TOTUL ESTE RUG|CIUNE · rinteni 6, 9) –, „Doar prin pierderea sinelui pentru Dumnezeu şi...

TOTUL ESTE RUG|CIUNE

1

Arhimandrit Vasilios Gondikakis


A tr\i în lume ca şi cum am tr\i în Sfântul Munte


2

© St. Herman Press, The Orthodox Word, nr. 279, 2011

© DOXOLOGIA, 2013

ISBN 978-606-666-162-1

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiVASILOS GONDIKAKIS, arhimandrit

Totul este rugăciune : a trăi în lume ca şi cum amtrăi în Sfântul Munte / arhim. Vasilos Gondikakis ;trad. din lb. eng. de Dragoş Dâscă. - Iaşi : Doxologia, 2013

ISBN 978-606-666-162-1

I. Dâscă, Dragoş (trad.)

243264-1:281.9


3

Arhimandrit Vasilios GondikakisM\n\stirea Iviron


A tr\i în lume ca şi cum am tr\i în Sfântul Munte

Traducere de Drago[ Dâsc\

Tip\rit\ cu binecuvântarea~naltpreasfin]itului

TEOFANMitropolitul Moldovei [i Bucovinei

DOXOLOGIAIa[i, 2013


4


5

Cuprins

Introducere ..................................................................... 7

IViaţa creştină comună a monahilor şi a mirenilor ......................................... 11

IIRecunoştin]a fa]\ de Dumnezeu .............................. 15

IIISl\virea lui Dumnezeu .............................................. 19

IVFac\-se voia Ta! ............................................................ 23

VTotul devine rugăciune .............................................. 27

VIA afla putere în sl\biciune ........................................ 29

VIIHarul sfin]ilor .............................................................. 33

VIIIA afla pace în smerenie .............................................. 35

IXÎntrebări şi răspunsuri ............................................... 37


6


7

Introducere

La sfârşitul anilor ‘60, viaţa mona-hală din Muntele Athos se îndrepta pri-mejdios spre dispariţie. Marile mănăstiricare prosperaseră timp de aproape unmileniu, fiecare adăpostind sute şi une-ori mii de monahi, se năruiau – fiind ţi-nute în viaţă doar de o mână de monahicredincioşi.

O situaţie disperată. Muntele Athosavea în curând să devină pur şi simpluun muzeu de istorie bizantină – cel pu-ţin, aşa părea din punctul de vedere allogicii omeneşti. Dar seminţele unei re-naşteri germinau de câţiva zeci de ani:marii bătrâni care se rugau şi trăiau însmerenie şi neştiuţi de nimeni. Aceştiaşi ucenicii lor începuseră să formezemici frăţii înfloritoare. Prin repopulareamănăstirilor părăsite şi neglijate, monahiile-au redat unei vieţi de comuniune, cen-trate în jurul săvârşirii DumnezeieştiiLiturghii şi a Rugăciunii inimii.


8

Arhimandritul Vasilios (Gondikakis)a fost unul dintre purtătorii de cuvântai acestei renaşteri. În 1968, împreunăcu un mic grup de tineri monahi s-astabilit în Mănăstirea Stavronikita. Prinrugăciune şi nevoinţă aspră, au reînsu-fleţit mănăstirea, făcând din ea loc deantrenament pentru viaţa duhovnicească.În acelaşi timp, în întreg Muntele Athosavea loc o înnoire, aceasta petrecându-sesub călăuzirea duhovnicească a unor mo-nahi precum Gheronda Emilianos de laSimonos Petras, Gheronda Gheorghe de laGrigoriu şi ucenicii lui Gheronda IosifIsihastul.

După restaurarea Mănăstirii Stavro-nikita, Gheronda Vasilios s-a mutat înmănăstirea învecinată a Ivironului, undea rămas până astăzi, trăind în însingurare.

În afară de strădaniile sale ca stareţ,Părintele Vasilios este cunoscut în cali-tate de teolog. Pentru Părintele Vasilios,teologia nu este un subiect academic ab-stract, ci un mod de viaţă, o descoperire alui Dumnezeu, insuflată de participareala Dumnezeiasca Liturghie, asceză şi ru-


9

găciune. Teologia sa este străbătută decuvintele Sfântului Pavel, – [suntem] „pepragul morţii, deşi iată că trăim” (II Co-rinteni 6, 9) –, „Doar prin pierderea sineluipentru Dumnezeu şi pentru aproapele,fratele său, poate omul să afle adevă-rata dimensiune a propriei vieţi... Doarastfel poate adevărata slavă a persoaneiomeneşti să-i fie redată, o slavă în ace-laşi timp dumnezeiască şi omenească,fără mărginire”1.

Gheronda Vasilios ne-a oferit urmă-torul cuvânt în Catedrala ortodoxă sârbăSfântul Ştefan din Alhambra, California,pe data de 4 septembrie 2011, fiind tra-dus de Dean Langis şi transcris de obşteaMănăstirii Sfântul Gherman din Alaska.

1 Archimandrite Vasileios, Hymn of Entry (Crest-wood, N.Y.: St. Vladimir’s Seminary Press, 1984),p. 125 [n. ed].


10


11

I

Viaţa creştină comună a monahilor şi a mirenilor

Atunci când vorbim despre semnifi-caţia vieţii noastre [în Sfântul MunteAthos], împărtăşim aceeaşi experienţăelementară moştenită de noi toţi. Celepe care le vom spune nu sunt decât unsimplu sfat.

Hristos este cunoscut în Biserica Or-todoxă drept Cel ce sfinţeşte trupurileşi sufletele noastre. Din afară, cel caretrăieşte în Hristos nu arată cu nimic di-ferit de un nelegiuit; în lăuntrul său seaflă împreună cu Hristos. Îmi place aceapovestire din Pateric, în care Sfântul An-tonie Îl întreabă pe Dumnezeu unde sămeargă [să vadă om care a dobândit harulasceţilor ce se nevoiesc în pustie], iar Dum-nezeu îl trimite la un cizmar2. Acest cizmar

2 Din Pateric: „Când Sfântul Antonie i-a vestit că


12

se află pe aceeaşi treaptă cu Sfântul An-tonie. Sfântul Antonie nu este însă la fel demare precum cizmarul: acesta din urmăeste neştiut de nimeni, nerecunoscut delume, şi totuşi trăieşte aceeaşi sfinţeniea vieţii. Acesta este cel mai mare lucru.Aţi putea spune: „Tu trăieşti în SfântulMunte, un loc sfânt şi sacru, dar noi trăimîn lume. Aşadar, te afli într-o poziţie lacare alţii râvnesc”. Dar nu este aşa. Celmai important lucru pe care trebuie să-lînţelegem este că Dumnezeu este iubireşi că noi suntem creştini ortodocşi. Fie cătrăim în Sfântul Munte, fie că trăim înlume, este acelaşi lucru.

2 Domnul îl trimisese să fie învăţat de el, cizmarul i-arăspuns: «Eu, Avva, nu am făcut niciodată ceva bun;mă străduiesc doar să păzesc sfintele învăţături aleEvangheliei. În afară de aceasta, încerc să nu uit ni-ciodată neputinţele mele şi nerodirea mea duhov-nicească. Prin urmare, atunci când muncesc în tim-pul zilei, cuget şi-mi spun: ’O, om ticălos! Toţi sevor mântui şi doar tu vei rămâne fără de rod. Dincauza păcatului tău, nu vei fi niciodată vrednic săvezi Sfânta Lui Faţă?.» Sfântul Antonie, cutremurat,şi-a zis după ce a plecat: «Smerenia! Aceasta este,aşadar, calea cea mai grabnică spre Rai. Smereniaeste veşmântul în care Dumnezeu S-a îmbrăcat şi S-apogorât pe pământ ca om» [n. ed.].

Domnul îl trimisese să fie învăţat de el, cizmarul i-arăspuns: «Eu, Avva, nu am făcut niciodată ceva bun;mă străduiesc doar să păzesc sfintele învăţături aleEvangheliei. În afară de aceasta, încerc să nu uit ni-ciodată neputinţele mele şi nerodirea mea duhov-nicească. Prin urmare, atunci când muncesc în tim-pul zilei, cuget şi-mi spun: ’O, om ticălos! Toţi sevor mântui şi doar tu vei rămâne fără de rod. Dincauza păcatului tău, nu vei fi niciodată vrednic săvezi Sfânta Lui Faţă?.» Sfântul Antonie, cutremurat,şi-a zis după ce a plecat: «Smerenia! Aceasta este,aşadar, calea cea mai grabnică spre Rai. Smereniaeste veşmântul în care Dumnezeu S-a îmbrăcat şi S-apogorât pe pământ ca om» [n. ed.].


13

Atunci când omul ştie că Dumnezeueste iubire, înţelege că încercările suntcele mai mari binecuvântări, iar nu lu-crurile uşoare. În Ortodoxie suntem aju-taţi să iubim viaţa şi primim un har carebiruieşte moartea. Domnul Însuşi a spus:„Eu am venit ca viaţă să aibă şi din bel-şug să aibă” (Ioan 10, 10). Prin urmare,aceasta este ceea ce se oferă în BisericaOrtodoxă.

Ortodoxia se deosebeşte de eterodoxie(de neortodocşi) prin ceva mic, dar acestceva mic este, de fapt, cel mai importantlucru. Ortodoxia te odihneşte. O erezie esteun răspuns uşor, dar este unul care, defapt, te chinuie fiindcă îl ignoră pe om.Calea Ortodoxiei este plină de dificultăţişi cruci, dar te călăuzeşte pe drumul încare Îl slăveşti pe Dumnezeu pentru toateşi eşti recunoscător pentru toate – spreÎnviere.


14


15

II

Recunoştin]a fa]\ de Dumnezeu

De curând, a adormit întru Domnulun monah din Sfântul Munte. Nu fu-sese la şcoală. Nu ştia nici măcar să sesemneze. A venit în Sfântul Munte pecând era tânăr. Nu se considera pe sinea fi un monah „de bază” în obşte. S-aîmbolnăvit de cancer. Timp de un an, afost nevoit să rabde chinuri crunte cau-zate de stomac şi ficat. Şi ne-a surprinspe toţi cu comportamentul său: era deparcă ai fi luat o bucăţică de tămâie, pu-nându-o pe cărbunele din cădelniţă, pen-tru ca apoi întreaga încăpere să devinăplăcut mirositoare. Se considera a fi doarun animal şi astfel, până atunci, îl con-siderasem şi noi. Chiar dacă ne-a ajutat întot timpul bolii sale, nu a primit vreungând de înălţare în sine. Într-o discuţiepe care am avut-o cu el, mi-a spus că


16

Dumnezeu ajută pe tot omul, şi pe celrău, şi pe cel bun, dar problema noastrăeste că suntem nerecunoscători.

Îmi amintesc că am citit undeva căomul este un biped nerecunoscător3. Cândspui: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”,atunci toate se sfinţesc. Aşadar, în Dum-nezeieasca Liturghie, avem Taina SfinteiEuharistii (mulţumire). Dând mulţumirepentru orice, totul devine sfânt, se sfin-ţeşte. În timp ce, dacă ne plângem – dacăsuntem nemulţumiţi şi cârtim – atuncilucrurile se schimbă. Pe cel care trăieşteşi respiră în Hristos, chiar dacă îl aşeziîn iad, el se bucură. Pe cel care se plângeşi niciodată nu spune „mulţumesc”, chiardacă îl aşezi în Rai, el tot îl va consideraun iad. Prin urmare, este foarte importantsă ai încredere în iubirea lui Hristos. Şicred că aceasta este ceea ce Biserica neînvaţă. Când înţelegi că tot ceea ce faceHristos este din iubire, atunci accepţitot ceea ce ţi se întâmplă.

3 F.M. Dostoievski, Însemnări din subterană, par-tea I, cap. 8 [n. ed.].


17

Viaţa noastră nu este schizofrenică:o separare a trupescului de ceea ce esteduhovnicesc; de aceea vorbim despre sfin-ţirea atât a trupului, cât şi a sufletului.Mai devreme, când am vorbit cu preoţii,am spus că în Biserica Ortodoxă niciteologia nu este separată de viaţă, nicicăsătoria nu este separată de Dumne-zeiasca Liturghie. Preotul din parohieeste un preot căsătorit. Pe de altă parte,viaţa monahală este descrisă folosindu-seo terminologie specifică nunţii. SfântulMaxim Mărturisitorul, atunci când vor-beşte despre starea duhovnicească a omu-lui căsătorit – făcând referire la citatul: „înÎmpărăţia cerurilor nici nu se însoară, nicinu se mărită” (cf. Matei 22, 30; Marcu 12,25; Luca 20, 34-35) – vorbeşte despre că-sătorie şi unirea sufletului cu DumnezeuCuvântul. Când sufletul este căsătorit cuDumnezeu Cuvântul, atunci înţelegeomul firea lucrurilor. Dar înainte ca elsă se căsătorească cu Dumnezeu Cu-vântul, sufletul său este precum un roblegat cu cele mai josnice ferecături. Cândvede că totul este unit în Iisus Hristos,


18

iar omul smerit este, de fapt, omul celmai măreţ, atunci înţelege slăbiciuneaomenească şi este surprins de iubirea luiDumnezeu; atunci dobândeşte o altă li-bertate. El nu vede lucrurile ca fiind sepa-rate şi mecanice. Totul decurge fără silă.


19

III

Sl\virea lui Dumnezeu

Unii spun că viaţa monahală estedificilă. Da, este, şi nu, nu este, fiindcăatunci când iubeşti această viaţă, per-cepi lipsirea ca pe o deplinătate, iar sepa-rarea de ceilalţi ca pe o unire cu ei. Aşadar,tot ceea ce ne îndeamnă Biserica să fa-cem este din iubire, fiindcă Biserica estemama noastră: ea este lângă noi atuncicând suntem mici şi atunci când sun-tem bătrâni, în timpul vieţii şi după ceam murit. Prin urmare, în toate [pe careBiserica ne îndeamnă să le facem] tre-buie să spunem: „Slavă Ţie, Doamne!”.

Am auzit o predică, un cuvânt ce numi-a plăcut. Preotul vorbea despre PostulMare, despre postire. A spus că Dum-nezeu a dat porunca de a posti şi, ca atare,trebuie să posteşti – de parcă Dumnezeuar fi un fel de tiran care vrea să ne facă


20

viaţa nefericită şi întunecată. Dar postulîn viaţa Bisericii este un fel de hrană. ÎnTriod citim că în timpul Postului, DuhulSfânt este Cel ce ne hrăneşte, Hrănitorul.Atunci când avem mâncare spunem „slavălui Dumnezeu că ne hrăneşte”. Şi, deasemenea, în timpul Postului Mare, celmai important post, spunem: „Slavă Ţie,Doamne!”. Cu bucurie dăm slavă lui Dum-nezeu, iar în întristare spunem: „SlavăŢie, Doamne!”, fiindcă în toate acestelucruri Dumnezeu ne dăruieşte iubireaSa şi ne ajută să înaintăm. Prin urmare,dacă cineva spune: „Eu trăiesc în lume.Mă aflu pe o treaptă de jos a vieţii du-hovniceşti; tu trăieşti în Sfântul Munte,te afli pe o treaptă mai înaltă”, nu credcă este corect. Ortodoxia consideră căDumnezeu judecă lucrurile altfel. Mareeste cel mic şi care pare că nici nu există.Pe cel care este răbdător, pătimeşte ne-cazuri şi spune întru sine: „Facă-se voia luiDumnezeu”, îl vizitează harul lui Dum-nezeu şi totul din lăuntrul lui devine ocântare de laudă adusă lui Dumnezeu.Acest om se află într-o stare de sănătate


21

duhovnicească. Şi sunt de părere că celcare are sănătate duhovnicească este omulcare nu are nimic de reproşat nici unui om,care nu se plânge de nici o situaţie saudificultate pe care o întâmpină în viaţă.Aşadar, dacă suferim în anumite circum-stanţe sau din cauza unor anumiţi oameni,să spunem: „Slavă Ţie, Doamne!”.

Noi, de fapt, spunem „Slavă Ţie,Doamne!” chiar mai mult pentru acei oa-meni care ne rănesc şi în acele situaţii carene pot provoca suferinţă, fiindcă noi în-ţelegem, la urma urmei, cuvintele Dom-nului: „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele,iar Tatăl Meu este Lucrătorul” (cf. Ioan 15,1-5). Prin urmare, toate lucrurile suntrânduite şi călăuzite de acest Mire Dum-nezeiesc, Lucrătorul, adică Dumnezeu,Cel Care este de toţi slăvit. Lucrurile suntsimple, deci: Dumnezeu este Iubire; noisuntem slabi. Dar avem un mare avantaj.Acest avantaj este că Cineva ne iubeşte.El este Păstorul cel Bun, Care-Şi dă viaţapentru oaia cuvântătoare, Care cheamăpe fiecare oaie pe numele ei, pe fiecareîn parte. Nu le cheamă în grup: fiecare


22

dintre oi are un nume, nu şi un număr.Fiecare vorbeşte propriul limbaj. Fiecaredevine o persoană. Bunul Păstor Îşi jert-feşte viaţa pentru a mântui pe fiecare înparte. Iar o oaie poate deveni un păstorcând din iubire învaţă să-şi jertfeascăviaţa pentru ceilalţi. Astfel, omul tră-ieşte realitatea faptului că moartea a fostnimicită.


23

IV

Fac\-se voia Ta!

Omul ştie că poate muri. Aşa cumspune Domnul, sămânţa cea vie dacă numoare, trăieşte singură; dar dacă moare,atunci aduce multă roadă (cf. Ioan 12, 24).Vom trăi cum trebuie atunci când vomsimţi şi înţelege că Dumnezeu este realşi viu, Cel Care ne iubeşte foarte mult şiCare ne înţelege. Din iubire a creat Ellumea întreagă. Din iubire ne-a creat Elpe fiecare dintre noi. Fiecare dintre noiare un nume al său. Fiecare dintre noipoate deveni părtaş al dumnezeiesculuihar. Într-o singură clipă omul poate aflaveşnicia. Aşa cum s-a spus, iadul a fostzdrobit de Dumnezeire printr-o singurălovitură. Iar în mărgăritarul unic al Tru-pului şi Sângelui lui Hristos, omul poateafla Raiul întreg. Aşadar, putem înţelegecă Raiul este o gustare – aşa cum, de altfel,


24

şi cântăm: „Gustaţi şi vedeţi că bun esteDomnul!” – pentru a cunoaşte şi înţelegecă Dumnezeu este iubire. Avva Isaacspune: „Nu te teme de Dumnezeu dincauza măreţiei puterii Sale, ci teme-tede El din cauza măreţiei iubirii Sale!”4 –fiindcă El Se smereşte pe Sine şi Se jert-feşte pentru noi, cei nesimţitori. Vedemîn Rugăciunea Domnească – Tatăl nos-tru, pe care ne-a predanisit-o Domnul –că afirmaţia centrală este Facă-se voia Ta.Vedem că în grădina Ghetsimani, Hristosa spus: „Tată, depărtează acest pahar dela Mine” (cf. Matei 26, 42; Marcu 14, 36).Era în agonie şi Se ruga şi mai fierbinte.De trei ori a rostit aceeaşi expresie şi aconchis spunând: „Dar, dacă aceasta nu sepoate, facă-se voia Ta” (cf. Marcu 14, 36).Aşadar, această expresie, „facă-se voia Ta”,este o oferire voluntară a noastră Celuicare este Iubire. Atunci când spui cu sin-ceritate „facă-se voia Ta”, atunci ai găsitrestul: toate problemele au fost rezolvate.Pentru aceasta este nevoie de un curaj al

4 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, Cuvântul51 (Brookline, Mass., 1984), p. 251 [n. ed.].


25

credinţei şi de o jertfă de iubire. Astfeldevii parte a Viţei, eşti altoit pe Viţă, eştihrănit cu seva Viţei vieţii, eşti hrănit chiarde Duhul întru viaţa în Hristos, Cel CareÎnsuşi a zis: „Facă-se voia Ta”. În acestchip, chiar dacă trăim în această lume,înţelegem că, în ciuda slăbiciunii noastre,există Cineva Care ne iubeşte, iar pro-blemele vieţii nu se rezolvă prin proprianoastră logică, ci prin încredinţarea tu-turor lui Hristos Dumnezeu, aşa cum spu-nem atât de des în biserică: „Pe preasfânta,curata, preabinecuvântata, mărita, Stăpânanoastră, de Dumnezeu Născătoare şi pu-rurea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii să opomenim. Pe noi înşine şi unii pe alţii şitoată viaţa noastră lui Hristos Dum-nezeu să o dăm”.

Rostim, de asemenea, „Facă-se voia Ta”prin ceea ce numim rugăciune noetică,rugăciunea neîncetată (cea în care spu-nem): „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul luiDumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcă-tosul”: „Tu eşti Dumnezeu Puternic; eusunt un om slab. Mă încred în iubirea Ta.Nu fac planuri omeneşti; nu caut decât


26

un lucru: ca voia Ta să se facă. Şi ceraceasta prin sfinţitele cuvinte «Miluieş-te-mă pe mine, păcătosul». Miluieşte-mădupă cum vrei şi după cum ştii”.

Prin urmare, avem nevoie să conşti-entizăm lipsa noastră de putere şi pu-terea Lui, Care ne iubeşte, pentru ca săfim liniştiţi şi împăcaţi, – chiar dacă totceea ce ne înconjoară fierbe şi ne ame-ninţă –, fiindcă există Cel care orânduieştetoate în chip nevăzut şi care călăuzeştetoate spre calea pe care le-o doreşte.


27

V

Totul devine rugăciune

Este o vreme în care monahul par-ticipă la slujbele din biserică, şi o vremeîn care stă în chilia lui, când îşi face ru-găciunea – Rugăciunea lui Iisus, şi citeşte.Şi este o vreme de nevoinţă trupească,ascultarea sa – fie un meşteşug de mână,fie orice altă slujire poate să o facă pen-tru mănăstire. Când se maturizează du-hovniceşte, când îşi recunoaşte slăbiciu-nea şi iubirea de negrăit a lui Dumnezeu,atunci devine liniştit şi toate se aşază dela sine. Totul devine rugăciune. Aşadar,el nu se mai roagă doar atunci când seaflă în biserică, ci întreaga sa viaţă de-vine o rugăciune.

Era odată un monah smerit, care trăiaîn pustnicie, un om vârstnic. Îşi părăseachilia şi mergea într-un anume loc şi săpa.Iar în această stare de pace – o puteai simţi


28

atunci când îl priveai păşind către gră-dina în care se trudea – era o rugăciune.Săpatul său era o rugăciune. Fiecare pas,tot ceea ce făcea era o rugăciune. Ţă-râna, totul era o rugăciune. Aşadar, totuldevine rugăciune şi totul se aşază înpace de la sine. Strădania ta, munca ta,de fapt, te odihneşte. Chiar şi somnul de-vine rugăciune. Iar atunci când te trezeştiîţi dai seama că în timpul somnului aimâncat hrană duhovnicească, aşa cum, închip asemănător, mănânci hrana mate-rială. Dacă mănânci o mâncare rea, nupoţi dormi, stomacul te chinuie. Dacă tehrăneşti cu mâncare spirituală rea, atunciai coşmaruri, vise rele.


29

VI

A afla putere în sl\biciune

Dacă simţi că eşti slab, dar ai fostbotezat în numele Tatălui şi al Fiului şial Duhului Sfânt, atunci nu trebuie să tenelinişteşti. Soluţiile [la dificultăţi] nu vorveni prin propria ta logică şi putere dejudecată: trebuie să dai şi să încredinţezitotul lui Dumnezeu. Dacă, prin urmare,încerc să-mi păstrez viaţa de unul singur,prin planurile mele, în cele din urmă ovoi pierde. În timp ce, dacă spun: „Pă-rinte, în mâinile Tale încredinţez duhulMeu” (Luca 23, 46), atunci am începutdeja să trăiesc viaţa cea veşnică, fiindcăînţeleg că m-am dat pe mine unei pu-teri care există mai înainte de mine şicare va exista şi după mine. Din iubirene-a adus la viaţă pe noi, care nu fiin-ţam. După ce căzuserăm, El ne-a ridicat


30

şi ne-a dăruit Împărăţia Sa ce va să vină.Aşadar, nu am nici cea mai mică încre-dere în mine, ci mă încred în Tine, CelCare ai fost mai înainte de mine, Carevei fi şi după mine. Cred că Sfântul Gri-gorie este cel care a spus că sfântul de-vine prin har fără început şi fără sfârşit.Când eşti smerit şi dăruit lui Dumnezeu,eşti şi nenăscut, şi mort [pentru lume].Prin urmare, eşti atent, înţelegi totul şinu te temi de nimic. Un tânăr monah l-aîntrebat pe bătrânul său: „Cum se face,o, gheronda, că atunci când merg singurprin deşert îmi este frică?”. „Fiindcă tueşti încă viu. Dacă ai fi mort, ai fi pre-cum un tânăr sănătos. Nu ţi-ar fi fricăde nimic. Nu ai fi o ameninţare pentrunimeni şi nimeni nu ar fi o ameninţarepentru tine”. Precum Sfântul ApostolPavel spune: „Dăruiţi-vă lui Dumnezeuprecum unii care, deşi vii, sunteţi morţi”(cf. Romani 6, 8-11).

Este o mare binecuvântare, dar şi omare obligaţie a fi ortodox. Aşa cum spuneSfântul Pavel: „Dator sunt... şi învăţaţilorşi neînvăţaţilor” (Romani 1, 14). Când un


31

ortodox se află departe de patria sa, atuncise află în inima acelei patrii. Ştiu că unscriitor francez5 a spus: „Patria mea estelimba franceză”. În timp ce un ortodoxar spune: „Patria mea este DumnezeiascaLiturghie ortodoxă, fiindcă deşi mă afludeparte de pământul natal, mă aflu îninima lui”. Căci, aşa cum spune SfântulPavel, „când sunt slab, atunci sunt tare”(II Corinteni 12, 10).

5 Albert Camus (1913-1960) [n. ed.].


32


33

VII

Harul sfin]ilor

Cred că până la sfârşitul veacurilorvor fi mari sfinţi. Părintele Porfirie dinKavsokalivia (1906-1991) a spus: „Chiar şipietrele de la Kavsokalivia vorbesc despreistoria Sfântului Munte”. V-am vorbitdespre acel monah smerit, Părintele Aga-tanghel, că atunci când a adormit în Dom-nul, s-a răspândit, ca binecuvântare, omireasmă de sfinţenie. Şi poţi să vezi cădupă cincizeci, o sută sau două sute deani, dacă monahii sunt cu luare aminteşi flămânzesc după adevăr, ei vor fi în-vigoraţi de mireasma pietrelor pe care apăşit acest Părinte Agatanghel. De ase-menea, săvârşirea Dumnezeieştii Liturghiieste o binecuvântare nu doar pentru lo-cul în care se săvârşeşte, ci pentru în-treaga lume.


34

Omul smerit care-L slăveşte pe Dum-nezeu este o întrupare a acestui har dum-nezeiesc. Aşadar, atunci când vezi pecineva că este ortodox în mod conştient,el este deja mort şi trăieşte pentru veş-nicie. Atunci când omul este cu adevăratortodox, el poate să se lepede de viaţa saşi să se desfete încă trăind pe pământ.Prezenţa sau absenţa sa, viaţa sau moar-tea sa, devin o binecuvântare pentru toţi,fiindcă ceea ce oamenii doresc cu ade-vărat nu este ceva omenesc, ci acel dum-nezeiesc, necreat har, care dă viaţă omului.Pentru care motiv, atunci când spunemrugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase,Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine,păcătosul”, de fapt, spunem: „Slavă luiDumnezeu pentru toate!”.


35

VIII

A afla pace în smerenie

În mijlocul necazurilor vieţii trebuiesă găsim un loc paşnic, un colţ liniştit,un timp de tăcere în care să ne cercetămpe noi înşine. Dacă vom mistui hrana pecare viaţa ne-o dăruieşte, vom ajunge la„Slavă Ţie, Doamne!”. Patericul ne spuneistorisiri despre monahi care prin sme-renie şi iubire pentru aproapele au de-venit sfinţi; dar, de asemenea, ne vor-beşte şi despre alţii care, datorită mândrieişi egoismului lor, au fost nimiciţi. Cândomul dobândeşte sensibilitatea trăiriiortodoxe, întreaga viaţă şi întreaga lumedevin precum un Pateric cu paginile des-chise. Prin urmare, viaţa unui creştinortodox în această lume este precum stu-dierea exactă a unui Bătrân autentic dinPateric. Prin toate cele cu care se confruntăi se dezvăluie iubirea lui Dumnezeu şi


36

puterea smereniei, ca de altfel şi nimi-cirea care vine asupra omului din cauzamândriei, egoismului şi înălţării de sine.

Aşadar, cu toţii trăim împreună: mo-nahii care se nevoiesc pe munte şi mireniicare sunt aici, nevoindu-se în lume. Sun-tem cu toţii împreună; suntem un întreg.Să ne însemnăm cu semnul Crucii şi să în-fruntăm viaţa. Şi mare este cel smerit!...Să ne amintim de ceea ce ne spune Dom-nul: „Te slăvesc pe Tine, Părinte... că aiascuns acestea de cei înţelepţi şi de ceipricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor”(Luca 10, 21), adică celor smeriţi, celorblânzi. Să iubim, deci, această smerenie şiblândeţe pentru ca să putem primi harullui Dumnezeu, pentru ca să ne desfătămatât în viaţă, cât şi în moarte, fără a fă-ţărnici bucuria noastră, şi să aflăm bine-cuvântare cu toţii. Vă mulţumesc!


37

IX

Întrebări şi răspunsuri

Întrebare: Gheronda, aţi spus că atuncicând ajungi la această treaptă de sfin-ţenie „nu mai eşti o ameninţare pentrunimeni”; dar în mentalitatea noastră ame-ricană, noi dorim ca celălalt să nu devinăo ameninţare pentru noi.

Părintele Vasilios: Cel insuflat de Dum-nezeu nu este o ameninţare pentru cineva;el nu înfricoşează pe nimeni. Aşa cum amspus mai devreme, în Sfântul Munte, fiecă se face ascultare la câmp, lucrul demână, sau rânduiala liturgică în biserică,totul devine rugăciune. Iar noi care neaflăm aici, în lume, care avem familie,soţie şi copii, serviciu la care trebuie sămergem, să înţelegem că însuşi serviciulnostru, munca noastră devine o rugă-ciune – precum monahul care îşi face ca-nonul de rugăciune: se ridică, se aruncă


38

la pământ, se ridică, se aruncă la pământ.Nu pare să facă nimic altceva, şi totuşiaceasta este rugăciunea.

În Biserica Ortodoxă, pruncul, creş-tinul ortodox, este afundat cu totul, în-văluit de apă, în Botez, în numele Tatăluişi al Fiului, şi al Sfântului Duh. El nu estestropit. Iar acest simbolism, această prac-tică are o semnificaţie teologică. SfântulCosma din Etolia obişnuia să le spună pre-oţilor să boteze copiii prin afundare com-pletă în apă, fiindcă diavolul va încerca săintre în copil prin acea parte a corpuluicare nu este acoperită de apă. Despreaceastă sfinţire a trupului şi a sufletuluinu se vorbeşte în romano-catolicism.

Prin urmare, facem ceea ce se spune laLiturghie: „Pe noi înşine şi unii pe alţii şitoată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeusă o dăm”. Mă refer la cei vii şi la ceimorţi, la cei bolnavi şi la cei sănătoşi.Atunci când conştientizez că El este sănă-tatea mea, atunci aflu odihnă şi linişte.

Aşa cum v-am spus mai devreme:monahul care cobora în grădină să sape,fiecare moment – mersul său, săpatul,


39

ţărâna – totul era o rugăciune. Prin urmare,strădania pe care o depun pentru a-miasigura traiul, munca pe care o fac pen-tru familie, este în sine o rugăciune. Atuncicând ajung la o adevărată îndreptare amea, atunci viaţa mea, fiecare contact cuoamenii devine studiu duhovnicesc.

Biserica Ortodoxă nu este o concepţiereligioasă; este o teofanie, o manifestarea lui Dumnezeu. Adevărul este iubire, iu-birea este adevărul Bisericii, cum spuneSfântul Pavel, „ţinând adevărul, în iubire”(Efeseni 4, 15). Această iubire îmbrăţi-şează pe toţi şi toate, inclusiv pe cei carenu o înţeleg, care nu o cunosc. Scopul,ţelul este de a dobândi cugetul (nous) luiHristos, pentru ca să nu mai gândim şisă socotim lucrurile după logica acesteilumi.

Întrebare: Cred cu tărie tot ce ne-aţispus. Însă mi-e frică să repet afirmareaadevărului credinţei ortodoxe cu atâta în-drăzneală, fiindcă mi-e teamă că adeseanoi – eu, parohia mea, Biserica din Ame-rica de Nord – ne aflăm căutând roduldespre care vorbim şi nu vedem decât un


40

smochin cu frunze, dar fără roade. Şivăd oameni care cad de la credinţa or-todoxă fiindcă nu găsesc ceea ce citescîn cărţi. Ei nu văd frumuseţea, deşi suntîn adevărata Biserică.

Părintele Vasilios: Plină de îndrăznealăeste iubirea Bisericii, iubirea lui Hristos.De ce consideraţi că sunt îndrăzneţ atuncicând vorbesc despre adevărul Bisericii?

Întrebare: Fiindcă vorbiţi în modrăspicat despre faptul că Ortodoxia esteadevărul, iar celelalte Biserici, eterodoxia,ca nefiind adevărul.

Părintele Vasilios: În primul rând,vreau să clarific ceea ce vreau să spun. Nuvreau să spun lucruri deştepte, de la mine,fiindcă toate născocirile noastre deşteptesunt doar prostioare. Mă supun Bisericii.Dorinţa noastră cea mare este, ca atuncicând vorbim, să nu spunem nimic de lanoi. Astfel, orice ai spune către celălalt,aceste lucruri sunt deja cunoscute. Aceastaeste ceea ce spune Biserica, iar ceea ceBiserica spune ne dă curaj şi nădejde sătrăim şi să mergem mai departe. Referitor


41

însă la Biserica Ortodoxă versus Bisericileneortodoxe, nu vreau să spun nimic maimult decât ceea ce Biserica însăşi spune.Când auzi cuvântul Bisericii, acesta esteceea ce Dumnezeu-Omul, Cuvântul, spune.Acolo unde este Domnul, acolo este şi Bi-serica. Acolo unde este Biserica, acolo esteşi Domnul. Vedeţi că Dumnezeu poartăgrijă de fiecare. El iese în faţa casei şi-laşteaptă pe fiul rătăcitor să se întoarcă laEl. Le lasă pe cele nouăzeci şi nouă deoi şi porneşte în căutarea celei pierdute,oaia care s-a rătăcit. El iese în întâmpi-narea fiecărui om care caută adevărul.Odată ce omul conştientizează că L-a aflat,El devine nevăzut pentru ca omul să nu-Lpiardă. Domnul spune că vor veni de larăsărit şi de la apus, şi vor fi chemaţiîmpreună cu Avraam, Isaac şi Iacob lamasa Împărăţiei. Dar cei care sunt aiÎmpărăţiei vor fi aruncaţi în întunericulcel mai din afară (cf. Matei 8, 11-12). Iarcând vor spune: „Doamne, oare nu amproorocit şi am făcut minuni în numeleTău?”, El le va spune: „Nu vă cunosc pevoi” (cf. Matei 7, 22-23).


42

Ceea ce vreau să spun e că lucrurilesunt simple şi neîndoielnice fiindcă Dum-nezeu este iubire. Scopul nostru este camintea să nu rătăcească de una singură.Nu ar trebui să ne încredem în puterilenoastre mai mult decât se cuvine. Vezi,lucrurile sunt limpezi: Domnul doreştecum doreşte El, când doreşte El. În pildalucrătorilor (Matei 20, 1-16), cei care auvenit şi lucrat din primul ceas au primitaceeaşi plată ca şi cei care au venit în alunsprezecelea ceas. Iar ei au spus: „Darde ce? Noi am lucrat încă din primul ceasşi ne dai aceeaşi plată precum celor careau venit în ultimul ceas?”. Iar Domnula răspuns: „Oare nu sunt Eu liber să facceea ce doresc în casa Mea?”.

Suntem judecaţi prin credinţă, spuneDomnul. „Credinţa ta te-a mântuit” (Luca7, 50) şi „Toate sunt cu putinţă celui cecrede” (Marcu 9, 23), celui ce se încredeîn iubirea lui Dumnezeu. În acelaşi timp,avem o relaţie cu Domnul şi o relaţie cuaproapele nostru. Domnul, văzând cre-dinţa celor care l-au adus pe paralitic pen-tru a fi vindecat, l-a ridicat din boala sa.


43

Prin urmare, vom fi judecaţi în funcţie dedeplinătatea credinţei noastre: dacă cre-dem în Hristos sau în imaginaţia noastră.

Profetul Isaia a spus primul că „înţe-lepciunea celor înţelepţi se va pierde şiisteţimea celor isteţi va pieri” (Isaia 29, 14).Iar Sfântul Pavel spune: „Pierde-voi înţe-lepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor în-văţaţi voi nimici-o” (I Corinteni 1, 19). IarDomnul Însuşi spune: „Părinte… ai ascunsacestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-aidescoperit pruncilor” (Matei 11, 26). Prinurmare, cei care sunt înţelepţi şi se încredîn înţelepciunea lor şi cei care sunt price-puţi şi se încred în priceperea lor seluptă cu ei înşişi. Însă au un lucru în co-mun: ei cred în propria lor autoritate,autenticitate. Înţelepţii cred în propria lorînţelepciune, pricepuţii în priceperea lor.Dar vor fi aruncate la gunoi: înţelep-ciunea înţelepţilor şi priceperea price-puţilor. Şi noi, adesea, suntem înţelepţişi pricepuţi şi, prin urmare, ar trebui săfim lepădaţi. Domnul este Cel care oferăînţelepciune şi pricepere adevărată ce-lor care le caută. Aşadar, înţelepciunea şi


44

priceperea adevărată este a nu ne încredeîn înţelepciunea şi priceperea noastră, ciîn iubirea lui Dumnezeu, şi a îndrăznisă lepădăm totul şi să spunem: „Facă-sevoia Ta”. Nu încerca să iscodeşti căilevoii Sale, ci mai degrabă să spui: „Fă ceeace doreşti, când doreşti. Şi dacă doreştisă mă nimiceşti, prefer să faci aceasta,fiindcă aceasta este voia Ta, decât să amreuşite în viaţă fără voia Ta”.

Într-o rugăciune de la Sfânta Împăr-tăşanie este scris: „M-ai lovit cu dumne-zeiescul eros, o, Hristoase, şi m-ai schim-bat prin eros-ul Tău Dumnezeiesc”. Sfinţii,inclusiv Părintele Porfirie, vorbesc despreeros, beţie şi nebunie. Prin urmare, tre-buie să fim nebuni şi îmbătaţi, cu min-tea noastră preschimbată, pentru a ajungela discernământ, la înţelepciune. Vechiigreci obişnuiau să vorbească despre beţiaşi delirul vechilor orgii. Biserica ia aceastăbeţie şi acest delir şi le face cumpătateşi înţelepte. O beţie care nu te face să-ţipierzi cumpătarea, ci te aduce la cumpă-tare şi trezvie. Un delir care nu te duce lanebunie şi demenţă, ci la înţelepciune.


45

Aşa cum Sfântul Pavel spune: „Noi sun-tem nebuni pentru Hristos; voi însă înţe-lepţi întru Hristos” (I Corinteni 4, 10),fiindcă „Dumnezeu Şi-a ales pe cele ne-bune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţe-lepţi… pe cele ce nu sunt, ca să nimiceascăpe cele ce sunt” (I Corinteni 1, 27-28).

Întrebare: Referitor la rugăciune: Eu,un păcătos, încerc să mă rog mereu şiatunci când rostesc Rugăciunea Dom-nească şi alte rugăciuni, indiferent decât de mult mă străduiesc, observ cummintea mea se răspândeşte în alte lu-cruri. Ce pot să fac? Îmi puteţi da unsfat ca să mă pot concentra şi să nu mise mai întâmple aceasta? Eu încerc, dareste foarte dificil.

Părintele Vasilios: Dacă un om s-arputea ruga fără împrăştiere, atunci arspune: „O, sunt sporit!”. Această difi-cultate în concentrare ne arată adevărulcă suntem slabi, lipsiţi de putere. Iar acestlucru este un progres semnificativ. Spunemcă atunci când un monah se roagă, el sehrăneşte duhovniceşte. Atunci când facemetanii, el parcă ar spune rugăciunea prin


46

mişcarea trupească: „Domnul meu, eunu-mi pot aduna nous-ul meu, mintea mea.Nu pot nici măcar să spun o propoziţiedin rugăciune corect. Primeşte aceastămişcare a trupului meu, cum cad la pă-mânt şi mă închin înaintea Ta ca oinvocare a milei Tale”. Te afli în situaţiaomului care se îneacă şi nu poate nicimăcar să strige. Pentru a afla ajutor, devreme ce nici măcar nu poate striga, elîşi agită braţele. Aşadar, în timpul ru-găciunii, aceste închinări trupeşti repre-zintă căutarea milei Domnului. Putemînţelege această întrerupere a gându-rilor noastre evlavioase şi această lipsăde concentrare într-un chip egoist. Aceastase întâmplă când suntem supăraţi şi spu-nem, „De ce nu mă pot concentra?”. Întimp ce eu îmi recunosc slăbiciunea, în-ţeleg că ăsta sunt eu, asta e ceea ce fac –sunt slab.

Acesta este scopul nostru: trebuie săînţelegem că Biserica este Mama noastră;ea nu este mama noastră vitregă. Şi oricene spune Biserica, Mama noastră, o spunedin iubire. Un pom nu aduce roadă dacă


47

nu este îngrijit. Pomul neroditor nu vaaduce roadă decât prin altoire, prin tă-ierea ramurilor uscate. Prin urmare, atuncicând trăim un necaz, o încercare, un eşec,trebuie să înţelegem că aceasta este faptaGrădinarului, Care face aceasta pentrubinele nostru. De obicei, noi încercăm săînaintăm în viaţa duhovnicească nu prinascultarea şi acceptarea voii lui Dumnezeu,ci prin urmarea gândurilor noastre. Ale-gem drumul greşit. Părinţii spun întot-deauna: „Facă-se voia Ta” şi „acceptătot ceea ce se întâmplă ca fiind voia luiDumnezeu”. Nici măcar nu vei reuşi săfaci mereu voia ta. În timp ce dacă spui„facă-se voia Ta”, atunci voia ta este în-deplinită într-un anumit sens, fiindcăvoia ta este ca voia Lui să fie împlinită.Iar aceasta dăruieşte libertate autenticăomului. Ne dăruim în mâinile Celui Carene iubeşte şi Care ne-a dat viaţă. El ne în-soţeşte întreaga viaţă, iar noi ne încre-dinţăm pe noi înşine şi viitorul nostru Lui.Când suntem siguri în privinţa viitorului,atunci putem limpede vedea ce se pe-trece în viaţa noastră de zi cu zi.


48

Sfântul Pavel spune: „Cunosc un omîn Hristos, care acum paisprezece ani…care a fost răpit în rai şi a auzit cuvintede nespus, pe care nu se cuvine omuluisă le grăiască” (cf. II Corinteni 12, 2-4).Acel om care a auzit cele de negrăit, ceeace nu poate fi rostit omeneşte, viaţa aces-tui om este păzită şi hrănită de aceste lu-cruri. Observaţi că Sfântul Pavel spune:„acum paisprezece ani”. El numără fie-care an; ştie în ce an s-a întâmplat. Îşiaminteşte de fiecare an. Timp de aceştipaisprezece ani, fie vorbeşte, fie este tăcut,el comunică [involuntar, prin prezenţa sa]aceste cuvinte de negrăit, pe care nimeninu le poate exprima cu cuvinte omeneşti –el poate să le comunice. Înţelegi că a avuto experienţă în acest unic moment carel-a luminat pentru întreaga sa viaţă. Ceeace se cere este îndrăzneala, curajul cre-dinţei. Aceasta s-a întâmplat cu femeilemironosiţe. Ce puteau ele să facă, ele careaveau pentru Învăţătorul lor o iubire atâtde fierbinte? Au luat mir ca să-L ungăpe Învăţătorul lor, Care murise. Iar ur-marea a fost că ele au fost unse cu mirul


49

Învierii – au purtat mirul care biruieştemoartea. Îngerul le-a spus: „Domnul a în-viat. Mergeţi şi vestiţi aceasta ucenicilorşi lui Petru”. Atunci când au ieşit dinmormânt nu au spus nimic fiindcă le erafrică (cf. Marcu 16, 6-8). Faptul că în Evan-ghelie scrie că nu au spus nimic nimănuiînseamnă că au spus totul tuturor. Prinfaptul că le era frică înseamnă că ele nudoreau în nici un caz să ofere o falsăimagine a ceea ce văzuseră sau trăiseră.Fiindcă cel care primeşte această expe-rienţă a Învierii nu vorbeşte, şi totuşi vor-beşte neîncetat, prin tăcerea sa.


50

Redactor: Ovidiu George Clapa

Corector: Pr. Adrian Chelaru

Tehnoredactare [i design: Gabriela Radu

Prepress: Mariana Cojocaru

DTP: Leonard Lunguleac

Bun de tipar: 2013; Ap\rut: 2013Editura Doxologia, Cuza-Vod\ 51, 700038, IA{I

Tel.: (0232)216693; (0232)218324; Fax: (0232)216694

edituradoxologia.ro, E-mail: [email protected]

TOTUL ESTE RUG|CIUNE · rinteni 6, 9) –, „Doar prin pierderea sinelui pentru Dumnezeu şi...

Documents

Transcript of TOTUL ESTE RUG|CIUNE · rinteni 6, 9) –, „Doar prin pierderea sinelui pentru Dumnezeu şi...