

cauze de moarte şi care decelate la cadavru, pot constitui criterii

importante de apreciere a leziunilor vitale. Raekallio şi alţii

considerând că histologia nu oferă criterii suficiente de diagnostic

diferenţiat între leziunile vitale şi cele postmortale, au recurs la

metodele de histochimie şi histoenzimologie. In viitor studiile

biochimice şi histochimice vor deveni izvorul cercetărilor medico-

judiciare asupra tanatogenezei şi a reacţiilor vitale, constituind

baza medicinii legale moderne.

Necesitatea diferenţierii leziunilor produse în timpul vieţii de

Page 15: Traumatologia Mecanica

cele produse după moarte reiese din partea practică a expertizei,

care a arătat marea frecvenţă a leziunilor produse după moarte

întâlnită la autopsie. Interpretarea greşită a acestora poate avea

consecinţe grave de ordin judiciar.

Page 16: Traumatologia Mecanica

Leziunile postmortaie accidentale pot apărea în circumstanţe

foarte variate.

Leziunile postmortaie intenţionate pot fi de asemenea

întâlnite uneori.

In ambele cazuri precizarea caracterului vital al leziunilor

capătă pentru justiţie o importanţa deosebită.

Legat de problema leziunilor, un alt aspect asupra căruia

justiţia poate cere precizări, este acela al succesiunii leziunilor, a

ordinii în care aceste leziuni au fost produse. Referitor la acest

aspect expertului îi revine sarcina de a stabili cât mai exact şi pe

baze cât mai ştiinţifice vechimea leziunilor, adică timpul scurs de la

producerea acestora şi până la moarte.

Medicina legală consideră reacţii vitale numai acele procese a

căror expresie morfologică indică în mod cert un fenomen vital. Cel

mai important criteriu de diferenţiere dintre leziunile vitale şi cele

postmortaie îl reprezintă în practică manifestările circulatorii.

In studiul reacţiei cu caracter vital se includ toate aspectele

morfologice de răspuns ale organismului la traumă. Ele depind de

natura agentului traumatic, de felul şi gravitatea leziunii, localizarea

ei, starea organismului, de timpul pe care organismul îl are la

dispoziţie pentru a răspunde vătămării.

Cunoştinţele asupra reacţiilor vitale au fost din totdeauna

legate de cunoştinţele asupra fenomenelor cadavnce.

Problema reacţiilor vitale a fost de asemenea legată de

stabilirea felului morţii (violentă sau neviolentă). Ea este strâns

legată de moartea clinică sau de moartea biologică. Toţi aceşti

factori, luându-i în considerare, putem trece peste dificultăţile pe

care le întâmpină expertiza în aprecierea caracterului vital al

leziunilor. Chiar dacă în clarificarea cazurilor dubioase s-a recurs în

ultimul timp din ce în ce mai mult la microscopie şi alte metode

Page 17: Traumatologia Mecanica

moderne de investigaţie, datele morfologiei macroscopice şi

circumstanţele exterioare şi-au păstrat în continuare întreaga lor

importanţă.

Medicina legală are scopul principal de a furniza probe

ştiinţifice organelor judiciare. In medicina legală istoricul se bazează

pe datele asupra circumstanţelor exterioare furnizate de către

examenul la faţa locului. Deoarece aceste date lipsesc adesea,

medicului legist nu-i mai rămâne decât posibilitatea studiului atent,

competent şi amănunţit, macroscopic şi microscopic al cadavrului,

pentru a putea rezolva problemele de mare importanţă care se

ridică.

Primul cercetător român care a întreprins un studiu ştiinţific al

reacţiei vitale a fost profesorul M. Kermbaeh. în lucrările sale el a

studiat caracterele morfologice, macroscopice şi microscopice ale

reacţiei vitale a ţesuturilor traumatizate. El a descris tabloul

histologic denumit „semnul fibrei elastice".

Clasificarea reacţiilor vitale, făcută de numeroşi autori, este

aceea în generale şi locale. Reacţiile vitale generale sunt considerate

anumite reacţii legate de funcţiile circulatorii şi respiratorii cum ar fi

embolia sau aspiraţiile. Există astăzi tendinţa de a se considera ca

reacţii vitale generale acele modificări ale sistemului nervos central,

ale sistemului circulator, metabolice, umorale şi endocrine care apar

în organism în urma acţiunii agenţilor traumatici. Reacţiile vitale

locale cuprind modificările ce survin la nivelul ţesuturilor, chiar la

locul de aplicare a agentului traumatic.

In organism, orice traumă determină reacţii cu caracter

general sau local, reacţii care influenţându-se şi condifionându-se

reciproc vor provoca aşa-numita boală traumatică.

Reacţia vitală locală are o biologie şi o fiziopatologie complexă.

Orice leziune corporală constituie o distrugere a barierei, favorizând

Page 18: Traumatologia Mecanica

o invazie a bacteriilor şi toxinelor către interiorul organismului

Reacţiile generale ale organismului sub influenţa agenţilor

traumatici mecanici, fizici, chimici sau psihici, determină în

organism tulburări funcţionale generale studiate din punct de vedere

fiziopatologie de către traumatologia modernă.

In 1956 Selye a definit orice factor traumatic drept un agent

stresant. Stresul conceput ca o stare a organismului ce apare sub

forma unui sindrom specific rezultat din interacţiunea leziune-apărare

este numit „sindrom de adaptare".

In concepţia lui Selye reacţia locală posttraumatică poartă

numele de sindrom local de adaptare. în ceea ce priveşte sindromul

general de adaptare, acesta ar decurge în trei faze:

- In prima fază (reacţia de alarmă) se observă într-un prim

stadiu ce durează de la câteva minute până la 24 ore hipotermie;

- In cea de-a doua fază creşte rezistenţa organismului

faţă de acţiunea stresorului;

- In cea de-a treia fază când acţiunea agentului traumatic este

de lungă durată organismul se epuizează trecând în faza de

neadaptare.

In 1965 chirurgul francez Laborit a pus bazele unei noi

discipline -agresologia, care în concepţia sa cuprinde aspecte

fiziopatologice şi biochimice ale reacţiilor posttraumatice.

Din punct de vedere fiziopatologic reacţiile organismului la

agresiuni pot fi armonioase şi dezarmonioase . Forma armonioasă

are în concepţia autorului trei faze:

- Faza de dezechilibru imediat caracterizată prin

hipotensiune, hipotermie, diminuarea metabolismului bazai,

hiperpermeabilitate vasculară, hipoglicemie, hipocloremie,

depresiune funcţională organică şi tisulară interesând în special

ficatul, rinichiul şi sistemul nervos central;

Page 19: Traumatologia Mecanica

- Faza de reacţie neurovegetativă, caracterizată prin

mecanisme neuroreflexe şi în special prin revărsarea mărită

de adrenalină pentru a se corecta hipotensiunea;

- Faza a treia neuroedocrină presupune într-un prim stadiu o

secreţie hipofizară cu creşterea creatiniei, a azotului neproteic, al

ureei în sânge, apariţia febrei, dishidremiei, hipoprotememiei şi

neformare de glicogen din proteine;

Forma dezarmonioasă se caracterizează printr-o defazare a

oricăror etape descrise în primă formă.

Din punct de vedere medico-legal Schlyer, Laver, Borg şi alţii

au înţeles întreaga însemnătate a reacţiilor generale postagresive,

pentru precizarea patologiei traumatismelor şi a reacţiilor vitale.

Pornind de la general la local şi invers, expertiza medico-

legală va trebui să ia în considerare complexitatea reacţiilor locale,

care, plecând de la focar, vor atrage în procesul reactiv si de

compensare majoritatea funcţiilor vitale, acestea la rândul lor

influenţând evoluţia leziunilor.

I.4. Aspecte medico-sociale în traumatologie.

Frecvenţă, importanţă economico-socială, sechele,

recuperare, morbiditate, mortalitate

In ultimele decenii s-a constatat o creştere alarmantă a

morbidităţii şi a mortalităţii prin traumatisme. Această creştere este o

consecinţă a unei dezvoltări deosebite a industriei, a mijloacelor de

transport.

Progresul tehnico-ştiinţific, lupta omului de a stăpâni forţele

naturii, de a transforma, de a fauri instrumente şi tehnici din ce în ce

mai performante imprimă aspecte social-economice traumatismelor.

Page 20: Traumatologia Mecanica

Dar pe măsură ce tehnica creată pentru progresul societăţii s-a

dezvoltat, în aceeaşi măsură ea a adus prejudicii prin accidente şi

boli profesionale. Agentul microbian este substituit adesea de cel

traumatic, leziunile afectând cu precădere persoanele din grupele

active de muncă.

Una din problemele de care societatea modernă trebuie să se

preocupe în condiţiile actuale este creşterea incidenţei leziunilor

traumatice. Trebuie găsite, pe de o parte, o serie de mijloace

adecvate de prevenţie, iar, pe de altă parte, pe măsură ce

traumatismul s-a produs, se cere a fi tăcută o analiză corectă în

vederea încadrării juridice a faptei, în funcţie şi de împrejurările

producerii.

Sectorul de medicină legală îşi aduce un aport substanţial la

toate acestea. Preocupările medico legale în cel mai important

domeniu traumatologia au drept scop să interpreteze leziunile

produse prin agresiune în accidente rutiere, de muncă sau alte

forme de vătămare a integrităţii corporale, a sănătăţii sau vieţii.

Pentru a ne da seama de rolul pe care activitatea medico-

legală îl are în asigurarea principiului elementar al dreptului privind

inviolabilitatea persoanei, este suficient să amintim că după statistici

recente în ţările dezvoltate fiecare a 10-a persoană este victima unui

traumatism. Unul dintre aspectele cele mai importante în ceea ce

priveşte consecinţele traumatismelor de orice natură este acela care

priveşte afectarea capacităţii de muncă, cu implicaţii de ordin social,

economic destul de complexe.

Medicina legală contribuie direct şi eficient la repararea

prejudiciului fizic şi moral adus persoanei vătămate, sprijinind, pe de

o parte, justiţia în încadrarea juridică corectă a faptei, iar pe de altă

parte estimând sechelele ca urmare a leziunilor suferite, în scopul

reparării şi recuperării prejudiciului.

Page 21: Traumatologia Mecanica

In cadrul expertizei medico-legale se cere o evaluare corectă

a prejudiciului şi a gradului în care a fost afectată, temporar sau

permanent, total sau parţial, capacitatea de muncă, apreciindu-se

corespunzător posibilitatea de exagerare, simulare sau sinistroză.

In ceea ce priveşte evaluarea corectă a stărilor secbelare şi a

posibilităţilor de recuperare şi reinserţie în activitatea economică a

persoanelor care au fost victime ale unui traumatism, expertizei

medico-legale îi revine un rol important. Patologia traumatică are

numeroase implicaţii. Clinic, traumatologia priveşte mai ales

aspectele terapeutice. Recuperarea este preocuparea cea mai

importantă a traumatologiei clinice.

Studiile epidemiologice în domeniul traumatologiei au ca

scop prevenţia. Se urmăreşte observarea cauzelor accidentelor de

muncă, a celor de trafic, a condiţiilor în care sunt produse actele de

agresiune ca latură a activităţii de prevenire a traumatismelor ce

ocupă locul al doilea în etiologia morbidităţii, mortalităţii şi a stărilor

sechelare.

Medicina legală, punându-şi cunoştinţele în slujba justiţiei,

contribuie într-o mare măsură la rezolvarea social-juridică a cauzelor

când traumatismul este urmarea relaţiilor ilegale dintre oameni, a

unor situaţii de încălcare a prevederilor legale, a normelor de

convieţuire socială. Ea are ca scop păstrarea stării de sănătate a

populaţiei

In majoritatea ţărilor dezvoltate se manifestă o preocupare

importantă, spre ceea ce se numeşte profilaxia bolii traumatice.

Cunoaşterea cauzelor leziunilor traumatice este esenţială în acest

scop. In luarea măsurilor adecvate în acţiunea de prevenţie se are în

vedere aprecierea exactă a rolului factorului uman în producerea

accidentelor de trafic sau de muncă. Paralel cu revoluţia tehnico-

ştiinţifică are loc un control permanent al condiţiilor de viaţă şi de

Page 22: Traumatologia Mecanica

muncă.

O altă preocupare permanentă în traumatologie o reprezintă

recuperarea. Traumatismul, odată produs, poate determina

incapacitate de muncă totală sau parţială, temporară sau definitivă.

Atunci când pierderea capacităţii de muncă este urmarea unor acte

ilicite, a nerespectării unor norme de protecţie a muncii sau de

convieţuire socială., se face o expertiză medico-legală a capacităţii de

muncă după aceleaşi reguli metodologice ca şi expertiza medicală a

capacităţii de muncă. Scopul vizează aprecierea exactă a sechelelor

posttraumatice, urmărindu-se stabilirea drepturilor materiale de

compensare a prejudiciului suferit de victimă, cât şi raportarea noii

stări la o profesie corespunzătoare.

Contribuţia medicinii legale în rezolvarea aspectelor penale şi

civile ale afecţiunilor posttraumatice face parte din problema

majoră a patologiei medico-legale, care cercetează procesul morbid

în lumina preocupărilor judiciare. Traumatologia medico-legală este

materia de bază în expertiza persoanelor şi a cadavrelor, exercitând

toate aspectele medicale ce permit stabilirea legăturii cauzale dintre

traumatism-leziune-incapacitate de muncă, infirmitate-invaliditate

sau moarte3

3 V. Beliş, op.cit. pag. 303

Page 23: Traumatologia Mecanica

I.5. Diagnostic clinic şi probleme generale medico-legaie ale

traumatismelor mecanice

Traumatismul sau boala traumatică, rezultat al unei acţiuni

violente externe asupra uneia sau mai multor regiuni corporale, se

referă îndeosebi la rezultatul acestei agresiuni asupra organismului,

medicul traumatolog preocupându-se în special de aspectele de

diagnostic pozitiv, de alegerea şi aplicarea metodelor terapeutice

adecvate.

Patologia medico-legală cuprinde aprecieri legate de

modalitatea producerii traumatismului, de agentul vulnerant, de

gravitatea imediată şi consecinţele tardive ale leziunilor, de

problemele de cauzalitate şi interacţiunea dintre modificările

patologice preexistente sau reactivitatea organică şi traumatism.

Problemele de traumatologie medico-legală cuprind atât aspecte

care au precedat episodul traumatic cât şi modul de producere,

efectele imediate şi urmările leziunilor asupra vieţii, sănătăţii şi

integrităţii corporale a victimei. Medicul legist încearcă să explice

fenomenele lezionale şi să prevadă efectele specifice ale acestora,

rolul său fiind acela de a pune la dispoziţia justiţiei elementele

obiective de specialitate utile evaluării şi încadrării unei fapte de

cele mai multe ori cu implicaţii penale.

Răspunderea medicului legist este mai mult de ordin etic, de

aprecierile sale depinzând în mare parte încadrarea

corespunzătoare a unei fapte antisociale, libertatea unui presupus

învinuit sau din contră sustragerea de sub incidenţa legii a unui

infractor, adesea cu potenţial de periculozitate socială crescut.

Obiectivul expertizei cu referire la prevederile Codului Penal

impun din partea medicului legist o înaltă ţinută morală, o

Page 24: Traumatologia Mecanica

obiectivitate desăvârşită a constatărilor sale. Acesta trebuie să

posede cunoştinţe temeinice de morfofiziopatologie generală din

toate ramurile de specialitate medicală, o deosebită capacitate de

sinteză în evaluarea împrejurărilor şi a consecinţelor unei fapte

antisociale asupra unui individ şi a urmărilor de ordin economic,

social, judiciar ale acesteia.

Page 25: Traumatologia Mecanica

In activitatea medicului legist apare necesitatea de a explica

anumite particularităţi de patologie, de reactivitatea individuală sau

de concurenţa a mai multor factori în evoluţia unui traumatism. Este

pus deseori în situaţia de a pune de acord aceste elemente de ordin

biologic cu obiectivele juridice ale unui caz. Raportul său cazuistic

trebuie să ofere organelor de cercetare sau judecată date concrete,

obiective, în vederea încadrării corecte a unei fapte cu caracter

penal.

O problemă importantă de practică medicală în general şi

medico-legală în special o constituie frecvenţa mare a leziunilor

traumatice şi varietatea modalităţilor de producere. In concepţia

medico-legală aspectele legate de leziunile traumatice sunt

complexe.

In cazul leziunilor primare externe medicul legist trebuie să

observe şi să consemneze în raportul său o serie de date

suplimentare ca: localizarea exactă a leziunii, dimensiunile acesteia,

direcţia, aspectul marginilor şi unghiurilor, starea ţesuturilor

învecinate, prezenţa unor afecţiuni patologice care ar putea

influenţa evoluţia obişnuită a leziunii, ca şi orice alte observaţii din

care să se poată preciza modul de producere, obiectul care a produs

leziunea, gravitatea acesteia, eventuala poziţie a victimei, durata

aproximativă a îngrijirilor medicale.

In cazul leziunilor grave, se impune existenţa unei colaborări

între medicul legist şi clinician, diagnosticul obiectiv neputându-se

tace de multe ori decât pe baza unor constatări de specialitate şi a

unor examinări complementare, paraclinice.

Examinarea medico-legală se face de obicei la scurt timp

după traumatism. Există însă si situaţii când medicul legist este

obligat să o efectueze pe bază de acte medicale a căror claritate şi

Page 26: Traumatologia Mecanica

obiectivitate sunt discutabile sub aspectul unor consemnări

imprecise sau lipsite de date concrete, obiective. Apariţia de

complicaţii imediate, necesitatea unor intervenţii chirurgicale creează

dificultăţi care nu pot fi rezolvate de expert sub aspectul medico-

legal.

Tot în legătură cu corelaţia dintre datele clinice şi aprecierile

necesare în practica medico-legală este de sublimat discordanţa

dintre unele diagnostice şi constatările obiective din cuprinsul

actului medical care adesea constituie singurul element care stă la

baza lucrării medicului legist. Medicul legist este pus în

imposibilitatea concretizării concluziilor sale care urmăresc un

diagnostic obiectiv real, aprecierea gravităţii leziunii oglindită în

îngrijirile medicale, a punerii în primejdie a vieţii.

Necesitatea unor intervenţii chirurgicale a cărei urgenţă

impune din partea medicului terapeut o acţiune rapidă creează

dificultăţi evidente medicului legist în precizarea obiectivelor

necesare în vederea încadrării penale a faptei sau a raportului de

cauzalitate dintre leziunea iniţială şi urmările acesteia

Pentru aprecierea medico legală de punere în primejdie a

vieţii victimei sunt indispensabile constatările medicale de spital. în

acest sens se impune o mai strânsă colaborare a medicalul terapeut

cu medicul legist O mai bună cunoaştere de către primul a

implicaţiilor de ordin judiciar care pot decurge îndeosebi în cazul

unor traumatisme urmare a unei fapte care cade sub incidenţa

penală sau poate constitui obiectul unei cauze de drept civil Este de

menţionat necesitatea unor examinări mai complexe,

pluridisciplinare a unor traumatizaţi dar nu numai în cadrul unei

anumite specialităţi. Din practica medico-legală rezultă că, în multe

cazuri, leziunile traumatice nu se încadrează numai într-o anumită

specialitate medicală In acest sens se cuvine a se aminti anumite

Page 27: Traumatologia Mecanica

cazuri în care, prin internarea victimei într-un spital de o a numită

specialitate, se omite diagnosticarea unor leziuni care aparţin altei

specialităţi

Se impune deci necesitatea unui prim examen general de

către medici de diferite specialităţi precum şi necesitatea unor

examinări complete şi a consemnării de călre clinician a tuturor

modificărilor posttraumatice în cazurile cu implicaţii judiciare.

Astfel colaborarea dintre clinician şi medicul legist ce se

impune presupune cunoaşterea de către medicul terapeut a

obiectivelor şi consecinţelor unor fapte antisociale aflate sub

incidenţa prevederilor legale.

Obiectivele expertizei medico-legale în cazul traumatismelor

mecanice se referă la realitatea şi diagnosticul pozitiv al leziunilor,

mecanismul, de producere şi obiectivul vulncrant care Ie-a putut

determina, felul şi durata îngrijirilor medicale. Modificările generale

organice care pot modifica noţiunea „de punere în primejdie",

evoluţia bolii traumatice, prognosticul imediat sau tardiv al

traumatismului sub aspectul posibilităţii sau confirmării apariţiei de

sechele, coexistenţa şi rolul agravant, favorizant sau determinant al

unor afecţiuni preexistente sau concomitente, mecanismul

tanatogenerator.

Aşa cum pentru medicul legist este indispensabilă

cunoaşterea patologici traumatice şi generale, şi pentru medicul

terapeut sunt necesare noţiuni de medicină legală, în cazul

traumatismelor în care se ridică aspecte cu caracter judiciar.

Page 28: Traumatologia Mecanica
Page 29: Traumatologia Mecanica

I.6. Interacţiunea dintre traumatism şi afecţiunile

preexistente sau concomitente. Complicaţii

O leziune traumatică determină o reacţie de apărare generală şi

reparare locală din partea organismului lezat Această reacţie apare

imediat după episodul traumatic şi se reflectă în manifestări variate

în raport cu felul, locul şi gravitatea leziunilor. Hemostaza spontană

în leziunile vasculare, reacţiile de modificare şi resorbţie a

revărsatului sanguin intratisular din echimoze şi hematoame, şocul

traumatic sau hemoragie în traumatismele grave sau fenomenele

de apărare antiinfecţioasă în complicaţiile sceptice reprezintă un

sistem complex de autoapărare de ordin imunologic,

neuroertdoerm, cardiovascular care intervine în mod obişnuit în

cazul în care un factor extern traumatic tinde să modifice

integritatea morfofuncţională a organismului.

In cadrul limitelor fiziologice există totuşi variaţii de

reactivitate individuală legate de factori mai mult sau mai puţin

cunoscuţi de ordin genetic, imunologic, sex, vârstă, variaţii sau în

mod obişnuit nu determină o abatere evidentă în raport cu evoluţia

obişnuită a proceselor reparatorii O leziune traumatică de

intensitate mică sau medie se poate vindeca într-un interval mai

mic sau mai mare în raport cu reactivitatea organismului. Apariţia si

intensitatea unui şoc traumatic şi compensarea sa spontană sau

terapeutică se pot face mai repede sau mai încet. Aceste fenomene

nu constituie abateri importante de la evoluţia „fiziologică" a bolii

traumatice.

In alte cazuri, datorită preexistentei unor afecţiuni sau a

concurenţei dintre o afecţiune patologică şi un traumatism evoluţia

proceselor de reactivitate organică este modificată, fenomenele

reparatorii putând fi întârziate sau oprite în evoluţia lor normală,

modificându-se raportul de cauzalitate dintre intensitatea

Page 30: Traumatologia Mecanica

traumatismului şi urmările sale asupra organismului

Pot exista afecţiuni locale care să agraveze procesul

traumatic sau să favorizeze producerea sa. Afecţiuni de ordin

general pot modifica evoluţia unui traumatism sau determina

complicaţii care în mod obişnuit nu ar fi apărut. O boală hematologică

prin împiedicarea proceselor de hemostază spontană poate

determina o hemoragie gravă cu urmări imprevizibile. Diabetul,

avitaminozele, bolile cardiovasculare, unele boli endocrine sau

metabolice constituie factorii principali agravanţi ai unor leziuni

traumatice minime sau de intensitate medie, putând favoriza sau

chiar determina apariţia de complicaţii locale sau generale din cele

mai grave.

Practic, preexistenta acestor afecţiuni poate duce la

prelungirea duratei îngrijirilor medicale, la constituirea de schele, la

punerea în primejdie a vieţii bolnavului sau chiar la moarte. Pentru

aceste considerente se impune cunoaşterea de către medicul legist

a antecedentelor traumatizatului, precum şi efectuarea unui

examen clinic general.

In aprecierea finală a unui caz şi în precizarea raportului de

cauzalitate vor trebui luaţi în consideraţie toţi factorii care au putut

produce abateri de la evoluţia fiziologică a unei leziuni traumatice,

obligaţia expertului fiind aceea de a preciza condiţiile agravante şi a

aprecia consecinţele reale imediate sau îndepărtate ale unui

traumatism.

Există situaţii în care preexistenta sau concomitenta unei

afecţiuni patologice cu o leziune traumatică constituie factorul

determinant în rezultatul final, aceasta putând duce fie la

prelungirea duratei îngrijirilor medicale, fie la apariţia unei

infirmităţi sau chiar la moartea victimei4.

4 V. Beli] pag. 386

Page 31: Traumatologia Mecanica

Evoluţia unui traumatism poate fi agravată de o insuficienţă

cardiovasculară sau o afecţiune respiratorie preexistentă sau

apărută pe parcursul evoluţiei bolii traumatice determinând o

decompensare de multe ori ireversibilă.

In aprecierea finală a medicului legist, pe lângă aceşti factori,

trebuie să se ţină seama şi de promptitudinea şi corectitudinea

tratamentului aplicat, precum şi de cooperarea traumatizatului.

Medicilor legişti li se recomandă a nu neglija antecedentele şi

examenul general al fiecărui traumatizat sau, în cazurile de moarte,

de a încerca printr-o observaţie atentă şi examinări de laborator, să

ajungă la o evaluare corectă a raportului de cauzalitate dintre

factorul traumatic şi efectul final.

Page 32: Traumatologia Mecanica

I.7. Cercetarea la faţa locului. Reconstituirea

Conform legislaţiei penale „Cercetarea la faţa locului se

efectuează atunci când este necesar sa se facă constatări cu privire

la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se stabilească poziţia şi

starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care

infracţiunea a fost săvârşită".

Medicul legist, în calitate de organ tehnic de specialitate,

este chemat să participe şi să colaboreze în cercetarea la faţa

locului cu organele de anchetă. „Organul de urmărire penală sau

instanţa de judecată, dacă găseşte necesar pentru verificarea şi

precizarea unor date, poate să procedeze la reconstituire la faţa

locului, în întregime sau în parte, a modului şi a condiţiilor în care a

fost săvârşită fapta".

Această activitate poate aduce probe materiale importante şi

esenţiale, privind clarificarea împrejurărilor de producere a

infracţiunii, identificarea agentului vulnerant, a agresorului şi a altor

aspecte a căror precizare este menită să contribuie la descoperirea

adevărului şi la o corectă calificare juridică a faptei. Serviciul de

gardă organizat în reţeaua de medicină legală se concretizează prin

participarea medicului legist în echipa care se deplasează la faţa

locului în cazurile de moarte violentă sau suspectă, în orice alte

împrejurări când, în calitatea sa de expert, el poate contribui la

cercetarea sau reconstituirea împrejurărilor infracţiunii având ca

obiect omul.

Echipa de cercetare este alcătuita din procuror, medic legist şi

ofiţer de poliţie, în caz de omor din echipă mai fac parte şi un

procuror criminalist şi alte cadre de specialitate.

Medicul legist are, în cadrul acestei echipe, atribuţii precise

Page 33: Traumatologia Mecanica

ce nu trebuie depăşite. Este un consilier medical al procurorului,

netrebuind însă să i se substituie acestuia. Misiunea sa este dificilă si

plină de răspundere, esenţială în stabilirea adevărului material.

Examenul la lata locului are următoarele obiective principale:

-Căutarea, descoperirea, cercetarea, păstrarea şi prelevarea

urmelor prezente pe diferite obiecte sau victimă. Important este să

se evite distrugerea, modificarea sau alterarea urmelor, precum şi

formarea unor urme false.

-Stabilirea drumului parcurs de făptaş până la comiterea

infracţiunii şi apoi a traseului urmat pentru a părăsi locul faptei.

-Stabilirea împrejurărilor în care s-a comis infracţiunea,

a deplasărilor agresorului şi victimei.

-Stabilirea intervalului de timp care a trecut de la comiterea

infracţiunii.

-Orice element capabil să contribuie la identificarea

agresorului şi a agentului vulnerant.

Un examen competent al locului faptei va da posibilitatea

obţinerii unor indicaţii importante cu privire la felul, cauza şi

împrejurările de producere a morţii, la descoperirea autorului. Este

necesar ca aceste examinări să aibă loc cât mai repede după

semnalarea faptei şi în condiţii de perfectă luminozitate.

Când cadavrul este observat de la început, cercetarea are loc

pornind de la victimă spre periferie. Dacă se caută cadavrul

cercetarea se face de la periferie spre centru.

Odată autorizată pătrunderea la locul faptei, medicului legist îi

revin o serie de sarcini precise, orientate în câteva direcţii principale

de cercetare.

Cercetarea aspectului general al locului faptei are loc în două

faze: în faza statică cercetarea urmelor înainte de deplasarea

obiectelor pe care acestea se găsesc şi faza dinamică, obiectele şi

Page 34: Traumatologia Mecanica

corpurile delicte cercetându-se după ce acestea sunt deplasate şi

ridicate.

Descoperirea urmelor are loc cu mare dificultate deoarece

infractorul urmăreşte şi adeseori reuşeşte să facă să dispară o parte

din acestea mai ales cele uşor reperate prin văz sau miros.

Cercetarea urmelor are o importanţă capitală în anchetă. Vor reţine

atenţia medicului legist urmele biologice cum sunt petele de sânge,

petele de spermă, urmele de urină, de fecale, firele de păr. Medicul

legist poate contribui la identificarea acestor urme, indicând locurile

unde este posibil ca ele s` fie dispuse, apoi le descrie forma ]i

aspectul înainte ca ele să fie ridicate. Forma petelor de sânge poate

sugera: lezare de artere; pete sub formă de jeturi sacadate; lezare

de vene; pete sub formă de baltă; scurgeri sub formă de picături;

vechimea sângerării.

Petele de spermă sunt dispuse pe diferite suporturi, pe

lenjerie sau alte materiale textile. Cercetarea lor capătă importanţă

în actele de violenţă cu caracter sadic sau legate de patologia

sexuală.

Firele de păr pot servi la identificarea agresorului ele putând fi

găsite în mâna sau pe hainele victimei. Ele trebuie prelevate cu grijă

şi plasate în plicuri separate.

La locul faptei pot fi găsite şi alte categorii de urme ca: urme

de animale, urme vegetale, urme anorganice precum şi o serie de

alte urme a căror cercetare intră în competenţa criminalistului:

amprente, urme de vehicule etc.

Un rol important revine medicului legist în cercetarea

corpurilor delicte mai ale în cazul morţii violente prin traumatisme

mecanice. Pentru anchetă, examinarea agentului vulnerant, a unor

corpuri contondente, obiecte ascuţite, orice fel de armă, prezintă un

deosebit interes.

Page 35: Traumatologia Mecanica

In toate aceste cercetări medicul legist trebuie să dea dovadă

de prudenţă, să nu facă afirmaţii hazardate, pripite. Investigaţiile

minuţioase aduc informaţii preţioase, referitoare în special la

calificarea juridică a faptei la diferitele faze ale agresiunii, la poziţia

victimei faţă de agresor, la identificarea agresorului, la mecanismul

producerii leziunilor şi la instrumentul vulnerant. Numai o cercetare

competentă poate înlătura riscurile unei erori, contribuind eficient la

activitatea organelor de justiţie.

Cercetările privind victima urmăresc consemnarea locului şi a

poziţiei în care se săvârşeşte. Locul săvârşirii agresiunii nu

corespunde întotdeauna cu locul unde este găsit cadavrul. Victima

este deplasată în anumite cazuri chiar de agresor.

Examinarea atentă a îmbrăcămintei poate furniza date privind

identificarea şi momente sau faze ale agresiunii. Pe îmbrăcăminte

pot rămâne ataşate diverse urme biologice pe baza cărora se poate

identifica agresorul.

Examenul cadavrului presupune precizarea modificărilor

cadavrice, notându-se ora cercetării, ceea ce poate duce la

stabilirea datei morţii, un aspect esenţial al anchetei. Examinându-

se sistematic toate regiunile corpului se va începe notarea armelor

de violenţă. Dacă victima este necunoscută, se vor nota sexul, talia,

vârsta aproximativă, constituţia somatică, dentiţia, semnele

particulare.

Un examen competent al victimei poate furniza indicii cu

privire la modul de producere al leziunilor asupra agentului

vulnerant şi uneori chiar asupra cauzei morţii. Concluziile, deşi nu

pot fi categorice decât după efectuarea autopsiei, în anumite situaţii

permit organelor de drept soluţionarea unor probleme majore ale

infracţiunii. Şi aici se recomandă medicului legist prudenţă, evitarea

unor afirmaţi hazardate, lipsite de argumentaţie solidă de

Page 36: Traumatologia Mecanica

specialitate. Concluziile pripite au prejudiciat grav sensul anchetei

şi prestigiul expertului.

Un alt aspect al activităţii medicului legist în cadrul echipei

care cercetează locul faptei îl poate constitui examenul agresorului.

Pe hainele sau corpul agresorului pot fi ataşate diferite materiale ce

provin de la victimă ca: pete de sânge, fire de păr etc. Pot fi

identificate leziuni produse de victimă în apărare ca de exemplu

urmele de muşcătură.

Fixarea tuturor rezultatelor cercetării la faţa locului se face

într-un proces verbal, care va fi semnat de membrii echipei de

anchetă ce s-a deplasat pe teren, iar în baza ordonanţei procurorului

cadavrul poate fi ridicat şi transportat la laboratorul medico-legal în

vederea efectuării autopsiei. Vor fi ambalate şi etichetate, urmând a

fi trimise la laboratorul de specialitate, corpurile delicte şi celelalte

urme ridicate de la locul faptei.

Page 37: Traumatologia Mecanica

1.8. Leziuni traumatice - discuţii generale

Producerea unor leziuni sunt rezultatul acţiunii agenţilor

traumatici mecanici asupra organismului. Cu mici excepţii,

agresiunile mecanice determină modificări morfologice externe ce

depind de o serie de factori cum ar fi: natura agentului vulnerant,

forma, dimensiunea şi consistenţa acestuia, energia cinetică a

corpului în mişcare. Modificările lezionale externe posttraumatice,

depind de zona de corp afectată şi de particularităţile reactive ale

organismului, acestea din urmă având influenţă asupra evoluţiei lor.

Din punctul de vedere al mecanismului de producere,

deosebim lovire activă şi lovire pasivă. Aprecierea lovirii cu corp dur

sau a lovirii de corp dur capătă în medicina legală o importanţă

majoră, discriminarea impunându-se mai ales atunci când se invocă

unul din mecanisme în locul celuilalt.

Dintre criteriile de clasificare a leziunilor traumatice externe

mai importante s-au evidenţiat a fi criteriul morfologic şi cel care

ţine seama de natura agentului vulnerant. Leziunile traumatice

elementare (primare) pot fi fără întreruperea epidermului; echimoza

şi hematomul; şi cu soluţie de continuitate: exconaţia şi plăgile.

Plăgile căpătând denumirea agentului vulnerant se deosebesc în:

a) plagă zdrobită (contuză) cu varietăţile: plagă plesnită,

sfâşiată, muşcată;

b) plagă înţepată;

c) plagă tăiată;

d) plagă tăiată-înţepată (înjunghiată);

Toate aceste varietăţi sunt produse cu instrumente ascuţite.

Page 38: Traumatologia Mecanica

e) plagă despicată;

f) plagă împuşcată

Echimoza este una dintre cele mai frecvente leziuni

traumatice externe, apărând în diferite împrejurări, mai ales în

agresiuni, lovire cu sau de corp dur.

Page 39: Traumatologia Mecanica

Echimoza este o leziune ce nu poate apărea decât în timpul

vieţii, echimozele produse postmortem fiind discutabile şi oricum

diferite ca aspect şi mod de apariţie.

Echimozele apar de regulă la locul unde acţionează agentul

vulncrant.

Importanţa medico-iegală a echimozelor constă in faptul că

atestă realitatea traumatismului, permit uneori aprecierea

mecanismului de producere şi chiar a agentului vulnerant, a

timpului scurs de la producere, iar Ia cadavru, în plus, confirmă

caracterul vital al leziunii5.

Hematomul este o acumulare de sânge în ţesut, fiind urmarea

unui traumatism contuziv puternic ce determină ruperea unor vase

cu un calibru mai mare decât în cazul echimozelor, dar cu păstrarea

în general a integrităţii epidermului.

Excoriaţia, ca şi echimoza, prezintă una dintre cele mai

frecvente întâlnite leziuni externe traumatice.

Plăgile sau rănile sunt soluţii de continuitate ale tegumentelor

a căror denumire este dată de instrumentul cu care sunt produse.

Plăgile pot fi superficiale sau profunde.

împrejurările în care se produc leziunile traumatice externe

sunt variate, ele putând apărea în accidente rutiere, de muncă,

căderi sau agresiuni. Evoluţia oricăror leziuni traumatice externe

poate fi simplă sau complicată. Leziunile traumatice se pot vindeca

Iară sechele sau cu constituirea unor modificări morfologice

ireversibile însoţite sau nu de tulburări funcţionale.

5 V. Beli] pag.315

Page 40: Traumatologia Mecanica

CAPITOLUL II.

Traumatologia medico-legală în practica judiciară

Rezolvarea echitabilă a drepturilor conferite de lege, în ceea

ce priveşte viaţa şi sănătatea omului, implică intervenţia unui

specialist, a unor cunoştinţe de specialitate, afirmate ca o cercetare

în scop judiciar, care nu este altceva decât expertiza. Alături de

activitatea juristului, expertiza va ajuta la respectarea legii şi a

drepturilor conferite de aceasta părţilor.

Dacă juristul operează cu principii de lege aparent abstracte,

cu principii pe care trebuie să le promoveze în interesul societăţii

sau al persoanei, medicina operează cu fapte concrete, variabile de

la caz la caz, de la om la om6.

Scopul procesului penal, acela de a constata la timp, complet

şi concludent faptele ce constituie infracţiuni, în violenţe împotriva

vieţii şi sănătăţii mai ales, nu poate fi efectuat tară activitatea

expertului medic legist. Aparentele discordanţe dintre medicina

legală şi justiţie sunt generate de dificultatea sau imposibilitatea

încadrării în legi fixe, matematice, a unor procese biologice cu

caracter variabil, relativ sau dependent de factori mai mult sau mai

puţin elucidaţi.

Prin activitatea sa însă, medicul legist oferă principala probă

obiectivă, ştiinţifică, în sprijinul justiţiei, aceasta constituind baza

începerii sau încetării unui proces penal, precum şi principalul

criteriu de încadrare juridică şi gradare a gravităţii unei infracţiuni

sau a consecinţelor acesteia sub aspect civil7.

6 Gh Scripcaru, Ciornea T., Iancoviciu N., „Medicină şi drept". Editura Junimea. 1979 pag. 9

7 V. Beliş, op.cit., pag. 346

Page 41: Traumatologia Mecanica

Majoritatea activităţii medico-legale, fie că se referă la

expertiza pe persoane, fie în cadrul expertizelor pe cadavre sau

examinările de laborator bio-criminalistice, are drept scop

clarificarea unor aspecte infracţionale cu caracter penal sau cu

urmăriri de ordin civil.

Page 42: Traumatologia Mecanica

II.1. Traumatisme mecanice cu consecinţe de ordin penal

Inviolabilitatea fizică a omului este apărată de lege şi a

constituit din toate timpurile o preocupare constantă a justiţiei,

având drept scop statornicirea unor relaţii sociale interumane

normale. Legea penală pedepseşte orice formă de agresiune fizică.

Pedeapsa este diferenţiată, în funcţie de consecinţele pe care

traumatismul respectiv le are asupra corpului victimei. Deşi

traumatismele mecanice reprezintă forma comună de manifestare a

violenţei fizice, apar şi alte forme de violenţă.

Consecinţele traumatismului se cuantifică prin zile de îngrijiri

medicale şi sunt pedepsite aşa cum este prevăzut într-o serie de

articole din cadrul Codului penal. Intensitatea traumatismului este

incriminată de lege diferit, în funcţie de efect acesta poate fi o

suferinţă fizică, o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, o

vătămare corporală gravă. In acelaşi timp acestea pot fi săvârşite

prin infracţiuni comisive dar şi omisive, direct sau prin mijloace

indirecte.

Titlul II al părţii speciale a Codului penal -în capitolele I-IV,

prevede infracţiunile contra persoanei, infracţiuni în care rolul

expertizei medico-legale este evident, aceasta constituind proba

principală, obiectivă care stă la baza începerii procesului penal şi a

gradării pedepsei.

Obiectivele şi concluziile expertizei medico-legale în cazul

infracţiunilor de lovire şi vătămare a integrităţii corporale şi sănătăţii

decurg din prevederile Codului penal.

Noţiunile de „ lovire şi vătămare a integrităţii corporale sau a

sănătăţii" sunt conturate în articolele 180-183 din secţiunea II, titlul II,

cap. I Cod penal.

Page 43: Traumatologia Mecanica

Art. 180. Lovirea sau alte violen ţ e

Obiectul juridic special şi obiectul material este dat de

protecţia persoanei împotriva actelor de violenţă. Obiectul material

este corpul victimei. Subiectul poate fii orice persoană. Judecarea

gravităţii traumatismului se face în funcţie de criteriologia

medico-legală se evaluează astfel numărul de îngrijiri medicale:

nu necesită zile de îngrijiri medicale - art. 180, alin. 1;

necesită zile de îngrijiri medicale între 1-20 - art. 180,

alin 2. Latura subiectivă -infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie

directă sau indirectă. Tentativa se pedepseşte. Infracţiunea poate

decurge în formă continuată. Pedeapsa este închisoare de la o lună

la 3 luni sau amenda. Acţiunea penală se pune în mişcare la

plângerea prealabilă a victimei. împăcarea părţilor înlătură

răspunderea penală.

Art. 181. V ă t ă marea corporal ă

Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o

vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel

mult 60 de zile se pedepseşte cu închisoare de la 60 de zile la 5 ani.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a

victimei. împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Art. 182. V ă t ă marea corporal ă grav ă

Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o

vătămare care necesită pentru vindecare un număr mai mare de 60

de zile de îngrijiri medicale sau care a produs vreuna din

următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea

funcţionării acestuia, o infirmitate permanentă fizică sau psihică,

sluţirea, avortul sau punerea în primejdie a vieţii persoanei, se

pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani. Tentativa se pedepseşte.

Page 44: Traumatologia Mecanica

Vătămarea corporală gravă se săvârşeşte cu intenţie directă

(art. 182, alin 2) sau indirectă sau cu preterintenţie (art. 182, alin.

1).

Art. 183. Lovirile sau v ă t ă m ă rile cauzatoare de moarte

Dacă vreuna din faptele prevăzute anterior în art. 180-182 a

avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la

5 la 15 ani. Obiectul juridic şi obiectul material sunt aceleaşi ca la

infracţiunea de omor (dreptul la viaţă şi corpul victimei). Infracţiunea

poate fi săvârşită de orice persoană. Latura obiectivă a infracţiunii e

dată de orice lovire sau vătămare corporală care are drept rezultat

moartea victimei. Latura subiectivă: infracţiunea se săvârşeşte cu

preterintenţie; agresorul urmărind lovirea victimei, în timp ce

decesul acesteia apare din culpă, pedeapsa fiind de la 5 la 15 ani

de închisoare.

Obiectivele expertizei medico-legale decurg din prevederile

legale şi au drept scop esenţial constatarea realităţii vătămării

corporale şi a gravităţii acesteia. Frecvenţa mare a expertizelor

medico-legale efectuate în aceste cazuri denotă importanţa

crescută din punct de vedere etic, economic, social şi judiciar a

acestor fapte.

Expertiza medico-legală este obligatorie în toate cazurile în

care se produce o vătămare corporală sau a sănătăţii ca urmare a unei

agresiuni, astfel putându-se reţine şi dovedi conţinutul infracţiunii.

Constatarea medico-legală poate fi făcută la cererea părţii

lezate sau a organelor de cercetare judiciară.

In afara consemnării datelor medicale obiective, obiectivele

lucrării medico-legale au scopul de a oferi justiţiei elementele

necesare încadrării corecte a faptei.

Constatarea medico-legală se efectuează la scurt timp după

Page 45: Traumatologia Mecanica

producerea leziunilor -în majoritatea cazurilor la cererea părţii

vătămate.

In examinările la intervale mai mari de la traumatism se vor

studia toate datele medicale din care rezultă leziunile iniţiale, precum

şi întreaga evoluţie a cazului.

Concluziile raportului medico-legal vor cuprinde constatarea

privind eventualele consecinţe grave sau cu caracter permanent:

infirmitate, pierderea unui organ sau a funcţiei acestuia, punerea în

primejdie a vieţii, sluţirea sau în cazul în care se ridică şi probleme

de drept civil, aprecieri asupra unor eventuale invalidităţi sau

scăderea ori pierderea temporară sau permanentă a capacităţii de

muncă.

Deoarece din punct de vedere al mecanismului şi

caracteristicilor unor leziuni traumatice produse, existând din punct

de vedere medico-legal asemănări, neputându-se face o scindare

între traumatismele produse cu intenţie şi cele din culp`, aspectele

rnedico-legale referitoare la art. 182 şi art. 178 se vor face [n

paralel.

Se vor urmări diferitele particularităţi care duc la încadrarea

faptei într-unui din cele două articole, subliniind în acelaşi timp unele

aspecte medicale şi judiciare care deosebesc leziunile traumatice

produse cu intenţie de cele din culpă.

Art. 19, alin. 2 din Codul penal -parte generală precizează

noţiunea de „culpă":

a) când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-i

acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;

b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l

prevadă.

In art. 184 „V ă t ă marea corporal ă din culp ă " se arată: Fapta

Page 46: Traumatologia Mecanica

prevăzută în art. 180, alin 2 care a pricinuit o vătămare ce necesită

pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile, precum şi cea

prevăzută în art. 181, săvârşite din culpă, se pedepsesc cu

închisoare de la o lună la trei luni sau cu amendă. Dacă fapta a avut

vreuna din urinările prevăzute în art. 182, alin. 1 pedeapsa este

închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă. Când săvârşirea faptei

prevăzută la alin. 1 este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale

sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau

meserii, ori pentru îndeplinirea unei anumite activităţi, pedeapsa

este închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă. Fapta prevăzută la

alin. 2 dacă este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a

măsurilor de prevedere arătate în alineatul precedent se pedepseşte

cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Acţiunea se pune în mişcare la

plângerea prealabilă a părţii vătămate. împăcarea părţilor înlătură

răspunderea penală.

Art. 178. Uciderea din culp ă

Obiectul juridic şi subiectul infracţiunii uciderii din culpă sunt

identice cu cele ale omorului şi omorului calificat. Pedeapsa este

închisoarea de la 1 an la 5 ani.

Latura obiectivă - acţiunea de ucidere, existând raport de

cauzalitate între acţiune şi deces latura subiectivă: fapta poate fi

săvârşită din culpă -simplă sau cu previziune Agravantele uciderii din

culpă constau în nerespectarea dispoziţiilor legale sau a măsurilor de

prevedere pentru exercitarea unei profesii sau meserii. Se constituie

circumstanţe agravante cazurile în care făptuitorul este

profesionist/meseriaş; Sinuciderea din culpă se face în timpul

executării profesiei; există măsuri legale privind exercitarea

profesiei Când fapta se poate defini ca fiind consecutivă

nerespectării măsurilor de siguranţă legale, se determină mai multe

Page 47: Traumatologia Mecanica

agravante.

Ca agravante suplimentare ale uciderii din culpă a unei

persoane se citează cazurile în care agresorul se află în stare de

ebrietate sau cele în care au murit două sau mai multe persoane. în

aceste ultime cazuri pedeapsa este de închisoare de la 5 la 15 ani

la care se poate adăuga un spor de 3 ani

Din prevederile Codului penal rezultă că prin culpă se înţelege

orice faptă care determină o vătămare corporală sau uciderea unei

persoane produsă în condiţiile în care autorul „prevede dar nu

acceptă" sau „nu prevede deşi trebuia şi putea să prevadă"

rezultatul faptei sale. Exemple: lăsarea unui copil singur în casă

având posibilitatea să producă un incendiu sau să cadă de pe

fereastră; aruncarea unor pietre sau bucăţi de stâncă de pe o pantă,

acestea putând să rănească sau să omoare o persoană; conectarea

la o reţea electrică a unui gard sau autoturism; aruncarea de

obiecte grele pe fereastră. Când faptele sunt comise „în exercitarea

unei profesii sau meserii" gravitatea este mai mare. în categoria

acestor fapte se încadrează de obicei accidentele rutiere, cele de

muncă, cele ce vizează răspunderea medicală.

Leziunile produse din culpă constituie infracţiuni, spre

deosebire de cele produse cu intenţie, numai atunci când durata

îngrijirilor medicale depăşeşte 10 zile. De aici rezultă necesitatea

aprecierii cât mai corecte a duratei îngrijirilor medicale.

Omuciderea constituie un factor infracţional în general

întâmplător cauzat ori comis în situaţii ocazionale, conflictuale sau

favorizat de unele condiţii cea mai frecventă fiind consumul de

alcool. Alteori omorul apare ca o manifestare patologică la indivizii

cu personalitate deviantă sau cu afecţiuni psihice grave

preexistente. In mod excepţional omorul are un caracter premeditat

sau survine în contextul sau ca o

Page 48: Traumatologia Mecanica

consecinţă a altor infracţiuni (tâlhărie, viol)8.

Art. 174. Omorul

Omorul este cea mai gravă infracţiune contra vieţii.

Obiect juridic/obiect material -dreptul la viaţă şi corpul

victimei.

Subiect -infracţiune săvârşită de o persoană.

Latura obiectivă -poate fi vorba de o infracţiune comisivă

directă sau legată de victimă imediat.

Decesul victimei poate surveni imediat sau în timp şi

influenţează producerea infracţiunii. Există legătură de cauzalitate

între acţiune, violenţă şi deces.

Latura subiectivă -fapta se săvârşeşte cu intenţie directă sau

indirectă. Eutanasia se constituie în omor. Omorul se deosebeşte de

loviturile cauzatoare de moarte prin faptul că agresorul doreşte să

ucidă victima în caz de omor şi nu are această intenţie în cazul

loviturilor cauzatoare de moarte.

Incadrarea juridică a faptei ca omor este determinată de

poziţia psihică a făptuitorului. în stabilirea poziţiei psihice în raport cu

victima, se ia în discuţie în principal, instrumentul folosit pentru

omor. Tentativa se pedepseşte. Pedeapsa este închisoare de la 10 la

20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Art. 175 prevede „omorul deosebit de grav" care este săvârşii

în una din următoarele împrejurări:

a) prin cruzime;

b) asupra a două sau mai multor persoane;

c) de către o persoană care a mai săvârşit un omor;

8 V. Beli] pag. 371

Page 49: Traumatologia Mecanica

d) pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau

piraterii;

e) asupra unei femei gravide.

Ca şi în cazul vătămării corporale sau a sănătăţii, având în

vedere periculozitatea socială a faptei, medicul legist este acela

care prin constatările şi concluziile sale oferă justiţiei principalele

probe obiective privind realitatea, condiţiile şi împrejurările comiterii

infracţiunii

In Codul de procedură penală art. 116-125 sunt arătate

condiţiile şi cazurile în care se solicită expertiza medico-legală,

metodologia, modul de redactare şi conţinutul raportului medico-

legal în cazurile de omor.

Medicul legist pune astfel la dispoziţie justiţiei elemente de

ordin medical indispensabile încadrării şi calificării faptei precum şi a

gradării pedepsei în raport cu o serie de factori cu rol determinant,

agravant, favorizant sau condiţionant în cadrul infracţiunii de omor.

în cazul infracţiunii de omor, indiferent de încadrarea juridică,

medicul legist are rolul de a elucida diferitele aspecte legate de

organismul uman şi anumiţi factori de ordin biologic care pot

constitui probe obiective în justiţie.

Principala activitate a medicului legist o reprezintă

examinarea victimei, respectiv necropsia.

Consemnarea atentă şi corectă a modificărilor postmortale

contribuie alături de constatările la faţa locului şi de unele date

rezultate din examenul preliminar, la precizarea datei morţii.

Această apreciere este deosebit de importantă în situaţiile

impuse prin lipsa martorilor, a observaţiei clinice sau în cazurile

cadavrelor găsite după un interval mai mare de timp.

De o importanţă deosebită în cazul omuciderilor în general şi a

omorului în special sunt alături de necropsie (internă şi externă)

Page 50: Traumatologia Mecanica

examinările complementare cum sunt cele ce vizează îmbrăcămintea

victimei, a corpului sau corpurile delicte.

Din lucrarea medico-legalâ nu trebuie să lipsească efectuarea

de fotografii şi schiţe care să ilustreze atât leziunile externe şi

interne constatate la necropsie cât şi corpurile delicte sau

îmbrăcămintea victimei.

Concluziile raportului medico-legal trebuie să decurgă din

descrierea făcută şi să constituie o sinteză a constatărilor. In cazul

omorului, acestea cuprinzând şi unele aprecieri medicale, se vor

dovedi utile în încadrarea juridică a faptei.

Rolul expertizei medico-legale în cazurile de omor decurge

din prevederile Codului penal privind încadrarea faptei. Expertiza

medico-legalâ poate contribui la încadrarea faptei aducând unele

precizări utile.

In art. 175, alin. d „omor calificat" în împrejurarea în care

autorul profită „de starea de neputinţă a victimei de a se apăra iar în

alin. e) cazul în care omorul se produce „prin mijloace ce pun în

pericol viaţa oamenilor".

In situaţia redată la alin d) medicul legist poate contribui la

încadrarea faptei precizând în raportul său existenţa anumitor

cauze sau condiţii care împiedică victima să se apere: vârsta,

anumite infirmităţi, o afecţiune patologică gravă.

In situaţia de la punctul e) raportul medico-legal contribuie la

încadrarea faptei prin concluziile sale referitoare la cauza morţii şi

modul de reducere al leziunilor.

In ceea ce priveşte „omorul deosebit de grav" (art. 176 Cod

penal) rolul medicului legist se relevă în precizările referitoare la alin

a) -„prin cruzimi" şi alin c) - „asupra unei femei gravide" .

Principalele aspecte de ordin medico-legal, pe lângă

considerentele de ordin juridic pot contribui la gradarea penală a

Page 51: Traumatologia Mecanica

infracţiunii de omor.

Alături de cercetarea locului faptei şi examenul victimei,

medicul legist are un rol important şi în examinarea autorului unui

omor. Acest examen cuprinde: examenul clinic, recoltarea probelor

pentru laborator, examenul psihiatric şi psihologic.

In activitatea sa pusă în sprijinul elucidării aspectelor de ordin

medico-legal pe care le ridică cercetarea juridică a faptelor

antisociale, medicul legist participă în examinarea locului faptei,

alături de expertiza infracţiunii sau a făptuitorului. în acest sens

medicul legist este chemat să participe să-şi formuleze unele opinii în

cadrul reconstituirii condiţiilor în care s-a produs fapta

In colaborarea sa cu criminalistul sau anchetatorul, medicul

legist are rolul de consilier al acestuia în probleme de specialitate

dar fără să-şi depăşească competenţa. In toate cazurile de omucidere

şi în mod deosebit de omor, rezolvarea juridică a cazului este

condiţionată în mod evident de colaborarea dintre organele de

cercetare penală şi medicul legist. Această colaborare se desfăşoară

pe tot intervalul dintre comiterea faptei şi încheierea procesului

penal.

Concluziile raportului medico-legal nu pot fi complete şi

eficiente decât în contextul concordanţei dintre datele de anchetă

cu rezultatele necropsiei, examinarea autorului şi interpretarea

rezultatelor de laborator.

Omorul constituie o entitate nosologică complexă în

rezolvarea căreia pe primul plan se situează colaborarea dintre

anchetator şi medicul legist, corectitudinea examenului necropsie,

epuizarea tuturor mijloacelor complementare de laborator şi

eficienţa examinărilor de psihiatrie medico-legală.

Tentativa de omor constituie o infracţiune şi se pedepseşte.

Rolul medicului legist în cazurile în care se pune în discuţie

Page 52: Traumatologia Mecanica

existenţa unei tentative de omor se limitează în evidenţierea unor

anumite aspecte sau împrejurări care în contextul modalităţilor şi

condiţiilor producerii faptei pot constitui elemente de probaţiune

juridică.

In calificarea tentativei de omor, medicul legist consemnează

în raportul său:

1) regiunea corporală lezată;

1) aprecierea tipului de obiect vulnerant cu care s-au putut

produce leziunile;

2) intensitatea traumatismului

Toate aceste consideraţii trebuie făcute cu mult discernământ.

Aprecierile medico-iegalc privind felul instrumentului folosit,

examinarea corpului delict comparativ cu leziunile produse, pot fi

utile în calificarea faptei şi în probarea noţiunii de „intenţie" a

agresorului de a ucide. Dacă constatările de ordin strict medico-

legal constituie principala probă în justiţie în cazul vătămării

corporale, tentativei de omor, omor, în sarcina organelor judiciare

intră alte aprecieri ce ţin strict de: calificarea faptei, încadrarea

penală, precizarea intenţiei sau a premeditaţii.

Page 53: Traumatologia Mecanica

II.2. Obiectivism şi subiectivism în practica medico-legală traumatologică

Medicina, având drept obiectiv principal patologia umană atât

de variată sub aspect etiologic, evolutiv şi de reactivitate biologică,

nu poate fi o ştiinţă exactă privind diagnosticul, atitudinea

terapeutică şi prognoza unei afecţiuni.

Este cunoscută din practică „varietatea" de opinie a medicilor

curanţi atâl în ce priveşte diagnosticul cât şi terapeutica indicată

aceleiaşi afecţiuni în raport atât cu experienţa de practică a

medicului cât şi cu particularităţile fiziopatologice ale bolnavului.

Medicul curant îşi bazează în mare parte diagnosticul pe

simptomatologia subiectivă a pacientului şi nu numai pe elemente

clinice obiective sau date de laborator.

Medicul legist este obligat, prin specificul profesiei sale, să

evalueze în mod obiectiv gravitatea unei afecţiuni, atitudinea

terapeutică şi prognoza acesteia, pe baza examenului clinic şi de

laborator şi neţinând seama de acuzele subiective decât în măsura

in care acestea sunt în concordanţă cu modificările obiective.

Această atitudine a medicului legist este justificată de faptul că de

multe ori persoana examinată exagerează sau chiar acuză

simptome inexistente sau ascunde unele suferinţe, această

atitudine fiind motivată de cauza judiciară pentru a determina o

încadrare deosebită a faptei sau a obţine unele beneficii materiale.

Se menţin încă unele opinii variate sau concepţii deosebite în

raport cu şcoala, experienţa de practică a medicului sau persistenţa

unor principii învechite, depăşite, în raport cu metodele terapeutice

actuale.

Varietatea mare a formelor lezionare, numărul şi dimensiunile

Page 54: Traumatologia Mecanica

leziunilor, vârsta şi reactivitatea deosebită a subiectului, fac

imposibilă încadrarea acestora într-un barem cu norme fixe, rigide.

Datoria medicului legist este aceea de a aprecia întregul context al

cazului iar în concluziile sale să se bazeze pe interpretarea tuturor

datelor medicale obiective, locale, generale uneori asociate cu

elemente patologice preexistente.

Page 55: Traumatologia Mecanica

Marea majoritate a cazurilor nu conferă dificultăţi pentru

medicul legist, dar există cazuri deosebite în care este necesară

precizarea unor elemente care au favorizat sau determinat

prelungirea îngrijirilor medicale sau consecinţele bolii traumatice.

De menţionat necesitatea consemnării în certificatul sau

raportul medico-legal a acuzelor subiective ale persoanei, îndeosebi

când acestea concordă cu sediul şi intensitatea lovirii, deoarece

ulterior se pot constata leziuni interne sau pol apare complicaţii

tardive ale traumatismului.

Probleme mai dificile de interpretare sunt legate de unele

prevederi ale art. 182, Cod penal în ceea ce priveşte infirmitatea

permanentă, sluţirea, avortul sau punerea în primejdie a vieţii.

Infirmitatea permanentă, fizică sau psihică, prezintă un

prejudiciu morfologic, morfo-funcţional sau funcţional, permanent şi

definitiv. Noţiunea fiind amplă înglobează şi termeni de invaliditate

şi de reducere a capacităţii de muncă. Infirmitatea se corelează cu o

pierdere morfologică, pierdere care se asociază şi cu dispariţia

funcţiei prestate de segmentul respectiv şi chiar cu modificarea

capacităţii de înţelegere a unui segment al corpului de exemplu

paralizia posttraumatică

Noţiunea de infirmitate permanentă înglobează uneori şi

invaliditatea ce are drept urmare o micşorare a capacităţii de muncă

şi care stabileşte în funcţie de profesie. Un invalid este întotdeauna

un infirm, în timp ce un infimi poate să nu fie invalid. Invaliditatea se

apreciază în grade.

Pe plan juridic se apreciază că pierderea unei corzi vocale

constituie o infirmitate permanentă a cărei provocare atrage

calificarea faptei ca infracţiune de vătămare corporală gravă.

Infirmitatea psihică permanentă poate fi generată de existenţa

complicaţiilor sau a sechelelor leziunilor cerebrale, fapt ce duce la

Page 56: Traumatologia Mecanica

degradarea ireversibilă a funcţiilor cerebrale.

Infirmitatea nu este măsurabilă în grade sau în procente aşa

cum se procedează în cazul invalidităţii.

Page 57: Traumatologia Mecanica

Siluirea constă în alterarea înfăţişării fizice a corpului şi a feţei

victimei în aşa fel încât aceasta are un aspect neplăcut.

Desfigurarea, amputaţia şi deformarea pot avea drept

consecinţă permanentă slutirea. Slutirea a reprezentat întotdeauna o

problemă dificilă a expertizei medico-legale a persoanelor. Slutirea

capătă semnificaţie juridică acceptată în condiţiile în care prejudiciul

estetic este definitiv şi irecuperabil prin metodele terapeutice avute

la dispoziţie.

Noţiunea de „sluţire" implică un mare grad de subiectivitate

din partea expertului. Noţiunea de „slujire" delimitată de actualul

Cod penal cuprinde orice parte a corpului care afectează în mod

evident aspectul estetic al unui individ. Adeseori sub acest aspect,

noţiunea de sluţire se suprapune deseori cu cea de invaliditate,

astfel încât încadrarea juridică este aceeaşi.

Slutirea sub aspectul prevederilor actuale ale Codului penal se

poate referi şi la unele modificări anatomice cu localizări variate şi în

afara producerii unor infirmităţi, dar care prin întindere şi aspectul

lor modifică în mod evident aspectul estetic al corpului uman.

Opinia medicului legist poate fi mai mult sau mai puţin

subiectivă.

Pentru a nu lua în calculul sluţirii aceste „aspecte" subiective,

Hodin a propus, în 1973, un estimetru care să permită o evaluare

unitară a sluţirii în funcţie de cicatricele, deformările şi refracţiile

observate la persoana examinată, după ce procesul de vindecare

fiziologică a luat sfârşit. Evaluarea caracterului definitiv al sluţirii

precum şi a impactului social al acesteia se face în timp şi în funcţie

de vârstă, sex, statutul social, statutul marital al victimei.

Diversitatea de opinii ale medicilor legişti în unele cazuri este

motivată până la o anumită limită, dar aceasta poate determina

încadrări diferite ale faptei astfel încât adesea este necesară şi opinia

Page 58: Traumatologia Mecanica

anchetatorului penal care va trebui să coroboreze datele medicale

cu împrejurările şi periculozitatea socială a infracţiunii.

Avortul a constituit din totdeauna o problemă medico-legală

larg dezbătută. Prin implicaţiile sale multiple de ordin medical,

demografic, social şi psihologic, avortul nu mai constituie o

problemă individuală a femeii sau a familiei ci devine una din marile

probleme medico-sociale moderne.

Avortul accidental este neintenţionat, iar consecinţele se

apreciază potrivit legii penale ca vătămare corporală gravă. Avortul

accidental poate fi traumatic, dar se poate produce şi în afara unui

traumatism.

Cauzele accidentale ale avortului sunt variate. In aprecierea

avortului traumatic, foarte importantă este analiza circumstanţelor

şi condiţiilor care au determinat această vătămare. Se urmăreşte

evidenţierea raportului de cauzalitate personalizat, de la caz la caz,

de o deosebită importanţă fiind aprecierea gradului de cooperare a

femeii, vârsta sarcinii, gravitatea traumatismului, precum şi a

datelor clinice de anamneză şi postfraumatice. In analiză însă nu se

poate lua în calcul criteriul neştiinţei, decât ca o eventuală

circumstanţă atenuantă.

Noţiunea juridică de punere în primejdie a vieţii victimei,

prevăzută de asemenea în art. 182 Cod penal, reprezintă un

element dificil şi intens discutat, inclusiv de către jurişti.

Noţiunile de „punere în primejdie a vieţii" şi cea de „tentativă

de omor" sunt total diferite dar prima este considerată un element

esenţial al încadrării unei agresiuni în „tentativă de omor". Stabilirea

încadrării penale în tentativă de omor se face plecând de la noţiunea

medico-legală de „punere în primejdie a vieţii" la care se adaugă alte

noţiuni juridice specifice ca: premeditarea, intenţia, alegerea unui

instrument de către agresor etc, care determină în final un tablou

Page 59: Traumatologia Mecanica

specific.

Noţiunea de punere în primejdie a vieţii victimei face referire

la gravitatea iniţială a leziunii sau la posibilitatea apariţiei unor

complicaţii care se pot solda cu moartea victimei. Conceptul este

greu de apreciat obiectiv deoarece evoluţia unui traumatism este

concordanţă cu reactivitatea particulară a organismului victimei.

Diagnosticul medico-legal al leziunilor traumatice mecanice,

al complicaţiilor lor şi al tuturor modificărilor patologice

morfofuncţionale declanşate de traumatism este una din sarcinile

primordiale ale expertizei medico-legale.

Explicaţiile art. 182, Cod penal, din capitolele anterioare au

rolul de a schiţa unele aspecte ce privesc expertiza pe persoane, în

care modul de apreciere al medicului legist poate determina o

încadrare deosebită a faptei antisociale.

Aceleaşi probleme pot să apară şi în cazul leziunilor

traumatice urmate de moarte. In situaţii identice sau similare,

concluziile raportului medico-legal pot determina o încadrare

diferită a faptei.

Aprecierile medico-legale şi formularea unor concluzii

superficiale, fără să se ţină seama de o serie de factori determinaţi,

favorizanţi sau concuratori la rezultatul final al unei leziuni

traumatice, cu o pondere însemnată, asupra încadrării penale a

unei fapte.

In toate cazurile trebuie să se ia în consideraţie gravitatea

iniţială a traumatismului, reactivitatea organică, precocitatea şi

corectitudinea tratamentului, prezenţa unor afecţiuni anterioare sau

concomitente, astfel încât concluziile raportului să ducă la o

evaluare cât mai corectă a urmărilor traumatismului şi în consecinţă

la o încadrare juridică cât mai corectă.

Varietatea mare de cazuri, existenţa unor factori preexistenţi

Page 60: Traumatologia Mecanica

necunoscuţi sau imprevizibili în evoluţia leziunilor impun

individualizarea fiecărui caz, indiferent dacă rezultatul final se referă

la îngrijiri medicale, la constituirea de schele sau la moartea

victimei.

De felul în care este redactat raportul medico-legal şi

îndeosebi concluziile, depinde încadrarea penală a faptei, raportul

de cauzalitate dintre factorul extern traumatizant putând fi direct,

indirect, condiţionat sau întrerupt. De aici rezultă necesitatea unei

unităţi de vedere, obiectivităţi, experienţei şi discernământului

expertului care, fără a-şi depăşi competenţa şi limitele atribuţiilor

sale, este dator să pună la dispoziţia organelor judiciare elemente de

ordin medical pe baza cărora să se evite erori de încadrare judiciară9.

Prin definiţie medicina legală are rolul de a pune de acord

noţiunile medicale, de ordin biologic, cu realitatea socială. Se

constituie într-o balanţă care urmăreşte să echilibreze urmările

biologice ale faptei antisociale cu consecinţele de ordin penal al unei

infracţiuni. Este necesară mai multă atenţie, mai mult discernământ în

concluzia finală a expertului şi îndeosebi să se ţină seama când este

posibil de etiologia leziunii sub aspect juridic.

Se apreciază ca fiind obligatorie menţionarea de către medicul

legist în concluziile raportului său, a consecinţelor traumatismului

cu referire la factori aparenţi şi evaluarea gravităţii bolii traumatice în

absenţa elementelor supraadăugate.

Trebuie să intervină acel „subiectivism relativ" al medicului

legist care corelând gravitatea faptei antisociale cu intensitatea

leziunii să evalueze în raport cu acestea durata îngrijirilor medicale

şi a raportului consecinţelor probabile sau posibile ale

traumatismului şi nu în mod mecanic, arbitrar sau după „baremuri"

interpretabile.

9 V. Beli] pag. 387

Page 61: Traumatologia Mecanica
Page 62: Traumatologia Mecanica

II.3. Traumatologia medico-legală în dreptul civil

In cauzele de drept civil, contribuţia medicinii legale se referă

la referă la aspecte variate legate atât de prevederile Codului civil

cât şi de Codul familiei sau legislaţia privind sănătatea, munca şi

ocrotirea socială.

Solicitarea medicului legist se face în probleme legate de:

capacitatea civilă, stabilirea identităţii, căsătorie, filiaţie, răspundere

civilă consecinţa a unor infracţiuni, capacitate de muncă, aptitudinea

de a efectua anumite profesii, de a conduce autovehicule sau

necesitatea schimbării profilului profesional.

Răspunderea civilă delictuală decurge din obligaţia persoanei

din vina căreia s-a cauzat un prejudiciu în urma unei infracţiuni, de a

repara din punct de vedere material deficitul biologic creat

persoanei lezate10.

Art. 998 şi 999 din Codul civil arată „orice faptă a omului, care

cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a

ocazionat, a-1 repara", „omul este responsabil nu numai de

prejudiciul ce 1-a cauzat prin fapta sa, dar şi din acela ce a cauzat

prin neglijenţă sau prin imprudenţa sa".

Aşa cum prevăd textele de lege, răspunderea civilă se referă

atât la infracţiunile comise cât şi la cele din culpă.

Pentru a exista răspundere civilă este necesară existenţa

următoarelor: o faptă ilicită produsă cu vinovăţie, un prejudiciu şi nu

în ultimul rând un raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

In afara consecinţelor penale ale unei infracţiuni contra vieţii,

integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane, produsă cu intenţie

sau din culpă, după rezolvarea acestor consecinţe, apare uneori

10 V. Beli] pag.389

Page 63: Traumatologia Mecanica

necesitatea reparării prejudiciului material creat ca urmare a

actului antisocial comis.

In cazul producerii de leziuni corporale, persoana lezată poate

solicita prin instanţele civile compensarea materială referitoare la:

perioada de incapacitate temporară de muncă, cheltuieli efectuate

în cadrul îngrijirilor medicale, diferenţa de salarizare în situaţia

necesităţii schimbării profesiei sau asigurarea unei retribuţii în cazul

pierderii definitive a capacităţii de muncă.

In ţara noastră majoritatea cazurilor ce au drept consecinţă

aspecte ce ating viaţa, sănătatea sau integritatea persoanelor sunt

date spre rezolvare unor instituţii specializate în acest sens cum ar

fi: Ministerul Sănătăţii, Ministerul Muncii şi asigurărilor sociale.

Cazurile în care expertiza medico-legală se solicită sunt mai

rare şi ele privesc îndeosebi că prejudiciul creat persoanei lezate

este consecinţa unei infracţiuni.

Noţiunile de infirmitate, invaliditate şi scăderea ori pierderea

capacităţii de muncă deşi diferite din punct de vedere al conţinutului

au o serie de elemente comune.

Infirmitatea reprezintă un prejudiciu corporal, care poate fi de

ordin morfologic, funcţional sau morfofuncţional.

Invaliditatea presupune obligatoriu un deficit funcţional.

Noţiunea de capacitate de muncă reflectă repercusiunea

deficitului funcţional în cazul invalidităţii asupra posibilităţilor de a

exercita o anumită profesie.

Păstrarea, scăderea sau pierderea capacităţii de muncă este

rezultatul raportării unei invalidităţi la capacitatea unui individ în

exercitarea unei anumite profesii. Scăderea sau pierderea capacităţii

de muncă presupune în mod obligatoriu existenţa unei infirmităţi sau

invalidităţi.

Aprecierea medico-legală a unei infirmităţi este necesară

Page 64: Traumatologia Mecanica

încadrării faptei din punct de vedere penat (art. 182) în timp ce

existenţa unei invalidităţi cu scăderea capacităţii de muncă se oferă la

repararea prejudiciului material din punct de vedere civil.

Codul civil prevede prin art. 998 şi 999 repararea prejudiciului

creat de orice faptă a omului fie în mod direct, fie prin neglijenţa sau

imprudenţa sa.

Acestea sunt reglementări de ordin general şi se referă la

compensări materiale a daunelor rezultate dintr-o acţiune comisivă

sau omisivă şi la obligaţia acordării unei pensii de întreţinere în

anumite situaţii.

Noţiunea de invaliditate rară afectarea capacităţii de muncă

nu are repercursiuni de ordin judiciar, deoarece nu determină un

prejudiciu de ordin material.

Invaliditatea este rezultatul unui deficit funcţional al unui

sistem sau organ cu sau iară o alterare a integrităţii morfologice Din

punct de vedere medico-legal şi sub aspectul prevederilor penale

medicul legist se limitează la aprecierea existenţei sau absenţei unei

infirmităţi permanente.

Aprecierea capacităţii de muncă trebuie în mod necesar

raportată la profesia expertizalului şi în mod deosebit la profilul

acestei profesii. în cadrul expertizei se are în vedere în general nu

cunoaşterea profesiei ci activitatea pe care o desfăşoară în mod

efectiv expertizatul.

Medicul legist poate fi confruntat cu o altă problemă, şi anume

aceea a posibilităţii de recuperare a deficitului morfofuncţional şi

deci a invalidităţii. Deoarece rezultatul tratamentului recuperator nu

poate fi de cele mai multe ori prevăzut se creează situaţii dificile de

apreciere medico-legale. In aceste cazuri medicul legist are

obligaţia de a preciza indicaţiile terapeutice, de a aprecia rezultatul

acestora şi de a nu ţine seama de atitudinile expertizatului.

Page 65: Traumatologia Mecanica

Refuzul expertizatului de a coopera în recuperarea deficitului

morfofuncţional nu trebuie să aibă consecinţe de ordin judiciar în

evaluarea invalidităţii permanente sau a scăderii capacităţii de

muncă

Se impune colaborarea între medicul legist şi expertul în

capacitate de muncă în vederea soluţionării cât mai corecte a

cazului.

Principalele obiective ale raportului medico-legal, în ceea ce

priveşte probleme legate de prezenţa unei infirmităţi, invalidităţi sau

afecţiunii capacităţii de muncă sunt: precizarea realităţii şi datei

traumatismului şi modul de producere a acestuia, diagnosticul

pozitiv al sechelelor morfofuncţionale, legătura cauzală dintre

traumatism, infirmitate sau invaliditate, caracterul invalidităţii,

afectarea capacităţii de muncă, posibilităţile de recuperare,

coexistenţa unor sechele posttraumatice cu o afecţiune

preexistentă.

Aprecierea gradului de invaliditate şi a capacităţii de muncă

poate fi solicitată medicului legist şi în cazul unor afecţiuni

netraumatice în vederea stabilirii posibilităţilor de încadrare în

muncă, a acordării unor pensii de întreţinere.

O altă problemă este aceea a invalidităţii şi a pierderii sau

scăderii temporare a capacităţii de muncă. In aceste situaţii se pot

cere despăgubiri civile.

Pierderea temporară a capacităţii de muncă este de

competenţa medicului curant, aceasta fiind recunoscută prin

certificatul de concediu medical. Scăderea temporară a capacităţii

de muncă prin acordarea unui timp redus sau schimbarea pentru un

anumit timp a profesiei intră în competenţa medicinii muncii.

In cadrul unor procese civile, medicul legist este solicitat de a

face o astfel de constatare, situaţie în care aprecierile se bazează pe

Page 66: Traumatologia Mecanica

acte medicale cuprinzând date clinice mai mult sau mai puţin

obiective.

Durata îngrijirilor medicale este inclusă în perioada de

incapacitate temporară de muncă. Se impune astfel raportarea

imposibilităţii desfăşurării activităţii persoanei lezate la profesia

acesteia. De aici necesitatea individualizării şi a cunoaşterii profilului

profesional în vederea adaptării aspectelor medicale la situaţia reală

rezultată din datele oferite de situaţia reală a salariatului.

Page 67: Traumatologia Mecanica

CAPITOLUL III

Aspecte criminalistice ale traumatologiei mecanice

Ştiinţa criminalisticei îşi are originea în medicina legală.

Numeroase observaţii, tehnici şi metode de lucru privind

identificarea persoanei, determinarea obiectelor vulnerante şi

studierea leziunilor produse cu armele de foc se datorează unor

medici legişti.

Evoluţia autonomă a celor două discipline s-a produs şi a

continuat în pas cu progresele tehnico-şliinţifice, intervenind o serie

de mutaţii. Graniţele dintre medicina legală şi criminalistică nu sunt

net delimitate şi nici nu se poate altfel atâta timp aceeaşi urmă

reclamă examinări complexe cu caracter interdisciplinar.

Colaborarea dintre medicul legist şi expertul criminalist se

dovedeşte deosebit de fructuoasă putând merge până la întocmirea

unui singur raport de expertiză, denumită „complexă". Problemele

fiecăreia sunt oarecum diferite şi se soluţionează prin metode

specifice. Şi totuşi există numeroase puncte de interferenţă derivând

din faptul că ţinta este corpul uman, urmele se materializează în

leziuni,iar agentul vnlnerant este studiat de ambele

Page 68: Traumatologia Mecanica

III.1. Urme criminalistice în traumatologia mecanică

Criminalistica, „ştiinţa contra crimei" -elaborează procedeele

de descoperire, relevare, fixare şi ridicare a urmelor, precum şi

metodele de examinare şi evaluare în vederea determinării naturii şi

provenienţei lor. Se urmăreşte stabilirea existenţei faptei cu caracter

infracţional, a modului şi împrejurărilor în care a fost comisă şi

identificarea autorului.

Interacţiunea dintre o persoană şi mediul în care intră în

contact atrage modificări şi reflectări sub formă de urme.

Referitor la noţiunea de „urmă" părerile specialiştilor sunt

împărţite. In sens larg, sunt considerate ca urme orice schimbări

aduse mediului înconjurător, inclusiv prezenţa sau deplasarea unor

lucrări. în sens restrâns sunt reţinute doar cele care se pretează, la o

examinare traseologică sau care pot fi analizate prin metode de

laborator. Acest ultim aspect a fost acceptat deoarece acest tip de

urme sunt I expertizate în vederea identificării, evaluabile cantitativ

şi calitativ. Pot fi socotite drept urme în sens criminalistic şi

concretizările manifestărilor cu caracter de stereotip dinamic, cum

ar fi scrisul, mersul, vocea, deprinderile manuale.

Investigarea judiciară a faptelor antisociale are întotdeauna

un caracter retrospectiv. Urma, dincolo de materialitatea ei conţine

informaţii sau date care necesită a fi decodificate şi just interpretate.

Nu este suficientă descrierea urmei şi identificarea originii sale, ci

trebuie relevată legătura ei cu fapta şi făptuitorul. O amprentă

digitală face dovada identităţii persoanei care a lăsat-o dar nu

demonstrează prin ea însăşi, că persoana respectivă a săvârşit fapta

imputată.

După rolul cognitiv pe care îl joacă urmele în traumatologia

Page 69: Traumatologia Mecanica

mecanică, acestea pot fi clasificate în:

a) Urrnc care dezvăluie mecanismul traumatismului;

b) Urme care atestă raportul de cauzalitate dintre

acţiunea violentă şi urmările sale;

c) Urme care indică poziţia subiectivă a autorului şi deci

forma vinovăţiei sale;

d) Urme de natură să elucideze anumite circumatanţe în care

a fost comisă fapta.

Traumatologia, deşi în esenţă medico-legală, comportă şi

numeroase elemente de natură criminalistica.

Din multitudinea de probleme care formează obiectul

criminalisticei se vor avea în vedere în continuare cele care au

contingenţă cu subiectul lucrării de faţă şi anume traumatologia

mecanică.

Page 70: Traumatologia Mecanica

III.2. Examinarea criminalistică a urmelor lăsate pe corpul

uman

Urmele de mân ă

Impreshiniie de mână, a căror unicitate şi imuabilitate este

indiscutabilă, se fixează mai greu pe piele, mai mult sub forma

urmelor de stratificare, preponderent de sânge. Când sunt greu

vizibile amprentele pot fi detectate şi evidenţiate fotografic,

Impresiunile latente, produse prin depuneri de sudoare şi

secreţii sebacee, nu se văd cu ochiul liber. Relevarea lor pe piele

este încă foarte dificilă şi puţin practicată cel puţin la noi în ţară.

Dintre procedeele mai cunoscute notăm radiografierea; utilizarea

lasenilui-argon; relevarea cu vapori de iod şi fixarea pe o placă de

argint; relevarea cu pulbere de fier şi transfer pe foi adezive;

ridicarea cu hârtie fotografică nedevelopată fixată, spălată şi uscată,

presată contra pielii şi tratată cu prafuri de evidenţiere

Urmele de mâini apar şi la ştrangularea sub forma unor

semne de violenţă externă, echimoze şi excoriaţii, dintre care o

parte pot fi produse de unghii. Compararea imaginii de pe gâtul

victimei cu datele antropometrice ale mâinilor bănuitului permit să

se conchidă uneori, dacă este posibilă, exercitarea violenţelor de

către persoana respectivă.

In ce priveşte urmele de unghii de formă semilunară, acestea

Page 71: Traumatologia Mecanica

nu pot fi utile identificării căci pielea nu reţine caracteristicile

individuale ale unghiilor. Există cazuri în care se găsesc fragmente

de unghii pe corpul şi hainele victimei sau la faţa locului şi care pot

conduce la descoperirea autorului în două moduri: prin proba

asamblării cu unghia ruptă a aparţinătorului şi prin corespondenţa

striatiunilor de pe suprafaţa unghiilor comparate, a căror structură

exterioară este strict individuală.

Urmele de picior

Cercetarea urmelor de picior nu diferă de cea pentru urmele

de mână Mai dese sunt traumatismele produse prin lovituri cu picior

încălţat.

Conturul urmelor când s-au imprimat şi extremităţile

longitudinale ale tălpii, permit determinarea măsurii încălţămintei,

iar desenul de pe talpă, alcătuit din profiluri şi şanţuri indică tipul:

pantof, bocanc, cizmă, adidas etc. Identificarea generică poate

merge până la stabilirea mărcii, prin comparare cu mostrele de

referinţă din colecţia laboratorului sau de la producător In prezenţa

imprimării unor defecte rezultate din uzură există şansa identificării

individuale.

Deosebirile privind dimensiunea vor fi apreciate ca esenţiale

dacă sunt superioare sau inferioare limitelor acceptabile de

deformare a urmei, fenomen care depinde de intensitatea şi

înclinarea loviturii cu piciorul, precum şi de proeminenţa regiunii

corporale vizate. Ca factori care modifică urma notăm: presarea

murdăriei vâscoase de pe talpă şi tumefierea ţesuturilor tegumentare

primitoare.

In afara urmelor de provenienţă direct sau indirect umană, pe

corpul victimei se pot înregistra şi urme de animale. Dacă labele nu

constituie de regulă mijloace de producere a traumatismelor, nu

Page 72: Traumatologia Mecanica

acelaşi lucru se poate spune şi despre copitele de cal, identificările

după caracteristicile potcoavelor şi cailelor.

Urmele de din ţ i

Muşcăturile pe corpul uman sunt întâlnite în violuri şi

omorurile cu mobil sexual, fiind provocate de autorul dezlănţuit, dar

şi de victimă asupra agresorului în încercarea de a se apăra.

Urmele de dinţi redau în primul rând incisivii Prin natura

dinamicii specifice urmele rezultate sunt de adâncire, mergând până

la perforarea pielii. Se recomandă fotografierea prealabilă a urmelor

şi apoi prelevarea fragmentului de piele în vederea conservării

Pentru obţinerea urmelor de comparaţie suspectul va fi pus să muşte

mai multe foi de hârtie între care s-a introdus un carbon sau i se va

lua o amprentă după modelele utilizate la stomatologie.

Fundamentul odontologiei legală rezidă în unicitatea

aparatului dentar propriu fiecărei persoane, combinarea

caracteristicilor generale cu cele individuale. Modificările datorate

îmbolnăvirilor, accidentelor şi tratamentelor medicale amplifică

particularităţile şi deci posibilităţile de identificare.

Demonstrarea traseologică a identităţii este dată de

continuitatea liniară a imaginilor juxtapuse sau suprapuse.

Adeseori urmele de dinţi sunt însoţite de urme de baze. Desenele

generale sunt generice dar detaliile sunt întotdeauna diferite.

Identificarea se bazează pe similitudinile formei, lungimii şi grosimii

buzelor, coroborate cu elemente de detaliu.

Urmele de obiecte

In traumatologia mecanică obiectele vulnerante, creatoare de

urme constau în instrumentele apte să suprime viaţa sau să

vătâmeze integritatea corporală şi sănătatea, cum ar fi cuţitul,

Page 73: Traumatologia Mecanica

toporul, sapa, secera, bâta, parul, ranga şa. Pe lângă aceste

instrumente pregătite sau alese premeditat, se întâlnesc cele mai

diferite obiecte care au stat întâmplător la mâna agresorului:

cărămidă, scânduri, fier de călcat, scaun ş.a.

Urmele lăsate pe corpul uman pot fi de presare, înfundare,

tăiere, tranşare, înţepare sau doar de alunecare. In realitate cu

acelaşi instrument se pot produce urme de o fractură combinată, în

funcţie de partea cu care s-a lovit şi de modul de mânuire. Forma şi

aspectul urmei indică în primul rând tipul obiectului creator. Pe

baza acestei prime concluzii cercul obiectelor posibile se restrânge

prin eliminare, după criteriul valorilor dimensionale şi unghiulare.

Când urma conţine particularităţi se poate ajunge, prin comparaţie

la însăşi identificarea individuală a obiectului vulnerant.

Urmele de leg ă turi ş i noduri

Tot în categoria obiectelor se consideră a fi legăturile, agent

traumatizant în spânzurare şi ştrangulare sau alte agresiuni în care

victima a fost imobilizată prin legarea mâinilor şi picioarelor, redusă

la tăcere sau sufocată prin obturarea gurii şi nasului

Se pot obţine indicii preţioase prin studierea urmelor de

legături lăsate în şi pe piele. Elementele de apreciere sunt mult mai

numeroase când s-au găsit chiar legăturile pe coip, la locul comiterii

faptei sau în altă parte. Prin examinarea criminalistică se urmăreşte:

- Stabilirea faptului că urmele de pe corpul uman provin de la

o legătură;

- Determinarea materialului folosit la legare şi tipul de nod;

- Identificarea persoanei care a realizat legarea şi înnodarea;

- Diferenţierea spânzurării de ştrangulare.

Urmele de legătură sunt de presare sau alunecare, mai

frecvent de adâncire şi mai rar de stratificare. Prin examinări

Page 74: Traumatologia Mecanica

macroscopicc şi microscopice se poate determina modalitatea de

înfăşurare, structura legăturii din punctul de vedere al materialului şi

configuraţia nodului. Individualizarea este dată de neregularităţile de

contur, îngroşări şi subţieri, defecte. Complementar se va urmări

desprinderea unor corpuri adiacente care vor fi prelevate cu grijă şi

analizate în laborator în vederea determinării originii lor.

Urmele create în accidente de circula ţ ie

In accidentele de circulaţie, rutiere şi feroviare, aproape fără

excepţie victima devine purtător de urme ca efect al lovirii,

proiectării, călcării sau târârii inerente impactului. Mijloacele de

transport, cu tracţiune mecanică sau animală, reprezintă într-un sens

larg tot un obiect vulnerant Contactul cu diverse piese provoacă

vătămări, deteriorări, urme de frecare, de adâncime şi de

stratificare. Atunci când victima s-a deplasat pe un alt vehicul se va

ţine seama de posibilitatea creării unora dintre urme de către

elementele acestuia în momentul tamponării, agăţării sau răsturnării.

Urmele servesc în primul rând la reconstituirea dinamicii

accidentului. în al doilea rând prin intermediul urmelor se încearcă

identificarea vehiculului generator de accident. Leziunile şi

deteriorările materialelor textile nu oferă de obicei clemente de

natură să individualizeze vehiculul In schimb neconcordanţele

vădite, de neexplicat în orice poziţie s-ar fi aflat victima justifică o

concluzie certă negativă.

Când urma reproduce fidel detalii strict individuale se poate

identifica chiar vehiculul

In accidentele de circulaţie auto o categorie aparte de urme o

constituie cele lăsate de anvelope, ale căror profiluri de pe banda

de rulare alcătuiesc un desen propriu fiecărei mărci şi model. Acest

desen se imprimă în totalitate sau parţial, clar sau îmbâcsit. Un corp

Page 75: Traumatologia Mecanica

călcat, deci un obstacol cu relief neuniform , nu oferă întotdeauna

condiţiile de redare ale unui suport plan şi dur cum este carosabilul,

după cum nici hainele nu reprezintă un material primitor ideal. în

afara culorii, imprimeului şi ţesăturii care pot masca o urmă slabă,

hainele sunt mototolite. în practica de expertiză se cunosc destule

cazuri în care urmele, fie şi incomplete, au permis stabilirea

apartenenţei de gen, adică a tipului anvelopei. Identificarea

individuală arc lor când urma incriminată reproduce detalii

definitorii pentru un singur exemplar de anvelopă: defecte de uzură

sau modificări temporare intervenite în cursul rulării.

Identificarea anvelopei înseamnă implicit identificarea

autovehiculului, cu condiţia ca anvelopa să nu fi fost înlocuită

Urmele de împu ş care

Expertiza armelor de foc şi a urmelor de împuşcare formează

obiectul de studiu al balisticii judiciare.

Unele probleme au un vădit caracter complex, criminalistic şi

mcdico-legal, cum ar fi: determinarea orificiul ui de intrare şi ieşire;

numărul de proiectile; devierea traiectului datorită ricoşării

proiectilului; în ce măsură viaţa victimei a fost pusă în primejdie.

Când corpul victimei evidenţiază leziuni de împuşcare

problema determinării faptului dacă deteriorările de pe haine provin

de la un proiectil nu comportă în general dificultăţi. Există cazuri în

care la data efectuării expertizei cadavrul a fost înhumat sau în care

proiectilul a penetrat numai materialul textil fără să aibă

corespondent pe corp. In aceste situaţii deosebirea unui orificiu de

împuşcare cu un instrument ascuţit la vârf şi cu o oarecare grosime

este anevoioasă la materialele subţiri, uzate sau spălate.

Ridicarea hainelor purtătoare de urme comportă anumite

precauţii pentru a se evita scuturarea sau frecarea zonelor cu

Page 76: Traumatologia Mecanica

reziduuri. Fiecare piesă de îmbrăcăminte va fi ambalată în saci

separaţi.

In ceea ce priveşte identificarea generică a armei după tipul

de proiectil sugerat de urme, de cele mai multe ori aspectul şi

dimensiunea orificiului de intrare şi cu atât mai mult a celui de ieşire

nu permit concluzii certe. Există totuşi situaţii în care diferenţele

însemnate de diametru exclud muniţiile de arme militare.

O ultimă problemă de balistică se referă la relevarea urmelor

de tragere de pe mâna trăgătorului chestiune care se pune mai ales

la sinuciderile prin împuşcare. Reziduurile de pulbere şi substanţele

de amorsare se depun în special pe degetul mare, arătător şi între

acestea, menţinându-se maxim şase ore. Pot fi eliminate imediat

printr-o spălare atentă.

Urmele de incendii ş i explozii

Investigarea criminalistică în cazul catastrofelor are ca scop

descoperirea cauzei tehnice a accidentelor sau acţiunii criminale şi

identificarea autorului sau autorilor după urmele lăsate şi obiectele

abandonate.

Agenţii traumatici care concură la provocarea morţii sau

vătămării persoanelor surprinse sunt extrem de diverşi, putând fi

deduşi din examinarea medico-legală. îşi găsesc deplină

aplicabilitate procedeele reconstituirii întregului după părţile

componente, în speţă stabilirea provenienţei fragmentelor materiale

găsite asupra victimei.

Urmele sub form ă de substan ţ e

Pe cadavru, persoana rănită, pe mâinile şi hainele agresorului,

pe instrumentul folosit, la locul faptei se pot depista diverse materii

aderente, în stare solidă, lichidă, vâscoasă sau chiar gazoasă.

Page 77: Traumatologia Mecanica

Cercetarea „urmelor-materie" sau „urme de transfer" datorită

fenomenului de prelevare, pot contribui la elucidarea unor

împrejurări esenţiale sau secundare: contactul fizic dintre două

persoane, dintre o persoană şi un obiect, dintre două obiecte ctc.

Urmele de natură exploziv sau preponderent anorganică

constau în pelicule de vopsea, granule de sol, fibre textile, cioburi

de sticlă şa. în timp ce urmele organice sunt de origine vegetală,

animală sau umană. In cadrul examenului criminalistic materiile se

definesc prin caracteristici fizico-chimice şi biologice urmărindu-se în

primul rând să se stabilească natura lor şi, în al doilea rând, prin

examinări comparative, provenienţa. Gradul de individualizare

depinde de consistenţa urmei, de cantitatea substanţei analizate şi

de posibilitatea punerii în evidenţă a unor elemente strict

individuale, cum ar fi anumite impurităţi.

Petele, dincolo de compoziţia lor, pot oferi informaţii

suplimentare utile anchetei, cum ar fi: modul de producere, natura

şi amploarea traumatismelor, mişcările victimei şi ale agresorului,

dacă victima s-a deplasat sau a fost transportată, vechimea petelor

după culoare.

A doua observaţie se referă la identificarea genetică, care

constă în descifrarea codului genetic propriu fiecărui individ. Această

descoperire a fost publicată pentru prima oară de A.J. Jeffoiys în

1985. Cu aceasta s-a produs o adevărată revoluţie în domeniul

identificării criminalistice prin introducerea aşa-numitei „amprente-

genetice".

Aplicată în tot mai multe ţâri tehnica de identificare prin ADN

a fost acceptată în practica judiciară.

Page 78: Traumatologia Mecanica
Page 79: Traumatologia Mecanica

III.3. Identificarea traseologică a obiectului vulnerant

Obiectele sau instrumentele contondente, ascuţite, tranşante,

înţepătoare utilizate pentru lovire produc urme şi leziuni pe corpul şi

îmbrăcămintea victimei. Aceste urme reproduc, mai mult sau mai

puţin fidel şi complet, conturul instrumentului şi suprafaţa de

contact delimitată de acesta.

Cercetarea infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale şi

sănătăţii persoanelor necesită identificarea obiectului creator de

urme, mijloc de probă pentru stabilirea directă sau mediată a

autorului.

Urmele furnizează elemente de apreciere privind dinamica

acţiunii agresorului, direcţia şi unghiul de lovire etc, de natură să

contribuie la verificarea ipotezelor şi versiunilor.

Identificarea criminalistică parcurge două etape sau faze:

a) Identificarea generică, prin care se determină tipul sau

genul instrumentului vulnerant după caracteristicile generale

reflectate în urmă;

b) Identificarea individuală, prin care se determină

exemplarul concret al instrumentului după particularităţile obiectului

corp-delict.

In ambele cazuri se procedează la examinări comparative, fie

între urmă şi obiect, fie între urma incriminată şi urma experimentală

sau între mulajele acestora.

Criminalistica îşi propune şi realizează identificarea obiectului

individual după imaginea sa imprimată pe un obiect.

Din punct de vedere criminalistic, identitatea relativă în sens

filosofic, poate fi considerată practic ca stabilă, întrucât, de regulă,

intervalul de timp scurs de la comiterea faptei şi până la

Page 80: Traumatologia Mecanica

descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor şi obiectelor nu este prea

mare. Criminalistica vede în identitate un întreg alcătuit din

asemănări şi deosebiri, fiecare având un rol specific în cunoaştere

dar cu o pondere diferită. Conţinutul principal al examinării

criminalistice rezidă în constatarea şi evaluarea calitativă şi

cantitativă a asemănărilor. Un ansamblu suficient de caracteristici

individuale conduc la identificarea obiectului creator de urme.

Deosebirile dintre urmă şi obiect care nu depăşesc o anumită

limită determinată prin experienţă şi calcule probabilistice, denotă

doar lipsa de identitate, dar nu înseamnă automat excluderea

obiectului bănuit. Trebuie verificat dacă deosebirile constatate sunt

fundamentale şi deci este vorba de un alt obiect sau dacă

deosebirile se justifică prin intervenţia unor factori interni sau

externi.

In etapa stabilirii apartenenţei genetice deosebirile au un rol

cognitiv, contribuind Ia restrângerea cercului de obiecte luate iniţial

în consideraţie, modalitate denumită în literatura de specialitate

„identificare prin diferenţiere". In etapa a doua a identificării

individuale se caută evidenţierea la obiectele de verificat a

caracteristicilor prezente în urma incriminată.

Expertiza traseologică a urmelor produse pe corpul uman

comportă atât ca metode tehnice cât şi ca rezultate, o serie de

elemente specifice faţă de urmele analizate în mod curent. In

practică se ajunge numai la o identificare generică, aceasta

însemnând că obiectul a cărui formă şi dimensiuni corespund cu

urma incriminată ar putea fi instrumentul creator, dar tot aşa de

bine s-ar putea să nu fie, ci un altul având caracteristici generale

similare.

Jurisprudenţa demonstrează că o asemenea concluzie care

aparent nu spune prea mult, este susceptibilă de o gradare a valorii

Page 81: Traumatologia Mecanica

sale probante în funcţie de numărul şi calitatea elementelor

constatate în fiecare caz, coroborate cu aria de răspândire a

obiectului bănuit.

In materia urmelor pe corpul uman, determinarea genetică a

obiectului vulnerant îmbracă diverse grade de generalitate, în

funcţie de datele şi împrejurările fiecărei speţe. La limita inferioară

se află generalitatea totală sau maximă, fără prea mare relevanţă

probantă decât atunci când obiectul se exclude datorită deosebirilor

categorice. La limita superioară se află generalitatea cea mai

redusă, care echivalează cu probabilitatea. Când se conchide că

urma a fost probabil creată cu instrumentul corp delict suntem

foarte aproape de certitudine, tară a dispune de suficiente

elemente care să justifice o concluzie de identificare individuală.

Tot ceea ce se află între cele două extreme reprezintă

domeniul posibilităţii. In practică o concluzie de genul „leziunile de

corpul victimei puteau fi produse cu cuţitul trimis spre expertizare"

prezintă pericolul interpretării greşite de către organul judiciar în

sensul că acele leziuni chiar au fost produse de acest cuţit. Pentru a

se preîntâmpina o atribuire eronată, generatoare de grave

consecinţe, expertul trebuie să explice în cuprinsul raportului său că

posibilitatea afirmată înseamnă în realitate că leziunile puteau

proveni de la oricare alt cuţit cu o lamă cu dimensiuni similare celei

suspecte11.

11 V. Beli] pag.411

Page 82: Traumatologia Mecanica

III.4. Examinarea criminalistică a obiectelor de îmbrăcăminte

Examinarea sistematică a veşmintelor victimei poate furniza

preţioase indicaţii privind modul de comitere a faptei.

Obiectele de îmbrăcăminte servesc în primul rând la

identificarea cadavrelor necunoscute, mai ales când recunoaşterea

la prezentare a devenit imposibilă datorită putrefacţiei avansate,

arderii, absenţei capului, reducerii la părţile osoase etc fiecare piesă

trebuie descrisă exact şi cât mai detaliat pentru individualizare.

Page 83: Traumatologia Mecanica

Starea hainelor arată dacă s-au exercitat violenţe: rupturi

produse prin tragere sau agăţare, nasturi smulşi, mototolire, urme

de frecare şi târâre, impresiuni de anvelopă. Prin interpretare se pot

trage concluzii cu privire la cauza traumatismului: omor, sinucidere

sau accident. Alte elemente cum ar fi umiditatea, mirosul, petele,

corpurile străine aderente, pot indica perioada de timp de când

cadavrul se află în locul în care a fost găsit sau dacă nu cumva a

fost adus din altă parte. Trebuie examinate hainele persoanei

bănuite a fi autorul. Punerea în evidenţă a urmelor de sânge având

aceeaşi grupă sau cea a victimei constituie o serioasă prezumţie de

vinovăţie. Ele se vor căuta chiar şi atunci când hainele au fost

spălate, în porţiunile mai ascunse, cum ar fi manşete, cusături, pliuri,

butoniere, buzunare, talpa şi rama încălţămintei.

In literatura de specialitate se fac destul de rar referiri la

obiectele de îmbrăcăminte, în special cu privire la natura fibrelor

textile. Cu toate acestea, deteriorările veşmintelor pot oferi date

interesante: dacă victima a fost lovită cu un instrument, felul

acestuia, dacă agresorul a fost la rândul lui atacat sau şi-a deteriorat

singur hainele pentru a invoca scuza provocării sau legitimă

apărare. Urmele de penetrare prin mai multe materiale ale aceleaşi

piese sau prin mai multe piese suprapuse permit să se deducă

direcţia de lovire, forţa aplicată şi alte date.

In prezenţa uneia sau mai multor deteriorări se impune să se

determine dacă este vorba de tăieturi, înţepături sau rupturi.

Tăieturile rezultă din acţiunea unui obiect cu lama ascuţită, gen

cuţit şi se materializează în secţiuni cu marginile regulate şi paralele.

Inţepăturile sunt produse cu un obiect cu vârf ascuţit

punctiform iar deteriorarea are aspect de orificiu.

Rupturile iau naştere prin smulgerea la acroşare de muchia

unui obiect, putând fi însoţite de deşirarea materialului.

Page 84: Traumatologia Mecanica

Concomitent poate avea loc deteriorarea unui fragment, rămânând

o gaură neregulată.

Un indiciu important pentru diferenţierea tăieturilor de rupturi

îl constituie direcţia deteriorării în raport cu structura ţesăturii.

O tăietură poate fi însoţită de una sau mai multe rupturi,

recognoscibile datorită aspectului scămoşat al extremităţii fibrelor.

Sesizarea deşirării şi diferenţierea de tăietură nu este lipsită de

importanţă căci dimensiunea constituie un parametru esenţial

pentru determinarea apartenenţei generice a instrumentului.

Odată cunoscută natura deteriorării, organul judiciar poate fi

interesat să cunoască vechimea lor. O metodă riguroasă nu există

totuşi, unele indicii permit evaluări în acest sens. La o haină murdară

şi uzată aspectul net al secţiunii şi faptul că extremităţile fibrelor

rămân curate, indică o tăiere de dată recentă. La tăieturile mai vechi,

când s-a continuat purtarea hainelor, marginile tăiate încep să se

destrame, capetele firelor se răsucesc şi prezintă depuneri de praf,

unsoare şi alte impurităţi. Fiecare caz poate oferi elemente proprii.

Prin determinarea numărului exact al tăieturilor se urmăreşte

să se stabilească câte lovituri a primit victima.

Concomitenta tăieturilor se pune când tăieturile traversează

mai multe piese de îmbrăcăminte purtate în acelaşi timp, dar poate

apare şi pentru o singură piesă când părţile sale componente sunt

suprapuse.

Tăieturile de pe mai multe veşminte au fost produse simultan

dacă corespund poziţional.

Neconcordanţa tăieturilor demonstrează că tăieturile au fost

făcute separat. Constatarea este importantă pentru demascarea

simulării unui pretins atac asupra agresorului care în realitate şi-a

tăiat hainele una câte una sau şi-a produs o leziune superficială pe

corp, f`ră corespondent cu tăietura de pe îmbrăcăminte.

Page 85: Traumatologia Mecanica

Direcţia tăieturilor se explică prin două coordonate: pe

verticală şi pe orizontală.

Concluzia referitoare la direcţie trebuie formulată cu multă

prudenţă căci la experiment, hainele aşezate pe manechin, în stare

de repaus, nu redau fidel poziţia reciprocă din momentul desfăşurării

acţiunii. Hainele îşi modifică poziţia unele faţă de altele Procedeul cel

mai indicat pentru a constata ce a fost şi ce nu e posibil, rămâne

verificarea diverselor ipoteze „pe viu".

Stabilirea intensităţii cu care s-a lovit, pe baza tăieturilor în

materialele textile, este destul de relativă.

Pentru cuţit când materialul penetrat este rezistent sau

confecţionat solid se poate afirma că lovitura a fost puternică Când

lama cuţitului nu a traversat toate hainele sau straturile lovitura a

fost slabă.

Când se apreciază forţa nu trebuie să se piardă din vedere

tipul şi greutatea instrumentului folosit şi nici gradul de ascuţire a

lamei.

Din practica de expertiză şi cercetările de laborator rezultă în

ceea ce priveşte identificarea instrumentului tăietor ca nu se poate

stabili decât genul acestuia, ceea ce echivalează cu o identificare

generică. O primă caracteristică care sugerează tipul instrumentului

o constituie forma tăieturilor. Dacă determinarea genului

instrumentului nu înseamnă încă identificarea sa, totuşi forma

tăieturii permite excluderea anumitor instrumente bănuite

In afara formei, pentru determinarea genului instrumentului

se ia în consideraţie şi dimensiunea. Dimensiunile constau în

lungimea tăieturilor şi lăţimea lamei.

Pentru cuţit situaţiile întâlnite în practica de expertiză sunt

următoarele:

a) Lungimea tăieturilor şi lăţimea maximă a lamei sunt egale;

Page 86: Traumatologia Mecanica

b) Lungimea tăieturilor este mai mare decât lăţimea maximă

a lamei;

c) Lungimea tăieturilor este mai mică decât lăţimea maximă

a lamei.

Page 87: Traumatologia Mecanica

Când vârful lamei se încadrează în lungimea tăieturilor,

acestea pot proveni de la cuţitul bănuit.

Pe lângă tăieturile penetrante, tăieturile pot fi şi continue şi în

această situaţie forma şi dimensiunea tăieturilor contribuie la

identificarea generică a instrumentului folosit.

Page 88: Traumatologia Mecanica

III.5. Expertiza complexă medico-legală şi criminalistică

Activitatea de descoperire a faptelor cu caracter penal şi de

identificare a infractorilor, ca şi soluţionarea pricinilor civile, implică

elucidarea a numeroase probleme care pot depăşi cunoştinţele celor

chemaţi să efectueze acte de urmărire penală sau de judecată. Nu

este vorba de cunoştinţe juridice, ci de o scrie de date din domeniul

ştiinţelor tehnice, ale naturii şi artei. Amploarea şi complexitatea

descoperirilor ştiinţifice contemporane determină o mai accentuată

specializare, chiar şi în cadrul aceleiaşi discipline. Astfel, expertiza

judiciară capătă o pondere mai mare decât în trecut, în sensul

folosirii, ori de câte ori este posibil, a progreselor pe care ştiinţele le

pun la îndemâna justiţiei.

Expertizele judiciare-eriminalistice, medico-legale,

psihiatrice, tehnice, contabile etc, au fiecare un domeniu relativ

bine delimitat în funcţie de obiectul cercetării şi metodele specifice

întrebuinţate. La dispunerea unei expertize, organul judiciar nu

numai că o denumeşte, dar desemnează şi expertul în materia

respectivă sau se adresează instituţiilor abilitate legal.

Există cazuri în care experţii numiţi colaborează fie cu alţi

specialişti neexperţi, fie cu experţi din altă specialitate.

„Codul de procedură penală", art. 119, alin. 3 permite

serviciilor şi instituţiilor de expertiză să folosească asistenţa sau

avizul specialiştilor de la instituţii cu alt profil. Această dispoziţie este

pusă în practică atunci când cunoştinţele expertului din domeniul său

propriu îi sunt insuficiente, având nevoie de informaţii sau analize

din alte discipline. In practică se recurge la ajutorul altor instituţii

când acestea beneficiază de o dotare tehnică care lipseşte unităţii de

expertiză.

Page 89: Traumatologia Mecanica

Specialiştii cooptaţi să participe la efectuarea unor expertize

judiciare nu capătă calitatea de experţi, rolul lor limitându-se la

furnizarea datelor cerute sau executarea analizelor de laborator.

Nefiind numiţi de către organul judiciar aceştia nu participă la

întocmirea raportului de expertiză şi nu îl semnează. Deşi textul legii

vorbeşte de „participare" în finalul alin. 3 rezultă clar conţinutul

acesteia, şi anume de „asistenţă" sau „aviz" acordat expertului

oficial. Din art. 120, alin. 3 „Cod de procedură penală" în care se

prevede „participarea" la expertiză a expertului recomandat de

parte, numită la rândul ei tot de organul judiciar.

Al doilea mod de colaborare în vederea efectuării unei

expertize este cel al expertizei complexe, denumită şi „mixtă".

Expertiza complexă este expertiza în care pentru a lămuri

faptele sau împrejurările cauzei sunt necesare cunoştinţe din mai

multe specialităţi. Constatările făcute de poziţiile unor specialităţi

diferite se completează reciproc şi rezultatele sunt interpretate

împreună de experţi, formulându-se o concluzie unică, sinteză a

tuturor cercetărilor întreprinse.

Expertiza complexă nu se confundă cu expertizele efectuate

de către o comisie la care participă mai mulţi experţi de aceeaşi de

aceeaşi specialitate şi nici cu lucrările de avizare de către o comisie

superioară.

Expertizele complexe nu sunt prevăzute expres în lege dar

nici nu sunt interzise. Cum mijloacele de probă nu sunt enumerate

limitativ în coduri, se poate afirma că sunt întru-totul legale.

Expertizele complexe nu reprezintă un gen nou de expertiză ci pur şi

simplu o modalitate mai avantajoasă şi mai logică de efectuare a

expertizelor judiciare cu caracter interdisciplinar.

Prin ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea

instanţei de judecată se va preciza că este vorba de o expertiză

Page 90: Traumatologia Mecanica

complexă, se vor formula întrebările şi se vor desemna instituţiile

investite. în necunostinţă de cauză organele solicită frecvent fie

expertize separate, fie se adresează în exclusivitate la o singură

instituţie deşi expertiza avea un caracter complex.

Examenele de laborator, analizele, experimentele,

reconstituirile, lucrările fotografice etc, se desfăşoară în comun sau

separat. In final reunirea experţilor este obligatorie. De esenţa

expertizei complexe este înmănuncherea tuturor constatărilor şi

concluziilor într-un singur raport de expertiză, întocmit sub egida

ambelor instituţii de expertiză. Această soluţie este conformă art.

122, alin. 2, „Cod de procedură civil`”.

In consecinţă se propune ca examinările să fie lacute

independent şi să se întocmească rapoarte separate sau examinările

să fie făcute împreună dar rezultatele să fie incluse tot în două

rapoarte.

Contestarea expertizelor complexe, înseamnă implicit

negarea dreptului acordat de legiuitor expertului dintr-o instituţie

de expertiză de a apela la asistenţa sau avizul specialiştilor din alte

instituţii. In această situaţie pretinsul pericol de inducere în eroare

ar fi şi mai mare din moment ce expertul îşi asumă integral

răspunderea semnând singur rapoartele.

In cadrul expertizelor complexe în realitate fiecare expert îşi

realizează în limitele competenţei sale profesionale sarcinile, iar

concluziile le formulează numai după discutarea argumentelor pro şi

contra ipotezelor plauzibile.

Expertiza complexă, ca orice expertiză efectuată în comisie,

nu exclude posibilitatea ca experţii să nu ajungă la aceeaşi

concluzie. Fiecare va răspunde însă pentru constatările şi concluzia

sa, opiniile divergente fiind compatibile cu redactarea unui raport

de expertiză unic, ca şi sentinţele judecătoreşti.

Page 91: Traumatologia Mecanica

Având în vedere argumentele ce se pol aduce în favoarea

expertizelor complexe, este de menţionat faptul că acestea sunt

admisibile ca mijloace de probă. De aceea ar fi salutară

menţionarea expresă a expertizelor complexe în codurile de

procedură şi, reglementarea detaliată a modului lor de efectuare

într-un viilor act normativ.

Page 92: Traumatologia Mecanica

CAPITOLUL IV

Leziuni traumatice sistemice

IV.1. Traumatismele muşchilor, tendoanelor şi aponevrozelor

Leziunile traumatice musculare se întâlnesc cu oarecare

frecvenţă în practica expertizei. Ele pot fi închise sau deschise.

Leziunile închise sunt datorate unor traume contuzive având drept

urmare un infiltrant sanguin mai mult sau mai puţin întins ce disecă

fibrele şi fasciculele musculare. „Sindromul de zdrobire" consecutiv

unor traumatisme contuzive grave este caracterizat printr-o

întrerupere bruscă a circulaţiei arteriale, urmată, compensator, de

hipertermie reactivă cu pierderi de lichid intravascular în ţesuturile

zdrobite şi apariţia unor fenomene de necrostază ce interesează atât

musculatura cât si ţesutul adipos. Local apar tromboze ca urmare a

separării fluxului plasmatic de cel eritrocitar12.

Rupturile musculare sau ale tendoanelor pot apărea şi ca

urmare a unor contracţii violente, impunând tratament chirurgical.

Leziunile deschise pot fi superficiale sau profunde adesea cu

sângerări importante, în funcţie de calibrul vaselor afectate.

Secţionările de tendoane au drept urmare impotenţa funcţională a

segmentului respectiv, corespunzător funcţiei muşchiului.

Tratamentul este chirurgical pe timp variat.

12 V. Beli], pag. 419

Page 93: Traumatologia Mecanica

IV.2. Leziuni traumatice ale nervilor

Leziunile traumatice ale nervilor cu implicaţii grave, ca urmare

a tulburărilor funcţionale consecutive. Leziunile pot apărea atât în

urma unor traumatisme închise, dar mai ales a celor deschise.

Datorită faptului că nervul regenerează greu, chiar rezolvările

chirurgicale nu soluţionează întotdeauna tulburările funcţionale.

Traumatismele mecanice ale nervilor suni directe sau

indirecte.

Clasificarea clinică a traumatismelor nervilor se face în funcţie

de momentul apariţiei tabloului neurologic faţă de producerea

traumatismului.

-Paralizii posttraumatice imediate - aici intră majoritatea

traumatismelor, indiferent de felul leziunii produse.

-Paralizii posttraumatice în doi timpi, care apar după ore sau

zile de la traumatism şi se instalează cu un tablou neurologic în

teritoriul nervului afectat.

-Paralizii posttraumatice tardive care includ deficitele

neurologice la distanţă de la traumatism.

Clasificarea etiologică este în funcţie de felul traumatismului:

-Traumatism deschis direct. Leziunea nervului se produce

direct, odată cu dilocerarea ţesuturilor moi. Într-o plagă nervul nu

este obligatoriu afectat direct, uneori intact anatomic, nervul poate

fi lezat funcţional.

-Traumatisme închise cu compresie acută. Se produc prin

lovirea puternică sau strivirea ţesuturilor adiacente.

In afectarea nervului prin leziuni secundare fracturilor,

Page 94: Traumatologia Mecanica

leziunile sunt de tip neuropraxie şi axonotmesis când nervul este

lezai direct de un fragment osos, din focarul de fractură13.

Traumatisme prin tracţiune. Acestea sunt reprezentate prin

clongaţii de plex brahial mai frecvent, rar de plex lombosacrat.

Microtraumatisme. Ele determină neuropatii ocupaţionale.

Traumatisme introgene care sunt determinate de:

- Tracţiunea exagerată a nervilor în timpul curei sângerânde

a fracturilor:

- Puncţionarea directă a nervului;

- Poziţie vicioasă;

- Aplicarea prelungită şi inadecvată a garoului;

- Leziunea directă în cursul intervenţiei chirurgicale;

- Aplicarea greşită de aparate ghipsate.

Traumatismele prin presiune determină frecvent leziuni

nervoase. Leziunile produse prin compresiune-strivire duc la

întreruperea conducerii nervoase, modificările axonomielinice

constând în edem şi tumefacţie. Degenerarea în aceste cazuri este

mai mică, iar regenerarea mai rapidă

Traumatismele prin tracţiune sunt supraîntinderi în sensul

longitudinal cu ruperea continuităţii axonilor, tecilor şi vaselor şi cu

retracţia ulterioară a fibrei rupte, adesea în interiorul unui cordon

nervos.

Leziunile ischemice prin afectarea vaselor proprii ale nervilor

sunt relativ rare, datorită faptului că reţeaua sanguină a rninchiurilor

nervoase este foarte abundentă.

Leziunile indirecte privind agenţii vulneranţi cu viteze mari se

produc la trecerea unor proiectile în vecinătatea imediată a

13 V. Beli], pag.419

Page 95: Traumatologia Mecanica

acestora. Leziunile determinate de proiectile se pot întinde Ia

distanţă mare de focarul de pătrundere.

Toate aceste leziuni traumatice ale nervilor au drept

consecinţă şi apariţia unor tulburări trafice ale segmentului de organ

afectat.

Simptomatologia clinică a leziunilor traumatice ale nervilor

este în funcţie de tipul leziunii şi felul nervului, tulburările putând fi

pasagere sau definitive.

Ca manifestări clinice posttraumatice distingem un sindrom

de întrerupere după secţionări complete, impunând rezolvarea

chirurgicală, un sindrom de compresiune, determinând adesea

leziuni de fibră nervoasă, iar alteori tulburări de ordin funcţional cu

modificări senzitivomotorii, tranzitorii sau sindrom de iritaţie.

Tulburările clinice pot fi: de sensibilitate, motorii şi vegetative.

Tulburările de sensibilitate corespund unei anumite

topografii, ceea ce uşurează diagnosticul de leziune Tulburările de

sensibilitate constau în anestezii, parastezii, false percepţii,

cauzologii, acestea din urmă reprezintă un sindrom dureros cu

caracter de arsură survcnind adesea după leziunile de nerv median.

Tulburările motorii constau în pauze , paralizii, atrofii

musculare, contracturi, modificări ale reacţiei electrice şi ale

reflexelor. Pentru diagnosticul lezional cercetarea mobilităţii apare

mai importantă pentru clinician, nealterat de subiectivism, ca în

cazul testării sensibilităţii.

Tulburările motorii constau în paralizie de tip neuron motor

periferic, cu abolirea reflexului de întindere musculară, flaciditate,

atrofie rapidă în leziunile de tip neurotmezis şi axonotmesis Atrofia

Page 96: Traumatologia Mecanica

este completă în 5-6 luni în traumatismele vechi.

Evaluarea exactă a muşchilor afectaţi constituie un indicator

al localizării leziunii, dacă traumatismul este inclus şi situat proximal

pe membrul respectiv.

Tulburările trofice şi vegetative se traduc prin edem, cianoză,

ulceraţii şi atrofii, cuprinzând toate structurile aparatului locomotor

corespunzător nervului lezat. Tulburările vasomotorii preced aceste

modificări şi constau în anhidroză şi hipolermie. Abolirea secreţiei

sudorale este caracteristică, fiind un fenomen vegetativ constant. O

formă clinică aparte o constituie sindromul fiziopatic, în care toate

aceste modificări apar pe un teritoriu mai mare decât cel depinzând

de nervul afectat.

Evoluţia histologică a nervilor este caracterizată prin

regenerare rapidă a elementului conjunctiv, în timp ce axonul

regenerează iniţial retrograd, urmată de o regenerare lentă.

Această fază de degenerare primară care durează circa 20 de

zile se caracterizează prin activitate celulară fazică cu formare de

corpuri granulari. Anatomic nervul se reface prin înmugurirea şi

pătrunderea prelungirilor neuronilor capului proximal în capătul

periferic, într-un interval de timp variabil, în funcţie de grosimea

trunchiului nervos.

Fenomenele degenerative şi regeneraţive depind şi de alţi

factori cum ar 11: tipul de leziune traumatică, tulburările circulatorii

consecutive, reactivitatea organismului, modificările histologicc

fiind oricum diferite în epinerv, perinerv şi ţesutul endoneural. Când

din diferite cauze nu s-a restabilit sutura anatomică, la capătul

proximal al nervului întrerupt se formează un neuron. Alteori, o

Page 97: Traumatologia Mecanica

abundentă proliferare fibroplastică poate împiedica refacerea

continuităţii celor două capete ale nervului.

Tratamentul leziunilor nervilor periferici este adesea

chirurgical, semnele de regenerare urmărindu-se după 3-4

săptămâni, cel mai important test de revenire funcţională fiind

repartiţia motilităţii.

IV.3. Leziunile traumatice ale vaselor sanguine

Orice traumatism închis sau deschis, presupune obligatoriu

lezarea vaselor sanguine. Problema prezintă mare interes pentru

practica expertizei medico-legale. în funcţie de calibrul vaselor

afectate, hemoragia poate fî de diferite grade, iar sub aspect

Page 98: Traumatologia Mecanica

topografic poate fi externă sau internă, aceasta depinzând şi de

instrumentul vulnerant.

Leziunile arterelor

Traumatismele contusive pot determina leziuni vasculare

care pot fi zdrobiri, ruperi totale de pereţi şi leziuni ale inimii urmate

de tromboză.

In fracturi sau luxaţii pot fi interesate triunghiuri arteriale

importante: artera axilară în fracturi sau luxaţii, artera poplitee în

leziunile genunchiului, artera subclaviculară în fracturile de

claviculă.

Lezarea acestor vase mari impune un diagnostic precoce

spre a se evita necroze întinse.

Rupturile arteriale fără soluţie de continuitate a tegumentelor

provoacă apariţia unui hematom. Hematoamele mici se pot resorbi,

cele voluminoase se pot închista, rar ele se pot infecta sau prin

endotilizare duc la apariţia unor anevrisme.

Leziunile deschise, totale sau parţiale, sunt mult mai grave

datorită hemoragiilor consecutive, a căror importanţă depinde de

calibrul vaselor. Deschiderea unor artere mari provoacă un jet

pulsatil şi hemoragie externă masivă. Lezarea unor vase profunde, în

vecinătatea unor cavităţi, pot duce la hemoragii interne.

Leziuni de cauză iatrogenică, sunt leziuni ale arterei

bronhiale, în cazul injectării inadecvate a unor droguri, putând

determina tromboze, edem şi chiar cangrenă pe teritoriul respectiv.

Absenţa pulsului periferic nu semnifică obligatoriu o leziune

arterială. Secţionările arteriale pot determina spasm vascular cu

Page 99: Traumatologia Mecanica

retracţia capetelor. Prognosticul secţionărilor arteriale este în

funcţie de localizare. Lezarea arterelor membrelor inferioare duce

mai des la amputaţii decât a celor de la membrul toracic.

Suprainfecţia este o complicaţie gravă, determinând

desfacerea suturii după arteriografii, hemoragii secundare,

tromboză si tromboembolie.

Leziunile venelor

Sunt mai ales deschise şi provoacă hemoragii mari cu sânge

închis, putând fi mortale. Embolia gazoasă este o complicaţie

posibilă în cazul lezării venelor jugulare, în alte cazuri complicaţiile

pot fi septice.

Complicaţiile leziunilor vasculare sunt numeroase. Anevrismul

traumatic apare adesea după lezarea peretelui arterial având după

câtva timp caracter pulsatil prin stabilirea legăturii între hematomul

format şi lumenul vascular. Fistula arteriovenoasă este urmarea

lezării concomitente a arterei şi a venei adiacente, având drept

efect scăderea afluxului de segment distual şi creşterea presiunii

venoase care devine pulsatilă.

Localizarea leziunilor arteriale şi venoase poate furniza

indicaţii cu privire la calificarea juridică. Astfel lezarea venelor de pe

faţa anterioară antebraţului sau de la gât este întâlnită la sinucideri.

în agresiuni pot fi întâlnite de asemenea intersectate vase ale

gâtului sau din alte regiuni.

Page 100: Traumatologia Mecanica

IV.4. Leziuni traumatice osteoarticulare

Sub denumirea de fractură se înţelege o întrerupere a

continuităţii unui os asupra căruia au acţionat factori mecanici.

Frecvenţa facturilor în practica medico-legală ajunge după unele

statistici până la 25% din totalul afecţiunilor traumatice.

Fracturile apar în variate împrejurări, cele mai frecvente în

accidente de circulaţie, de muncă, cădere şi precipitări şi loviri.

Fracturile sunt mai frecvente între 20 şi 50 de ani, la copii

fiind mai rare datorită elasticităţii osului şi mai uşor de produs la

bătrâni datorită osloporozei.

Problemele generale ale expertizei medico-legale sunt:

diagnosticul obiectiv şi diferenţial, data traumatismului, mecanismul

de producere, durata îngrijirilor medicale şi a sechelelor.

Din punct de vedere al mecanismului de producere, fracturile

pot fi clasificate în: directe, când discontinuitatea osului apare la

locul de impact, şi indirecte, când aceasta apare la distanţă de locul

de aplicare al forţei mecanice.

Fracturile directe se însoţesc de zdrobirea părţilor moi la locul

de impact, forţa traumatizantă îndoind osul la acel nivel, alteori

strivindu-1 între două planuri dure.

Fracturile prin mecanism indirect se pot produce prin: flexie,

răsucire, tracţiune sau smulgere.

In funcţie de sediu sau după aspectul morfologic se disting

următoarele categorii de fracturi: fracturi incomplete sau complete.

Fracturile mai pot fi cu sau fără deplasare. Pol fi închise sau

deschise.

Simptomele clinice ale fracturilor sunt generale şi locale.

Simtomatologia generală a fracturilor se traduce adeseori clinic prin

Page 101: Traumatologia Mecanica

stare de şoc. Semnele locale subiective se manifestă prin durere,

uneori deosebit de intensă, adesea în zonă fixă. Simptomele

obiective sunt echimoza şi deformarea regiunii, mobilitatea

anormală cu impotenţă funcţională şi crepitaţii osoase.

In cazul unei fracturi de os patologic va trebui diagnosticată

atât afecţiunea preexistentă, cât şi leziunea traumatică, stabilindu-se

ponderea fiecărui factor în producerea efectului.

Examenul clinic şi cel radiologie efectuat cu competenţă, în

cele mai multe cazuri, vor fi în măsură să clarifice cazul. Modul de

producere a unei fracturi este un element important al expertizei,

care poate fi apreciat prin studiul atent al traseului fracturii, vizibil

pe clişeul radiologie, coroborat cu examenul clinic şi dalele de

anamneză. Unele oase sunt mai expuse fracturilor prin mecanism

direct, altele prin mecanism indirect.

Odată precizate problemele strict legate de examinarea

victimei medicul legist va trebui să interpreteze leziunile traumatice

în cadrul mecanismului general traumatic şi prin aceasta să

confirme sau să infirme datele de anchetă şi interpretarea juridică

prezumtivă.

In timp ce în accidentele rutiere şi căderi de regulă sunt

fracturate mai multe oase, în accidentele de muncă şi lovire este

interesat un singur os. Interpretarea medico-legală a

traumatismului de producere al fracturilor apare de mare

importanţă în cazul datelor incerte de istorie sau prezentate

intenţionat eronat de către victimă. Observarea superficială a

fracturilor poate avea drept urmare o interpretare greşită a

mecanismelor de producere şi în final o încadrare juridică

necorespunzătoare a faptei.

Evoluţia fracturilor intră în preocupările expertizei medico-

legale pentru o corectă evaluare a timpului de îngrijiri medicale.

Page 102: Traumatologia Mecanica

Este mai importantă stabilirea retrospectivă a datei producerii

traumatismului acest lucru făcându-se mai ales pe aspectul

radiologie pe care-1 prezintă fractura la diferite intervale de timp.

Aprecierea timpului de îngrijiri medicale al unei fracturi

include perioada de imobilizare şi cea de recuperare. Timpul de

imobilizare variază în funcţie de numeroşi factori, fiind adesea

diferit de la individ la individ, chiar şi în cazul aceluiaşi tip de

fractură.

Complicaţiile fracturilor pot fi generale sau locale, imediate sau

tardive. Dintre complicaţiile generale imediate amintim: embolia

grasă, bronhopneuinonia, septicemiile. Complicaţiile locale imediate

pot fi: întreruperea de părţi moi, hematomul, hemostaza, leziunile

vasculo-nervoase, tromboflebitele, infecţiile, cangrena.

Luxaţiile sunt leziuni traumatice constând intr-o modificare a

raporturilor anatomice normale ale oaselor unei articulaţii. Luxaţiile

pot fi complete când capetele oaselor nu mai sunt în contact, şi

incomplete când suprafeţele articulare mai rămân parţial în contact.

Mecanismul de producere al unei luxaţii poate fi prin acţiune

laterală asupra epifizei unui os, prin tracţiune sau torsiune. Există

luxaţii patologice şi recidivante.

Asocierea luxaţiilor cu fracturi reprezintă reducerea dificilă

sau chiar imposibilă când se impune un fragment osos.

Evoluţia luxaţiilor este în funcţie de formele

anatomopatologice, de complicaţiile survenite şi de precocitatea şi

corectitudinea tratamentului ortopedic.

Diagnosticul obiectiv se bazează pe examenele clinic şi

radiologie. Este necesară precizarea fondului patologic preexistent

şi stabilirea atitudinii terapeutice.

Durata îngrijirilor medicale este în funcţie de localizare şi de

prezenţa unor complicaţii. Sunt contraindicate imobilizările

Page 103: Traumatologia Mecanica

prelungite, care pot duce la anchiloze sau atrofii. Redorile şi

anchilozele trebuie corect evaluate ca stări sechelare în cadrul

expertizei medico-legale.

Entorsele sunt distensii capsuloligamentare sau doar iritaţii

traumatice ale nervilor senzitivi ai unei articulaţii urmate sau nu de

tulburări vasomotorii.

Entorsele sunt leziuni traumatice însoţite de reacţii

inflamatorii şi tulburări funcţionale mai mult sau mai puţin

importante, diagnosticul bazându-se pe examenul clinic. Controlul

radiologie nu este concludent. Tratamentul constă în imobilizare în

faşă elastică, în cazuri mai grave fiind indicată fizioterapia.

Page 104: Traumatologia Mecanica

CAPITOLUL V

Probleme de deontologie şi răspundere medicală

Dacă privim cu atenţie în jurul nostru observăm la tot pasul că

există o sumedenie de reguli pe care individul este obligat să le

respecte. începând cu primii paşii, când copilul capătă de la părinţi

noţiunile elementare despre modul cum trebuie să se poarte în

familie, la şcoală, în societate etc şi până la adânci bătrâneţi, viaţa

omului se desfăşoară sub semnul acestei necontenite îndatoriri de a

respecta regulile pe care viaţa socială le impune.

Despre responsabilitate se vorbeşte mereu în jurul nostru. Se

spune că o persoană trebuie să răspundă pentru faptele sale, în

acelaşi sens se mai spune că X urmează a fi tras la răspundere

pentru fapta comisă. Prin responsabilitate, într-un alt sens, se

înţelege faptul că o persoană are capacitatea psihică de a-şi da

seama de consecinţele acţiunilor sale şi de a-şi dirija voinţa în sensul

dorit. Prin responsabilitate mai înţelegem de a da socoteală de ceva

sau a fi în stare de a răspunde oricând de faptele comise14.

S-a implementat în conştiinţa omenirii odată cu ideea de

echitate şi dreptate şi aceea că o persoană trebuie să răspundă

pentru faptele sale. Răspunderea individului se poate spune chiar că

este o cerinţă a echităţii, deoarece aşa cum ar fi nedrept ca o

persoană să fie trasă la răspundere pentru fapte pe care nu le-a

comis, la fel de nedrept ar fi ca cineva să nu suporte consecinţele

faptelor sale păgubitoare.

Mulţi oameni, în zilele noastre, deşi înţeleg necesitatea

răspunderii pentru faptele lor, nu au întotdeauna curajul

14 Viorel Daghic. Etica şi deontologie medicală. Ed. Naţional Bucureşti 2000. pag. 43

Page 105: Traumatologia Mecanica

răspunderii, nu au acel sentiment de a recunoaşte fapta comisă şi de

a aştepta judecata semenilor săi, odată cu sancţiunea meritată. Chiar

şi atunci când sunt puse în situaţia de a lua o hotărâre, de a accepta

o misiune, la unele persoane frica de răspundere se manifestă cu

precădere. Teama producerii unui fapt neplăcut, neaşteptat sau

nedorit, le inspiră pasivitate atitudinii lor, blocându-le capacitatea

de a acţiona, chiar voinţa. In multe cazuri asemenea indivizi preferă

cum se spune „să scoată castanele din foc cu mâna altuia" decât să

răspundă personal de anumite consecinţe.

Cinste, corectitudine, principialitate sunt noţiuni care, datorită

frecvenţei întrebuinţării în vorbirea curentă, par a nu a mai avea

nevoie de nici o explicaţie. E o iluzie provenită ca atâtea latele din

prejudecata că un lucru este cu atât mai cunoscut, cu cât e mai des

folosit. Uzitarea unui cuvânt duce inevitabil şi la uzarea lui, ceea ce

are drept consecinţă tocirea sensurilor primordiale. Ca o monedă

veche care şi-a pierdut strălucirea iniţială, anumite cuvinte cer din

nou „lustruite", analizate în substanţa lor autentică de înţelesuri,

spre a dezvălui de sub stratul de cocleală tot ce reprezintă valoarea

şi semnificaţie definitorie.15

Un asemenea destin a avut şi cuvântul cinste. Incontestabila

îmbogăţire a sensurilor lui de-a lungul secolelor a fost însoţită şi de o

anumită degradare. Bunăoară, când cineva te invita la băutură pe

socoteala lui, zice că-ţi face „cinste". Folosind un joc de cuvinte, in

multe cazuri e vorba de o „afacere de cinste" care nu prea ... face

cinste. Dincolo de degradarea cuvântului se ascunde inevitabila

degradare a faptei.

Dicţionarul limbii române atribuie multiple înţelesuri acestui

cuvânt. Două dintre acestea au contingenţă directă cu sfera etică:

15 Viorel Daghic. Etica şi deonlologie medicală. Ed. Naţional Bucureşti 2000. pag. 45

Page 106: Traumatologia Mecanica

primul este echivalat prin sinonimul onestitate, al doilea prin

onoare. Şi de această dată, folosindu-ne de bunul simţ al limbii, ce s-

a dovedit a funcţiona ireproşabil, putem spune: care virtute umană

poate fi considerată mai din plin caracteristică pentru acea conştiinţă

de sine morală a omului numită onoare, decât onestitatea? Şi poate

fi considerat om de onoare aceluia căruia nu i se poate atribui şi

calificativul de cinstit?

Este greu să defineşti în abstract noţiunea de cinste, adevăr

valabil şi pentru alte noţiuni morale. Pe insula pierdută, Robinson

Crusoe n-a putut să se manifeste, cât a fost singur, nici ca om

onest, nici ca om cinstit. Această posibilitate i s-a oferit abia când a

apărut băştinaşul „Vineri".

Cinstea se dovedeşte prin forţa lucrurilor, un fenomen

esenţialmcnte social. Deci nu poţi fi onest decât faţă de cineva, un

om o colectivitate. Nu poţi fi om de onoare decât tot raportându-te

la anumite relaţii concrete. Expresia „a fi cinstit cu tine însuţi" ce

sugerează o confruntare interioară poartă inevitabil amprenta

relaţiilor cotidiene cu cei din jur. Iar vechea zicală românească

„Cinste dai, cinste găseşti"" vine ca o completare a meditaţiei

asupra vieţii, a condiţiei umane. Semnificaţia acestor cugetări este

profundă şi constă tocmai în caracterul csenţialmente social, a celor

mai elementare imperative etice. Nimic nu se naşte din vid şi cu atât

mai puţin normele de comportament.

Proba „de foc" a cinstei este îndeplinirea conştiincioasă a

îndatoririlor faţă de societate. începând de la cele mai simple şi

ajungând la cele mai complexe, aceste îndatoriri definesc relaţiile

omului cu mediul înconjurător.

A fi cinstit înseamnă, în primul rând, a-ţi onora printr-o

activitate corespunzătoare salariul pe care-l primeşti, a te strădui ca,

prin munca ta, să aduci maximum de folos social.

Page 107: Traumatologia Mecanica

Unul dintre cele mai răspândite şi mai semnificative tâlcuri

ale noţiunii de cinste este acela de respect al adevărului.

Falsificarea sau ascunderea adevărului reprezintă nu numai o

faptă odioasă din punct de vedere etic, dar şi pernicioasă pe planul

consecinţelor sociale.

Caracterul antisocial al minciunii apare şi în relaţiile

interpersonale ce se statornicesc între membrii societăţilor. Atunci

când nu poţi conta pe cuvântul omului cu care te afli în raporturi de

muncă sau de vecinătate, când el ascunde adevărul pentru a te

frustra de anumite drepturi, când îţi înşeală încrederea pentru a te

„trage pe sfoară", înseamnă că întreaga sa atitudine îl situează în

afara colectivului, în afara normelor care călăuzesc convieţuirea între

oameni civilizaţi. Cu atât mai dezgustător apare fenomenul în

contextul etic al societăţii noastre, în care adevărul ar trebui să

reprezinte temelia indestructibilă a relaţiilor umane.

Incercând definirea noţiunii de cinste, în cuprinsul ei se

înscriu, ca nişte sfere concentrice, noţiunile de corectitudine şi

principialitate.

Corectitudinea este forma primordială, elementară a cinstei,

constând dintr-un comportament în conformitate cu normele

morale, mai ales în domeniul relaţiilor cotidiene. Prin om corect se

înţelege un om care îşi respectă scrupulos obligaţiile sociale, un om

care se ţine de cuvânt cu punctualitate şi conştiinciozitate, care nu-

şi „uită" angajamentele, făgăduielile, promisiunile, civilizat în

nenumărate situaţii aparent mărunte" ale traiului de zi cu zi.

Ceea ce defineşte mai pregnant şi mai profund sensul social

al cinstei, al corectitudinii este disciplina concordantă în toate

actele făptuite între scopul urmărit şi mijloacele folosite.

Prin scop se înţelege anticiparea ideală, în conştiinţa omului, a

rezultatului către care sunt îndreptate acţiunile sale Prezenţa

Page 108: Traumatologia Mecanica

scopului alături de raţiune, îl deosebeşte pe om de animal şi conferă

eforturilor sale un caracter activ, creator. Scopurile sunt

determinate de realitatea materială, obiectivă şi socială, exprimând

dependenţa naturii umane de legile obiective cărora trebuie să li se

adapteze. Mijloacele sunt modalităţi instrumental-comportamentale

cu ajutorul cărora pot fi realizate anumite scopuri.

Relaţiile dintre scop şi mijloace sunt profund dialectice. In

primul rând între mijloace şi scop se statorniceşte o relaţie de

adecvare. Prin forţa lucrurilor, nu poţi atinge orice scop cu orice

mijloace, după cum nu-ţi poate fi indiferentă direcţia în care îţi

concentrezi eforturile.

Există însă şi o relaţie de ordin calitativ între scop şi mijloace.

Aceasta este o relaţie etică. Celebrul dicton „Scopul scuză

mijloacele" a fost net şi răspicat dezavuat de către istorie. Aceasta

nu înseamnă că, sub diferite forme, ori modalităţi mai mult sau mai

puţin voalate el nu şi-a găsit continuitate şi aplicarea chiar în timpuri

moderne.

Mari spirite ale umanităţii şi-au manifestat reprobarea şi

dispreţul faţă de degradarea etică pe care o implică recurgerea la

sus amintitul dicton, subliniind în pagini virulente că valoarea

morală a scopului este în stricta corelaţie cu calitatea umană a

mijloacelor întrebuinţate, că nici un scop, oricât ar părea de mobil

nu legitimează folosirea unor mijloace morale16.

Nimeni nu poate considera imoral în sine scopul satisfacerii

nevoilor materiale şi spirituale ale individului. Dar atunci când

mijloacele utilizate pentru realizarea lui intră în contradicţie cu

legalitatea, cu spiritul de echitate, atunci când muncii oneste i se

substituie înşelătoria, furtul etc, însuşi scopul respectiv capătă o

aparenţă negativă.

16 Viorel Daghic, op. cit. pag.54

Page 109: Traumatologia Mecanica

Relaţia dintre mijloace şi scop nu este una automată, ci

depinde în mod hotărâtor de voinţa omului, între ele existând un

raport esenţialmente moral. Gradul de onestitate al fiecărui

membru al colectivităţii se măsoară nu numai prin scopurile pe care

le urmăreşte, ci si prin calitatea etică a mijloacelor pe care le

foloseşte.

Forma cea mai înaltă a cinstei, în plan interuman, cât şi în

viaţa publică, este principialitatea. Principialitatea, constituind

virtute morală a omului, reprezintă acel complex de comportamente

şi atitudini care reflectă autoconducere după idei politice şi filosofice

fundamentale, consecvenţa în aplicarea unor norme morale elevate.

Principiile îşi afirmă propria lor valoare pentru existenţa

umană în măsura în care sunt organic încorporate în fapte de viaţă

căpătând consistenţa efectivă a realităţii. Principialitatea reprezintă

expresia concentrată a înţelepciunii şi consecvenţei. Ea nu trebuie

confundată cu imobilismul şi rigiditatea, reprezentând o expresie a

înţelepciunii şi consecvenţei. A aplica perseverent în viaţă principii

nu înseamnă a încerca să încorsetezi multiplicitatea şi diversitatea

în scheme prefabricate şi neviabile ci a studia în profunzime

fenomenele şi procesele vieţii reale, a îmbogăţi principiile cu

experienţa, a le traduce mereu în soluţii creatoare adaptate

necesităţilor concrete fie politic, social sau moral. Numai o astfel de

înţelegere a noţiunii de principialitate îşi poate dovedi eficienţa şi

fertilitatea.

Triptic, indisolubil de concepte morale, cinstea corectitudinea,

principialitatea reprezintă nu numai unele dintre cele mai înalte

imperative etice ale unei societăţi democratice, dar şi puternice

pârghii de desăvârşire spirituală a individului17.

17 Viorel Daghic, op.cit.. pag. 51

Page 110: Traumatologia Mecanica

In limba greacă „ethos", din care a derivat „ethika", avea

acelaşi înţeles cu termenul latin „mos-rnores" din care a provenit

cuvântul „moralist”18 ambii termeni definind noţiunea de „morav"

sau „obicei". Cei doi termeni definesc, în prezent, relaţia dintre

ştiinţă şi obiectul ei de studiu. Etica desemnează ştiinţa socială care

se ocupă cu studiul valorilor şi al condiţiei umane din perspectiva

principiilor morale şi al rolului lor în viaţa socială. Sub aspect

filosofic, etica studiază problema venirii omului în lume, a sensului

vieţii, problema idealului şi a fericirii, a binelui, a datoriei, a

principiilor de viaţă. Etica încearcă sa înţeleagă şi să accepte anumite

comportamente umane, judecându-le prin prisma moralei.

Morala cuprinde ansamblul normelor de convieţuire, de

comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a

căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică.

Cele mai vechi rădăcini ale moralei se găsesc pentru lumea

creştină, în Biblie. Cele Zece Porunci sunt un cod moral impus şi

acceptat de societatea din acea epocă, care s-a perpetuat până în

zilele noastre.

Pentru rezolvarea optimă a problemelor morale, etica are şi

caracter aplicativ materializat în elaborarea şi recomandarea unor

soluţii ştiinţifice. Această parte aplicativă a eticii o numim etotehnică

sau tehnica moralei. Etotehnica elaborează pe baza unor principii

etice, soluţii motivate, argumentate ştiinţific, transformate în reguli

de comportament ce pot fi cuprinse într-un cod de conduită morală.

In activitatea păturilor sociale şi a grupurilor profesionale există

particularităţi distincte de conduită morală, legate de relaţia socială

specifică. încă din cele mai vechi timpuri a fost resimţită necesitatea

unor norme de conduită moral-profesionale.

18 Viorel Daghic, op.cit.. pag. 54

Page 111: Traumatologia Mecanica

Filosoful englez Jeremy Bentham (1748-1832) în lucrarea sa

„Deontologia sau ştiinţa moralităţii", a introdus termenul de

deontologie, înţelegând prin aceasta morala profesiei sau ştiinţa

datoriei.

Astăzi prin deontologie se înţelege, la modul general,

ansamblul de reguli care precizează îndatoririle unei anumite

profesiuni. Aceste reguli au în vedere conduita celor care exercită o

anumită profesie, atât în raporturile dintre ei, cât şi în raporturile cu

clienţii sau cu publicul. Intr-un sens mai restrâns deontologia are în

vedere doar principiile şi regulile morale şi disciplinare. Intr-un sens

şi mai restrâns deontologia desemnează numai principiile şi regulile

morale.

Expresia „deontologie" se formează din cuvintele greceşti

deon, deontos, care înseamnă ceea ce se cuvine, ceea ce trebuie

făcut, datorie şi logos, care înseamnă discurs, ştiinţă.

Când se vorbeşte despre deontologie, se au în vedere

întotdeauna îndatoririle care se impun profesioniştilor în exerciţiul

profesiunii lor. Toate profesiunile impun îndatoriri celor ce le

exercită. Deci toate profesiunile au o deontologie.

Deontologia caută să dea soluţii practice şi precise definind

îndatoririle profesioniştilor, sancţiunile ce le pot fi aplicate şi

procedura de aplicare.

Termenul de „profesiune" are două înţelesuri. Intr-o primă

accepţie „profesiune" desemnează complexul de cunoştinţe

teoretice şi deprinderi practice care definesc pregătirea persoanelor

capabile să realizeze o anumită activitate specifică, bine

determinată. în cea de a doua accepţie, termenul „profesiune"

semnifică grupul social compus din persoanele ce desfăşoară o

anumită activitate bine determinată, care necesită cunoştinţe

teoretice şi deprinderi practice specifice.

Page 112: Traumatologia Mecanica

Termenul de profesionist va fi utilizat pentru a desemna

persoana care face parte dintr-o profesie, în sensul de grup social.

Definim deontologia medicală ca fiind totalitatea normelor

morale specifice care guvernează relaţiile profesionale şi sociale ale

medicului.

Profesiunea medicală poate fi considerată cea mai veche

profesiune cu caracter direct umanist. Dacă celelalte profesiuni

satisfac necesităţi importante ale omului (de alimentaţie, de habitat,

de instrucţie etc) profesiunea medicală are ca scop apărarea valorii

celei mai de preţ a omului -sănătatea.

Constituirea profesiunii medicale, precum şi preocupările

distincte în această materie, au condus la necesitatea ca noua

practică creată să fie aşezată pe anumite principii, recomandări,

norme, legi care să asigure medicilor, rezultate bune în exercitarea

actului medical şi care să protejeze bolnavul. Desprinse din

experienţa practică a profesiunii, la început aceste cerinţe au avut

doar un caracter de recomandare. Cu timpul, repetate din generaţie

în generaţie, ele au devenit cutume, constituindu-se în reguli ferme

şi instituite ca cerinţe morale obligatorii19.

Deontologia medicală sau morala profesiei medicale are un

pregnant caracter aplicativ Izvorâtă din principiile eticii generale se

dezvoltă într-o morală profesională argumentată ştiinţific şi aplicată

atât în relaţia singulară medic-pacient, cât şi în raportul

multidimensional medic-societate. Intimitatea raportului medic-

pacient prezumă o tratare aplicativă, deseori inedită, care trebuie

integrată în experienţa şi educaţia umanitară a medicului şi inspirată

din practica moral-medicală a predecesorilor. Soluţionarea

inadecvată a relaţiei deontologice medic-pacient a determinat în

multe situaţii necooperarea pacientului, întreţinerea sau agravarea

19 Viorel Daghic. Etică şi deontologie medicală. Ed. Naţional Bucureşti 2000, pag. 74

Page 113: Traumatologia Mecanica

stării de boală. Responsabilitatea morală a medicului este

copleşitoare, de marc risc, putându-se transforma şi în răspundere

juridică20.

Selectarea şi prelucrarea etotehnică a valorilor morale

medicale se materializează în norme de conduită deontologică,

însumate într-un cod deontologic medical, care recomandă o

anumită conduită moral-profesională.

Pentru profesiunile medicale, Codurile deontologice,

elaborate de către Ordinele medicilor, au fost supuse atenţiei

Consiliului de stat, care le-a adus anumite corecţii, înainte de ale

conferi, prin decrete, calitatea de acte administrative ale

administraţiei publice.

Caracterul pregnant, aplicativ al eticii medicale, este

incontestabil prin relaţia interumană (medic-pacient) pe care o

modelează în spiritul umanismului, fapt ce impune cu stringenţă

promulgarea unor norme şi/sau recomandări de conduită

deontologică. Profesor Gh Scripcaru afirmă: „cei mai competenţi

medici, în situaţia neglijării moralei, pot face tot atâtea greşeli

profesionale ca şi medicii incompetenţi".

Conduita deontologică este reglementată pentru medic,

existând însă şi normative referitoare la relaţia medic-pacient.

Aspectele actuale ale deontologiei medicale cu caracter

general se regăsesc în Codul internaţional de etică medicală,

elaborat de Asociaţia medicală mondială.

Acest cod trece în revistă îndatoririle medicilor faţă de bolnavi

şi între ei înşişi. Jalonăm următoarele cerinţe de conduită morală:

20 Beliş V. op.cit. pag. 910

Page 114: Traumatologia Mecanica

- In cadrul misiuni sale umanitare şi sociale, medicul trebuie

să menţină permanent o atitudine morală exemplară şi să respecte

imperativele profesiunii sale;

- Medicul nu poate să îndeplinească un act medical motivat

de beneficiu personal;

Sunt nedeontologice:

a) Orice procedeu de reclamă şi publicitate, altele decât

cele care sunt autorizate prin uz şi coduri de etică naţionale;

b) Orice colaborare cu o instituţie de îngrijire în care

medicul nu îşi păstrează independenţa profesională;

c) Acceptarea oricărei semnificaţii pentru tratamentul

aplicat unui bolnav care să nu fie justificat de starea sănătăţii

acestuia şi acceptarea unui comision, oricare ar fi titlul acestuia.

Schimbările politice nu au determinat în România, influenţe

majore asupra deontologiei profesiei medicale.

In prezent, în baza noilor reglementări a fost adoptat Codul

deontologic al corpului medical românesc, care este actualizat de

câte ori este nevoie de către Colegiul Medicilor din România

(C.M.R). Acest cod cuprinde reguli de conduită obligatorie în

legătură cu exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor medicului ca

profesionist.

Medicul are îndatorirea de a acorda populaţiei asistenţă

medicală corespunzătoare nivelului de dezvoltare a medicinii, în

domeniul pentru care este pregătii şi în limita mijloacelor de care

dispune. Unele tendinţe temerare de aplicare cu orice preţ a unor

metode noi, pentru care nu există experienţă suficientă, pot produce

efecte iatrogene, dăunătoare sănătăţii pacienţilor şi care pol face

obiectul răspunderii deontologice sau/şi juridice.

Medicul, oricare ar fi funcţia şi specialitatea sa, cu excepţia

cazurilor de împiedicare datorită unor forţe majore, are obligaţia de

Page 115: Traumatologia Mecanica

a acorda primul ajutor medical în orice caz de urgenţă. El este

obligat să îndrume bolnavul, accidentatul spre instituţia medicală

competentă şi să asigure supravegherea acestuia până la dispariţia

pericolului imediat pentru viaţa sa sau până la predarea lui unei

instituţii sanitare competente.

In caz de calamităţi naturale (cutremure, epidemii, inundaţii)

sau accidentări în masă, medicii din zona respectivă sunt obligaţi să-

şi ofere din proprie iniţiativă serviciile medicale, imediat ce au luat

cunoştinţă de întâmplare şi să răspundă la chemare.

Medicul va lua toate măsurile necesare pentru a nu prejudicia

cu nimic starea sănătăţii pacienţilor, prin aplicarea unor metode de

investigaţii şi tratament neautorizate în practică sau care nu sunt

necesare pacienţilor.

Nerespectarca normelor medicale de tratament, prescrierea

de medicamente contraindicate sau aplicarea de tratamente

necorespunzătoare, care cauzează vătămarea integrităţii corporale

sau a sănătăţii, provoacă o infirmitate permanentă, pune în primejdie

viaţa unei persoane sau are ca rezultat moartea, se pedepseşte

potrivit legii penale21.

Medicul trebuie să îngrijească în mod nepărtinitor orice bolnav,

fără deosebire de rasă, naţionalitate, religie, convingeri politice,

poziţie socială, sex şi independent de relaţiile sale personale cu

bolnavul sau cu familia acestuia. Medicului îi este interzis a

condiţiona asistenţa medicală de avantajele materiale sau de a

acorda o asistenţă materială preferenţială pentru a obţine avantaje

materiale.

Condiţionarea asistenţei sanitare de avantaje materiale face

obiectul faptei de luare de mită prevăzută în codul penal şi se

pedepseşte cu închisoare.

21 V. Beli]. Op. cit. pag.942

Page 116: Traumatologia Mecanica

Primirea de foloase necuvenite după îndeplinirea unui act

medical în virtutea icţiei şi la care medicul era obligat în temeiul

acesteia, se pedepseşte cu închisoare ]i cu amendă.

Medicul poate recomanda, prescrie sau aplica mijloace de

investigaţie şi apeutice numai după efectuarea examenului medical

prealabil. Fac excepţie şurile de urgenţă sau de forţă majoră.

Medicul poate utiliza metode, aparate, instrumente de

diagnostic sau tratament afara specialităţii sale numai în cazurile de

extremă urgenţă, când viaţa bolnavului e periclitată.

Medicul va urmări bolnavul pe care îl are în îngrijire până la

ameliorarea lui, până la trecerea acestuia în îngrijirea altui medic,

în cazul tratamentelor ambulatorii sau internarea lui în spital.

Bolnavul considerat nevindecabil va fi tratat aceeaşi grijă şi atenţie.

Este interzisă cu desăvârşire utilizarea de substanţe sau

mijloace pentru a grăbi cesul unui bolnav, indiferent de gravitatea şi

prognosticul bolii.

Medicul este obligat în îngrijirea bolnavului să evite orice

atitudine, gest sau vânt care poate influenţa negativ bolnavul.

In cazul bolnavilor fără cunoştinţă, al bolnavilor psihici, al

minorilor şi al rsoanelor sub interdicţie sau atunci când riscurile nu

pot fi dezvăluite bolnavului se cere consimţământul membrilor de

familie sau ai susţinătorilor legali ai bolnavului.

Pentru obţinerea consimţământului medicul va da toate

lămuririle necesare bolnavilor membrilor de familie sau susţinătorilor

legali asupra execuţiei riscurilor şi ilităţii măsurilor recomandate,

medicul va păstra o atitudine de strictă neutralitate neamestec în

problemele familiale ale bolnavului exprimându-şi părerea numai ică

intervenţia este motivată de interesul sănătăţii acestuia sau a

membrilor miliei.

Medicul este obligat să ceară părerea altor medici, din aceeaşi

Page 117: Traumatologia Mecanica

specialitate sau [n alte specialităţi, ori de câte ori este necesar

pentru elucidarea diagnosticului, formularea planului de tratament

sau a indicaţiei unei intervenţii. In interesul bolnavului ori de câte

ori se apreciază ca fiind necesară colaborarea cu un alt coleg este

obligatorie şi orice dispută profesională va fi abandonată urmărindu-

se vindecarea pacientului.

Problemele specifice deontologiei medico-legale izvorăsc

normele deontologiei medicale şi din principiile eticii juridice.

Autonomia domeniului de activitate medico-legală este asigurată în

prisma principiului independenţei acţiunilor de justiţie, prin normare

a organizării şi funcţionării instituţiilor medico-legale.

Mijloacele de probă medico-legale reprezintă activitatea

practică şi ştiinţifică a specialiştilor în medicina legală, aservită

stabilirii adevărului obiectiv în interesul justiţiei.

Experimentul medico-legal va evita orice tendinţă de

acceptare a „adevărului judiciar" în detrimentul adevărului obiectiv.

Adevărul judiciar poate reprezenta o aparenţă de adevăr care poate

fi adaptat unei anumite încadrări juridice, fără a fi stabili adevărul

obiectiv. în acest scop vom preveni sau înlătura orice fel de

adaptare artificială a mijloacelor de probă medico-legală la aşa-zisul

„adevăr judiciar".

Dubiile privind interpretarea datelor şi observaţiilor vor fi

exprimate în raportul medico-legal respectându-se principiul

prezumţiei de nevinovăţie, potrivit căruia individul sau inculpatul

este presupus inocent până la dovedirea faptei.

Acest principiu al prezumţiei de nevinovăţie trebuie asimilat şi

din punct de vedere medico-legal. Nu rareori constatările medico-

legale pot constitui argumente pro sau/şi concomitent contra,

pentru interpretarea unui eveniment cu relevanţă juridică.

Acele observaţii medico-legale care argumentează ipoteza

Page 118: Traumatologia Mecanica

principală a organului de anchetă, vor fi confirmate numai cu

condiţia inexistenţei unor factori de eroare.

Depistarea erorilor medico-legale constituie de fapt varianta

ştiinţifică a principiului prezumţiei de nevinovăţie şi condiţia

principală a înlăturării erorilor judiciare consecutive unei greşite

interpretări medico-legale.

Una din regulile deontologice de bază pentru activitatea

medico-legală o reprezintă interdicţia de a formula opinii asupra

încadrării juridice a faptei, această sarcină revenind strict organelor

judiciare. Expertul medico-legal furnizează date obiective care pot fi

elemente probatorii pentru încadrarea juridică, dar care în acelaşi

timp pot fi diferit interpretate de un corp de experţi sau/şi înlăturate

de organele judiciare.

Expertul medico-legal este dator să respecte regula

competenţei oficiale, ierarhizarea medicilor legişti implică un anumit

nivel de pregătire profesională, constatarea şi expertiza medico-

legală putând fi contestate şi din acest punct de vedere.

Importantă este şi cunoaşterea limitelor competenţei

personale, lipsa experienţei necesare, insuficienta documentare

teoretică pot fi motive pentru a solicita un expert mai versat în

vederea soluţionării anumitor cazuri. Aceasta constituie un act de

exigenţă faţa de sine şi de responsabilitatea profesională, făcând

dovada dorinţei de a nu prejudicia adevărul. Conducătorul unei

instituţii medico-legale, care obligatoriu va fi expertul cel mai

competent, va trebui să-şi asigure personal responsabilitatea

constatărilor şi expertizelor cu grad mare de dificultate. Această

obligaţie reprezintă şi un act de mare ţinută deontologică.

Activitatea medico-legală prezumă şi respectarea garanţiilor

procentuale, a dreptului la apărare al individului, expertul având

obligaţia de a lua în considerare şi acele clemente probatorii de

Page 119: Traumatologia Mecanica

ordin medical, invocate de cel în cauză.

Normele privind incompatibilitatea juridică, prin „declaraţia de

abţinere" a expertului medico-legal, sau prin recuzarea acestuia de

către părţi pe motive de rudenie sau interes major, se aplică şi în

practica medico-legală. Nerespectarea principiului „benei credinţe"

este incompatibilă cu calitatea de expert medico-legal. Falsul

intelectual, mărturia nereală în faţa instanţei, faptele de mită,

înşelăciune, primire de foloase necuvenite, constituie motive

temeinice de răspundere penală şi suspendare definitivă

profesională.

Experţii medico-legali au obligaţia de a fi la curent cu noile

metode de cercetare, însuşirea acestora constituie un criteriu al

opţiunii pentru adevăr, iar neasimilarea prejudiciază adevărul

obiectiv fiind culpabilă.

Principiul liberei aprecieri a probelor va fi repetat şi în

activitatea medico-legală, nefîind permisă supraestimarea efectului

juridic al probei medico-legale, a cărei valorizare în contextul

probator al unui dosar aparţine strici organelor juridice. In aceasta

constă forţa probantă a medicinii legale.

Competenţă de autorizare a unor lucrări medico-legale este

strict delimitată, respectându-se toate regulile metodologice.

Regula consimţământului operează în medicina legală după

normele codului deontologic medical, cu excepţia situaţiilor în care

decizia aparţine, conform legii, organelor de urmărire penală.

Activitatea interdisciplinară a medicinii legale se va

materializa în opinii şi concluzii motivate ştiinţific, explicite pentru

organele de urmărire penală.

Procedura judiciară interzice delegarea expertului medico-

legal pentru activităţi de anchetă, asigurându-se principiul

administrării independente a probaţiunii, măsură juridică dar şi

Page 120: Traumatologia Mecanica

deontologică medico-legală. Expertul medico-legal are datoria de a

asista organele de urmărire penală în timpul anumitor anchete, nu

are însă obligaţia de a susţine ancheta.

Deşi nu există o prevedere normativă expresă, opţiunea

pentru activitatea medicală în slujba justiţiei, prezumă prin

asimilarea condiţiei profesionale, neimplicarea politică a experţilor

medico-legali.

Page 121: Traumatologia Mecanica

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

1. Ander Z., Beligan I.., - Medicina legală, Editura Didactică şi

Pedagogică,

Bucureşti., 1966

2. Bagdazar N., - Antologie filosofică, Casa Şanselor, Bucureşti,

1943

3. Băncilă O., - Cauza, cauzalitate şi interacţiune.

Determinism şi

cunoaştere, Editura Politică, Bucureşti, 1967

4. Băncilă O., - Cauzalitate în filozofie şi ştiinţă,

Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1969

5. Beliş V., - Medicină legală. Curs pentru facultatea de

ştiinţe

juridice. Societatea Română de Medicină Legală, Bucureşti, 1995

6. Beliş V., Dragomirescu V., Nameş C., Panaitescu V., Gagea E.,

Drugescu N.,- Medicină Legală, Editura Teora, Bucureşti, 1992

7. Beliş V., Nameş C., - Traumatologia mecanică în practica

medico-

legală şi judiciară, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985

Page 122: Traumatologia Mecanica

8. Beliş V., - Tratat de medicină legală Editura

Medicală,

Bucureşti, 1995

9. Beliş V., Gangal M., - Tendinţe moderne în etica şi legislaţia

medicală -

comunicare la Conferinţa Anuală de Bioetică, Bucureşti, 1993

10.Daghie V., - Etică şi Deontologie medicală, Editura

Naţională,

2000

11.Dragomirescu V. T., - Problematică şi metodologic

medico-legală,

Editura Medicală, Bucureşti, 1980

12.Dragomirescu V. T., - Determinism şi reactivitate umană,

Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990

13.Moraru I., - Medicină legală, Editura Medicală, Bucureşti, 1967

14.U.Panaitescu V., - Metode de investigaţie în practica medico-

legală, Editura Litera, 1982

15.Scripcaru Gh., - Medicină legală, Editura Didactică şi

Pedagogică,

Bucureşti, 1992

Page 123: Traumatologia Mecanica

16. Scripcaru Gh., Ciomea T., Iancoviciu N., - Medicină şi Drept,

Editura Junimea, 1979