TITLUL III PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ÎN NOUL COD CIVIL in NCC.Extras ex...Prescripţia extinctivă...

Prescripţia extinctivă în Noul Cod civil 1143

T ITLUL I I I PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ÎN NOUL COD CIVIL

CAPITOLUL I

NOŢIUNEA, REGLEMENTAREA ŞI EFECTUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

§ 1. Originea prescripţiei extinctive

591. Datele problemei. Noul Cod civil, adoptat prin Legea nr. 287/20091), în pofida

unor afirmaţii contrare, făcute în special de oponenţii schimbării ori cei de ocazie, va aduce schimbări majore în dreptul român, abandonând aşa-zisa concepţie dualistă a dreptului privat, bazată pe distincţia tradiţională profesionişti versus neprofesionişti, restructurează, în mod profund, raporturile juridice civile, fiind prima mare reformă legislativă după mai bine de un secol şi jumătate, de când au fost adoptate Codul civil şi Codul de procedură civilă. De la regimul bunurilor la statutul persoanelor, trecând prin regimul acţiunilor (care formal fac obiectul de reglementare al Noului Cod de procedură civilă, în curs de adoptare), instituţiile fundamentale ale dreptului privat sunt amplu şi profund revizuite, reconsiderate şi, în multe privinţe, remodelate, ţinând seama nu numai de nevoile actuale ale societăţii româneşti, dar şi de tendinţele şi aspiraţiile ei viitoare, precum şi de cerinţele de armonizare a legislaţiilor naţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene. Într-adevăr, statutul juridic al persoanelor fizice şi juridice, familia, filiaţia şi drepturile personalităţii nu numai că au fost revăzute, dar au fost, în multe privinţe, reformate în mod radical. Tot astfel, proprietatea şi drepturile reale limitate, moştenirea, obligaţiile, inclusiv raporturile de drept internaţional privat au fost serios amendate ori, după caz, restructurate, fiind aşezate pe noi baze, în care principiile preeminenţei dreptului şi securităţii juridice, garantarea şi ocrotirea, în mod

1) Publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009. În legătură cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil, v. art. 2.664: „(1) Prezentul Cod civil intră în vigoare la data care va fi stabilită în legea de punere în aplicare a acestuia.

(2) În termen de 12 luni de la data publicării prezentului Cod civil, Guvernul va supune Parlamentului spre adoptare proiectul de lege pentru punerea în aplicare a Codului civil.”

În doctrină, procedura de intrare în vigoare a viitorului Cod civil a fost deja criticată, ca fiind nefirească şi discutabilă faţă de procedeul adoptării sale, pe calea asumării răspunderii guvernamentale. V., în acest sens, I. Tr. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, Privire analitică asupra corelaţiei dintre Noul Cod civil şi Codul muncii, în RRDP nr. 6/2009, p. 14, nota 4.

1144 TRATAT DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ

egal, a libertăţilor (sau drepturilor) fundamentale, apărarea proprietăţii private, garantarea libertăţii contractuale şi exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor subiective au constituit ideile călăuzitoare ale întregii reglementări.

În materia apărării drepturilor subiective civile un loc esenţial revine instituţiei prescripţiei extinctive, care în Noul Cod civil este reglementată, pentru prima dată, distinct de uzucapiune şi în cadrul unei cărţi separate de sine stătătoare, deoarece domeniul său de acţiune vizează nu doar drepturile de creanţă, ci şi alte drepturi patrimoniale (drepturile reale, drepturile potestative etc.), dar chiar şi drepturile nepatrimoniale (ex., acţiune de filiaţie), iar pe de altă parte, obiectul prescripţiei nu este dreptul subiectiv primar, ci dreptul subiectiv secundar, respectiv dreptul la acţiune în sens material, adică, în alţi termeni, raportul de constrângere, generat de încălcarea dreptului subiectiv primar ori a unui interes legitim recunoscut de lege, după caz.

Dar odată cu readucerea în Codul civil a dispoziţiilor generale privitoare la prescripţia extinctivă, s-a pus însă problema dacă reglementarea actuală cuprinsă în Decretul nr. 167/1958 este suficientă ori este depăşită sau, după caz, necorespunzătoare faţă de exigenţele şi necesităţile societăţii contemporane, astfel încât instituţia prescripţiei trebuie şi ea reformată, iar nu doar reamplasată din punct de vedere tehnic într-un alt act normativ.

Într-adevăr, după cum am văzut (supra, nr. 72 şi urm. ), Decretul nr. 167/1958 a fost construit pe o concepţie, astăzi depăşită, în care normele privitoare la prescripţia extinctivă sunt norme imperative, deoarece instituţia prescripţiei este considerată o instituţie de ordine publică, iar raporturile civile trebuie supuse unor reglementări diferite, după, este vorba de raporturi stabilite „între organizaţiile socialiste” [art. 3, 4, 10, 16 lit. a), art. 20] ori de raporturi stabilite între celelalte persoane fizice sau juridice1).

În afară de aceasta, întrucât prescripţia este o instituţie complexă, de drept pozitiv, însă contrară dreptului natural2, reglementarea acesteia a suscitat şi suscită o serie de interogaţii care nu pot fi ignorate ori de câte ori legiuitorul îşi propune să instituie ori să reformeze o astfel de instituţie. În esenţă, este vorba de următoarele probleme de principiu3):

1) V. şi Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a VII-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 235.

2) Deoarece ajunge uneori să priveze pe titular de dreptul său, ducând, practic, la îmbogăţirea altuia în detrimentul său. Într-adevăr, dacă debitorul nu plăteşte şi este liberat de obligaţie, creditorul va fi despuiat de bunul ori dreptul său.

3) V., de ex., pentru dreptul englez, N.H. Andrews, Reform of Limitation of Actions: the quest for sound poliy, Cambridge Law Journal 589 (1998). Conform autorului reforma prescripţiei extinctive (limitation of actions) comportă 4 probleme principale: durata prescripţiei, generalitatea sau nu a termenului de prescripţie fixat, criteriul determinării începutului prescripţiei şi înlăturarea efectului prescripţiei în cazul în care aplicarea acesteia s-ar dovedi ca inechitabilă.

„The English Law Commission’s Consultation Paper „Limitation of Actions” is a long

study of a complex subject. The subject has produced a large and detailed literature. Reform is necessary. The occasion of a Consultation Paper should stimulate both substantive and procedural lawyers to think deeply about how this subject, which is truly the gateway to justice, might be re-built.

The paper on which might draw up new plans is, however, not blank. It seems clear that there must be a law of limitation. Secondly, it seems obvious that a limitation regime must prescribe a fixed period of time, probably measured in years, during which litigation must be commenced. There are four main areas for debate within that essential framework.


(i) Prescripţia trebuie sau nu să fie o instituţie de aplicaţiune generală? Un mod general de stingere a drepturilor subiective civile sau doar un mod special şi limitat?

(ii) Prescripţia trebuie să fie de ordine publică sau de ordine privată? Ea trebuie să fie guvernată de norme imperative ori dispozitive (supletive)? Prin norme legale sau şi prin norme convenţionale?

(iii) Prescripţia stinge dreptul subiectiv material primar ori numai dreptul la acţiune (sau acţiunea civilă), i.e. dreptul subiectiv secundar? Obligaţia prescrisă este o obligaţie naturală ori pur morală, de conştiinţă? Plata făcută după împlinirea prescripţiei este o plată valabilă ori nedatorată şi, deci, supusă restituirii?

(iv) Este vorba de o instituţie de drept material ori procesual? Ea trebuie supusă legii fondului dreptului subiectiv sau, dimpotrivă, legii forului, i.e. legii instanţei învestite cu soluţionarea litigiului civil?

(v) Termenul general de prescripţie trebuie să fie lung, mediu ori scurt? Trebuie să se aplice tuturor drepturilor şi oricăror titulari ai acestora ori, dimpotrivă, numai anumitor drepturi sau anumitor titulari? În alţi termeni, trebuie să existe sau nu termene speciale aplicabile anumitor drepturi subiective ori anumitor subiecte de drept?

(vi) Prescripţia trebuie să cuprindă un singur termen, i.e. să fie unică, sau, dimpotrivă, prescripţia ordinară să fie dublată de o prescripţie specială? În alţi termeni, trebuie instituit un termen minim şi altul maxim de prescripţie, după cum el se calculează de la un moment subiectiv sau obiectiv, ori este suficient doar un termen de prescripţie, importantă fiind stabilirea momentului de la care acesta începe să curgă?

(vii) Prescripţia trebuie să înceapă să curgă de la data naşterii dreptului subiectiv, a încălcării lui sau de la o altă dată, ulterioară?

(viii) Ea operează ipso iure, ope iudicii ori numai la cererea părţii interesate? Prin efectul legii sau – în baza hotărârii organului de jurisdicţie, instanţa judecătorească ori arbitrală, după caz –, ori, în sfârşit, doar la cererea celui îndreptăţit (ope exceptionis)?

(ix) Prescripţia trebuie aplicată din oficiu ori invocată de partea interesată? (x) Renunţarea la prescripţie este ori nu posibilă? Implică consolidarea

raportului juridic iniţial ori naşterea unui alt raport juridic, distinct de raportul juridic originar?

First, there is the question, „In general, how long should the limitation period be?” Secondly, there is the question, „Should the same period apply to all types of claim; it not,

which types should receive special treatment?” The third question is, „What should be the starting-date for the effluxion of the relevant

limitation period?” Here the choice is between the date when the cause of action first arises and the date when the prospective plaintiff either realises that there are material facts giving rise to a claim, or at least the has sufficient „constructive” knowledge of those facts so that he can be reasonably expected to consult and inquire. The Law Commission calls this compound of actual and constructive knowledge the „discoverability” starting-date.

Finally, there is the question: „Should the hand of `equity` continue to bend the limitation rules in deserving circumstances?” (N.H. Andrews, op. cit., pp. 589-590).

Cu privire la modul de rezolvare, de lege ferenda, a acestor probleme în dreptul englez, v. Limitation

Bill 2001, elaborat de Law Commission, prezidată de Robert Carnwath (disponibil la adresa: www.law.com.gov.uk).


O teorie a prescripţiei extinctive, ca şi o reglementare corespunzătoare a acesteia trebuie să furnizeze răspunsuri la toate aceste întrebări (şi la altele similare sau complementare). Care sunt însă răspunsurile Noului Cod civil? Vom încerca să le înfăţişăm în continuare şi să le însoţim, când este cazul, de explicaţiile corespun-zătoare. În acest scop vom analiza în acest prim capitol aspectele generale legate de noţiunea, natura juridică, delimitarea, caracterul normelor privitoare la prescripţia extinctivă şi efectul acesteia, în lumina Noului Cod civil, pentru ca apoi, în capitolele următoare, să ne ocupăm de chestiunile particulare, funcţionale ale acesteia, respectiv: domeniul prescripţiei extinctive (cap. II), termenele legale de prescripţie extinctivă (cap. III), cursul prescripţiei extinctive (cap. IV) şi, în fine, repunerea în termenul de prescripţie (cap. V).

Dar înainte de a aborda aceste chestiuni este util să amintim principalele surse legislative, interne şi externe, care au stat la baza noii reglementări a prescripţiei extinctive (nr. 592) şi a căror consultare este esenţială pentru a înţelege filosofia noii reglementări, precum şi răspunsurile legiuitorului român ori, dacă vrem, a redactorilor Codului civil la problemele de mai sus.

592. Sursele Noului Cod civil. În ce priveşte prescripţia extinctivă, la elaborarea

principiilor şi regulilor cuprinse în Cartea VI „Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor” au fost consultate cele mai importante şi moderne surse legislative ori nonlegislative, atât interne cât şi externe1).

Dintre sursele interne principale amintim (în ordine cronologică): – Codul civil (1864): art. 1837-1911; – Codul comercial (1887): art. 945-956; – Codul civil Carol al II-lea (1940)2): art. 1418-1450; – Codul familiei (1954): art. 21, 55, 60; – Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă; – Proiectul Codului civil al Republicii Socialiste România (1971): art. 135-165; – Proiectul de Lege al Ministerului Justiţiei privind prescripţia extinctivă (1995); – Proiectul de Lege al Ministerului Justiţiei de modificare şi completare a Codului

civil, a Codului de procedură civilă, a Legii cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996, precum şi a altor acte normative conexe (2000)3): art. I pct. 22;

– Proiectul Noului Cod civil (2004)4): art. 1928-1979. Cât priveşte sursele externe principale5), amintim aici: 1) Cf. Expunerii de motive a Proiectului de Lege privind Codul civil (2009), la adresa www.just.ro, repro-

dusă şi în Codul civil (Legea nr. 287/2009), cu prefaţă de Fl.-Antonius Baias, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009. 2) Cu privire la soarta Codului civil Carol al II-lea (ca şi a Codului de procedură civilă şi Codului comercial

din 1940), adoptate, însă amânate sine die, v. I. Tr. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, op. cit., p. 14, nota 17. 3) V. Supliment Juridica nr. 11-12/2000. 4) Adoptat de Senatul României la 13 septembrie 2004 (şi publicat în volum de Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2006). 5) Cu privire la utilitatea, chiar necesitatea consultării surselor de drept comparat, v. G. Rouhette,

Regard sur l’avant-projet de réforme du droit obligations; in Revue des contrat 2007/4, pp. 1378-1379. «Sans céder à l’autodénigrement, nous avons tiré profit de récents développement du droit

des obligations en dehors de nos frontières, la Convention de Vienne sur la vente internationale


– Codul federal elveţian al obligaţiilor (1911): art. 127-142; – Codul civil german (BGB), astfel cum a fost modificat în anul 2000: par. 194-218; – Codul civil francez (1804): art. 2219-2282 (în vechea redactare, anterioară

reformei prescripţiei din anul 2008)1); – Codul civil italian (1942): art. 2934-2969; – Codul civil olandez (1992): art. 3.11.10-3.11.21; – Codul civil al provinciei Québec (1991): art. 2875-2933; – Codul civil spaniol (1889): art. 1930-1975; – Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri,

încheiată la New-York la 14 iunie 1974 şi Protocolul de modificare a Convenţiei, încheiat la Viena la 11 aprilie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 24/1992;

– Principiile Unidroit 2004 aplicabile contractelor comerciale internaţionale: art. 10.1-10.11;

– Principiile dreptului european al contractelor (1999), elaborate de Comisia privind dreptul european al contractelor (Lando): art. 14:101-14:601;

– Anteproiectul Catala de reformă a Codului civil francez (2004) asupra dreptului obligaţiilor şi a materiei prescripţiei extinctive.

În afară de aceste surse, un aport important l-a avut doctrina, în principal

contribuţiile de excepţie ale prof. Mihail Eliescu, redactorul (şi autorul) Decretului nr. 167/1958, şi ale prof. Gheorghe Beleiu, precum şi practica judiciară şi arbitrală relevantă, în special aceea creată în baza Decretului nr. 167/1958, aspecte care au fost semnalate de altfel, în diverse locuri, în cadrul tratatului de faţă, motiv pentru care socotim că este inutil a fi din nou aici amintite.

§ 2. Noţiunea prescripţiei extinctive

593. Definiţie şi terminologie. a) Definiţie. Deşi Noul Cod civil nu defineşte in

terminis prescripţia extinctivă, reglementează, în mod expres, obiectul (şi, implicit, efectul) acesteia, ca şi Decretul nr. 167/1958 (art. 1 alin. 1). Într-adevăr, potrivit art. 2.500 – intitulat „Obiectul prescripţiei extinctive” –:

de marchandises occupant à cet égard une place à part, puisqu’elle constitue le droit français de la vente internationale. On n’a pas ignoré la Common Law d’Angleterre ni celle des États-Unis. Des codifications récentes, de l’aire romaniste, nous avons retenu en particulier le Code civil portugais, le Nouveau Code civil Néerlandais, le Code civil du Québec et la réforme du droit allemand et la réforme du droit allemand des obligations. Mais surtout, nous avons fait notre miel des solutions des codifications privées du droit des contrats qui couvrent également de larges pans du droit des obligations: Principes relatifs aux contrats du commerce international d’Unidroit, Principes du droit européen du contrat, Code européen des contrats, ainsi que de celle des Principes de droit européen de la responsabilité civile, non pour les confronter à des concepts ou principes, réels ou supposés, du droit français, avec lesquels il leur faudrait cadrer, mais pour bénéficier de la sagesse qu’ils ont pu amasser au terme de longues années de réflexions et discussions comparatives. Le fait que, sur une question, ils présentent des vues concordantes serait un indice sûr que la solution proposée vaut acutoritate rationis.» (G. Rouhette, loc. cit. supra).

1) Cu privire la regimul actual al prescripţiei extinctive şi uzucapiunii în Codul civil francez, v. Legea nr.

2008-561 sin 17 iunie 2008 (în vigoare de la 1 iunie 2009).


„(1) Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

(2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz”. Pentru definirea corectă a prescripţiei, art. 2.500 alin. 1 NCC trebuie însă

coroborat, în primul rând, cu prevederile art. 2.506 care reglementează, in terminis, efectele împlinirii termenului de prescripţie:

„(1) După împlinirea prescripţiei, cel obligat este îndreptăţit să refuze

executarea prestaţiei. (2) Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce dreptul la acţiune s-a

prescris nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.

(3) Recunoaşterea unui drept prescris, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescrisă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie” (s.n.). Totodată, mai trebuie reţinut că, în sistemul noului cod, în limitele şi condiţiile

prevăzute de lege, părţile pot să încheie convenţii privitoare la prescripţie, în special să modifice durata termenelor legale de prescripţie ori regulile de funcţionare a prescripţiei extinctive (începutul prescripţiei, suspendarea, întreruperea, calculul acesteia etc.), după cum le dictează interesele (art. 2.515 alin. 3 şi 4).

Din ansamblul acestor dispoziţii legale, rezultă însă că prescripţia, ca şi în sistemul Decretului nr. 167/1958 (supra, nr. 10, 26, 236 şi urm. ), nu stinge dreptul subiectiv material, ci numai dreptul la acţiune corespunzător, astfel că putem în continuare defini prescripţia extinctivă ca fiind acel mod de înlăturare a răspunderii civile constând în stingerea dreptului material la acţiune neexercitat în termenul stabilit de lege ori de părţi, după caz.

b) Terminologie. Sub aspect terminologic, este de reţinut că expresia „prescripţia

extinctivă” ori, după caz, termenul de „prescripţie” sunt întrebuinţate de Noul Cod civil în două accepţiuni diferite, dar complementare, şi anume:

1) instituţia de drept civil având această denumire, adică totalitatea normelor de

drept civil care reglementează stingerea dreptului la acţiune în sens material în domeniul raporturilor civile lato sensu;

2) esenţa însăşi a instituţiei prescripţiei extinctive – stingerea dreptului material la acţiune neexercitat în termenul de prescripţie, adică exact sensul pe care l-am avut în vedere când am definit mai sus prescripţia extinctivă.

Cât priveşte „dreptul material la acţiune”, acesta este definit, într-o manieră largă, cuprinzătoare, pentru prima oară în legislaţia română, ca fiind „dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.” (art. 2.500 alin. 2) şi înglobează, în conţinutul său, atât dreptul la acţiunea condamnatorie, adică dreptul de a


obţine condamnarea pârâtului, cât şi dreptul la acţiunea executorie, adică dreptul de a obţine executarea silită, deoarece ambele sale forme vizează realizarea, pe cale silită, a dreptului subiectiv material încălcat, nesocotit ori ignorat, după caz.

Precizăm că, din considerente de ordin tehnic, Noul Cod civil reglementează „dreptul comun” al prescripţiei dreptului la acţiune, „prescripţia dreptului de a obţine executarea silită” fiind reglementată în Codul de procedură civilă, reglementare care se completează cu prevederile Codului civil (art. 2.513). Desigur, această opţiune a legiuitorului nu afectează unitatea prescripţiei extinctive şi nici „unitatea” dreptului material la acţiune, care, aşa cum am arătat cu altă ocazie (supra, nr. 440-443) comportă, în existenţa sa concretă, ambele forme: dreptul la acţiunea condamnatorie şi dreptul la acţiunea executorie şi îmbracă, în întregul său, trăsăturile unui drept subiectiv civil de natură substanţială, iar nu procedurală.

594. Natura juridică a prescripţiei extinctive. În ce priveşte natura juridică a prescripţiei

extinctive, această chestiune a fost controversată atât sub imperiul vechiului Cod civil (1864), cât şi a Decretului nr. 167/1958 (supra, nr. 23-26 ), dar credem că ea a fost tranşată de Noul Cod civil în sensul faptului că, sub acest aspect, prescripţia extinctivă nu stinge dreptul subiectiv civil primar, ci afectează doar dreptul subiectiv secundar, adică dreptul la acţiune (art. 2.500 şi 2.506, precitate), astfel încât putem spune, din nou, că prescripţia extinctivă este doar un mod sau o cauză legală de înlăturare (stingere) a răspunderii civile (lato sensu), iar nu un mod de stingere a dreptului subiectiv civil.

Aşadar, prescripţia este şi rămâne o instituţie de drept material, substanţial, iar nu de drept procesual.

Într-adevăr, din dispoziţiile legale mai sus citate, rezultă, indubitabil, că prescripţia extinctivă, ca sancţiune juridică, priveşte numai dreptul material la acţiune, adică posibilitatea subiectului activ de a pretinde şi obţine, pe cale judiciară, protecţia unui drept al său încălcat sau contestat (ori a unui interes legitim, în cazurile anume prevăzute de lege), iar nu (şi) dreptul subiectiv civil primar încălcat sau contestat, care supravieţuieşte efectului extinctiv al prescripţiei, nefiind în sine afectat.

Totuşi, prin împlinirea (şi invocarea) prescripţiei extinctive o „transformare” ori „schimbare” juridică a dreptului subiectiv (şi a obligaţiei corelative) se produce, căci, din acest moment dreptul subiectiv civil nu mai poate fi apărat pe calea ofensivă a acţiunii în justiţie, ci numai pe calea defensivă a excepţiunii, atunci când subiectul pasiv şi-a executat de bunăvoie obligaţia solicitând restituirea prestaţiei făcute ori pretinzând titularului dreptului subiectiv să execute o prestaţie corelativă (de ex., să predea bunul, deşi dreptul la acţiunea în anularea vânzării nu mai poate fi exercitat, fiind stins prin prescripţie); în mod corespunzător, nici obligaţia civilă corelativă nu mai poate fi dusă la îndeplinire pe calea executării silite, dar este permisă şi deschisă executarea sa voluntară (art. 2.506 alin. 2).

În consecinţă, prin obiectul şi efectul său, prescripţia extinctivă este un veritabil mod sau mijloc de înlăturare (încetare) a răspunderii civile, în sensul că după împlinirea termenului de prescripţie subiectul pasiv al raportului de constrângere nu mai poate fi constrâns, prin acţiune condamnatorie ori executorie, să execute prestaţia datorată sau să suporte orice altă sancţiune civilă, însă acesta nu este liberat de obligaţia ce îi incumbă, deoarece raportul juridic primar nefiind stins, el continuă să fie ţinut de obligaţia ce-i incumbă şi pe care o poate executa oricând de bunăvoie. După cum s-a spus, în mod sugestiv, prin efectul său, «prescripţia extinctivă metamor-


fozează, transformă dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă, „retrogra-dându-le”, din perfecte (asigurate prin „acţiune”), în imperfecte (naturale, asigurate doar prin „excepţiune”)»1).

595. Delimitarea prescripţiei extinctive. După cum am arătat pe larg (supra, nr. 33 şi

urm. ), prescripţia extinctivă se aseamănă dar nu se confundă cu alte instituţii de drept civil, precum: prescripţia achizitivă (uzucapiunea), decăderea şi termenul extinctiv. Noul Cod civil conservă şi chiar întăreşte autonomia prescripţiei extinctive faţă de aceste instituţii, reglementând în mod separat uzucapiunea, ca mod de dobândire a drepturilor reale prin posesia exercitată asupra unui bun în tot timpul cerut de lege (art. 930 şi urm.), decăderea, ca mod de stingere a unui drept subiectiv civil neexercitat în termenul stabilit de lege (art. 2.545)2), inclusiv termenul extinctiv, ca modalitate ce afectează existenţa unei obligaţii civile (art. 1.412 alin. 2).

De reţinut, că regulile de la prescripţie constituie reguli de drept comun, astfel încât dispoziţiile în materie de uzucapiune, de ex., se completează cu cele de la prescripţia dreptului la acţiune3), după cum în materie de decădere, „dacă din lege (sau din convenţia părţilor – n.n.) nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de prescripţie” (art. 2.547)4), care, fiind mai puţin riguroase, permite judecătorului să trateze cu mai multă flexibilitate regimul unui asemenea termen5).

§ 3. Reglementarea prescripţiei extinctive

596. Sedes materiae. a) Reglementarea generală. Noul Cod civil reglementează

prescripţia extinctivă în cartea VI „Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor”, la art. 2.500-2.543. Aceste texte cuprind reglementarea generală, de drept comun, a instituţiei, deoarece dispoziţii cu caracter special există în numeroase alte texte ale codului, pe care aici le vom aminti doar (b), fără a intra în analiza acestora, care va fi făcută cu altă ocazie.

În afară de aceasta, mai trebuie amintit că norme privitoare la prescripţia dreptului 1) Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 238. Reamintim că, sub aspectul naturii juridice, prescripţia dreptului

la acţiune este, pentru prof. Beleiu, „un mod de transformare a conţinutului raportului juridic civil” (ibidem, iar pentru dezvoltări, v. Gh. Beleiu, Natura juridică a prescripţiei extinctive, III, în SCJ nr. 4/1985, pp. 335-341).

2) Decăderea, ca şi prescripţia de altfel, poate avea atât natură legală, cât şi convenţională, fiind însă o sancţiune mixtă, aplicabilă nu numai pentru neexercitarea unui drept subiectiv într-un termen prefixat (de forcluziune), dar şi pentru neefectuarea unui act juridic unilateral într-un termen imperativ (ex., denunţarea unilaterală a unui contract ori rezoluţiunea unilaterală a acestuia) atrăgând inadmisibilitatea (ori nulitatea) acelui act, dacă a fost săvârşit cu nesocotirea acelui termen. Într-adevăr, conform art. 2.545 NCC:

„(1) Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea

unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale. (2) Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar

în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor.”

3) V., în acest sens, art. 934: „Dispoziţiile prezentei secţiuni (privitoare la uzucapiunea imobiliară – n.n.) se completează, în mod corespunzător, cu cele privitoare la prescripţia extinctivă.”

4) Pentru discuţii şi dificultăţile privind criteriile de calificare a unui termen ca fiind de decădere (forcluziune), v. supra, nr. 37 lit. c), text şi notele de subsol.

5) Cu privire la posibilitatea completării regimului termenului de decădere cu regulile de la prescripţie, v. art. 934, pentru ipoteza termenului de opţiune succesorală.


la acţiune există şi în alte acte normative, care, în măsura în care vor fi păstrate de legea de punere în aplicare a Noului Cod civil, ele vor întregi reglementarea din cod, fie ca norme speciale, fie ca norme complementare (în această din urmă categorie urmând să intre dispoziţiile privitoare la prescripţia dreptului de a obţine executarea silită din viitorul Cod de procedură civilă).

Este inutil să amintim că în ce priveşte raportul dintre cele două categorii de norme – generale şi speciale –, el va fi guvernat de bine cunoscutele reguli: generalia specialibus non derogant şi, respectiv specialia generalibus derogant.

b) Reglementări speciale cuprinse în Codul civil. După cum am menţionat, în afara

normelor cuprinse în Cartea VI, noul cod conţine şi alte reguli speciale care se regăsesc în diverse materii şi se referă la diferite aspecte ale instituţiei prescripţiei precum:

– imprescriptibilitatea unor drepturi la acţiune [art. 216 alin. 6, art. 423 alin. 4, art. 427 alin. 1, art. 432 alin. 2, teza I, art. 433 alin. 2, art. 563 alin. 2, art. 564 alin. 2, art. 669, 696 alin. 2, art. 909 alin. 1, art. 911 alin. 2, teza a doua, art. 1130, art. 2.237];

– imprescriptibilitatea unor excepţii (art. 1.095 alin. 3, art. 1.249 alin. 2, teza a doua); – prescriptibilitatea unor drepturi la acţiune având un obiect patrimonial (art. 253

alin. 4, art. 270, art. 638 alin. 2, in fine, şi alin. 3, art. 896 alin. 1, teza a doua) sau nepatrimonial (art. 419, 423 alin. 5, 427 alin. 5, art. 432 alin. 2, teza a doua, art. 433 alin. 3, art. 1.415 alin. 3, art. 2.010 alin. 3, art. 2.071, art. 2.499 alin. 2), după caz;

– termenele de prescripţie (art. 270, 301, 316 alin. 2, art. 428 alin. 3, art. 695 alin. 3, teza I, art. 892 alin. 3, art. 897 alin. 2, art. 915 alin. 2, teza I, art. 951 alin. 1, art. 990 alin. 5, art. 1.027 alin. 3, art. 1.070, 1.124, 1.223, art. 1.329 alin. 4, art. 1.564, art. 1.669 alin. 2, art. 1.933 alin. 3, art. 1.936 alin. 1, art. 2.190 alin. 1);

– prorogarea prescripţiei (art. 1.394); – începutul prescripţiei (art. 990 alin. 4, art. 1.076 alin. 2, art. 1.880, art. 2.163); – suspendarea prescripţiei (art. 695 alin. 3, teza a doua, art. 915 alin. 2, teza a

doua, art. 1.395, art. 1.433 alin. 1., art. 1.441 alin. 1, art. 1.449 alin. 1) – întreruperea prescripţiei (art. 20 alin. 4, art. 1.433 alin. 2, art. 1.441 alin. 2, art. 1.449); – legea aplicabilă prescripţiei (art. 2.663). 597. Caracterul normelor care reglementează prescripţia extinctivă. a) Sistemul

Decretului nr. 167/1958. O problemă strâns legată de „reglementarea prescripţiei extinctive” este aceea a caracterului – imperativ ori dispozitiv – al normelor ce formează această instituţie.

După cum am arătat (supra, nr. 74-77), atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară s-a admis, în mod constant, că, în sistemul Decretului nr. 167/1858, normele care formează instituţia prescripţiei extinctive sunt imperative, întrucât aceasta este o instituţie de ordine publică, destinată ocrotirii unui interes general, obştesc: înlăturarea incertitudinii din raporturile juridice civile şi asigurarea stabilităţii lor.

În doctrină, se mai precizează şi faptul că natura obştească ar fi dedusă tocmai din rosturile sau funcţiile prescripţiei extinctive1): 1) funcţia educativă şi mobilizatoare; 2) funcţia sancţionatoare (când prima n-a dat rezultate); 3) funcţia de consolidare a raporturilor juridice şi de înlăturare a dificultăţilor în administrarea probelor.

1) V., de ex., Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 235. Pentru amănunte cu privire la funcţiile prescripţiei

extinctive, v. supra, nr. 19-22.


Ca urmare a acestei concepţii, Decretul nr. 167/1958 a consacrat şi două consecinţe juridice importante impuse de caracterul imperativ al normelor care reglementează prescripţia extinctivă1):

1) inadmisibilitatea derogării, prin convenţie, de la normele prescripţiei

extinctive (art. 1 alin. final: „Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă”);

2) obligativitatea aplicării, din oficiu, de către organul de jurisdicţie a normelor privind prescripţia extinctivă (art. 18: „Instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris”).

Este însă de observat că această din urmă soluţie este opusă aceleia consacrată de art.

1841 C. civ.: „În materie civilă, judecătorii nu pot aplica prescripţia, dacă cel interesat nu va fi invocat acest mijloc”.

Această concepţie asupra prescripţiei extinctive a fost considerată ca depăşită, fiind necorespunzătoare cu caracterul privat al raporturilor civile, astfel încât, de lege ferenda, scrie prof. Beleiu, „soluţia potrivită – impusă de principiul disponibilităţii, aplicabil în dreptul civil, în general – este aceea de a reveni la sistemul Codului civil: prescripţia trebuie aplicată dacă cel interesat (de regulă, pârâtul) o invocă. Propunând această soluţie, nu scăpăm din vedere că, prin dispoziţie expresă, se poate consacra, în continuare, inadmisibilitatea derogării, prin act juridic civil, de la normele ce reglementează prescripţia extinctivă, deoarece soluţiile în prezenţă: aplicarea efectului prescripţiei numai dacă este invocat, de o parte, şi inadmisibilitatea derogării de la normele ce reglementează prescripţia extinctivă, de cealaltă parte nu sunt ireconciliabile dimpotrivă, ele pot foarte bine coexista, dând satisfacţie unor interese diferite: cel general şi cel individual; aceste interese trebuie armonizate, iar nu unul să fie anihilat de celălalt, de plano. Cu alte cuvinte, păstrând caracterul imperativ al normelor care reglementează prescripţia extinctivă, caracter dedus din natura obştească, generală a interesului asigurării certitudinii în raporturile juridice civile, prin înlăturarea unor litigii care să aibă originea în situaţii juridice prea învechite, ar trebui trasă o singură consecinţă: inadmisibilitatea derogării, iar nu şi cea de a doua: obligativitatea aplicării, din oficiu, a prescripţiei extinctive de către organul de jurisdicţie.”2)

Aceste propuneri au fost avute în vedere de redactorii Noului Cod civil, care au abandonat concepţia caracterului imperativ, de ordine publică, al normelor care reglementează prescripţia extinctivă, optând pentru un caracter preponderent dispozitiv (recte, supletiv) al acestora (b).

b) Sistemul Noului Cod civil. Într-adevăr, în sistemul Noului Cod civil, prescripţia

extinctivă, deşi rămâne o instituţie de interes general, prin rosturile ori funcţiile pe care le deserveşte, totuşi, este şi rămâne o instituţie de drept privat, astfel încât beneficiul prescripţiei extinctive este rezervat, în principiu, doar celui direct interesat, iar părţile,

1) În acest sens, Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 236. 2) Ibidem. Pentru criticile aduse acestei soluţii, v. Ş. Beligrădeanu, Cu privire la aplicabilitatea art.

18 din Decretul nr. 167/1958, în situaţia litigiilor patrimoniale prin arbitraj, în Dreptul nr. 8/1995, pp. 18-20; V. D: Zlătescu, Consideraţii în legătură cu instituţia prescripţiei, în Dreptul nr. 2/1999, p. 20, nota 13.


în vederea soluţionării mai rapide ori, după caz, în condiţii specifice, a unui eventual diferend, pot amenaja, în anumite limite, inclusiv regulile privitoare la prescripţia dreptului la acţiune, născut din raporturile lor civile. Aceste interese preponderent private conduc spre o reglementare mult mai flexibilă, liberală, a instituţiei prescripţiei, bazată pe două principii fundamentale:

1) necesitatea asigurării certitudinii şi stabilităţii raporturilor juridice civile; 2) respectarea principiului libertăţii contractuale în materia prescripţiei extinctive,

cu condiţia ca aceasta să nu aducă atingere ordinii publice (e.g. principiului garantării dreptului de liber acces la justiţie), normelor imperative şi bunelor moravuri.

În consecinţă, deşi se admite, cu valoare de principiu, că „prescripţia extinctivă este reglementată prin lege” (art. 2.515 alin. 1), părţile care au capacitatea deplină de exerciţiu, pot încheia, în mod valabil, convenţii privitoare la prescripţie (art. 2.514 alin. 3 şi 4).

De asemenea, dacă în ce priveşte renunţarea la prescripţia care n-a început încă să curgă, este nulă, în schimb, o astfel de renunţare este valabilă dacă are ca obiect fie beneficiul termenului scurs, în cazul prescripţiei începute şi neîmplinite, fie beneficiul prescripţiei împlinite (art. 2.507).

Cât priveşte invocarea şi aplicarea prescripţiei extinctive, în acord cu art. 1841 din vechiul cod, citat mai sus, „prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge” (art. 2.512 alin. 1), astfel încât „organul de jurisdicţie nu poate aplica prescripţia din oficiu” (art. 2.512 alin. 1), indiferent dacă pârâtul este un simplu particular ori, după caz, statul sau însuşi o unitate administrativ-teritorială.

598. Convenţiile privitoare la prescripţia extinctivă. a) Reglementare. În acord cu

caracterul preponderent dispozitiv al normelor privitoare la prescripţie, Noul Cod civil admite, aşa cum am arătat, posibilitatea încheierii de convenţii (pacte) privitoare la prescripţie, cu respectarea anumitor condiţii sau limite. Astfel, potrivit art. 2.515, precitat:

„(1) Prescripţia extinctivă este reglementată prin lege. (2) Este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect o acţiune ar fi

declarată imprescriptibilă, deşi, potrivit legii, aceasta este prescriptibilă, sau invers, o acţiune declarată de lege imprescriptibilă ar fi considerată prescriptibilă.

(3) Cu toate acestea, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, părţile care au capacitatea deplină de exerciţiu pot, prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripţie sau să modifice cursul prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz.

(4) Termenele de prescripţie pot fi reduse sau micşorate (recte, mărite – n.n.), prin acordul expres al părţilor, fără însă ca noua durată a acestora să fie mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10 ani sau mai lungi care pot fi prelungite până la 20 de ani.

(5) Dispoziţiile alin. (3) şi (4) nu se aplică în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună şi nici acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului.

(6) Orice convenţie sau clauză contrară dispoziţiilor prezentului articol este lovită de nulitate absolută.”

O scurtă analiză a acestui articol este utilă, cel puţin dacă avem în vedere faptul că

este vorba de o reglementare absolut nouă pentru dreptul românesc.


b) Condiţii de validitate. Din articolul citat, rezultă că, pentru a fi valabile, convenţiile trebuie încheiate de persoane care au capacitate deplină de exerciţiu şi să aibă un obiect licit, respectiv să privească:

– drepturi la acţiune prescriptibile şi disponibile (cesibile); – durata termenelor de prescripţie; – începutul prescripţiei; – modificarea (nu suprimarea) cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a

prescripţiei. A contrario, nu sunt admisibile convenţiile care au ca obiect: – drepturile la acţiune imprescriptibile şi/sau indisponibile (incesibile), precum

acţiunile reale imprescriptibile (e.g. art. 563 alin. 3, art. 564 alin. 2, art. 696 alin. 2, art. 861 alin. 1 etc.), acţiunea în constatarea nulităţii absolute (art. 2.502 alin. 2, pct. 3), acţiunile derivând din starea şi capacitatea persoanelor (cf. art. 29 privitor la limitele capacităţii civile; art. 437 referitor la inalienabilitatea acţiunilor de filiaţie etc.); interdicţia este expresă (art. 2.515 alin. 2 şi 5, teza I);

– drepturile la acţiune derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei consumatorului, indiferent dacă pactul este încheiat înainte sau după încheierea unor asemenea contracte; această interdicţie este de asemenea expresă (art. 2.515 alin. 5, teza a doua);

– fixarea unor termene de prescripţie cu nerespectarea duratei minime sau maxime legale (de ex., termenele de prescripţie de cel mult un an nu pot fi micşorate, dar pot fi mărite până la 10 ani, după cum termenele de 10 ani sau mai lungi pot fi prelungite până la 20 de ani; v., în acest sens, art. 2.515 alin. 4); aceste limite se explică prin necesitatea existenţei unui termen minim suficient pentru asigurarea unei acţiuni utile şi efective, pe de o parte, dar şi a unui termen care să nu fie excesiv de lung astfel încât să facă acţiunea practic imprescriptibilă ori să creeze dificultăţi de judecată sau de administrare a probelor pe care legiuitorul a voit să le preîntâmpine, chiar şi împotriva voinţei părţilor, pe de altă parte;

– stabilirea momentului începutului prescripţiei (şi implicit al împlinirii ei) la o dată în raport de care prescripţia ar fi socotită împlinită, ceea ce echivalează, implicit, cu suprimarea dreptului la acţiune;

– suprimarea cauzelor legale de suspendare ori întrerupere a prescripţiei; legea admite doar modificarea acestora, iar nu şi înlăturarea lor, ceea ce ar conduce, indirect, fie la imprescriptibilitatea dreptului la acţiune, fie la suprimarea acestuia şi exonerarea de răspundere a debitorului (cf. art. 2.512 alin. 2);

– înlăturarea posibilităţii repunerii în termen, atunci când depăşirea termenului de prescripţie a fost cauzată de existenţa unor motive temeinic justificate (art. 2.521), o astfel de clauză este de asemenea prohibită, deoarece este abuzivă sau contrară echităţii şi bunelor moravuri (v. art. 15. privitor la abuzul de drept, art. 1.169 referitor la limitele libertăţii de a contracta).

Exempli gratia, dintre convenţiile privitoare la prescripţie care ar fi principial

valabile, pot fi citate următoarele:

– cele care stabilesc un termen mai scurt ori mai lung de prescripţie decât cel general de 3 ani (de ex., 1 an, pentru răspunderea pentru viciile aparente ale lucrului ori lucrării, ori


5 ani, pentru viciile ascunse) sau, după caz, decât cel special (de ex., 1 an, în cazul acţiunii în anulare sau reducerea obligaţiilor pentru leziune, fixat la 2 ani de art. 1.223);

– cele care fixează începutul prescripţiei, altul decât cel prevăzut de lege, în regulă generală, ori printr-o dispoziţie particulară (de ex., stabilirea că prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile lucrului sau lucrării nu începe să curgă decât după consultarea unui expert, ori că începutul prescripţiei dreptului la acţiune pentru penalităţi curge nu de la exigibilitatea creanţei, ci de la împlinirea termenului de 30 de zile, în care aceasta putea fi achitată, fără a antrena plata penalităţilor aferente etc.);

– cele prin care se modifică (nu suprimă) cauzele legale de suspendare ori întrerupere a prescripţiei (de ex., stabilirea faptului că între soţi prescripţia este suspendată chiar dacă sunt separaţi în fapt, ori că forţa majoră suspendă cursul prescripţiei, indiferent de data survenirii ei; stipularea că punerea în întârziere nu întrerupe prescripţia decât dacă este făcută prin executorul judecătoresc ori într-o anumită formă, ori că plata parţială nu constituie în sine recunoaştere tacită a prescripţiei, sau, în fine, că întreruperea, survenită prin cererea de chemare în judecată, va fi urmată de prescripţia cea mai lungă, de 10 ani, a dreptului de a obţine executarea silită etc.) şi, a fortiori, se suplimentează1) aceste cauze de suspendare ori de întrerupere (de ex., prevederea în sensul căreia consultarea unui expert care să stabilească cauza deficienţelor calitative ale unui lucru suspendă prescripţia dreptului la acţiune ori stipularea faptului că încercarea de conciliere prealabilă a oricărui litigiu ivit între părţi, atrage suspendarea cursului prescripţiei).

c) Sancţiune. Orice convenţie sau clauză contrară dispoziţiilor art. 1.215 este lovită

de nulitate absolută (art. 2.115 alin. 6), fiind, aşadar, nulă de drept. 599. Legea aplicabilă prescripţiei extinctive. În dreptul nostru, prescripţia extinctivă

este o chestiune de fond, iar nu de procedură, astfel încât legea aplicabilă prescripţiei este legea care guvernează fondul dreptului, iar nu lex fori. Această soluţie prevăzută, de altfel, la art. 147 din Legea nr. 105/1992 privitoare la raporturile de drept internaţional privat („Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuşi”) este menţinută de art. 2.663 NCC:

„Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este supusă legii care se aplică

dreptului subiectiv însuşi.”2) Prin urmare, în funcţie de natura dreptului subiectiv civil primar, legea aplicabilă

prescripţiei poate fi, după caz, lex personalis, lex contractus, lex loci delicti commissi, lex loci laesionis, lex rei sitae etc.3)

În final, precizăm că, în această materie, legea aplicabilă trebuie să fie unică, în sensul că trebuie să se aplice atât prescripţiei dreptului la acţiunea condamnatorie, cât şi prescripţiei dreptului la acţiunea executorie (v. pentru amănunte, supra, nr. 430, lit. c).

1) Cf. art. 2254 alin. 2 C. civ. fr. (L. no 2008-561 du 17 juin 2008): «Les parties peuvent également, d’un commun accord, ajouter aux causes de suspension ou d’interruption de la prescription prévues par la loi. » (s.n.).

2) V., deja în acelaşi sens, art. 147 din Legea nr. 105/1992: „Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuşi.”

3) Pentru amănunte, inclusiv unele soluţii nuanţate cuprinse în regulamentele comunitare, v. supra, nr. 99.


§ 4. Efectul prescripţiei extinctive

600. Ce se stinge prin prescripţie în lumina Noului Cod civil? a) Sistemul

Decretului nr. 167/1958. După cum am văzut (supra, nr. 263 şi urm.), în doctrină – mai ales – a existat o controversă cu privire la ce se stinge prin prescripţia extinctivă, în lumina Decretului nr. 167/1958, controversă care îşi are originea în dispoziţiile – contradictorii – ale Codului civil din 1864 privitoare la acelaşi aspect (art. 1091 şi 1837, care evocă stingerea prin prescripţie a obligaţiei civile, versus art. 1890, 1900, 1903, 1904 etc., care se referă la prescripţia acţiunilor în justiţie) şi care, finalmente, a fost tranşată, cu argumente de text, de legislaţie şi jurisprudenţă (ibidem), în sensul stingerii prin prescripţie doar a dreptului la acţiune în sens material, iar nu a însuşi dreptului subiectiv.

b) Sistemul Noului Cod civil. În ce priveşte Noul Cod civil, soluţia stingerii doar a

dreptului material la acţiune este neîndoielnică, deoarece art. 2.500 se referă, expressis verbis, la dreptul material la acţiune ca obiect al prescripţiei, în timp ce art. 2.506, reglementând efectele prescripţiei împlinite, dispune următoarele:

„(1) După împlinirea prescripţiei, cel obligat este îndreptăţit să refuze

executarea prestaţiei. (2) Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce dreptul la acţiune s-a

prescris nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.

(3) Recunoaşterea unui drept (la acţiune – n.n.) prescris, făcută prin act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiunea este prescrisă sunt valabile, chiar dacă cel care a făcut-o nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie.” (s.n.). Prin urmare, prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la acţiune, iar nu şi

dreptul subiectiv substanţial primar, ceea ce antrenează anumite consecinţe juridice specifice (c).

c) Consecinţele juridice ale stingerii, prin prescripţie, numai a dreptului material

la acţiune. Din faptul că prin prescripţie se stinge numai „dreptul la acţiune” (în sens material), adică posibilitatea titularului dreptului subiectiv civil de a obţine, la nevoie, protecţia statală a dreptului său, decurge o importantă consecinţă juridică: supravieţuirea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative; după cum am precizat la „natura juridică” a prescripţiei extinctive (supra, nr. 26), practic însă dreptul subiectiv şi obligaţia corelativă sunt transformate, deoarece pot fi considerate acum doar imperfecte, incomplete, ocrotite numai pe calea defensivă a excepţiunii, iar nu şi a acţiunii civile.

În afară de aceasta, întrucât prescripţia afectează doar dreptul material la acţiune, iar nu şi „dreptul procesual la acţiune” – drept autonom şi distinct de dreptul la acţiune (în sens material) –, adică dreptul de a sesiza instanţa şi de a solicita soluţionarea cauzei, printr-o hotărâre rămasă definitivă, acesta este şi rămâne neatins, fiind practic


imprescriptibil extinctiv; într-adevăr, chiar dacă s-a împlinit termenul de prescripţie extinctivă, titularul dreptului subiectiv civil (neafectat de împlinirea acestui termen) poate sesiza oricând organul de jurisdicţie şi exercita, în continuare, celelalte drepturi procesuale, pentru a-şi apăra dreptul său, solicitând condamnarea pârâtului; dacă n-ar exista această posibilitate, nu s-ar putea verifica – jurisdicţional – nici faptul dacă prescripţia este sau nu efectiv împlinită, iar reclamantul n-ar putea dovedi ori demonstra că prescripţia nu s-a împlinit încă, existând, de pildă, o cauză de suspendare ori de întrerupere a cursului său.

601. Principiile efectului prescripţiei extinctive. Ca şi în actuala reglementare

cuprinsă în Decretul nr. 167/1958 (art. 1 alin. 2 şi art. 12), efectul prescripţiei extinctive – stingerea dreptului material la acţiune – este cârmuit de două principii, şi anume (art. 2.503):

– odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi

dreptul la acţiune privind un drept accesoriu (art. 2.503 alin. 1); – în cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune

cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta din prestaţiile datorate (art. 2.503 alin. 2).

De la ambele principii, există însă excepţii, necunoscute în dreptul actual: – în cazul creanţelor garantate cu o ipotecă sau altă garanţie reală (gaj1)),

prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară (sau pignorativă); în această din urmă situaţie, creditorul ipotecar (sau gajist) va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile garantate, însă numai în limita valorii acestor bunuri şi doar în vederea acoperirii debitului principal (iar nu şi a accesoriilor acestuia) – art. 2.504; această excepţie este justificată de caracterul real, opozabil erga omnes, al ipotecii sau gajului, precum şi de faptul că aceste garanţii au un caracter relativ autonom faţă de creanţa garantată, astfel încât pot fi supuse unor reguli distincte de existenţă şi stingere (în cazul ipotecii imobiliare, dreptul de ipotecă se stinge numai prin radiere din cartea funciară, creditorul ipotecar putând opune oricând, pe cale de excepţie, neplata creanţei ipotecare, refuzând astfel, în chip legitim, să consimtă la radiere; în cazul ipotecii mobiliare, de asemenea, creditorul ipotecar se poate opune la radierea acesteia din arhivă, câtă vreme creanţa garantată, nestinsă prin prescripţie, nu a fost achitată; în fine, creditorul gajist, aflat în posesia bunului gajat, este pe deplin îndreptăţit să refuze restituirea bunului cât timp creanţa nu a fost achitată, de vreme ce, pe de o parte, prescripţia afectează doar dreptul la acţiune, iar lăsarea bunului în mâinile sale echivalează, pe de altă parte, cu recunoaşterea – continuă – a acestui drept, cel puţin în cazul în care constituitor este însuşi debitorul gajist, iar nu un terţ garant)2);

1) Cf. art. 2.494 (Aplicarea regulilor privitoare la ipotecă): „Dispoziţiile privitoare la publicitatea, prioritatea, executarea şi stingerea ipotecilor mobiliare se aplică în mod corespunzător” (s.n.). Aşadar, dacă acţiunea ipotecară nu se stinge prin prescripţia acţiunii principale, mutatis mutandis, nici acţiunea creditorului gajist nu se stinge prin prescripţia creanţei principale garantate.

2) Prescripţia separată a creanţei garantate faţă de prescripţia (stingerea) garanţiilor reale este întâlnită şi în alte legislaţii, în special cele de inspiraţie germanică. V., în afara Codului civil german (art. 216),


– în cazul în care prestaţiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau din convenţia părţilor, un tot unitar, dreptul la acţiune se va stinge printr-o singură prescripţie, iar nu prin prescripţii deosebite (art. 2.503 alin. 2); această excepţie, care înseamnă întoarcerea la regulă, se justifică prin caracterul unitar al obligaţiei, chiar dacă executarea ei este eşalonată, în virtutea legii ori a voinţei părţilor, deoarece această eşalonare a fost concepută pentru a facilita îndeplinirea obligaţiei, iar nu pentru a fi considerată ca fiind generatoare de prestaţii distincte, de sine stătătoare (de ex., în cazul vânzării cu plata preţului în rate, plata ratelor, fiind simple modalităţi de achitare a preţului, iar nu prestaţii de sine stătătoare, nu dă loc la drepturi la acţiune distincte şi, prin urmare, nici la prescripţii deosebite).

Tot în aplicaţia efectului extinctiv al prescripţiei – stingerea doar a dreptului

material la acţiune –, art. 2.505 mai prevede, în mod firesc, că „prescripţia nu împiedică stingerea prin compensaţie (legală, dar mai ales judiciară – n.n.) a creanţelor reciproce şi nici exercitarea dreptului de retenţie1), dacă dreptul la acţiune nu era prescris în momentul în care s-ar fi putut opune compensarea sau dreptul de retenţie, după caz“ (s.n.). Soluţia este pe deplin justificată, deoarece la data când putea fi opusă, pentru prima dată, compensaţia ori dreptul de retenţie, dreptul la acţiune nu era prescris, astfel încât titularul său a socotit că nu mai e cazul să acţioneze din moment ce creanţele reciproce sunt (ori trebuie considerate) stinse până la concurenţa celei mai mici ori, după caz, se bucură de o garanţie, chiar imperfectă, care-i permite să-şi asigure, pe cale de excepţie, plata creanţei. În plus, în cazul retentorului, cât timp debitorul nu solicită predarea (restituirea) bunului o astfel de pasivitate poate fi asimilată recunoaşterii tacite a dreptului, antrenând fie amânarea, fie întreruperea cursului prescripţiei (cf. art. 2.538, alin. 2 şi 3).

602. Modul de aplicare a prescripţiei extinctive. a) Sedes materiae. Prescripţia nu

operează ipso iure sau ope legis, ci numai ope exceptionis, adică doar la cererea părţii interesate. Aceasta rezultă atât din art. 2.506 NCC, precitat (în special alin. 1: „După împlinirea prescripţiei, cel obligat este îndreptăţit să refuze executarea prestaţiei”; deci, prin împlinirea termenului de prescripţie, cel interesat dobândeşte doar dreptul de a se opune la condamnarea sa, iar nu şi liberarea de obligaţia ce-i incumbă, adică exonerarea de răspunderea sa civilă, contractuală sau extracontractuală), cât şi din prevederile art. 2.507 şi urm., din acelaşi cod, privitoare la renunţarea la prescripţie.

Într-adevăr, în termeni similari – nu identici – art. 1838-1839 şi 1841 din vechiul Cod civil, art. 2.507 şi urm. NCC privitoare la renunţarea (infra, nr. 603) şi la invocarea prescripţiei prevăd, inter alia, că „nu se poate renunţa la prescripţie cât timp a început să curgă” (art. 2.507, teza I) şi că aceasta „poate fi opusă numai de cel soluţii similare în dreptul elveţian (Codul civil elveţian, art. 790, 807; Codul federal elveţian al obligaţiilor, art. 140) sau olandez (Codul civil din 1992, art. 3.11.20b), mai nou.

Pe de altă parte, trebuie semnalat că excepţia este însă limitată, în sensul că dreptul de ipotecă şi acţiunea corespunzătoare supravieţuiesc efectului prescripţiei numai în limita valorii bunului afectat garanţiei ipotecare (art. 2.504 alin. 1 in fine) şi fără a cuprinde accesoriile creanţei a cărei acţiune este stinsă prin prescripţie (art. 2.504 alin. 2), măsură care este de natură să stimuleze pe creditor în a-şi valorifica creanţa în termenul de prescripţie aplicabil acţiunii principale.

1) Cu privire la dreptul de retenţie, v. art. 2.495-2.499 NCC.


în folosul căruia curge” (art. 2.512 alin. 1), astfel că, în caz contrar, organul de jurisdicţie va continua judecata şi se va pronunţa în fond asupra pretenţiei deduse judecăţii (art. 2.512 alin. 2).

b) Aplicarea prescripţiei numai la cererea persoanei interesate. După cum rezultă din dispoziţiile mai sus citate, în sistemul Noului Cod civil, prescripţia nu operează de drept şi nici din oficiu, în baza hotărârii instanţei judecătoreşti sau arbitrale, ci numai la cererea persoanei interesate (art. 2.512)1). Într-adevăr:

În primul rând, este de remarcat că prescripţia nu operează ipso iure, deoarece prin simpla împlinire a termenului cel în folosul căruia curge prescripţia nu este exonerat de răspundere, ci doar îndreptăţit să refuze îndeplinirea obligaţiei de care este ţinut. Deci, prin expirarea termenului de prescripţie se naşte ope legis dreptul sau facultatea de a opune beneficiul prescripţiei împlinite, iar nu şi constatarea stingerii înseşi a dreptului la acţiune. Dreptul de a invoca beneficiul prescripţiei extinctive, este un drept de natură potestativă, distinct de dreptul subiectiv primar afectat de împlinirea termenului de prescripţie, şi poate fi exercitat sau, după caz, abandonat prin efectul renunţării la prescripţie2).

În al doilea rând, prescripţia nu poate fi aplicată ex officio de către organul de jurisdicţie, chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale (art. 2.512 alin. 2 şi 3). Mai mult, ea nici măcar nu poate fi pusă în discuţia părţilor, în virtutea rolului activ, din moment ce, pe de o parte, e vorba de o excepţie personală, iar nu de o excepţie de ordine publică, şi pe de altă parte, o asemenea chestiune în plan procesual interesează principiul disponibilităţii, fiind un aspect ori o facultate inerentă dreptului fiecărei părţi de a dispune, în cursul procesului, de drepturile sale materiale şi procedurale, iar acest aspect trebuie lăsat la aprecierea acesteia, iar nu a instanţei de judecată.

În sfârşit, întrucât „prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge” (art. 2.512 alin. 1), nu interesează buna sau reaua sa credinţă şi nici faptul dacă a dobândit vreun titlu contrar (prin transmiterea cesiunii aceluiaşi drept de către o terţă persoană), deoarece prescripţia sancţionează lipsa de acţiune ori neglijenţa titularului dreptului la acţiune, iar condiţiile de aplicare a acestuia nu presupun buna-credinţă a „prescripţionarului” sau dobândirea aceluiaşi drept, de către acesta, în vreun alt mod, după caz.

1) În sensul că, în materia raporturilor de muncă, art. 2512 alin. 2 (organul de jurisdicţie competent nu

poate aplica prescripţia din oficiu) ar fi inaplicabil „în situaţia prescripţiei împlinite în favoarea salariaţilor, avându-se în vedere că, şi în acest caz, devine incidentă dispoziţia de principiu înscrisă în art. 38 din Codul muncii”, v. I. Tr. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, op. cit., p. 36. Această opinie este criticabilă, deoarece beneficiul prescripţiei câştigate nu e un drept derivat din contractul individual de muncă ori acordat de lege în considerarea raportului de muncă, ci o facultate ex lege, care îndreptăţeşte salariatul să refuze executarea unei obligaţii prescrise. În plus, plăţile încasate fără drept ori despăgubirile cauzate angajatorului prin săvârşirea de fapte ilicite (art. 998 şi urm. C. civ.) generează raporturi pur civile, iar nu de dreptul muncii, fiind străine, aşadar, dispoziţiilor art. 38 din Codul muncii (care dispun că: „Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate”).

2) Renunţarea la prescripţia împlinită sau câştigată este un act abdicativ unilateral având ca obiect însuşi dreptul de a invoca prescripţia împlinită. Obiectul renunţării nu poate fi dreptul la acţiune şi, a fortiori, nici dreptul subiectiv civil primar, deoarece acestea aparţin altuia, iar nu renunţătorului şi, prin urmare, acesta din urmă nu poate dispune de acestea fără acordul titularului, o asemenea renunţare fiind nulă absolut (cf. art. 17 alin. 1: „Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi”).


c) Momentul până la care poate fi invocată prescripţia. Fiind o excepţie de fond, relativă, prescripţia nu poate fi invocată oricând, adică în orice stare a pricinii, ci numai în instanţa de fond, ea putând totuşi fi opusă pentru prima oară chiar şi în apel (art. 2.513 alin. 1). În materie de arbitraj, prescripţia poate fi opusă pe tot parcursul soluţionării litigiului (art. 2.514 alin. 2). Desigur, în ambele cazuri trebuie ca pârâtul să nu fi renunţat, în prealabil, expres ori tacit, la prescripţie, căci, în acest caz, invocarea prescripţiei este lipsită de obiect, dreptul de opţiune fiind stins.

d) Invocarea prescripţiei de către alte persoane. Dreptul de a invoca prescripţia nu

este, în principiu, un drept intuitu personae, astfel încât dacă are caracter patrimonial, el poate fi exercitat, în numele prescripţionarului, şi de către alte persoane interesate. Astfel, potrivit art. 2.514 NCC, codebitorii unei obligaţii solidare sau indivizibile şi fideiusorii pot invoca prescripţia, chiar dacă unul dintre debitori a neglijat s-o facă ori a renunţat la ea. Tot astfel, pot invoca prescripţia şi creditorii celui interesat, precum şi orice altă persoană interesată1).

603. Renunţarea la prescripţie. Noul Cod civil reglementează, în termeni similari cu

prevederile art. 1838-1840 ale vechiului cod, şi posibilitatea renunţării la prescripţie, respectiv la aşa-numita „prescripţie câştigată”, adică la însuşi dreptul de a invoca prescripţia extinctivă2). Se precizează, în plus, că renunţarea poate privi fie prescripţia împlinită, fie numai beneficiul termenului scurs, însă acestea nu trebuie confundate chiar dacă produc aceleaşi efecte – începerea unei prescripţii de acelaşi fel –, deoarece în primul caz este vorba de însuşi dreptul de a invoca prescripţia, care poate fi opus şi de alte persoane interesate (art. 2.514), pe când în cel de-al doilea caz sunt aplicabile regulile de întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului. Într-adevăr:

Potrivit art. 2.507 NCC, nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită.

Renunţarea la prescripţie poate fi expresă, făcută prin act de renunţare, sau tacită, dacă rezultă din manifestări neechivoce şi este neîndoielnică (art. 2.508).

Nu se poate renunţa decât de cel care are capacitatea de a înstrăina (de a face acte de dispoziţie) ori de a se obliga, după caz (art. 2.509).

În toate cazurile, după renunţare, începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel, iar dacă partea îndreptăţită renunţă la beneficiul termenului scurs până la acea dată, sunt aplicabile dispoziţiile privind întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului (art. 2.510).

Renunţarea produce însă efecte relative, deoarece este un act unilateral, ea neputând fi, aşadar, opusă codebitorilor solidari ori ai unei obligaţii indivizibile, nici împotriva fideiusorilor (art. 2.511). De asemenea, ea nu poate fi opusă creditorilor renunţători şi nici altei persoane interesate (art. 2.514, teza a doua).

1) V., pentru invocarea prescripţiei de către terţul detentor (dobânditor) al imobilului ipotecat, C. Ap. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 4214/2000, în Culegere de practică judiciară în materie civilă 2000, nr. 57, pp. 142-144 (cu notă de Adina Nicolae).

2) Pentru amănunte cu privire la natura şi caracterele juridice ale renunţării la prescripţia câştigată, v. supra, nr. 290 lit. b).


CAPITOLUL II

DOMENIUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

§ 1. Noţiunea şi criteriile de determinare

604. Noţiunea şi criterii de determinare. a) Definiţie şi terminologie. Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege sfera drepturilor subiective ale căror acţiuni cad sub incidenţa acesteia, mai exact totalitatea drepturilor la acţiune susceptibile de a se stinge prin neexercitarea lor în termenul stabilit de lege.

In concreto, a determina domeniul prescripţiei extinctive însemnează a stabili, prin raportarea tuturor drepturilor subiective civile la instituţia prescripţiei extinctive, drepturile la acţiune prescriptibile extinctiv, pe de o parte, şi, deopotrivă, drepturile la acţiune imprescriptibile extinctiv, pe de altă parte.

Prin urmare, sunt prescriptibile extinctiv acele drepturi la acţiune care se sting prin neexercitarea lor în termenul de prescripţie respectiv.

De reţinut că, în doctrină – brevitatis causa –, se folosesc, uzual, şi expresiile „drepturi prescriptibile”, respectiv „drepturi imprescriptibile” în loc de „drepturi la acţiune supuse prescripţiei extinctive” (acţiuni prescriptibile extinctiv) şi „drepturi la acţiune nesupuse prescripţiei extinctive” (acţiuni imprescriptibile extinctiv)1).

b) Criterii de determinare. În genere, în doctrină, după cum am văzut (supra, nr. 103)

domeniul prescripţiei extinctive, adică al drepturilor subiective civile supuse prescripţiei extinctive, se determină prin utilizarea combinată a următoarelor două criterii2): natura drepturilor subiective civile şi actul normativ care reglementează prescripţia extinctivă.

Raportate la determinarea domeniului prescripţiei extinctive reglementate în Noul Cod civil, vom avea următoarele clasificări:

1o După natura drepturilor subiective civile, se poate distinge între: a) domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale; b) domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor nepatrimoniale. 2o După natura actului normativ care reglementează prescripţia extinctivă, se poate

distinge: a) domeniul prescripţiei extinctive guvernat de Noul Cod civil; b) domeniul prescripţiei extinctive cârmuit de alte acte normative – izvoare de

drept civil (L. nr. 31/1990, L. nr. 11/1991, L. nr. 85/2006 etc.). 1) Pentru alte precizări, v. supra, nr. 101. 2) V., de ex., Gh. Beleiu, op. cit. (2001), pp. 246-247.


Ambele criterii sunt sugerate de art. 2.501 şi 2.502 NCC care statuează principiul prescriptibilităţii dreptului la acţiune având un obiect patrimonial, precum şi al altor drepturi la acţiune, indiferent de obiectul lor, în cazurile anume prevăzute de lege. Într-adevăr:

Conform art. 2.501:

„(1) Drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

(2) De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege, sunt supuse prescripţiei extinctive şi alte drepturi la acţiune, indiferent de obiectul lor”. (s.n.). Din acest articol, rezultă, prima facie, că sunt prescriptibile nu numai drepturile la

acţiune privind un drept de creanţă sau chiar un drept real, ci şi alte drepturi la acţiune, indiferent de obiectul lor, în cazurile anume prevăzute de lege (precum drepturile nepatrimoniale, cele potestative, drepturile injonctive etc.).

Totuşi, o asemenea concluzie trebuie raportată la art. 2.502 alin. 1 care enunţă excepţiile de prescriptibilitate a drepturilor la acţiune, stabilind principalele cazuri de imprescriptibilitate:

„Dreptul la acţiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum şi

ori de câte ori prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu poate fi limitat în timp.” (s.n.). 605. Plan. În continuare, vom înfăţişa, pe scurt, domeniul prescripţiei extinctive în

sistemul Noului Cod civil, determinat, în principal, de natura patrimonială ori nepatrimonială a drepturilor subiective ale căror acţiuni sunt supuse prescripţiei extinctive.

§ 2. Prescripţia extinctivă şi drepturile patrimoniale

606. Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă. În principiu, ca şi în sistemul anterior, drepturile la acţiune privitoare la drepturile de creanţă (stricto sensu) sunt prescriptibile extinctiv. Această regulă rezultă, în mod expres, din art. 2.501 alin. 1 NCC, sediul general al materiei, deja citat:

„Drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei

extinctive, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.” (s.n.). Or, una dintre categoriile principale ale drepturilor patrimoniale este aceea a

drepturilor de creanţă ale căror acţiuni sunt prescriptibile extinctiv, deoarece legea consideră că, în principiu, nimeni nu poate fi ţinut ad perpetuum să răspundă pentru obligaţiile sale patrimoniale.

Desigur, aşa cum prevede chiar art. 2.501 prescriptibilitatea drepturilor de creanţă nu este absolută, de la această regulă de principiu putând exista şi excepţii în care acţiunile personale să fie declarate imprescriptibile extinctiv (cf. art. 2.237: „Drepturile


asiguraţilor asupra sumelor rezultând din rezervele tehnice care se constituie la asigurările de viaţă pentru obligaţii de plată scadente în viitor nu sunt supuse prescripţiei.”).

607. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale. În materia drepturilor reale, regula este

imprescriptibilitatea, iar excepţia prescriptibilitatea. Într-adevăr, drepturile reale de folosinţă care nu se sting prin neuz pot fi exercitate oricând, iar în cazul în care ar fi încălcate, pot fi apărate oricând în justiţie.

Într-adevăr, având în vedere dispoziţiile Noului Cod civil, sunt imprescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale:

1o acţiunea în revendicare – imobiliară sau mobiliară – întemeiată pe dreptul de

proprietate privată (art. 563 alin. 2) ori publică (art. 861); deşi imprescriptibilă extinctiv – pe motiv că dreptul de proprietate fiind perpetuu nu se stinge prin neuz1) şi că, în caz contrar, prin împlinirea termenului de prescripţie, uzurpatorul ar continua să posede bunul în chip nestingherit în detrimentul adevăratului proprietar –, această acţiune poate fi paralizată prin invocarea, cu succes a uzucapiunii;

2o acţiunea negatorie (art. 564); 3o acţiunea confesorie de superficie (art. 696); 4o petiţia de ereditate (art. 1.130) 5o acţiunea ipotecară (art. 2.504). Prin excepţie, sunt prescriptibile extinctiv, inter alia: 1o acţiunea posesorie (art. 951); 2o acţiunea confesorie de uzufruct (art. 705), uz şi abitaţie (art. 754) şi servitute 9

(art. 757); 3o acţiunea în protecţia drepturilor reale de tip nou, precum dreptul de

administrare (art. 870), concesiune (art. 873) şi folosinţă cu titlu gratuit (art. 875).

§ 3. Prescripţia extinctivă şi drepturile nepatrimoniale

608. Principiul imprescriptibilităţii drepturilor personale nepatrimoniale. Potrivit art. 2.504 alin. 2 pct. 1 NCC sunt imprescriptibile extinctiv drepturile privitoare la acţiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia celor pentru care prin lege se dispune altfel.

Aşadar, regula imprescriptibilităţii drepturilor la acţiune având un obiect nepatrimonial este expresă şi categorică.

Principiul imprescriptibilităţii drepturilor personale nepatrimoniale este în general definit ca fiind acea regulă de drept potrivit căreia protecţia acestor drepturi prin acţiunea în justiţie nu este ţărmurită în timp, putându-se obţine oricând.

Din categoria drepturilor nepatrimoniale fac parte în primul rând drepturile personalităţii (art. 58 NCC), drepturile morale de autor sau drepturile derivate din

1) V., de ex., C: Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, EDP, Bucureşti, 1970, p. 725.


starea civilă şi capacitatea civilă a persoanei, dreptul la nume sau la denumire, dreptul la domiciliu sau la un sediu etc.

Trebuie precizat că este vorba de protecţia directă a dreptului nepatrimonial, iar nu şi de dreptul la acţiune în repararea prejudiciului, moral sau material, cauzat din violarea unui astfel de drept, care, de regulă, rămâne supus prescripţiei (cf. art. 253 alin. 4 NCC: „De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.”).

În fine, cât priveşte justificarea acestei reguli, principiul imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale se întemeiază pe caracterul intuitu personae şi totodată perpetuu al acestor drepturi, inseparabile de persoana umană sau morală.

609. Excepţii. Noul Cod civil prevede însă şi excepţii de la principiul

imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale, precum: 1o acţiunea în anulabilitatea căsătoriei (art. 301); 2o acţiunea în tăgada de paternitate de către mama copilului sau soţul acesteia (art.

430 şi 431); 3o acţiunea în anulabilitatea recunoaşterii filiaţiei (art. 419).


CAPITOLUL III

TERMENELE LEGALE DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ

610. Termenul general de prescripţie. a) Consacrare. Potrivit art. 2.517 NCC:

„Termenul prescripţiei este de trei ani, dacă legea nu prevede un alt termen”(s.n.). Aşadar, în lipsa unui termen anume prevăzut de lege (sau eventual fixat de părţi,

pe cale convenţională, în condiţiile art. 2.515 alin. 4), orice drept la acţiune prescriptibil extinctiv se stinge în termenul de 3 ani, prevăzut de art. 2.517.

De remarcat că tot un termen de 3 ani prevede şi art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termen care a fost calificat în doctrină şi jurisprudenţă ca termen „general” de prescripţie, aplicabil, în principal, acţiunilor personale prescriptibile extinctiv (supra, nr. 171-172).

b) Caracterizare. Aplicându-se ori de câte ori prin lege nu se stabileşte un alt

termen de prescripţie, termenul de 3 ani este, neîndoielnic, termenul general de prescripţie prevăzut de Noul Cod civil, singura chestiune rămasă în discuţie fiind determinarea caracterului general al acestuia. Într-adevăr:

Mai întâi, în lipsă de orice altă precizare sau referire legală, acest termen se aplică tuturor acţiunilor personale (întemeiate pe drepturile de creanţă lato sensu), cu excepţia cazurilor pentru care există termene speciale de prescripţie, indiferent de izvorul concret al raportului obligaţional (act juridic, unilateral ori bilateral, sau fapt juridic stricto sensu, licit ori ilicit), inclusiv pretenţiilor patrimoniale care însoţesc o acţiune principală, chiar dacă aceasta este sau nu prescriptibilă (precum acţiunea în constatarea nulităţii absolute, acţiunea în simulaţie, acţiunea în rezoluţiune sau reziliere, acţiunea pauliană etc.).

Apoi, termenul general de prescripţie este aplicabil şi acţiunilor nepatrimoniale prescriptibile extinctiv (cum este acţiunea în anularea unei recunoaşteri a filiaţiei) pentru care nu există un termen special de prescripţie.

În sfârşit, acest termen nu trebuie confundat şi nici aplicat atunci când, printr-o dispoziţie legală expresă, s-ar institui un termen special, care este tot de 3 ani (de ex. termenul de 3 ani prevăzut la art. 428 alin. 3, art. 695 alin. 3, art. 892 alin. 3, art. 897 alin. 3, art. 990 alin. 5, art. 1.027 alin. 3, art. 1.095 alin. 1, art. 1.933 alin. 3, art. 1.936 alin. 1 NCC).

Observăm că Noul Cod civil merge pe soluţia clasică, a unui singur termen de prescripţie, iar nu pe aceea a prescripţiei duble preconizată de unele proiecte sau chiar reglementări noi1).

1) Sistemul dublului termen de prescripţie, creat prin Convenţia de la New-York din 1974 asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri (supra, nr. ), care prevede, alături de termenul minim şi ordinar de 4 ani (art. 8) şi un termen maxim de 10 ani (art. 23), a fost preluat şi de Principiile


611. Termene speciale de prescripţie. a) Precizări prealabile. Noul Cod civil efectuează şi o reaşezare generală a termenelor legale speciale de prescripţie, pe care le grupează în 3 clase principale, în funcţie de durata acestora: un an, 2 ani şi 10 ani. În afară de acestea, există în cuprinsul codului şi alte termene speciale de prescripţie, care variază, cu mici excepţii, între 6 luni şi 5 ani, făcând, din păcate, dificilă cunoaşterea de către cei interesaţi a termenului de prescripţie efectiv aplicabil.

În afară de termenele speciale consacrate de Noul Cod civil există, desigur, o sumedenie de termene speciale stabilite prin alte acte normative, însă, o parte din acestea vor fi probabil abrogate prin legea de punere în aplicare a noului cod (avem în vedere, de ex., unele termene speciale prevăzute de Codul comercial, Codul familiei şi, bineînţeles, vechiul Cod civil, la care ne-am referit, pe larg, în primele două titluri ale tratatului de faţă).

De aceea, în continuare ne vom limita în continuare doar la enumerarea termenelor speciale de prescripţie, instituite de noul cod în art. 2.518-2.521, termene aplicabile unor acţiuni reale sau personale, după caz. Celelalte termene speciale de prescripţie din cod vor fi analizate cu ocazia tratării materiilor sau instituţiilor respective, deoarece fac parte din regimul lor juridic.

b) Termenul de prescripţie de 10 ani. Potrivit art. 2.518:

„Se prescrie în termen de zece ani dreptul la acţiune privitor la: 1. drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt

supuse altui termen de prescripţie; 2. repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură

sau acte de barbarie ori, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa;

3. repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.”

c) Termenul de prescripţie de 2 ani. Conform art. 2.519:

„Dreptul la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie în termen de doi ani.”

d) Termenul de prescripţie de un an. Art. 2.520 şi 2.521 NCC fixează la un an

termenul de prescripţie aplicabil unei serii de acţiuni derivate din raporturile de prestări de servicii făcute cu caracter profesional ori fără caracter profesional, după caz.

Astfel, potrivit art. 2.520:

„(1) Se prescrie în termen de un an dreptul la acţiune în cazul: 1. ospătarilor (întreprinzătorilor de alimentaţie publică – n.n.) sau hotelierilor,

pentru serviciile pe care le prestează; 2. profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu

ziua sau cu luna; Unidroit 2004 (art. 10.2), Principiile dreptului european al contractelor (art. 14:201, 14:307), Anteproiectul Catala (art. 2274 şi 2278) din 2004 sau proiectul englez privitor la prescripţie din 2001 (sect. 1). Asupra tehnicii dublului termen de prescripţie, v. R. Wintgen, La mise en œuvre de la technique du double délai de prescription extinctive, in Revue des contrats 2007, pp. 907-915.


3. medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau medicamente;

4. vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate;

5. meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor; 6. avocaţilor, împotriva clienţilor pentru plata onorariilor şi cheltuielilor.

Termenul de prescripţie se va calcula din ziua rămânerii definitive a hotărârii sau din aceea a împăcării părţilor, ori a revocării mandatului. În afacerile neterminate nu se vor putea cere onorarii şi cheltuieli mai vechi de trei ani;

7. notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua în care aceste sume au devenit exigibile;

8. inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea.

(2) În toate cazurile, continuarea lecţiilor, serviciilor, actelor sau lucrărilor nu întrerupe prescripţia pentru sumele scadente”. În plus, conform art. 2.521:

„(1) Se prescrie prin împlinirea unui termen de un an şi dreptul la acţiune privitor la restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a mai avut loc.

(2) De asemenea, dacă prin lege nu se dispune altfel, se prescrie prin împlinirea unui termen de un an şi dreptul la acţiunea izvorâtă dintr-un contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă, îndreptată împotriva transportatorului.

(3) În cazul prevăzut la alin. (2), termenul de prescripţie este de trei ani, atunci când contractul de transport a fost încheiat spre a fi executat succesiv sau, după caz, combinat, cu acelaşi mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite.” 612. Prorogarea legală a termenului de prescripţie. În principiu, durata termenului

de prescripţie nu poate fi modificată decât prin voinţa părţilor, în cazurile şi condiţiile anume prevăzute de lege (art. 2.515 alin. 4 şi 5). Prin excepţie, Noul Cod prevede şi o ipoteză în care durata termenului de prescripţie este modificată ex vi legis. Astfel, în materia răspunderii civile delictuale, conform art. 1.394, „în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.” (s.n.). Această soluţie, inspirată din dreptul elveţian1), este destinată să asigure o protecţie superioară victimei, atunci când prejudiciul suferit este urmarea unei fapte ilicite grave, care este sancţionată şi de legea penală. Desigur, dacă termenul de prescripţie prevăzut de legea penală ar fi mai scurt, fiecare acţiune rămâne supusă termenului de prescripţie normal aplicabil.

1) Cf. art. 60 alin. 2 C. fed. elv. al obligaţiilor („dacă daunele-interese derivă dintr-un act pedepsibil

supus de legile penale unei prescripţii mai lungi, această prescripţie se aplică acţiunii civile”).


CAPITOLUL IV

CURSUL PRESCRIPŢIEI

Secţiunea 1 Începutul prescripţiei extinctive

A. REGULA GENERALĂ PRIVIND ÎNCEPUTUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

613. Sedes materiae. Noul Cod civil consacră o nouă regulă generală privind începutul prescripţiei extinctive, renunţând la regula tradiţională exprimată în celebrul adagiu: actionae non natae, non praescribitur.

Într-adevăr, conform art. 2.523 NCC:

„Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.” Or, în sistemul vechiului Cod civil, ca şi în acela al Decretului nr. 167/1958,

începutul prescripţiei are, în regulă generală, caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv ori, după caz, mixt, din moment ce art. 1886 C. civ. (1864) statuează că „Nicio prescripţie nu poate începe a curge înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere” (s.n.), în timp ce art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 declară, la rândul său, că „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune …” (s.n.).

Aşa cum am văzut (supra, nr. 186 lit. c), şi în vechiul Cod civil, dar şi în Decretul nr. 167/1958 fie se confundă naşterea dreptului la acţiune cu începutul prescripţiei extinctive, fie se pun pe acelaşi plan cele două momente, deşi ele ar trebui să fie clar disociate, cel puţin la nivel teoretic şi de principiu. Într-adevăr, naşterea dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripţiei extinctive este data la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică de a face acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie. Or, despre ce posibilitate materială ori juridică poate fi vorba când titularul dreptului la acţiune nu are cunoştinţă efectivă şi nici nu trebuia să cunoască faptul că, potrivit legii ori contractului, are deschisă o acţiune contra altuia!?1)

1) Cu privire la necesitatea revederii regulii tradiţionale privind începutul prescripţiei extinctive, v., în afara sect. 1 (The standard limitation defences), sect. 2 (privitor la data cunoaşterii – date of knowledge – elementelor necesare exercitării dreptului la acţiune), sect. 3 (privitor la data naşterii acţiunii – the date on which the cause of action acrued) şi sect. 4 (privitor la data când trebuiau cunoscute aceste elemente – constructive of knowledge) din Proiectul Legii engleze privind prescripţia extinctivă din 2001 (Limitation Bill 2001), disponibil la adresa: www.law.com.gov.uk. [proiectul englez este construit pe sistemul


De aceea, în Noul Cod civil s-a apreciat că, în realitate, prescripţia extinctivă trebuie să înceapă să curgă nu de la data naşterii dreptului la acţiune, ci de la data când cel interesat a luat cunoştinţă ori trebuia, după circumstanţele speţei, să ia cunoştinţă de existenţa acestui drept. Desigur, în afara acestei reguli generale, există şi ipoteze sau situaţii care impun determinarea, în mod expres, a începutului prescripţiei, fie pentru a particulariza regula generală, fie pentru a deroga de la aceasta, în anumite limite, dacă există motive serioase în acest sens. Este vorba de aşa-numitele reguli speciale privind începutul prescripţiei care nu numai că au fost păstrate şi în noua reglementare, dar chiar au fost multiplicate ori, după caz, modificate, cum vom vedea imediat.

614. Caracterizare. Aşa după cum rezultă, expres, din textul citat, noua regulă generală

privind începutul prescripţiei extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii – alternativ – a două momente de la care prescripţia începe să curgă, şi anume:

– un moment subiectiv, principal, constând în data cunoaşterii naşterii dreptului

la acţiune; şi – un moment obiectiv, subsidiar, constând în data când, după împrejurări, trebuia

cunoscută naşterea acestui drept. Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului

la acţiune nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Dacă titularul dreptului la acţiune nu are cunoştinţă de elementele minime care fundează dreptul său, respectiv actul sau faptul juridic, licit sau ilicit, şi cel care este ţinut să răspundă, atunci nu poate acţiona, astfel încât dacă prescripţia ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată, căci aceste elemente pot să nu fie cunoscute, cum am arătat, la data încălcării dreptului subiectiv.

În felul acesta, prin noua regulă edictată, legiuitorul încearcă să evite riscul ca prescripţia să se împlinească înainte ca ea să fi început efectiv să curgă, deoarece titularului dreptului la acţiune nu i se poate reproşa inacţiunea, cât timp nu avea posibilitatea reală de a face acte întreruptive, din cauza necunoaşterii existenţei dreptului sau a exigibilităţii acestuia ori a celui care ar fi ţinut să răspundă, după caz.

Important este de reţinut că, în sistemul Noului Cod civil, momentul începutului pres-cripţiei extinctive, în lipsa unei reguli speciale, trebuie determinat de organul de juris-dicţie numai pe baza unui probatoriu complex, deoarece trebuie stabilită nu numai data naşterii dreptului la acţiune, ci şi dacă titularul lui avea cunoştinţă ori trebuia să cunoască acest fapt.

Tocmai că, în practică, acest probatoriu se poate dovedi foarte anevoios, legiuitorul instituie o serie de reguli speciale privind începutul prescripţiei, care se vor aplica cu prioritate faţă de regula generală prevăzută de art. 2.523, întrucât specialia generalibus derogant. „prescripţiei duble”: termenul minim, de 3 ani, care începe să curgă de la data cunoaşterii naşterii dreptului la acţiune şi termenul maxim, de 10 ani, care începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune; cf.: sect. 1 – (1) It is a defence to a civil claim that the claim was not made before the end of the period of three years from the date of knowledge of the claimant. (2) It is also a defence to a civil claim that the claim was not made before the end of the period of ten years from the starting date in relation to the cause of action on which the claim is founded].


B. REGULI SPECIALE PRIVIND ÎNCEPUTUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

1) Reglementare şi enumerarea ipotezelor speciale

615. Sedes materiae. Principalele reguli speciale privind începutul prescripţiei sunt cuprinse în art. 2.524-2.531 NCC, care se aplică indiferent de calitatea părţilor.

Există însă, în noul cod, şi alte reguli speciale privind începutul prescripţiei, precum: art. 301 alin. 2-4, art. 316 alin. 2, teza a doua, art. 419 alin. 3, art. 428 alin. 3, art. 432 alin. 2, art. 892 alin. 3, art. 897 alin. 2, art. 915 alin. 2, teza a doua, art. 951 alin. 1, art. 990 alin. 5, art. 1.027 alin. 3, art. 1.070, art. 1076 alin. 2, art. 1.095 alin. 1 şi 2, art. 1.124, art. 1.223, art. 1.415, art. 1.880, art. 1.933 alin. 3, art. 1.936, art. 2.071, art. 2.163, art. 2.182, art. 2.190 alin. 1.

În cele ce urmează vom avea în vedere, din considerente de ordin didactic, dar şi tehnic, doar regulile speciale, de „generală” aplicaţiune, reglementate în cap. III din titlul I al Cărţii VI.

616. Enumerare. În cap. III al titlului I privitor la regimul general al prescripţiei

extinctive, din Cartea VI, Noul Cod civil instituie, fie în aplicarea (concretizarea) regulii generale, fie prin derogare de la aceasta, reguli speciale privitoare la începutul prescripţiei extinctive pentru următoarele situaţii sau ipoteze:

i) ipoteza obligaţiilor contractuale de a da sau de a face ceva; ii) ipoteza acţiunii în restituirea prestaţiilor; iii) ipoteza obligaţiilor cu executare succesivă; iv) ipoteza asigurărilor contractuale; v) ipoteza răspunderii pentru fapta ilicită şi cazuri asimilate; vi) ipoteza acţiunii în anularea actului juridic civil; vii) ipoteza răspunderii pentru viciile aparente ale bunului, lucrării sau construcţiei

şi cazuri asimilate; viii) ipoteza răspunderii pentru viciile ascunse ale bunului, lucrării sau construcţiei

şi cazuri asimilate.

2) Conţinutul regulilor speciale privind începutul prescripţiei extinctive 617. Dreptul la acţiunea în executarea obligaţiilor de a da sau de a face.

a) Reglementare. Potrivit art. 2.524 NCC:

„(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel s-o execute.

(2) În cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului.

(2) Dacă dreptul este afectat de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiţia.”


b) Caracterizare. Textul citat cuprinzând o regulă parţial nouă se aplică obligaţiilor contractuale de a da (de a strămuta proprietatea ori de a constitui un alt drept real) sau a face (a preda un lucru, a executa o lucrare sau presta un alt serviciu).

În aceste cazuri, prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă, adică de la data când debitorul trebuie s-o execute. Este vorba, în principiu, de obligaţiile pure şi simple, de cele afectate de un termen extinctiv, ori cele afectate de o condiţie rezolutorie, ştiut fiind că pura est sub condicione resolvitur.

Dacă obligaţia este afectată de un termen suspensiv ori de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data împlinirii termenului sau de la data când s-a îndeplinit condiţia.

618. Dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor. a) Reglementare. Potrivit art. 2.525

NCC:

„Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul, cu excepţia cazului când dreptul la acţiune a fost exercitat chiar în procesul în care s-a dispus desfiinţarea actului.” b) Caracterizare. Regula cuprinsă în art. 2.525 este o regulă specială nouă şi este

aplicabilă în toate cazurile în care un act juridic valabil este ulterior anulat, rezolvit ori desfiinţat pentru alte cauze de ineficacitate – contemporane ori subsecvente încheierii actului – , de regulă, cu efect retroactiv, astfel încât prestaţiile executate în temeiul acestuia devin lipsite de cauză, fiind supuse restituirii, în natură sau prin echivalent.

În aceste cazuri, legea prevede că, deşi dreptul la restituirea prestaţiilor subzistă de la data efectuării prestaţiilor, prescripţia nu începe să curgă de la aceeaşi dată, deoarece dreptul respectiv este un drept condiţional (sau eventual), ci numai de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a declarat ori constatat ineficacitatea actului, când dreptul la restituire devine cert.

Atragem atenţia că prescripţia dreptului la acţiunea în restituirea prestaţiilor nu trebuie confundată cu prescripţia dreptului la acţiunea în desfiinţarea (ori încetarea) actului, pe temeiul nulităţii relative, rezoluţiunii, rezilierii etc., mai ales atunci când pentru aceasta din urmă există reguli diferite privind începerea prescripţiei (cf. art. 2.529 în privinţa dreptului la acţiunea în anularea actului juridic).

619. Dreptul la acţiunea în executarea prestaţiilor succesive. a) Reglementare.

Consacrată, implicit, de art. 12 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în executarea prestaţiilor succesive datorate în temeiul unor obligaţii cu executare succesivă este, în mod expres, reglementată la art. 2.526 NCC, astfel:

„Când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să

curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data ultimei prestaţii neexecutate (recte, ce trebuie executate – n.n.).”


b) Caracterizare. Legea distinge între prestaţiile succesive individuale şi cele care alcătuiesc un tot unitar:

– dacă prestaţiile succesive au caracter individual (ex. dobânzi, penalităţi de

întârziere), prescripţia începe să curgă separat, de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă;

– dacă prestaţiile succesive alcătuiesc, potrivit legii sau convenţiei, un tot unitar (ex., plata eşalonată a unei datorii sau a ratelor de preţ), prescripţia curge pentru întreaga creanţă de la data scadenţei ultimei prestaţii neexecutate (i.e. datorate), iar nu de la data fiecărei prestaţii neexecutate.

620. Dreptul la acţiune în materia asigurărilor. a) Reglementare. Conform art. 2.527

NCC, în materie de asigurare contractuală – contra daunelor ori de persoane –, prescripţia începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de părţi pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru plata indemnizaţiei sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător.

b) Caracterizare. Această regulă nu este prevăzută de Decretul nr. 167/1958, fiind

menită să simplifice regimul acţiunilor derivate din raporturile dintre asigurători şi asiguraţi. Astfel, indiferent de data naşterii drepturilor la plata primei de asigurare ori la plata indemnizaţiei sau despăgubirii şi, a fortiori, indiferent de data producerii cazului asigurat, prescripţia începe să curgă:

– de la data scadenţei primei (sau ratelor) de asigurare datorate de debitorul

acesteia (asigurat, contractant etc.); – de la data expirării termenelor de plată a indemnizaţiei sau, după caz, a

despăgubirii datorate de asigurător. De reţinut că această regulă se aplică în materia raporturilor de asigurare

contractuală (iar nu prin efectul legii) şi priveşte exclusiv raporturile dintre asigurător şi asigurat (contractant), iar nicidecum raporturile dintre asigurat şi terţi ori dintre asigurător, subrogat în drepturile asiguratului, şi terţii răspunzători de prejudiciul asigurat.

621. Dreptul la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită.

a) Reglementare. Potrivit art. 2.528 NCC:

„(1) Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul, acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri.” b) Caracterizare. Această regulă este identică cu cea prevăzută de art. 8 din

Decretul nr. 167-1958 (supra, nr. 195), caracterizându-se prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripţia:


– un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (deci nu doar pe cel care a cauzat-o);

– un moment obiectiv, constând în data – judecătoreşte stabilită – când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

De reţinut că această regulă se aplică pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o

faptă ilicită contractuală sau extracontractuală, deoarece legea nu distinge între felurile răspunderii civile, şi numai în măsura în care pentru astfel de prejudiciu nu există vreo altă regulă anume prevăzută de lege (cf. art. 12 din L. nr. 11/1991 pentru combaterea concurenţei neloiale; art. 19 din L. nr. 554/2004 a contenciosului administrativ).

În plus, conform alin. 2 al art. 2.528, regula se aplică, prin asemănare, şi în următoarele cazuri asimilate:

i) îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1.345-1348); ii) plata nedatorată (art. 1.341-1.344); iii) gestiunea de afaceri (art. 1.330-1.340). 622. Dreptul la acţiunea în anularea actului juridic. a) Reglementare. Similar (nu

identic) cu regula prevăzută de art. 9 din Decretul nr. 167/1958 (supra, nr. 197), art. 2.529 NCC prevede că:

„(1) Prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic începe să curgă: a) în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat; b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit; c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptăţit,

reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să-i încuviinţeze sau să-i autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic.

(2) În cazurile în care nulitatea relativă poate fi invocată de o terţă persoană, prescripţia începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate”. b) Caracterizare. Din textul citat, rezultă că începutul prescripţiei acţiunii în

anulabilitatea unui act juridic depinde nu numai de cauza de anulabilitate, ci şi după cum este vorba de raporturile dintre părţi ori dintre acestea şi terţi. Astfel:

– În raporturile dintre părţi (şi succesorii lor universali sau cu titlu universal),

momentul de la care începe să curgă prescripţia este diferit în funcţie de cauza de anulabilitate (ca şi în sistemul art. 9 din D. nr. 167/1958):

i) pentru violenţă, există un singur moment, obiectiv, de la care prescripţia începe să curgă: din ziua în care violenţa a încetat (indiferent de caracterul instantaneu ori continuu al temerii insuflate victimei actelor de violenţă fizică sau morală);

ii) pentru dol, care este un fapt ilicit grav astfel încât autorul său nu trebuie să fie exonerat de răspundere cât timp manoperele dolosive n-au fost descoperite de către victima lor, există un unic moment subiectiv, concret, iar nu obiectiv, abstract, de la care prescripţia începe să curgă, şi anume: din ziua când dolul a fost descoperit;


iii) pentru celelalte cauze de anulare (eroare, lipsa discernământului, lipsa cauzei ori cauza falsă1), incapacitate etc.) sunt fixate şi aici – alternativ – tot două momente, şi anume:

– fie momentul subiectiv (principal) al cunoaşterii cauzei de anulare; – fie momentul obiectiv (subsidiar) al expirării celor 18 luni de la încheierea

contractului (cu menţiunea că termenul de 18 luni nu este un termen de prescripţie, ci un termen legal care are funcţia de a marca momentul obiectiv de la care începe să curgă totuşi prescripţia în situaţia în care cauza de anulabilitate n-a fost cunoscută în acest interval de timp, făcând aplicaţia primei reguli de determinare a începutului prescripţiei).

– În raporturile dintre părţi şi terţi, adică în situaţia în care nulitatea relativă poate fi invocată de o terţă persoană (de ex., titularul dreptului de preempţiune), prescripţia începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate.

De reţinut că această regulă nu se aplică în situaţiile în care prin lege se prevede

un alt moment de la care prescripţia începe să curgă (cf. art. 301 pentru termenul de 6 luni de anulare a căsătoriei).

623. Dreptul la acţiunea în răspundere pentru vicii aparente. a) Reglementare.

Conform art. 2.530 NCC:

„(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune izvorât din transmiterea unor bunuri sau executarea unor lucrări, cu vicii aparente, în care legea sau contractul obligă la garanţie şi pentru asemenea vicii, începe să curgă de la data predării sau recepţiei finale a bunului ori a lucrării sau, după caz, de la data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul-verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor constatate.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori a lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare din aceste lipsuri puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală.” b) Caracterizare. Regula mai sus citată vizează prescripţia dreptului la acţiune

pentru viciile aparente ale lucrului transmis ori lucrării executate, inclusiv pentru lipsa calităţilor sau cantităţilor convenite, dacă prin lege sau potrivit contractului debitorul este ţinut să răspundă.

Pe fond, această regulă prezintă caracteristica stabilirii – alternative – a două momente, ambele obiective, de la care începe să curgă prescripţia:

– un moment obiectiv principal, constând în data predării sau recepţiei finale (iar

nu preliminare sau „provizorii”) a bunului ori a lucrării; şi – un alt moment obiectiv, dar subsidiar, constând în data împlinirii termenului

prevăzut de lege ori stabilit prin procesul-verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor constatate, în situaţia în care cu ocazia predării ori

1) V. art. 1.238 alin. 1 NCC: „Lipsa cauzei atrage nulitatea relativă (i.e. anulabilitatea – n.n.) a contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice” (proprii altui contract numit ori nenumit, după caz).


recepţiei finale se constată existenţa acestor vicii (sau lipsa calităţilor ori cantităţilor convenite), iar legea ori procesul-verbal constatator, întocmit în condiţiile legii ori în cele convenite de părţi, fixează un termen pentru remedierea lor de către debitor.

Important este de reţinut că, dacă prin lege sau contract, viciile aparente trebuie

denunţate într-un anumit termen, sub sancţiunea decăderii (cf. art. 2.545), neobservarea acestui termen atrage pierderea dreptului de garanţie, astfel încât prescripţia devine lipsită de obiect.

624. Dreptul la acţiunea în răspundere pentru vicii ascunse. a) Reglementare.

Potrivit art. 2.531 NCC:

„(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile ascunse începe să curgă:

a) în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o construcţie, de la împlinirea unui an de la data predării ori recepţiei finale a bunului sau a lucrării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii;

b) în cazul unei construcţii, de la împlinirea a trei ani de la data predării sau recepţiei finale a construcţiei, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii.

(2) Pentru executarea unor lucrări curente, termenele prevăzute la alin. 1 sunt de o lună, în cazul prevăzut la lit. a), respectiv de trei luni, în cazul prevăzut la lit. b).

(3) Dispoziţiile alin. 1 şi 2 se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori a lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare din aceste lipsuri puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală.

(4) Termenele prevăzute în prezentul articol sunt termene de garanţie înăuntrul cărora viciile trebuie, în toate cazurile, să se ivească.

(5) Prin dispoziţiile prezentului articol nu se aduce, însă, nicio atingere termenelor de garanţie speciale, legale sau convenţionale.

(6) Dispoziţiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul produselor pentru care s-a prevăzut un termen de valabilitate, ca şi în cazul bunurilor sau lucrărilor pentru care există un termen de garanţie pentru buna funcţionare”. b) Caracterizare. Această regulă este similară celei prevăzute de art. 11 din

Decretul nr. 167/1958, astfel încât consideraţiile acolo făcute (supra, nr. 199-202) rămân, în principiu, valabile şi în cazul aplicării dispoziţiilor art. 2.531 NCC. Totuşi, pentru mai buna înţelegere a acestei reguli unele precizări sunt necesare.

Mai întâi, după cum se observă, regula se aplică în cazul răspunderii pentru viciile ascunse ale bunului, lucrării sau construcţiei, adică acele lipsuri sau defecte de calitate de natură să afecteze întrebuinţarea lor conform destinaţiei acestora şi care nu puteau fi descoperite la predare ori la recepţia finală a lucrării, cu mijloace obişnuite, respectiv printr-o verificare normală.

Apoi, este de reţinut că art. 2.531 distinge între prescripţia pentru viciile ascunse ale unui bun transmis ori ale unei lucrări executate şi prescripţia pentru viciile ascunse ale construcţiei predate ori recepţionate, pe de o parte, şi între lucrările noi sau cele curente, de întreţinere, pe de altă parte. În consecinţă, ţinând cont de această dublă distincţie, regula privind începutul prescripţiei pentru viciile ascunse ale bunului, lucrării sau construcţiei prezintă caracteristica stabilirii – alternative – a două momente de la care începe să curgă prescripţia:


– un moment subiectiv, principal, constând în data descoperirii viciilor; şi – un moment obiectiv, subsidiar, constând în data expirării termenului de garanţie: i) de un an, pentru lucru sau lucrare, şi de 3 ani, pentru construcţie; sau ii) de o lună, pentru lucrări curente la bunuri mobile, şi de 3 luni, pentru lucrări

curente la o construcţie. În al treilea rând, regulile privind începutul prescripţiei pentru viciile ascunse se

aplică, mutatis mutandis, şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori a lipsurilor cantitative, ascunse cu viclenie, însă numai dacă oricare din aceste lipsuri nu puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală.

În sfârşit, aceste reguli se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul produselor pentru care s-a prevăzut un termen de valabilitate (ex. produsele alimentare), ca şi în cazul bunurilor sau lucrărilor pentru care există un termen de garanţie pentru buna funcţionare.

Important este de reţinut că termenele prevăzute în art. 2.531 nu sunt termene de prescripţie, ci termene de garanţie legale, cu caracter general şi subsidiar, în înţelesul că expirarea lor marchează momentul obiectiv al începutului prescripţiei numai atunci când, în speţă, nu-şi găseşte aplicarea un alt termen de garanţie, special, fie el legal, fie convenţional, soluţie care se desprinde, neîndoielnic, din prevederile alin. 5 ale art. 2.531 mai sus citate.

Totodată, termenele de garanţie prevăzute de art. 2.531, ca orice termene de garanţie, sunt termene legale extinctive, în înţelesul că expirarea lor marchează stingerea obligaţiei de garanţie pentru vicii în cazul în care acestea nu se ivesc, adică nu se manifestă, înăuntrul acestor termene, caz în care problema începutului prescripţiei dreptului la acţiune nu se mai pune, fiind lipsită de obiect. Această soluţie se desprinde, neîndoielnic, din prevederea cuprinsă în alin. 4 al art. 2.531: „Termenele prevăzute în prezentul articol sunt termene de garanţie înăuntrul cărora viciile trebuie, în toate cazurile, să se ivească”. (s.n.).

În final, mai trebuie făcută o precizare în legătură cu domeniul de aplicaţie generală a regulilor instituite în art. 2.531, în sensul că acestea sunt aplicabile numai „dacă prin lege nu se prevede altfel” (art. 2.531), respectiv ori de câte prin lege specială nu se prevede altfel (cf. art. 11 din L. nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, aplicabilă în dreptul consumului1)).

Secţiunea a 2-a Suspendarea prescripţiei extinctive

§ 1. Cauzele de suspendare

A. REGLEMENTARE ŞI CARACTERIZARE GENERALĂ

625. Sedes materiae. a) Precizări prealabile. Noul Cod civil reglementează, la art. 2.532, cauzele generale de suspendare a prescripţiei, stabilind condiţiile de aplicare a acestora, precum şi suspendarea prescripţiei în materie succesorală, la art. 2.533. Alte cazuri speciale sunt prevăzute la art. 695 alin. 3, teza a doua, şi art. 1.395.

1) Pentru amănunte cu privire la aplicabilitatea art. 11 din Legea nr. 240/2004, v. supra, nr. 412 lit. b) şi 414.


b) Cauzele generale. În ce priveşte cauzele generale de suspendare a prescripţiei,

potrivit art. 2.532 NCC:

„(1) Prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă: 1. între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt; 2. între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu

capacitate de exerciţiu restrânsă ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă, cât timp durează ocrotirea şi socotelile nu au fost date şi aprobate;

3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate;

4. în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziţie legală contrară;

5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia;

6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele şase luni înainte de expirarea termenului de prescripţie.

7. în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de trei luni de la înregistrarea cererii, dacă legea nu a stabilit un alt termen;

8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forţele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau război. Sunt avute în vedere şi persoanele civile care se găsesc în forţele armate pentru raţiuni de serviciu impuse de necesităţile războiului;

9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare; forţa majoră, când este temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripţiei decât dacă survine în ultimele şase luni înainte de expirarea termenului de prescripţie;

10. în alte cazuri prevăzute de lege”.

De asemenea, în materie succesorală, conform art. 2.533 NCC: „(1) Prescripţia nu curge contra creditorilor defunctului în privinţa creanţelor pe

care le au asupra moştenirii cât timp aceasta nu a fost acceptată de către succesibili ori, în lipsa acceptării, cât timp nu a fost numit un curator care să îi reprezinte.

(2) Ea nu curge nici contra moştenitorilor defunctului cât timp aceştia nu au acceptat moştenirea ori nu a fost numit un curator care să îi reprezinte.

(3) Prescripţia nu curge, de asemenea, contra moştenitorilor, în privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii, de la data acceptării moştenirii şi până la data lichidării ei.” 626. Caractere juridice. În general, în afara cazurilor prevăzute de art. 2.532 pct. 5 şi 6,

cauzele generale de suspendare se regăsesc, chiar dacă unele într-o formă parţial diferită, şi în art. 13-14 din Decretul nr. 167/1958 [supra, nr. 217 lit. a)], motiv pentru care consideraţiile acolo făcute rămân valabile şi după intrarea în vigoare a Noului Cod civil.


Din simpla enumerare a cauzelor care atrag suspendarea cursului prescripţiei dreptului la acţiune rezultă că şi pe viitor aceste cauze prezintă următoarele caractere sau trăsături juridice principale, şi anume:

i) sunt cauze de suspendare legale, iar nu convenţionale (cf. art. 2.515 privind posibilitatea „modificării”, deci nu suprimării, a cauzelor legale de suspendare, prin convenţii ori clauze exprese);

ii) sunt limitative, adică de strictă interpretare şi aplicare, nesusceptibile, aşadar, de aplicare prin analogie;

iii) produc efecte de drept (i.e. ope legis, iar nu ope iudicii şi nici ope exceptionis). De reţinut că toate aceste cauze produc efectul suspensiv numai dacă intervin după ce

prescripţia a început să curgă (dacă ele intervin înainte ca prescripţia să fi început să curgă, efectul produs va fi de amânare, de întârziere a începutului prescripţiei; cf. art. 2.532: „Prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă …” – s.n.).

B. ANALIZA CAUZELOR GENERALE DE SUSPENDARE

627. Prescripţia este suspendată în raporturile dintre soţi. Această primă cauză de suspendare (art. 2.532 pct. 1) se întinde pe toată durata căsătoriei, cât timp soţii nu sunt separaţi în fapt, fiind justificată de considerente morale, respectiv de menajarea relaţiilor conjugale normale, care nu trebuie tulburate de existenţa unor reclamaţii reciproce.

628. Între ocrotitor şi ocrotit prescripţia este suspendată cât timp durează ocrotirea şi

socotelile nu au fost date şi aprobate. Această cauză de suspendare, prevăzută de art. 2.532 pct. 2, se aplică raporturilor dintre părinte, tutore sau curator, pe de o parte, şi minor, cel pus sub interdicţie judecătorească ori ocrotit prin curatelă, pe de altă parte, a cărei persoană şi ale cărei bunuri au nevoie de ocrotire sau de administrare, după caz. Aşa cum dispune textul citat, suspendarea operează cât timp durează ocrotirea şi până la darea şi aprobarea socotelilor, operaţiune juridică pe care o realizează instanţa de tutelă (art. 162).

629. Între administrator şi administrat prescripţia este suspendată cât timp

administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate. Asemănătoare cu cauza precedentă, această cauză de suspendare (art. 2.532 pct. 3) se aplică oricăror raporturi de administrare a bunurilor altuia, altele decât cele prevăzute de art. 2.532 pct. 2 şi indiferent de izvorul acestora (legea, hotărârea judecătorească, contractul), şi durează până când administratorul – persoană fizică sau persoană juridică – este descărcat de gestiune, adică până când socotelile sunt date şi aprobate.

630. Prescripţia este suspendată cât timp incapabilul sau cel cu capacitate de

exerciţiu restrânsă nu are reprezentant sau ocrotitor legal, după caz. Din formularea pct. 4 al art. 2.532 rezultă că această cauză de suspendare priveşte, în principal, pe: minorul sub 14 ani, interzisul judecătoresc şi minorul între 14-18 ani1). Suspendarea prescripţiei operează pe durata lipsei reprezentantului legal ori ocrotitorului legal, după caz.

1) Tot lipsit de capacitatea de exerciţiu trebuie considerat şi debitorul împotriva căruia s-a deschis

procedura insolvenţei, atunci când este lipsit de „dreptul de administrare”, i.e. de „dreptul de a-şi conduce


631. Ascunderea existenţei creanţei sau a exigibilităţii acesteia. Această cauză de suspendare este nouă, nefiind prevăzută de Decretul nr. 167/1958. Din textul art. 2.532 rezultă că prescripţia este suspendată şi atunci când debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia1). Textul citat face aplicaţia principiului fraus omnia corrumpit în materie de prescripţie. Suspendarea prescripţiei operează cât timp debitorul ascunde (ori sustrage), în mod deliberat, înscrisul constatator al creanţei sau, după caz, exigibilitatea acesteia (de ex., faptul existenţei sau modificării termenului legal de plată ori renunţarea la beneficiul termenului de către autorul creditorului actual).

632. Purtarea de negocieri în scopul soluţionării amiabile a litigiului. Şi această

cauză de suspendare este nouă, fiind impusă de necesităţile practicii, în special comerciale2). Într-adevăr, iniţierea şi purtarea de negocieri în scopul rezolvării, pe cale amiabilă, a litigiul îndreptăţeşte partea interesată să nu facă acte de întrerupere a prescripţiei crezând în posibilitatea rezolvării amiabile a litigiului. În acest caz, suspendarea prescripţiei operează, zice art. 2.532 pct. 6, pe întreaga durată a negocierilor purtate, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele şase luni înainte de expirarea termenului de prescripţie. Prin urmare, dacă negocierile au fost purtate mai înainte ori au fost întrerupte cu cel puţin 6 luni înainte de împlinirea prescripţiei, aceasta nu este socotită suspendată3). Legiuitorul a vrut ca părţile să poarte negocieri cu bună-credinţă şi, în caz de eşec, partea interesată să aibă un timp suficient de lung pentru a acţiona în justiţie, astfel încât suspendarea repetată a prescripţiei în cazul unor negocieri succesive ori purtarea acestora cu mult timp înainte de expirarea termenului nu justifică suspendarea prescripţiei, din moment ce astfel de negocieri se dovedesc neserioase, iar exercitarea dreptului la acţiune nu este, în fapt, periclitat ori compromis.

633. Concilierea sau reclamaţia prealabilă. Din redactarea art. 2.532 pct. 7 rezultă că

prescripţia este, de asemenea, suspendată ori de câte ori legea prevede obligativitatea sau posibilitatea parcurgerii unei proceduri prealabile în scopul rezolvării amiabile a litigiului4). Această cauză de suspendare – similară cu cea prevăzută de art. 13 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 – operează cât timp cel care a recurs la această procedură nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de trei luni de la înregistrarea cererii, dacă legea nu a stabilit un alt termen.

Important de reţinut este că nu interesează dacă procedura prealabilă este obligatorie sau facultativă, ci numai faptul că partea interesată a recurs la ea. activitatea, de a-şi administra bunurile din avere şi de a dispune de acestea” (art. 47 alin. 1 din L. nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, publ. în M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006, cu modificările ulterioare).

1) V., în acelaşi sens, art. 2941 pct. 8 din C. civ. it.; art. 3.11.20, par. 1 lit. f), C. civ. olandez. 2) Din acest motiv, această cauză de suspendare a fost consacrată expres de par. 203 BGB, cu ocazia

reformei dreptului obligaţiilor în 2000. Adde art. 2238 (nouveau) C. civ. fr.; art. 14:304 Principiile dreptului european al contractelor.

3) Dacă negocierile au fost iniţiate înaintea celor 6 luni rămase până la împlinirea prescripţiei şi au fost continuate înăuntrul celor 6 luni, prescripţia este, desigur, suspendată, deoarece importantă nu este data când acestea au început ci numai ca ele să fie purtate în ultimele 6 luni dinainte de împlinirea termenului de prescripţie. În acest caz, suspendarea va opera însă numai de la data prevăzută de lege („cu şase luni înainte de împlinirea prescripţiei”), iar nu de la data când negocierile au început efectiv (cu 8 luni înainte de împlinirea prescripţiei, de ex.).

4) V., în acelaşi sens, art. 10.7 (Soluţionarea alternativă a disputelor) din Principiile Unidroit 2004.


În sfârşit, trebuie subliniat că textul priveşte doar procedurile prealabile reglementate de lege, iar nu şi cele instituite de părţi, pe cale convenţională. În acest din urmă caz, suspendarea prescripţiei poate opera numai dacă s-a prevăzut aceasta în mod expres (cf. art. 2.515 privind „modificarea”, în speţă, completarea cauzelor legale de modificare a cursului prescripţiei dreptului la acţiune, în temeiul voinţei părţilor).

634. Participarea la forţele armate ale României, care sunt pe picior de război.

Această cauză, prevăzută şi de art. 13 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, priveşte situaţia părţilor, creditori sau debitori, care au fost mobilizate ori participante la război. Din redactarea art. 2.532 pct. 8 rezultă că, într-o asemenea situaţie, titularul dreptului la acţiune şi/sau titularul obligaţiei corelative trebuie să facă parte din forţele armate, iar acestea să fie în stare de mobilizare sau de război (deci, nicidecum în stare de pace). Nu interesează însă dacă aceştia sunt personal militar ori civil, însă în acest ultim caz se cere ca persoanele civile să se găsească în forţele armate pentru raţiuni de serviciu impuse de necesităţile războiului. În toate cazurile, suspendarea prescripţiei operează cât timp forţele armate ale ţării se află în stare de mobilizare sau de război.

De reţinut că textul se aplică, pentru identitate de raţiune, şi atunci când creditorul sau debitorul este într-o misiune de pace cu caracter internaţional, sub egida ONU sau NATO ori în numele României, după caz1).

635. Forţa majoră. Prescripţia este suspendată şi în cazul în care cel împotriva

căruia curge prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare. Art. 2.532 pct. 9 NCC, ca şi art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 nu defineşte forţa majoră, însă, spre deosebire de vechiul Cod civil, forţa majoră este definită de art. 1.351 alin. 3 NCC ca fiind „orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil”2).

De reţinut că, pentru suspendarea prescripţiei, forţa majoră trebuie să privească doar pe „cel împotriva căruia prescripţia curge” (adică pe titularul dreptului la acţiune), iar nicidecum (şi) pe cel în favoarea căruia ea curge, iar în cazul în care nu are caracter permanent (definitiv), ci doar temporar, ea trebuie să survină în ultimele şase luni înainte de expirarea termenului de prescripţie. În consecinţă, dacă forţa majoră a survenit înaintea celor şase luni dinainte de expirarea termenului de prescripţie3) şi nu are caracter definitiv nu suspendă cursul prescripţiei dreptului la acţiune (spre deosebire de sistemul D. nr. 167/1958 care nu distinge între efectul permanent ori temporar al forţei majore).

§ 2. Efectele suspendării prescripţiei

636. Efectul general. Ca şi în sistemul Decretului nr. 167/1958 (art. 15 alin. 1), art. 2.534 alin. 1 NCC prevede că:

„De la data când cauza de suspendare a încetat, prescripţia îşi reia cursul,

socotindu-se pentru împlinirea termenului şi timpul scurs înainte de suspendare”. 1) V. şi supra, nr. 221. 2) Definiţia forţei majore în Noul Cod civil nu este la adăpost de critică, deoarece imprevizibilitatea

nu este de esenţa forţei majore (supra, nr. 220), şi nici inevitabilitatea, care este mai degrabă specifică cazului fortuit decât forţei majore, deoarece ţine de sau, mai exact, este un aspect al imprevizibilităţii.

3) V., în acelaşi sens, par. 206 BGB (astfel cum a fost modificat cu ocazia reformei dreptului obligaţiilor din 2000).


Cât priveşte beneficiul suspendării prescripţiei (i.e. întinderea suspendării), aceasta poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel (art. 2.535).

Totuşi, suspendarea poate fi invocată în favoarea ori în contra altuia în cazul creditorilor sau codebitorilor solidari sau ai unei obligaţii indivizibile (art. 1.433 alin. 1, art. 1441 alin. 1 şi art. 1.449 alin. 1), precum şi faţă de debitorul principal ori faţă de fiedeiusor (art. 2.535).

637. Efectul special. Potrivit art. 2.534 alin. 2 NCC (text similar cu art. 15 alin. 2

din D. nr. 167/1958):

„Prescripţia nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de şase luni de la data când suspendarea a încetat, cu excepţia prescripţiilor de şase luni sau mai scurte, care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării”. Aşadar, şi în sistemul Noului Cod civil, efectul prevăzut de art. 2.534 alin. 2

constă, în esenţă, tot în prorogarea momentului împlinirii termenului de prescripţie extinctivă, în aşa fel încât, în toate cazurile, între momentul încetării cauzei de suspendare şi momentul împlinirii termenului de prescripţie să fie 6 luni, dacă termenul de prescripţie aplicabil în speţă este de cel puţin 6 luni, ori de 1 lună, dacă termenul de prescripţie aplicabil este mai mic de 6 luni, după caz.

Din acest motiv prevederile art. 2.534 alin. 2 sunt de aplicaţie limitată, iar prorogarea termenului de prescripţie este variabilă, în funcţie timpul necesar pentru întregirea celor şase luni ori a unei luni, calculate de la data încetării cauzei de suspendare.

Secţiunea a 3-a Întreruperea prescripţiei extinctive

§ 1. Cauzele de întrerupere

A. REGLEMENTARE ŞI CARACTERIZARE GENERALĂ

638. Sedes materiae. Aceste cauze sunt reglementate la art. 2.537 NCC care enumeră cazurile generale de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului la acţiune stabilind şi condiţiile de aplicare a acestora, astfel:

„Prescripţia se întrerupe: 1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a

dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia; 2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau arbitrale, prin

înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie.


3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată, până la citirea actului de sesizare; în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă;

4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere;

5. în alte cazuri prevăzute de lege”. 639. Caractere juridice. În primul rând, este de remarcat că, spre deosebire de

Decretul nr. 167/1958, reglementarea mai sus citată este mai complexă, Noul Cod civil consacrând şi cazuri noi de întrerupere a prescripţiei, precum invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie şi punerea în întârziere a debitorului.

Cât priveşte caracterele sau trăsăturile juridice ale tuturor acestor cazuri, ca şi în sistemul Decretului nr. 167/1958, aceste cauze se caracterizează prin următoarele trăsături principale:

i) sunt legale (cf. art. 2.515 alin. 3 privind „modificarea”, deci nu suprimarea, prin voinţa părţilor, a cauzelor legale de întrerupere a cursului prescripţiei);

ii) sunt limitative; iii) produc efecte de drept (ope legis), iar nu ope iudicii şi nici ope exceptionis. B. ANALIZA CAUZELOR DE ÎNTRERUPERE A PRESCRIPŢIEI

640. Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie. În afară de pct. 1 al art. 2.537, care consacră recunoaşterea ca prima cauză întreruptivă care provine de la cel în folosul căruia curge prescripţia, trebuie avut în vedere şi art. 2.538 care se ocupă de formele şi condiţiile recunoaşterii. Într-adevăr, având în vedere că recunoaşterea semnifică părăsirea de către subiectul pasiv a poziţiei sale de împotrivire faţă de dreptul subiectiv corelativ, pentru ca recunoaşterea să aibă efect întreruptiv trebuie să fie voluntară, neîndoielnică, pură şi simplă şi, bineînţeles, făcută în termenul de prescripţie (v., pentru detalii, supra, nr. 238), indiferent dacă este expresă ori, după caz, tacită.

Recunoaşterea se poate face, de regulă, unilateral, dar poate fi făcută şi pe cale convenţională (de ex., prin convenţia de eşalonare a datoriei ori de acordare de către creditor a unui termen de graţie).

Cât priveşte recunoaşterea tacită ori implicită, aceasta rezultă, în primul rând, dintr-un „act voluntar de executare” (evident parţială) a prestaţiei datorate (art. 2.537 pct. 1 şi art. 2.538 alin. 2, teza a doua), dar şi din alte acte sau manifestări neechivoce ce atestă confirmarea dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia, precum achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată, constituirea unei garanţii şi altele asemenea. De asemenea, zice art. 2.538 alin. 3, poate invoca recunoaşterea tacită şi cel îndreptăţit (de ex., ex-cumpărătorul) la restituirea unei prestaţii făcute în executarea unui act juridic ce a fost desfiinţat pentru nulitate, rezoluţiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte (de ex., ex-vânzătorul) cu ocazia executării actului desfiinţat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acţiune reală ori personală.

641. Cererea de chemare în judecată sau arbitrală. a) Forme şi cazuri asimilate.

Conform art. 2.538 pct. 2 şi 3, coroborate cu art. 2.539, prescripţia este întreruptă prin


orice cerere de chemare în judecată ori arbitrală1), indiferent dacă este formulată sub forma unei cereri introductive de instanţă, incidentală (cerere reconvenţională, de intervenţie etc.) sau accesorie, făcută în instanţa civilă ori penală (constituirea de parte civilă), în cadrul etapei judecăţii sau a executării silite (colective ori individuale), prin care titularul dreptului la acţiune solicită condamnarea pârâtului, şi chiar atunci când invocarea dreptului a cărui acţiune se prescrie este făcută pe cale de excepţie.

Mai mult, în materie penală, atunci când despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe prescripţia, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă de către partea vătămată (art. 2.537 pct. 3, teza a doua).

b) Condiţii. Pentru a produce efectul întreruptiv cererea în justiţie ori arbitrală, ca

şi în sistemul Decretului nr. 167/1958 (v., pentru amănunte, supra, nr. 240), trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

i) să fie introdusă la o instanţă judecătorească sau alt organ cu atribuţii

jurisdicţionale, chiar dacă acestea n-ar fi competente ori cererea ar fi nulă pentru lipsă de formă (art. 2.539 alin. 1);

ii) să privească fondul dreptului sau cel puţin să tindă la recunoaşterea ori conservarea lui (prin luarea unor măsuri urgente pe cale preşedinţială, înfiinţarea unui sechestru asigurător etc.);

iii) să fie serioasă (adică făcută cu scopul de a fi admisă); renunţarea ori perimarea cererii, precum şi neexecutarea hotărârii de condamnare în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită demonstrează neîndeplinirea acestei condiţii, respectiv lipsa de stăruinţă ori de convingere în sensul realizării dreptului dedus judecăţii (art. 2.539 alin. 2 şi 3);

iv) să fie admisă, printr-o hotărâre definitivă cu autoritate de lucru judecat; respingerea sau anularea cererii dovedeşte, în schimb, neîndeplinirea condiţiei, respectiv fie lipsa de temeinicie a pretenţiei, fie formularea unei cereri nule, anulabile sau inadmisibile.

De reţinut că, în cazul respingerii sau anulării cererii – în ambele cazuri pentru

motive formale – iar de fond dacă reclamantul, în termen de şase luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă (art. 2.539 alin. 2, teza a doua). Această soluţie dovedeşte preocuparea legiuitorului de a asigura o protecţie concretă şi efectivă titularului dreptului la acţiune, în sensul de a-l scuti de riscul suportării consecinţelor juridice negative ale respingerii pentru motive formale,

1) Urmând modelul Convenţiei de la New-York din 1974 asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri (supra, nr. 390), care califică acţiunea judiciară sau arbitrală drept o cauză de „încetare” (i.e. suspendare) a prescripţiei, inclusiv Principiile Unidroit 2004 aplicabile contractelor comerciale internaţionale (supra, nr. 404), unde orice procedură judiciară „suspendă” curgerea termenului de prescripţie (art. 10.5-10.6), unele legislaţii naţionale au recalificat cererea de chemare în judecată sau de arbitrare drept cauză de suspendare, iar nu de întrerupere a prescripţiei. V., în acest sens, par. 204 BGB. Adde art. 14:302 din Principiile dreptului european al contractelor; art. III-7:302 din Draftul comun de referinţă (DCFR) 2008. Precizăm că alte legislaţii naţionale au menţinut cererea de chemare în judecată printre cauzele de întrerupere a prescripţiei [cf. art. 2892 şi urm. C. civ. Quebec (1991); art. 3.11.16 C. civ. olandez (1992); art. 2241 (nouveau) C. civ. fr. etc.].


procedurale, a cererii în justiţie, iar nu pentru motive ţinând de temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii. Prin urmare, formularea unei cereri premature, nulă sau anulabilă, insuficient timbrată, introdusă împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pentru a sta în judecată etc. este un motiv care nu se constituie în cauză absolută de suprimare a efectului întreruptiv al prescripţiei decât dacă o nouă cerere, regulat introdusă şi admisă pe fond, nu este introdusă în 6 luni de la data când prima hotărâre de respingere sau de anulare a rămas definitivă1).

642. Punerea în întârziere. Această cauză de întrerupere este nouă, nefiind cunoscută

până în prezent în dreptul nostru2). Pentru a produce efectul întreruptiv, punerea în întârziere a debitorului este condiţionată de introducerea cererii de chemare în judecată în termen de 6 luni de la data când a operat punerea în întârziere3), pentru a nu da posibilitate creditorului să abuzeze de acest caz ori doar să şicaneze pe debitor, fără a avea intenţia de a-l acţiona în justiţie. În caz contrar, întreruperea prescripţiei este socotită neavenită.

§ 2. Efectele întreruperii prescripţiei

643. Sedes materiae. Efectele întreruperii prescripţiei extinctive sunt stabilite de art. 2.541 NCC, în termeni similari art. 17 din Decretul nr. 167/1958, dar mult mai amănunţiţi, şi anume:

„(1) Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere. (2) După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie. (3) Dacă întreruperea prescripţiei a avut loc prin recunoaşterea dreptului de către

cel în folosul căruia curgea, va începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel. (3) În cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în

judecată ori de arbitrare, noua prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită nu va începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a acţiunii nu a rămas definitivă.

(4) Dacă întreruperea rezultă din intervenţia făcută în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite, prescripţia va reîncepe să curgă de la data la care există din nou posibilitatea legală de valorificare a creanţei rămase neacoperite.

(5) În cazul în care prescripţia a fost întreruptă potrivit art. 2.537 pct. 3, întreruperea operează până la comunicarea ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, a ordonanţei de suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii de suspendare a judecăţii sau până la pronunţarea hotărârii definitive a instanţei penale. Dacă repararea pagubei se acordă, potrivit legii, din oficiu, întreruperea operează până la data când cel împotriva căruia a început să curgă prescripţia a cunoscut sau trebuia să cunoască hotărârea definitivă a instanţei penale prin care ar fi trebuit să se stabilească despăgubirea”.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 2.542 NCC referitoare la beneficiul

întreruperii prescripţiei (i.e. întinderea efectului întreruptiv): 1) V., în acelaşi sens, art. 263 alin. 2 C. civ. grec; art. 3.11.16 C. civ. olandez; adde art. 2895 alin. 1

C. civ. Q., unde se prevede un termen suplimentar de 6 luni; art. 139 din C. fed. elv. al obligaţiilor, care prevede însă un termen suplimentar de 60 de zile, aplicabil numai dacă termenul iniţial de prescripţie este expirat la data respingerii cererii iniţiale.

2) Această cauză de întrerupere este însă prevăzută de art. 1433 pct. 3 C. civ. Carol al II-lea (1940). 3) V., în acest sens, art. 3.11.17 C. civ. olandez.


„(1) Efectele întreruperii prescripţiei profită celui de la care emană actul întreruptiv şi nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

(2) Dacă prescripţia a fost întreruptă prin recunoaşterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs şi nu pot fi opuse decât autorului recunoaşterii”. În schimb, similar cu art. 2.536 din materia suspendării, „întreruperea prescripţiei

împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce efecte în privinţa amândurora” (art. 2.543).

644. Caracterizare. a) Conţinutul efectului întreruptiv. Aşa cum rezultă din art.

2.541, întreruperea cursului prescripţiei extinctive constă în înlăturarea, ştergerea prescripţiei scurse anterior datei când a avut loc întreruperea, urmată de începerea unei noi prescripţii.

De reţinut că, în ceea ce priveşte felul (natura) noii prescripţii care începe să curgă după ce a operat întreruperea, aceasta depinde, conform alin. 3 şi 4 ale art. 2.541, de însăşi cauza de întrerupere :

– dacă întreruperea s-a produs prin efectul recunoaşterii, va începe să curgă o

nouă prescripţie de acelaşi fel cu cea înlăturată, adică prescripţia dreptului la acţiunea condamnatorie (aşa-zisa „prescripţie a dreptului la acţiune în sens material”, în terminologia elaborată în lumina D. nr. 167/1958);

– dacă întreruperea s-a produs prin efectul cererii în justiţie, inclusiv al punerii în întârziere, deoarece aceasta trebuie urmată de formularea unei cereri de chemare în judecată pentru a opera efectul întreruptiv, va începe să curgă o nouă prescripţie având însă un alt obiect, şi anume prescripţia dreptului de a obţine executarea silită (aşa-numita „prescripţie a dreptului de a cere executarea silită”, conform terminologiei elaborate în baza D. nr. 167/1958);

– dacă întreruperea s-a produs prin constituirea de parte civilă în procesul penal ori prin efectul începerii urmăririi penale, în cazurile prevăzute de art. 2.537 pct. 3, iar inculpatul nu a fot condamnat la despăgubiri civile ori la repararea, în alt mod, a prejudiciului cauzat, va începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel cu cea înlăturată, adică prescripţia dreptului la acţiunea condamnatorie (iar nu prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, deoarece partea civilă nu a obţinut încă vreun titlu executoriu).

Totodată, mai este de observat că, în funcţie de cauza de întrerupere, şi durata noii

prescripţii poate fi alta, deoarece, spre deosebire de întreruperea prescripţiei prin recunoaştere, când va curge, invariabil, o nouă perioadă de prescripţie de aceeaşi întindere (3 ani, 1 an, 6 luni etc.), în cazul întreruperii prin cererea de chemare în judecată, este posibilă şi o intervertire a termenului de prescripţie iniţial, ori de câte ori termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită este altul decât termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea condamnatorie (de regulă, termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită este de 3 ani, cu excepţia titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, când termenul de prescripţie este mai lung, de 10 ani; v., în acest sens, art. 405 alin. 1 C. pr. civ.; cf. art. 682 alin. 1 Proiectul NCP 2009).


Menţionăm, în final, că, indiferent de obiectul noii prescripţii, în toate cazurile este vorba de o prescripţie de drept civil: prescripţia dreptului material la acţiune. Aceasta, întrucât atât dreptul, la acţiunea condamnatorie, cât şi dreptul la acţiunea executorie sunt elemente sau forme ale dreptul material la acţiune, iar nu ale unui drept procesual la acţiune (cu privire la natura juridică şi corelaţia dintre „dreptul la acţiune în sens material” şi „dreptul de a cere executarea silită”, v. supra, nr. 346 şi urm.).

b) Data începutului noii prescripţii. Această chestiune depinde tot de felul cauzei

de întrerupere. Astfel, aşa cum rezultă şi din prevederile art. 2.541 alin. 3-6 mai sus citate, dacă în cazul întreruperii prin recunoaştere efectele se produc, de regulă, instantaneu, respectiv chiar pe data când recunoaşterea a fost făcută (cu excepţia cazului când recunoaşterea ar îmbrăca o formă continuă sau continuată, ca în ipoteza prevăzută de alin 3 alin. art. 2.538), în cazul întreruperii prescripţiei printr-o cerere în justiţie (şi în cazurile asimilate), noua prescripţie începe să curgă nu de la data formulării cererii de chemare în judecată, ci de la o dată ulterioară, şi anume:

– din ziua când hotărârea de admitere a acţiunii nu a rămas definitivă, în cazul în

care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare (art. 2.541 alin. 3);

– din ziua în care există posibilitatea legală de valorificare a creanţei rămase neacoperite, în cazul în care prescripţia a fost întreruptă prin intervenţia făcută în procedura insolvenţei sau a celei de urmărire silită pornită de alţi creditori;

– din ziua comunicării ordonanţei procurorului ori a hotărârii instanţei penale, în cazul în care prescripţia a fost întreruptă prin constituirea de parte civilă în procesul penal, potrivit art. 2.537 pct. 3, teza I, iar urmărirea ori acţiunea penală a încetat fără ca inculpatul să fi fost condamnat (art. 2.541 alin. 6, teza I);

– din ziua când a fost ori trebuia cunoscută hotărârea definitivă a instanţei penale prin care ar fi trebuit să se stabilească despăgubirea ex officio (art. 2.540 alin. 6, teza a doua).

În sfârşit, mai trebuie reţinut că, dacă întreruperea prescripţiei prin recunoaştere este

definitivă şi necondiţională, întreruperea prescripţiei prin cererea de chemare în judecată ori arbitrală (stricto sensu) este provizorie şi condiţională, deoarece ea depinde, pe de o parte, cum am văzut (supra, nr. 244), de admiterea în fond a acţiunii, iar pe de altă parte, şi de punerea în executare a hotărârii judecătoreşti ori arbitrale de condamnare, în termenul de prescripţie a dreptului de a cere executare silită. Aceasta, întrucât prescripţia „nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită” (art. 2.539 alin. 3, teza I), ceea ce însemnează că, în acest caz, poate fi formulată o nouă cerere în justiţie numai dacă termenul de prescripţie iniţial nu s-a împlinit încă (de ex., era mai lung decât cel prevăzut pentru dreptul de a obţine executarea silită). În cazul în care termenul de prescripţie nu s-a împlinit, în noul proces hotărârea judecătorească sau arbitrală va putea servi doar ca mijloc de probă, iar nu şi ca act înzestrat cu autoritate de lucru judecat, deoarece aceasta se pierde odată cu puterea executorie; (cf. art. 2.539 alin. 3, teza a doua; art. 682 alin. 3 Proiectul NCP 2009).


c) Întinderea efectului întreruptiv. Aşa cum rezultă din art. 2542 NCC, precitat, întreruperea produce efecte relative, în sensul că efectele întreruperii prescripţiei profită doar celui de la care emană actul întreruptiv (cererea de chemare în judecată, actul de punere în întârziere etc.) şi nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

De asemenea, în cazul recunoaşterii dreptului, efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs şi nu pot fi opuse decât autorului recunoaşterii.

Totuşi, în cazul obligaţiilor indivizibile sau solidare, efectele întreruperii prescripţiei se extind, în principiu, şi la ceilalţi cocreditori ori codebitori (art. 1.433 alin. 2, art. 1.441 alin. 2, art. 1449), iar în cazul garanţiilor personale, spre deosebire de soluţia actuală – parţial diferită – prevăzută de art. 1873 C. civ. (1864), întreruperea prescripţiei împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce efecte în privinţa amândurora (art. 2.543).

Secţiunea a 4-a Împlinirea (calculul) prescripţiei

645. Sedes materiae. Potrivit art. 2.544 NCC, cursul prescripţiei se calculează potrivit regulilor stabilite în titlul III („Calculul termenelor”) din Cartea VI, luându-se în considerare, când este cazul, şi cauzele de suspendare sau întrerupere prevăzute de lege.

Noul Cod civil prevede reguli de calcul în funcţie de durata termenelor: pe săptămâni, luni sau ani (art. 2.552); pe zile (art. 2.553) şi chiar pe ore (art. 2.555).

În materie de prescripţie, interesează de regulă calculul termenelor stabilite pe ani sau luni, iar nu pe săptămâni ori zile decât în mod excepţional.

646. Reguli de calcul. a) Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani. În aceste

cazuri, art. 2.552 NCC prevede:

„(1) Când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlineşte în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an.

(2) Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se împlineşte în ultima zi a acestei luni.

(3) Mijlocul lunii se socoteşte a cincisprezecea zi. (4) Dacă termenul este stabilit pe o lună şi jumătate sau pe mai multe luni şi

jumătate, cele 15 zile se vor socoti la sfârşitul termenului.” b) Termenul stabilit pe zile. Potrivit art. 2.553 NCC:

„(1) Când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima zi a termenului. (2) Termenul se va împlini la 24 a ultimei zile. (3) Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un loc de muncă, termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal de


lucru. Dispoziţiile art. 2.556 (privitoare la prezumţia efectuării în termen a actelor – n.n.).”

c) Prorogarea termenului. Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârşitul primei zile lucrătoare care îi urmează (art. 2.554).

d) Prezumţia efectuării în termen a actelor întreruptive de prescripţie. Conform art. 2.556, actele de orice fel (deci, şi cele privitoare la regimul prescripţiei, respectiv cele care atrag efecte întreruptive) se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le constată au fost predate oficiului poştal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului până la ora când încetează în mod obişnuit activitatea la acel oficiu.


CAPITOLUL V

REPUNEREA ÎN TERMENUL DE PRESCRIPŢIE

647. Sedes materiae. a) Reglementare. Necunoscută în Codul civil, dar reglementată de Decretul nr. 167/1958 (art. 19), repunerea în termen a fost păstrată de Noul Cod civil, sub aceeaşi denumire şi cu acelaşi regim juridic. Într-adevăr, potrivit art. 2.522:

„(1) Cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune

supus prescripţiei poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi judecarea cauzei.

(2) Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie”. b) Justificare. Din cele ce precedă rezultă că repunerea în termen este un beneficiu

legal, în temeiul căruia titularul dreptului la acţiune poate să-şi valorifice dreptul în justiţie, chiar dacă termenul de prescripţie s-a împlinit, dacă depăşirea acestuia a fost cauzată de motive temeinic justificate.

În acest fel se evită producerea efectelor prescripţiei extinctive în mod nejustificat, adică în situaţia în care titularul dreptului material la acţiune din motive temeinice nu a putut formula cererea de chemare în judecată înăuntrul termenului de prescripţie. În ultimă instanţă, aşa cum am văzut cu altă ocazie (supra, nr. 254 in fine), fundamentul repunerii în termen nu este altceva decât vechea maximă Contra non valentem agere, non currit praescriptio, care, în prezent, este mai puţin o cauză de suspendare a prescripţiei (forţa majoră îndeplineşte o astfel de funcţie; cf. art. 2.532 pct. 9 NCC), cât mai ales o cauză de înlăturare a efectului prescripţiei împlinite prin repunerea părţii interesate în termenul de prescripţie.

648. Caracterizare generală. a) Domeniul de aplicare. Ca şi în sistemul Decretului

nr. 167/1958, repunerea în termen este în Noul Cod civil o instituţie de aplicaţie generală, atât în materia drepturilor patrimoniale, cât şi a drepturilor nepatrimoniale a căror acţiune este supusă prescripţiei extinctive. Totodată, şi spre deosebire de suspendarea sau întreruperea prescripţiei, nici art. 2.522 NCC nu face o enumerare, in abstracto, a „cauzelor de repunere în termen”, ci se mulţumeşte să precizeze, în mod generic, că este vorba de „motive temeinice”, lăsându-le la suverana apreciere a instanţei de judecată.

În consecinţă, sub aspectul domeniului repunerii în termen, consideraţiile teoretice şi jurisprudenţa creată în aplicarea art. 19 din Decretul nr. 167/1958 (v., supra, nr. 255-257) sunt şi rămân pe deplin valabile şi în ce priveşte stabilirea, in concreto, a domeniului repunerii în termen reglementată de Noul Cod civil.


b) Condiţiile repunerii în termen. Potrivit art. 2.522 alin. 2 NCC, mai sus citat, repunerea în termen nu poate fi dispusă ex officio (precum se prevede în art. 19 din D. nr. 167/1958), ci numai dacă a fost invocată de partea interesată.

Totodată, cererea de repunere în termen, pentru a fi admisibilă, trebuie făcută în termen de 30 de zile, socotite din ziua când cel interesat a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie.

Legea nu prevede natura acestui termen de 30 de zile, însă credem că, similar cu termenul de o lună prevăzut de art. 19 din Decretul nr. 167/1958 (supra, nr. 259), trebuie calificat tot ca termen de prescripţie extinctivă, fiind supus, prin urmare, regulilor privind suspendarea, întreruperea şi chiar repunerea în termen, ca orice alt termen de prescripţie.

c) Efectul repunerii în termen. După cum rezultă din art. 2.522, repunerea în

termen este judiciară, iar nu de drept, şi, în caz de admitere, prescripţia este socotită ca neîmplinită, chiar dacă în fapt (fizic) termenul de prescripţie era expirat, iar aceasta dă posibilitate organului de jurisdicţie să treacă la judecarea pe fond a cauzei.

Concluzii finale 1191

CONCLUZII FINALE

649. Sistemul Decretului nr. 167/1958. a) Noţiuni generale. Prescripţia extinctivă,

spre deosebire de uzucapiune, care este un mod sau mijloc de achiziţiune a unui drept real, este, dimpotrivă, un mod de înlăturare a răspunderii civile, ca urmare a stingerii dreptului material la acţiune neexercitat în termenul stabilit de lege.

Dintre toate instituţiile dreptului civil, prescripţia extinctivă, zisă şi liberatorie, este „cea mai necesară ordinii sociale” (Bigot-Préameneu), deoarece este destinată să asigure înlăturarea incertitudinii din circuitul civil, să permită „adecvarea dreptului la fapte” (G. Marty, P. Raynaud): neexercitarea dreptului material la acţiune în termenul stabilit de lege – termen socotit de legiuitor suficient de lung pentru restabilirea drepturilor subiective civile încălcate, contestate sau nesocotite – atrage stingerea lui şi, prin aceasta, adică pe cale de consecinţă, înlăturarea răspunderii civile a subiectului pasiv. Prin urmare, titularul obligaţiei civile corespunzătoare nu mai poate fi tras la răspundere şi obligat să suporte consecinţele juridice prevăzute de lege sau stipulate de părţi, ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite. Din faptul că, prin prescripţie, se stinge numai „dreptul la acţiune” (în sens material), înlăturându-se răspunderea civilă a subiectului pasiv al raportului juridic de constrângere, decurge următoarea consecinţă juridică: supravieţuirea, în principiu, a dreptului subiectiv, ca şi a obligaţiei corelative, însă, desigur, numai sub formă juridică incompletă, imperfectă, deoarece rămân ocrotite numai pe calea defensivă a excepţiunii. O confirmare a acestui fapt găsim în prevederile art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 care dispun că debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.

Deoarece obiectul prescripţiei extinctive constă numai în stingerea dreptului la acţiune (art. 1 alin. 1 din D. nr. 167/1958), rămâne neatins nu numai dreptul subiectiv material, substanţial, ci şi, bineînţeles, dreptul procesual la acţiune, adică dreptul de a intenta acţiunea, de a sesiza organul de jurisdicţie şi de a pretinde judecarea cauzei, întrucât accesul la justiţie este liber şi nu poate fi îngrădit din acest punct de vedere (art. 21 din Constituţie; art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale).

b) Natura juridică. Problema care s-a pus (şi se mai pune încă) în literatura de

specialitate este aceea a determinării naturii juridice a dreptului la acţiune în sens material: drept subiectiv material, substanţial sau simplu drept subiectiv procesual?

În ce ne priveşte, după ce am arătat că dreptul la acţiune în sens material este dreptul de a obţine condamnarea pârâtului sau, în alţi termeni, dreptul de a obţine, prin constrângere, executarea unei prestaţii, recunoaşterea unui drept ameninţat ori contestat


sau, după caz, aplicarea unei alte sancţiuni civile, am ajuns la concluzia că acest drept este distinct atât de dreptul subiectiv material căruia îi asigură protecţia juridică, cât şi de dreptul procesual la acţiune.

Într-adevăr, prin izvorul, conţinutul şi structura lor specifice, dreptul subiectiv material („dreptul preexistent” sau „determinator”) este distinct de „dreptul sancţionator”, adică de dreptul material la acţiune: dacă dreptul subiectiv material (ex., dreptul de creanţă sau dreptul de proprietate) constă în posibilitatea titularului de a obţine un anumit avantaj sau folos material ori moral dintr-o situaţie juridică determinată, dreptul material la acţiune se referă la posibilitatea titularului de a-şi realiza, pe cale silită, un drept subiectiv încălcat, negat sau ignorat şi presupune, necesarmente, o situaţie conflictuală născută sau, cel puţin, iminentă, pe cale de a se naşte; altfel spus, una este dreptul de a se bucura şi dispune de un bun (dreptul de proprietate) şi alta este dreptul de a pretinde altuia restituirea bunului deţinut în mod nelegitim sau, în fapt, fără drept (dreptul la acţiunea în revendicare); tot astfel, una este posibilitatea de a pretinde debitorului să furnizeze un anumit serviciu (să restituie suma împrumutată, spre ex.) şi altceva este puterea de a obţine, prin constrângere, serviciul respectiv sau un alt echivalent (daune-interese). Or, aceste din urmă prerogative (aşa-numitele drepturi la acţiune în sens material) nu pot fi considerate ca având natură procesuală, ci substanţială, de vreme ce asigură traducerea şi realizarea, pe cale silită, a unor sancţiuni de drept civil, material: reacţia dreptului, în speţă a dreptului civil, la încălcarea unor norme de drept civil (încălcarea dreptului creditorului sau violarea dreptului proprietarului, neobservarea condiţiilor de validitate pentru încheierea unui anume act juridic, neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale etc.).

O discuţie aparte o implică aşa-numitul drept de a cere executarea silită, respectiv posibilitatea titularului de a obţine realizarea silită a obligaţiei cuprinse într-un titlu executoriu. Deşi în prezent este dominantă opinia în sensul că dreptul de a obţine executarea silită are caracter procesual, fiind o componentă a dreptului la acţiune în sens procesual, făcând obiectul unei prescripţii deosebite, de drept procesual civil – dovadă şi reglementarea distinctă a prescripţiei dreptului de a cere executarea silită în Codul de procedură civilă (art. 405-4053) –, o astfel de concepţie nu este la adăpost de critică. De vreme ce dreptul la acţiune în sens material este, după expresia întrebuinţată de Mihail Eliescu, „dreptul unei persoane de a obţine satisfacerea pretenţiilor sale prin constrângere” – idee cu care sunt de acord toţi cei care admit autonomia acestui drept – însemnează că, logic şi juridic, posibilitatea de executare silită a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu ca prerogativă juridică trebuie să facă parte tot din acelaşi drept, fiind garanţia realizării lui silite, în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia cuprinsă în titlul executoriu. Cu alte cuvinte, posibilitatea de a obţine un titlu executoriu nu este un scop în sine, ci este mijlocul şi prima etapă necesară atingerii scopului final al titularului dreptului la acţiune: satisfacerea, cu ajutorul forţei coercitive a statului, a dreptului său material, substanţial, încălcat sau contestat de către subiectul pasiv, iar executarea silită a bunurilor şi veniturilor acestuia este calea efectivă pentru atingerea acestui rezultat.

Din acest motiv, în ce ne priveşte, am optat, în esenţă, pentru teza monistă asupra naturii juridice a dreptului la acţiune, susţinută în dreptul nostru de către Mihail Eliescu, conform căreia dreptul material la acţiune este dreptul de a obţine, prin constrângere, executarea unei prestaţii, recunoaşterea unui drept sau aplicarea altei sancţiuni civile şi, prin urmare, poate comporta atât facultatea de a obţine obligarea sau


condamnarea pârâtului (dreptul la acţiunea în realizare sau în condamnare), inclusiv posibilitatea de a pretinde recunoaşterea existenţei sau inexistenţei unui drept (dreptul la acţiune în constatare), cât şi facultatea de a obţine executarea silită a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu (dreptul la acţiunea în executare sau dreptul de a cere executarea silită).

Când titlul executoriu nu-l constituie o hotărâre judecătorească (ex., înscrisurile notariale autentificate) dreptul material la acţiune se reduce practic la dreptul de a obţine executarea silită; în toate cazurile, dacă reclamantul nu-şi valorifică dreptul de a obţine executarea silită în termenul de prescripţie prevăzut de lege, titlul îşi pierde puterea executorie, iar în cazul hotărârilor judecătoreşti, chiar şi puterea lucrului judecat, ceea ce însemnează că, în acest din urmă caz, efectul întreruptiv al prescripţiei dreptului la acţiune, produs la data sesizării instanţei de judecată şi consolidat pe data rămânerii definitive a hotărârii, este retroactiv desfiinţat, nimicit, ca şi când niciodată nu ar fi avut loc; în consecinţă, prescripţia dreptului material la acţiune este socotită a nu se fi întrerupt niciodată, situaţie în care, dacă dreptul la acţiunea în realizare nu este încă prescris sau este imprescriptibil, cel interesat poate introduce o nouă acţiune pentru a obţine un alt titlu executoriu, vechea hotărâre putând servi doar ca mijloc de probă.

Astfel înţeles, dreptul material la acţiune nu se confundă nici cu dreptul subiectiv substanţial, recunoscut sau dobândit prin hotărâre, care preexistă sau, după caz, rezultă din hotărâre (în cazul unei acţiuni în constituire de drepturi), şi nici cu dreptul procesual la acţiune – dreptul de a sesiza instanţa sau organul arbitral ori dreptul de a pune în executare silită titlul executor obţinut sau recunoscut prin lege.

c) Domeniul prescripţiei. Cât priveşte domeniul sau câmpul de acţiune al

prescripţiei extinctive, acesta este rezervat, în principiu, drepturilor la acţiune având un obiect patrimonial (art. 1 alin. 1 din D. nr. 167/1958). A contrario, drepturile la acţiune având un obiect nepatrimonial sunt imprescriptibile extinctiv, cu excepţia cazurilor în care prin lege s-ar dispune altfel (de ex., în cazul acţiunii în anulabilitatea căsătoriei, unele acţiuni de stat, în speţă, acţiunea în tăgada paternităţii sau acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei). Este, de asemenea, imprescriptibilă extinctiv acţiunea în revendicare – mobiliară sau imobiliară – întemeiată pe dreptul de proprietate publică sau privată, după caz, ca urmare a caracterului perpetuu al acestui drept, dar şi al faptului că, atât timp cât bunul nu este uzucapat de un terţ, dreptul de proprietate privată nu se poate pierde. A nu uza de un drept absolut, însemnează tot a exercita încă un astfel de drept, dar într-o altă manieră, şi anume într-o modalitate pur pasivă, negativă, respectiv prin refuzul sau omisiunea de a săvârşi acte ce implică exerciţiul pozitiv al dreptului respectiv. În sfârşit, tot imprescriptibile sunt şi acele drepturi care nu sunt susceptibile de violare, de încălcare prin acte săvârşite de către un terţ, cum este cazul drepturilor potestative al căror exerciţiu constă în săvârşirea de acte juridice unilaterale, care nu pot fi astfel împiedicate sau paralizate de către nicio altă persoană (adică, în speţă, de către cei care urmează să suporte consecinţele juridice ale săvârşirii acelor acte). Este cazul, spre exemplu, al drepturilor potestative de opţiune, care sunt, în principiu, imprescriptibile extinctiv (dreptul de opţiune succesorală este


socotit însă prescriptibil extinctiv, deşi el este, cum am văzut, incompatibil cu regimul normal al prescripţiei extinctive).

d) Termenul prescripţiei. De esenţa prescripţiei extinctive este existenţa unor

termene de prescripţie, a unor intervale de timp înăuntrul cărora trebuie exercitat dreptul material la acţiune, sub sancţiunea stingerii lui.

De lege lata, în dreptul civil sunt două termene generale de prescripţie: 3 ani, pentru drepturile la acţiune privind drepturile de creanţă (art. 3 din D. nr. 167/1958), şi 30 de ani pentru drepturile la acţiune privind drepturile reale prescriptibile extinctiv (art. 1890 C. civ.). În afara acestor termene, există numeroase termene speciale, de regulă, mai scurte decât termenele generale de prescripţie extinctivă. De aceea, ori de câte ori nu se prevede un termen special de prescripţie, vor fi aplicabile prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 sau, după caz, ale art. 1890 C. civ., cu condiţia însă ca dreptul la acţiune să fie prescriptibil extinctiv.

Ca orice termen şi termenul de prescripţie are un început, marcat de data la care a început să curgă, o durată, respectiv un interval de timp mai lung sau mai scurt, după caz, şi, bineînţeles, un sfârşit, marcat de data la care este socotit a fi împlinit (e). Cursul prescripţiei poate fi însă suspendat ori întrerupt, suprimat, după cum există şi posibilitatea, pentru motive temeinic justificate, ca titularul dreptului la acţiune să fie repus în termen, adică să se considere că prescripţia nu este totuşi împlinită (f).

e) Începutul prescripţiei extinctive. În ce priveşte chestiunea începutului

prescripţiei, acesta este guvernat de regula actioni non natae non praescribitur, consacrată atât de Codul civil (art. 1886), cât şi de Decretul nr. 167/1958, în termenii următori: „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul de acţiune” (art. 7 alin. 1). Prin urmare, data naşterii dreptului la acţiune, adică data când dreptul subiectiv (sau interesul legitim) este încălcat, negat sau contestat, marchează şi începutul curgerii prescripţiei extinctive. Sunt însă cazuri când aplicarea acestei reguli ar avea consecinţe inechitabile, inadmisibile, deoarece titularul dreptului la acţiune fie nu a cunoscut violarea dreptului său, fie este împiedicat material, moral sau juridic să acţioneze (ex., nu cunoaşte identitatea autorului faptului ilicit, nu a constatat viciile ascunse ale unui lucru ori ale unei lucrări executate, deoarece lucrul nu a fost încă predat sau lucrarea n-a fost încă recepţionată, titularul dreptului la acţiune este victima unor acte de violenţă morală continuă, neavând curajul de a face acte de întrerupere, este soţ cu cel împotriva căruia trebuie să acţioneze). De aceea, legea prevede reguli speciale privind începutul prescripţiei extinctive (cf. art. 7 alin. 2 şi 3, art. 8, 9 şi 11 din D. nr. 167/1967) sau cazuri în care prescripţia extinctivă este fie suspendată sau întreruptă, fie chiar considerată a nu fi început deloc să curgă.

f) Suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen. Suspendarea şi întreruperea

cursului prescripţiei extinctive sunt reglementate în mod unitar în Decretul nr. 167/1958 (art. 13-15; 16-17), ca împrejurări care atrag modificarea cursului prescripţiei fie în sensul de a opri temporar cursul acestuia (în cazul suspendării), fie în sensul de a suprima complet prescripţia începută şi a o înlocui cu un nou termen de prescripţie ori de câte ori titularul dreptului la acţiune iese din pasivitate, săvârşind acte sau fapte prin


care pretinde satisfacerea sau realizarea dreptului său încălcat, precum şi ori de câte ori subiectul pasiv părăseşte poziţia de împotrivire, prin recunoaşterea dreptului până atunci încălcat, contestat sau negat (în caz de întrerupere).

În afară de acestea sunt şi alte situaţii când, deşi nu poate opera suspendarea sau întreruperea prescripţiei extinctive, totuşi, din motive justificate, neimputabile titularului dreptului material la acţiune, efectul prescripţiei extinctive nu se justifică, neputând fi lipsit de acest drept titularul dreptului subiectiv încălcat sau contestat. În asemenea cazuri se poate solicita repunerea în termenul de prescripţie, în condiţiile prevăzute de art. 19 din Decretul nr. 167/1958. Fundamentul acestui beneficiu acordat de lege titularului dreptului la acţiune îl constituie, credem, vechea maximă Contra non valentem agere non currit praescriptio, care, în prezent, este mai puţin o cauză de suspendare a prescripţiei (forţa majoră îndeplineşte această funcţie), cât mai mult o simplă cauză generală de amânare a începutului prescripţiei (pentru imposibilitatea morală sau juridică de a acţiona) şi, mai cu seamă, de înlăturare a efectului prescripţiei împlinite prin repunerea părţii interesate în termenul de prescripţie, ori, mai exact, prin socotirea faptului că stingerea, prin prescripţie, a dreptului la acţiune n-a avut legalmente loc.

g) Efectul prescripţiei. În sfârşit, cât priveşte efectul prescripţiei extinctive şi

modul cum aceasta operează, pe baza unei analize aprofundate a dispoziţiilor legale incidente, îndeosebi a art. 1, 18 şi 20 din Decretul nr. 167/1958, coroborată cu prevederile art. 1838-1843 C. civ., am putut conchide că prescripţia stinge dreptul material la acţiune în sens material fără a afecta şi dreptul subiectiv în substanţa sa, care continuă să supravieţuiască, deşi într-o formă imperfectă, de vreme ce poate fi ocrotit numai pe calea defensivă a excepţiunii. Prescripţia nu operează de drept, ci numai la cererea persoanei interesate (art. 1841 C. civ.). În măsura în care prescripţia nu operează de drept (ipso iure) stingerea obligaţiei sau, după caz, a dreptului la acţiune, nu se poate vorbi nici de existenţa vreunei obligaţii naturale, deoarece, câtă vreme obligaţia iniţială este şi rămâne intactă, fiind asigurată prin acţiune, prescripţia câştigată conferă debitorului numai un drept de opţiune, şi anume dreptul de a se prevala sau nu de beneficiul prescripţiei împlinite. În schimb, în cazul în care beneficiarul prescripţiei împlinite opune, pe cale de acţiune sau de excepţiune, prescripţia câştigată, după stingerea dreptului la acţiune, subzistă în sarcina debitorului o obligaţie civilă imperfectă (obligaţie naturală), lipsită de sancţiunea specifică (acţiunea în justiţie), dar care poate fi executată de bunăvoie (art. 20 alin. 1 din D. nr. 167/1958). Cât priveşte renunţarea la prescripţie, aceasta poate să aibă loc atât înainte de a fi invocată, caz în care este vorba de renunţarea la beneficiul prescripţiei împlinite (dreptul de a invoca prescripţia), cât şi după invocarea prescripţiei câştigate, caz în care poate îmbrăca fie forma unei plăţi voluntare a obligaţiei prescrise, fie a unei promisiuni de a o executa (în niciuna din aceste două ipoteze nu este însă vorba de o liberalitate, ci fie de plată, act sau fapt juridic neutru, fie de un contract de servicii gratuite, care are drept efect consolidarea raportului juridic existent prin redobândirea dreptului la acţiune de către beneficiarul promisiunii), de vreme ce prin invocarea prescripţiei se stinge numai dreptul material la acţiune, iar nu şi dreptul subiectiv însuşi.


650. Sistemul Noului Cod civil. a) Precizări prealabile. Analiza regimului prescripţiei extinctive a scos în evidenţă faptul că reglementarea actuală a prescripţiei, deşi este superioară celei cuprinse în Codul civil, este susceptibilă de îmbunătăţire şi perfecţionare.

Principalele carenţe ale reglementării actuale sunt, în opinia noastră, următoarele: – în primul rând, cum s-a văzut, dispoziţii importante privind regimul general al

prescripţiei se regăsesc unele în Decretul nr. 167/1958 (art. 1, 12, 18, 19), iar altele în Codul civil (1838-1843), ceea ce ridică serioase şi vizibile dificultăţi de interpretare şi corelarea a acestora şi, mai ales, de corectă aplicare a lor;

– în al doilea rând, în materie civilă, prescripţia extinctivă trebuie să reprezinte atât expresia unor interese generale, constând în necesitatea clarificării unor situaţii juridice incerte într-un timp rezonabil, cât şi expresia intereselor particulare, constând în faptul că prescripţia trebuie lăsată la îndemâna părţilor interesate, singurele în măsură să decidă dacă vor sau nu să se prevaleze de efectele ei; în niciun caz prescripţia extinctivă nu este o sursă de îmbogăţire pe nedrept, astfel încât invocarea şi aplicarea ei din oficiu contravine însuşi fundamentului şi funcţiilor acesteia; în consecinţă, dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 nu-şi au, în prezent, niciun rost, fiind lipsite de un fundament juridic serios;

– în al treilea rând, în lipsa unei definiţii a dreptului la acţiune în sens material şi în prezenţa reglementării separate a prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, devine dificilă determinarea naturii juridice a acestor drepturi, precum şi a stabilirii corelaţiei dreptului material la acţiune cu dreptul subiectiv civil şi, bineînţeles, cu dreptul de a cere executarea silită;

– în sfârşit, în privinţa termenelor de prescripţie extinctivă, precum şi a cursului prescripţiei extinctive, reglementările actuale nu mai corespund integral realităţilor economice şi sociale, în special raporturilor comerciale, care reclamă celeritate şi o foarte mare stabilitate.

De lege ferenda, ar trebui eliminate aceste carenţe, în paralel cu perfecţionarea reglementărilor existente în materie, în acord cu realităţile social-economice şi ţinând seama de perspectiva integrării ţării noastre în Uniunea Europeană. După cum am văzut (supra, titlul III), Noul Cod civil vine în întâmpinarea acestor nevoi şi imperative de politică legislativă prin fixarea unui nou cadru modern al desfăşurării raporturilor de drept privat, în cadrul căruia un loc important îl ocupă şi noua reglementare a instituţiei prescripţiei extinctive. Deoarece în titlul III al tratatului am înfăţişat in extenso principiile şi elementele noii reglementări, ne mărginim în continuare să jalonăm principalele coordonate ale viitoarei instituţii, atrăgând atenţia asupra câtorva aspecte mai semnificative.

b) Noţiunea, reglementarea şi efectul prescripţiei extinctive. Noul Cod civil

reglementează distinct de uzucapiune (sau prescripţia achizitivă) într-o carte separată – Cartea VI, intitulată „Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor” (art. 2.500-2.556) –, regimul general, de drept comun, al prescripţiei extinctive (art. 2.500-2.544). Reglementarea separată a prescripţiei extinctive şi a uzucapiunii, fiind un lucru deja câştigat, a fost menţinută de noul cod, ceea este un prim aspect ce trebuie semnalat.


În al doilea rând, ca şi în sistemul Decretului nr. 167/1958, prescripţia extinctivă este un mijloc de stingere numai a dreptului material la acţiune, iar nu şi a dreptului subiectiv civil (art. 2.500), ceea ce însemnează că şi în lumina Noului Cod civil prescripţia poate fi calificată ca mod de stingere a dreptului material la acţiune şi de înlăturare a răspunderii civile lato sensu.

În al treilea rând, din punct de vedere normativ, noua reglementare preia, cu îmbunătăţiri substanţiale, prevederile Decretului nr. 167/1958 şi le sistematizează pe probleme specifice (dispoziţii generale, termenele de prescripţie, cursul prescripţiei, împlinirea prescripţiei), însă regimul prescripţiei este inovat, cum am arătat, în mai multe privinţe.

Astfel, fiind vorba de o instituţie de drept privat, prescripţia nu operează de drept (art. 2.504), ci numai la cererea persoanei interesate (art. 2.512), sunt admisibile convenţii privitoare la regimul prescripţiei extinctive, cu excepţia cazului în care dreptul la acţiune este indisponibil ori derivă din contractele de adeziune, de asigurare sau încheiate cu consumatorii (art. 2.515), iar renunţarea la prescripţie sau, după caz, la beneficiul termenului scurs sunt de asemenea posibile (art. 2.507). În consecinţă, cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce dreptul la acţiune s-a prescris, nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.

În sfârşit, deşi dreptul material la acţiune este unic, fiind definit în sens larg, astfel încât să poată îngloba nu numai posibilitatea de a obţine condamnarea, ci şi de a obţine executarea acesteia (cf. art. 2.500 alin. 2: „În sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz”), totuşi, din considerente practice în primul rând, în noul Cod este reglementată în principal prescripţia dreptului la acţiunea condamnatorie (i.e. a dreptului material la acţiune în sens restrâns), regulile particulare privitoare la prescripţia dreptului de a obţine executarea silită rămânând incluse în Codul de procedură civilă, care se completează însă cu dispoziţiile de drept comun (art. 2.516).

c) Domeniul prescripţiei. Ca şi în cazul Decretului nr. 167/1958, Noul Cod civil

conservă regula prescriptibilităţii dreptului la acţiune având un obiect patrimonial şi a celei privind imprescriptibilitatea dreptului la acţiune având un obiect nepatrimonial (art. 2.501-2.502). Există însă şi excepţii de la aceste reguli.

Astfel, sunt în principiu imprescriptibile extinctiv dreptul la acţiunea în revendicare, mobiliară sau imobiliară (art. 563 alin. 2), sau dreptul la acţiunea de partaj (art. 669) ori dreptul la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act patrimonial sau nepatrimonial (art. 2.504 alin. 2 pct. 3), după cum sunt prescriptibile extinctiv unele acţiuni nepatrimoniale tipice, precum acţiunea în anularea căsătoriei (art. 301) ori acţiunea în tăgada de paternitate de către mamă sau soţul acesteia (art. 430 şi 431), nu conţine decât o singură prevedere despre imprescriptibilitatea unor acţiuni în sens material, socotim utilă o astfel de definiţie, care să permită diferenţierea acestui drept faţă de dreptul subiectiv material, substanţial şi care nu este afectat direct de stingerea, prin prescripţie, doar a dreptului la acţiune.

O menţiune particulară trebuie făcută în legătură cu prescripţia garanţiilor reale. Prin derogare de la regula accesorium sequitur principale, în materia garanţiilor reale,


mobiliare şi imobiliare, prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară. În acest din urmă caz, creditorul ipotecar va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri (art. 2.504). Această soluţie, inspirată din dreptul german şi elveţian, se armonizează şi cu regulile de carte funciară, unde ipoteca înscrisă este considerată că există cât timp nu este radiată şi atestă faptul că, deşi accesorie, ipoteca este în acelaşi timp un drept relativ autonom, bucurându-se de o existenţă juridică proprie.

Desigur, şi în concepţia Noului Cod civil, drepturile la acţiune având un obiect patrimonial, vor rămâne în continuare, cum este şi firesc, principalul domeniu de aplicare a prescripţiei extinctive.

d) Termenul prescripţiei. Sub acest aspect, termenul general de prescripţie

rămâne la 3 ani, ca şi în sistemul actual. Sunt însă prevăzute şi termene speciale, pentru anumite cazuri particulare, de 1, 2 şi 10 ani. Astfel, este de remarcat termenul de 10 ani (art. 2.518) pentru cazul acţiunilor reale prescriptibile extinctiv (i), pentru repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa (ii), sau pentru repararea prejudiciului adus mediului înconjurător (iii).

În plus, în cazul acţiunii în răspundere civilă delictuală, pentru repararea preju-diciului cauzat printr-o faptă care este supusă şi legii penale, s-a prevăzut, pentru corelarea celor două prescripţii, că, dacă termenul de prescripţie a răspunderii penale este mai lung decât cel aplicabil acţiunii civile, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă (art. 1.394).

e) Începutul prescripţiei. Spre deosebire de vechiul Cod civil şi de Decretul nr.

167/1958, s-a instituit o nouă regulă generală privind începutul prescripţiei, care este determinată nu de data naşterii dreptului la acţiune, ci de data la care titularul său poate efectiv să acţioneze. Or, nu se poate acţiona decât de la data când cel interesat a cunoscut sau, după împrejuri, ar fi trebuit să cunoască, cu diligenţele cerute unui bonus pater familias, naşterea dreptului la acţiune (art. 2.523).

În afară de această regulă, în cod sunt prevăzute mai multe reguli particulare, ţinând seama de natura raporturilor contractuale ori extracontractuale ori de calitatea părţilor (cf. art. 2.524 şi urm.): obligaţiile de a da sau a face, acţiunea în restituirea prestaţiilor, obligaţiile cu executare succesivă, acţiunea în răspundere civilă, acţiunea în anulabilitate, răspunderea pentru vicii etc. Majoritatea acestor reguli speciale există şi în Decretul nr. 167/1958.

f) Suspendarea prescripţiei. Alături de cazurile de suspendare deja cunoscute şi

devenite astfel tradiţionale, Noul Cod civil consacră şi alte cazuri, a căror utilitate practică este incontestabilă. Este vorba mai ales de ipoteza negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi (art. 2.532 pct. 6) ori aceea a unei proceduri prealabile legale ori administrative în vederea soluţionării pe cale extrajudiciară a litigiului (art. 2.532 pct. 7).


g) Întreruperea prescripţiei. Sub aspectul întreruperii, au fost prevăzute noi cazuri de întrerupere (punerea în întârziere a debitorului), iar plângerea penală adresată organelor de urmărire penală, asimilată în prezent cererii de chemare în judecată, a fost reglementată drept cauză distinctă de întrerupere a prescripţiei. Totodată, s-a reglementat situaţia în care, din motive formale, cererea de chemare în judecată, fără a fi judecată, pe fond, este însă respinsă ori anulată. În acest din urmă caz, dacă reclamantul din cererea iniţială, în termen de şase luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cerere iniţială, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă în fond (art. 2.539 alin. 2 in fine). Se evită astfel ca pentru motive pur formale titularul dreptului la acţiune să fie expus riscului împlinirii prescripţiei, fără a i se putea reproşa totuşi inacţiunea sau neglijenţa.

Cât priveşte efectul întreruperii, dacă în cazul recunoaşterii începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel, în cazul cererii de chemare în judecată, efectul întreruptiv este dublu condiţionat (art. 2.543 alin. 3), în sensul că acţiunea trebuie să fie admisă şi hotărârea să fie pusă în executare în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită (în caz contrar, stingerea, prin prescripţie, a dreptului de a obţine executarea silită, stinge şi puterea de lucru judecat înlăturând, în acelaşi timp, şi efectul întreruptiv de prescripţie al cererii de chemare în judecată, o nouă cerere putând fi făcută numai dacă dreptul material la acţiune nu s-a prescris încă).

h) Repunerea în termen. Această instituţie, introdusă prin Decretul nr. 167/1958, s-a

dovedit utilă, fiind întrebuinţată de către instanţele noastre cu multă înţelepciune, astfel încât a fost menţinută de Noul Cod civil (art. 2.523), suprimându-se doar dreptul organului de jurisdicţie de a dispune repunerea în termen din oficiu.

i) Situaţia termenelor de decădere. În sfârşit, după cum se ştie, în afara prescripţiei

extinctive, există şi sancţiunea decăderii (forcluziunii) pentru neexercitarea unui drept într-un anumit termen. Pentru prima dată Noul Cod civil cuprinde şi o reglementare generală, la nivel de principiu, a acestei instituţii (art. 2.545-2.550), stabilind totodată corelaţia dintre aceasta şi prescripţia extinctivă, în sensul că, dacă din lege (sau convenţia părţilor) nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt şi rămân aplicabile regulile, mai puţin riguroase, de la prescripţie (art. 2.547)1). Prin reglementarea regimului termenelor de decădere, sensibil diferite de cele de prescripţie, se acoperă o gravă lacună a legislaţiei civile în vigoare.

* * *

În loc de încheiere. Orice început are şi un sfârşit. Aceasta este valabil în orice

ştiinţă, mai ales în „ştiinţa” dreptului. Fără pretenţia de a fi epuizat subiectul cercetat – vast, complex şi, deopotrivă,

extrem de lunecos – şi nici certitudinea că soluţiile şi concluziile la care am ajuns – unele din ele în parte diferite faţă de opinia curentă sau, după caz, dominantă,

1) Cu privire la delicata chestiune a delimitării prescripţiei extinctive faţă de decădere, v. supra, nr. 37-38.


majoritară – sunt infailibile, credem, totuşi, că prezentul tratat oferă o imagine mai închegată şi, de ce nu, mai corectă ori mai apropiată de ceea ce este cu adevărat prescripţia extinctivă în dreptul român.

Într-o materie în care s-au scris zeci de tratate, teze de doctorat sau monografii şi sute, mii de studii, note ori articole de specialitate, demersul nostru pare să fie minor, şi, oricum, neîndestulător. Deşi este vorba de o instituţie juridică milenară, unanim acceptată în orice legislaţie serioasă, prescripţia, ne-am convins şi cu această ocazie, este departe de a-şi fi epuizat toate secretele sau de a-şi fi devoalat toate virtuţile. Fac mărturie nesfârşitele discuţii privind fundamentul, natura juridică sau mecanismul său de funcţionare. Departe de a se fi încheiat, aceste discuţii par astăzi mai insolubile ca oricând. Am fost nevoiţi să ne implicăm în aceste dispute şi să optăm pentru un punct de vedere, cu sau fără rezerve, însă am considerat că este de datoria noastră să ne exprimăm poziţia, chiar dacă, uneori, ea a fost, poate, singulară ori contrară opiniei majoritare.

Totuşi, ajunşi la capăt de drum, cu sentimentul datoriei împlinite şi, mai ales, cu satisfacţia unui travaliu intelectual extraordinar, putem spune că am dobândit şi o certitudine:

„La science du droit consiste autant dans la réfutation de faux principes, que dans la connaissance des véritables” (Répertoire de Merlin, v° Novation).

TITLUL III PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ÎN NOUL COD CIVIL in NCC.Extras ex...Prescripţia extinctivă...

Documents

Transcript of TITLUL III PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ÎN NOUL COD CIVIL in NCC.Extras ex...Prescripţia extinctivă...