UNIVERSITATEA DE ARHITECTURĂ ȘI URBANISM “ION MINCU”

ȘTEFAN RADOCEA

.

TRAUMA ÎN IDENTITATEA URBANĂ

MEMORIA CA FORMĂ DE VINDECARE

REZUMAT

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC

PROF. DR. ARH. DANIELA RĂDULESCU-ANDRONIC

BUCUREȘTI, 2015

2 REZUMAT

TRAUMA ÎN IDENTITATEA URBANĂ. MEMORIA CA FORMĂ DE VINDECARE 3

REZUMAT

Am pornit la drum cu convingerea că arhitectura are nevoie de

sprijin pentru a putea lumina sensul construirii. Arhitectul se întâlnește, în

dorința de a proiecta pentru cineva, într-un anumit loc, cu dorințele și

aspirațiile altcuiva. Arhitectura nu poate să se revendice în ea însăși, ci este

un tovaraș de drum. Înțelegând limbajul caselor și cunoscând drumul,

arhitectul este cel ce conduce omul spre acea casă, sau loc, ce va fi proprie

numai lui. El este o călăuză, precum cea din filmul lui Andrei Tarkovsky,

ce te privește din urmă și către care te uiți pentru a verifica dacă te îndrepți

în direcția corectă. Subiectul proiectului este acela ce îl va locui odată ce

acesta se va fi construit.

Lucrarea pornește de la alte două percepții personale. Trăim într-o

societate marcată încă de traumele fizice şi morale provocate în anii

dictaturii comuniste. Am plecat la un drum nou fără a ne asuma pe deplin

istoria şi problemele societăţii şi am reuşit astfel o construcţie socială ce nu

are la bază valori şi principii autentice. Atomizarea socială generată de

practicile comunismului se percepe astăzi, poate cel mai uşor, prin relaţia

tensionată dintre românul contemporan şi comunitatea în care trăieşte.

Indiferenţa faţă de spaţiile aparţinând comunităţii, faţă de bunul public, chiar

faţă de patrimoniul cultural şi istoric sunt realităţi ale vieţii cotidiene.

Împlineam opt ani în momentul răsturnării lui Nicolae Ceaușescu,

așadar amintirile mele din epoca de aur sunt relativ puține. Multe locuri și

lucuri le știu din povestirile părinților și bunicilor mei. Îmi aduc aminte și

acum cum mi se părea o poveste de demult când aflam despre spitalul în

care m-am născut și care dispăruse cu doar câțiva ani înainte. Nu îmi aduc

aminte aproape nimic despre cartierul ce s-a demolat în momentul

construirii noului centru civic. Chiar și povestirile erau acompaniate de

îndemnul de a nu spune nimic la școală, de teama de a nu ajunge la urechile

4 REZUMAT

cui nu trebuie; de altfel suspiciunea era paradigma acelor vremuri, trăiai cu

temerea că oricine poate spune oricând securității ce auzea că povestești.

Trăiam cu o anume frică, o neîncredere în lumea exterioară.

Țin bine minte de asemenea nesiguranța vieții cotidiene și a zilei de

mâine. Poate datorită cozilor care erau pretutindeni, a dificultății cu care

puteam cumpăra mâncare, a bucuriei primirii unui pachet cu banane,

ciocolată sau un mic joc de la bunica din străinătate, lucruri pe care în

România nu le puteai găsi. Dar poate cel mai bine îmi aduc aminte de

timiditatea cu care părinții mei povesteau, tocmai pentru a mă proteja, de

iminența demolării casei în care locuiam împreună cu unchiul tatălui meu,

pe dealul Filaretului. Nu realizam exact ce înseamnă și nu credeam că se va

întâmpla vreodată, și din fericire nu s-a întâmplat, să fim mutați din casa

aceasta, să nu mai parcurg în fiecare dimineață și seară drumul pe

bulevardul Mărășești până la școală sau la bunicii mei. Dar simțeam această

amenințare din ce în ce mai puternic odată cu finalizarea tot mai multor

blocuri dinspre Rondul Coșbuc (acum Regina Maria) și a Casei Republicii

(acum a Poporului). Simțeam această temere în comportamentul părinților

mei, ce lucrau acolo unde aceste idei monstruoase erau transpuse în

proiecte.

Teza și-a propus lectura orașului din perspectiva creșterii prin

schimbare, prin înlocuire, și cercetarea acelor lucruri ce pot contribui la

înțelegerea felului în care vom putea recupera o relație firească cu mediul în

care locuim. Parcurgerea istoriei traumatice a demolării împreună a spațiului

vital și a conștiinței sociale trebuie înțeleasă și ca o încercare de împăcare cu

trecutul. Simptomele acestei tensiuni interioare, ce se pot desluși astăzi în

felul în care ne construim viața, reprezintă, pe atât cât ne deranjează

prezența lor, șansa de a vindeca. Într-o înțelegere precum cea specifică

teoriei traumei, simptomul însuși nu este problema, ci mecanismul prin care

reacționăm la un impuls traumatic, fiind astfel necesar în procesul de

depășire a traumei. Nu vom putea realiza acest lucru decât înțelegând felul

în care trauma s-a instalat și care sunt mecanismele ce au blocat și blochează

în continuare eliberarea sentimentelor dureroase, descoperind cauza traumei

ce a dus la producerea simptomelor atât de vizibile astăzi.

TRAUMA ÎN IDENTITATEA URBANĂ. MEMORIA CA FORMĂ DE VINDECARE 5

Locul în care toate aceste tensiuni și frământări, cu care se confruntă

societatea românească, au atins intensitatea maximă este fără îndoială

Bucureștiul. Loc și spațiu al identității românești, Bucureștiul colorat, plin

de diversitate și vitalitate cumulează acțiuni urbane și sociale de amploare,

păstrând în „carnea” sa atât romanticele grădini ale caselor ce se

îngrămădeau în jurul unei biserici cât și rănile, unele incă deschise, ale

intervențiilor brutale din perioada comunistă. Bucureștiul pare să adune și să

păstreze tot.

Lucrarea este structurată în patru capitole. Aceasta încearcă să

analizeze problema țesuturilor urbane traumatizate, rezultate în urma unor

acțiuni violente, și să descopere modalități de reumplere cu viața. Drama

milioanelor de oameni ce au suferit în timpul regimului comunist este

completată de trauma produsă orașului, iar găsirea unei forme de

însănătoșire a societății românești nu poate decât să includă reflecția asupra

problemelor cu care se confruntă orașul.

În primul capitol am încercat să deslușim acele lucuri pe fundalul

cărora se desfășoară viața cotidiană. Am căutat, pe parcursul acestui capitol,

să facem un ocol în filosofie pentru a găsi urmele, în sens fenomenologic,

acelor lucruri ce definesc ființarea și spațiul vital al acesteia. Această scurtă

incursiune ne-a fost cerută de convingerea că aflarea originilor cuvintelor și

a cercetării înțelesului acestora are nevoie de coaserea plasei ce le prinde

împreună.

Ne-am concentrat, la început, asupra definirii unui rost al ființării,

pornind de la esența sa și de la nevoia de a ordona un set de lucruri ce

compun personalitatea noastră. Am descoperit aici nevoia unei ființe de-a

face lucrurile și de a le folosi, de a le mânui. Lucrurile ne sunt la

îndemână, iar acestea determină mișcarea noastră în lume, orientarea și

cuprinderea orizontului spațial. Orânduirea acestor lucruri în jurul nostru și

găsirea unui centru, ca loc al interiorității, înseamnă pătrunderea în

intimitate. Aici, în spațiul privat, ne regăsim, suntem feriți de privirea

celuilalt. Dar, tot aici, îl descoperim și pe celălalt, pe cel cu care împărtășim

intimitatea și care împlinește menirea pășirii în interior.

6 REZUMAT

Spațiul public este teritoriul exteriorității, locul în care suntem

văzuți de ceilalți. Menirea acestuia este de a face posibilă devenirea.

Faptul-de-a-fi-în-deschis definește aflarea omului într-un exterior și asumă

distanțarea de celălalt. Sfera publică se poate contura doar în legătură cu cea

privată. Locuirea interioară își găsește echilibrul în felul în care se deschide

către vecinătatea exterioară.

În spațiul exterior, teritoriul vast al locurilor și lucrurilor aranjate de

om, găsim și terenuri ale căror esență ține de dezorganizare. Acestea sunt

locuri împinse de forțe exterioare către dezordine, locuri abandonate de

practica cotidiană. Pentru a le putea umple din nou de viață trebuie să

înțelegem istoria și să le vedem absența.

Descoperirea originii termenilor puși împreună de teză – traumă,

identitate (urbană) și memorie – urmărește cântărirea bagajului de

informații pe care acestea îl aduc în cuprinsul cercetării. Aruncarea unei

priviri asupra definițiilor de dicționar și a posibilității acestora are menirea

de a contura drumul pe care îl propune studiul.

Primul intermezzo aduce în prim plan experiența personală de la care

a pornit dorința de a investiga acele lucruri pe care terenurile dezgolite de

viața anterioară ni le șoptesc și de a găsi măsura în care aceste șoapte ne pot

conduce pe drumul regăsirii echilibrului locuirii. Intenția de a propune o

construcție ce ar putea conține istoria suferințelor celor ce s-au împotivit

regimului comunist a adus hotărârea că acesta trebuie să se edifice într-un

loc ce poartă urmele suferinței orașului și împreună cu acesta.

Proiectul propune așezarea Muzeul Victimelor Terorii și Represiunii

Comuniste din România în zona fostei mahalale Udricani, demolată în mare

măsură de proiectul pentru Centrul Civic în anii 80, dar care păstrează

urmele unor viețuiri din mai multe epoci istorice. Proiectarea depozitului

memoriei este acompaniată de întrezărirea unei posibile re-nașteri a

cartierului prin atenția către lucrurile vizibile și invizibile pe care acesta le

păstrează.

TRAUMA ÎN IDENTITATEA URBANĂ. MEMORIA CA FORMĂ DE VINDECARE 7

Cel de-al doilea capitol urmărește înțelegerea felului în care

oamenii sunt atinși de evenimente violente ce le modifică identitatea prin

cercetarea modului în care trauma este percepută în medicină. Investigarea

etapelor și diferitelor modalități de care medicina dispune în tratarea

pacienților ne va putea oferi o bază de reflecție asupra felului în care

arhitecții pot readuce viața în zonele urbane și în comunitățile ce păstrează

prin însuși tipul de dezvoltare o memorie traumatică.

Dacă pentru un traumatism fizic regulile medicinei de urgență

răspund necesității de a interveni rapid, în tratarea traumelor psihice

procesul primar diferă. Pentru a putea influența dezvoltarea bolii trebuie să

recunoaștem cauzele și să înțelegem condițiile în care aceasta se manifestă.

Important este, de asemenea, să putem deosebi cauzele de urmări.

Studierea cauzelor apariției rănilor psihice a dus la formularea teoriei

ce semnalează importanța atașamentului pentru sănătatea sufletească a

oamenilor. Atașamentul este un principiu natural și universal. Noi ne

raportăm celorlalți prin relații de atașament. Oamenii devin dependenți

sufletește față de ceilalți prin sentimentele pe care le împărtășesc.

Atașamentul este cel care ne definește apartenența. Ruperea acestor legături

într-o comunitate duce la pierderea certitudinilor fundamentale. Ne sunt

atacate rădăcinile sociale și emoționale, valorile spirituale deprinse de mici,

fundația pe care ființa noastră este zămislită. Sentimentul de identitate se

dizolvă în neantul în care ne aflăm.

Formele în care trauma psihică apare și se manifestă sunt extrem de

variate, acestea fiind în general categorisite în funcție de forța exterioară ce

intervine asupra organismului. Experiențele traumatice se întind pe perioade

de timp lungi, fiind parte a unui proces evolutiv. Spre deosebire de stres, în

cazul traumei nu există posibilitatea de a fugi, sentimentele fiind

încremenite și imobilizate în interior. Mecanismele de urgență duc, în cazul

traumei, la o amorțire a energiilor, la o relaxare a senzațiilor.

Consecințele experiențelor traumatice se regăsesc atât pe termen

scurt, imediat după încetarea evenimentului, cât și pe termen lung, la mult

timp după, uneori chiar atunci când noi le considerăm uitate pe acestea. La

8 REZUMAT

început, imediat după trăirea experienței, ne simțim anesteziați, ca și când

simțurile ne sunt reduse, și continuăm să acționăm mecanic, fără voință și

inițiativă. După un timp acestea devin parte a rutinei zilnice și pot astfel să

pară parte a vieții normale. Experiența traumatică poate avea efecte chiar

dacă persoana nu este conștientă de procesul ce are loc în interior. Pot fi

influențate percepțiile, gândurile, emoțiile și acțiunile fără un stimul

exterior evident. Percepția asupra lumii și a lucrurilor este influențată de

rămășițele ascunse ale experienței traumatice.

Depășirea traumei presupune o transformare progresivă multiplă.

Oamenii ce au suferit experiențe traumatice balansează între încercarea de a

nega trauma, de a încerca să continue viața ca și cum aceasta nu ar fi

existat, având iluzia controlului asupra acesteia și resemnarea că vindecarea

nu va mai putea fi posibilă vreodată. Reacția comună în aceste cazuri este

aceea de evitare a confruntării cu realitatea evenimentului. Fuga de sine se

datorează în principal temerii readucerii în prim plan a amintirilor

traumatice și de posibilitatea rememorării experienței. În încercarea de a ține

la distanță această parte a memoriei, persoanele se concentrează în activități

frenetice, ce îi țin ocupați tot timpul, arătând o grijă specială pentru

persoanele apropiate.

Răspunsul privind trauma este în general diferit. Procedeele terapiei

traumei derivă așadar din diferitele opinii privind fenomenul traumei.

Specific traumei este faptul că realitatea dispare în înconștient. Pentru

vindecare este nevoie de o reconstruire a acestor realități, de o aducere a

lor în conștiință. Informația ce conține adevărul este cunoscută în adâncul

sufletului nostru, doar că nu avem acces conștient la aceasta. Recunoașterea

neputinței noastre de a ajunge la ea deschide calea către vindecare.

În încercarea de a cunoaște adevărul trebuie mai întâi să ne împăcăm

cu mediul în care ne împlinim ființarea. Apropierea sensibilă față de sufletul

celuilalt și de locurile ce ne înconjoară va face posibilă vindecarea.

„Dragostea vindecă rănile sufletești.” (Ruppert, 2012: 360)

TRAUMA ÎN IDENTITATEA URBANĂ. MEMORIA CA FORMĂ DE VINDECARE 9

Un al doilea intermezzo spune povestea încercării de a îndruma1

așezarea cu măsură, cu sensibilitate, într-un țesut istoric al orașului

București. Proiectul de atelier în cadrul Universității „Ion Mincu” propunea

două exerciții legate și gândite în complemetaritate. Astfel într-o aceeaşi

zonă de studiu, pentru primul proiect studenţilor le era indicată o folosinţă

(în cazul atelierului nostru cămin pentru studenţi) căreia trebuiau să îi

găsească un loc potrivit, iar pentru cel de-al doilea proiect, într-un loc

precis (intersecţia Traian cu Labirint) în urma analizei, studenţii urmau să

propună o funcţiune adecvată (publică şi având o componentă de cultură).

Primul proiect funcţiona (şi) ca etapă de analiză pentru cel de-al doilea.

În cele din urmă, discutând, punându-ne de acord şi ştiind unii de

alţii, studenţii au căutat de cele mai multe ori în mod firesc integrarea în

ţesut; un dublu ţesut, pe de o parte construit, iar pe de altă parte, poate mai

important, un ţesut al vieţii oamenilor acolo. Un ţesut căruia căutăm să ne

supunem şi în care nu azvârlim obiecte autonome ci aşezăm case, pe cât se

poate, asemenea.

În al treilea capitol am trecut în revistă succint istoria zbuciumată a

Bucureștilor pentru a înțelege cauzele și contextul problemei țesuturilor

destructurate, rezultate în urma demolării din ultimii ani ai regimului

comunist. Istoria unui oraş poate fi reconstituită din „semnele” pe care

acesta le păstrează sau anulează în evolutia sa. Pentru o înţelegere a

traumelor oraşului Bucureşti şi o eventuală descoperire a valorilor care îl

pot vindeca, am considerat necesară o privire retrospectivă asupra a ceea ce

au însemnat intervenţiile structuratoare pentru ţesutul urban şi pentru

specificul Bucureştilor de altădată.

De la grupare de sate la o metropolă a secolului XXI, Bucureștiul a

uitat de grija pentru locurile și lucrurile ce conturau orânduirea vieții. Istoria

recentă, cea a ultimei perioade a regimului comunist, este cea mai dureroasă

pentru oraș și pentru locuitorii săi. În proiectul comunist arhitectura a

devenit mijloc de manipulare a conștiinței umane.

1 Împreună cu prof.dr.arh. Anca Oțoiu și șef de lucrări dr.arh. Cristina Constantin

10 REZUMAT

„...a existat mereu un miez neschimbat: casele îmbrăcau

viețile oamenilor. Or, „blocurile” nu manifestau pic de

respect pentru viață și nici pic de milă pentru oameni.

Experimentul cu „blocuri” a arătat altceva: că ele pot strica

traiul și mentalitatea omului.” (Biciușcă, 2005: 45)

Apogeul agresiunii asupra orașului și a locuitorilor săi a fost atins în

anii „epocii de aur”. Proiectul pentru Noul Centru Civic al Bucureștiului și

edificarea „Casei Poporului” implică ștergerea completă a oricărei urmă de

viață anterioară din centrul istoric al orașului. În Bucureștiul perioadei

comuniste au fost demolate peste 40000 de construcții (locuințe, edificii

administrative, monumete de artă și cultură) dintre care 20 de biserici și

mânăstiri, de pe o suprafață de aproximativ 450 de hectare de teren (4,5

kilometri pătrați), din totalul de 250 de km pătrați ai orașului, fiind mutați

din casele lor, de pe o zi pe alta, mai bine de 30000 de oameni numai pentru

construirea Centrului Civic.

Câteva voci au încercat să pună în discuție felul în care ne raportăm

la distrugerile din anii ‘80, dar sentimentul general este că istoria aceasta

este atât de dureroasă încât preferăm să o ascundem. „Este frecvent ca atari

traume, ale unor comunități prigonite și mai ales dispersate, să nu facă

obiectul unei colectări de date.” (Bonciocat, 2013) Eșecul concursului

București 2000 și aviditatea noastră de a exploata peste măsură proprietatea

personală, fără să ne intereseze ce se întâmplă cu cele vecine, sunt dovadă a

neîmpăcării cu sine și cu memoria colectivă. Conștiința locurilor și a

lucrurilor comune nu poate fi recâștigată decât prin asumarea nedreptăților

produse în toți acești ani.

Mutarea forțată a oamenilor în noile locuințe „tip”, îngrămădite în

blocuri rupte de spațiul exterior, a dus la atomizarea societății, la dizolvarea

legăturilor dintre oameni. Adunați la un loc, într-un singur imobil, oamenii

s-au îndepărtat. Recuperarea unui firesc al locuirii trebuie să pornească de la

conștientizarea faptului că aceste locuri nu posedă atributele unei locuiri

TRAUMA ÎN IDENTITATEA URBANĂ. MEMORIA CA FORMĂ DE VINDECARE 11

sănătoase și de la regăsirea spațiilor exterioare comune și reașezarea unei

viețuiri în comunitate2.

Cel de-al treilea intermezzo a propus un ocol spre un loc încărcat de

memorie. Cimitirul Săracilor aparține Memorialului Victimelor

Comunismului și al Rezistenței, instiuție ce are ca scop păstrarea Memoriei.

Parte a Muzeului de la Sighet, deschis în fost închisoare, Cimitirul este locul

în care au fost îngropați fără cruce cei ce și-au găsit sfârșitul în temnița

regimului comunist din anii 50.

Intervenția propusă, pentru realizarea unui turn clopotniță și loc de

privire a cimitirului, a dorit să atingă cât mai puțin pământul, cel ce în fapt

păstrează memoria și este simbol al suferinței pentru libertatea conștiinței.

Cei doi pereți verticali prind între ei și susțin platforma și grinda pe care se

așează clopotul, agățând pe exteriorul lor scările. Construcția se deschide

către troiță, latura lungă a cimitirului, și, mai departe, către peisajul din zare.

Urcarea și coborârea devin parte a unui parcurs liniar și se petrec pe latura

exterioară a pereților pentru ca doar răgazul opririi pe platformă să permită

observarea de la înălțime a Cimitirului.

Capitolul patru aduce în discuție ceea ce ar putea însemna un

posibil început de vindecare și se oprește asupra unor încercări de a

reconstrui „sănătos”, prin păstrarea momentelor evoluției unor clădiri. În

final, vom parcurge povești, ale unor orașe și comunități, de asimilare și

depășire a unor evenimente traumatice.

Memoria, ca fundație a identității noastre și act conștient al

discernerii adevăratei rezonanțe a motivului transcedental al vieții, a

motivului de a fi în lume, este fără îndoială liantul construcției viitorului.

Doar prin modelele păstrate în memorie devenirea noastră capătă un sens, o

direcție, doar ele ne pot hrăni încrederea și speranța. Fără acestea prezentul

își pierde vigoarea, riscăm să ne rătăcim și să ne înstrăinăm.

Memoria colectivă, așa cum o definește Maurice Halbwachs3, este

formată din informații și date despre viața trăită, colectate și răspândite de

2 Pleșu, 2014, 69 op.cit.

12 REZUMAT

un grup specific, comunitate sau societate. Cauza recuperării vieții trecute

din vestigiile și din terenurile absenței, forme construite sau goale ale

orașului noastre, este așadar una de interes regional.

Arhitectura este precum o materie spongioasă, absoarbe timpul

pentru ca ulterior să-l înapoieze. Oraşul european, martor al unei istorii

proprii, implică o stratificare geologică a vârstelor sale, ilustrată la nivelul

ţesutului urban, al monumentelor sale de arhitectură, spaţiilor publice. Acest

proces de sedimentare de materie şi de memorie este în continuă facere.

Straturi noi de informaţie sunt adăugate peste cele vechi, aşa cum generaţiile

actuale îşi construiesc viitorul deasupra moştenirii lăsate de înaintaşi.

Norberg-Schultz consideră că arhitectura este martor al istoriei, ea

are un caracter arhival, dezvoltându-se paralel cu tradiţia şi înglobându-le în

spiritul locului. Prezenţa comună a unui acum şi a unui atunci devine unul

din straturile concomitent prezente. Nici vechiul nu este superior noului,

nici noul nu este superior vechiului, cele două capătă un statut axiologic.

Memoria (colectivă), ce defineşte astfel identitatea unui spaţiu şi a

unei comunităţi, este cea care asigură umplerea cu fiinţă a unui loc.

Programatic, regimul comunist și-a propus ștergerea istoriei și a tradițiilor

românilor, crearea omului fără memorie, a unui om nou ce nu trebuia să aibă

cunoștiință de nimic din ceea ce a fost înainte, din ce a avut sau a făcut.

Efectele acestei campanii sunt încă vizibile. Societatea încă suferă, iar

singura șansă de a îmbunătății starea acesteia pornește de la înființarea

acelei instituții care să resusciteze memoria colectivă și conștiința fiercăruia

dintre noi.

În cazul obiectelor ce păstrează istoria traumatică a devenirii lor

intervenția trebuie sa fie cu atât mai atentă. Straturile vor trebui păstrate cu

mult respect pentru suferința ce o amintesc, pentru a fi mai apoi îngrijite de

noua intervenție. Între aceste două puncte se va putea balansa atitudinea

noastră în încercarea ridicării unui edificiu nou peste unul vechi. Acceptarea

trecutului, oricât de dureros ar fi acesta, este vitală pentru clădirea sănătoasă.

3 Halbwachs, 1992 op.cit.

TRAUMA ÎN IDENTITATEA URBANĂ. MEMORIA CA FORMĂ DE VINDECARE 13

Această păstrare vizibilă a urmelor traumatice face posibilă vindecarea și

asigură că violența nu se va mai repeta.

Cele trei clădiri, ale căror istorie a refacerii am investigat-o, sunt

încărcate de valoari ce capătă valențe patrimoniale. Alte Pinakothek, Neus

Museum și Kolumba sunt imobile reprezentative pentru memoria și voința

colectivă a unei comunități. Sigur, învățămintele lor trebuiesc aplicate la

măsura fiecărei situații în parte și cu aceeși măsură potrivită a lucrurilor. Dar

trebuie remarcată hotărârea unei societăți și a unor arhitecți de a construi cu

sensibilitate față de urmele trecutului, de a readuce viața în interiorul unor

clădiri prin păstrarea mărturiilor istoriei în trupul lor.

În cele din urmă, am grupat sub titlul povești ale (ne)împăcării

patru istorii ale unor comunități ce au încercat să se împace cu evenimentele

violente pe care le-au suferit. Experiențele sunt diferite, forța exterioară

distructivă diferă. Este diferit și contextul în care aceasta survin. Orașul

Gibellina a fost distrus în întregime de un eveniment natural, un cutremur

puternic și neașteptat, ce i-a obligat pe cei ce au supraviețuit să construiască

o nouă localitate în apropierea celei vechi. Mostarul a suferit datorită

războiului pornit între membrii aceleași societăți. Orașul a devenit exemplar

pentru întreaga țară. De la un loc al toleranței, al conviețuirii, a ajuns un

simbol al destrămării și divizării. La București un studiu, încheiat cu mici

intervenții în spațiul public al vecinătății blocurilor construite în perioada

comunistă, încearcă să reanime „spatele blocului”. Analiza acestor zone

propune activarea lor printr-o serie de amenajări a unor locuri de întâlnire a

locuitorilor, menite să îi reîmprietenească pe aceștia cu teritoriul vecinătății

și al orașului. Tăierea Berlinului în două a fost momentul de culme, dar nu

finalul, al unor decenii de distrugeri și suferințe. Zidul Berlinului simboliza

divizarea timpului și a lumii germane. În viețuirea lor, oamenii încarcă

lucrurile din jurul lor cu semnificații culturale. Locurile și obiectele devin

simboluri ce întrupează dorințe, frici și valori. Ele primesc rolul de ne aminti

asupra identității noastre și a comunității din care facem parte. Aceste

lucruri sunt rareori controversate, fiind în general păstrătoare ale unor

evenimente pozitive. Berlinul este exemplul contrar, unde, într-un mediu

politizat în mare măsură, monumentele nelitigioase sunt excepția. Zidul și

14 REZUMAT

alte monumente ale Berlinului aduc aminte fapte controversate din istoria

recentă; fapte care nu sunt acceptate de toată lumea ca fiind parte a

identității urbane.

*

Dezvoltarea orașului București este în continuare o temă sensibilă.

Teza nu și-a propus să o rezolve sau să impună o direcție de creștere și

devenire a acestuia. Am urmărit, însă, punerea într-o altă lumină a urmelor

pe care orașul le păstrează și deschiderea unui nou orizont al apropierii de

locurile familiare. În anii de după căderea comunismului am încercat să

acoperim urmele dureroase, să ascundem tumora, perpetuând trauma și am

edificat reinterpretări ale cutiilor de chibrituri comuniste ce au servit drept

locuinţe. Tot ce am întreprins pentru a recâştiga zonele destructurate ale

orașului a fost guvernat de un interes imediat.

Este important, acum, să găsim echilibrul con-viețuirii pornind de la

confruntarea sensibilă a trecutului, de la însușirea rănilor prezente în

identitatea urbană și asumarea că un mediu steril nu ne va însănătoși. Să ne

cunoaștem locurile vieții și istoriile lor și să ne apropiem cu dragoste de

ele.

*