MARIA MÂNDROANE

TIPOLOGIA AŞEZĂRILOR RURALEDIN VALEA CARAŞULUI,

JUDEŢUL CARAŞ-SEVERIN

Volumul I

Seria Condeieri plugariCENTENAR

Timişoara, 2011

CONSILIUL JUDEŢEAN TIMIŞMUZEUL SATULUI BĂNĂŢEAN TIMIŞ

Referenţi ştiinţifi ci:

Prof. univ. dr. Corneliu Bucur Muzeul „Astra” din Sibiu Prof. univ. dr. Ilie Moise Universitatea „Lucian Blaga” din SibiuProf. univ. dr. Ion Ghinoiu Institutul de Etnografi e şi Folclor „Constantin Brăiloiu” din BucureştiCercet. şt. pr. I, dr. Ioan Haţegan Institutul de Studii Banatice, Academia Română, Filiala Timişoara

Fotografi i copertă: Muntele Rol, Ciclova; fântână cu cumpănă, ComorâştePaginare: Gheorghe StanjicTipar: BrumaR

Editura BrumaR300050 Timişoara, str. A. Popovici 6tel./fax: + 40 256 203 934; 293 441e-mail: offi ce@brumar.rowww.brumar.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiMÂNDROANE, MARIA Tipologia aşezărilor rurale din Valea Caraşului / Maria Mândroane. - Timişoara: Brumar, 2012 ISBN 978-973-602-716-1

821.135.1-1

MARIA MÂNDROANE

TIPOLOGIA AŞEZĂRILOR RURALE

DIN VALEA CARAŞULUI,JUDEŢUL CARAŞ-SEVERIN

Volumul I

Seria Condeieri plugariCENTENAR

CONSILIUL JUDEŢEAN TIMIŞMUZEUL SATULUI BĂNĂŢEAN TIMIŞ

5

Prefaţă

Benefi ciind de o cunoaştere amănunţită a ţinutului natal şi de oportunităţile de a cerceta ştiinţifi c, dintr-o perspectivă metodologică multidisciplinară (istorică şi arhivistică, etno-grafi că şi antropologică; literară, culturală şi industrială), căreia îi adaugă o bogată documentare pe surse arheologice, timp de mai multe decenii (în calitate de etnograf şi muzeograf la Muzeul Satului Bănăţean, Timişoara), Maria Mândroane reuşeşte să ne ofere o monografi e a uneia dintre cele mai bogate şi mai interesante zone etnografi ce, aparţinând Banatului de munte, puţin cunoscută până în prezent.

Toposul specifi c al Văii Caraşului, prin caracteristicile geomorfologice distincte (un relief preponderent montan, bogat în zăcăminte miniere feroase, aurifere şi metalifere, delimitat spre nord de Munţii Aninei, cu maxime de altitudine (vârful Leordiş, de 1160) şi de Valea Bârzavei, prelungit pe o zonă mediană colinară, dispusă perpendicular pe relieful montan, iar la sud de Cheile Caraşului şi Nerei, printre cele mai sălbatice, dar şi mai spectaculoase chei din munţii Banatului, coborând apoi până la vărsarea Caraşului în fl uviu, o mică suprafaţă din sud-vest aparţinând câmpiei), se constituie într-o realitate naturală care a permis conservarea unui patrimoniu natural, istoric şi cultural, de o importanţă şi semnifi caţie excepţionale.

Antropicul zonei, format preponderent din aşezările situate deopotrivă în zonele înalte ale muntelui, dar şi din văile râurilor, din sălaşele la hotar, zona de fâneţe, din cetăţile istorice medievale, cu un rol aparte în strategiile militare de apărare a zonei, din reţeaua de drumuri şi căi de comunicaţie,

6

care au legat zona, deopotrivă cu sudul Dunării (prin Banatul sârbesc) sau prin pusta maghiară, cu Occidentul Europei, în sfârşit, din industriile hidraulice, centrele meşteşugăreşti şi locurile de târguri, cu o vechime multiseculară, oferă un vast câmp de investigaţie extrem de relevant, cu condiţia unei abordări sistematice riguroase, ceea ce autoarea tezei se străduieşte să o facă, cu sârg şi, în mare parte, chiar şi reuşeşte.

Perspectiva evolutiv-diacronică, abordată deopotrivă procesual-istoric, fenomenologic, cât şi categorial-obiectual, reuşeşte să decripteze o realitate etnoistorică şi etnoculturală extrem de complexă şi deseori (din cauza multiplelor năvăliri, cuceriri, abandonări, retrageri, reveniri, anexări, colonizări, imigrări, emigrări) confl ictuală, în care factorii exogeni, repre-zentaţi de marile imperii care îşi extind sfera de interese şi de infl uenţă asupra Banatului (ungar, turc, austriac şi, în fi nal, sovietic, prin regimul comunist oprimator şi terifi ant) joacă un dublu rol, spoliator dar şi infl uent, ca mediator cultural.

Substanţa tezei este una stufoasă, enciclopedică şi extrem de prolixă, atât din perspectivă istorică, cât şi axiologic-culturală sau categorical-fenomenologică ori instituţională, abordând fenomenele economice, sociale şi culturale în toată complexitatea şi diferenţierea lor.

Tipologia aşezărilor rurale din Valea Caraşului. Demografi e şi habitat, cuprinde un Repertoriu general al celor 24 de aşezări ale zonei, prezentate în ordine alfabetică, după principiul evoluţiei procesual-istorice şi evolutiv-cultural şi cumulând un volum informaţional impresionant, prin înşiruirea cvasitotalităţii datelor cunoscute despre fi ecare localitate, pe baza resurselor arheologice, arhivistice, topo-nomastice, istorice, etnografi ce etc.

Recunoaştem şi evidenţiem meritele reale, şi nu puţine, ale acestei teze de doctorat, constând, în primul rând, în eforturile considerabile de documentare, investigare, cuprindere şi

7

integrare, a unei tematici extrem de vaste, a unui material extrem de eterogen şi de natură pluridisciplinară, dar mai ales, pentru reuşita conturării unui tablou fascinant, extrem de detailat al culturii şi civilizaţiei tradiţionale şi moderne, rurale şi urbane, istorice şi contemporane, într-o zonă a Banatului puţin cunoscută în literatura de specialitate.

Sibiu, ianuarie, 2010Prof. univ. dr. Corneliu Bucur

9

Argument

Valea Caraşului este una din zonele etnografi ce ale Banatului montan cu mare rol strategic în istoria locală, repre-zentând puntea de legătură între Câmpia Panonică şi sud-estul Europei, în special prin prezenţa Dunării.

Investigaţia acestei zone, departe de a fi epuizată, repre-zintă o deschidere pentru viitoarele cercetări în direcţie etnologică. Acest studiu de sinteză analizează realităţile naturale, sociale, economice şi culturale, plecând de la un fundament istoric excepţional şi de la tradiţiile inepuizabile ale zonei. De asemenea, acest document este conceput ca un punct de plecare în reabilitarea unei zone defavorizate şi salvarea patrimoniului cultural, precum şi redarea demnităţii locale.

Valea Caraşului se deosebeşte de celelalte zone prin potenţialul turistic deosebit, în special prin cheile sale, de o frumuseţe aparte, precum Cheile Caraşului (19 km), Nerei (18 km), Gârliştei (9 km), Buhuiului (8 km), Vicinicului (4 km). Se mai remarcă izbucurile Caraşului, peşterile spectaculoase, precum Comarnic, Buhui, Rol sau alte 26 de peşteri, de vechime imemorială, numai pe Cheile Nerei. Lacuri de mare atracţie, precum Lacul Dracului, Buhui, Mărghitaş, Lacul Bei şi cas-cadele Beuşniţa şi Buhui, transformă Valea Caraşului într-un loc extrem de bogat şi variat din punct de vedere geografi c. Munţii, reduşi ca înălţime (cel mai înalt vârf, Leordiş, este de 1160 m), constituiau sistematic locul de refugiu din calea năvălitorilor sau locul de întâlnire al haiducilor şi grupurilor în rezistenţă, ca cel al lui Nicolae Doran. Pe dealurile şi văile bogate în fâneţe, pomi fructiferi şi vii s-au format treptat, prin procesul de strămutare, numeroase vetre de sat.

10

În Surse şi izvoare documentare, în reconstituirea habitatului cărăşan se încearcă o trecere succintă prin istoria locului, cu determinările ulterioare în conturarea şi identitatea fi ecărei localităţi.

Tipologia aşezărilor se concentrează pe lumea satului vechi, în vederea personalizării ansamblului şi a individuali-zării fi ecărei localităţi. Localităţile din zona montană, cuprinse între Oraviţa-Anina şi Oraviţa-Sasca, se diferenţiază de satele de câmpie prin aşezarea lor, prin arhitectură, ocupaţii şi conservatorismul tradiţional şi dialectal. Grupate pe linia muntelui, aşezările sunt sate de vechime dacică, în care s-au transmis vechi ocupaţii precum mineritul şi păstoritul. Anina, Caraşova, Agadici, Oraviţa, Ciclova, Maidan, Brădişoru de Jos, Ilidia, Socolari, Potoc, Slatina Nera, Sasca sunt astfel de sate vechi. În vecinătatea câmpiei, Ticvaniul Mic şi Ticvaniul Mare, Greoni, Cacova (Grădinari), Comorâşte, Răcăşdia, Vrani, Vărădia şi Iam sunt sate unde preocupările de bază, de-a lungul timpului, au rămas agricultura şi grădinăritul, ocupaţii care cunosc un proces rapid de dezvoltare şi creştere economică, în special în perioada habsburgică. Diferenţele de habitat faţă de satele montane sunt evidente: aşezările sunt mari, aerisite, cu străzi largi şi se comunică uşor prin intermediul drumurilor de legătură. Noul, ca factor de progres, schimbă nu doar modul de gândire, ci şi numeroase alte valori tradiţionale.

Satele din registrul tipologic (în număr de 24) se defi nesc prin trăsături identitare specifi ce, biserica şi şcoala având în permanenţă un rol formativ esenţial. Departe de a epuiza investigarea habitatului, registrul tipologic al localităţilor propuse spre cercetare este mai degrabă o introducere la o viitoare analiză exhaustivă.

Constituirea unor sate mari şi înfl oritoare, înainte de Unire stă sub semnul luptei cărăşenilor împotriva sistemului şi abuzurilor venite din partea acelora care au luat în posesie

11

parte din teritorii. Emigrarea săteanului în America, Franţa, şi reîntoarcerea în ţară, cu un capital de investit, întru propăşirea familiei, a satului şi a zonei în general, conduce treptat spre dezvoltarea conceptului de „Banat-frunce”. Sate precum Ilidia, Socolari, Ciclova, Potoc sau Slatina, care cunosc această dezvoltare economică maximă, sunt sate care s-au autodefi nit „America mică”. Această dezvoltare economică se resimte mai ales prin refacerea bisericii din comunităţi, a gospodăriei, în care se înlocuieşte arhitectura lemnului cu arhitectura din piatră (situaţie care se resimte ulterior şi în dublul locuibil), investiţia în pământ, în atelaje agricole (batoze) şi industria casnică (mori, vâltori, cazane de ţuică etc.). Deveniţi fruntaşii satelor cărăşene, aceşti oameni se transformă în promotori ai progresului social, economic şi cultural.

Dacă, până la Revoluţia din 1989, imperativul comunist era reducerea satului românesc la un numitor comun, semnân-du-i, în acest fel, actul de condamnare; după Revoluţie, satul se regăseşte în impasul grav al pierderii propriei identităţi. Deşi s-a dorit o revenire la pulsul de altădată, realitatea contemporană s-a dovedit a fi şi mai ostilă lumii satului.

Imperios necesară este continuarea investigaţiei pe zona etnografi că Valea Caraşului, unde transformările rapide fac din satul tradiţional o copie a satului european, situat între modernitate forţată, neavenită şi kitch. Între nevoia de identitate şi pericolul uniformizării, demersul nostru caută un răspuns, trăgând un semnal de alarmă. Este un capitol rămas deschis, un preambul pentru următoarele cercetări.

Dr. etnolog Maria MândroaneTimişoara, 10.XII.2011

12

N.B.

Această carte reprezintă un fragment din teza de doctorat, Habitat şi habitudini în Valea Caraşului.

Ca un unicat, cartea Tipologia aşezărilor rurale din Valea Caraşului aduce o sursă foarte bogată în informaţii prin Condeierii plugari, cu obolul muncii lor, în interiorul localităţii pe care o reprezintă (date şi informaţii referitoare la vechimea satului, istoria lui, transmise pe cale orală; culegeri, legende, manuscrise şi chiar monografi i, din localitatea de baştină). Localităţi precum Greoni, Slatina-Nera ş.a. se pot mândri chiar cu o şcoală formativă de condeieri plugari, pe mai multe generaţii.

13

DEFINIREA ŞI DELIMITAREA ZONEI

Confi guraţie geografi că şi etnografi că. Privire generală

„Undeva departe, aruncat la graniţa dinspre Soare-Apune a Ţării, desclinit de restul lumii printr-un lanţ de munţi, două râuri şi o pustă, dar mai cu seamă prin sufl etul său unic, este aşezat Căraşul”.

(Virgil Birou)

Noţiunea de Banat apare încă din zorii Evului Mediu, ca unitate administrativă şi militară, specifi că regiunii de frontieră. De la Banatul de Severin, la Banatul de Lugoj şi Caransebeş (secolul al XVI-lea) şi până la delimitarea zonală, care se încearcă sub habsburgi, Banatul îşi conturează propria albie, cu propriul habitat. Denumirea de Banat se generalizează însă mai târziu, începând cu secolul al XVIII-lea, sub impulsul învăţaţilor iluminişti. Prin poziţia sa geografi că, strategică, Banatul a fost văzut dintotdeauna ca o punte de legătură între Câmpia Panonică şi spaţiul sud-est european, rolul de placă turnantă fi ind jucat de marele fl uviu Dunărea, care îl străbate1.

În judeţul Caraş-Severin, relieful este variat, predomi-nând aria muntoasă (65,4%) care creşte în altitudine de la vest spre est, culminând cu Munţii Godeanu. Munţii Aninei, 1Ţeicu, D., Geografi a eclesiastică a Banatului medieval, Presa universitară clujeană, 2007, p. 7.

Capitolul 1

14

cuprinşi între Valea Bârzavei la nord şi Cheile Nerei la sud, străjuiesc ca o cetate întreaga Vale a Caraşului. Depresiunile (16,5%) delimitează aria muntoasă şi dezvoltă terasele râurilor; primesc prioritate, într-o etapă istorică, de strămutare a vechilor vetre, fi ind strâns legate de linia apei, dar şi de nodul drumurilor. Dealurile piemontane (10,8%) sunt bogate şi prielnice pentru ocupaţia milenară a păstoritului, pierzân-du-se treptat în câmpiile reduse ca suprafaţă (7,3%) dar mănoase2.Valea Caraşului este cuprinsă între râurile Caraş (de la care îşi primeşte şi numele) şi râul Nera; de la ieşirea lor din munţi şi până la vărsarea în Dunăre.

Munţii Aninei, în partea de răsărit a ţinutului, apar ca o prelungire a munţilor Semenic şi sunt cuprinşi între Valea Bârzavei la nord şi Cheile Nerei la sud, străjuind ca o cetate întreaga Vale a Caraşului. Reduşi ca înălţime (înălţimea maximă o atinge Vârful Leordiş, 1.160 m), munţii au fost populaţi încă din preistorie, urme de locuire fi ind atestate în peşterile din preajmă. O succesiune de culmi şi văi paralele conduc spre frumuseţea inegalabilă a cheilor din întreaga vale. Între Caraş şi Miniş, culmile au cea mai mare frecvenţă, cu înălţimi sub 1000 m: Baca (989 m); Culmea Purcaru cu Rolul Nou (988 m); Tâlva Simion (899 m); Vârful Polom (821 m); Tâlva Vacii (801 m) etc. Aceste culmi se continuă între Miniş şi Nera, având o frecvenţă mai redusă, dar înălţimi care trec de 1000 m: Vârful Leordiş (1.160 m); Vârful Pleşiva (1.144 m); Vârful Cununa (1.046 m). Frumuseţea Cheilor, generate de munţi, au lungimi diferite: Cheile Caraşului (19 km), Cheile Nerei (18 km), Cheile Gârliştei (9 km) şi Cheile Buhuiului (8 km) şi este sporită prin izbucurile Caraşului şi Bigărului, prin mulţimea peşterilor: Comarnic, Plopa, Buhui, ca şi prin lacurile de mare atracţie precum Lacul Buhuiului, 2Judeţele patriei, Caraş-Severin, Monografi e, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1981, p. 15-32.

15

Lacul Dracului, Lacul Mărghitaş, ca şi cele 2 lacuri antropice (Lacul Mic şi Lacul Mare, din Oraviţa). Lacul Beuşniţa, cu cele trei cascade, transformă întreaga Vale a Caraşului într-un loc turistic de o frumuseţe aparte3.

Dealurile, perpendiculare pe şirul culmilor, din munţii Aninei, formează zona submontană. Se întind la sud-vest de munţii Aninei până la nord de munţii Locvei. Ca altitudine, între Caraş şi Oraviţa, dealurile trec de 400 m. Între Oraviţa şi Ilidia cresc până la 500 m, la sud de Ilidia descresc iarăşi spre 400 m, pentru a se pierde apoi treptat spre câmpia Caraşului, la 150 m.

În partea de vest, câmpia Caraşului, situată la stânga râului Caraş, coboară în trepte, pe sub dealurile Oraviţei, spre luncă4, cuprinzând, între Ticvaniul Mare, Broşteni, Grădinari, Răcăjdia, Vrani, Iam şi până la vărsarea Caraşului în Dunăre, cca 2000-3000 ha.

Cele două râuri, Caraş şi Nera, care delimitează zona, au cursuri separate, întâlnindu-se foarte aproape de vărsarea lor în Dunăre. Legenda locului aminteşte pe frumoasa tânără Nera, de care se îndrăgosteşte feciorul Caraş. În imposibilitatea căsătoriei lor, tinerii se transformă în două mari râuri, menite să însufl eţească întreaga Vale a Căraşului şi care, în fi nal, îşi primesc binecuvântarea, unindu-se prin intermediul zânei milenare Dunărea5.

Toponimic, numele râului Caraş este de sorginte antică „Apo”, contaminat prin celticul „Car”, piatră, peste care s-a suprapus infl uenţa slavă, devenind „Kras”, rezultând în fi nal „Apo-Kras”, adică apa stâncilor, denumire dată de prezenţa cheilor stâncoase ale Caraşului6.

Caraşul izvorăşte din partea de est a munţilor Aninei, din izbucul, cu acelaşi nume, are o lungine totală de 85 km, 3Ibidem.4Ibidem.5Legenda circulă în manuscris (Condeier plugar I. Balica, Greoni).6Ioniţă, V., Nume de locuri din Banat, Ed. Facla,Timişoara, 1982, p. 205.

16

din care 76 km sunt străbătuţi pe întreaga vale, până la vărsare în Dunăre, restul continuându-se apoi pe teritoriul sârbesc. Străbătând zona calcaroasă dintre Cracul Brazilor şi Socolovăţ, pe o porţiune de cca 10 km, râul formează Cheile Caraşului. Din localitatea Caraşova, Caraşul primeşte ca afl uent râul Secaş, alături de ceilalţi afl uenţi, captaţi în partea muntoasă şi de deal: Buhuiul, Comarnicul, Gârliştea, Jitinul, Lişava. Croindu-şi drumul prin calcare, râul formează Cheile Gârlişte (9 km) şi Cheile Buhui (8 km). Tot din calcare apar şi frumoasele izbucuri: primul, chiar la izvoare, izbucul Caraşului şi izbucul Bigăr (din culmea Minişului). Prin captări carstice apele pătrund în calcare şi formează râurile subterane: Ponicova, cel care străbate peştera Comarnic; Ponorul, străbătând peştera Plopa şi râul Buhui, care străbate peştera cu acelaşi nume (cel mai lung râu subteran din ţară). Două râuri mari, Ciclova şi Vicinicul, după ce îşi urmează traseele separate, sunt captate de Caraş în partea de câmpie. Astfel, râul Ciclova, izvorând din vârful Rol, străbate cele două localităţi, cu acelaşi nume, continuându-şi drumul prin Răcăjdia,Vrăniuţ, Iertof, pentru ca, lângă localitatea Vrani, să se verse în Caraş, după un traseu de 26 km. Vicinicul, cel mai mare afl uent al Caraşului, izvorăşte din vârful Cununa şi Baca, prin trei izbucuri (Ghioara, Izvorul mare şi Izvorul mic), croindu-şi drum printre stâncile Cuca Şoimului (Stânca Anei) şi Stâncile Turcilor. Aici, pe o porţiune de cca 1 km, formează Cheile Vicinicului. Continuându-şi drumul prin Ilidia, Maco-vişte, Ciuchici, Nicolinţ, Rusova, Berlişte, Milcoveni şi Iam, trece pe teritoriul Banatului sârbesc, pentru ca, în comuna Voivodinţ, să se verse în Caraş, după un traseu de 41 de km.

Dinspre partea dreaptă, Caraşul mai primeşte ca afl uenţi: Nermetul, Dognecea şi Ciornovăţul, iar în partea sârbească, râul Guzaina.

În coborârea lui spre Dunăre, Caraşul are o pantă gene-rală de 6,7 m la mie, străbătând toate formele de relief, de la

17

munţi şi chei săpate în calcare, la dealuri şi câmpii mănoase. De la o altitudine de 700 m la pornire, ajunge la 75 de m la locul de vărsare. După un parcurs de circa 11 km pe teritoriul Banatului sârbesc, Caraşul se varsă în Dunăre, la Bela Crkva (Biserica-Albă), la 4 km amonte de gura de vărsare a Nerei, lângă localitatea Banatska-Palanka7.

Cheile Caraşului, cu frumuseţea lor sălbatică, sunt cele mai lungi chei din ţară, iar peşterile sale, monumente de stalagmite şi stalactite, cu râuri subterane, sunt „guri de rai” deschise traseului turistic.

Lacul Buhui se afl ă pe cursul râului, cu acelaşi nume, la cca 3 km de Anina. Chiar dacă lacul a fost rezultatul intervenţiei umane, prin construcţia barajului de acumulare, din secolul al XIX-lea, de către administraţia instalaţiilor metalurgice, dintre Oraviţa şi Anina, locul primeşte contur, acolo unde râul este oprit, formând lacul. Important punct de atracţie turistică, acesta are o suprafaţă de cca 10 ha, fi ind înconjurat de o pădure de brazi. Din lac se face alimentarea cu apă a oraşului Anina.

Lacul Mărghitaş se găseşte situat în stânga Nerei, pe cursul pârâului Buhui. În 1840 s-a amenajat, iniţial, pentru a alimenta o microcentrală, devenind apoi un important loc de atracţie turistică. Lacul are o suprafată de 4 ha şi un volum de 200.000 m cubi.

Nera izvorăşte din Munţii Semenic, din 2 izvoare: unul de sub vârful Piatra Goznei (1447 m), purtând denumirea de Nergăniţa şi celălalt de sub vârful Piatra Nedeii (1453 m), cu numele de Nergana. Numele râului provine, aşa cum arată Vasile Ioniţă, dintr-un radical străvechi „ner” sau „nar” comun, din sudul Europei, până în Letonia8. Afl uenţii, pe care îi primeşte Nera, izvorăsc din Munţii Aninei: Poneasca, 7Meilă, M., Caraşul, Colecţia Drumul Apelor, 2, Ed. Tim, Reşiţa, 2008, p. 10.

8Ioniţă, V., Idem, p. 206.

18

care se uneşte cu Minişul, Lăpuşnicul, Beiul, iar din Munţii Almăjului: Prigorul, Rudăria, Bănia. Râul, cu o lungime de 131 km, străbate Valea Almăjului, de la Şopotul Nou, schim-bându-şi direcţia spre nord-vest, până la Sasca-Română, de unde se îndreaptă spre sud-vest şi sud, spre Dunăre, la numai 3-4 km de gura de vărsare a Caraşului9.

Rezervaţia Cheile Nerei-Beuşniţa se numără printre cele 34 de rezervaţii naturale, iar Parcul printre cele 13 de acest fel, din ţară. Se întinde în partea sudică a Munţilor Aninei, cu ultimele prelungiri ale culmii Gorganu, ce fac trecerea spre Munţii Locvei şi are o suprafaţă de 3.081,3 ha. Rezervaţia cuprinde sectorul Chei, în lungime de 20 de km, bazinul Valea-Rea şi bazinul hidrografi c Bei-Beuşniţa. Formate dintr-o succesiune de abrupturi, de cârşii sau clean-ţuri, unele dintre ele ajungând până la 200 m, cheile sunt deosebite prin măreţie, dimensiune şi sălbăticia lor10. În Cheile Nera-Beuşniţa, peşterile nu au dimensiunea celor din Cheile Caraşului, dar au importanţă turistică deosebită, prin spectaculozitatea oferită iubitorului de drumeţii (fenomene carstice, izbucuri, ponoare, cascade, poduri naturale etc.) În Bazinul Beiului există 26 de peşteri şi avene, iar în Bazinul Nerei, numărul lor creşte până la 56. De la cantonul Damian, la cca 259-300 m se afl ă cârşia Rolului, iar la 190 m, de la bază, Peştera Rolului, cea care mai poartă, până azi, poveştile legate de vestitul haiduc Adam-Neamţu11.

Panorama ar fi incompletă, fără a aminti frumuseţea cascadelor şi a lacurilor. În apropierea celor trei cascade ale râului Beuşniţa, lacul Ochiul Beiului se găseşte la poalele vârfului Pleşiva, aproape de întâlnirea pârâului Beiul Sec, 9I. Stănilă, Valea Caraşului. Districtul Ilidia. Secolele XIV-XVII. Pagini din

trecutul unui colţ de ţară, Reşita, 1986, p. 6-8.10Olaru, M., Cădariu, Şt., „Peşteri cu urme de locuire de pe Valea Nerei”, în

Banatica IV, Reşiţa, 1977, p. 10.11Sturza, Popovici, C., Sârbu, N., Rezervaţia naturală Cheile Nerei-Beuş-

niţa, Ed. Media Star, Reşiţa, 1996, p. 13-21.

19

cu râul Beuşniţa. Lacul s-a format dintr-un izbuc, situat în centru, având un diametru de cca 284 m cubi şi o adâncime de peste 3 m. Culoarea verzuie şi claritatea cristalină a lacului, cu o fl oră şi faună pe măsură, peisaje superbe încărcate de sălbăticia şi misterele istorice, din preajma ruinelor de cetăţi medievale, împreună cu cele trei cascade ale Beuşniţei, aşezate una deasupra celeilalte, oferă ochiului o scenă de poveste. Cascada Şuşara, din Sasca-Montană sau cascada din Valea Mare, Oraviţa, cu mulţimea de repezişuri, bulboane; varietatea apelor sulfo-feruginoase (Dognecea) sau minerale termale de la Ciclova, completează frumuseţea şi varietatea peisajului12.

Lacul Dracului, aproape de Anina, s-a format prin bararea gurii unei peşteri, cu aluviunile aduse de râul Nera şi prăbuşirea bolţii unei peşteri la intrare, o parte din acest tavan străjuind, ca o streaşină, deasupra lacului. Apa din lac provine din Nera, captată prin fi surile carstice. Suprafaţa lacului este de 700 m cubi, cu o adâncime de cca 12 m. Lângă lac se deschide o peşteră, cu o sală mare şi mai multe galerii, una dintre ele urcând, sub forma unui balcon, la 8 m deasupra lacului13.

Deviate de la scopul lor iniţial, locuri de agrement au devenit şi Lacul Mare din Oraviţa, cu o suprafaţă de 8,8 ha şi o capacitate de 11.000 m cubi, împreună cu Lacu Mic, 2,2 ha, şi 420 m cubi. Izvoarele termale din Anina, Oraviţa şi Ciclova, Sasca etc., chiar dacă nu au avut faima izvoarelor din Băile Herculane, sunt cunoscute din vechime pentru efectele lor curative14.

Clima temperată, cu infl uenţe mediteraneene şi subme-diteraneene, face ca iernile să fi e, în general, blânde, şi verile 12Olaru, M., „Valorifi carea patrimoniului turistic al aşezărilor rurale din par-

tea de sud-vest a ţării (Judeţul Caraş-Severin)”, în Studii şi comunicări de Etnografi e-Istorie, Volumul II, Caransebeş, 1977, p. 502.

13Olaru, M., Cădariu, Şt., Op. cit., p. 11, 12.14 Judeţele patriei… p. 31-33.

20

răcoroase. Circulaţia masei de aer din vest şi sud-vest aduce precipitaţii bogate şi vânturi locale, între ele cel mai cunoscut fi ind Coşava, cu intensitatea cea mai mare din ţară (peste 40 m/s15.

Prezenţa muntelui, între cele două râuri, asemeni unui părinte ce-şi ţine în braţe doi copii zglobii; cu zonele piemontane, împreună cu varietatea reliefului sunt factorii pe care istoria locului şi-a mulat modus vivendi, de-a lungul timpului, conducând spre un habitat propriu.

Valea Caraşului, alături de celelalte zone etnografi ce, vecine: Valea Bârzavei, la nord; Valea Dunării la sud-vest, Valea Almăjului la sud, şi-a confi gurat un mod specifi c de manifestare şi de convieţuire, într-un spaţiu, când închis de vitregiile istoriei, când deschis, nelimitat spre armonia oferită de natura generoasă de aici, şi inevitabil, înspre factorii de progres: economici, sociali-culturali etc.

15Ibidem.

21

SURSE ŞI IZVOARE DOCUMENTARE ÎN RECONSTITUIREA HABITATULUIBĂNĂŢEAN, CĂRĂŞAN

În procesul de cristalizare a societăţii feudale bănăţene, documentele scrise nu s-au păstrat decât pentru o fază relativ târzie (secolul al XIV-lea), informaţiile legate de habitatul local fi ind puţine şi neconcludente. Datorită reliefului muntos şi deluros, obştile săteşti, cnezatele şi districtele, bucurân-du-se de privilegiile obţinute prin Diploma lui Ladislau al V-lea, din 1457, şi-au putut menţine, mult timp, neştirbită, independenţa şi viaţa socială a ţinutului, fără amestecul auto-rităţilor maghiare în viaţa comunităţii16.

Scrisori, documente ş.a., elaborate de diecii specializaţi, care se ocupau cu evidenţa şi contabilizarea actelor, existau. Voievozii şi conducătorii districtuali, cnezii aveau o anumită instruire, primită în comunitatea din care proveneau, dar ca urmare a conjuncturilor nefavorabile, a atacurilor frecvente, când vechile vetre sufereau dese strămutări atacurile, in-cendiile şi lupta pentru supravieţuire au acoperit aceste urme. Odată cu instalarea statului maghiar şi pe măsură ce cnezii îşi acumulau pământuri (provenite din donaţii şi recompense, pentru serviciile administrative şi militare aduse), pot fi identifi cate urme care se păstrează sub forma actelor. Confl ictele de posesiune fac ca actele existente să fi e păstrate cu mai mare grijă, ca instrumente de luptă împotriva 16Nemoianu, P., „Elementul de baştină din Banat” în „Analele Banatului”,

Anul II – Ianuarie-iunie, Timişoara, 1929, p. 87.

Capitolul 2

22

nedreptăţilor sociale, dat fi ind că unele din aceste nedreptăţi vor ajunge să fi e judecate de către regele însuşi17.

Conturarea spaţiului locuit de românii bănăţeni, din cele mai vechi timpuri, în arealul dintre Dunăre şi Tisa, a fost autentifi cat şi de diferitele documente străine. Dintre primele izvoare scrise, consemnate, amintim:

Actele diplomatice bizantine, acoperind realitatea vea-cului al X-lea, arată situaţia istorică de la Dunărea bănăţeană, cu vecinătăţile existente. Prin actul emis de împăratul Constantin al VII-lea Profi rogenetul (913-959) „De administrando imperio”, se menţionează, printre altele, prezenţa maghiarilor în părţile Severinului ca şi prezenţa bulgarilor. Diploma de la 1020, a împăratului Vasile al II-lea, constituie un act fundamental pentru istoria religioasă a românilor bănăţeni, din veacul al XI-lea, semnifi cativ pentru momentul în care marele Imperiu şi-a extins frontiera peste Dunăre. Printre eparhiile subordonate Ohridei sunt amintite aici şi castrele episcopale nord-dunărene de la Tibiscus şi Biserica Albă18. Un scriitor bizantin, Kekavmenos, scrie, pe la 1075, despre originea grupului sudic românesc19.

Izvoarele diplomatice maghiare, completându-le pe cele bizantine, contribuie la reconstituirea vechilor sate medievale, cu informaţii despre mărimea şi hotarele domeniilor feudale, cât şi a structurilor socio-economice din Banat. Plecându-se de la aceste izvoare, în secolul al XVIII-lea, istoriografi i maghiari vor edita studii importante asupra vechilor districte20.17Popa. T. „Românii din Banatul medieval (I) în lupta pentru moşia strămo-şească” extras din R.I.S.B.C, Buletinul istoric din lunile Noiembrie – De-cembrie, Timişoara, 1943, p. 3.

18Ţeicu, D., Banatul montan în Evul Mediu; Ed. Banatica, Timişoara, 1998, p. 27, 29.

19Panaitescu, P.P., Introducere la istoria culturii româneşti, Ed. Ştiinţifi că, Bucureşti, 1969, p. 124.

20Feneşan, C., Documente medievale bănăţene (1440-1653), Ed. Facla, Ti-mişoara, 1981, p 5-14.

23

Există, apoi, Izvoare diplomatice papale cu privire la organizarea bisericească din mediul feudal-ortodox din Banat, în legătură cu diferitele ordine şi misiuni călugăreşti21.

Un loc însemnat pentru istoria Banatului, din veacul al X-lea, îl ocupă Izvoarele narative, provenite din realităţile bănăţene, surprinse sub diverse forme. În jurul anului 1000 apare ca izvor narativ Legenda Sfântului Gerard „Vita Sancti Gerard”, în care se confi gurează situaţia bănăţenilor, ca spaţiu cultural, dar şi material, de interes strategic pentru puterile medievale europene. În legendă se aminteşte de ţinutul foarte bogat, stăpânit de Ahtum, de prosperitatea pământului (abundent în aur, turme şi sare), dar şi de frumuseţea portului sau a cântecului popular, doinit de o femeie în vreme ce îşi măcina grăunţele la râşniţă22.

Vechimea românilor din Transilvania apare transpusă şi în Epopeea Nibelungilor, cu vasta frescă a Evului Mediu sau în La Chanson de Roland, în jurul anului 1150, în care sunt amintiţi românii de la Nordul Dunării23.

Sursa cea mai generoasă, în conturarea habitatului me-dieval cărăşan, este dată de mulţimea cronicilor străine, după anul 1000.

Cronica rusă „povest vremelnih let”, atribuită lui Nestor, călugărul de la Kiev, de la 1112 (după alte surse anul 1080) vorbeşte despre vechimea legendară a românilor de la Dunăre şi arată că valachii erau, în secolul al IX-lea, un popor puternic, cu organizaţie de stat, „o ţară” cu un teritoriu mai întins decât cel al României de azi şi că, pe vremea aceea triburile maghiare rătăceau călări între Nipru şi Nistru. Aceeaşi cronică vorbeşte şi de românizarea slavilor dacici de la Dunăre24.21Ţeicu, D., Op. cit., p. 29.22Gogolan Aristida, „Civilizaţia populară în Banatul medieval”, în Timisien-

sis, nr. 3, Ed. Eurobit, Timişoara, 1996, p. 3.23Panaitescu, P.P., Op. cit., p. 130. 24Ibidem, p. 127-130.

24

Unul dintre cele mai valoroase izvoare în dovedirea permanenţei şi continuităţii de locuire este Cronica notarului Anonim al regelui Ungariei Bela III „Gesta Hungarorum”, document în care se aminteşte de existenţa românilor în Panonia şi în spaţiul intracarpatic, pe care ungurii i-au găsit aici în anul 896, după lungul lor pelerinaj. Mai vorbeşte, de asemenea, despre fertilitatea ţării, cu motivaţia fi xării triburilor maghiare pe acest loc25. Cronica a fost redactată de magistrul P., fostul notar al regelui, la jumătatea secolului al XII-lea. Părţile care se referă la Banat, (capitolul XI şi XLIV), consemnează, pe lângă faptele de arme, o serie de numiri de râuri, vaduri, cetăţi şi aşezări, care permit să se stabilească, cu aproximaţie, limitele voievodatului bănăţean26.

Cronicarul maghiar Simon de Keza, în secolul al XIII-lea, creionează spaţiul Panoniei, locuit de păstorii români încă de pe vremea năvălirii hunilor şi arată că, la apariţia lor, secuii s-au aşezat în Transilvania, în apropierea românilor, de la care au împrumutat alfabetul27.

Cronica anonimă medievală, scrisă de un călugăr francez, în 1308, publicatã în Cracovia, sub titlul Anonymi Descriptio Europe Orientalis, arată că, în Peninsula Balcanică şi în Panonia, românii erau băştinaşi şi se ocupau cu păstoritul „pastores romanorum”. Conform adevărului istoric, ungurii au fost aproape absenţi în Transilvania, Crişana, Maramureş şi Banat până în secolul al XIV-lea. Vechimea şi întinderea elementului românesc între Dunăre şi Tisa sunt confi rmate de actele şi documentele maghiare, ce s-au păstrat după invazia 25Tonciulescu, P.L, Cronica notarului Anonymus. Faptele ungurilor (tra-

ducere de la fotocopia originalului de la Viena), Ed. Miracol, Bucureşti, 1996, p. 7.

26Bizerea, M., Bizerea, F., „Localizarea aşezărilor din Banat, consemnate în Gesta Hungarorum”, în Studii de Istorie a Banatului, Vol. V, Timişoara, 1978, p. 1.

27Bota, I., „Autohtoni şi alogeni, în Izvoarele istorice străine”, în Oraviţa şi ţinutul cărăşan, Caietele „Mitteleuropa”, nr. 3, 2008, p. 61.

25

tătarilor de la 1241 şi ocupaţia turcească din secolele XVI-XVII28.

Noţiunea de Banat apare încă din secolul al XII-lea, desemnând o formaţiune teritorială, cu funcţia de apărare a graniţelor. Termenul împrumutat din slavă, cu etimonul slavon de pan (domn, stăpân) este adoptat de regatul maghiar, care în secolele XIV-XV deţinea, la frontiera sudică, Banatul Severinului, Banatul Soj, Banatul Ozora şi Banatul Slavoniei. Harta lui Şarif al Idrisi din 1154, la nordul Dunării, cu şirul de munţi (Munţii Banatului) care se uneau la răsărit cu Munţii Carpaţi, pare să fi e prima realizare cartografi că a Banatului29. Spre sfârşitul secolului al XIV-lea avem, în Banat, o redactare cartografi că, o hartă militară a sud-estului Europei, realizată de Paulus Sanctinus Ducensis, pentru regele Sigismund de Luxemburg, importantă pentru istoria provinciilor româneşti. Alte documente cartografi ce mai apar la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, întocmite de către habsburgi, la fel de importante pentru cunoaşterea unor aspecte geografi co-istorice din Banat. În această direcţie se remarcă activitatea lui Luigi Ferdinando Marsigli (1658-1730) care va realiza planuri şi relevee cu fortifi caţiile medievale din Banat, păstrate în arhivele din Bologna. Francesco Griselini, la rândul lui, îşi va aduce un aport important în domeniu30.

Mulţimea diplomelor emise de cancelaria maghiară, pentru privilegiile românilor din districtele bănăţene şi diplomele de posesiune asupra pământurilor, dobândite, din partea regilor maghiari, prin fapte de arme sau alte merite ale cnezilor români, conturează cert o realitate românească incontestabilă.28Seişanu, R. „Problema continuităţii elementului românsc în Tansilvania”,

în Buletinul societăţii regale române de Geografi e, Tomul LXI, Bucureşti, 1942-1943, p. 359, 360.

29Bizerea, M., „Banatul, ca unitate şi individualitate istorico-geografi că în cadrul pământului locuit de români” în Tibiscus. Etnografi e, Timişoara, 1975, p. 9-11.

30Ţeicu, D., Op cit., p. 32.

26

Unul dintre puţinele documente care ne-au rămas de pe timpul dominaţiei turceşti, este şi Conscripţia lui Marsigli. Inspirat de cele trei călătorii ale sale (1682, 1690, 1700) do-cumentul are la bază izvoarele scrise existente şi cuprinde comunele din Banat, organizate pe districte. Astfel, în districtul Palanca sunt cuprinse majoritatea localităţilor din Valea Caraşului, cu vechile lor denumiri, în formă maghiarizată. Lista comunelor, întocmită de Marsigli, infi rmă teza susţinută de istoricii maghiari, asupra unei populaţii maghiare masive, în Banat, înainte de dezastrul dominaţiei otomane31.

Călătorii turci, în trecerea lor prin Banat, au consemnat adevăruri demne de remarcat pentru spaţiul bănăţean prin, Cronicile turceşti sau Însemnările de călătorie, referitoare la Banat32. Banatul din secolul al XVII-lea este caracterizat, măcar fragmentar, prin descrierile călătorilor turci, care fac expuneri ample asupra locurilor prin care au trecut. Astfel, călătorul Evlia Celebi surprinde o trăsătură dominantă care înscrie Banatul în circuitul balcanic şi european, prin sistemul său de alimentaţie. Nivelul economic al bănăţenilor se face în funcţie de grâu, cu preparatele sale făinoase: „franzeluţa”, „plăcinta cu unt” sau „plăcinta cu miere”, recunoscute în plan european. Sub acelaşi con al abundenţei, Celebi arată că mierea şi untul din Banat erau vestite în toata lumea. Dacă produsele alimentare de bază, precum făina, pâinea, untul, laptele, mierea, carnea, fac obiectul unor produse recunoscute pe plan internaţional, bogăţia şi stabilitatea ţinutului sunt evidente33.

În 1564, Giovan Andrea Gromo constată că, în Banat şi Transilvania, satele sunt locuite de români, care: „sono della Valchia”34.31Birăescu, T., Banatul sub turci, Timişoara, 1934, p 50.32Călători străini despre Ţările române, vol. I-VI, Ed. Ştiinţifi că, Bucureşti,

1968-1976.33Neumann, V., Tentaţia lui homo-europaeus, Ed. Ştiinţifi că, Bucureşti,1991,

p. 226-227.34Bota, I., „Autohtoni şi alogeni, în Izvoarele istorice străine”, în Oraviţa şi ţinutul cărăşan, Caietele” Mitteleuropa”, nr. 3, 2008, p. 61, 62.

27

Date etnografi ce şi folclorice, privitoare la românii din Transilvania şi Banat, cât şi a cântecelor lor păstoreşti apar într-o lucrare atribuită lui Johannes Troster, Das Alte und Neue Teutche Dacia, apărută la Nurenberg în 166635.

La începutul secolului al XVIII-lea, lucrările călătorului Marsigli reproduc textul unor inscripţii romane ca şi planurile unor castele din Banat36.

Pentru secolul al XVIII-lea, J. J. Ehrler, urmat de Fr. Griselini, în redactarea unor lucrări asupra Banatului, care să servească mai ales curţii vieneze, aduc două mari lucrări de monografi e economică şi politică asupra Banatului. Ca funcţionar al administraţiei Banatului, Ehrler se slujeşte în redactarea lucrării, solicitată de împărat, de mulţimea informaţiilor de arhivă (multe dintre ele pierdute ulterior), dar şi de experienţa acumulată de acesta în numeroasele sale călătorii prin Banat. Subiectiv şi parţial în refacerea unui cadru care aparţinea castei dominatoare, adevărul istoric este trecut prin fi ltrul subiectiv al celui care, slujind într-un sistem, judecă lucrurile potrivit adevărului propriu.

Ceea ce se reţine din cartea lui Ehrler este, în primul rând, reconstituirea vieţii materiale şi spirituale a bănăţenilor din secolul al XVIII-lea. Autorul este primul care face inven-tarul gospodăriei ţărăneşti, a portului popular, a obiceiurilor întâlnite şi, nu în ultimul rând, portretul moral-spiritual al românului şi al sârbului, deopotrivă. Compusă din 12 ca-pitole, lucrarea lui Ehrler este structurată în două părţi: o parte istorico-etnografi că şi o parte economico-socială. Din punct de vedere economic, Ehrler face o descriere a celor 11 districte existente, făcând propuneri şi găsind soluţii proprii pentru sporirea unor venituri, pentru desfi inţarea robotelor etc. Prin comerţul bănăţean, autorul vede o verigă de legătură cu aria centrală şi sud europeană37.35Gogolan Aristida, Op cit., p. 3.36Kakucs, L. „Unele informaţii de arhivă privind cercetările arheologice

efectuate în Banat între 1872-1918” în Banatica IV, Reşiţa, 1977, p. 471. 37Feneşan, C., „Prefaţă” la Ehrler, J.J., Banatul de la origini până acum

– 1774, Ed. Facla, Timişoara, 1982, p. 5-19.

28

Ceva mai târziu, Fr. Griselini venea să completeze imaginea adusă de Ehrler asupra Banatului. Sub forma unor scrisori, cartea lui Griselini este formată din două părţi: istoria politică şi istoria naturală a Banatului. Trecând peste unele exagerări care aveau drept scop să pună în lumină importanţa castei dominatoare, pe care o reprezenta şi o slujea în acelaşi timp, cu imagini aproape idilice, iluministe, din Imperiu, nesocotind, cu vădită ştiinţă, evenimentele importante, din viaţa interioară a comunităţii (cum ar fi răscoala lui Doja, din 1514, sau răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan; răscoala populară antihabsburgică din 1738 etc.), cartea lui Griselini aduce totuşi date preţioase legate de Banat. Studiind geografi a, istoria, realitatea etnică, lingvistică, religioasă şi etnografi că a Banatului, timp de trei ani, cercetătorul italian intră adânc în realităţile româneşti. Deopotrivă, se inventariază urme arheologice, monumente antice şi medievale. Prosperitatea şi belşugul provinciei sunt descrise în amănunt, încurajându-se economia casnică, manufacturile şi meşteşugurile. Pământul este, în concepţia lui, potrivit pentru creşterea animalelor; munţii acoperiţi cu păduri procură lemnul atât de necesar omului, apele sunt bogate în peşte şi nisip aurifer; subsolurile, în minereuri şi izvoare tămăduitoare. Satele, oraşele şi cas-telele, prin aşezarea lor, contribuie şi ele la aspectul sui-generis al regiunii38.

Izvorul cel mai important până acum în dezvoltarea istoriografi ei bănăţene, l-a constituit memoralistica proto-popului N. Stoica de Haţeg, din Mehadia, aşa cum s-a păstrat în textul cel mai cunoscut, Cronica Banatului. Autorul a scris despre evenimentele la care a luat parte, în mod direct, ca preot militar, uneori şi ca traducător sau consilier al unor comandanţi şi a făcut acest lucru, dorind ca, prin scrierile sale, să umple un gol istoric. 38Feneşan, C., „Prefaţă” la Griselini, Fr., Încercare de istorie politică şi

naturală a Banatului Timişoarei, Ed. Facla, Timişoara, 1984, p. 5-18.

29

Dacă, mai ales în primele două părţi din Cronica Banatului, acesta rămâne tributar documentelor străine, in-diferent că este vorba de texte traduse, documente, cronici sau alte surse, războiul dintre anii 1788-1790 este însufl eţit de evenimentele trăite în direct. Conul de umbră în care românii bănăţeni au fost cufundaţi, secole de-a rândul, este explicat de către Stoica de Haţeg prin aceleaşi vitregii ale istoriei, care i-a alungat mereu din calea năvălitorilor, împiedicându-i astfel să progreseze, în acelaşi ritm cu popoarele scutite de cotropiri. Stăpânirea turcească este văzută ca despotică, iar turcii sunt tirani. Dar nicio stăpânire nu era altfel. Bănăţenii au avut de suferit, deopotrivă, din partea ungurilor, sârbilor, austriecilor, ceea ce îi şi motivează să afi rme, în confl ictul dintre otomani şi austrieci, asupra teritorului de dominaţie (în războiul din 1788): „nici cu turcu’, nici cu neamţu’, ţine-o, Doamne, tot aşa!”. Pentru veacurile XVI-XVII, cronicarul are meritul de a fi pus în circulaţie realităţile sud-slave, cu multe informaţii despre cadrul românesc.

Partea cea mai importantă şi mai valoroasă din Cronică rămâne ultima, cuprinzând evenimentele derulate între 1716 şi 1825. Memoriile incluse în lucrare au o valoare istorică, documentară pentru întreaga zonă. În aceste memorii este prezent satul bănăţean, prins între două dominaţii (turcă şi austriacă), cu frământările şi suferinţele proprii, cu aspecte legate de viaţa culturală şi economică, a evenimentelor şi mişcărilor de masă. Instituţia haiduciei este pentru prima dată pusă în lumină, cu realitatea ei amară. Haiducii sunt văzuţi ca nişte proscrişi ai societăţii şi al căror sfârşit este previzibil. Căpitanii de haiduci, vorbind despre viaţa lor ca despre „o pită amară şi grea”, afi rmă că „altă viaţă mai blestemată decât asta, nu poate fi ”39.

Ca sursă inedită, în conturarea habitatului local, autorul recurge la oralitate. În postura unui bătrân înţelept şi sfătos 39Stoica de Haţeg. N., Scrieri. Cronica Mehadiei şi a Băilor Herculane,

Timişoara, 1984, p. 170.

30

cronicarul foloseşte limba apropiată de limba poporului. Istorisirea unor întâmplări sau a unor evenimente isto-rice, prin bătrânii satului (moş Marin Văleanu, moş Ioan Nămoilă) sau reprezentanţi ai poporului (episcopul Vichentie Popovici) oferă lucrării calitatea de Cronică, cu tot pitorescul local40.

Un document din aceeaşi perioadă este manuscrisul căpitanului Carol Schwab, afl at în patrimoniul Muzeului din Reşiţa, şi cuprinde însemnările unui ofi ţer din regimentul românesc de graniţă, de la Caransebeş, în legătură cu războiul din 1788-1790. În manuscrisul german sunt documente impor-tante găsite în arhiva regimentului, precum şi un material din Arhiva de război de la Viena, planuri de luptă etc.41.

Lipsa unor documente scrise este urmarea şi faptului că, până la fi nele secolului al XVIII-lea, în Banat nu exista o tipografi e românească. Majoritatea cărţilor de ritual erau aduse de la tipografi a din Râmnic. Cu toate restricţiile auto-rităţilor habsburgice, care nu admiteau difuzarea cărţilor din Tările Române în Imperiu, ele cunosc o largă circulaţie în Banat. Încă din secolul al XVII-lea (1640-1699) s-au identifi cat pe teritoriul Banatului în jur de 19 titluri, în mai multe exemplare, cerute de către preoţii români. Aceste cărţi erau aduse de călugări cu multe riscuri şi sacrifi cii, fapt pentru care costul lor era ridicat. Împreună cu cărţile religioase, apar deopotrivă cărţi de şcoală sau învăţătură. Astfel, în 1726, mitropolitul Timişoarei, Moise Popovici, tipăreşte în text bilingv slavo-român „Întâia învăţătură pentru tineri, cu litere şi silabe întrînsa”42.

40Idem, p. 179.41Leu,V., Gräf, R., Din istoria frontierei bănăţene. Ultimul război cu tur-

cii.1788-1791, Ed. Banatica, Reşiţa, 1996, p. 6, 7. 42Suciu, I. D., Unitatea poporului român. Contribuţii istorice bănăţene, Ed

de Vest, Timişoara, 2003, p. 60, 61.

31

În 1757, Nicolae Stoica de Haţeg relata că, la comanda mitropolitului Pavel Nenadovici, s-a tipărit la Râmnic „Gramatica slavoneascã”, care, apoi, a ajuns în Banat, prin intermediul a doi călugări. În 1761, sub comanda aceluiaşi mitropolit, se tipăreşte la Râmnic, în limba slavonă „Pravile de rugăciuni pentru sfi nţii sârbi43. Multe din manuscrisele existente pe teritoriul bănăţean se pierd înainte de a avea norocul să apuce calea tipografi ilor existente.

Ecoul revoluţiei franceze (1789) este puternic resimţit în Banat, prin sufl ul generator de luminare, de înnoire, de modernizare. Preluarea conceptelor legate de libertate, fră-ţietate, egalitate va genera sufl ul spontan de deşteptare na-ţională specifi că, care se va manifesta prin adevărate acţiuni revoluţionare, într-o atmosferă de emulaţii nemaiîntâlnită în rândul intelectualităţii. Intersectarea celor trei puteri: turcă, ţaristă şi habsburgică în Franţa conduce, în timp, spre clătinarea vechilor precepte, prin formarea naţiunilor de tip modern.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, semnele emancipării naţionale se vădesc mai ales prin şcoală şi biserică. Îndem-nurile Vienei, în direcţia luminării, vor infl uenţa pozitiv cul-turalizarea maselor, prin învăţământul şi ofi cierea slujbelor religioase în limba română. Ideile novatoare nu vor întârzia să apară. Se va forma o pătură intelectuală constituită din personalităţi precum Paul Iorgovici, Constantin Diaconovici-Loga, Dimitrie Ţichindeal, Eftimie Murgu, Damaschin Bojincă, care vor participa din plin la viaţa culturală şi po-litică. P. Iorgovici, prezent la Paris în cursul evenimentelor revoluţionare, va marca radical mersul societăţii. Contactul cu Roma, Viena, Londra, l-a făcut să înţeleagă deopotrivă ideile de dreptate şi libertate. În direcţia emancipării naţionale îşi vor concentra forţele şi Dimitrie Ţichindeal, Eftimie Murgu sau Damaschin Bojincă, pregătindu-se astfel terenul pentru 43Idem, p. 62.

32

derularea evenimentelor viitoare. Luminarea satelor, prin dezvoltarea învăţământului rural, se va face curând simţită prin înmulţirea numărului ştiutorilor de carte.

Pe de altă parte, înclinaţia spre istoria locală este motivată de accesibilitatea documentaţiei în acoperirea lacunelor legate de trecut44.

Între 1799 şi 1846, tipografi a universitară din Buda va edita un număr însemnat de cărţi româneşti, creându-se, astfel, contacte solide cu Viena, Berlin, Halle, dar şi cu Bucureşti, Râmnic, Cluj, Timişoara. Actul cultural, prin ti-păritura românească, este un triumf împotriva actelor de subordonare. Cu toate obstacolele administraţiei austriece, legăturile românilor din Banat şi celelalte provincii se in-tensifi că. La începutul secolului al XVIII-lea, din cauza opri-mărilor fi scale, tot mai multe familii din Ţara Românească caută adăpost în Banat. Mişcarea panromânească dintre 1834-1835 este rezultatul acestui fenomen. Revoluţia de la Lugoj, iniţiată de E. Murgu în 1830, are la bază principiile revoluţiei franceze, trecute prin fi ltru românesc: egalitatea în drepturi, vot egal, libertatea muncii, libertatea în învăţământ, egalitatea cultelor, emanciparea ţăranilor, reforma agrară. În Petiţia de la Lugoj, din 1831, se cerea, între celelalte, şi unirea bisericească a tuturor românilor, prin numirea unui mitropolit român, cât şi unirea românilor într-un singur corp bisericesc. Societatea secretă de la 1834 îmbina liberalismul şi naţionalismul într-o sinteză inedită pentru ideologia românească cărăşană. Orizontul cultural care se creionează în această perioadă pentru Banat, este unul de „luminare” sub infl uenţa evenimentelor legate de revoluţia franceză şi a războaielor napoleoniene.

„Înnobilaţi” de lumina neamului, D. Bojincă, ca şi Ef. Murgu ori D. Ţichindeal sunt preocupaţi, în egală măsură, 44Wallner-Bărbulescu, L., „Contribuţii privind istoriografi a românească din

Banat la mijlocul secolului al XIX-lea (Descrierea Lugojului la 1862, ma-nuscris de Ştefan Moldovan)” în Studii şi comunicări. Etnografi e. Istorie, vol. IV, Caransebeş, 1982, p. 227.

33

să consolideze, pe teren românesc, primele noţiuni legate de educaţie, de limbă şi originea ei, de fi orul patriotic, toate în vederea înfl ăcărării conştiinţelor şi a deşteptării naţionale. În 1815, Ţichindeal este preocupat de editarea unui ziar românesc la Viena, după modelul sârbesc sau grecesc, argumentând mulţimea românilor, care „nu au în limba lor novele”45.

Cultura românească de la începutul secolului al XIX-lea stă sub semnul multiculturalităţii, ce caracteriza Banatul. Legătura cu românii de pretutindeni se face tot mai mult simţită. Astfel, Academia Mihăileană, din Iaşi, atrage tineri de certă valoare, care, în Banat, erau frânaţi, în acţiunea lor politică şi socială. Aici, D. Bojincă va deveni profesor de drept şi jurisconsult al Moldovei, iar mai târziu luptător unionist. În 1860, pentru scurt timp, acesta va deţine chiar şi funcţia de ministru al justiţiei, în guvernul de la Iaşi. La rândul lui, Ef. Murgu este profesor la Iaşi, apoi la Bucureşti, pregătind generaţii de tineri care vor avea un rol hotărâtor în formarea unor conştiinţe naţionale şi revoluţionare, din Principate, precum N. Bălcescu, C.A. Rosetti, I. Ionescu de la Brad, D. Gusti etc. E. Murgu şi N. Bălcescu devin simboluri ale Unităţii Revoluţiei de la 1848.

Încă înainte de Revoluţia de la 1848, intelectualii bănă-ţeni intră tot mai des în contact cu cei din Ţara Românească. În 1842, Constantin Diaconovici-Loga pleacă la Bucureşti, cu scopul de a desface la şcolile naţionale, cărţile sale. Comu-nicarea intelectualilor bănăţeni cu cei din ţară este permanentă, în ciuda îngrădirilor, de către autorităţile străine. În 1845, Nicolae Tincu Velea cerea lui Bariţiu să-i trimită „Magazinul istoric”, „Curierul de ambele sexe”, făcând cunoscută şi cartea sa „Cele 7 virtuţi”. În decembrie a aceluiaşi an, Velea se adresa lui I. Heliade Rădulescu, solicitându-i acestuia „Gramatica”, pe care „o aşteptăm aicea cu dor”, după cum avea să mărturisească.45Bocşan, N., „Contribuţii la bibliografi a literaturii române din Banat în

Epoca Luminilor”, în Banatica IV, Reşiţa, 1977 p. 439.

34

Prin urmare, cărţile şi periodicele apărute în Principate se difuzau şi în Banat, solicitate în număr mare de toţi bănăţenii „luminaţi”, iubitori de slovă românească. În egală măsură, lucrările învăţaţilor bănăţeni sunt cunoscute şi apreciate în celelalte regiuni româneşti. I H. Rădulescu tipăreşte la Bucureşti şi reeditează lucrările lui Ţichindeal şi P. Iorgovici. În 1838, Heliade Rădulescu spunea, manifestându-şi admiraţia şi solidaritatea faţă de Ţichindeal sau P. Iorgovici: „fraţilor români, mari bărbaţi au ieşit dintre voi, dincolo de Carpaţi… Citiţi, tinerilor, pe Paul Iorgovici, P. Maior, Ţichindeal, Şincai…şi veţi învăţa întrînşi şi limba voastră şi ceea ce au fost moşii voştri şi ceea ce veţi putea fi , de veţi urma învăţăturile lor46.

Ca semn al multiculturalităţii Banatului, călătoriile efectuate de diferite personalităţi străine, la noi, pun în evi-denţă nu doar frumuseţile turistice de mare preţ în Caraş, cât şi modul de receptivitate al valorilor morale şi culturale de aici. În 1840, prinţul Anatol Demidov vizitează ţinutul montan Oraviţa-Anina, fi ind fascinat de peisaj ca şi de starea de fapt a oamenilor. În 1845, J. Paget împreună cu artistul G. Hering călătoresc admirând, în drumul lor, frumuseţile naturale, iar în 1848, d-na A. de Carlowitz şi contele Wiesbach compară frumuseţile peisagistice din zonă, cu cele din Almăj47.

Din spaţiul etnic, folclorul românesc bănăţean capătă valenţele universalităţii. În 1848, Arthur Schott, din Stuttgart, funcţiona ca administrator pe moşiile nobililor de Iam, lângă Oraviţa. Captat de poveştile din popor, acesta le adună, iar în 1845, împreună cu fratele său Albert, le va publica la Stuttgart şi Tubingen sub numele „Walachische Märchen” (Poveşti româneşti). În anul 1861, un alt german, Kunisch, călător prin Banat, remarca, în Jurnalul său „fi rea bună a poporului”. El însuşi fi del culegător a minunatelor poveşti, devine cunoscut 46Suciu, I.D., Op. cit., p. 82-87.47Bota, I., Oraviţa şi ţinutul cărăşan. Oameni, habitat, mentalităţi, din

străvechime până la 1950. Preistoria, Antichitatea, Evul Mediu, Caietele „Mitetteleuropa”, nr. 3, Oraviţa, 2008, p. 10-12.

35

îndeosebi prin Frumoasa fără corp, poveste care va inspira pe Luceafărul poeziei româneşti, în scurtul său contact cu Banatul48.

Folclorul local, atât de bogat şi de diversifi cat, devine o sursă importantă care va sta la baza culturală şi identitară a habitatului cărăşan. Că spaţiul acesta n-a fost niciodată izolat ne aminteşte şi cântecul popular Cântecul lui Bonaparte, dintr-un manuscris orăviţean, prin care este realizat portretul lui Napoleon49.

Formarea Voievodinei sârbeşti şi a Banatului timişan (1849), urmate de încorporarea provinciei la regatul maghiar, din 1860, conduce, în conformitate cu ideologia iluministă şi romantică, spre întărirea spiritului naţional şi de apărare, împotriva abuzurilor de tot felul. După separarea bisericii româneşti de cea sârbească, proces iniţiat în 1864, dar înce-put de-abia după 1875, se urmăreşte, ca o dovadă certă, nevoia de identitate. Documentul istoric, monografi c, asupra satului şi deopotrivă asupra bisericii, şcolii, structurii etnice a locuitorilor, este stimulat şi încurajat în primul rând prin biserică. Dacă, până la 1850, reconstituirea habitatului bănă-ţean se făcea parţial, prin însufl eţirea unor oameni cu vederi înaintate şi patriotice, conştienţi de dezvoltarea istoriografi ei locale asupra întregului areal bănăţean, după această dată se dezvoltă o direcţie notabilă, prin care intelectualitatea satelor începe să elaboreze istoria satelor (aşa-zisele „ortsge-schichte”) mai cu seamă în zonele montanistice.

În anul 1859 este semnalată, în Banat, prima tentativă de monografi ere, pe baza unui chestionar unic, solicitat de autorităţile austriece. Acest chestionar se impunea ca o necesitate, pentru o evidenţă a localităţilor şi situaţia locuitorilor50. 48Idem, p. 9.49Idem, p.15.50Albert Carmen, Cercetarea monografi că în Banat (1859-1948), Ed. Mo-

dus, Reşiţa, 2002, p. 10, 11.

36

La câţiva ani, se mai produce o tentativă cu caracter monografi c, mult mai restrânsă, fi ind vizat acum un domeniu particular, topografi c, chestionarul de la 1862, solicitat de Academia Maghiară. Pentru culegerea datelor, istoricul Pesty Frigyes întocmeşte chestionare cu instrucţiuni de completare, foarte precise. Corectitudinea înregistrării, diversitatea subiec-ţilor ca şi informaţiile primite dau consistenţă chestionarului. În arhiva personală a istoricului, afl ată la Budapesta, s-a păstrat eşantionul cu răspunsurile bănăţenilor, toate provenind din comitatul Caraş, între anii 1864 şi 1866, cu peste 700 de fi le. În toate aceste răspunsuri se vădeşte orizontul cultural al românilor bănăţeni, din veacul al XIX-lea. Pornind de la o bază documentară amplă, Pesty Frigyes editează un studiu laborios, consacrat districtelor medievale româneşti, însoţit de un grupaj documentar, care va apărea în 187651. Documentele referitoare la partea vestică a Banatului muntos şi a comitatului Caraş au fost publicate în două volume între anii 1882 şi 188352. Pe baza acestor documente, istoricul maghiar va realiza prima geografi e istorică a Banatului de sud, elaborând, totodată, micromonografi i ale aşezărilor medievale dispărute, aşezări identifi cate pe baza toponimiei. În identifi carea acestor loca-lităţi, autorul se va servi fi e de documentele scrise, ce le avea la îndemână, fi e de existenţa unor toponime româneşti53. Sub auspiciile Academiei Maghiare, opera lui Pesty are tendinţe politice, naţionaliste, cu vădit spirit de posesiune asupra unor teritorii care le aparţinuseră temporar. Acelaşi spirit domină şi alte lucrări istorice, precum cele ale lui Szentklaray, asupra comitatelor bănăţene. Scopul lucrării sale a fost unul de subordonare şi anihilare a individualităţii istorice româneşti, numind, în acest sens, Banatul, Ungaria de Sud54.

51Pesty, Fr., Olah Kerületek, Budapesta, 1876, p. 51-60. 52Idem, Krasso III-IV, Budapesta, 1882-1883.53Idem, Krasso, I-II, Budapesta, 1884.54Szentklaray, J., Krasso Vármegye öshajdana, Budapesta, 1900.

37

Erudiţia autorului de la mijlocul secolului al XIX-lea, ştiinţa prin care monografi a primeşte credibilitate, va con-duce spre unul dintre documentele solide din istoriografi a bănăţeană. Lucrarea macedoromânului D. Konstantini, din Oraviţa, publicată deja în 1857, „Denkschift über die banater Bergwerke”, venea să întregească informaţiile adunate prin chestionare şi documentele existente. În 1884, Pesty Frigyes a tipărit cele două volume din Krasso Varmegye tortenete (Istoria comitatului Caraş), cu monografi ile tuturor localităţilor din comitat (cele existente şi cele dispărute în epoca medievală). Lipsa de obiectivitate este generată de sistemul imperial dualist, după 1867, care face ca toponimia de pe aceste hărţi să fi e maghiarizată. Cu toate astea şi în lipsă de informaţii scriptice, cartea lui Pesty Frigyes a devenit un instrument foarte important de lucru pentru istoriografi a bănăţeană55.

În desţelenirea istoriografi ei bănăţene nu se poate trece cu vederea aportul lui Nicolae Tincu Velea cu Istoria bisericească politico-naţională apărută la Sibiu, în 1865. Lucrarea este de o valoare inestimabilă pentru realitatea bănăţeană, pe tema originii şi istoriei bisericeşti, identitatea şi individualizarea românilor făcându-se dintr-o dorinţă bine justifi cată, de a se integra în spaţiul românesc şi spaţiul european, deopotrivă56.

Adept întârziat al Şcolii Latiniste, Velea vorbeşte de originea latino-romană, iar din punct de vedere religios afi rmă că suntem cei mai vechi creştini, dintre popoarele înconjurătoare, Dacia fi ind încreştinată încă de la începutul secolului al IV-lea. La venirea maghiarilor, românii aveau deja o situaţie politică înfl oritoare, fi ind „moşneni, proprietari 55Albert, Carmen, Op. cit., p. 44, 45.56Tincu-Velea, N., Istorioară bisericească politico-naţionale a românilor

preste tot, mai ales a celor ortodocşi-orientali din Austria şi cu distincţi-unea bănăţenilor faţă cu pretenţiunile ierarhice şi politice ale colonilor serbesci din Austria, după tradiţiuni, monumente şi documente istorice, Sibiu, 1865.

38

şi militari potenţi”57. Privitor la conştiinţa unităţii neamului românesc, autorul acordă o importanţă deosebită românilor din dreapta Dunării, din Bulgaria şi Serbia. Despre românii din Bulgaria afi rmă că, în vecinătatea Severinului şi a Vidinului, pe malul drept al Dunării, cele trei districte, mai mult româneşti, Cruici, Craina şi Grvina au aparţinut până la 1739 diecezei române a Caransebeşului. Tot din părţile Vidinului ar fi venit însuşi voievodul Ahtum, locul care, în vechime, era înţesat cu români. Despre aceste districte se ocupă şi în partea privitoare la dieceza Vârşeţului, arătând că districtul Negotinului, cu cercurile Cruici şi Craina, unde mai toţi locuitorii sunt români, prin tratatul de la Pasarovitz (1718), trec în posesia Austriei. Despre românii din Serbia specifi că, de asemenea, că sunt atât de numeroşi încât formează acolo o „altă Românie”58.

Dintre toţi istoricii, Velea este primul care dă contur istoriei bănăţene, atribuindu-i o largă autonomie politică, bise-ricească şi teritorială, avându-se în vedere faptul că Cronica lui Nicolae Stoica de Haţeg, netipărită, a avut o infl uenţă restrânsă, prin manuscris. Prin viziunea sa panromânească, autorul a ţinut să adune laolaltă toate ramurile neamului românesc, arătând că, în decursul celor 18 secole de istorie, a avut continuitate neîntreruptă pe ambele maluri ale Dunării59. Prin felul în care tratează trecutul bănăţean, Velea reuşeşte să creeze o mişcare, cu consecinţe politice în istoria românilor, servind ca model istoriografi lor de mai târziu: Patriciu Dra-galina, Dr. George Popovici, Iuliu Vuia. Luând parte activă la viaţa politică a Banatului, dintre anii 1840-1860, Velea atrage atenţia intelectualilor români asupra pericolului sârbesc, accentuat, din Banat. Alături de Eftimie Murgu, Velea arată că, scăpând de hegemonia sârbească, neamul românesc ar fi mai puternic60.57Idem, p. 232.58Suciu, I.D., Nicolae Tincu Velea (1816-1867) Viaţa şi opera lui, Bucureşti,

1945, p. 114-116.59Idem, p. 117, 118.60Idem, p. 114.

39

În 1877, Academia Română, cea mai înaltă instituţie culturală românească, iniţiază un chestionar cu colectarea datelor de pe teren, cuprinzând întregul teritoriu românesc. Operă de colaborare naţională, acest chestionar a avut o importanţă extraordinară în cristalizarea cercetărilor mono-grafi ce şi în uniformizarea habitatului naţional. Fiind un chestionar complex, răspunsurile au fost puţine, din zona Banatului, între ei numărându-se personalităţile recunoscute ale vremii şi locului: Sofronie Liuba, Aurel Iana (Maidan), George Cătană (Valeadeni), Ioan Popoviciu (Oraviţa). Pe de altă parte, aceste răspunsuri au fost stăvilite de autorităţi, epoca post memorandistă din Banat şi Transilvania fi ind una de puternică implicare în lupta naţională61.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX apar primele monografi i săteşti. Cu o bogată experienţă a completării chestionarelor, Aurel Iana şi Sofronie Liuba, din Maidan, încep să-şi prelucreze propriile informaţii. Monografi a satului Maidan capătă importanţă, cu atât mai mult, cu cât ea este urmată de un studiu despre celţi şi toponimia de origine celtă, al lui Atanasie M. Marinescu62. Alte trei monografi i, datorate lui Teodor Petrişor (Alibunari, azi Banatul sârbesc), Nicolae Penţa (Petrovosello) şi Vasile Popovici (Pătaş, judeţul Caraş-Severin), vor completa seria monografi ilor săteşti, pentru alte zone ale Banatului63.

După Unire, Banatul se afl a într-o situaţie difi cilă, din punct de vedere istoriografi c. Lucrările lui Pesty Frigyes, legate de localităţi, deveneau lacunare, mai ales în ceea ce privea viaţa culturală şi social-politică, cele câteva lucrări apărute răzleţit, prin presa vremii şi prin presa străină, nu se găseau la îndemâna oricui. Lipsa unui mediu univesitar făcea ca provincia să rămână într-un mediu închis.61Albert, Carmen, Op. cit., p. 51-54.62Liuba, S, Iana, A., Topografi a satului Maidan, urmată de Studiul despre

celţi şi urmele de localităţi de Dr. At. M. Marienescu, Caransebeş, 1895.63Albert, Carmen, Op. cit., p. 54-59.

40

Două lucrări importante vin să întregească demersurile monografi ce, începute dinainte de Unire: cea mai importantă a fost cartea lui I. Lotreanu Monografi a Banatului (1935), apărută la Timişoara. Prin strădania autorului ei, de a cuprinde într-un corpus unitar toate localităţile din Banat, lucrarea rămâne un punct de referinţă. A doua lucrare aparţine lui Al. Moisi, Monografi a Clisurii Dunării, apărută la Oraviţa (1938) şi cuprinde doar satele de pe Valea Dunării64.

Parte din aceste proiecte generoase de monografi ere se vor realiza, fără a se subordona vreunei direcţii sau instituţii, prin ampla monografi e a lui N. Ilieşiu. Prin sistematizarea răspunsurilor la chestionar, numeroase, primite între 1935 şi 1938, pentru cele trei judeţe ale Banatului: Caraş, Severin şi Timiş-Torontal, autorul reuşeşte să realizeze, într-o formă originală, o monografi e, în două mari părţi: Monografi a oraşului Timişoara şi a judeţului Timiş şi Monografi a judeţului Caraş-Severin. Meritul acestor lucrări constă în individualizarea Banatului, prin bogăţia datelor demografi ce, dar şi a datelor legate de evenimentele şi istoria provinciei, demersul autorului constituind un izvor important de infor-maţii, pentru o etapă istorică şi o istoriografi e afl ată la început de drum65. Din păcate, Monografi a judeţului Caraş-Severin a rămas până astăzi, nepublicată, în manuscrisul din arhiva Muzeului Banatului66.

Seria monografi ilor săteşti va fi continuată graţie unor învăţători şi preoţi din lumea satului. Între ei nu poate fi omis numele învăţătorului Emilian Novacovici cu Monografi a comunei Răcăjdia, dela anul 1777-1922, apărută la Oraviţa, în anul 1925, sau Monografi a comunei Ciclova-Montană, a preotului Vasile Murgu, apărută tot la Oraviţa, în 1929. Nu

64Albert , Carmen, Op. cit., p. 148.65Idem, p.148-151. 66Ilieşiu,I.N., Monografi a Banatului, Timişoara, (manuscris), Nr. Inv. 6881,

Caietele I, II şi III, număr fi le 1-467, An achiziţie 1963.

41

se pot trece cu vederea nici exepţionalele culegeri de folclor sau studii despre obiceiurile pământului, datorate lui Sofronie Liuba şi Aurel Iana, Emilian Novacovici, George Cătană, publicate prin presa vremii şi chiar în volum. Vorbind despre o elită a satului cărăşan, exemplele ar putea continua: Damian Izverniceanu, R.S. Molin ş.a. Această deschidere a fost gene-rată în Valea Caraşului de câteva modele de excepţie, din Cazinoul românesc al Oraviţei, precum Simion Mangiuca sau Atanasie Marienescu, dar şi graţie chestionarelor, venite prin Academia Română, datorate lui Gr. Tocilescu, lui B.P. Haşdeu sau Ovid Densuşianu67.

Modalitatea de lucru se va diversifi ca, prin aşa-zisele chestionare istorico-arheologice, popularizate de directorul I. Miloia, de la Muzeul Banatului, în 1928, refăcându-se, astfel, parţial, întreaga arie bănăţeană în ceea ce priveşte isto-ricul şi habitatul localităţilor bănăţene68. Rezultatul acestor chestionare avea să-l mulţumească pe directorul de atunci, Ioachim Miloia, care îşi propunea întocmirea unui Repertoriu istoric, care să servească ca bază de date pentru lucrările viitoare şi ieşirea pe teren, în vederea reconstituirii istorice a Banatului. Mai mult, el promite ca aceste chestionare să se facă cunoscute prin publicarea lor, în întregime, în Buletinul Muzeului69.

Instituţionalizarea cercetărilor istorice în Banat a înce-put odată cu organizarea muzeelor şi, mai ales, a Societăţii de Istorie şi Arheologie, constituită în 1872. În jurul acestei instituţii, se cristalizează o direcţie de cercetare şi restituire a istoriei Banatului. Societatea ştiinţifi că, din cadrul muzeului, editează chiar o revistă, în cadrul căreia vor apărea lucrări de 67Bocşan, N., „Istoriografi a bănăţeană între Multiculturalism şi Identitate

naţională”, în Banatica 14, Ed. Banatica, Reşiţa, 1996, p. 267.68Traia, I., Ioachim Miloia, o personalitate marcantă a culturii bănăţene,

Ed. Eurostampa, Timişoara, 2002, p. 44, 45.69Miloia, I., „Chestionarul Muzeului Bănăţean”.în Timisiensis, nr. 3, Ed.

Eurobit, Timişoara, 1996, p. 15.

42

arheologie, numismatică şi etnografi e. În direcţia arheologiei, aceasta şi-a atribuit rolul de a aduce informaţii preţioase în ceea ce priveşte vechimea milenară, existenţa unor relicte din preistorie, conturarea primelor elemente ce ţin de habitatul vechi al zonei; descoperirea primelor vetre de sate medievale, a unor necropole sau reşedinţe feudale, a unor fortifi caţii şi în egală măsură asupra bisericilor medievale, care nu au supravieţuit vicisitudinilor istorice. În 1923, când Muzeul Ba-natului va fi transferat municipalităţii, apare revista Gemina, continuată între 1928 şi 1931 de Analele Banatului. Alături de specialişti români, într-un spaţiu multietnic, vor colabora la revistă, istorici germani, maghiari şi sârbi, care vor susţine o direcţie importantă în ceea ce priveşte istoria provinciei. Dintre colaboratorii permanenţi amintim pe: L. Bőhm, J. H. Schwicker, Theodor Ortvay Orthmayr, Ludwig Baroti Grun, Felix Milleker, S. Ormos etc.70

Între istoricii străini rolul lui Felix Milleker este sub-stanţial. A desfăşurat o intensă activitate arheologică, prin cercetările întreprinse atât în domeniul arheologiei, cât şi în direcţia istorică, impulsionând astfel istoriografi a locală bănăţeană. Ca şi custode al muzeului din Vârşeţ, Milleker va elabora peste 20 de monografi i, pe baza unor documente scrise, izvoare toponimice şi arheologice. În revista de specialitate, timişoreană, Tőrténelmi és Régészeti Értesitő, apar trei volume, între 1897 şi 1899, respectiv 1905, unde sunt publicate aceste repertoare ale antichităţilor din Banat. El este exemplul cel mai elocvent al elaborării unor sinteze de istorie, geografi e, arheologie, lingvistică şi etnografi e a Banatului71.

Printr-un program dezvoltat şi avansat, Academia de ştiinţe maghiară, în această perioadă, îşi propune să

70Bocşan, N., „Istoriografi a bănăţeană între Multiculturalism şi Identitate naţională”, în Banatica 14, Ed. Banatica, Reşiţa, 1996, p. 266-267.

71Site-ul Internet www infotim. ro/mbt/istorie.htm, realizat de Muzeul Ba-natului.

43

cerceteze istoria Banatului, urmărindu-şi interesele şi con-cepţiile politice. Printr-o serie de istorici importanţi, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi de la începutul secolului XX: Pesty Frigyes, Szentklaray Jenő, Borovszky Samu, Theodor Ortvay ş.a., se studiază istoria provinciei în contextul mişcării istoriografi ce din Ungaria, în ceea ce priveşte istoria comitatelor şi oraşelor regatului medieval, ca instituţii fun-damentale ale statului naţional maghiar72.

Ca surse evidente în refacerea vechiului habitat cărăşan rămân şi izvoarele onomastice, cu referinţele antroponimice şi toponimice legate de vechile vetre de sat, în majoritate de sorginte latină, slavă sau maghiarizată. Dacă documentele româneşti n-au putut supravieţui, din cauza atacurilor migra-toare, atât de frecvente, pentru istoria veche din acest colţ de ţară, arhivele maghiare deţineau, la un moment dat, peste 800 de documente păstrate, referitoare la Banatul de sud, pentru secolele XIV-XV. Arhivele cuceritorilor devin însă, în dorinţa lor de ascensiune, oglinda şi sceptrul puterii lor, asupra teritoriul acaparat. Prin intermediul toponimiei, din cuvinte cheie, precum Sălişte, Sălaş, Sat, Biserică, Mormânţ etc. se poate reface doar parte din habitatul medieval românesc, menit să completeze golul creat prin chiar aceste acaparări vremelnice; se reface o atmosferă, cu realităţi certe, precum cele legate de domeniile feudale, hotare, structuri sociale, viaţa economică etc. Cu ajutorul referinţelor antroponimice se completează acest habitat prin aducerea în prim-plan a modului propriu de vieţuire a poporului, cu obiceiurile sale, alături de cultura materială specifi că73. Despre caracterul slav al numelor de localităţi din Banat face referinţe şi N. Iorga74, totuşi, în cercetarea lingvistică pentru Banat, un rol deosebit îi revine, mai târziu, cercetătorului Ioniţă Vasile, care deosebeşte toponimele „moştenite” de cele suprapuse, toponime slave şi 72Bocşan, N., Op. cit., p. 267-168.73Ţeicu, D., Op. cit., p. 32-34.74N. Iorga, Observaţii şi probleme bănăţene, Bucureşti, 1940, p. 16.

44

pseudoslave75. Cu ajutorul informaţiilor toponimice autorul reconstituie geografi a istorică a Banatului medieval, cu privire la săliştele bănăţene, dar şi a altor nume topice din hotarul satelor, cu vetre mai vechi de locuire76.

Raporturile etno-demografi ce, refl ectate în onomastică, fi e că e vorba de toponime sau antroponime, au preocupat în egală măsură pe lingvişti şi istorici. Banatul este evidenţiat printr-un conservatorism dialectal şi etnologic remarcabil77, iar etnografi c, este privit „ca un izvor al altei istorii”, prin care ţăranii bănăţeni păstrează o legătură nemijlocită cu trecutul. Îmbrăcămintea şi datinile, îndeosebi „hora morţilor” conduc spre un timp îndepărtat, păstrând, în acelaşi timp, continuitatea cu vremurile mai noi78.

În jurul Muzeului Banatului, cu revista Analele Bana-tului, care şi-a asumat un program de dezvoltare, se adună, la un moment dat, cea mai importantă grupare istorică, reunind profesionişti şi amatori, preocupaţi de studierea istoriei Banatului. Din păcate, suspendarea revistei întrerupe acest demers afl at în plin avânt. A doua grupare, constituită prin Institutul Social Banat-Crişana, din Timişoara, va lărgi considerabil aceste cercetări parţiale. Deşi Revista Institutului Social Banat-Crişana nu era una istorică, aceasta a imprimat o orientare în studiile de istorie bănăţeană, alături de sociologie, lingvistică, etnografi e. Ca metodă de cercetare şi coordonare a materialului documentar, iniţiatorii au fost inspiraţi şi încu-rajaţi de Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, fondată în 193279. În 1943 se constituie, în Institut, o secţiune istorică, sub conducerea lui Victor Motogna. In cadrul grupării, unde 75Ioniţă, V., Nume şi locuri din Banat, Ed. Facla, Timişoara, 1982, p. 194-

209; 209-226. 76Idem, p. 179, 180.77Hasdeu, B. P. Scrieri Istorice, II, 1973, p. 158-224.78N. Iorga, Op. cit., p. 9-12.79Botiş, E., „În pragul unui deceniu de activitate a Institutului Social Banat-

Crişana”, în R.I.S.B.C., Anul X, Ianuarie-Februarie, 1942, p. 2.

45

se promovează stilul stiinţifi c, metodologic, îşi vor aduce contribuţia oameni de cultură ai vremii, care vor pune bazele istoriografi ei bănăţene din acea perioadă. Între ei amintim pe C. Grofşoreanu, Traian Birăescu, Ilie Gropşianu, Ion Stoia-Udrea, Virgil Birou, Ilie Ghenadie ş.a. O inovaţie, pe planul metodologic, a fost imprimată grupării prin teoria lui Dimitrie Gusti, legată de orientarea monografi că în investigarea feno-menelor sociale, cu care se confrunta Banatul la acea dată80.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, în jurul episcopiei Caransebeş şi a publicaţiei sale, Foaia diecezană, apar cele mai notabile fi guri precum: Patriciu Dragalina, Iuliu Vuia sau George Popovici care vor întregi istoriografi a locală a Banatului. În perioada interbelică aceste preocupări capătă amploare prin S. Molin, I. Stoia-Udrea.

Arheologia, în Banat, este veche şi s-a efectuat inter-mitent şi cu mult înainte de constituirea Societăţii de Istorie şi Arheologie, din 1872. Astfel, călătorul turc Evlia Celebi a fost preocupat, în trecerea sa prin zonă, de aspectele arheo-logice, descriind valurile romane din Banat. Din relatarea lui Griselini afl ăm despre săpăturile arheologice din 1736 de către guvernatorul provinciei Andreas Hamilton, din ordinul împăratului Carol al VI-lea, prin care se încerca re-punerea în funcţiune a unor băi antice, pe Valea Cernei. În 1737, Pascalus Caryophilus (Graofalo) oferă interesante ştiri despre descoperirile arheologice de la Băile Herculane. Tot în 1737, în preajma izbucnirii războiului turco-austriac, din ordinul episcopului de Vršac, Spiridon Stibiţa, se fac săpături la Vărădia unde, după mulţi ani de întrerupere a cercetărilor, în 1773, se descoperă o biserică veche81, despre care Tincu Velea avea să afi rme, în 1865, că „mânăstirea, unică în felul ei, a existat din cele mai cărunte timpuri ale vieţii bisericeşti a românilor”82.80Idem, p. 2-12.81Kakucs, L., Op. cit., p. 471, 472.82Velea,T., Op. cit., passim.

46

Ca rezultat al săpăturilor din 1755, efectuate de guver-natorul Engelshofen, tot la băile Mehadia, un transport de antichităţi romane, din Banat, în drumul lor spre Viena, sunt înghiţite de Dunăre, lângă Buda. Din întreg inventarul arheologic trimis, au fost salvate numai câteva piese: şapte statui ale lui Hercule, din care se mai păstrează trei la Viena, obiecte de podoabă, monede emise de împăraţii Traian, Hadrian, Marcus Aurelius, precum şi altare şi inscripţii, dedicate divinităţilor, protectoare ale apelor tămăduitoare, de la Herculane şi Mehadia83.

Interesantă şi necunoscută încă, rămâne ipostaza de arheolog a lui N. Stoica de Haţeg. La săpăturile efectuate în timpul său, pentru amenajarea băilor din Mehadia, cronicarul este foarte atent şi se ocupă de salvarea vestigiilor arheologice. Pusă în valoare, colecţia din casa sa devine, astfel, primul muzeu din Banat. El însuşi se ocupă de efectuarea unor săpături la Plugova, Petnic şi Sviniţa, ca o replică adusă autorităţilor străine84.

Odată cu formarea Societăţii de Istorie şi Arheologie, direcţia arheologică primeşte contur şi devine organizată, sistematică. Societatea este aceea care a sprijinit călătoriile de studiu, în vederea documentării, asupra drumurilor romane. Sunt cunoscute îndeosebi cercetările efectuate de arheologul clujean Carol Torma, după 1870. Academia Română, din Bucureşti, susţine, la rândul ei, efectuarea cercetărilor de la Berzovia, pe care le-a întreprins, în 1870, Adolf Diaconovici, din Bocşa, şi Sándor Mihalik, din Reşiţa, cercetări continuate de Vicenţiu Babeş, membru fondator al Academiei. Împreună cu Carol Torma, Babeş continuă săpăturile de la Berzovia. Între 1872 şi 1877, Carol Torma organizează săpăturile de pe Dealul Vodari, în apropierea Oraviţei. La Cetatea latinilor 83Munteanu-Dumitru, Luminiţa, Itinerare arheologice bănăţene Ed. Sport-

Turism, Buc., 1988, p. 6.84Kakucs, L., Op. cit., p. 472, 473.

47

descoperă un topor de piatră, găurit, unealtă a omului paleo-litic; deopotrivă, în zonă, descoperă urme din neolitic (la Milcoveni), până spre epoca bronzului şi fi erului, iar pe dealurile Prisaca şi Dumbrava descoperă un depozit de bronzuri şi un atelier metalurgic85.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, Felix Milleker, ca şi custode al Muzeului din Vršac, se ocupă şi de arheologia Banatului zonal, la Vatina şi Kovin, Uljma (azi Banatul sârbesc) continuând, la începutul veacului XX, şi săpăturile de la castrul roman din Vărădia86.

În perioada interbelică, Ioachim Miloia, director al Mu-zeului Banatului, a desfăşurat o bogată activitate arheologică, istorică, muzeistică. Din 1928 şi până la moartea sa, timpurie, în 1940, preocupările sale au fost canalizate în direcţia or-ganizării unui Muzeu, bazat pe principiile muzeografi ei mo-derne şi care să deţină un spaţiu corespunzător, lucru care nu s-a întâmplat până la moartea sa. Pentru a face cunos-cute rezultatele cercetărilor istorice şi arheologice, fi ind un participant activ la multe din ele, între 1928 şi 1931, scoate patru numere ale Buletinului Muzeului Bănăţean, Analele Banatului87. După război, cercetarea capătă alte valenţe. De la jumătatea secolului XX s-au scris numeroase studii de sinteză cu privire la istoria Banatului, pentru secolele III-V sau IV-XII, abordate de Doina Benea, Adrian Bejan, Ioan Haţegan etc. de la Muzeul Banatului din Timişoara.

Trebuie amintite, deopotrivă, cercetările întreprinse de Muzeul Montan al Banatului, din Reşita, în Valea Caraşului, în special la Ilidia, cercetări care sunt revelatoare în acoperirea habitatului medieval, din Banatul de sud. În urma săpăturilor de la Ilidia s-au obţinut date preţioase asupra vetrelor de sat, a tipului de locuinţă caracteristică, a unor instalaţii de 85Bota, I., Op. cit., p. 32, 33.86Idem, p. 474-476.87Munteanu-Dumitru, Luminiţa, Op. cit., p. 8.

48

meşteşug etc. În punctul Ilidia-Obliţa s-a descoperit fundaţia celei mai timpurii locuinţe-turn, din veacul al XII-lea, cu o biserică rotondă88. Cercetările efectuate sistematic au dus la rezultatele excepţionale, necesare în refacerea cadrului istoric, pentru perioada medievală, îndeosebi în punctele Oraviţa-Ilidia-Obliţa; Reşiţa-Caraşova. Prin aceste cercetări sunt scoase la lumină vechile lăcaşe de cult medieval, dar şi cetăţile reşedinţă, precum Ilidia-Caraşova89.

Cercetarea monografi că din perioada interbelică şi de după război are ca reprezentant de seamă pe Sim. Sam. Moldovan. Monografi st împătimit al zonei, aplecat spre cer-cetarea documentelor şi arhivelor existente, acesta aduce studii ample şi monografi i, legate de Oraviţa şi de întreaga zonă, despre ocupaţiile localnicilor, îndeosebi cea legată de minerit, comerţ, ca şi diferitele aspecte legate de habitat. Din păcate cele mai multe dintre studiile lui, îndeosebi cele legate de minerit, au rămas în manuscris.

Virgil Birou, Ion Stoia Udrea şi Romul Ladea, „trifoiul cărăşan”, legat prin obârşii de zona Oraviţa, vor contribui din plin la conturarea unui habitat local, prin mulţimea studiilor istorice, a reportajelor cu caracter etnografi c precum şi a sculpturilor realizate de Romul Ladea, în care predomină chipurile de ţărani, din jurul Oraviţei, fi guri legendare (Iovan Iorgovan), dar şi a personalităţilor pe plan local şi naţional (V. Birou, E. Murgu, L. Blaga, I. Agârbiceanu, L. Rebreanu etc.).

Pentru deceniul opt al secolului XX, Vasile Vărădean completează habitatul local, prin cercetări temeinice legate de oraşul Oraviţa şi satele înconjurătoare, de monumentele bisericeşti şi mănăstireşti. Cetate a cântecului, cum este văzută întreaga zonă, autorul va acorda o deosebită atenţie 88Ţeicu, D., Op. cit., p. 23-26.89Ţeicu, D., Op. cit., p. 25, 26; Munteanu-Dumitru, L., Itinerare arheolo-

gice bănăţene, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, p. 68-73.

49

culturii populare, îndeosebi cântecului individual, tarafurilor şi cântecului coral.

Tot din Valea Caraşului, în deceniul opt al secolului XX, inginerul Iosif Stănilă are preocupări constante, legate de Valea Caraşului şi de localitatea Ilidia, una din cele mai vechi localităţi cărăşene, atestată documentar. În egală măsură, Iosif Stănilă a fost preocupat de reconstituirea, pe baze documentare, a fenomenului bănăţean: scriitori ţărani, gazetari, compozitori, dirijori.

Istoriografi a contemporană îşi adânceşte albia în luptă cu eroziunea timpurilor noi, apărându-şi, cu mijloacele avute la îndemână, identitatea şi multiculturalitatea. Programul complex al monografi ilor săteşti, într-o paletă lărgită, este un demers pozitiv, pentru o perioadă în care valorile identitare tind să se alinieze unor standarde europene.

51

TIPOLOGIA AŞEZĂRILOR RURALE DIN VALEA CARAŞULUI, JUDEŢULCARAŞ-SEVERIN

„Dacă Dumnedzău m-ar fi pus să trăiesc în alt loc, l-aş fi rugat să mă aducă înapoi în Valea mea, că loc măi frumos pră faţa pământului dăcât glia strămoşască io nu nu cred să existe!” (condeier plugar I. Balica)

Demografi e şi habitat În anul în care habsburgii ocupau Banatul, s-a făcut

un prim recensământ, prima conscripţie, în vederea fi scali-zării, de către administraţie, a tuturor localităţilor din Banat. Dintr-un total de 663 de localităţi conscrise (fără Timişoara) doar două localităţi ajung să numere în jur de 400 de numere: Caransebeşul, cu 422 de case, Caraşova, cu 400 de numere, urmate, în ordine, de Lugoj, cu 218 case, Jebel, 200, Vărădia, 180, Orşova, 170, Ciclova, 166, Răcăjdia, cu 125, Ticvani, cu 122 case. 16 localităţi numărau în jur de 100 numere, în timp ce restul, de 636, sub 100, iar uneori, chiar sub 10 case90. În această schemă, Caraşul deţine un loc privilegiat numărând câteva localităţi mai bine populate, încă din perioadele îndepărtate ale istoriei (Caraşova, Vărădia, Ciclova etc.).

Ritmul de dezvoltare şi de creştere a localităţilor cărăşene s-a făcut în consens cu lupta cărăşenilor şi rezistenţa lor pentru pământul străbun şi pentru limba românească.90Stoia-Udrea, I., „250 de ani de şcoală românească în Valea Caraşului”, în

Flamura, XVII, nr. 1599, 29 iunie, Reşiţa, 1968, p. 4.

Capitolul 3

52

Dacă un ţinut minier ca Oraviţa-Anina îşi scrie propria istorie plecând de la cele 77 de numere, cât avea Oraviţa-Română în 1717, întregindu-se şi devenind, până la începutul secolului XX, un orăşel cochet şi fruntaş pentru întreaga provincie, numit uneori, pentru a parafraza Timişoara, „Mica Vienă”, la fel se întâmplă şi cu localităţile, marcate istoric, prin câteva cetăţi importante, districte privilegiate şi tot atâtea evenimente demne de luat în seamă.

Caracterul zonei este însemnat, în primul rând, prin diversitatea de relief, de ocupaţii şi potenţial economic, mai cu seamă în ceea ce priveşte creşterea animalelor şi negoţul cu ele până la Dunăre şi în Peninsula Balcanică, dar şi înspre Biserica Alba şi Vârşeţ; prin rolul strategic deosebit, de Poartă spre Europa şi, nu în ultimul rând, prin resursele extraordinar de bogate ale subsolului, bogăţia de aur, argint, cupru fi ind comparabilă, ca şi calitate şi cantitate, doar cu bogăţia din Munţii Apuseni.

Ocupaţia de bază a românilor bănăţeni de la sfârşitul secolului al XIX-lea a fost agricultura şi creşterea animalelor, practicate într-o strânsă interdependenţă. Înmulţirea loturilor de pământ şi înmulţirea numărului de animale, îndeosebi a animalelor de rasă, mergea mână în mână, şi ţăranul cărăşan vedea în acest fapt un standard de viaţă pentru el şi familia lui. Nici ocupaţiile auxiliare nu lipsesc din acest cumul. Viticultura şi pomicultura sunt strâns legate între ele în timp ce apicultura variază în funcţie de locul şi disponibilitatea localnicului pentru această latură deosebită. Vânătoarea şi pescuitul în Valea Caraşului ţin de ceea ce astăzi am include în noţiunea de „hoby”. Niciodată ţăranului, apăsat de problemele pământului, nu-i rămânea timpul util pentru aceste îndeletniciri, ele con-stituind, în acest sens, apanajul personalităţilor din lumea satului: preoţi, învăţători şi, uneori, condeierilor plugari.

Centrele de olărit de la Sasca Română, Potoc, Socolari şi Slatina Nera sunt bine individualizate, prezentând simi-

53

litudini cu vechiul centru de ceramică Ilidia, cu ceramica de Lăpuşnicul Mare sau cu ceramica din Banatul sârbesc. Uneori, procesul de uniformizare devine inerent, prin mutarea unor olari dintr-un sat în altul91.

Industria morăritului cunoaşte o dezvoltare maximă în secolele XIX-XX, prin salba de mori cu ciutură, cuprinse între Caraşova şi Sasca Montană, împreună cu văioagele şi oloiniţele existente

Printre meşteşugurile din Valea Caraşului, sunt men-ţionate, la sfârşitul secolului al XIX-lea, lemnăritul şi zidăritul, cu meşteri pricepuţi în ridicarea caselor, alături de cioplitori în piatră, meşteri în confecţionarea mobilierului ţărănesc, rotari, ferari etc., alături de cojocari, căbăniceri (confecţionau haine din ţesătură de lână) sau comercianţi, măcelari, brutari ş.a. Industria casnică textilă era la fel de bine reprezentată în toată zona92.

Meseria ca brăţară de aur începe să prindă sens în-cepând cu anii de după război şi perioada de instalare a comunismului, când apele tulburi, ale sistemului nou instituit, aruncă agricultura micilor proprietari la marginea societăţii. Tinerii din lumea satelor îmbrăţişează meseriile existente sau devin salariaţi ai statului, navetişti (mai ales în cadrul C.F.R.-ului), oscilând zilnic între lumea oraşului (Oraviţa, Anina) şi lumea satului, unde îşi închegau familiile.

91Popescu, O., Popescu, T., „Forme ceramice inedite din zona Sasca-Mon-tană, Judeţul Caraş-Severin”, în Tibiscum, Caransebeş, 1993, p. 287.

92Toşa, I., „Contribuţii la studiul culturii populare bănăţene de la sfârşitul secolului al XIX-lea”, în Analele Banatului, Etnografi e – Artă, vol. II, Timişoara, 1983, p. 16, 17.

54

REGISTRUL AŞEZĂRILOR RURALE

„Pe-aici îs numa’ sate de români. În unele mai este vreo familie de nemţi, or de vreun evreu. În unele a mai rămas şi câte un ungur, unde au fost spăiluguri şi ungurii au fost bireşi la baroni. Nemţii îs maistori rotari, tâmplari. Ori au duceanuri (magazine), ca evreii. Noi atât avem, unguri, că au fost mulţi la baron (Castelul de la Vărădia). Sârbi nu avem în arealul ăsta. Cât vezi de-aici, roată, îs tot sate româneşti” (Romul Fabian).

Panorama generală a Văii Caraşului este admirabil

surprinsă prin ochii copilului Romul Fabian, chinuit de regretul de a-şi părăsi satul, dus de taica, într-o căruţă, spre oraş, ca să înveţe carte. De la Vărădia, satul de unde pleacă eroul cărţii, şi până la Oraviţa, unde copilul este aşezat în gazdă, pentru a urma clasele de liceu, satele sunt surprinse în toată splendoarea lor, ca nişte fi inţe vii, care întâmpină călătorul cu tot ce au ele mai pitoresc şi mai original93.

La fel de interesante sunt revenirile spre satul copilăriei lor, ale intelectualilor, trecuţi prin şcolile „nalte”, precum Virgil Birou94, Iosif Stănilă95 sau Micu Lazăr Pârjol96, Iacob 93Fabian, R., Satul asfi nţeşte-n urmă, Ed. Tim, Reşiţa, 2005.94Birou, V., Drumuri şi popasuri bănăţene, Ed. pentru Literatură, Bucureşti,

1962.95Stănilă, I., Valea Caraşului. Districtul Ilidia. Sec. XIV-XVII. Pagini din

trecutul unui colţ de ţară, Reşiţa, 1986.96Micu-Pârjol, L., Sasca-Română, povestea satului meu, Ed. Mirton, Timi-şoara, 2007.

55

I. Voia, şi Doru G. Ilana97, într-un alt timp şi cu alte mijloace (tren, autobuz sau maşină personală), pentru a-i surprinde transformările survenite. Între două drumuri, unul care duce şi unul care aduce în sat şi între două segmente de timp, lărgite, întregul areal cărăşan este descris şi rescris într-un compendiu bogat, însufl eţit de amintirile dragi, alternative, nostalgii şi doruri, prin înstrăinarea de satul copilăriei; dorinţa celor plecaţi, mai presus de toate, de a contribui la ridicarea satului, despre care prezentul nu prea are nimic de spus.

O interesantă incursiune în lumea satului cărăşan face şi Mircea Meilă, parcurgând „drumul apelor”, cu două râuri Caraş-Nera care străbat întreaga Vale a Caraşului de la izvoare, din Munţii Aninei, respectiv Munţii Semenic, şi până la vărsarea lor în Dunăre. Parcursul acestui drum surprinde satele cărăşene cu trecut şi prezent, într-o geografi e turistică care îndeamnă la drumeţie, la bucuria de a descopri, pe viu, acest puls98.

Agadici

Aşezarea este situată pe ramura vestică a dealurilor Ora-viţei, la poalele munţilor Aninei, între dealurile Ticvaniului-Mic şi dealul Gladeşului (dinspre Măidan), ca o poartă de ieşire spre Greoni, în vecinătate cu satul Răchitova.

Una dintre cele mai vechi aşezări din Valea-Caraşului, în urma cercetărilor arheologice, la ieşire din sat, înspre staţia C.F.R., zona Sălişte, în punctul numit Locul Popii, s-a descoperit o aşezare rurală, daco-romană (secolele III-IV), cu resturi de ceramică cenuşie, fi nă şi zgrunţuroasă, lucrată la roată, ca şi bucăţi mari de zgură de fi er şi cupru99. Ca şi la Maidan, la Agadici s-au descoperit urme de exploatare 97Voia, I., I., Ilana D., G., Slatina Nera. Însemnări despre sat şi oamenii lui,

Ed. Politehnica, Timişoara, 2008. 98Meilă, M., Caraşul, Colecţia Drumul Apelor, 2, Ed. Tim, Reşiţa, 2008. 99Benea, D., Dacia sud-vestică în sec. III-IV, Ed. de Vest, Timişoara, 1996,

p. 222.

56

romană de cupru şi alte metale. O dovadă în acest sens o aduc minele părăsite din dealul „Poiana Cailor”100.

Prima atestare scrisă despre Agadici (Găgiş, Agadics) datează din anul 1355, când sunt amintiţi aici iobagii din Agyagos101; în 1366102 este menţionată din nou, pentru ca, ulterior, într-un document din 1471, să fi e amintit oppidum Agysgos, în vremea regatului angevin103.

Localitatea este marcată istoric, legată fi ind de numele marelui voievod Glad. Numele vechi al localităţii Găgiş, s-a moştenit după numele marelui voievod, împreună cu dealul Gladeşului şi ogaşul Gladeş, locul unde, după toate probabilităţile, marele voievod şi-ar fi avut reşedinţa104.

În 1366 localitatea este menţionată ca aparţinând dis-trictului Ilidia. În secolul al XV-lea, Gădişul fi gurează ca oraş, reşedinţă de domni105.

Dacă denumirea localităţii, în Evul Mediu, aceea de Agyagos, cuvânt de origine ungurească, este dată de domi-natori, la fel se întâmplă şi în vremea ocupaţiei turceşti, prefi xul „aga”, ataşat rădăcinii, denotă chiar perioada respectivă106. Cu toate acestea, localnicii au păstrat până în zilele noastre cuvântul de baştină, acela de Găgiş. În dealul Cumnicova, în 1928, când a fost întocmit chestionarul istorico-arheologic al Banatului, mai existau ruinele unor cetăţi turceşti, care aminteau de existenţa turcilor pe aceste locuri107. Prefi xul 100Stănilă, I., Op cit., p. 123.101Ţeicu, D., Op. cit., p. 290.102Popiţi, Gr., Date şi documente bănăţene, 1939, p. 38-39.103Pesty, Fr., Krasso II, Vol. 1, p. 5.104Ioniţă, V., Nume de locuri din Banat, Ed. Facla, 1982, p. 51.105Stănilă, I., Op. cit., p. 123, 124.106Miclea, Gh., Date privitoare la istoria satului Maidan (Caraş-Seve-

rin), în Analele Banatului, Timişoara, Anul III, iulie-septembrie, 1930, p. 72-73.

107Răspuns la chestionarul istorico-arheologic al Muzeului Banatului, în-tocmit de I. Miloia, 1928, nr. inv. 21.283.

57

aga se leagă de existenţa unui agă în ţinut; frecvenţa numelui Turcu, în localitate aminteşte tot de această perioadă108.

În conscripţiile sale din 1690-1700, Marsigli consem-nează satul Agatis, în districtul Palanca. La 1699 localitatea apare ca proprietate a lui Ştefan Chus, din Caranşebeş, ca posesiunea Agacsics, în districtul Palanca-Nouă. La recen-sământul clădirilor, iniţiat de Mercy, în 1717, Agadiciul apare cu 72 de case şi 900 de locuitori. În 1772, pe harta lui Iosif al II-lea, Agadiciul apare cu 163 de case şi cu un teritoriu de 2378 de jugăre de pământ. Harta lui Griselini, din 1776, înregistrează Agadisch în districtul Palanca, la 1/4 mile de Oraviţa109.

În anul 1855, Agadiciul intră în posesia STEG-ului. În această perioadă se construieşte aici o fabrică de cărămidă, sub patronajul industriaşului Belgrader, care o exploatează până la sfârşitul secolului.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, familia nume-roasă, formată din câte 9-10 membri, se divizează în familii mai mici care îşi construiesc case proprii, fapt care va duce la o creştere a populaţiei şi a numerelor de casă. Recensământul din 1890 înregistrează, în Agadici, 263 de case, cu 962 de locuitori. Treptat, situaţia socială, sub dominaţie maghiară, va duce la scăderea populaţiei după 1900. În 1910, Agadiciul numără 845 de locuitori, iar în 1920 va avea 724110.

În timpul Primului Război Mondial, istoria locului consemneazã suferinţele şi pagubele materiale la care sunt supuşi locuitorii, pe de-o parte, de unguri, pe de altă parte, de sârbi. Refugiul sătenilor în pădurile din apropiere: Fârlea, Bigăr, Brădet, pentru a-şi apăra avutul şi demnitatea, va duce la constituirea grupelor de haiduci, existente în zonă încă din 108Pesty, Fr., Krasso vármegye torténete, Budapest, 1884, vol. I, p. 4.109Ilieşiu, N., Monografi a Banatului, Timişoara, (manuscris), nr. inv. 6881,

Caiet I, Fila 1, 2.110Stănilă, I., Op. cit., p. 123-124.

58

Evul Mediu. În pădurile din jurul Agadiciului au trăit fraţii Drincea, care au luat parte la răscoala din 1738111.

Pagini încărcate de istorie şi evenimente sociale, eco-nomice şi culturale se împletesc cu istoria instituţiei religioase. Primele date despre biserică apar abia din anul 1772, când este construită. Se pare, însă, că biserica din piatră a fost construită pe locul uneia din lemn, situaţie foarte frecventă în zonă. Purtând hramul Naşterii Maicii Domnului, biserica a adăpostit cărţi vechi, precum Evanghelierul, Bucureşti, 1723 şi Pendicostarul, Bucureşti, 1754. La începutul secolului al XX-lea, biserica a fost reparată şi pictura restaurată. Docu-mentul afl at în Arhiva Mitropoliei Banatului ca şi notele lui N. Corneanu aduc informaţii bogate despre biserică, despre situaţia satului, domeniul erarial, starea economică, cu re-sursele agricole, cât şi despre cele legate de administraţia orăviţeană asupra localităţii. Primele date, despre o şcoală organizată, sunt consemnate în 1776, cu primul învăţător Neda Buca112.

Din Agadici se trage familia de învăţători Liuba. Marcu Sofronie Liuba (1850-1929) a colaborat, în probleme de folclor, la „Magnum Etymologicum Romaniae” al lui B. P. Hasdeu113.

Broşteni

La 3 km de Oraviţa, aşezată pe ambele maluri ale pârâului Valea Oraviţei, la poalele dealului Colnic, localitatea Broşteni este cunoscută din cele mai vechi timpuri, cu mai multe aşezări daco-romane, în punctele Ogaşu mic, Miden, Fântâna, precum şi în punctul numit Rovină, la intrarea în 111Ibidem.112Corneanu, N., Monografi a Eparhiei Caransebeş, Caransebeş, Tiparul ti-

pografi ei diecezane, 1940, p. 112-113.113Meilă, M., Caraşul, Colecţia Drumul Apelor, 2, Ed. Tim, Reşiţa, 2008,

p. 89.

59

sat, în stânga drumului, lângă Crucea Bătrână, pe locul unei pepiniere silvice. Aşezarea cu caracter complex, prin cer-cetările arheologice, a scos la lumină fragmente de ceramică gălbuie şi cenuşie, lucrată la roată, precum şi o mare cantitate de zgură114. După alte cercetări arheologice, a fost identifi cată, în hotarul actual, vatra unui sat din secolele XII-XIII-lea115. Numele satului se trage de la broşti, cum erau numiţi sătenii în trecut de către locuitorii din satele vecine, adică oamenii din satul cu broaşte. Ungurii l-au numit Krassoborostyan116.

Legendele locului situează vechea vatră a comunei la un km jumătate mai spre apus, la locul numit Război, pe teritoriul contelui Banarovschi, Vinarovschi sau Vânăruschi, după memoria locuitorilor, unde acesta îşi avea castelul. Moşia sa se întindea până aproape de hotarul Ticvaniului. Locul fi ind lipsit de apă, puţin mai jos de castel, se găsea Fântâna rece, care avea un ştiubei cu apă foarte bună. În jurul castelului, prin secolul al XV-lea, existau mici cătune, care, foarte posibil, erau aservite contelui. Nu se cunosc condiţiile şi nici momentul dispariţiei contelui şi castelului, se ştie însă că, din cauza atacurilor dese ale turcilor şi, mai ales a lipsei de apă, satul s-a deplasat pe ambele maluri ale pârâului Valea Oraviţei, loc total împădurit pe atunci, actuala vatră a satului.

Dealul Andra îşi are propria legendă, numele trăgân-du-i-se, după unii, de la un oarecare bogătaş Andra sau Handra. Circulă, însă, deopotrivă, în arealul satului, legenda legată de Andra, frumoasa fi ică a regelui Decebal, care îşi avea reşedinţa în cetatea Argidava, din apropierea hotarului Vărădia. Căzută captivă, foarte posibil în aceste locuri, în timpul luptelor cu romanii, frumoasa Andra înduplecă inima chipeşului general Lentulus, care se îndrăgosteşte de ea. 114Benea, D., Op. cit., p. 238.115Ţeicu, D., Banatul Montan în Evul Mediu, Ed. Banatica, Timişoara,

1998, p. 306.116Corneanu, N., Monografi a eparhiei Caransebeş, Caransebeş, Tiparul ti-

pografi ei diecezane, 1940, p. 167, 168.

60

Pentru a scăpa însă de captivitatea regelui Traian, din Roma, aceasta se aruncă în apele Dunării.

Dealul Război, după aceleaşi legende locale, aminteşte de luptele localnicilor împotriva turcilor cotropitori, ca şi izbânda obţinută de aceştia, prin puterea credinţei, ce ţine de apărarea propriei rădăcini.

Denumirea dealului Lupuleşti aminteşte, însă, un episod negativ, al trădării satului şi consătenilor de dragul banului şi a îmbogăţirii, prin jaf, de către familia Lupuleştilor care se pune în slujba turcilor117.

După o altă sursă, se crede că Broşteniul a fost întemeiat de trei familii: familia Bârlogenilor (cei care ar fi locuit prin bârloage), familia Sarmeşilor (oameni sarmeşi, adică rari la mustaţă) şi familia Bălonilor (oameni cu părul bălan, blond).

După datele extrase din cadastrul comunei între 1937 şi 1941 suprafaţa comunei este de 2.668,100 ha, respectiv 2.765 ha.118

Hotarul comunei are ca vecinătăţi oraşul Oraviţa-Română şi comuna Răcăjdia spre est; Mercina şi Vărădia spre vest; Răchitova şi Greoni spre nord; Răcăjdia şi Vrăniuţ spre sud.

Râul Vale, care izvorăşte din muntele Simion, străbate oraşul Oraviţa şi comuna Broşteni, împărţind hotarul loca-lităţii în două părţi, distincte ca formă de relief: în partea dreaptă se întinde partea de şes, începând cu hotarul Oraviţei, continuându-se apoi cu părţile de hotar numite Rovină, Câmp, Vale şi Strungi şi un singur ogaş, Ogaşul Câmpului. La limită cu satul Răchitova există ogaşul Borugă, iar la limita cu Greoniul, râul Ilişaua. Această câmpie este între-tăiată de şoseaua naţională Oraviţa-Timişoara, la un km de sat. În partea stângă, comuna prezintă o formă de teren variată, formată din podişuri, dealuri şi văi, ca o continuare 117Legendele satului circulă pe foi volante. Nu se cunoaşte autorul.118Subiect actant Sarmeş, I., 75 de ani, cantor bisericesc, Broşteni, 2005.

61

a dealurilor Oraviţa, Ciclova, Ilidia care se lasă spre sud-vest în pantă lină, până se pierde în lunca mănoasă a râului Caraş, spre Greoni, Vărădia, Mercina şi Vrăniuţ. Ros de ape, acest podiş a format dealuri de eroziune, cu multe văi, fi ecare având denumiri specifi ce. Peste podişul comunei, la hotarul Spărturi şi Gladiş, un drum existent şi în Antichitate, plecând de la Arcidava (cetate dacică, azi Vărădia), străbate teritoriul comunei Răcăjdia, Slatina-Nera, apoi Valea Nerei şi Almăj, spre Ad. Mediam (altă cetate dacică), fi ind practicat până spre zilele noastre. Înainte de Unire, drumul era legat de şoseaua Cacova, Greoni, Vrăniuţ, înspre Iam şi Biserica-Albă. Astăzi, drumul este practicat doar pentru uzul comunei119.

Scriptic, localitatea este datată, în însemnările lui Marsigli din 1690-1700, sub numele de Broştian, din districtul Palanca. Conscripţia din 1717 aminteşte de comuna Prostian, cu 82 de case, în districtul Palanca. În harta lui Mercy, din 1723, aşezarea este Prostian, iar în cea ofi cială din 1761, Prostion. În harta lui Griselini, din 1776, apare Prostian. În anii 1782- 1783, Broşteniul are 312 familii şi 324 de case120.

Prima biserică, din lemn, datează de prin 1600, având hramul Naşterii Maicii Domnului dar, probabil, neîncăpătoare, prin 1732, în apropierea ei se zideşte o biserică nouă. După sfi nţirea celei de a doua biserici, în 1792, biserica din lemn a fost vândută credincioşilor din Nicolinţul Mic (Banatul sârbesc)121. Locul unde a fost biserica a rămas însemnat printr-o cruce de piatră, marcând altarul fostului aşezământ, în grădina credinciosului Mihai Şogor (Filip). Tot în jurul bisericii vechi ar fi existat un cimitir, din care uneori osemintele mai ies la 119Valeriu Geam, Însemnări despre Broşteni (manuscris).120N. Ilieşiu, Monografi a Banatului, Timişoara (manuscris), nr. inv. 6881,

caiet I, fi la 64, 65.121Pr. dr. Petreuţă, I., Monumente istorice bisericeşti din Arhiepiscopia

Timişoarei şi Caransebeşului, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p.138.

62

suprafaţă. Biserica nouă, din piatră şi cărămidă arsă, a fost sfi nţită în 1792 în prezenţa episcopulului Iosif Ioanovici Şakabent. La 1800 se realizează prima pictură. La 1855 se realizează o altă pictură, semnată de pictorul Dimitrie Turcu, din Oraviţa, când biserica va cunoaşte îmbunătăţiri. În 1901, Aurel Cotârlă, din Oraviţa, sculptează uşile împărăteşti, tronul episcopal şi cele două strane. Clopotele bisericii fi ind rechiziţionate, pentru transformarea în tunuri, în timpul războiului mondial, abia după 45 de ani credincioşii reuşesc să-şi cumpere unul nou, din Reşiţa122.

Până în 1890, Broşteniul a avut trei parohii. După moartea preotului Ioachim Mangiuca, tatăl lui Simeon Mangiuca, au rămas două şi apoi una. Lista preoţilor care slujesc în biserică, din 1773, este numeroasă după cum numeroase sunt catastifele bisericeşti, păstrate cu sfi nţenie de actualul cantor Sarmeş Ion.

Din vechea biserică s-au păstrat uşile domneşti, patru icoane, între ele fi ind şi Cina cea de taină, dăruită bisericii de S. Mangiuca, prin 1840-1850, ca şi cărţile vechi bisericeşti, existente încă în biserică. Între ele cităm o Evanghelie, veche de circa 200 de ani, editată la Râmnic, pe care se găseşte următoarea menţiune: „Această sfântă Evanghelie este cum-părată de credincioşii din Broşteni. Este blestemat acela care o va înstrăina, de 340 de sfi nţi de la Nigeea”123.

Şcoală, pe lângă biserică, a existat cu mult înainte de construirea unei locaţii cu destinaţie specială. Avându-se nevoie de cantori care să-i ajute pe preoţi, aceştia alegeau băieţi mai destoinici pe care-i învăţau buchia cărţilor. Se presupune că, prin 1790, s-a zidit o şcoală, dar cursurile se ţineau tot pe lângă biserică, edifi ciului dându-i-se o altă întrebuinţare. Din ordinele împărăteşti nr. 5050 din 17 martie, 1800; nr. 9318, din aprilie 1800 şi nr. 13493 din 1802 se subînţelege existenţa 122Geam Valeriu, Op. cit.123Subiect actant I. Sarmeş, 75 de ani, cantor bisericesc, Broşteni, 2005.

63

unei şcoli în localitate. Din condica de circulare şcolare, nr. 2/70/1803, un document vorbeşte despre pravila şi rânduielile date, privitor la tinerii care „să înveţe la şcoalele cele mai mari…să nu umble prin locurile, ce dau în calea lor, spre apucături rele”124.

În anul 1781 este menţionat ca învăţător Gavrilă Ian-covici, român greco-neunit, care este şi cantor al bisericii, cu o remuneraţie anuală de 46 fl orini, 6 metri125 cucuruz şi locuinţă, într-o chilie, separată de la şcoală. Până în 1924, şcoala a fost susţinută de biserică, din acea dată fi ind luată de stat. După însemnările dintr-un minei, în 1810 funcţionează ca învăţător N. Savici, în 1810, Ion Măran, după 1866, Iosif Mioc, urmat de Martin Boghia, Aurel Popovici, George Doga126.

În anul 1887, corul vechi, bisericesc şi lumesc organiza diferite concerte (petreceri, şezători, piese de teatru), confe-rinţe ale învăţătorilor. În anul 1889 se înfi inţează Reuniunea de citire şi cântări „Steaua”. Sub nr. 3241/1926, la Grefa Tribunalului Caraş-Severin, Reuniunea apare ca societate legal constituită. De la începutul ei această Societate a funcţionat în şcoală sau în case particulare. În 1910, corul din Broşteni obţine un aviz pentru transformarea sa în Reuniunea corală, cu un statut, care cuprinde, printre altele, înfi inţarea Casinei, cu biblioteca necesară pentru ridicarea culturală a sătenilor127. În anul 1914 se înfi inţează şi o Fanfară. Cum singura problemă a dezvoltării acestor instituţii culturale era, la constituirea lor, o locaţie proprie, în 13 martie 1928 se ia iniţiativa construirii unei Case Naţionale. Din acelaşi an se începe ridicarea ei, locuitorii fi ind implicaţi în lucrările de construcţie. Prin inter-124Idem Geam, V. 125Unitate de măsură în Banat, pentru greutate, echivalentul a 10 kg (măsură

pentru cereale, baniţă).126Răspuns la chestionar Miloia, 1928 nr. inv. 21.823.127Bota, I., „Contribuţii la tipologia bibliotecii din mediul rural al Banatului,

între 1850-1918. Categorii de biblioteci”, în Banatica 14, Ed. Banatica, Reşiţa, 1996, p. 286.

64

venţia U.D.R-ului care dă piatra şi cărămida, provenite din demolarea Fabricii de ciment, din Oraviţa, şi a materialului lemnos, ca şi prin ajutorul preţios al Astrei (V. Goldiş oferă 50.000 lei) construcţia este terminată cu bine. În 1930, membrii fondatori ai Casei Naţionale votează statutele Reuniunii, care cuprind, în punctele principale, constituirea: unui muzeu (de folclor, etnografi e şi de produse agricole); o bibliotecă, cor şi fanfară, dispensar, baie, farmacie şi cantină precum şi propunerea pentru divese alte acţiuni. La 8 mai 1938, aceste statute sunt aprobate, între punctele importante numărân-du-se cultivarea cântării bisericeşti şi lumeşti, cultivarea muzicii instrumentale şi vocale, promovarea vieţii morale şi sociale.

Din nefericire, viaţa culturală, atât de bogată în prag de secol XX, decade treptat, până într-atât, încât, în anul 1943, clădirea intră în stare avansată de degradare. În anul 1947 se reface în parte acoperişul şi tencuiala128.

Cacova (Grădinari)

Din cercetările arheologice, localitatea fi gurează ca o aşezare rurală daco-romană, cu caracter complex. În secolele II-IV e.n, în punctul Sălişte, s-au descoperit urmele unei mari aşezări, caracterizată prin lucrări de suprafaţă sau bordee, construite din chirpici şi nuiele, cu suprastructură de lemn, alături de cuptoare de ars ceramica şi material ceramic, de culoare roşie sau cenuşie, lucrat grosier, cu mâna sau la roată, dar, deopotrivă, şi obiecte metalice, cuţite, fi bule, monede. În punctul Hârboace, spre hotarul localităţii Greoni, s-au descoperit între 1963 şi 1964 două locuinţe de suprafaţă129.

Numele comunei se leagă de legenda întemeierii. În una din aceste legende, se povesteşte că primii locuitori de aici au fost păstori, care umblau cu oile pe dealul Cuca. Cu timpul au 128Geam, V., Însemnări….129Bozu, O., Banatica, X, Reşiţa, 1990, p. 48, 58.

65

început să populeze văile, iar la poalele dealului şi-au durat casele. Satul care se întemeiază va purta astfel numele de Cuca, iar mai târziu devine Cacoveni, apoi Cacova130.

O altă legendă spune că, în urma războiului dintre Traian şi Decebal, coloniştii de sub comanda lui Cacvus şi-au întemeiat aici localitatea, cu denumirea dată, după numele comandantului lor131.

Fr. Pesty aminteşte localitatea sub numele de Kuke, care a existat în veacul al XIII-lea, ca pământ al cetăţii cărăşene, pe la anul 1266 când a fost donat comitelui Parabuch, de către rege. Acelaşi istoric spune că între 1680-1780, din cauza lipsurilor de tot felul (o cumplită foamete în anul 1780) şi a abuzurilor administraţiei, mulţi români se văd nevoiţi să-şi părăsească vetrele, refugiindu-se la Nicolinţul-Mare (azi Banatul sârbesc), astfel că stăpânirea austriacă, după alungarea turcilor din Banat, apreciind zona ca valoros loc strategic, se vede nevoită să o repopuleze cu colonişti, aduşi din părţile Caransebeşului, locuitori pripăşiţi, la rândul lor, acolo, din părţile Olteniei, Sibiului, Făgăraşului, Crişanei şi chiar din Austria, prin cele câteva familii, purtând numele de Brenda, Frenda, Merşa, nume românizate ulterior. Această stare de fapt îl determină pe Iosif al II-lea să vină pentru a treia oară în Banat, de data asta însă ca rege132.

În harta lui Mercy, din 1723 Kakova apare în districtul Vârşeţ. În harta militară din 1772, din notele lui Marsigli şi conscripţiile lui Mercy, se arată că localitatea era o comună puternică, cu 147 de familii de români. În Harta lui Griselini, din 1776, apare sub denumirea de Gross Kakovar, cu 193 de case133.130Ioniţă, V., Glosar toponimic, Caraş-Severin, Casa Corpului Didactic, Re-şiţa, 1972, p. 54.

131Subiect actant, condeier plugar I. Balica, 86 de ani, Greoni, 6 februarie 2008.

132Fr. Pesty, Op. cit., p. 243.133Stănilă, I., Op. cit., p. 135-137.

66

Încă din veacul al XVIII-lea, este consemnat la Cacova un Ofi ciu de poştalioane, condus la 1794 de Scherter Eva. Pentru întreţinerea animalelor s-au dat 80 de jugăre de fâneţe, la locul care şi astăzi este numit La poştă. Exista, de asemenea, ca loc de popas şi schimb, un han, proprietate regală şi un grajd mare134.

Biserica s-a construit în 1731, pe dealul de la marginea de nord a comunei, la locul numit Crucea căpitanului, unde se mai văd şi azi ruinele de la turnul vechi al bisericii135. Sfi nţirea ei s-a făcut la 23 aprilie 1778, de către episcopul Vichentie Popovici al Caransebeşului şi al Vârşeţului. S-a păstrat, din biserică, o veche placă, din piatră, ce s-a afl at pe masa altarului, precum şi câteva icoane, unele pictate de pictori necunoscuţi, iar altele pictate de pictorii locali. De vechimea bisericii se leagă şi cărţile bisericeşti de ritual: Kiriacodromion-Belgrad (1690), Osmoglasnic, (1706), două cărţi ruseşti (1712 şi 1713), Octoihul cel mare (1726), Evanghelia, Bucureşti (1742) un Penticostarion (1743), un Triodion (1761), un Liturgic vechi (1755) Mineele de Râmnic (1776-1778), un protocol de circulare (1791), Octoihul-Loga, Adunarea cazaniilor-Beci (1793) un Molitvelnic (1827)136. În locul bisericii din lemn, între 1906 şi 1909 se construieşte, de către arhitectul Dimitrie Boitor, una dintre cele mai frumose biserici din Banat, din piatră, în stil bizantin, având hramul Sfântul Gheorghe. Pictura a fost executată de pictorul Nicolae Popovici137. Pe dealul Crucea căpitanului, lângă cimitir, ruina unui turn, vechi, măcinat de vreme, domină întreaga privelişte138.

Cacova, care în vechime se mai numea şi Cacova-Mare, ajunge în 1919 să aibă 2000 de locuitori139, peste 400 de case 134Magyar Almanach, 1794, Viena.135Stoicescu, N., Bibliografi a localităţilor şi monumentelor medievale din

Banat, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1973, p. 75.136Corneanu, N., Op. cit., p. 180-181.137Ibidem.138Meilă, M, Caraşul, Colecţia Drumul Apelor, 2, Ed. Tim, Reşiţa, 2008.139Ibidem.

67

şi 3.799 de jugăre, Casă Naţională, cerc civic, gară, ofi ciu poştal. În imediata apropiere, localitatea avea în subordine un sat, Lunca, care, în 1855, ajunge în proprietatea Stegului140.

Aşezată la răscruce de drumuri, spre Oraviţa, Reşiţa şi Timişoara (prin Stamora-Moraviţa), în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Cacova devine un punct economic şi comercial important. Sat cameralnic, devine proprietate a vistieriei regale, până în 1855, când localitatea este vândută STEG-ului (Căilor ferate austro-ungare), împreună cu ţi-nuturile miniere ale Oraviţei. Ca urmare a creşterii vieţii eco-nomice, Cacova ia formă de centru orăşenesc sau târg, cu farmacie, medic şi o mulţime de prăvălii; cu tot atâtea meserii şi meşteşugari: fi erari, dulgheri, zidari, cojocari, croitori etc. La starea de progres a localităţii a contribuit şi crearea târgului. Ministerul de Industrie şi Comerţ din Budapesta a aprobat în 5 noiembrie 1869, ca în fi ecare miercuri să se ţină, la Cacova, târg săptămânal, iar la 1 mai şi 20 noiembrie ale fi ecărui an, să se ţină aici târguri mari. În 1911, acelaşi for aprobă un târg mare anual de toamnă, iar în 1925 se aprobă şi târgul mare din luna februarie. Între cele 20 de comune cu drept la târg (printre ele, în ordinea importanţei: Bocşa-Montană, Reciţa, Oraviţa, Bozovici, Moldova-Nouă, Sasca şi Vrani), cel mai important târg era Cacova141. R. Molin, în 1909 arată că: „în ultimele decenii comuna Cacova a ajuns comună mare şi văzând cu ochii va ajunge cheia albiei Caraşului; i s-a dat şi târg săptămânal şi târg de ţară. Dovedindu-se de piaţă excelentă…întreaga albie a Carşului îşi cară rodul de ceriale şi alte producte economice pe piaţa Cacovei” 142 Nu este de mirare că pe canalul Iruga (ce ţine de râul Caraş) s-au instalat, în această perioadă, mori ţărăneşti, la care veneau ţăranii 140Lotreanu, I., Monografi a Banatului, Institutul de arte grafi ce, Timişoara,

1935, p. 99.141Oallde, P., Corul din Grădinari, Centrul de îndrumare şi creaţie populară

Caraş-Severin, Reşiţa, 1973, p. 50.142R. Molin, „Un centru nou”, în Progresul, An III, 1909, nr. 36, p. 2.

68

din împrejurimi şi chiar din Valea Almăjului. Se înfi inţează notariat cercual şi chiar o Bancă, „Plugarul”143. Podul de piatră, construit peste râul Caraş, de la Cacova, pare să fi e cel mai vechi pod, din zonă, datând de pe vremea Mariei Terezia (1740-1780), neutilizabil din 1972144.

Într-o vreme în care Oraviţa cunoaşte momentele sale de regres, pare că localitatea se ridică, economic, pentru a echilibra Valea Caraşului. Nici din punct de vedere cultural, Cacova nu este mai prejos. Defi nitorie pentru profi lul cultural al Cacovei, rămâne tradiţia şcolară veche de două secole. În 1785, în Cacova exista un local propriu, iar seria învăţătorilor începe din 1781. La sfârşitul secolului al XIX-lea, învăţătorul Traian Linţa ridică şcoala la un nivel maxim, nivel atins de puţine alte şcoli, din zonă. El creează pentru elevii săi un teren de practică agricolă (grădinărit şi pomicultură) în 1876, iar în 1877 procură aparate de gimnastică. Un alt învăţător, Ioan Cioc menţine şcoala la aceleaşi cote, învăţătorii devenind modele pentru multe alte şcoli.

În anul 1902, învăţătorul Ioan Simu din Reşiţa-Montană oferă propria-i casă pentru a se înfi inţa în localitate un gim-naziu român. În 1912 se înfi inţează aici o şcoală de ucenici, unde învaţă fi ii ţăranilor din localitate şi din împrejurimi.

Încă din 1877 exista în Cacova pe lângă şcoală o bibliotecă. În 1881, în bibliotecă intră foi ştiinţifi ce, precum Familia, Amicul familiei, Cărţile săteanului roman. În anul 1896, ţăranul Păun Cimpoieru donează bibliotecii şcolare mai multe cărţi printre care şi Istoria pentru începutul românilor în Dachia a lui P. Maior. Interesul pentru carte este atât de mare încât, în 1887, apare aici chiar o Societate de lectură „Kakovaer Leseverein”, din care făceau parte români, germani şi maghiari, societate care se transformă apoi în Burger klub şi care avea să se menţină până între cele două războaie 143Condeier plugar Balica Ion, Greoni, 86 de ani, februarie, 2008.144Stănilă, I., Op. cit., p. 137.

69

mondiale. În anul 1900 activează în Cacova o Casină şi o Societate de lectură, unde puteai găsi ziare româneşti.

În anul 1898 s-au creat pentru Despărţământul Oraviţa, al Asociaţiunii Astra, primele agenturi: Cacova, Ticvaniul Mare, Sasca-Montană şi Moldova-Nouă. La 6 august 1899 are loc prima manifestare a Astrei la Grădinari. Evenimentul a fost sărbătorit printr-un concert coral şi o conferinţă publică, unde au luat cuvântul personalităţi ale locului, precum: învă-ţătorul Ion Cioc, Aurel Iana, Petru Cornean ş.a. Acum s-au înscris în cadrul Asociaţiunii, încă 38 de membri.

Devenit centru al vieţii spirituale, Despărţământul Oraviţa al Reuniunii învăţătorilor români îşi ţinea aici adunările periodice (în anii 1892, 1896, 1898, 1906).

O latură foarte importantă în domeniul cultural rămâne mişcarea corală din Cacova. Încă din 1880 s-a început o amplă activitate de promovare a muzicii corale. Prima etapă a corului se dezvoltă sub conducerea învăţătorului Traian Linţa, ajungând printre societăţile corale de frunte, din ţară, moment ce culminează cu marele concert coral de la Bucureşti, din 1906 unde, pentru cele două melodii, după C. Porumbescu: Cadril şi Marşul plugarilor, corului i s-a decernat, Diploma de onoare cu medalia de aur, iar lui T. Linţa i s-a conferit Medalia de aur, cu diplomă specială. În a doua etapă, corul din Cacova prinde contur sub conducerea învăţătorului Ioan Cioc, creându-se două mişcări corale: căminiştii (corul sub conducerea lui T. Linţa) şi doiniştii (Corul Doina), corul condus de învăţătorul Ion Cioc. Două generaţii, cu două tendinţe diferite, dar fi ecare, în felul ei, venind în sprijinul muzicii corale. Cei mai rodnici ani de activitate ai lui I. Cioc sunt 1920-1924, când obţine diferite premii, spunându-se despre el că este cel mai puternic şi cel mai disciplinat dintre dirijori. La Serbarea cântecului românesc de la Timişoara, din 27-28 septembrie 1924, corul Doina este evidenţiat. Activitatea corală se desfăşoară cu succes până în timpul celui

70

de-al Doilea Război Mondial, când este forţată de împrejurări, să înceteze145.

La 1 ianuarie 1965, localitatea şi-a schimbat numele din Cacova în Grădinari146.

Ca un fenomen neobişnuit în lumea satelor, în 19 mai 1858, comuna se face cunoscută în lumea ştiinţifi că europeană, printr-un meteorit căzut aici. Acest fenomen a fost descris de V. Heidinger în lucrarea sa Der Meteorit von Kakova147.

Dintre personalităţile care s-au născut în localitate îi amintim pe Traian Linţa, I. Cioc, învăţători şi dirijori de excepţie, scriitorul C-tin Miu Lerca, prof. Constantin Nedelcu, ornitologul Dionisie Linţa etc.

Caraşova Sub forma unui bazin închis, la altitudinea de 1200 m,

la est de Semenic, cu o deschidere înspre nord-vest şi sud-vest, străbătută de râul Caraş, Caraşova împreună cu cele 6 sate caraşovene: Clocotici, Lupac, Vodnic, Rafnic, Nermet, Iabalcea formează o „insulă etnică” având caractere pro-prii148.

Numele localităţii Caraşova provine de la râul care o străbate. Într-o altă variantă, denumirea s-ar trage de la latinescul „crassius vulgaris”, nume dat peştelui ce se pes-cuieşte din acest râu149. După o veche denumire, antică, a hidonimului Caraş, Apo, Appion sau Apio, denumire care a fost împrumutată localităţii, toponimicul poate fi scocotit, ca o probabilitate scăzută, şi cuvânt unguresc, slav sau bulgaro-

145Oallde, P., Op. cit.146Stănilă, I., Op. cit., p. 137.147Petreuţă, I., Monumente istorice bisericeşti din Arhiepiscopia Timişoarei şi Caransebeşulu, Editura Mitropoliei Banatului, 1980, p. 142.

148Mândroane, M., „Caraşovenii. Dublul locuibil”, în Minorităţile între identitate şi integrare, Arad, 1999, p. 82, 83.

149Ibidem.

71

turcesc, dacă nu cumva este chiar un hipocortistic, nume de persoană, ataşat la rădăcina Kras şi sufi xul „s”150.

Caraşova a existat încă din vremea lui Glad (dealul pe care s-a construit cetatea) şi a lui Ahtum, ca şi comună urbană, cu fortifi caţii. Cetatea a fost construită chiar deasupra cheilor Caraşului, ocupând partea cea mai înaltă a dealului, în aşa fel că diferenţa dintre cetate şi Izvoarele Caraşului aproxima 200 de metri151.

Documentar, cetatea Caraşova apare în anul 1230 şi printre primii ei stăpânitori este amintit comitele Nicolae de Voila, învestit în drepturi depline, de regele Ungariei, Andrei al II-lea. În anul 1247, regele Bela IV o donează, la rându-i, lui Ioan, Ban al Severinului, amintindu-se că acest pământ aparţinuse mitropolitului, frate al lui Nicolae Voila. În 1266 au existat aici pământuri ale cetăţii. În cetate stăteau, de regulă, câte doi castelani. Regele a donat pământul, numit Kuke (terram castri de Karassou), comitelui Parabuch. Căpitanii cetăţii au fost, în 1319, cneazul Baciu, la 1324, Nicolae, maestro de Erdsomlyo şi Krasso. De cetate au aparţinut mai multe comune. Între ele, în anul 1378 apare comuna şi cnezatul Guden. În 1323, cetatea Caraşova şi cetatea Vârşeţ, cetăţi afl ate în posesia regelui Carol I Robert de Anjou, îl aveau ca şi castelan pe magistrul Nicolae. La 1335 se afl ă la conducerea cetăţii magistrul Thouka de Erdsomlyo de Krassofo, repre-zentant al arhiepiscopului de Kalocsa. În 1358, cetatea intră din nou în posesia regalităţii. În 1392, regele Sigismund o donează lui Nicolae Pereny. Dintre castelanii cetăţii se evi-denţiază şi marea personalitate a lui Filippo Scolari care, între 1405 şi 1406, semnează două documente. O diplomă din 1437 aminteşte de castelanul Caraşului, care împreună cu oamenii şi chinezii săi au vrut să prădeze moşiile lui Himfy 150Ioniţă, V., Nume şi locuri… p. 205.151Trâpcea, Th., N., „Despre unele cetăţi din Banat”, în Studii de istorie a

Banatului, Universitatea Timişoara, 1969, p. 60-62.

72

din Remetea152. La 1358, cetatea Caraşului este amintită sub numele de Nog Carassou (Caraşova Mare) şi Kyskarassou (Caraşova Mică), având una pe cneazul Bozorad, iar cealaltă pe alter Bozorad. Cneazul se opune introducerii lui Zocol în posesiunile Caraş, aşa că, într-o noapte, împreună cu mai mulţi oameni, acesta năvăleşte asupra casei lui Zocol, pe care îl alungă şi dă foc casei153.

Aşezată în pisc de munte, ca „un cuib de vulturi” ce domină Valea Caraşului, monumentala cetate din piatră, cu ziduri de peste un metru grosime, ce înconjoară incinta, care se îmbină cu stânca şi cu cele două ziduri de apărare, şi ele săpate în stâncă, îşi are propria legendă, aducând mai aproape de zilele noastre îndelungata ei istorie. Loc de rezistenţă împo-triva invaziilor de tot felul, amintirile locului mai păstrează imaginile încleştării cu turcii, din secolul al XV-lea, cetatea fi ind punctul de sprijin al regelui Sigismund de Luxemburg, care a poposit aici, după înfrângerea de sub zidurile cetăţii Golubaţului, de pe Dunăre. Iancu de Hunedoara urmărea, adesea, din cetate, pătrunderea turcilor în Banat. Înconjurat de căpitanii lui, dar şi de oştenii credincioşi ai locului, aici îşi întocmea planurile bătăliei. Despre fântâna fortăreţei se crede că a fost săpată prin stâncă până jos, în apa Caraşului, la o adâncime de 250 m154.

În anul 1520, cetatea ar fi fost cucerită de turci, fi ind apoi părăsită. Din această perioadă datează denumirea locului Leşce (kod Grada), care aminteşte de cetate, dar şi dealul numit tursca glava (capul turcului)155 Cu timpul importanţa

152Lotreanu, I., Monografi a Banatului, Institutul de arte grafi ce, Timişoara, 1935, p. 112.

153Pesty, Fr., Krasso vármegye története, I; II, 1882,1884; Krasso III, p. 5.154Codruţ, P., „Cetatea Caraşovei”, în Flamura, XVII, nr. 1597, 15 iunie

1968, p. 12.155Răspuns la chestionarul lui I. Miloia, 1928, nr. inv. 21.823, arhiva Muzeul

Banatului, Timişoara.

73

strategică scade. În faţa armelor de foc cetatea cedează, iar timpul îşi lasă asupra ei amprente grele.

În urma cercetărilor arheologice făcute în 1998 de către Muzeul Banatului Montan Reşiţa, s-au constatat cauzele degra-dării cetăţii medievale: sfărâmarea stâncii pe care au fost construite zidurile şi pădurea ce o acoperea. O parte a zidurilor, s-a prăbuşit în prăpastia ce înconjura cetatea, pe trei din laturile sale (NE, S, SV), în timp ce o parte a zidurilor s-au perforat în urma devastării locului, de către căutătorii de comori156.

Arhidiaconatul de Caraş a fost organizat în cursul vea-cului al XIII-lea, la o dată anterioară anului 1285, în cadrul diocezei Cenadului. Un act al capitlului de Cenad, din 1285, amintea între clerici pe Symone arhidiacon de Karaşu157. Între anii 1323 şi 1338, documentele de cancelarie amintesc în funcţia de arhidiacon pe Paul, acest post fi ind ocupat apoi de Martin, pentru ca, în perioada anterioară anilor 1367-1368, să fi e atestat Ladislau. Între 1333 şi 1335, parohia Karasow făcea parte din arhidiaconatul de Sebeş.

Existenţa unei biserici medievale pare să-şi aibă originea în interiorul satului actual158, separat de cetate. În 1437, comuna Crassofew se afl ă în proprietatea familiei Orbonaş. În 1457, când se întăresc privilegiile celor 8 districte, districtul valah Caraşova apare ca un centru românesc, de pe Valea Caraşului. Fiind un loc foarte prosper, în 1500, localitatea devine oppidum. În anul 1535, regele donează lui Petru Peykca de Caransebeş, comunele Gerlysthe, Karassowcz, Chwdanowycza. În anul următor, Nicolae Paul de Bokosnycza protestează contra introducerii lui Peyka în posesiunile Gerlysthe, Karassow159. În anul 1550, printr-o înţelegere, 156Ţeicu, D., Banatul Montan, în Evul mediu, Ed. Banatica, Timişoara,

1998, p. 208.157Pesty, Fr., Krasso varmegye tortenete, I; II, 1882;1884, Krasso III, p. 5.158Ţeicu, D., Geografi a eclesiastică a Banatului medieval, Presa universi-

tară clujană, 2007, p. 151-152.159Idem, Krasso IV, p. 20.

74

locuitorii din Caransebeş şi cetăţenii oppidumului Crasso cer să se ajute unii pe alţii, aşa cum mai făcuseră şi altădată. În 1597, Sigismund Batory donează lui Barczay oppidumul Crasso cu posesiunile Goruia, din comitatul Severin160. Protopopiatul, despre care s-a amintit, ca datare de la 1285, s-a desfi inţat sub presiunea evenimentelor, reînfi inţându-se de-abia în 1860; în 1913 este din nou desfi inţat.

Însemnările lui Marsigli, din 1690-1700, ne arată co-muna Karaseva în districtul Vârşeţ. Conscripţia din 1717, de asemenea, dovedeşte că localitatea aparţine districtului Vârşeţ, cu 400 de case. În harta lui Mercy, din 1723, apare sub denumirea de Carasohova, iar în harta ofi cială din 1761, Karaschova, aparţinând de acelaşi district Vârşeţ. În anul 1776, prin harta lui Griselini, localitatea apare sub denumirea de Carasochova161.

Din recensământul populaţiei, pe anii 1690-1717, existau, în Caraşova, 400 de case aparţinând de districtul Vârşeţ, fi ind una din cele mai mari localităţi din spaţiul Timiş-Mureş-Dunăre, după Timişoara şi Caransebeş. În 1776, Caraşova făcea parte din acelaşi district şi era reşedinţa cercului cu acelaşi nume, având în subordine 32 de localităţi (inclusiv Reşiţa, Dognecea, Bocşa). Se găsea aici un subofi ciu administrativ, o biserică şi o mânăstire romano-catolică. În anul 1781, comuna avea 2 posturi de învăţător, ambele ocupate de doi caraşoveni, Peter Turniu şi Marco Dobra. În anul 1839, comuna numără 3.602 locuitori, din care 3.568 catolici şi 34 ortodocşi. În anul 1930, populaţia numără 2.940 locuitori dintre care 2.587 caraşoveni, 153 germani, 83 ţigani, 74 români, 43 alţii162.

În urma recensământului din 2002, populaţia comunei este de 3260, din care 2758 croaţi, 162 caraşoveni, 146 rromi, 144 români, 16 germani, 16 sârbi, 12 maghiari şi 4 alţii, cu un 160Idem, Krasso, II, vol. I, p. 257. 161Ilieşiu, N., Op. cit., nr. inv. 6881, Caietul I, fi lele 74-77.162Ibidem.

75

total de 846 de gospodării. Din punct de vedere confesional 90% sunt de religie romano-catolică, în timp ce restul sunt de religie ortodoxă sau alte confesiuni163.

Originea caraşovenilor (sau craşovenilor, după denu-mirea locală) a fost îndelung analizată. Lingviştii consideră graiul caraşovean apropiat de dialectele din sud-estul Serbiei şi vestul Bulgariei (dialectal tolak). Dialectul slav, care nu este în totalitate nici sârb, nici bulgar, cu infl uenţe dalmato-albaneze şi multe cuvinte româneşti164, dezvoltă aici „un mic popor”, cu habitat propriu, acoperind jumătatea apuseană a Banatului, populând cele 7 sate amintite.

O altă variantă merge pe considerentul că, atunci când turcii se aşază în Peninsula Balcanică, determină o mare mişcare de populaţie creştină care, trecând peste Dunăre, ajunge în ţinuturile bănăţene, în localităţile pe care le vor popula, suprapunându-se peste elemental autohton. Aceşti creştini sunt acei chiproviceni, catolici, convertiţi de către călugării franciscani la 1366, fi ind colonizaţi de către Ludovic cel Mare, în jurul Caraşovei165.

Religia catolică, folosită în comunitatea acestor sate, are nuanţe proprii, folosind până nu demult calendarul în stil vechi, fără a se îndepărta total de sărbătorile de rit ortodox, cu credinţe şi superstiţii puternice. La fel stau lucrurile şi în privinţa portului. Elementele specifi ce se combină şi merg foarte bine alături de portul românesc (mai ales la costumul bărbătesc).

Ca un fapt unic, în trecut, caraşovenii se întâlneau, în fi ecare duminică, după slujbă, în faţa Primăriei, unde primarul 163Datele statistice au fost confi rmate de M. Radan, preşedintele Uniunii

croaţilor din România, Caraşova.164V. Tufescu, O măruntă populaţie balcanică în Banat, Craşovenii, în Bal-

cania IV, Revista institutului de cercetări balcanice, Buc., MCMXLI, p. 503.

165Idem Fr. Pesty, Krasso II, 1, p. 261.

76

se adresa oamenilor şi dezbăteau împreună toate problemele satului, pentru săptămâna în curs166.

Celelalte sate, grupate în jurul localităţii Caraşova, par să fi e mult mai noi şi s-au format „prin roire” din aşezarea „stup”, în pragul secolului al XVIII -lea167.

Satele caraşoveneşti nu se deosebesc structural de satele româneşti, grupându-se în categoria satelor de munte. Ocupaţiile sunt impuse de poziţia geografi că şi de evoluţia economică. De la vechea îndeletnicire a cioplitului şindrilei şi a confecţionării doagelor de butoi, ocupaţie dezvoltată în paralel cu pomicultura, se trece la ocupaţia de bază, aceea de creştere a animalelor, îndeosebi a oilor şi caprelor. Sălaşele (dublul locuibil), revărsate din abundenţă, pe toate dealurile satului, confi rmă această ocupaţie ca fi ind foarte prosperă până în zilele noastre.

În timpurile îndepărtate, caraşovenii îşi vindeau produ-sele la „troc”, cutreierând satele bănăţene, din pustă, cu căruţele încărcate, în schimbul produselor agricole (grâu, porumb etc.). Ei sunt renumiţi până astăzi în diversitatea soiurilor de fructe şi răchie (ţuică).

Ca în toate satele bănăţene, până la jumătatea secolului XX, caraşovenii nu-şi părăseau satele, decât în caz de forţă majoră (silnicia, sărăcia, boala, armata etc.), alte îndeletniciri, decât cele existente în sat, fi ind de neconceput. Odată cu dezvoltarea centrelor miniere şi industriale şi, mai ales, odată cu sistemul comunist, îndeletnicirile orăşeneşti îşi lasă vizibil amprenta asupra localnicilor, care fac naveta sau se stabilesc la oraş, în vederea unui trai mai lesnicios168.

Sub infl uenţa unor factori politici, economici, sociali şi culturali din Europa Centrală şi de Est, după Revoluţie, nu-mărul caraşovenilor care optează pentru naţionalitatea croată, 166Radan, M., Seminarul de etnologie româno-croat, Caraşova, 2-3 octom-

brie 2009.167Simu, T., Originea caraşovenilor, Tipog. Corvin, Lugoj, 1939, p. 107-111.168Ibidem.

77

este în creştere. Statul croat, în vederea atragerii acestei etnii, acordă numeroase înlesniri, şcoli, locuri de muncă diverse, astfel că tinerii, împinşi de avantajul cert material, se lasă uşor antrenaţi într-un sistem nou, care exclude ideea de specifi citate şi identitate. Există însă şi caraşoveni, mai ales din rândul celor trecuţi de prima tinereţe, cât şi a vârstnicilor, care optează pentru numele de caraşovean, iar partea cea mai mică există în rândul acelora care se declară sârbi169.

Ciclova Montană

Aşezată într-o vale îngustă, la poalelele munţilor Rol şi Simion, înconjurată de păduri, Ciclova Montană este situată la sud-est de Oraviţa, la nord de Ciclova Română şi la sud de Anina, fi ind o suburbie a oraşului Oraviţa170.

Localitate relativ nouă, în comparaţie cu celelalte loca-lităţi, curat româneşti, Ciclova Montană face parte din şirul localităţilor înfi inţate în secolul al XVIII-lea sub dominaţia Imperiului habsburgic şi intră în confi guraţia localităţilor co-lonizate, alături de Oraviţa-Montană, Sasca-Montană, Bocşa-Montană, Reşiţa-Montană. În timpul dominaţiei austro-ungare Ciclova se mai numea şi Csiglobanya, Ghyglova, Ciclova Nemţească, Maria Ciclova171.

Hotarul actualei localităţi, în vechime, se leagă de îm-prejurimile Ciclovei bătrâne, Ciclova Română şi nu, cum impropriu s-a afi rmat (I. Lotreanu; pr. Corneanu, N.), că localitatea datează din secolul al XV-lea. Localitatea a luat naştere odată cu dezvoltarea industriei miniere în zonă, prin luarea în posesiune a zonei, de către Imperiul habsburgic, după victoria de la Passarowitz, când un grup de specialişti soseşte în zonă, pentru a analiza situaţia zăcămintelor miniere, 169Subiect actant Radan, M.170Stănilă, I., Op. cit., p. 129.171Corneanu, N., Op. cit., p. 208.

78

cunoscute, pentru calitatea lor, încă din perioada dacică. În urma constatărilor făcute şi ajungându-se la concluzia că zona Oraviţa prezintă un potenţial inestimabil de metale nobile, aramă, cărbune etc., s-a început, aici, un amplu proces de colonizare, întreaga zonă devenind Domeniul Coroanei.

Încă din 1718 la Ciclova vor sosi primii colonişti ger-mani, în vederea construirii primului furnal, pentru topirea minereurilor.

În 22 iunie 1722, colonişti germani sunt repartizaţi la minele din Oraviţa, Sasca-Montană şi Ciclova-Montană. Locurile de baştină ale acestor colonişti au fost Tirol, Syiria, Bavaria, Silezia, Boemia. În Ciclova, ei se vor aşeza pe locul numit azi Uliţa Nemţească sau Uliţa Mare, unde îşi vor dura aşezările.

Imperiul habsburgic se foloseşte de oltenii refugiaţi în Banat (1718-1739), din cauza fi scalităţii crescute a regi-mului fanariot, în locurile de baştină, pentru întregirea forţei de muncă, în zonă, mai ales pentru despăduriri sau prepararea mangalului, necesar topitoriilor. Astfel, în anul 1729, pe teritoriul localităţii nou constituite, purtând denumirea spe-cifi că de Ciclova Montană, pentru a se deosebi, astfel, de Ciclova Română, (Ciclova bătrână), se aşază un grup de olteni bufeni, venit din Mehedinţi, Gorj, Dolj şi Vâlcea. Aceştia, fi ind tăietori de lemne, sau cărăuşi, prin pădurile din preajmă, unde îşi şi aveau locuinţele (bordeie în pământ), contribuiau la obţinerea mangalului, necesar primelor cup-toare miniere din Ciclova Montană şi Oraviţa. Între 1735 şi 1780 mai sosesc şi alte familii, din nordul Olteniei, din părţile Izvernei şi a Băii de Aramă. Odată cu înfi inţarea, în anul 1729, a Şcolii Montanistice pentru Învăţământul Fieră-ritului şi Mineritului, bufenii vor coborî în sat, aşezân-du-se în localitatea nou constituită, cei mai mulţi deve-nind muncitori la uzinele metalurgice din Oraviţa şi din

79

localitate. Ei şi-au construit casele periferic, pe uliţi late-rale172.

În 1733, forjeria îşi măreşte capacitatea şi începe să pro-ducă fi er forjat.

Un al treilea strat se constituie, ca o comunitate aparte, în a doua parte a secolului al XVIII-lea, prin ţiganii aurari sau rudari, care se ocupau cu spălarea nisipului aluvionar din pârâul Nera, veniţi de pe la moşiile boiereşti sau mânăstireşti de la Baia de Aramă, Tismana, Izverna. Prin decretul imperial, care echivala, practic, cu dezrobirea lor, ei se aşază în Ciclova-Montană, dar şi în alte localităţi (Dognecea, Moldova-Nouă, Naidăş etc.), purtând numele boierilor sau a locurilor de unde proveneau173. Scutiţi de impozite, erau obligaţi, în schimb, să devină statornici şi să-şi construiască locuinţe în imediata apropiere a localităţii, fi ind numiţi de austrieci neubanater sau bănăţeni noi. Sub Maria Terezia şi, mai ales, sub Iosif al II-lea, aceştia sunt obligaţi să-şi deie copiii la şcoală, să mergă la biserică şi să-şi facă stagiul militar. Ei vor forma, în Ciclova Montană, un cartier separat, numit În Ţigănie174. Aici vor ridica o capelă ortodoxă, cu turn şi clopotniţă şi o cruce de piatră, cimitirul acestora fi ind la poalele dealului Ocnarului.

Ceva mai târziu, numărul locuitorilor din Ciclova-Montană sporeşte cu colonişti cehi, germani şi unguri. Loca-litatea devine prosperă odată cu devoltarea metalurgiei. Încă din 1718, se înfi inţeză, la Ciclova, primul furnal pentru topirea minereurilor neferoase. Din aramă se confecţionau, la fabrica Ciocanul, căldări mari, căutate de negustorii din Serbia, unelte 172Izverniceanu, D., Bufenii sau ţăranii şi originea lor, Ed. Librăria româ-

nească, Lipova, 1935, p. 13-17.173Mândroane, Maria, „Comunitatea aurarilor din Ciclova-Montană, jud.

Caraş-Severin”, în Modele de convieţuire în Europa Centrală şi de Est, Complex muzeal Arad, 2000, p. 261-262.

174Creţu, I., Istoricul Reuniunii de citire şi cântări din Ciclova-Montană-Oraviţa, 1939 (manuscris).

80

agricole etc. În 1728, aproape de moara Seydl, sub stâncă, lângă biserica romano-catolică, se construieşte o Fabrică de bere. În 1729, ea se găsea sub patronajul germanului M. G. Fischer. Se va produce, aici, o bere recunoscută pe plan internaţional. Fiul lui Fischer, Michael George Fischer, rezideşte fabrica, pe locul actual. Din 1882 devine asociat şi Robert Bahr, fabrica fi ind modernizată şi dotată pentru tehnici moderne de uz comecial. Acum se construiesc şi piviniţele de mare capacitate. Berea, produsă aici, a fost recunoscută pe plan internaţional, fi ind livrată mai cu seamă la Biserica Albă şi Cuvin.

În 1746 se construiesc la Ciclova încă două furnale, iar la 14 iulie 1746, o nouă forjă. În anul 1776 se zideşte a doua uzină metalurgică numită Conte de Mercy. În 1815, în Ciclova se înfi inţează o bănărie, înzestrată cu trei piese hidraulice, având însemnul O din aramă.

La jumătatea secolului al XIX-lea, mulţi dintre coloniştii germani părăsesc localitatea, grupându-se pe lângă centrele urbane, industriale, apropiate, ca Oraviţa, Anina. Astfel, strada principală, ocupată în întregime de nemţi, va fi populată de bufenii care vor forma populaţia majoritară, alături de cei din cartierul aurarilor. În anul 1839, comuna Ciclova Montană număra 1.520 de ortodocşi şi de-abia 257 de catolici, cu un total de 1777 de locuitori. În anul 1900 ajunge la o creştere de 2305 locuitori şi peste 500 de case, pentru a descreşte treptat, ajungând în 1930 la 1353 locuitori175.

Prima biserică romano-catolică s-a ridicat în partea sud-estică a localităţii, pe o stâncă înaltă, numită În cleanţ, în 1727. Istoria bisericii se leagă de o icoană veche, de pe vremea turcilor, care o reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul în braţe. Icoana a fost descoperită într-o peşteră, locul unde s-a construit mai întâi o capelă, chiar deasupra peşterii, de către primii colonişti, familiile Windberge şi Lang. Mărindu-se, 175Ilieşiu, N., Op. cit. (manuscris), nr. inv. 6881, Caiet I, fi la 91, 92.

81

capela primeşte denumirea Maria Fels176. La sărbătoarea din 2 iulie a aceluiaşi an, episcopul de Cenad, Ladislau Nadasdy, sfi nţeşte capela şi o declară loc de pelerinaj. În anul 1777 se construieşte biserica, pe locul din apropierea capelei. Însuşi Papa Pius al VI-lea emite în 1798 un decret prin care acordă indulgenţă pentru întregul an. O legendă locală povesteşte că, după ce biserica a fost ridicată, de ea s-ar fi îngrijit o tânără, foarte credincioasă, numită Maria. Într-una din zilele în care mergea la biserică, fata ar fi lunecat, căzând de pe înălţimea acestui cleanţ, fără să păţească nimic.177 De atunci biserica se mai numeşte şi Maria-Ciclova şi devine loc de pelerinaj, cu procesiuni, cu preot în frunte şi credincioşi romano-catolici, veniţi din diferite părţi, îndeosebi din Caraşova, Steierdorf sau cei din satele cehe, de pe Clisura Dunării, la anumite date calendaristice precum: 2 iulie, 15 august, 8 septembrie178.

Biserica ortodoxă s-a zidit între 1780 şi 1783, fi ind sfi nţită în ziua de 15 august 1783 de către episcopul Vichentie Popo-vici, al Caransebeşului şi Vârşeţului, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Biserica a fost pictată de cunoscutul pictor Dimitrie Turcu, în 1845, fi ind apoi restaurată de alţi pictori, recunoscuţi în zonă, Filip Matei (1892) şi Nicolae Popovici (1937). Nu a avut casă parohială, deoarece în localitate au funcţionat, pe o perioadă de 125 de ani, preoţii locali (Alexie Nedici, V. Creţu, Vasile Murgu, Vasile Jian, Pavel Coadă), iar cimitirul satului se afl ă împrejurul bisericii. Corul bisericesc a fost înfi inţat în 1890.

Dintre cărţile vechi, păstrate în biserică, amintim Triodul (Râmnic), 1777 şi Penticostal (Râmnic), 1785, Octoih, Pesta, 1811, Evanghelie, Buda, 1812.

Şcoala a fost înfi inţată la începutul veacului al XIX-lea. După modelul şcolilor vechi, clădirea va avea o sală de clasă şi locuinţa învăţătorului Gheorghe Nediciu, urmat de Iosif 176Ibidem.177Legenda circulă în memoria colectivităţii.178Stoicescu, N., Op. cit., p. 48.

82

Novac, Constantin Popescu, Nicolae Baiaş, Pavel Viţan, Ştefan Iancoviciu, Alexandru Frâncu179. Şcoala nemţească îşi avea locaţie proprie şi pe învăţătorul Karol Zeh. În anul 1885, renovându-se, la şcoală se mai adaugă o sală de clasă şi se suplimentează un post de învăţător. În anul 1902, învăţământul românesc se maghiarizează, predându-se în limba maternă doar religia. În anul 1912 se înfi inţează Ovoda (Grădiniţa de copii) şi o şcoală În ţigănie180.

Din Ciclova-Montană s-au ridicat oameni de marcă precum: dr. Gh. Crăiniceanu, specialist oculist şi medic militar, Gh. Jianu, învăţător şi jurnalist, dirijor şi formator de şcoală corală, Damian Izverniceanu, profesor, jurnalist şi scriitor de valoare; o pleiadă de învăţători răspândiţi în toată zona şi chiar în ţară, tot atâţia comercianţi şi specialişti în industrie. Mulţi dintre aceşti reprezentanţi îşi aduc un aport important nu doar la ridicarea locului, din care au plecat, ci şi la ridicarea întregii zone. De Gh. Jianu se leagă, în Oraviţa, primele coruri, care vor duce în toată ţara faima cântecului coral şi a Reuniunii de Muzică şi cântare; Damian Izverniceanu este cunoscut pentru prestaţiile sale şcolare (învăţător, profesor), fi ind un formator de şcoală nouă şi un animator cultural, dar mai ales pentru culegerile sale de folclor şi pentru literatura lăsată. A fost unul dintre cei mai buni scriitori ai timpului, în zonă. Nu în ultimul rând, trebuie amintit Gh Crăiniceanu, recunoscut medic oculist şi militar, un luptător pentru progresul Banatului. Este autorul unui important tratat despre igiena ţăranului român. În cadrul Reuniunei, pentru fondul de bibliotecă, Gh Crăiniceanu va dona 218 cărţi181. Un rol important în viaţa culturală a localităţii a avut şi învăţătorul Ion Creţu, dirijorul 179Răspuns chestionar Miloia, nr. Înv. 21.823/196, 1928.180Creţu, I., Istoricul Reuniunii de citire şi cântări din Ciclova-Montană-

Oraviţa, 1939 (manuscris).181Bota, I., „Contribuţii la tipologia bibliotecii din mediul rural al Banatului,

între 1850-1918. Categorii de biblioteci”, în Banatica 14, Ed. Banatica, Reşiţa, 1996, p. 286.

83

corului şi mentorul Reuniunii de Cetire şi Cântări. Fiul său, Silviu Creţu-Orăviţan, este unul dintre cei mai valoroşi pictori ai Banatului182.

Din rândurile aurarilor s-a constituit o şcoală muzicală de mare valoare, care a dus muzica românească, lăutărească pe culmile cele mai înalte, făcând-o cunoscută în toată lumea, cu renumiţii fraţi Bârcă şi cu primele înregistrări la Paris sau cu taraful Ion Monea, Alexie Cocoş etc. Graţie acestui spirit muzical foarte dezvoltat, în 1888 ia fi inţă, în localitate, Reuniunea de citire şi cântări. Pe lângă corul bisericesc, înfi inţat în 1890, a funcţionat şi un cor de copii. Reuniunea va avea în 1910 o Casă culturală, iar din 1927 şi o bibliotecă, aparţinând Despărţământului Astra, din Oraviţa (înfi inţat în 1914), cu un total de 852 de volume183.

Localitate industrială şi minieră, Ciclova-Montană va cunoaşte o creştere importantă până la începutul secolului XX. Aici s-au înregistrat destule nemulţumiri, împotriva sis-temului, din cauza condiţiilor de muncă, mai ales din partea minerilor. Revolta lor, din 1733, când au refuzat să intre în mină, din cauza salariilor mizere, este prima grevă de acest fel, înregistrată în ţară. Fruntaşii acţiunii, Marcu Ţârna, Marcu Lupiţa şi Paul Duma, au fost trimişi în lanţuri, în temniţele imperiale184.

Mânăstirea Călugăra

La 2-3 km de Ciclova Montană, spre răsărit, într-o vale îngustă, numită Valea Călugărului, la baza unor stânci înalte, înconjurată din toate părţile de pădure, se afl ă mânăstirea 182Meilă, M., Caraşul, Colecţia Drumul Apelor, 2, Ed. Tim, Reşiţa, 2008,

p. 107, 108.183Murgu, V., Monografi a comunei Ciclova-Montană, Tip. I. Kaden, Ora-

viţa, 1929, p. 8-11.184Protopop Văran, I., Monografi a şi protopopiatul ortodox român, Ed. Ma-

rineasa, 2003, p. 107.

84

Călugăra. Vechimea acestei mânăstiri se pierde în negurile timpului, pe vremea „prigonirilor creştinismului”, cum avea să afi rme unul dintre primii monografi şti ai mânăstirii, Alexie Nafi r, în 1909. În sprijinul celor afi rmate, nu departe de locul mânăstirii, cam la 1 km, în preajma cuptoarelor de var, se afl ă poiana Vai de ei, cu morminte de pe vremea turcilor. Legenda spune că pe vremea turcilor, de groaza acestora, aici s-au refugiat mai mulţi creştini, care au fost surprinşi de hoardele păgâne, şi au fost măcelăriţi până la unul. În timpurile vechi exista o salbă de mânăstiri, supuse distrugerii prin atacurile nemiloase ale prigonitorilor.

O altă legendă spune că, în vechime, exista o legătură specifi că între toate mânăstirile sau cetăţile existente, prin care populaţia era avertizată de apropierea pericolelor, prin intermediul focului, fi e că acesta era aprins pe dealuri înalte, fi e că era trimis în înălţimea cerului prin rafale. Nicolae Tincu Velea, prin Istoria bisericească politico-naţională spune: „Când e senin, de la mânăstirea Ciclova se vede mânăstirea Vărădiei şi străbunii noştri în veacurile gonirilor, au căutat dinadins astfel de situaţiuni pentru locuri de rugăciune, ca în timp de noapte, când lăudau pe Dumnezeu, mai ales la privegheri, să-şi poată da semne unii altora, cu vre-o lumină, ori cu foc, ca deodată să-şi poată începe rugăciunea”185.

Vechimea mânăstirii se poate doar aproxima, avân-du-se în vedere că, la anul 1830, când a fost descoperit locul sfânt, moaştele sfântului erau pietrifi cate, iar icoana Maicii Domnului atât de învechită de timp, încât a trebuit să fi e ceruită pentru a fi conservată. Acelaşi N. Tincu Velea, în lucrarea sa, compusă după „tradiţiuni, monumente şi documente istorice”, plecând de la tradiţia locului şi informaţiile preotului Petru Şutu, protopop al Vărădiei, între anii1776 şi 1801, arată că 185Tincu Velea, N., Istoria bisericească politico-naţională a românilor

preste tot, mai ales a celor ortodocşi şi orientali din Austria, Sibiu, 1865, p. 192.

85

mânăstirea ar fi existat „către răsărit, pe dealul păduros, numit Călugăru, ar avea aceeaşi etate şi viaţă ca cele mai vechi mânăstiri româneşti…mai bine de 600 ani ”186.

Din aceeaşi sursă monografi că veche, afl ăm că în 8 iulie 1830, un păstor de capre din Ciclova Română (Ciclova veche), Iancu Chirşovanu (sau Cârşovanu) ajunge cu caprele sale pe această vale, în căutare de hrană adecvată, din bogatele păduri de aici. Auzind cântări dumnezeieşti, venite din stâncă, omul rămâne uimit şi speriat. După ce ascultă sfânta liturghie, plecă în Vale, povestind primului întâlnit, ieşit în cale, Ioţa V. Orăviceanu, care îşi avea locuinţa în poiana Vai de ei, această minune. Împreună, în locul miraculos, cei doi vor agăţa într-un paltin o icoană cu Sfânta Treime. Legenda mai spune că paltinul, puiuţ, pe atunci, a crescut atât de tare încât, în mod normal, ar fi trebuit să acopere în trunchiul lui icoana. Dar, prin aceeaşi minune dumnezeiască, icoana a rămas neatinsă, ca un stindard de biruinţă. Oamenii locului şi cei din împrejurimi au început să facă pelerinaje spre acest loc, unde exista şi un izvor tămăduitor.

În anul 1859, vineri, înaintea Floriilor, tatăl autorului primei monografi i a sfântului lăcaş, povesteşte cum, fermecat de minunea locului, a purces să găsească icoana din copacul respectiv. Obosit de drum, omul, vrând să-şi stâmpere setea, s-a căţărat pe o stâncă anevoioasă unde a văzut curgând apă pe o ţeavă de piatră moale. După curpenul cel des şi un tufi ş mare descoperă intrarea într-o peşteră. Încurajat de mirifi cul locului, omul intră în peşteră, descoperind aici un fel de altar antic. Cu ani în urmă, avusese un vis care acum se adeverise a fi aidoma. Curăţind locul, omul descoperă moaştele sfântului, pietrifi cate, şi icoana cea făcătoare de minuni, cea care, se presupune, ar fi fost adusă de la Muntele Athos. Se spune că această icoană a fost luată de credincioşi şi dusă la biserica din Oraviţa, dar, după numai două zile, aceasta dispăruse, 186Ibidem.

86

reîntorcându-se în peştera unde fusese găsită, puterea ei făcând-o să fi e de neatins187. Descoperitorul, prin intermediul unui alt vis, face o cruce din lemn de păducel, pe care o duce şi o sfi nţeşte în locul respectiv apoi, împreună cu un grup de creştini inimoşi, Ilie Strâmbei, din Oraviţa Montană, Alexie Nedici, teolog, şi Mihai Popovici, zugrav în Oraviţa Montană vor ridica o cruce deasupra peşterii. Icoanele sunt realizate de zugravul Popovici, împreună cu patru icoane pristolnice şi o cruciuliţă. Peştera este şi ea curăţită, lărgită de un miner. În 8 iulie 1859, locul este sfi nţit de preotul George Petrovici, din Ciclova-Română. Pe locul peşterii se ridică o capelă, protejând astfel Sfi ntele Moaşte, icoana cea veche şi celelalte daruri. Oamenii evlavioşi din Ciclova şi Oraviţa au făcut drum, iar locul sfânt devine obiectul pelerinajelor în masă. Se fac vindecări miraculoase, aşa cum se întâmplă cu orbul venit din Mudava (Moldova-Veche), de lângă Dunăre, care îşi recapătă vederea, sau cu germanul Antonie Nicolaus care, fi ind olog, se vindecă aici188.

În anul 1860 se zideşte mânăstirea care avea să poarte numele Călugăru. La 1 octombrie 1861, mânăstirea se sfi n-ţeşte, purtând hramul Acoperământul Maicii Domnului. Parohul şi ieromonahul Alexie Nedici a fost sufl etul acestui lăcaş de închinăciune. Urmează ginerele său, preotul Ioan Murgu, capelan până în anul 1874, când, în seara de Vinerea Patimilor, a fost omorât de o stâncă, ce s-a prăvălit în locuinţa sa, de lângă mănăstire. Al treilea capelan a fost ginerele său, Petru Petroviciu, urmat, în 1902, de parohul Vasile Murgu189.

Până astăzi, mânăstirea, construită la baza muntelui, face obiectul unor pelerinaje, icoana făcătoare de minuni, 187Drugărin, I., Mânăstirea Călugăra, Tipog. Universităţii de Vest, Timi-şoara, 1995, p. 7.

188Nafi r, A., Istoria Sfi ntei mânăstiri. Valea Călugărului, 1859, Tiparul şi editura Josef Kaden, Oraviţa-Montană, 1912, p. 3-26.

189Ibidem.

87

moaştele sfântului şi izvorul cu apă tămăduitoare fi ind atracţia primordială, pe lângă un pitoresc al locului cu totul aparte.

Ciclova Română

Localitatea este aşezată pe Valea Mare sau Valea Lungă, străbătută de râul Ciclova, între Dealul Mare, deal care o delimitează de Oraviţa şi dealul Ţâcloni sau Ţâclovina, cu deschidere spre sud în câmpia Răcăjdiei, în vecinătatea satului Ilidia şi Socolari, sate care aparţin de centru comunal190.

Comuna Ciclova-Română este una dintre cele mai vechi localităţi din zona etnografi că a Văii Caraşului. Toponimic, localitatea poartă denumirea dealului Ţâfl oni, derivat Ţâclova, apoi Ciclova. După unele surse, denumirea localităţii are conotaţii vechi, cumane, însemnând Dealul cu fl ori191, în timp ce, lingvistic, denumirea localităţii poartă marca veche a exploatărilor miniere, denumirea Ciclova fi ind de origine slavă, însemnând ciclu, adică procesul extragerii miniere de aici192. În secolul XVIII, localitatea primeşte şi determinantul adjectival – Română, pentru a se putea diferenţia de Ciclova-Montană, localitate ce se constituie de-abia în secolul al XVIII-lea, în procesul colonizării habsburgice. În decursul istoriei sale a primit mai multe conotaţii ale numelui: Chiklobanya (1437), Cheglo (1464), Csiklova (1690-1700), Siclova (1717), alături de Csiklofalu, Cameral Ciklova, Ciclova Bătrână, Şiclova (în graiul locului) etc.193

Cunoscută din perioada dacică, pentru bogatele resurse miniere, mai ales de aramă, dar şi aur şi argint, exploatată intens după colonizarea romană, metalele, extrase de aici, erau 190Cărăgin, M., Monografi a geografi că a comunei Ciclova-Română (ma-

nuscris), 1970. 191Ibidem.192Goicu, V., Sufl eţel, R., Dicţionarul toponimic al Banatului, Vol. II, Uni-

versitatea Timişoara, 1986, p. 54, 55.193Ioniţă, V., Op. cit., p. 112, 113.

88

transportate pe drumurile romane cunoscute (Iladia-Berzobis, de unde apucau drumul Romei, prin Voivodina). Cele mai vechi documente califi că comuna ca o veche aşezare montană, minieră. În 1223 este menţionată cetatea Ilidia cu comunele aparţinătoare. Între ele, şi Ciclova. Pe o listă zecimală papală, din 1333, apare cu o denumire presupusă a fi „Ciclova”. Într-o scrisoare din decembrie 1437, Banul Severinului, Frank Thallowcz, la plângerea iobagilor săi, Mihail şi Dunco, din Csiclobanya, trimite un avertisment văduvei lui Hymfi , din Remetea, pentru a li se restitui acestora cerealele confi scate. Tot în acelaşi an, într-o scrisoare, se arată Banului că, în Ciclova, mai există mine. În 1464, Matei Corvin dă ordin ca moşiile din judeţul Caraş, districtul Ilidia (printre ele şi Cheglo-Ciclova), să fi e administrate de către Gheorghe de Vrani194.

În 1552, turcii ocupă Banatul. Din vremea ocupaţiei turceşti, cu năvălirile sălbatice ale soldaţilor, în căutare de pradă, se păstrează în memoria localnicilor Legenda Babelor, cu vechea aşezare a Ciclovei, în zona numită Sălişte. Se povesteşte cum, într-o zi de sărbătoare, satul era adunat la horă, în avlia (curtea) bisericii, când oamenii călări, cei care se ocupau cu paza drumului, aduc vestea că hoardele turceşti sunt aproape de hotarul satului. Tinerii şi oamenii în putere s-au refugiat în pădurea din apropiere, dar bătrânele, neavând puterea necesară, sunt ajunse din urmă şi măcelărite fără milă195.

În 1538, Ioan Gyuryczka, din Caransebeş, face un act de succesiune, în caz de moarte, în favoarea lui Palathy Laurenţiu, care va primi posesiunile sale din Ilidia şi Ciclova. În anul 1694, printr-o petiţie mai mulţi juraţi din Ciclova cer ca cneazul lor, împreună cu câţiva locuitori din Ilidia, care au fost arestaţi din ordinul comandamentului militar, să fi e eliberaţi 194Stănilă, I., Op. cit., p. 131,132.195Brânzei, D., condeier plugar, Monografi a satului Ciclova-Română (ma-

nuscris).

89

din închisoare196. Numele acestora sunt toate româneşti, re-găsindu-se şi astăzi în localitate: Pircea, Românul, Bălan, Stoia.

În notele lui Marsigli, din 1690-1700, comuna Csiklova apare în districtul Palanca. Conscripţia din 1717 are Siklova cu 166 de case, tot în acelaşi district. Harta lui Mercy, din 1723 şi cea ofi cială, din 1761, apare tot cu denumirea de Csiklova197.

După anul 1700, se păstrează şi prin registrele din arhiva bisericii diferite date referitoare la populaţie. Afl ăm astfel că la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea se înregistrează, la Ciclova, 166 de case, faţă de 125 câte erau la Răcăjdia şi faţă de Oraviţa, care înregistra la acea dată doar 77 de case, localitatea fi ind depăşită numeric doar de Vărădia, care înregistra 180 de case, şi de Caraşova, cu 400 case198.

Poziţia de comună puternică, bine populată, ne-o arată şi Însemnările din Harta lui Iosif al II-lea, din 1772, unde Ciclova este menţionată cu 265 de familii şi cu un teritoriu de 5052 jugăre199. În Harta lui Griselini, din 1776, apar deja cele două comune din comitatul Caraş, Ciclova Montană şi Ciclova Română, cu locuitori catolici şi ortodocşi. La recensământul din 1890, Ciclova cunoaşte o creştere la 667 case şi 3.086 locuitori ortodocşi. În 1910 se ajunge la o creştere de 3201 de locuitori.200

Localitate bogată, Ciclova excelează în creşterea ani-malelor şi în agricultură şi doar în mică parte în extragerea minereurilor, această îndeletnicire devenind de căpătâi pentru populaţia colonizată din Ciclova-Montană şi Oraviţa Montană.

196Pesty, Fr., Krasso. III, p. 364.197Ilieşiu, N., Op. cit., nr. inv. 6881, Caiet I, fi la 94-95.198Arhiva bisericii Ciclova-Română; Almanahul Judeţului Caraş, pe anul

1932, Editura şi Tiparul, Librăria şcoalelor şi Tipografi a Progresul, Ora-viţa.

199I. Stănilă, idem. 200Ilieşiu, N., Op. cit.

90

Cu toate acestea, urmele extragerii minereurilor de cupru şi chiar de aur, din vremea turcilor, se păstrează până astăzi, prin denumiri specifi ce: Vicinic, Corcana201.

Despre vechea aşezare, ca şi despre prima biserică din Sălişte, datele sunt sumare, transmise prin legende şi viu grai. Dacă satul era micuţ, risipit, biserica era aidoma satului medieval, din lemn şi acoperiş de paie. Din legenda sus amin-tită, se cunoaşte locul unde ar fi existat această bisericuţă, în centrul comunităţii, cu cimitirul ridicat pe o coamă de deal. În procesul strămutării, 2 km mai la nord pe locul numit Pomete, comunitatea şi-ar fi durat o bisericuţă după modelul celei părăsite, în locul numit Blidan, pe locul casei actuale de la nr. 376. Aceeaşi legendă povesteşte că, în timpul altor năvăliri turceşti, cea de-a doua bisericuţă s-a aprins sau a fost aprinsă, iar la stingerea ei, sătenii ar fi adus chiar şi laptele din gospodării, semn al belşugului, într-o perioadă nefastă202.

A treia biserică, ridicată pe un deal, numit Dealul bisericii, s-a zidit, de astă dată, din piatră, după alungarea turcilor din Banat, având acoperişul din şindrilă şi pardoseală de cărămidă. Pe o lespede de piatră din interiorul bisericii s-a gravat anul 1794, probabil anul sfi nţirii, fi indcă, aşa cum se ştie, în momentul colonizării Ciclovei Montane cu bufeni, în 1729, aceştia, neavând biserică, veneau la biserica existentă aici. Treptat, lăcaşul va suferi modifi cări, acoperişul din şindrilă este înlocuit cu tablă zincată, pardoseala este refă-cută prin plăci de beton, iar iconostasul se reface şi el în 1959203.

Bisericuţa existentă fi ind neîncăpătoare, o a doua bise-rică se ridică în comună, în anul 1859, în centrul satului, sub preoţii Dimitrie Popovici, Gh. Petrovici, N. Condan şi Gh. Popovici. Este pictată de Filip Matei şi poartă hramul 201Subiect actant Percea, Ştefan, 64 de ani, 19.04 2009, Ciclova-Română. 202Preot Gâru Ştefan, 1990, Ciclova. 203Văran, I., Op. cit., p. 111.

91

Înălţarea Domnului. Cel mai vechi preot, cunoscut, este Adam Dancea204. În vechime comuna a avut patru parohii. O casă parohială a fost achiziţionată imediat după Unire, prin contribuţia însemnată a Fundaţiei Ioan Petrovici (întemeiată prin donaţia averii acesteia). După decesul său din 1911, a lăsat ca moştenire parohiei Ciclova-Română peste 100 de acţiuni bancare şi 20 iugăre de pământ205. Sub preoţii Ioan Stoia şi Petru Lungu au existat două parohii şi casa parohială, moştenită. Din 1947 a fost preot Ştefan Gâru, iar acualmente este preot Ilie Miloş.

Dintre cărţile vechi ale bisericii amintim Antologhion-Râmnic (1752), Evanghelia-Sibiu (1844), Mineie (1856), Penticostar (1859), Triod (1860), Liturghier (1862)206.

Înainte de şcoala confesională, buchiile se învăţau în biserică. Modelul dascălului este unul foarte cunoscut, la fel şi condiţiile de şcolarizare: „…dascălul era Toma Popovici Sârvianu, cântăreţul bisericii, om înalt, aspru, gata mereu de bătaie…aşa zisa şcoală era într-o căsuţă dărăpănată, cu patru chilii, din faţa plaţului bisericii, cu patru bănci de câte opt şcolari… Învăţam să buchisim după literele scrise pe tablă, scriindu-le apoi pe tăbliţă. O carte scrisă cu mâna şi una bisericească, la doi şcolari era toată zestrea noastră. Şcolarii erau în număr de vreo 30. Când nu mergea cartea, o boată mare ne juca pe spate. Crâşma era aproape. Când dascălul se sătura de noi, era clientul ei”207. Un alt dascăl cântăreţ de strană este Străin Măran208. 204Răspuns la chestionarul Miloia, 1928, nr. inv. 21.623/199, arhiva Muzeul

Banatului, Timişoara.205Văran, I., Op. cit., p. 112.206Petreuţă I., Monumente istorice bisericeşti din Arhiepiscopia Timişoarei şi Caransebeşului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 203, 204.

207Citatul aparţine condeierului plugar D-tru Brânzei (însemnări, manu-scris).

208Ibidem.

92

În comună au existat trei şcoli confesionale. În 1776, se vorbeşte de o şcoală organizată, cu primii dascăli cunoscuţi, George Iancovici (1781) şi Iancu Georgeovici (1791). În anul 1791, numărul copiilor de şcoală s-a ridicat la 280. O etapă evoluată a şcolii confesionale, după 1859 (1872), se leagă de personalitatea învăţătorului Ioan Orza, primul învăţător califi cat, apoi de Pavel Fiştea, cărora le-a urmat Ioan Podarie, Savu Petrovici, Goanţă Drăgălina, M. Câlniceanu, Veveriţă. În 1908, a treia şcoală confesională, susţinută de confesiune şi trecută în ajutorul comunei, a avut ca învăţători pe: Ioan Mărgan, Ana Ioancovici, Cornelia Mircea şi Nicolae Moşoarcă209. Învăţământul este îmbunătăţit, astfel că, din rândul copiilor, se ridică primii iubitori de carte, precum: condeierul plugar D-tru Brânzei, av. Maxim Radovan, înv. P. Potoceanu, renumitul taragotist G. Motoia Craiu etc. În 1914 sunt înscrişi la şcoală 187 de elevi. În 1944-1945, când director era G. Goju, Ciclova devine o pepinieră de copii care merg la şcoală. Şcoala era dotată cu o cantină şcolară, farmacie, o grădină şcolară, bibliotecă şi chiar muzeu. Existau un cor al elevilor, formaţii artistice şi de dansuri. În colaborare cu Astra, şcoala deschide cursuri pentru comportarea femeii în casă şi în gospodărie. Este o perioadă când, alături de alte comune fruntaşe (cum este şi Cacova), şcoala cunoaşte cele mai înalte trepte de deschidere210.

La începutul secolului XX, în Ciclova exista o formaţie de căluşeri, cor şi fanfară. Adunaţi în jurul Uniunii culturale „Sentinela”, ciclovenii organizau la sărbătorile mari ale anului Concerte de teatru şi dans, în Sălile mari şi în Case particulare211.

Poziţia de comună mare, prosperă, mai cu seamă la începutul secolului XX, când fenomenul plecării în America 209Răspuns la chestionarul lui Miloia, idem.210Goju Gavril, Din însemnările despre şcoală, 1960 (manuscris).211Ibidem.

93

sau Franţa este prezent şi aici, se face simţită prin arhitectura satului, cele mai multe dintre gospodării fi ind construite, în această perioadă, din piatră, împreună cu mulţimea sălaşelor (câte două, trei sălaşe, pe lângă gospodăria din sat) sporin-du-şi dependinţele: hambare, cominare etc. Pe râul Ciclova funcţionau, în perioada celor două războaie mondiale, în jur de 15 mori îngrijite de rândaşi şi două cazane mari pentru ţuică212.

Sentimentul naţional, în lupta împotriva dominaţiei străine, mai ales maghiare, cunoaşte şi în Ciclova o scară ascendentă care, până la Unirea din 1918, se manifestă sub diferite forme, uneori paşnic, prin cântece patriotice şi efuziuni naţionale, în masă, prin intermediul corului, alteori sub formă virulentă, aşa cum se întâmplă şi în 1918, când soldaţii, întorşi de pe front, îşi găsesc satul şi casele sub batjocura prădătorilor sârbi.

Fenomenul uniaţiei în Ciclova, la fel ca în multe din comunele cărăşene, şi-a avut încercările sale. În arhiva bise-ricii s-au găsit cereri de trecere la noua formă religioasă şi, doar la câţiva ani, alte cereri, prin care ciclovenii revin la credinţa străbună, dovadă că acest lucru li s-a impus exterior. S-a construit, aici, chiar şi o capelă unită (la casa nr. 108, a fa-miliei Moşoarcă)213. Un rol decisiv în convingerile religioase l-a avut preotul Ion Măran, un patriot desăvârşit şi un păstor al comunităţii, pe măsură214. Rămâne o fi gură proeminentă, pentru memoria satului, preotul Ion Măran, urmărit de jan-darmii unguri până şi la înmormântări, pentru acţiunile lui patriotice. O altă personalitate, pe care a dat-o localitatea, este aceea a avocatului Maxim Radovan, persecutat pentru convingerile sale politice şi anticomuniste, exterminat în 212Subiect actant Ilie Pavel, 86 de ani, 2007, Ciclova Română.213Văran, I., Op. cit., p. 112.214Subiect actant Musta Horea (nepot de mamă al preotului Ion Măran), 20

februarie 2005, Timişoara.

94

chinuri groaznice, sau a eroului N. Doran, din rezistenţa anticomunistă, sacrifi cat pe altarul credinţei şi a convingerilor sale neclintite, în idealul înalt de Libertate.

George-Motoia Craiu, neîntrecut rapsod popular şi tara-gotist de excepţie, s-a născut în localitate. Condeierul plugar Dumitru Brânzei a fost unul dintre pionierii fenomenului dinainte şi de după Unire.

Ciuchici

Aşezare scăldată de apele Vecinicului, ce vin dinspre Ilidia şi Macovişte, între dealurile ce închid, spre sud, depre-siunea Oraviţei, comuna Ciuchici se deschide spre sud, către Răcăjdia, în vecinătatea comunelor Nicolinţ, Petrilova, la o distanţă de 15 km de Oraviţa, la bifurcaţia şoselei Oraviţa-Sasca Montană-Moldova Nouă. Centru de comună, Ciuchiciul are în subordine localităţile Macovişte (circa 60 de familii), Nicolinţ (136 de familii) şi Petrilova (127 de familii)215.

Cercetările arheologice au identifi cat vatra unui sat me-dieval (secolele XIV-XV) în zona numită Sălişte, pe Lunca Vecinicului, la locul numit Ogaşul satului. De aici, satul se strămută la vale. Biserica veche se afl a şi ea pe dealul din marginea comunei, locul ei fi ind însemnat de o cruce216. Pe seama ei, episcopul Iosif Ioanovici Şacabent al Vârşeţului şi Caransebeşului (1786-1805) a sfi nţit un antimis în 1792217.

Prima atestare documentară a localităţii se face în anul 1464, când moşia Thywko este menţionată, alături de alte aşezări, în districtul Ilidia. La jumătatea secolului al XVI-lea, în documentele turceşti, aşezarea apare sub denumirea Homog Silişte (Siliştea nisipoasă). Numele satului pare să provină 215Văran, I., Op. cit., p.113.216Ţeicu, D., Op. cit., p. 314.217Pr. dr. Petreuţă, I., Op. cit., p. 207, 208.

95

dintr-un antroponim, ciucă218 sau dintr-un toponim care sem-nifi că un deal izolat, vârf ascuţit219.

Legenda întemeierii aminteşte de strămutarea satului din locul numit Ogaşul satului, înainte de 1700, pe actualul loc. Unul dintre motive era şi acela al lipsei de apă. Numele întemeitorului, un anume Gegiu, s-a păstrat în conştiinţa comunităţii până astăzi, astfel că atunci când între săteni este vorba de o neînţelegere, legată de administrarea obştii, se spune cu subînţeles: „Gegiu e devină, că el a bătut parul strâmb!”220.

Din notele lui Marsigli, în 1690-1700, localitatea apare sub denumirea de Csukiţz şi se găseşte în districtul Palanca. În Conscripţia din 1717 apare sub numele de Zukisch şi are 50 de case. În harta lui Mercy, din 1723 apare Czukich iar în harta ofi cială din 1761 e Csukiz, din districtul Palanca Nouă221. În anul 1772, localitatea înregistrează o creştere până la 208 familii şi deţine un teritoriu total de 2891 iugăre. La recensământul din 1890, Ciuchiciul deţine 387 de case şi 1830 locuitori. Din anul 1910 se observă acelaşi regres ca şi la celelalte localităţi, înregistrându-se 1785 locuitori, cu un teren total de 3.116 iugăre222.

Prima şcoală organizată, apare consemnată în 1776. În 1781, la şcoala confesională este învăţător Jivan Nestorovici, care îndeplinea şi serviciul de cantor bisericesc, având un salariu anual de 40 fl orini şi locuinţă, într-o chilie a şcolii.

Despre existenţa unei biserici în localitate, se pomeneşte abia în anul 1824, apoi în anul 1871, poate anul când biserica a fost terminată, purtând hramul Sfântul proroc Ilie. Din piatră, cu bolta din cărămidă şi acoperişul din tablă, biserica a fost construită în stil baroc. Iconostasul din zid, pictat cu ulei, 218D-tru Ţeicu, Banatul Montan…p. 314, apud Fr., Pesty, Krasso II/I.113.219Ioniţă, V., Glosar toponimic… p. 47.220Răspuns la chestionarul lui I. Miloia, 1928, nr. inv. 21.283/200.221Ilieşiu, N., Op. cit., nr. inv. 6881, Caiet I, fi la 101-103.222Ibidem.

96

ca şi întreaga pictură a bisericii, a fost executată de pictorul Matei Filip, din Bocşa, în 1891, iar uşile altarului, tronurile Maicii Domnului şi cel arhieresc au fost sculptate de Iosif Busuioc din Berlişte223.

Sematismul greco-uniţilor de la Buda, din 1843, arată ca paroh pe Filip Linţa, George Păunovici şi ca învăţător pe Iosif Linţa. Matricolele, datând din 1794, arată un număr de 1391 de ortodocşi. Parohia romano-catolică datează din 1820, cu primul lor preot Costa Avramescu224.

Din răspunsul la Chestionarul lui Miloia, 1928, afl ăm că în comună existau trei parohii: două ortodoxe, datând dintr-un timp necunoscut, iar cea greco catolică din 1820. Tradiţia spune că trecerea la „uniţi” s-a făcut printr-un anume Costa Avramescu, primul lor preot, care cu ajutorul administraţiei a folosit cele mai drastice metode asupra populaţiei. Cu toate astea, niciodată nu s-a reuşit închegarea unei parohii cu creştini statornici. Când dominaţia şi-a slăbit hăţurile, sătenii s-au întors la biserica străbună.

În 1914 existau, în Ciuchici, 1785 locuitori. În anul 1927 afl ăm, din acelaşi chestionar, că în Ciuchici erau 3116 jugăre pământ, peste 400 de case, cu 1696 locuitori, din care: 1686 români, 4 germani şi 6 jidani; 1676 ortodocşi, 6 iezuiţi, 4 romano-catolici şi 10 baptişti.225

În anul 1887 se înfi inţează corul bisericesc de către învăţătorul Jivan Belcea, care îl conduce până în 1910, când conducerea o preia preotul Emanoil Ciulei, până la izbucnirea Primului Război Mondial. În anul 1890, corul devine statuar. Aici a existat, de asemenea, şi o fanfară. După război ia naştere Societatea de lectură M. Eminescu care deţinea, încă din 1890, bibliotecă, una dintre primele biblioteci săteşti din Banat. În anul 1913, în Ciuchici se înfi inţează 223Ibidem.224Ilieşiu, N., Op. cit.225Chestionar Miloia, idem.

97

Banca Speranţa. Aparţinând de Judecătoria Sasca Montană, localitatea a deţinut Ofi ciu poştal, iar până la gara din Ră-căjdia, distanţa este de circa 12,5 km226.

Populaţia comunei a fost recunoscută în tot Caraşul pentru sârguinţa şi vrednicia oamenilor. Memoria orală amin-teşte faptul că din timpuri îndepărtate exista aici obiceiul ca, clopotele de la biserică să bată scularea, pentru muncă, în timp de vară, la ora două, din noapte, iar iarna, la 4 dimineaţa. Se zice că la bătaia clopotului, vrednicii ţărani, pe întuneric, vara, se strecurau la ţarină şi la munca câmpului, iar pe timp de iarnă se ocupau cu aceeaşi conştiinciozitate de animale şi treburile casnice. Deşi comuna avea cel mai puţin pământ arabil, din împrejurimi, hărnicia oamenilor ei a adus comuna deasupra celorlalte227.

Cu toate astea localitatea nu a fost ferită de neajunsuri şi nedreptăţi. În timpul Primului Război Mondial, în Ciuchici a fost notar Adolf Dobroy, un bulgar renegat, care a asuprit fără milă vrednicia sătenilor, scăpându-se cu fuga, la sfârşitul războiului.

De la proclamarea dualităţii austro-maghiare, din 1867 şi până la Unirea din 1918, localitatea este un centru al patriotismului din zonă, în lupta împotriva nedreptăţilor suportate de băştinaşi. Astfel, Ciuchici Ciuchiciul este unul dintre cele 14 sate care mergea la alegerile de la Sasca, cu tricolorul în frunte, fără să fi e intimidat de ameninţări. Voluntarii în armata română, Iosif Radu, Ioan Drăgoiu, Ioan Brânzei, Ilie Radu, au fugit din captivitatea italiană. Dr. Emanoil Ciulei, în timpul războiului din 1914 până la 1918, a fost închis de maghiari la Seghedin, pentru sentimentele sale româneşti, iar la eliberare, după 4 luni, e pus sub pază până la sfârşitul războiului. La sfârşitul războiului se înfi inţează în localitate Garda Naţională, condusă de comandantul ing. 226Ilieşiu, N., Op. cit.227Chestionar Miloia, Idem.

98

Iosif Radoslav. Nici la Adunarea de la 1 decembrie 1918, de la Alba-Iulia nu lipseşte delegaţia venită din această parte de ţară, compusă din Emanoil Ciulei, Nicolae Lighezan şi George Balotă. În timpul ocupaţiei sârbe, Emanoil Ciulei, pentru a fi ţinut departe de evenimente, este internat la Belgrad, de unde reuşeşte să se elibereze şi, după multe oprelişti, ajunge în zona de ocupaţie română228.

Procesul depopulării este specifi c Banatului de după Unire. În 1928, în Ciuchici mai erau 223 de familii cu 915 locuitori229

Monumentul eroilor căzuţi în Primul Război Modial s-a ridicat în anul 1924230.

Dintre personalităţile ce le-a dat localitatea amintim pe avocatul Livius Linţia, prof. univ. Vasile Mioc ş.a. În Ciuchici a trăit şi a scris, Ion Frumosu, unul dintre cei mai buni condeieri plugari, strălucit poet, prozator şi publicist, elogiat de Gabriel Ţepelea. El este şi autorul volumelor Pământ, oameni şi fl ori şi Oameni dintre apele doinelor, precum şi ale frumoaselor Amintiri ale copilăriei, din arealul bănăţean.

Ciudanoviţa

Situată la nord de Oraviţa, pe şoseaua Oraviţa-Maidan şi pe valea Jitinului, la 20 de km, la poalele munţilor Aninei, Ciudanoviţa se învecinează la nord cu localitatea Secăşeni, la sud cu satul Brădişor, la vest cu oraşul Anina. Este formată din satul Jitin şi colonia minieră Ciudanoviţa.

Toponimia localităţii se leagă de termenul slav cudu, din adjectivul cudinu, adică uriaş231.

Comuna este atestată documentar din anul 1535, când regele Ioan Zapolya donează la 22 septembrie localităţile 228 Ilieşiu, I., Op. cit., idem.229Văran, I., Op. cit., p. 116.230Ilieşiu, I., Op. cit., idem.231Ioniţă, V., Glosar toponimic… p. 42.

99

Gârlişte, Caraşova, Ciudanoviţa şi Jitin, din districtul Crasso, lui Ioan, George şi Petru Peyca, menţionându-se că acestea se afl au în proprietatea strămoşilor lor şi pe vremea lui Ludovic cel Mare (1342-1382). În urma acestor donaţii, familia Bokos-nycza îşi reclamă dreptul, astfel încât cazul se judecă de rege, în 1596. În 1690, în districtul Palanca fi gurează Csudanovetz. Ungurii îi ziceau Csudafalva (satul minunat). În 1717, Suda-noviza fi gurează cu 22 de case. În harta lui Mercy, din 1723, Czudinovitz apare în districtul Vârşeţ, iar în harta lui Griselini, din 1776, este Scudanovitz. În harta militară a lui Iosif al II-lea, din 1772, Ciudanoviţa apare cu 104 familii şi 3117 iugăre de pământ232.

În războiul austro-turc din 1738-1739, Ciudanoviţa rămâne de partea imperialilor. Chinezul comunei capturează chiar un ofi ţer şi şase soldaţi turci.

Recensământul populaţiei din 1890 înregistrează 613 locuitori, iar în 1910, satul are o creştere de 648 locuitori. În 1928, comuna înregistrează o scădere până la 503 locuitori de naţionalitate română, din care 483 ortodocşi şi 20 baptişti, iar în anul 1940 se ajunge la 440 ortodocşi şi 24 baptişti233.

Vechea vatră a satului se presupune că ar fi existat la o depărtare de 2 km de vatra actuală, unde şi astăzi se pot dezgropa rămăşiţe (cioburi) din vechea aşezare. Un antimis, păstrat de la vechea biserică, este datat cu anul 1733, biserică ce s-ar fi ridicat după izgonirea turcilor şi era din lemn. Fiind în stare slabă şi neîncăpătoare, ea a fost demolată de săteni, zidindu-se alta în 1904, de către arhitectul Gustav Fischer, din Oraviţa, lucrare care a costat 4.000 de fl orini. Din piatră, în stil baroc, pardosită cu ciment şi acoperişul din tablă galvanizată, cu iconostasul din piatră, singurul pictat, restul din biserică prezentând doar zugrăveli decorative. Biserica a păstrat dintre 232Fr. Pesty, Krasso IV, p. 20, 23.233Răspuns la chestionarul lui I. Miloia, 1928, nr. inv. 21.823/203, arhiva

Muzeul Banatului, Timişoara.

100

cărţile vechi Evanghelia – Bucureşti (1723, Apostol – Râmnic, Liturghier – Bucureşti, Octoih cu catavesier – Buda, 1826, Penticostar, 1841. Dintre preoţii care au ofi ciat aici, amintim pe Timotei Marovan, 1843, care a zidit biserica, Alexandru Toader, 1912 şi Ion Toader 1912-1933, Nicolae Giuca, 1933-1962, Fiu Neamţu din 1978234.

Prima şcoală organizată a fost în anul 1781, având ca învăţător pe Nicolae Popovici. În 1907, statul maghiar statifi că şcoala confesională română, iar sătenii hotărăsc să-şi ridice un nou edifi ciu. Dar, după terminarea ei, în 1912, autorităţile maghiare fi xează pe edifi ciu emblema şcolii comunale de stat, spre răzvrătirea sătenilor. Reprezentanţii comunităţii, Fiu Gabăr, Axenta Marghita, Ion Albu, dau jos emblema, fi xând-o pe a şcolii confesionale, fapt care va atrage asupra acestora pedeapsa cu închisoarea. Dintre învăţătorii care au urmat, îi amintim pe: Marta Ion, Mărghita Ion, Mărian Ion, Mihailovici Vasile, Simu Nicolae, Stanca Iancu etc.235.

Tradiţia aminteşte, în Ciudanoviţa, de un anume Petro-vici, baron peste localitate şi pământurile ei. Pentru pământul dat spre folosinţă, de „spăhie” locuitorii munceau mai mult spre folosul altuia, lucru greu de îndurat, ceea ce determină pe mulţi să-şi părăsească vetrele, refugiindu-se prin păduri sau mutându-se în comunele Coştei, Deliblata, Sredişte (azi Banatul sârbesc)236.

În 1901 s-a construit în Ciudanoviţa o Casă cultu-rală237.

În toamna anului 1918, când frontul unguresc s-a pră-buşit, ungurii sunt alungaţi, iar ceea ce a ţinut de dominaţia lor este stricat: actele din Primărie sunt distruse, Staţiunea Marila 234Pr. Dr. Petreuţă. I., Op. cit., p. 208, 209.235N. Ilieşiu Op. cit., 6882, Caiet I, fi la 105-107.236Păiuşan, R., „Din lupta naţională şi socială a românilor bănăţeni în anii

1900-1918”, în Studii de istorie a Banatului, VIII, Timişoara, 1982, p. 121.

237Răspuns la chestionar, idem.

101

este călcată. Ocupaţia sârbească a lăsat asupra locuitorilor o amintire de coşmar: locuitorii sunt jefuiţi de bunuri şi chinuiţi fără milă, astfel că mulţi îşi părăsesc casele şi se refugiază cu vitele prin păduri sau prin alte localităţi mai ferite. La desele atacuri de jaf, prin înţelegere, locuitorii din Ciudanoviţa, cei din Goruia şi Giurgiova, se înarmează şi aşteaptă patrulele sârbeşti, care sunt gonite prin focuri de armă până la Ticvaniul Mare238.

În perioada interbelică s-a deschis la Ciudanoviţa, de către nemţi, una dintre primele mine de uraniu din România. După încheierea războiului şi până în anul 1960, minele sunt preluate de ruşi care au mai deschis şi altele în zonă. Perioada de intensi-fi care a exploatării între anii 1930 şi 1970, conduce la dezvol-tarea Coloniei miniere. În anul 1970, în Colonie trăiau peste 3.500 de migranţi, veniţi din toate colţurile ţării, în timp ce în minele din împrejurimi mai erau angajaţi circa 10.000 de mi-neri. Colonia, situată la o distanţă de 4 km de Ciudanoviţa şi, respectiv, 7 km de Jitin, se dezvoltă vertiginos, căpătând aspect de orăşel, fi ind electrifi cată şi dotată cu reţea de telefonie. Valea Jitinului devine un puternic centru muncitoresc, construin-du-se peste 40 de blocuri şi sute de apartamente, instituţii de stat (şcoală, primărie, spital, dispensar, poştă, magazine). În anii socialismului, Colonia devine un fel de pepinieră, cu peste 700 de copii, având cea mai mare şcoală (clasele I-VIII) din zonă.

După Revoluţie, întreaga zonă este afectată. Minele din Ciudanoviţa şi Lişava devin nerentabile, Colonia este părăsită în cea mai mare parte, odată cu disponibilizările din 1992-1993 şi 1997-1998. Cei rămaşi în Colonie, circa 852 locuitori, sunt bătrâni, persoane fără venit, oameni bolnavi şi sărăciţi239.

Comuna Ciudanoviţa cunoaşte regresul economiei locale, devenind o comună izolată, defavorizată şi iradiată. Haldele 238Ibidem.239Văran, I., Monografi a protopopiatului ortodox român Oraviţa, Ed. Mari-

neasa, 2003, p. 122-124.

102

de steril, nefi ind ecologizate, au un nivel de radioactivitate ridicat. În condiţii de umezeală (ploi sau ninsori), materialul radioactiv se scurge prin pârâul Jitin, în toată zona locuită.

Îmbătrânirea demografi că, îndeosebi în comunele Ciuda-noviţa şi Jitin, este evidentă, populaţia locală ocupându-se cu agricultura, creşterea animalelor şi pomicultura. Mulţi dintre colonişti lucrează ca zilieri pe pământurile localnicilor.

În ciuda radioactivităţii alarmante, zona este de un pitoresc deosebit, prin aşezarea sa, în partea vestică a munţilor Aninei, cu vegetaţie naturală bogată, compusă din păşuni şi fâneţe, păduri de foioase şi conifere, pajişti alpine şi mari suprafeţe pomicole.

Aici s-a născut cunoscutul avocat, prozator, poet şi publicist Elia Trăilă, personalitate a vieţii sociale şi culturale a Oraviţei.

Comorâşte Situată la circa 20 km nord-vest de Oraviţa, de-a

lungul văii Ciornovăţului, între dealurile Doclinului, pe şoseaua Oraviţa-Timişoara, Comorâşte se învecinează cu co-muna Forotic, de care aparţine, cu Grădinari şi cu Lăţunaş (delimitând hotarul cu judeţul Timiş).

Aşezare rurală cu caracter complex, este datată din secolele III-IV, prin descoperirea numeroaselor fragmente ceramice. La nord-vest de localitate, în punctul Ogaşul cu piatră, pe panta dealului, au fost descoperite urmele unei aşezări daco-romane240.

Toponimic, denumirea locului se leagă de o comoară, le-gată probabil de o mai veche aşezare şi de vechile morminte241. Documentele din veacul al XIV-lea amintesc numele satului după numele pârăului Ciornovăţ. În anul 1362, este amintit 240Doina Benea, Op. cit., p. 243.241Ioniţă, V., Nume de locuri… p. 83.

103

Ioan, fi ul lui Grigore, diacul din Ciornovăţ, trimis la moşia Oşiac (Forotic) să cerceteze un caz de omor. În 1364, nobilii Himfy de la Remetea şi-au extins autoritatea şi asupra moşiei Ciornovăţ, afl ându-se în confl ict cu Grigore de Ciornovăţ, pentru un brâu de argint. Pentru 199 de fl orini acesta cumpără privilegiul asupra moşiei Ciornovăţ de la Nicolae zis Ordas din Halimba, care primeşte recompensă, dreptul de folosinţă, pentru 7 ani, a morii de pe Bârzava. În 1390, regele Sigismund de Luxemburg donează moşia, alături de altele, Banului de Severin. Dintr-un izvor otoman, din secolul al XVI-lea, afl ăm că satul Ciornovăţ se mai numea şi Comorâşte242. În 1597, Sigismund Bathory încearcă să introducă în această proprietate pe Andrei Barcsay, însă întâmpină rezistenţă din partea lui Nicolae Toth, proprietatea aparţinând Anei Rakoviczay. La Conscrierea din 1690-1700 localitatea aparţine districtului Vârşeţ, iar la conscrierea din 1717, Comorâşte apare cu 90 de case. În secolul XVIII apare, de asemenea, ca proprietate erarială, iar ceva mai târziu, sunt numiţi, ca proprietari, fami-liile Despinici şi Lazarovics243.

Despre vechea aşezare, documentele vorbesc puţin, ca şi despre vechea biserică, ridicată pe la mijlocul secolului al XVIII şi aşezată pe dealul satului, la circa 150 m nord de biserica actuală. Biserica era din piatră şi avea hramul Sfi nţii Apostoli Petru şi Pavel. În 1756, episcopul Caransebeşului şi Vârseţului a sfi nţit un antimis. Pe vechiul loc al bisericii se mai păstrează o cruce din lemn, împrejmuită cu un gard de lăteţi. Biserica existentă s-a zidit între 1800 şi 1820, din piatră şi cărămidă, în stil baroc, cu iconostas de zid, acoperită fi ind cu tablă galvanizată şi cu pardoseală din cărămidă. În 1831, hramul bisericii, prin Consistoriul din Vârşeţ, este schimbat cu hramul Naşterea Maicii Domnului. Pictura s-a realizat târziu, (1926-1928), de către pictorul Nicolae Mărăşescu, din 242D-tru Ţeicu, Op. cit., p. 316.243I. Lotreanu, Op. cit., p. 144.

104

Bocşa Montană. Capela datează din 1870, fi ind din piatră şi cărămidă, cu turnul din tablă zincată. Parohia bisericii cuprinde o arhivă, datând din 1761, şi o bibliotecă244. Dintre cărţile vechi amintim: Antologhion – Bucureşti, 1838, Evanghelia, Bucureşti, 1841, Penticostar, Bucureşti, 1841, Evanghelia, Sibiu, 1844245.

Fenomenul uniat, prezent şi în Comorâşte între 1850 şi 1860, a fost adus de către Pascu Preda, un îmbogăţit al sistemului, care a făcut presiuni asupra sătenilor. În acest sens s-a încercat chiar construirea unei parohii greco-catolice, dar credincioşii ortodocşi nu au vădit interes246.

Şcoala confesională a existat de la mijlocul secolului al XVIII-lea, avându-l ca învăţător pe Damaschin Popovici247.

Cu un trecut foarte zbuciumat, localitatea Comorâşte, numită de administraţia maghiară şi Komornok, a stat în calea valurilor de migraţiune. Fiind o aşezare de graniţă (în apropiere cu Serbia), a suferit, împreună cu comuna Forotic şi Surducul Mare, colonizări, mai ales germane, care i-au îngustat hotarul şi drepturile strămoşeşti. Astfel, prin colo-nizarea nemţilor în comuna vecină Cudriţ, băştinaşilor li s-a luat o parte din pământuri, iar târgul săptămânal, care a făcut localitatea fruntaşă în zonă, este desfi inţat. Populaţia se opune, ridicându-se, în răscoala de la 1738-1739, în frunte cu preotul Damaschin Brenca, împotriva sistemului. Dar încercarea este înăbuşită în sânge248.

În războiul mondial, stăpânirea maghiară face puternice presiuni asupra populaţiei, iar ocupaţia vremelnică, sârbă, jefuieşte barbar satul şi agresează populaţia.

Împotriva tuturor opreliştilor, în Comorâşte a existat Târg săptămânal, recunoscut în tot Banatul, şcoală, Casă 244Văran, I., Op. cit., p.133.245Pr. dr. I. Petreuţă, Op. cit., p. 225.246Ibidem.247Dr. P. Corneanu, Op. cit., p. 220-221.248Stoia, Udrea, Răscoala ţărănească din Banat de la 1738-1739, Ed. Uniu-

nii Patrioţilor, Timişoara, 1945, p. 52.

105

naţională, cor bărbătesc, fanfară; a existat o moară, ca proprietate a lui Ion Cocora, o cooperativă şi chiar o Bancă populară249.

Până la jumătatea secolului al XIX, populaţia înregis-trează o creştere de 2.000 sufl ete. La recensământul din 1895, se înregistrează 1892 de sufl ete aparţinând bisericii ortodoxe. Evenimentele neplăcute, înregistrate în zonă, au condus la depopularea localităţii, în aşa mod încât în prima jumătate a secolului XX, populaţia s-a înjumătăţit. Între 1930-1940, populaţia înregistrează 1.030 de locuitori. Depopularea se continuă vertiginos, odată cu instalarea comunismului, astfel că, la recensământul din 1995, în localitate existau 208 familii, cu 731 sufl ete250.

Dintre personalităţile pe care le-a dat Comorâşte amin-tim pe profesorul Paul Miclău şi condeierul ţăran Paul Târ-băţiu, apreciat de academicianul G. Ţepelea ca „o culme în dezvoltarea liricii condeierilor plugari”. Comorâşte este şi satul de baştină a lui Sim Sam Moldovan.

Greoni

La 8 km de Oraviţa, localitatea Greoni aparţine de co-muna Cacova (Grădinari), învecinându-se cu comunele Aga-dici, Maidan, Răchitova, Vărădia.

Prin săpăturile arheologice s-a descoperit, la locul numit Valea Dumbraviţa sau pe dealul Albului o aşezare umană datând din secolul III-IV, precum şi diferite fragmente de ceramică cenuşie şi monede251. Un document din 1349, privind delimitarea aşezărilor Kuke, Garab şi Kynys, menţionează posesia Petrurfalva, iar din documentele turceşti, în anul 1579, este amintit satul Pitovce.252 În anul 1597, Nicolae Neagul 249Ilieşiu, N., Op. cit., nr. inv. 6991, Caiet I, fi la 111, 112.250Preot Văran, I., Op. cit., p. 131-132.251Benea, D., Op. cit., p. 261-162.252Ţeicu, D., Op. cit., p. 361.

106

este introdus în posesiunile Biniş şi Doclin; ca vecini, martori, iau parte Gergl Mihai şi Ladislau din Greon şi Petrovacz, din districtul Caraş.

Însemnările lui Marsigli, din 1690-1700, consemnează comuna Petrovatz, din districtul Palanca. Conscripţia din 1717 indică Petrovitza, cu 42 de case şi Greun, cu 23 de case, în districtul Palanca. Harta lui Mercy, din 1723, are Greony şi Patrovacz, iar în harta din 1761, cele două cătune sunt unite într-o singură comună: Greon-Petrovacz253.

Legenda întemeierii este descrisă de condeierul plugar I. Balica, într-o povestire intitulată sugestiv Din vemuri de demult: „Satul ăsta pe vremuri nu era ca cel de acum. Când turcii stăpâneau aceste meleaguri erau două sate micuţe, de către ocoale; cam la vreo sută de paşi de Lişava era satul Pătrovăţ, cu vreo 40 de numere. Satul era îngrămădit la un loc, fără străzi, cu casele răsfi rate în neorânduială, iar la margine, între Valea Lişavei şi sat, pe o costişă, era cimitirul satului. Cam la 1 km. mai la vale, tot pe marginea Lişavei, la aceeaşi distanţă de râu, era satul Greoni. Legenda spune că aşezările au fost înfi ripate de doi fraţi: Pătruţ şi Greluş. Ele s-au mărit cu timpul deoarece oamenii aveau pe vremea aceea în jur de 10 copii... Între cele două sate era o biserică micuţă de lemn, care era lăcaş de rugăciune pentru ambele sate. De asemenea între ele era izlazul în care locuitorii îşi păşteau vitele. Pământul din jurul satului îl lucrau oamenii care plăteau o arendă spăhiei din Vărădia. Acesta era ofi ţer de spăhii şi era şi un fel de administrator al împărăţiei care strângea birurile, biruri care se plăteau în bani, în muncă sau în cereale ori în vite. Oamenii mai aveau şi locurile lor numite ocoale, unde aveau vie şi pomi, în special pruni, din care făceau răchie. Asta fi ind băutura lor de căpetenie. Din ocupaţia asta trăiau. Dar pe lângă asta locuitorii celor două sate mai puneau şi varză de toamnă, pe care o cărau cu 253N. Ilieşiu, Op. cit., (manuscris), nr. inv. 6881, Caiet II, fi la 173, 174.

107

căruţele, cu cai, pe la Sasca, Ciclova şi Moldova Nouă, unde erau ocne de fi er, aramă şi topitorii. Mulţi locuitori însă se înrolau în armata de spăhii a turcilor care îi plătea destul de bine254.

Legenda întemeierii satului mai aminteşte cum cei doi fraţi Pătrăuţ şi Grelu, Greluş sau Greunuţ, unul cu sălaşul în partea de răsărit a satului, iar celălalt în partea de apus, au durat în timp două cătune, deosebite unele de altele, des-părţite de râul Lişava. Astfel, aşezările Greoni şi Pătrovăţ au funcţionat separat până la sistematizarea satelor, impusă de dominaţia habsburgică, când satele au fost aduse la linie, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Denumirea de Greoni a fost dată în timpurile mai apropiate de noi, deşi bătrânii încă mai amintesc locul sub denumirea de Pătrovăţ255. Tot tradiţia vorbeşte de existenţa unui han, numit Andra, care se învecina cu un pod din piatră, dintr-un arc, peste un ogaş, pod care era întrebuinţat ca punct vamal, probabil la trecerea spre târgul de la Cacova. Despre el se mai amintea încă în secolul al XIX-lea. „De la han, venind spre Greoni, în partea stângă, începe locul numit „război”. În lunca cu pământ roditor, s-a dat o bătălie între o armată austriacă şi una otomană. Turcii au sfârşit învinşi. Nu departe se găseşte o movilă cunoscută de localnici ca „Moşandă”. Legenda spune că dacă stai pe ea, îţi schimbi minţile, deoarece este situată la răscrucea celor trei hotare Greoni, Broşteni şi Mercina”256.

Biserica a fost construită, înainte de sistematizare, prin 1777, între cele două cătune şi astfel se şi explică existenţa ei la margine şi nu în mijlocul satului, ca în celelalte aşezări.

În anul 1783, Lunca, locul dintre cele două aşezări, este împărţită. Se pare însă că împărţirea nu s-a făcut în mod egal, pământul mai bun fi ind dat la cei din Greoni, fapt care îi 254I. Balica, Ocolul lui Bârdac, Ed. Tipo-Art, Oraviţa, 2008, p. 57.255Condeier plugar I. Balica, 83 de ani, 15 martie 2005, Greoni.256Condeier plugar Braia, G.M., Povestiri cărăşene, Ed. Timpul, Reşiţa,

2001, p. 31.

108

determină pe cei din Pătrovăţ să recurgă la autorităţi. În 1793, pământul se reîmparte257.

Şcoala din Greoni, una dintre cele mai vechi din Banat, este amintită încă din 1735, funcţionând cu dascălul Ilie Damaschin. În Pasltirea bisericii ortodoxe, o însemnare din 1747, dovedeşte acest fapt: ...tatălui meu, Ilie, ce-a fost dascăl de şcoală aici, în Greonişi şi s-a stins în Domnul, în anul de la mântuirea lumii, 1735, în ziua de Sfântă Mărie Mare258.

Biserica, cu hramul Naşterea Născătoarei de Dumnezeu, apare ca fi ind sfi nţită în anul 1777, de Vichentie Popovici, zidirea ei fi ind, desigur, cu mult înainte. Pictura bisericii se execută în 1870 de către pictorul Mihai Popovici, din Oraviţa, în 1940 fi ind restaurată de Nicolae Popovici, din Cacova. În 1932, sculptorii Iosif şi Gheorghe Busuioc, din Berlişte, execută iconostasul bisericii259.

Şi aici fenomenul unit acţionează asupra populaţiei, printr-un preot care, prin multe promisiuni, reuşeşte, în 1864, să convingă o parte din populaţia sărăcită să se lapede de credinţa străbună. Se construieşte chiar o capelă, în casa cu numărul 210, fosta proprietate a lui Gh. Lupinca şi I. Băcală. Aici funcţiona chiar şi o şcoală confesională unită, până după Războiul Mondial260.

Dacă în anul 1782, Greoni număra 136 de familii, la recensământul din anul 1890 înregistrează 376 de case, cu 1688 locuitori, în 1940, localitatea înregistra 1147 ortodocşi, 322 greco-uniţi şi 12 baptişti261.

Aşezată în zona de şes, Greoni a fost una dintre loca-lităţile cele mai bogate în cultura zarzavaturilor, îndeosebi a verzei şi a ardeiului. Culturi întinse, pe zeci de hectare, proprietatea sătenilor, aşa cum mărturisea condeierul plugar 257I. Balica, idem.258I. Stănilă, Valea Caraşului… p. 137-138.259Preot. Văran, I., Op. cit., p. 137-138.260Ibidem.261N. Ilieşiu, Op. cit., (manuscris), idem.

109

I. Balica, făcea din Greoni o localitate neîntrecută, pe pieţele din Banat: „comuna o fost bogată… or ţinut cu zarzavaturi întreg judeţul Caraş, cum o fost înaince. Or stăpânit pieţele din Reşiţa, Bocşa, Dognecea, Oraviţa, Steierdorf, Bozovici, Sasca, Moldova-Nouă. N-o existat concurenţă pentru ei. Or pus ardei, roşii şi în special varză. Cultura de varză a fost atât de întinsă, înainte de Primul Război Mondial, încât sătenii aveau piaţă de desfacere până în Banatul sârbesc: la Biserica Albă, Vârşeţ,, Panciova… Aveam nişte răsadniţe pe vale, deosebite. L-am întrebat pe bunicul meu dacă ştie când s-or făcut răsădniţele ălea. Şi el o spus că, la rândul lui, l-o întrebat pe bunicu-su şi nici acela n-o ştiut să-i spună. Deci din timpuri foarte vechi s-a ocupat Greoniul de cultura de zarzavaturi şi în special de cultura verzei. Or fost pe malurile Lişavei peste 100 de roţi bulgăreşti de ardei. Pe suprafeţe mari s-or întins culturile…însă cu războiul, cu colectivizarea s-or redus… Se mai pune şi acum ardei, varză… pământul a revenit oamenilor dar degeaba! Cum s-a exprimat poetul, acum pământul are nevoie de Ţărani!”262.

Viaţa culturală din Greoni a fost una aparte. Încă din anul 1870 se înfi inţează, aici un cor bărbătesc, acesta con-stituind unul dintre cele mai vechi coruri din Banat. Înainte de Primul Război Mondial, comuna avea un cor şi o fanfară ortodoxă, conduse de Ion Milotin, precum şi un cor cu fanfară al greco-uniţilor, conduse de învăţătorul Avram Dure. Animaţia culturală prin diferitele serate şi concerte, susţinute în localitate şi în afara ei, dezvoltă gustul pentru frumos şi dorinţa de instruire. În Greoni soseau zilnic 20 de exemplare ale ziarului Poporul român, din Budapesta, pe adresa lui Păun Ciurcea, de unde erau distribuite abonaţilor. Alte publicaţii din ţară, precum: Foaia poporului, din Sibiu, Gazeta Transilvaniei, Braşov; Drapelul, Lugoj, dar mai cu seamă mulţimea gazetelor ţărăneşti, care apar imediat după 262Subiect actant Balica I.

110

Unire, sunt cunoscute şi apreciate. Nu este de mirare că în acest climat, deosebit, se formează o pleiadă de cărturari şi condeieri plugari. Numele lui Ion Stoia-Udrea (1901-1977), istoric, scriitor, eseist, editor, este cunoscut în tot Banatul, constituindu-se în una dintre cele trei frunze ale trifoiului cărăşan: Ion Stoia-Udrea, Virgil Birou şi Romul Ladea. Studiile sale referitoare la Banatul istoric sunt documente preţioase, iar traducerile şi scrierile literare poartă marca ori-ginalităţii şi a locului, de unde acesta şi-a tras rădăcinile.

Greoni este localitatea care a dat cei mai mulţi con-deieri plugari, în perioada interbelică: Gheorghe Ciurcea, Ion Balica, Gheorghe Luca, Ion Boţoc, Florica Boţoc; Petru Balica, Gheorghe Udrea, majoritatea dintre ei membri ai cenaclului Paul Târbăţiu.

Pe lângă Ion Stoia-Udrea, personalitate a culturii cără-şene, Greoni este satul de origine a poetului Ion Miuţa, unul dintre primii membri ai cenaclului literar Semenicul, din Reşiţa, sau a poetului, criticului dramatic şi publicistului Ion Cocora ş.a.

Iam

La o distanţă de cca 30 km de Oraviţa, la apus de Ră-căjdia, localitatea Iam se afl ă la graniţa cu Serbia, în apro-pierea localităţii Berlişte, de care aparţine, şi a localităţilor Vojvodina şi Coştei (azi Serbia), fi ind capăt de drum şi pentru trenul Oraviţa-Iam.

Toponimia localităţii vine de la sârbescul „jama” (groapă)263. Documentar, localitatea este pomenită în 1335, pe lista aşezărilor obligate la plata unor impozite, prin Diploma dată din Vişegrad, de către regele Carol. La 28 aprilie 1421, Nicolae de Naglak promite ca moştenire lui Nicolae de Chaak, 263Ioniţă, V., Glosar toponimic… p. 24.

111

voievodul Transilvaniei şi lui George de Chaak, mai multe posesiuni, între care şi Iam, din comitatul Caraş.

La 1427, regele Sigismund donează lui Albert de Nagh-mihal, între posesiuni, şi comuna Iam. Capitlul de Cenad, de la 29 iulie 1427 introduce în posesiunea comunei Iam, pe Albert de Naghmihal. În anul 1428, acesta ia dispoziţii de succesiune pentru urmaşii săi asupra mai multor posesiuni, între care şi Iam. Şi în secolul al XVI-lea localitatea se afl ă în stăpânirea familiei de Naghmihal. În 1550, fraţii Sandor şi Gabor protestează împotriva donaţiei făcută de către Ferdinand I asupra averilor Iam şi Rusova. Sub dominaţie otomană, aşezarea ajunge prediu (cătun). Din însemnările lui Ştefan Almady reiese că, la 9 noiembrie 1691, poposind în localitate, acesta găseşte aici doar o pustă264, dovadă că satul se depopulase, retrăgându-se din calea năvălitorilor.

În însemnările lui Marsigli, din 1690-1700, localitatea apare în districtul Palanca. În Conscripţia din 1717, Iamul înregistrează 43 de case. În secolul al XVIII-lea a fost localitate erarială, iar apoi este primită drept donaţiune de către contele Ferdinand şi Erno Bissingen, până la Unirea din 1918265.

Legenda întemeierii spune că o ceată de ţigani s-a aşezat într-o vale numită Guzaina, ce trecea prin mijlocul hotarului, mergând spre Vârşeţ, Coştei. Alungaţi, aceştia apucă spre sud-vest, spre Voivodinţ, dar nici aici nu sunt acceptaţi, şi ceata ţigănească se refugiază spre sud-vest, de la Voivodinţ, în locul hotarului de astăzi al Iamului, unde şi-a întemeiat aşezare. „Şi astăzi se numeşte o parte a hotarului, de la comună spre sud, Satul vechi. Se presupune că familiile Babeţ şi Gligu au o obârşie ţigănească. Îi arată a fi aşa, culoarea pielii, tipul şi obiceiurile a celor mai mulţi care şi astăzi se cioporăsc prin colţuri şi cioromonesc, de multe ori, cât e ziua, vorbind pe toată 264Ibidem N. Ilieşiu, Monografi a Banatului (manuscris), nr. inv. 6881, Caiet

II, fi la 179, 180.265Lotreanu, I., Monografi a Banatului, p. 211-212.

112

lumea de rău. De altfel e popor paşnic, nefăcător de rele dar (oamenii) duhănesc mult. Prin anii de la începutul lui 1800 s-a aşezat în comună un spă’ie (spăhie), fosta familie Bissingen, carele pentru a-şi putea lucra pământul, cuprins în complex de peste 4000 jughere, a adus colonişti, de prin alte locuri, românii formând satul şi locul carea azi se numeşte Iam”266.

Castelul grofului Bissingen, cuprinzând cele mai mă-noase pământuri din câmpia Caraşului, pe lângă abundenţa şi coloritul specifi c, şi-a avut el însuşi propria poveste: „…Sora lu’ bunicu’, Moise Mangiuca (fratele academicianului Simeon Mangiuca), era în Iam şi era în legătură cu familia Bissingen. Acesta era grof şi avea un castel, ca în poveşti, cu turnuleţe şi decoraţiuni. Bunica era în bune relaţii cu ei. Bunicul, din partea mamei, a fost judecător la Vârşeţ. Am o scrisoare în care Amata Sofi a îi scrie lu’ bunica, la Vârşeţ: „…să tai purcica că vine grofi ţa”. Castelul din Iam era chiar în centru, lângă biserică, undeva pe dreapta. A mai rămas acolo o capelă. Eu eram mică, aveam vreo 5 ani, îmi amintesc de gard şi de sirul de plopi…Groful era mai tot timpul plecat prin Austria. Avea un administrator evreu, Erlit, care nu era agreat de săteni. În timpul revoluţiei din 1918 ţăranii, mai mult din pricina lui, au atacat conacul şi au furat…au dezgropat pe groful bătrân, din capela familiei, crezân-du-se că are sabie de aur (dar nemţii nu-şi îngroapă morţii cu bijuterii). L-au adus la capela pe care o au în cimitirul din Oraviţa. Grofi ţa bătrână era italiancă, Maria Griveli (şi ea înmormântată la capela din Oraviţa)… povestea bunica de balurile din castel… pe atunci se purtau şoşoni şi cizme. Când intrau în castel, invitaţii îşi trăgeau un ciorap peste pantofi , să nu lunece. Exista sală de bal, de concerte. Până la 1918 castelul era plin de viaţă…”267 266Răspuns la Chestionarul Miloia, 1928, nr. inv. 21.823, arhiva Muzeul Ba-

natului, Timişoara.267Subiect actant Mariana Mangiuca (nepoata, de nepot a lui Simion Man-

giuca), 22 iulie 2005, Oraviţa, 92 de ani.

113

Jefuit de satele dimprejur, mai cu seamă de cele două Rusove, proprietarul Bissingen a vândut castelul, ca material de zidărie unui întreprinzător Hoffman, din Vârşeţ. Urmaşii s-au stabilit în Salzburg, Austria. „…acum vreo 30 de ani, povesteşte d-ra Mangiuca, m-au căutat. Le-am dat vreo 10-15 fotografi i cu castelul şi cu membrii familiei”268.

La puţin timp după armistiţiul din 1918, Iamul este ocupat de armata sârbă şi rămâne sub ocupaţie până la 5 aprilie 1924, când, în urma unor rectifi cări de hotar, localitatea revine României. În 1926, în baza unui act de expropriere, emis de către comunitatea din Coştei (Iugoslavia), rămasă între graniţele statului iugoslav, Iamul a fost împroprietărit cu 450 iugăre de pământ arabil, între care 18 iugăre aparţinând fondului parohial al localităţii269.

Dacă în 1839, comuna înregistra 1.142 de locuitori, în anul 1890 înregistra 1183 locuitori, dintre care: 975 români; 86 maghiari; 83 germani, 11 sârbi, 28 alţii, se ajunge, în anul 1916, la o populaţie ortodoxă de 965 de sufl ete şi 72 romano-catolici. La data întocmirii chestionarului lui Miloia, Iamul număra 837 locuitori, din care 762 români, restul fi ind minoritarii, cu o descreştere cu 34% faţă de trecut270.

Pe baza răspunsului la Chestionarul Miloia, afl ăm că la est de altarul bisericii, cam la vreo 20 de m, se afl ă o cruce de piatră de 2,5 m, având inscripţie cu litere chirilice. Se zice că acolo ar fi fost şi un altar de la o biserică din vechime. De la comună, spre est, lângă şosea, spre comuna Mircovăţ, se afl ă o cruce de piatră, apoi de la comună spre sud, la depărtare de cca un km, se afl ă o cruce tot din piatră. Spre vest, cam la vreo 500 m de comună, se afl ă încă o cruce, tot din piatră. Toate aceste cruci au fost ridicate de oamenii din comună. Semnifi caţia lor ne duce cu gândul la existenţa unei 268Ibidem..269Văran, I., Op. cit., p. 145.270Răspuns la chestionarul lui I. Miloia, 1928, idem.

114

alte biserici, sau a altor biserici existente aici înaintea celei construite între 1893 şi 1896, aceste cruci răzbind prin vreme asemeni unor braţe divine271. Biserica s-a ridicat în 1896, sub conducerea protopopului Bisericii Albe, Filip Adam, având hramul Înălţarea Domnului. Pictura bisericii a fost făcută în 1898 de pictorul Filip Matei din Bocşa, iar sculptura a fost realizată de renumitul sculptor, din zonă, Nistor Busuioc. Dintre cărţile vechi, de strană, s-au păstrat până în zilele noastre 2 exemplare catavasiere-Loga, 12 minee-Şaguna, un penticostar şi un ceaslov, toate scrise în litere chirilice272.

De lângă biserică un drum pleacă înspre gara Iam, marcată prin câteva clădiri ruinate, locul staţiei de odinioară. În momentul circulaţiei trenului pe linia Oraviţa-Baziaş, gara era mare, modernă, astăzi fi ind năpădită de buruieni273.

Au existat, în Iam, două şcoli confesionale, întreţinute de săteni, una pentru băieţi şi una pentru fete, lucru deosebit pentru vremea aceea, o situaţie similară fi ind întâlnită doar în Câlnic (lângă Reşiţa).

Viaţa religioasă şi culturală din Iam a fost certifi cată şi de existenţa unei Asociaţiuni culturale şi Reuniuni de cetire şi cântări, cu ajutorul căreia s-a înfi inţat un cor, instruit de învăţător, precum şi o fanfară, după modelul celorlalte sate din jur274.

Viaţa culturală şi economică a Iamului suferă mutaţii negative în anii comunismului, depopulându-se şi piezân-du-şi importanţa avută altădată, Până atunci Iamul reprezen-tase un grânar al Caraşului. Lipsa mijloacelor de comunicaţie a aruncat localitatea în umbră şi a izolat-o, prin poziţia sa ingrată, de margine, în hotar cu Banatul sârbesc275.271Ibidem.272Corneanu, N., Op. cit., p. 346-347.273Meilă, M., Caraşul, Colecţia Drumul Apelor, 2, Ed. Tim, Reşiţa, 2008,

p. 132.274Corneanu, N., idem. 275Văran, I., Op. cit., p. 146.

115

Ilidia

La 8 km sud de Oraviţa, în vecinătatea localităţilor Ciclova-Română (de care aparţine) şi a localităţilor Socolari şi Potoc, Ilidia este una dintre cele mai vechi localităţi cărăşene. Pentru trecutul istoric din Valea Caraşului, Ilidia are o importanţă deosebită, localitatea fi ind sediul unuia dintre cele 8 districte valahe.

În documentele medievale numele localităţii apare di-ferit: Elyad, Elyed Iliad, Villa Ilyeed, oppidum Elyeed, castrum Eliad s.a276.

Moşia regală Ilidia este amintită printr-un document de confi rmare al papei Honoriu al III-lea, din 30 martie 1223, alături de cetatea Keve şi alte moşii din ţinutul Bacica, afl ate în stăpânirea Margaretei, fosta împărăteasă a Bizanţului. Ea primise aceste moşii de la tatăl ei, regele Bela al III-lea, ca dotă de nuntă, în anul 1185. Confi rmarea papei este dată prin protecţia specială de care se bucura Margareta, împărăteasa din Constantinopol, la căsătoria sa cu Isac al II-lea Angelos277. În acel an, Ilidia se bucura de o situaţie economică foarte prosperă278.

În 1241-1242, după invazia tătarilor, o scrisoare a voie-vodului Transilvaniei, Laurenţiu, poartă menţiunea „Dat în Ilydia, în anul Domnului unamiedouă sute patruzeci şi opt”. Satele aparţinând districtului Ilidia, de pe valea Vecinicului, au fost consemnate documentar, începând cu 1312279.

Cetatea regală Ilidia, ridicată la sfârşitul veacului al XIII-lea sau începutul veacului al XIV-lea, la cca 7 km sud-est de Socolari, aminteşte de castelanii cetăţii între anii 1319-1323. În 1333, satul este amintit prin listele de strângere a 276Pesty, Fr., Op. cit., p. 274.277Ţeicu, D., Op. cit., p. 340.278Moldovan, Sim, Sam, Judeţul Caraş-Severin şi oraşul Oraviţa, Tip. J.

Kader, 1933 p. 40279Ţeicu, D., Op. cit., idem.

116

dijmelor papale. În 1342, regele Carol Robert de Anjou face unele donaţii de pământ pentru locuitorii din Ilidia.

Vatra satului medieval a fost identifi cată în vestul aşe-zării, din lunca Vicinic280. Tot în anul 1342 sunt amintite aşezările care ţineau de castrul Ilidia: Ciclova, Jitin, Kra-gunfalva, Lugoth, Marinkolcz, Socolari, Vrani, Verbolcz, Ciuchici etc281.

Neconcordanţa dintre locuitorii districtului şi castelanii cetăţii rezultă, în primul rând, prin implementarea regalităţii maghiare, din veacul al XIII-lea, în plin habitat românesc. În 1363, proprietarul Micu, fi ul lui Finta, din Socolari, se plânge la curtea regală că vicecastelanii din Ilidia, împreună cu castelanii din Cuvin, le-au luat pământurile din Socolari şi Gavojdia, împreună cu iobagii lor. Scrisoarea regală din 1382 încearcă să rezolve aceste neînţelegeri. Între 1428 şi 1430, regele Sigismund, în pregătirile şi luptele cu turcii, a stat la Ilidia în mai multe rânduri. La Ilidia se încheie pacea dintre el şi regele Veneţiei, la 2 noiembrie 1429, după cum confi rmă actul de armistiţiu, cu menţiunea: „Redactat la 28 sepembrie, 1429, la Ilidia”282. În luptele cu turcii, Ioan de Hunedoara trece de mai multe ori prin Ilidia şi face unele donaţii de pământ în acest district. Prin Diplomele lui Ladislau (1457), ale Isabelei (1551) şi ale lui G. Bathory (1609) sunt menţionate privilegiile avute de cele 8 districte bănăţene, între care şi Ilidia. În anul 1558, banul Palatici schimbă numele comunei din Ilyed în Iladya. În anul 1551, în luptele cu turcii, cade cetatea Ilidiei. Conform înţelegerii dintre turci şi banul Gleşan, turcii se retrag, iar Ilidia, cu aproape întreg districul, intră în componenţa Banatului de Severin.

Cercetările arheologice realizate între 1969 şi 1977, în două obiective: Dealul Cetate (în partea de nord-vest a 280Ţeicu, D., Banatica, 9, 1987, p. 327.281Ilieşiu, N., Op. cit. (manuscris), nr. inv. 6881, Caiet II, fi la 192-195.282Stănilă, I., Op. cit., p. 143.

117

satului) şi, la distanţa de 1 km, Dealul Obliţa (în partea de sud-vest a satului, pe partea stângă a râului Vicinic), au scos la iveală urme de vieţuire care se pierd în negura istoriei. Astfel, pe Dealul Cetate, în jurul unei biserici din lemn, acoperită cu paie sau şindrilă, a existat un cimitir, cu 58 de morminte. Biserica, se pare, în timpul invaziei tătare din 1241, a ars, pe locul ei ridicându-se o construcţie din piatră, cu un turn-clopotniţă, la vest. Inventarul mormintelor, cuprinzând inele şi cercei din bronz, datează din secolele XIII-XIV. Fortifi caţia a fost dărâmată la sfârşitul secolului al XVII, pe baza preve-derilor păcii de la Carlowitz283.

Pe Dealul Obliţa au fost dezvelite fundaţiile unui edifi ciu tip rotondă, cu absidă pe latura de est, zidită din cărămidă şi cu exteriorul decorat prin 8 toruri verticale. Construcţia, datând din secolele XIII-XIV, avea funcţia de capelă cimi-terială. Tot aici s-au descoperit urmele unui castel cnezial ale cărui fundaţii din piatră susţineau o suprastructură din lemn, împărţită în cinci încăperi284. Aceste construcţii, afl ate în stăpânirea unor feudali locali, nu sunt străine de vechea vatră a satului medieval, din secolele XIII-XIV, ce a fost identifi cată în vestul actualei aşezări, din lunca râului Vicinic, zona Sălişte şi Funii285. Gospodăriile din secolul al XIV-lea, cu urme de locuire identifi cate pe teren, se concentrează pe marginea nordică a luncii de la Sălişte, de-a lungul pârâului Măscăşani. Aici au fost descoperite cinci locuinţe, cu casele având pereţii din lemn, realizaţi în cununi de bârne, aşezate orizontal, cu podeaua adâncită în pământ sau cu pereţii ridicaţi pe o talpă de lemn şi cu vatră de foc. De formă ovală sau dreptunghiulară, cu dimensiuni variabile, locuinţele cercetate au deţinut un inventar modest, constând în ceramică smălţuită, specifi că centrului de aici. La Funii, în partea sudică a Dealului Obliţa, 283Munteanu-Dumitru, L., Op. cit., p. 70-71.284Ibidem.285Ţeicu, D., Banatica, 9, 1987, p. 327.

118

s-au depistat urme de locuire încă din preistorie, din perioada romană târzie, din secolele VIII-IX şi perioada secolelor XII-XIII. Casa reconstituită avea acoperişul în două ape şi pereţii realizaţi în cununi de bârne orizontale, cu un inventar constând în monede de la împăratul bizantin Maneul Com-neanul şi de la regele Bela al III-lea286.

Pentru secolele XIII-XIV se presupune existenţa, în Ilidia, a unui centru de ceramică care a deservit comunităţile săteşti din Valea Caraşului. Ca aşezare şi reşedinţă feudală, apoi ca oppidum, centrul de producere a ceramicii de aici, devenea o necesitate. Ceramica smălţuită, decorată cu cerculeţe de humă albă ori în tehnica „cu cornul”, era de origine bizantină. Predominau vasele de formă alungită (în special ulcioarele) şi corp bombat, cu toartă287.

Despre vestigiile trecutului, atât de bogate în Ilidia, stau dovadă grăitoare şi picturile rupestre ale turcilor, datate din secolul al XIV-lea, cu colorit specifi c, păstrate, prin vreme, în Cârşii. Pe una din aceste cârşii se desluşeşte pictura unor călăreţi turci288.

Legenda întemeierii satului la Ilidia, în amestec cu trecutul încărcat de istorie, dar şi nebuloasa vremurilor tulburi, care au urmat, plasează vechea vatră pe Obreja, iar numele este împrumutat, din alt context: „io, după cum am auzît, o fost o împrăteasă Maria Tereza şi ea o dat zestre la fata ei, Elada, terenu’ pe care să afl ă satu’… aşa am auzît, dă la ai bătrîni, că d-aici s-ar trage numele satului… şi satu nostru o fost, altădată pră Obreja, unge-s ţîganii, acolo ar fi fost vechea vatră. Cu timpu s-o făcut biserica, ici… ş-atunci s-or coborît şi oamenii, din geal, dă la Obreja… toţî s-or făcut loc, cîta, cîta. Uită, casa asta… o fost numai un teren. Şi numai o familie acolo. Şi omu’ ăla o avut şi copil şi fată. Ca să 286Ţeicu, D., Studii istorice, Ed. Mirton, Timişoara, 2003, p.10-14.287Idem, p. 156-160.288Ilieşiu, N., (manuscris), idem.

119

nu-ş’ gee fata noră o împărţît plaţu în două… şi o făcut casă la amîndoi… şî aşa, iacă, or înmulţît casăle…”289.

În 1690, Marsigli consemnează Ilidia ca fi ind subor-donată districtului Palanca. La recensământul din 1717, Ilidia avea 80 de case. În anul 1890 are 462 de case şi 2.230 de locuitori290.

În secolul al XVIII-lea, credincioşii şi-au zidit un locaş de cult, din lemn şi nuiele, pe locul unde se afl ă actualmente casa lui Iosif Ţeicu, de la nr. 47291. În anul 1797, această biserică se demolează fi ind terminată actuala biserică, din piatră, ridicată între 1795 şi 1797, acoperită cu tablă galvanizată, având pardoseala din dale de piatră. A fost sfi nţită, în acelaşi an, de episcopul Caranşebeşului şi Vârşeţului, Iosif Ioanovici de Şakabent, cu Hramul Pogorârea Sfântului Duh. Iconostasul, iniţial din zid, a fost înlocuit, în 1905, cu un altul din lemn, sculptat fi ind de fraţii Nistor şi Iosif Busuioc din Berlişte. Tot în 1905, biserica este pictată de renumitul pictor bănăţean Ioan Zaicu. În 1934, biserica suferă o restaurare făcută de un alt renumit pictor al zonei, Nicolae Popovici, din Grădinari292. La construirea lăcaşului sfânt şi-au adus contribuţia sătenii (amintim, între ei, pe Iosif Catina, Sima Lazăr, Iancu Stănilă) care au contribuit material pentru poarta, uşile şi gardul de fi er, împrejurul bisericii293. Localitatea s-a bucurat de vizita unor înalte feţe bisericeşti, de-a lungul timpului: episcopul Ioan Popasu (1866), Dr. Elie Miron Cristea (1914), Dr. N. Corneanu, Mitropolitul Banatului (1967), Prea Sfi nţia Sa Dr. Laurenţiu Streza (1999) şi mulţi alţii294.

Despre prosperitatea locuitorilor vorbeşte şi construirea celei de-a doua biserici, în 1871, în locul alteia vechi, tot 289Subiect actant Maria Corcan (Păunioară), 91 de ani, 14 martie 2007, Ilidia.290Stănilă, I., Op. cit., p. 141-145.291Corneanu, N., Op. cit., p. 354. 292Văran, I., Op. cit., p. 148, 149.293Răspuns la Chestionarul lui I. Miloia, 1928, nr. inv. 21.623/382.294Văran, I., Op. cit., p. 149.

120

din piatră, acoperită cu tablă zincată, cu pardoseală din cără-midă, fi ind numai zugrăvită. Pe lângă cele două parohii, exis-tente, încă de la începutul secolului al XVIII-lea, în 1779 se înfi inţează o parohie a ţiganilor aurari, de pe Valea Mare. În anul 1839 aurarii din Ilidia vor fi mutaţi la Ciclova-Montană iar sesia parohiei va fi acaparată de Biserica Unită, ce se va înfi inţa aici.

La fel ca şi la alte biserici din Valea Caraşului, cărţile vechi au împodobit stranele: Triod, Bucureşti, 1726, Cazanie – Bucureşti, 1742; Octoih – Bucureşti, 1746; Evanghelie – Râmnic, 1746; Triod – Râmnic, 1761; Octoih – Bucureşti, 1774; Ceaslov – Bucureşti, 1774; Cazania – Viena, 1793; Biblia – Blaj, 1795; Minee – Buda,1804-1805 etc295.

Şcoala primară a avut trei învăţători, printre primii, în 1791, fi ind amintit Pavel Liuba. Viaţa culturală a Ilidiei se dovedeşte a fi , mai ales în secolul al XIX-lea, pe măsura trecutului ei. Reuniunea de Cântări şi Cetire „Doina” se înfi inţează în 1888, având un cor bărbătesc şi un cor mixt. În 1893 ia fi inţă fanfara, sub conducerea lui Gheoghe Nisu. Între 1885 şi 1890, Ilidia avea o bibliotecă poporană. După desfi inţarea ei, în 1918, cărţile au fost împărţite la săteni. În 1907 se înfi inţează în localitate o Bancă populară, cu un capital de 35.000 coroane296, iar în 1922 se începe chiar construirea unei Case Naţionale cu sprijinul tineretului local297.

Viaţa economico-culturală, din localitate, a fost marcată de personalităţi ale vremii, precum: Petru Corcan, fost prim-pretor, fraţii Ţeicu (Dr. Ion Ţeicu, numit şi medicul săracilor), şi avocatul Cornel Ţeicu etc. care şi-au adus un aport important la creşterea localităţii şi a zonei.295Petreuţă, I., Op. cit., p. 395, 396.296Stănilă, I., Op. cit., p. 144-145.297Răspuns la chestionarul Miloia, 1927, idem.

121

În 1918, când soldaţii se reîntorc de pe front, sub în-demnul preotului Ion Covrig, fraţii Ţeicu organizează Garda Naţională română, prin care se reuşeşte să alunge partizanii sârbi, cei ce încearcau să acapareze zona298.

După Unirea din 1918, Ilidia cunoaşte o mare dezvoltare economică, mai cu seamă odată cu plecarea sătenilor (mai bine de jumătate din sat) înspre America sau Franţa. Întorcându-se de acolo, după o perioadă de 5, maxim 10 ani, cu un capital, populaţia ca şi numărul caselor sporesc, trecându-se peste 500 de case. Bunăstarea economică îşi pune pecetea peste lucruri. Ilidia este numită, în această perioadă, „America Mică”.

Paradoxal, perioada comunistă şi neocomunistă, de după Revoluţie, au transformat localitatea într-o „Cecenie mare”, fi indcă, aşa cum afi rma unul dintre locuitori, „satul s-a depopulat, prin plecarea tineretului la oraş şi prin îmbă-trânirea populaţiei”299.

Măidan (Brădişorul de Jos)

Situată la 5 km nord de Oraviţa Montană, în vecinătatea Agadiciului şi Jitinului, la nordul Ciudanoviţei, Şteierdorfului la est şi Răchitovei la vest, pe malurile râului Ilişava, între poalele vârfurilor Polom şi Simion, localitatea este aşezată într-un mediu pitoresc, cu totul aparte, pe o lungime de 2 km300.

Atestată ca o localitate a cărei vechime se pierde în negurile istoriei, se presupune că aici se practica meşteşugul obţinerii bronzului încă din preistorie. Diferitele mine din hotar (Dosul lui Ruceşti, Coasta steampurilor), şteampurile şi inscripţia de „pe Brad” (unde s-a descoperit o nicovală 298Ilieşiu, N., Op. cit., (manuscris), nr. inv. 6881, Caiet II, fi la 192-195.299Subiect actant Ţeicu, I., 75 de ani (tatăl istoricului D. Ţeicu), 14 martie

2007.300Stănilă, I., Op. cit., p. 149.

122

mare de 300 kg şi o lespede cu semne necunoscute) sunt urme grăitoare ale mineritului, care înfl orise aici, ca şi în Munţii Apuseni, purtând, nu întâmplător, aceeaşi denumire: „la Brad”. Când, prin 1895, Sofronie Liuba şi cu Aurel Iana, autorii unei valoroase monografi i a localităţii, le-au copiat şi le-au trimis spre verifi care lui Gr.Tocilescu, acesta le-a des-cifrat ca fi ind semnele făcute de minerii daci (apoi romani) care îşi marcau, pe lespede, zilele de muncă. Dealul Brad, el singur este o relicvă unde legenda şi realitatea se împletes, cu zgura minelor şi gura ocnelor diverse (de la metal nobil, până la sare), în timp ce pământul trimite la suprafaţă tot felul de urme evidente: cioburi de lut, conducte, monede, pietre ovale, folosite de daci, pentru praştie, săgeţi şi lăncii, săbii drepte şi săbii curbate, turceşti. Pe Dealul Gorgonilor, în marginea vestică a Maidanului, la locul numit Cetate, pe lângă existenţa unei cetăţi, s-au descoperit diferite pietre rotunde şi săgeţi ascuţite de silex, din timpurile primitive, ceea ce presupune că aici, pe vremea dacilor, exista o bogată viaţă economică.

Pârâul ce trece prin Măidan, cu cele două pârâiaşe, Dobreia şi Ilişaua (Ilişava) care, prin împreunare, formează Valea Mare, are un curs de câţiva km, înainte de intrare în comună şi formează atâtea chei, cu strâmtori foarte uşor de apărat că, spune tradiţia, un căpitan, din fosta armată austro-ungară, ar fi declarat, cu ocazia unei manevre, că „o companie de soldaţi ar putea apăra aici, cheile Maidanului, cu uşurinţă, împotriva unei întregi armate”. În aceste chei au fost grupate buchete întregi de aşezări. Avându-se în vedere că dacii se aşezau întotdeauna în locuri strategice, ajutân-du-se de avantajele naturale, nu este exlus ca aceste aşezări să dateze din vremuri care se pierd în istorie. Cetatea, la intrarea pe şes a pârâului, domina aceste aşezări ascunse de ochii atacatorilor în locurile primejdioase ale cheilor, împreună cu minele, din care îşi extrăgeau bogăţiile301. Nu este exlusă nici 301Miclea, Gh., „Date privitoare la istoria satului Maidan, jud. Caraş”, în

Analele Banatului, Timişoara, Anul III, iulie-septemvrie, 1930, p. 71-72.

123

varianta întăririi acestor locuri odată cu cucerirea romană, prin fortifi caţii puternice, fi indcă cele mai multe cercetări se leagă de această perioadă, inclusiv semnele orelor de muncă, de la Brad, monedele din timpul lui Galerius, şi Licinius (roman născut în Dacia) multe bucăţi de metal alb cu litere şi nume romane, conducte şi sanţuri de canalizare etc. În punctele Loznic, La Brad, Izvorul Dalii s-a constatat chiar existenţa unei galerii miniere romane. După Felix Milleker, drumul comercial al romanilor mergea pe la poalele munţilor, prin Maidan, dovadă că locul şi-a păstrat importanţa economică şi comercială şi după cucerire.

Din timpul invaziei tătare se păstrează până în zilele noastre balade legate de căpcânii, tătari ce încuiau în cetate fetele furate din Banat. Tot atâtea legende sunt legate şi de furtul fetelor sub turci.

Prin episcopul grec Nichita, ne-au parvenit chiar date despre încreştinarea românilor în Banat, începându-se cu anul 325 şi până la 1129, când la Maidan s-au dus lupte însemnate între împăratul bizantin Ion Comneanu şi regele maghiar Ştefan al II-lea302.

Pe dealul Gruniu, la locul numit Între Cici, s-au păstrat denivelările care, în memoria locuitorilor, reprezintă morminte ale regilor vechilor popoare, cu movilele ridicate, sub formă de mausolee pentru capetele încoronate303.

Pe vremea dominaţiei maghiare, Maidanul cunoaşte o maghiarizare forţată a aşezărilor existente în chei. Majoritatea informaţiilor, adunate de către istorici, fi ind împrumutate din istoriografi a maghiară, sunt lesne de înţeles denumirile care îmbracă impropriu locaţiile primitive de aici. Cu toate acestea, A. Iana şi S. Liuba, în Monografi a comunei şi hotarului Măidan, la îndemnul lui At. Marienescu, şi ca buni cunoscători ai locurilor strămoşeşti, revin la denumirile 302Stănilă, I., Op. cit., p. 149-150.303Miclea Gh., Op. cit., idem.

124

româneşti, făcând o admirabilă rescriere a hotarului, cu cele peste 120 de părţi, în majoritate covârşitoare, compuse din guri sau găuri de ocne (mine) de aramă, argint sau aur; mici (pentru pitici, cum se exprimă autorii) sau obişnuite; cu tot atâtea văi (ogaşe), brăzdate de viaducte, împodobite cu smârcuri de păduri, lacuri şi izvoare lecuitoare, strâmtori şi drumuri tăiate, în deal sau în munte. Habitatul primitiv dacic devine o certitudine, autorii insistând asupra acestui lucru, cu tot atâtea dovezi grăitoare. Aproape fi ecare loc îşi are propria poveste, transmisă prin generaţii. Istoria, legenda, baladescul, anecdoticul imprimă scrierii o coloratură aparte. Locurile sunt botezate, fi e după eroii locali, fi e după natură, cu diferitele ei elemente. Chiar dacă, scriptic, localitatea păstrează un gol istoric, tradiţia locului vorbeşte de perioada turcească, mai ales prin mulţimea baladelor, când fetele erau prinse şi închise în cetate304. În capătul de est al comunei, la partea numită Cetate, tradiţia spune că ar fi existat şi o cetate turcească305.

Între 1690 şi 1700, prin notele lui Marsigli, satul este pomenit ca aparţinând districtului Palanca. În 1724, în Maidan sunt trimise 30 de familii de colonişti germani. La Conscripţiile din 1745, comuna este formată din populaţie românească. În harta militară, din 1772, Maidanul apare cu 151 de familii. La recensământul din 1890, localitatea deţine 307 case, cu 1247 de locuitori şi un teritoriu comunal de 4383 iugăre. Nouă ani mai târziu, autorii monografi ei Măidanului arată existenţa a 336 numere de casă, 1260 de locuitori şi 4120 jugăre cadastrale. Dacă, în 1900, localitatea are un număr aproximativ egal de locuitori, 1265, în 1930, populaţia satului scade, ajungându-se la 975 de locuitori306.304Liuba, S., Iana, A., Monografi a comunei şi hotarului Măidan, Ediţia

a II-a, Revăzută şi întregită de D. Liuba, 1938, Maidan (manuscris). 305Ilieşiu, N., Op. cit., (manuscris), nr. inv. 6881, Caiet II, fi lele 220-223.306Ibidem.

125

Evenimentele timpului sunt marcate documentar prin participarea sătenilor la diferite acţiuni, cu vădit caracter românesc. Haiducii locului, printre ei Păun Ioan, înfruntă moartea şi răzbunările stăpânirii. În 1784, românii din sudul Banatului ţin o mare adunare la Răcăjdia, încercând o răscoală similară cu cea din Ardeal. Consideraţi rebeli, mulţi dintre locuitori sunt duşi în zonele de graniţă, ca şi grăniceri307. Printre însemnările preotului Petru Lungu se vorbeşte despre acest eveniment: „Emigrările s-au întâmplat mai vârtos pe timpul revoluţiunii lui Horea, din Ardeal, fi indcă ai noştri cercaseră să se revolte după Adunarea ţinută la Răcăjdia, la anul 1784 şi au fost siliţi să se ducă din sat în miliţie”308.

Vechea biserică din Măidan este amintită pe la 1730 ca fi ind din lemn, ridicată pe plaţul de casă, de la numărul 138, unde era şi cimitirul. Din cauza ieşirii din matcă a Ilişavei şi a inundaţiilor frecvente, s-a zidit o biserică din piatră, pe un platou, deasupra Lacului cerbilor, numit şi Cernele. Biserica veche a fost donată comunei vecine, Ticvaniul Mic care, zidindu-şi, la rândul ei, o biserică din piatră, o donează, mai departe, Jitinului. Biserica din piatră a fost terminată înainte de 1773, avându-se în vedere antimisul donat bisericii, în limba greacă, din acest an, sfi nţit de către Melentie, episcopul Râmnicului. În anul 1785, la o furtună, turnul bisericii a fost trăsnit, iar în anul 1787, împăratul Iosif al II-lea a donat 250 de fl orini, în galbeni pentru reconstruirea turnului, banii fi ind plătiţi lui Petru Corb, meşter din Oraviţa309. Tâmpla bisericii s-a pictat în 1848 de Dimitrie Popovici, din Oraviţa şi cu cheltuiala ocnarilor, de la mina de cărbuni din Anina. În 1911, Filip Matei pictează biserica, iar în 1934, pictorul Nicolae Popovici spală pictura. Biserica a fost sfi nţită în 1778 de Vichentie Popovici, cu Hramul Înălţarea Domnului310. 307Ibidem.308Stănilă, I., Op. cit., p. 149.309Ibidem.310Corneanu, N., Op. cit., p. 403.

126

Lângă biserică s-a zidit şi şcoala, Maidanul având una dintre cele mai vechi şcoli din Banat. Până în 1825, când este clădită şcoala de lângă biserică, mai exista o şcoală veche, de vreme ce, în 1782, exista învăţător, din sat, Gruia Liuba, urmat de Păun Liuba şi Pavel Popovici, iar mai târziu, Aurel Iana şi Sofronie Liuba.

Preocuparea pentru viaţa spirituală este mai intensă în Maidan decât în alte părţi ale zonei, din cauză că, neexistând mult pământ arabil, oamenii găseau, pe lângă meseriile prac-ticate, timpul necesar meditaţiei şi a înţelegerii benefi ciilor aduse de şcoală: „din timpuri uitate, spun bătrânii, că în Maidan erau preoţi şi învăţători la a căror şcoală veneau tineri şi din comunele vecine, ba chiar şi din îndepărtări, de unde pregătiţi în scriere, cetire şi cântare, mergeau la Carloveţ sau în Vârşeţ, la Teologie311. Lista, completată de autorii monografi ei, este complexă, cuprinzând preoţii şi în-văţătorii localităţii.

Viaţa culturală a satului este şi ea pe măsură. Corul bisericii funcţionează din anul 1896, fi ind dirijat de folcloristul Ioan Velea. În 1904 se înfi inţează corul mixt, compus din 24 de persoane, condus de învăţătorul Pavel Miclea, precum şi o fanfară, condusă de Octavian Iţu. Şi tot în această perioadă, se înfi inţează prima bibliotecă comunală. La sfârşitul războiului, în 1918, Maidanul avea două biblioteci. Reuniunea de Citire şi Cântări din localitate avea prevăzut în statut, ca scop: „înfi inţarea unei Casine şi prevederea ei cu cărţi de cetit, pentru popor”312.

Apele tulburi din timpul Primului Război Mondial afec-tează, deopotrivă, Maidanul, şi toate satele din jur. Jandarmii şi notarul supun satul unor nedreptăţi, ceea ce determină ca soldaţii de pe front să trimită scrisori de ameninţare. La Marea 311Ibidem, Liuba, S., Iana, A. 312Bota, I., „Contribuţii la tipologia bibliotecii din mediul rural al Banatului,

între 1850-1918. Categorii de biblioteci”, în Banatica 14, Ed. Banatica, Reşiţa, 1996, p. 286.

127

Adunare de la Alba-Iulia, din 1 Decembie 1918, participă Pavel Liuba şi Pavel Lungu. Ocupaţia sârbească, perioadă de teroare şi silnicie, afectează, deopotrivă, localitatea. Oamenii, refuzând să plătească tributul de vite, părăsesc satul, ducân-du-şi vitele în păduri. Dar, când se aşteptau cel mai puţin, sârbii năvălesc peste săteni, pe care îi prind şi îi bat, luân-du-le 36 de vite, pe care le trec în Serbia. În timp ce oamenii căutau să-şi salveze vieţile, soldaţii au intrat în casele lor şi, scotocind prin dulapuri, le-au sustras bunurile, albiturile şi lucrurile de valoare313.

Ocupaţia de bază, în Maidan, era mineritul şi meşteşugul cioplitului în piatră (peste 200 de meşteşugari), piatra fi ind extrasă de la cele 2 cariere de granit, din hotarul localităţii. Concepţia de viaţă şi mentalitatea locuitorilor, diferite de cele ale satelor învecinate, explică numărul însemnat de oameni care s-au ridicat de aici, prin învăţătură: „Maidanul se poate număra între comunele cele mai înaintate în cultură, căci a dat, dă şi va da naţiunii oameni învăţaţi şi e plăcut să auzi pe câte un ţăran român zicând: „Un Costa Liuba Radivoia, om numai cu 8 lanţe de pământ şi are un fi u păcurariu, o fată preoteasă, un fi u fi erar, cu atelier la Bucureşti, unul învăţător şi altul pictor” sau „un Ghiţă Miclea Trifu: un fi u protopop şi un nepot jurist, absolvent, iar eu numai un copil am şi să nu fi u înstare a-l ţine la şcoală?! Un ţăran D. Liuba are fecior inginer, I. Olariu fecior avocat, profesor, medic etc.”314.

Potoc

La o distanţă de 22-23 km de Oraviţa şi cca 12 km de Răcăjdia, în partea sud-estică, în vecinătatea satelor Ilidia şi Socolari, pe şoseaua Oraviţa-Moldova-Nouă, Potocul este situat între dealurile înalte, din sud-estul depresiunii Oraviţa, la contactul cu Munţii Aninei. 313Ilieşiu, N., Op. cit.314Liuba, S., Iana, A., Op. cit. (manuscris).

128

Toponimic, denumirea de Potoc s-ar trage din sârbescul potok (pârâu, apă repede)315, pe parcusul istoriei sale sufe-rind mai multe variante Patak, Pathaky, Harampatak, Patakfalva.

Despre vechimea Potocului vorbesc şi săpăturile arhe-ologice care atestă localitatea încă din secolele IV-II î.e.n. În secolul al XIX-lea au fost găsite, în Potoc, 20 de monede greceşti, din bronz, bine păstrate, o mare cantitate de tetra-drahme, asemănătoare celor din Oraviţa, precum şi monede din timpul lui Vespasian şi Titus316. Fragmentele de ceramică cenuşie, fragmente de râşniţă ca şi urmele unei aşezări databile în secolul III-IV e.n, la confl uenţa pârâului Râtul Mare şi Vicinic, dovedesc şi aici o existenţă continuă încă din preistorie317.

Documentar, în anul 1367, moşia Potoc este amintită ca posesiunea regală Pathaky şi se afl a în hotar cu Zagarianul (sat dispărut), în vecinătatea râului Nera şi a pârăului Bei. În anul 1437, printr-un act emis de banul Severin Frank Thalotzi, atrage atenţia văduvei lui Imre Himfy, să restituie cerealele luate de la iobagii de Pathaky, Mihai şi Dunca, care sunt iobagi imperiali la Ciclova. În anul 1464, regele Matei Corvin dispune ca familia Vrani să intre pe moşia satelor Ciclova, Jitin, Ciuchici. La preluare participă şi Ion Potochi şi Ion Pribinbataki din Potoc318.

Existenţa unei cetăţi regale Ilidia, ridicată pe culmea unui deal, din vecinătatea pâraielor Bei şi Nera, în preajma satului Potoc, precum şi denumirea de Harampatak au făcut ca istoricii unguri să dezvolte ipoteza Potocului ca fi ind de origine maghiară319.315Ioniţă, V., Glosar toponimic… p. 31.316Stănilă, I., Op. cit., p. 164-165.317Benea, D., Dacia Sud-vestică…p, 280; D. Ţeicu, Banatica, IX, 1987,

p. 346.318Stănilă, I., Op. cit., p. 164-165.319Cornean, N., Monografi a… p. 478-479.

129

Documentele turceşti menţionează, în 1554, existenţa a două sate Potoc320.

În însemnările din 1690-1700, Potocul apare în districtul Palanca. În Conscripţia din 1717, ca şi în harta lui Mercy, din 1723, Potokul apare tot în acelaşi district, cu 32 de case. În 1726, la Potoc sunt aduse câteva familii de colonişti germani, care rămân aici până la invazia turcilor, din 1738, când se mută în alte localităţi. La câţiva ani după aceasta, se aşază, în Potoc, câteva familii de voluntari, din campania maiorului Duca, care, între 1787 şi 1788, se retrag spre Biserica-Albă. În Harta lui Griselini, din 1776, Potocul apare ca proprietate camerală, cu 71 de case şi şcoală organizată. În 1781, localitatea ţinea de Ofi ciul de dare Vârşeţ, cu subofi ciul Sasca, şi aminteşte ca învăţător român pe Constantin Popovici, cu un salariu de 30 de fl orini, într-o chilie separată de şcoală321.

Despre o mai veche aşezare a satului, memoria orală o situează mai jos de Cetate: „De la Şetace la vale este o Şioacă, cu mormânţu’ bătrân, spunea o babă, o vişină, că s-ar fi afl at, pe la Şeoaşe despre o biserică…”322 probabil mai veche căci în 1778, ea apare ca fi ind pe locul fostei case parohiale, având şcoala vizavi: „taica meu m-o spus că acolo o învăţat – taica meu s-o născut prîn 1890, o avut un dascăl Pavăl Dascălu, dă umbla în chimeşă albă, ca săcenii”323. Fiind construită într-o vale, în calea inundaţiilor, biserica este dărâmată în 1874-1875 şi reclădită în perioada 1904-1905, pe partea de deal, sub preotul Nicolae Popoviciu, cu hramul Înălţarea Domnului. În 1909, pictorul Ion Zaicu realizează pictura.

Numele satului, după memoria locuitorilor ei, pare să fi e de origine sârbească, după alţii ungurescă, dar după vechime şi origine, rămâne incontestabil românească: „se zice că ar 320Pesty, Fr., Krasso II, 2, p. 129.321Ilieşiu, N., (manuscris), nr. inv. 6881, Caiet II, fi la 286, 287, arhiva

Muzeul Banatului, Timişoara.322Subiect actant Secoşan Gheorghe, 74 de ani, Potoc, 12 martie 2008.323Ibidem.

130

fi fost sat sârbesc. Este şi o cruşe acolo sus…ai bătrâni cum or făcut armata la unguri zîceau că Potocu’ nostru, ar fi al III-lea Potoc, cu 3 fântâni: La peşteră, Fântâna mare şi la Mircioni…”324, locurile, însă, îşi poartă amintirea propriilor eroi, a propriilor relicte. În pădurea Dosu lu’ Demian ar fi fost locul ascunzătorilor haiducului Demian, apărător al românilor împotriva dominatorilor rapace325.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea, la hotarul dintre Potoc şi Socolari, se exploatau două mine de cupru. Minereul extras de aici era transportat la cuptoarele de la Sasca326.

Potocul este una din puţinele localităţi unde trasul la linie, din timpul Mariei Tereza, se realizează doar parţial şi doar pe şosea, drumurile de pământ intersectându-se în direcţia grupurilor de case din deal.

În Conscripţia neuniţilor de la Buda, din 1843, Potocul, din dieceza Vârşeţului, apare cu 1184 greco-neuniţi, cu 274 perechi căsătorite şi 60 de elevi. La recensământul din 1890, localitatea are 285 de case, 1467 locuitori şi 6301 iugăre cadastrale327.

La începutul secolului XX şi Potocul cunoaşte o dezvol-tare economică, prin emigrările în America. După confi gu-raţia zonei, mineritul, creşterea animalelor şi pomicultura rămân ocupaţiile de bază, până în perioada comunismului, când localitatea va cunoaşte o descreştere vizibilă, prin ple-carea masivă a locuitorilor spre oraş.

În 1904, se înfi inţează o Societate cu cor bisericesc şi bibliotecă poporală, şcoala cu 7 clase, Primărie cu două camere şi loc pentru arest. Numărul de case ajunge până la 350. După 1930, pe locul Primăriei se construieşte Căminul cultural, care îndeplineşte mult timp şi rol de Primărie. Viaţa 324Iibidem.325Ibidem.326Stănilă. I., Op. cit., p. 165.327Ibidem.

131

culturală cunoaşte, în paralel cu cea economică, un mare avânt. Există un cor bărbătesc, compus din 40 de persoane, condus de dascălul Cioloca, care participă la mai multe concursuri şi emulaţii la Oraviţa, Ciclova etc. Diferitele spectacole cu piese de teatru, monoloage, cântece erau nelipsite în sărbătorile mari ale satului, ca un preambul al balurilor care urmau.

Ca în întreaga zonă muntoasă, nu lipsesc nici în Potoc morile şi văiugele, mai ales cele înşirate pe apa Beiului, aparţinând, deopotrivă, celor din Potoc şi Socolari. Meseriile sunt dintre cele mai diversifi cate: covaci, rotari, dogari cojocari etc. Sălaşele, împrăştiate peste toate dealurile, denotă ocupaţia creşterii animalelor ca şi rentabilitatea acestei îndeletniciri.

Meşteşugul olăritului, o ocupaţie neîntreruptă din vre-murile îndepărtate, era nelipsit în Potoc: „bunicu’ meu o fost olar, avea cuptori de ars…aşa frumoase or fost oalele alea şi galbene şi verzi. Făcea oale, blide cipsîi; erau smălţuice. Făcea culoarea verde, din zgura de la fi erărie, măcinată şi din băuţe albe, cum îs la noi. Avea moşu’ şi doi şăgârţ’(ucenici) pe care i-o învăţat. Or fost în sat măi mult de zece olari”328

În anul 1930, în Potoc mai erau 10 olari activi. Cromatica caracteristică era brun închis, respectiv brun deschis pe alb. În deceniile 7-8 din secolul XX, meşteşugul încetează, odată cu dispariţia ultimilor olari de aici329.

Răcăjdia

La 9 km distanţă de Oraviţa, pe şoseaua Oraviţa-Moldova-Nouă, Răcăjdia face vecinătate cu Ciclova-Română, Ilidia, Macovişte, fi ind locul de trecere de la regiunea de deal a Oraviţei, Ciclovei şi Ilidei, spre zona de câmpie a Caraşului; 328Iibidem.329Popescu, O., Popescu, T., „Forme ceramice inedite din zona Sasca-Mon-

tană, Judeţul Caraş-Severin”, în Tibiscum, Caransebeş, 1993, p. 287-293.

132

în acelaşi timp localitatea e situată în apropierea graniţei cu Banatul sârbesc.

Prin săpăturile arheologice, dar şi prin prin diverse alte săpături, în localitate s-au descoperit urmele unor aşezări daco-romane, din secolele II-IV, cu ţigle arse, fragmente ceramice, un tezaur monetar din secolul al IV-lea, cu cca 3000 de monede330. Aceste aşezări, situate la 2 km spre vest de actuala vatră, se întindeau pe cele două coline, Dumbrava şi Laţova, comunicarea între ele făcându-se prin semnalizări luminoase. Cimitirul vechi pare să fi fost chiar pe vatra satului, fi indcă aici s-au descoperit 30 de schelete aşezate vertical, unele lângă altele, la o adâncime de cca jumătate de metru. Se presupune că, în preajma acestui cimitir ar fi existat o veche biserică din lemn şi o cruce din piatră331.

Documentar localitatea este amintită în 1440, prin-tr-un act de împroprietărire, iar pentru epoca de dominaţie otomană, învăţătorul E. Novacovici, una dintre personalităţile culturii populare, de la fi nele secolului al XIX-lea, aduce, prin memoria locală, o gamă variată de povestiri şi legende, legate de habitatul locului şi de modul în care sătenii ştiau să-şi apere satul şi familia, împotriva jafurilor nemiloase ale turcilor: „baba Marta Buzugom povesteşte că demult satul nostru nu era alcătuit din case trainice, din case de pereţi, ci numai din colibe cu paie şi zomoniţe (găuri) în pământ, pentru că atunci, demult, veneau pe aici turcii şi aprindeau casele, robeau fetele şi duceau cu ei tot ce afl au la bieţii săteni. Apoi, după ce-şi luau turcii ce afl au, se întorceau oamenii din ascunzători, de prin păduri. Din nou îşi reconstruiau case şi aşteptau aşa, până când iar se repeta invazia… Sătenii aveau pus la pândă totdeauna pe câte cineva, care să le facă cunoscută, din bună vreme, apropierea turcilor, 330Benea, D., Op. cit., p. 281.331Novacovici, E., Monografi a comunei Răcăjdia, Jud. Caraş-Severin, de la

1777-1922, Tip. F. Weis, Oraviţa, p. 6-10.

133

ca aşa să aibă timp să-şi ascundă în pădure copilaşii, pe bătrânii neputincioşi şi să-şi ducă acolo ce biet aveau. Iar ei, feciorii, păzeau şi stricau potecile şi drumurile în urma lor, îngrămădindu-le cu lemne, ca pe urma lor să nu poată să străbată după ei turcii332.

La Conscripţia lui Marsigli, din 1690-1700, localitatea apare amintită prima dată sub numele de Rakastia, din districtul Palanca, denumire preluată de la râul Răcăştiuţa, care era plin de raci. La Conscripţia lui Mercy, din 1717, localitatea apare cu 123 de case. În 1772, Răcăjdia deţine 318 familii; în 1876 ajunge la o creştere semnifi cativă de 567; în aceeaşi creştere succesivă până la 1876 cu 632 de familii, pentru ca, în 1922, să ajungă la 800333.

Încă din anii 1760-1770, pe locul unei foste biserici, din lemn, se construieşte în centrul Răcăjdiei biserică mare din piatră şi din cărămidă. De istoricul bisericii se leagă şi povestirea auzită de E. Novacovici de la bătrânii satului, despre popa Miclău care, în timpul vieţii, din cauza lipsei preoţilor, umblând prin pădurile Oraviţei, înspre Almăj, ca să cuminece şi să spovedească creştinii, de Sfi ntele sărbători mari, este prins de o bandă de lotri care îl roagă să-i cuminece şi să-i spovedească, hotărâţi fi ind să se întoarcă la casele lor. După ce popa reuşeşte să-i aducă în sat, fără ca aceştia să păţească ceva, foştii lotri aduc la părintele satului galbeni mulţi, din care a fost posibilă ridicarea bisericii334. Biserica, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, a fost sfi nţită de episcopul Vichentie Popovici al Vârşeţului, în data de 15 decembrie 1778. În 1903, biserica este pictată de pictorul Matei Filip, iar în 1927 se face prima restaurare, împreună cu refacerea acoperişului335. În biserica de aici, având o existenţă 332Idem, p. 7.333Văran, I., Op. cit., p. 186.334Novacovici, E., Op. cit., p. 42.335Corneanu, N., Op. cit., p. 490.

134

de peste 200 de ani, lista preoţilor şi învăţătorilor care şi-au desfăşurat activitatea este stufoasă.

Despre o şcoală organizată se vorbeşte în Răcăjdia încă din 1776, avându-l ca învăţător pe Ion Iancovici, în 1781. În anul 1904, biserica şi şcoala, de lângă ea, au fost împrejmuite cu zid de piatră cioplită, executat de zidarul Dimitrie Petcu, din Ciclova Română şi cu grilaj de fi er executat de meşterul Dimitrie Băgherea din Oraviţa. Corul bisericii a fost înfi inţat în anul 1894, din iniţiativa învăţătorului E. Novacovici, cu statute aprobate în 1909, fi ind format din 33 de corişti. Mai târziu, corul a avut o formaţie mixtă, pentru repertoriul laic. Mai mult, în acelaşi an, învăţătorul înfi inţează chiar un cor de copii, pe două voci. Un alt învăţător din Răcăjdia, Gheorghe Guga, introduce în repertoriul corului de copii şi lucrări corale pe trei şi pe patru voci. Aceste coruri, recunoscute, au participat la toate emulările corale din zona Oraviţei şi din întregul Banat, obţinând diferite premii şi diplome. Corul vocal greco-ortodox român a desfăşurat, în paralel, şi o bogată activitate teatrală, având în repertoriu, pe lângă unele lucrări poporale de teatru, piese contemporane, precum drama Avram Iancu de Lucian Blaga, piesă jucată cu mult succes de către ţăranii din Răcăjdia, în 1935336. În colecţia corului din Răcăjdia se regăsesc, între titluri, multe cărţi de teatru, precum: A. Popp, Ţăranul în slujbă, Stăpânitorii de bani; V. Alecsandri, Avinte şi Pepelea; Negruzzi, Cârlanii; Macovişteanu, Sărăcie lucie şi Ţăranii noştri. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, şcoala din localitate este înzestrată cu o bibliotecă având câteva sute de cărţi. Organizarea fondului de carte, achiziţionarea se face prin banii şcolii, prin colecte, învăţătorul fi ind agentul de legătură, în aplecarea tineretului spre carte. În 1909, graţie unor valoroşi oameni de cultură, în Răcăjdia intră, lunar, în 336V. Vărădean, Monumente bisericeşti şi culturale din zona Oraviţa, Ed.

Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981, p. 120-122.

135

jur de 20 de publicaţii ale timpului, ziare şi reviste, scoase în Oraviţa şi în Banat, în ţară sau în străinătate 337.

Importanţa economică a localităţii, considerată bogată, cu pământ arabil şi cu potenţial mesteşugăresc diversifi cat, derivă din faptul că, încă din 1779, Răcăjdia este numită reşedinţă de plasă, până în anul 1881, când sediul plasei se mută la Iam. Aici au existat, aşa cum afl ăm din aceeaşi monografi e a lui E. Novacovici, 9 mori de apă, pe râul numit Valea Mare, îngrijite de rândaşi (proprietarii care îşi aveau rândul la măcinat) constituiţi în 20-30 de familii, mori care, deşi erau ale sătenilor, intrau în proprietatea S.T.E.G.-ului, cel care încasa dare de la proprietari, pentru folosinţa apei338.

În 1933, Răcăjdia găzduieşte vizita regelui Carol al II-lea însoţit de prinţul Mihai, în drumul lor spre Oraviţa. Regele va pune, aici, prima cărămidă la construcţia Casei Culturale „Emilian Novacovici”. De asemenea, localitatea s-a bucurat de primirea succesivă a mai multor feţe bisericeşti339.

La fel ca în toate satele cărăşene, personalităţile satului nu lipsesc nici în Răcăjdia. Deşi de aici s-au ridicat oameni de valoare, numele a două pesonalităţi care şi-au pus amprenta asupra locului, merită cu prinos reamintite: condeierul plugar şi gazetarul Ion Crăciunel care, încă dinainte de marea Unire, alături de alţi condeieri ai zonei, şi-a lăsat pecetea asupra localităţii, fi ind un luptător pentru drepturile românilor, la fel ca şi învăţătorul Emilian Novacovici, dascălul condeierului.

Emilian Novacovici şi-a adus un aport foarte important în domeniul vieţii culturale, fi ind, în acelaşi timp, învăţător, dirijor şi formator de şcoală corală, de la corul bisericesc şi până la corul şcolar; descoperitor de noi talente. Puţini oameni ai zonei au dat atât de mult în sprijinul propăşirii neamului. 337Bota, I., „Contribuţii la tipologia bibliotecii din mediul rural al Banatului,

între 1850-1918. Categorii de biblioteci”, în Banatica 14, Ed. Banatica, Reşiţa, 1996, p. 285.

338Novacovici, E., Op. cit., p. 21, 22.339Stănilă, I., Op. cit., p. 167.

136

A scris numeroase culegeri de folclor, monografi a satului, glosare de cuvinte dialectale, a fost preocupat să cuprindă, prin tradiţia locală, istoria neamului şi a satului, în slujba căruia a rămas toată viaţa. După moarte, neavând moştenitori, şi-a donat propria casă în scopuri culturale. În cinstirea acestui pilon puternic, în 1992, Casa culturală i-a împrumutat numele. Există chiar un punct muzeistic în localitate, realizat de D. Ciocănel, cu câteva sute de obiecte, prin care, Răcăjdia de astăzi încearcă să-şi salveze parte din valorile trecutului.

Răchitova La cca 1 km de Oraviţa, spre nord-vest, în vecinătatea

comunelor Maidan, Greoni şi Broşteni, Răchitova a devenit, la fel ca şi Ciclova Montană, o suburbie a oraşului Oraviţa. Cu toate acestea, localitatea îşi are vechimea şi individualitatea proprie, iar în lipsa documentelor scrise, vechi, ea şi-a păstrat trecutul prin memoria orală a satului.

Despre o veche vatră a satului se pomeneşte că ar fi fost La culme, către Greoni: pe locul acela a mai rămas astăzi un izvor. Povestea spune că turcii trecând pe acolo şi-au îngropat parte din prăzile furate, iar banii aceia mai joacă şi astăzi. De la Oraviţa, către Maidan este un drum care se numeşte chiar Drumul turcilor. Astfel şi aici, ca în majoritatea satelor din jur, dominaţia otomană, de tristă amintire, s-a păstrat prin povestiri, legende şi balade340. Este cazul răpirii fetelor şi femeilor într-o zi mare de sărbătoare, Rusaliile. Spune povestea că o fată reuşeşte să fugă în tovărăşia unui prizonier român, cu numele de Stan, ceea ce explică prezenţa numelui la mulţi dintre locuitorii satului341.

Numele satului se leagă toponimic de existenţa răchitei, din hotarul satului.340Subiect actant Simu Vasile Pascu, 85 de ani, 14.01.2004, Răchitova. 341Corneanu, N., Op. cit., p. 491-492.

137

Documentar, satul este amintit în Conscripţia din 1690-1700, ca făcând parte din districtul Palanca. Este foarte pro-babil ca, înainte de 1717, satul să fi existat sub un alt nume.

Biserica, având hramul Naşterea Maicii Domnului, s-a zidit între 1780 şi 1783, prin contribuţia locuitorilor. A fost sfi nţită în anul 1784 de către episcopul Caransebeşului şi al Vârşeţului, Vichentie Popovici. Pictura bisericii a fost executată între anii 1884 şi 1885 de către pictorul Iosif Liuba, iar în anul 1928 este renovată de acelaşi pictor342. De o şcoală confesională, pe lângă biserică, se vorbeşte în 1776, primul învăţător fi ind Pavel Bogagiu (1781), urmat de Ion Darca. Viaţa culturală a localităţii se leagă de existenţa unui cor mixt, înfi inţat în 1900, şi a unei fanfare, sub directa îndrumate a dirijorului Ion Şdic. În 1933 se inaugurează Casa Culturală, în care membrii fondatori, coriştii, împreună cu întreaga comunitate, au trudit la ridicarea lăcaşului. Până la moartea dirijorului Şdic, din 1950, viaţa culturală este bogată, apoi, pe măsură ce comunismul capătă consistenţă, viaţa culturală se stinge.

Ocupaţia de bază, în Răchitova, era agricultura şi, mai cu seamă, creşterea animalelor. Piaţa de desfacere, Oraviţa, fi ind foarte aproape, răchitovenii sunt principalii furnizori ai oraşului, cu lapte şi brânzeturi.

La fel ca în întreaga zonă, sălaşele erau numeroase şi foarte rentabile pentru o perioadă în care viaţa economică cunoaşte deschidere. Oamenii îşi construiau sălaşele pe pă-mânturile proprii, iar munca pământului alterna cu creşterea animalelor, pe categorii de vârstă343.

Dacă, în 1910, Răchitova număra 1050 de români or-todocşi, în 1940, Nicolae Corneanu vorbea de o scădere a populaţiei, ca urmare a scăderii natalităţii, ajungându-se până la 780 de ortodocşi, iar după 1950, urmare a ravagiilor declan-342Văran,I., Op. cit., p. 189, 190.343Subiect actant Simu Vasile Pascu.

138

şate de comunism: colectivizarea forţată, cotele impuse, deportările în Bărăgan, toate au făcut ca satul să cunoască o depopulare şi mai mare.

În anul 1926, localitatea devine suburbie a oraşului Ora-viţa, iar după Revoluţia din 1989, satul se populează cu mol-dovenii şi ardelenii care lucraseră în C.A.P., satul pierzându-şi din identitatea de altădată.

Sasca Montană

Aşezată la poalele muntelui Gheorghe, pe Valea pârâului Şuşara, din Valea Nerei, în vecinătatea satelor care îi aparţin: Sasca Română, Bogodinţi, Slatina Nera, Potoc, Sasca Montană, este o localitate care, alături de Oraviţa şi Anina, şi-a scris propria istorie: aceea a mineritului.

Cunoscută încă din vechime pentru minele sale de cupru, argint şi aur, mine preluate de romani, exploatate parţial de unguri (care amintesc de Szaszkabanya şi Nemetszaszka); după ocupaţia turcească, ajung să se dezvolte, la potenţialul lor adevărat, în prima perioadă a dominaţiei austriece.

Sasca Montană se conturează şi primeşte importanţă după alungarea turcilor din Banat. La fel, ca şi în Oraviţa, şi aici sunt trimişi experţi în vederea cercetării minelor şi a calităţii minereurilor. Austria, secătuită de războaiele duse pentru acapararea de noi şi noi teritorii, găseşte şi aici o sursă importantă de refacere economică, fapt pentru care demersurile de exploatare a minelor sunt accelerate.

În însemnările lui Marsigli apare Saszka, iar în Con-scripţia din 1717, localitatea apare ca o mică aşezare de 11 case, în districtul Palanca344. Între 1717 şi 1719, la Oraviţa şi Sasca sunt trimişi geologi, muncitori colonişti, tăietori de lemne din Stiria, Tirol etc. şi se încep lucrările de exploatare. 344Ilieşiu, N, Op. cit., (manuscris), nr. inv. 6881, Caiet III, fi la 325-327, ar-

hiva Muzeul Banatului, Timişoara.

139

Numărul mare de bufeni, refugiaţi din Oltenia, mai ales după retragerea turcilor, constituie o mână de lucru importantă. Ei se aşază în zonă în trei straturi succesive, formând cele trei localităţi: Sasca Montană, Cărbunari şi Ştinăpari345.

O frână în avântul economic, început aici, este războiul din 1737-1738. Sunt distruse instalaţiile de extracţie şi topitorii. În 1746 se construieşte o topitorie nouă, Maximilian, cu 4 cuptoare de topit arama. Între 1748 şi 1749, se construieşte topitoria Josephi, tot cu 4 cuptoare de topit şi instalaţii anexe; între 1754 şi 1755, se construieşte topitoria Caroli, cu încă 4 cuptoare, Sasca fi ind pe locul doi, în acest sens, după Oraviţa (Oraviţa număra, la acea dată, 4 topitorii)346. Numărul muncitorilor era în creştere, ajungându-se la 500-600 de colonişti germani, cca 1500 de olteni şi muncitori proveniţi din satele din jur, Sasca Română, Slatina Nera, Potoc etc.

În 1741 se înfi inţează o şcoală montanistică pentru învăţarea mineritului, şcoala fi ind cu predare în limba germană şi, deopotrivă, în limba română.

În 1750, coloniştii catolici înfi inţează, aici, o parohie. Un an mai târziu, vor avea şi biserică. Tot în anul 1750, se înfi inţează, în Sasca, un Ofi ciu miner propriu, incluzând în subordine toate minele care până atunci au fost subordonate minelor din Dognecea347.

Între 1770 şi 1771 se construieşte biserica parohială cu hramul Sfi nţii Apostoli Petru şi Pavel, avându-l ca preot pe Radu Sârbu Mihailovici, din Sasca-Română. Pictura bisericii s-a realizat în 1894 de către pictorul Nicolae Haşca, iar iconostasul şi tronurile arhiereşti au fost sculptate de Iosif Busuioc, din Berlişte348. Până în 1791, când se construieşte 345Stănilă, I., Op. cit., p. 190.346Feneşan, C., Wollmann,V., „Informaţii privind mineritul şi metalurgia de

la Sasca în a II-a jumătate a secolului al XVIII”, în Banatica IV, Reşiţa, 1977, p. 245-250.

347Stănilă, I., Op. cit., p. 170-173.348Protopop Văran, I., Op. cit., p. 192.

140

şcoala, biserica serveşte şi ca şcoală organizată, avându-l pe învăţătorul George Stoilă349.

În anul 1770, extracţia şi metalurgia cuprului ajung la o producţie de la 3000 la 4000 quintale aramă/an. Deşi numărul muncitorilor români era cu mult mai mare decât al coloniştilor, ceea ce face ca implicit numărul concesionarilor Societăţii de extracţie şi exploatare din Sasca să fi e şi români, diferenţele sunt totuşi evidente, faţă de colonişti, ceea ce face ca aceştia să se plângă împăratului Iosif al II-lea, care, în 17 mai 1773, vizitează şi minele din loca-litate.

La invazia otomană din 1787-1788, Sasca se găsea într-un punct de dezvoltare nemaiîntâlnit până atunci. Distru-gerile provocate de a doua invazie turcească sunt mai puternice decât prima. Mijloacele de exploatare sunt distruse, iar măsurile de refacere nu vor mai atinge cota avută până atunci. Între 1793 şi 1801, producţia atinsă este doar de 587 centenari de aramă350. Cei mai mulţi colonişti părăsesc localitatea stabilin-du-se în Oraviţa sau Anina şi puţini sunt acei care se vor mai întoarce după terminarea războiului. După război se încearcă refacerea lucrărilor miniere. În anul 1834, Sasca obţine dreptul de comună urbană şi târg imperial. În 1850 se pune în funcţiune primul furnal. Avântul, însă, este rupt în 1850 când minele din Sasca, Oraviţa şi Dognecea, care erau proprietate particulară, sunt cumpărate de Fisc. În anul 1855 întreaga zonă muntoasă intră în proprietatea S.T.E.G-lui. Prin retragerea personalului austriac, sub noul stăpân, extracţia îşi va pierde treptat însemnătatea, până când, la începutul secolului al XX-lea (1905-1910), minele îşi vor înceta activitatea. Mun-citorii de aici se îndreaptă spre Anina sau Reşiţa351.

Dacă în anul 1839, Sasca avea 2027 de locuitori, dintre care 839 de catolici, 2 evanghelici şi 1186 de români, în 1890, 349Stănilă, I., Op. cit., p. 172.350Feneşan, C., Wollmann, Op. cit., p. 250.351Stănilă, I., Op. cit., p.171.

141

populaţia este de 2.720, din care 44 maghiari, 658 germani, 2 slovaci, 1.976 români, pentru anul 1930, populaţia ajunge la o descreştere de 1.461, cu 1.184 români, 257 germani, 20 alţii352.

Centru de rezistenţă naţională, în timpul dominaţiei maghiare, localitatea devine centru electoral cu puternic imbold revoluţionar. La alegerile din 1865, pentru a determina alegerea candidaţilor români, cărăşenii din Valea Caraşului au manifestat cu tricolorul românesc, riscându-şi libertatea şi chiar viaţa. Vichentie Babeş, Dr. Aurel Novac, Dr. Aurel Vlad, candidaţii Partidului Naţional Român, au întreţinut patosul revoluţionar al zonei. Această acţiune de deşteptare naţională a fost susţinută pe toată perioada premergătoare războiului mondial, având în frunte fruntaşi precum Av. Iuliu Tămăşel, D. Alexandru Coca, Dr. Ilie Gropşianu, Mihail Brediceanu, comerciantul George Sporea. Sub asemenea auspicii, viaţa culturală ia un mare avânt353. În 1909, se înfi inţează la Sasca unul dintre cele mai puternice coruri din Banat, fi ind format din 60 de persoane, condus de învăţătorul Nicolae Mircea. Activitatea culturală depusă de scriitorul Damian Izverniceanu este îndeosebi cunoscută ca şi a poetului Mihai Novac sau a fruntaşilor Traian Eratescu şi C-tin Popescu. În timp, chiar dacă îşi pierde importanţa minieră, localitatea devine cunoscut centru cultural. La începutul secolului XX este centru de plasă; are Banca Săscana, spital, farmacie etc.

În timpul războiului din 1914-1918, comuna a avut de suferit, din cauza autorităţilor, pentru sentimentele sale patrio-tice. În timpul ocupaţiei sârbeşti, localnicii apucă drumul codrului, dar, în primăvara anului 1919, sârbii se retrag, iar Sasca ajunge sub ocupaţie franceză354.352Ilieşiu, N., Op. cit., (manuscris), idem.353Păiuşan, R., „Din lupta naţională şi socială a românilor bănăţeni în anii

1900-1918”, în Studii de istorie a Banatului, VIII, Timişoara, 1982, p. 122.

354Ibidem.

142

La 16 noiembrie 1918, Adunarea Românilor din Sasca-Montană a fost deschisă de dr. Ilie Gropşianu. La ea au parti-cipat şi locuitorii din satele Ştinăpari, Cărbunari, Sasca-Ro-mână, solicitându-se înfi inţarea Consiliului Naţional Român. Ilie Gropşianu a fost ales ca delegat al Cercului Sasca-Mon-tană, pentru Alba Iulia. Acolo, acesta a prezentat un Memoriu al Sătenilor, din satele afl ate pe domeniul S.T.E.G-ului, între ele fi ind şi Slatina Nera, Macovişte, Răcăjdia, Cărbunari, Stinăpari etc., prin care se solicită împroprietărirea din pă-mântul acestei societăţi, arătându-se că locuitorii satelor montane, de pe acest domeniu sunt total lipsiţi de pământ şi nu au voie să aibă nicio capră pe păşune355.

Sasca Română

Aşezată în locul unde Nera formează cheile sale inega-labile, străjuite de Munţii Aninei şi Locvei, ce se conturează în depărtare, între dealuri, care, de multe ori, au ascuns-o de ochii atacatorilor, localitatea se învecinează la nord cu satele Potoc, Socolari şi Ilidia; la nord-vest cu Slatina Nera, spre apus cu Bogodinţul, iar la sud cu Sasaca-Montană.

Toponimia locului face trimiteri la populaţia de etnie germană, „sas”, stabilită în Transilvania în secolele XIII-XIV, dar care, conform statisticilor, nu a avut nicio legătură cu Banatul sau are ca provenienţă expresia, provenită din sârbă na suška, ceea ce înseamnă loc cu frunziş uscat. Ultima variantă pare mai apropiată de realitatea locului356.

Urme de locuire în zonă există, consemnate încă din vremea dacilor când, aici, la fel ca în multe localităţi din Valea Caraşului, se făceau exploatări miniere intense. Exploatările miniere romane s-au continuat. S-au găsit puncte de exploatare, prin galerii subterane de fi er, cupru, plumb, argint, aur etc.357.355Micu-Pârjol, L., M., Sasca-Română, povestea satului meu, Ed. Mirton,

Timişoara, 2007, p. 112.356Ioniţă, V., Glosar toponimic… p. 44; Micu-Pârjol, L., Op. cit., p. 98.357Micu-Pârjol, Op. cit., p. 99.

143

Despre o veche vatră a satului, memoria satului amin-teşte locul numit pe platoul Nigeilor. Acolo, sus, sătenii şi-au durat o bisericuţă din lemn. În mijlocul satului, Pe Mocşandră, locuitorii sărbătoreau hramul bisericii. Legenda spune că la aceste sărbători, uneori, coborau şi haiducii. Unul dintre ei, hărămbaşa (căpetenia) atât de bine ochea încât a nimerit fl oarea de la urechea unei fete. Mai existau însă case şi în Valea Băltanului, vale care cobora în Cheile Nerei. Locul acela se numea Satul Mic. Denumirea locurilor, Cătunul din deal, Frăsinet, Obârşie, aminteşte de această primă vatră.

Se pare că satul a suferit strămutarea vetrei spre sfârşitul dominaţiei otomane şi la începutul dominaţiei habsburgice, din cauza reducerii suprafeţelor împădurite, care nu mai ofereau un adăpost sigur, ca şi din nevoia extinderii pământului arabil, sub impulsul economic al vremii.

La înfi inţare, Sasca Montană s-a numit şi Sasca Nouă, pentru a se deosebi astfel de Sasca-Română sau Sasca-Veche 358.

Sasca Română apare consemnată prima dată în actele maghiare la 1405, când se aminteşte de Matei de Zaz (Szasz), din apropierea proprietăţilor Voia şi Kuespatak, care se gă-seau în posesia familiei Heem. În notele lui Marsigli, din 1690-1700, Saszka este în districtul Palanca. În Conscripţia din 1717 apare ca Jansca, cu 28 de case. În harta lui Griselini, din 1776 Sasca are 160 de case, biserică, şcoală organizată şi învăţător, Ioan Betişan, birtuţ, pe care îl ţinea un german, cu edifi cii ale funcţionarilor şi controlorilor, precum şi pază pentru casieria regească359.

Dacă în 1860, împreună cu localitatea Cărbunari, Sasca Română formează o populaţie de 1000 de locuitori; în 1890, Sasca Română ajunge la 1364 locuitori, din care: 11 germani, 2 maghiari, 1 sârb şi 13 alţii. Restul români. Se înregistrează acum şi 270 de case. În 1900 se ajunge la o creştere de 1447 români, de la această dată producându-se o scădere succesivă. 358Ibidem.359N. Ilieşiu, Op. cit., (manuscris), nr. inv. 6881, Caiet III, fi la 328, 329.

144

În 1920, populaţia este de 1300 locuitori, din care 4 alţii şi 1296 români, 300 de case şi 2741 jugăre teren360.

Biserica s-a zidit în 1771, sub preotul Radu Sârbu Mihailovici şi Alexandru Alexandrovici, cel care se ocupa şi de comunitatea românească a bufenilor din Sasca Montană. Hramul bisericii este Naşterea Născătoarei de Dumnezeu. Biserica a păstrat mai multe cărţi vechi de ritual: 2 liturghiere, 12 minee, mineloghion, antologhion, 2 penticostale, 2 trioduri, cazanie etc.361.

În Sasca Română, fenomenul uniat, pentru mai bine de un an va devia cursul ortodoxiei româneşti, pentru ca în anul 1937 să se revină la credinţa străbună362.

Descreşterea populaţiei este evidentă o dată cu închiderea minelor, care dădeau mână de lucru pentru cele 2 localităţi: Sasca Montană şi Sasca Română, despărţite de un deal. Între 1850 şi 1862, în Sasca Română a funcţionat mina Forsi de Sasca de unde s-au extras ruzi de aramă363.

Reorientarea localnicilor din Sasca Română, mai mult decât cei din Sasca Montană, unde pământurile nu sunt prielnice, se face înspre agricultură şi creşterea animalelor. Din rândul sătenilor nu lipsesc nici minerii, care fac drumul, săptămânal, spre Anina sau Moldova364.

Primul cor bisericesc, în Sasca Română, este înfi inţat de către Traian Brătescu în 1905. La Expoziţia Jubiliară din 1906 de la Bucureşti se acordă Diploma specială, cu Medalia de Bronz, sătenilor din Sasca, pentru lucrările de mână realizate. În 1911, prin Despărţământul Astra, Sasca Română posedă o bibliotecă de 300 de volume pentru popor365. Notarul Gheorghe Iovan din Sasca-Montană a sprijinit material miş-360Ibidem.361Corneanu N., Op. cit., p. 520.362Ibidem.363Ibidem.364Micu-Pârjol, L., Op. cit., p. 166-168.365Ilieşiu, N., Op. cit.

145

carea culturală din zonă, ca şi înfi inţarea Reuniunii culturale de lectură, la Sasca-Română, alături de Oraviţa, Naidăş, Răcăjdia.

Pentru că localitatea este înconjurată de dealuri, iar agricultura n-a fost niciodată o prioritate, păstoritul a fost preocuparea de bază. Mulţimea sălaşelor, răsfi rate pe dealurile din apropiere, peste nouăzeci (aproape jumătate din sat) con-fi rmă această ocupaţie în fl uxul economic dat de sfârşitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului XX.

Între meşteşugurile deosebite ale satului, alături de Potoc, Socolari, Slatina Nera, Sasca Română devine recunoscută prin ceramica sa. S-a produs ceramică aici până la a doua jumătate a secolului al XX-lea, atingând apogeul în perioada interbelică. În anul 1930 existau la Sasca Română cca 30 de olari care îşi desfăceau produsele pe piaţa anuală din Sasca Montană, dar mai cu seamă făceau schimburi, prin intermediul trocului. De exemplu, „cucii” din ceramică se schimbau pe ouă, iar „taierul” (farfuria) avea echivalentul în grâu. Anumite obiecte din ceramică se făceau prin comenzi speciale: aşa este vaza de fl ori, pentru mormânt sau cazanul de răchie cu colac, comandat pentru nuntă, un produs unicat366. Prin 1980, în cercetările sale legate de domeniul olăritului în Banat, Violeta Blaj număra la Sasca un olar activ şi încă trei în viaţă, care mai practicau şi olăritul. Cu ultimul olar pe nume Lazăr Sârbu, zis Scău, centrul din Sasca îşi încetează activitatea, numărându-se printre centrele cu cea mai îndelungată exis-tenţă. Micu Lazăr Pârjol, în Monografi a sa, aminteşte numele a 14 olari din localitate, dedicaţi meseriei strămoşeşti. Se executau, în general, toate tipurile de oale necesare uzului casnic: de la căni, oale de sarmale, oale mari pentru diferite ocazii; bădâne, cârcege de apă, ciupuri de răchie etc. şi până la formele mai deosebite, cum ar fi jucăriile pentru copii, farfurii 366Popescu, O., Popescu, T., „Forme ceramice inedite din zona Sasca-Mon-

tană, Judeţul Caraş-Severin”, în Tibiscum, Caransebeş, 1993, p. 287-293.

146

sau obiecte decorative. Smalţul aplicat era, integral sau parţial, în verde sau în brun. Aceste obiecte erau duse în căruţe şi vândute în satele de câmpie, pentru schimbul în cereale. Un atelier de olărit complet, împreună cu casa olarului Ion Miai a fost vândut Muzeului din Dumbrava Sibiului, de către olarul Gheorghe Toc Firu, care a fost ucenicul acestuia367.

Dintre personalităţile locului amintim pe juristul Dr. Mihai Gropşianu, poetul Mihai Novac, preotul George Mi-hailovici, medicul Cornel Dăneţ şi mulţi alţii368.

Slatina Nera

Aşezată în apropierea Nerei, în unghiul pe care îl for-mează Munţii Aninei, cu Munţii Locvei, între dealurile înalte, care închid, spre sud, depresiunea Oraviţei, din vecinătatea localităţilor Ciuchici şi Sasca-Montană şi la vreo 10 km sud de Răcăjdia, Slatina Nera este una dintre vechile localităţi ale Caraşului, dovedită arhelogic, dar mai puţin din punct de vedere documentar.

Denumirea toponimică pare să vină de la solul sărat numit slatină. De-a lungul timpului s-a mai numit: Zlathyna (secolul XV), Zlatina sau Zlathnicza (1452)369.

De ocupaţia mineritului în zonă, se pomeneşte încă din vremea dacilor şi romanilor, când din apele Nerei se culegea pulberea de aur, iar din munţi bogăţia de cupru. Vatra unui sat medieval (sec. XIV-XV) a fost identifi cată pe malul nordic al Nerei, în zona numită Câmpul Pietrilei370.

Primul act ofi cial este atestat în 1363, când fi ul lui Ioan de Zlatinch, om de încredere al regelui, ia parte la introducerea lui Heem în posesiunile Kuesdpataka, Sekaspataka şi Voia, 367Micu-Lazăr Pârjol, Op. cit., p. 150-160.368Ilieşiu, Nic., Op. cit., idem369Ioniţă, V., Nume şi locuri… p. 151.370Ţeicu, D., Banatica, 9, Resiţa, 1987, p. 323.

147

din comitatul Caraş. În anul 1364, într-un confl ict de interese, Dumitru, fi ul lui Matyius, cneazul din Komyan, pătrunde cu complicii pe posesiunea Zlatinch, cu scopul de a-l ucide pe Torma, fi ul lui Ioan de Zlatinch, omorându-i un cal, în valoare de 40 de fl orini. În acelaşi an, în adunarea de la Mezewsomlyo, fi ii lui George de Zlatinch (uneori Zlawotynch) protestează contra folosirii de către Ştefan Sulyok şi cnezii săi, din Komyan a pământurilor din Zlatinch371.

Documentele turceşti menţionează satul cu denumirea de Slatina, în anul 1554372.

Din însemnările lui Marsigli, 1690-1700, Szlatina apare în districtul Palanca. În Conscripţia din 1717, Sladina, din acelaşi district, numără 52 de case, regăsindu-se apoi, succesiv, în harta ofi cială a lui Mercy, 1761, în harta lui Griselini din 1776, cu 166 de case373

În anul 1757, satul avea 103 case. La recensământul din 1843, Slatina număra 1239 ortodocşi, iar în 1912, conscripţia bisericească arată că numărul caselor a ajuns la 300 de numere, cu 1.500 de locuitori374. La începutul secolului XX, localitatea atinge punctul maxim de dezvoltare economică şi culturală.

Memoria satului aminteşte vechea vatră „…ceea ce ştiu eu e prea puţin, pentru că nu s-a scris şi nu avem mărturii de document, decât duse din gură în gură, dîn generaţii în generaţii. Noi şi strămoşii noştri atâta ştim, că ne-am născut şi am trăit aici. Se zice că satul ar fi fost la început pe locul numit Obârşâie, apoi pe locul numit Sălişte, apoi pe locul Valea Bogodinţului, unde arând cu plugul se scot încă pietre, ca de construcţie. Nu ştiu nici eu, nu ştie nimeni…”375.371Pesty, Fr., Krasso III, p. 65-68.372Voia, I. I; Ilana, D. G., Slatina-Nera, însemnări despre sat şi oamenii lui,

Ed. Politehnica, Timişoara, 2008, p. 291.373Pesty, Fr., Krasso III, p. 65-68.374Ilieşiu, N., Op. cit., (manuscris), nr. inv. 6881, Caiet III, fi la 342, 343.375Condeierul plugar Chirilă Iosif (manuscris).

148

În anul 1680, satul avea o biserică de lemn, fără clo-potniţă, care îşi chema credincioşii la rugăciune, prin sunetul de toacă. După alte surse, biserica este datată începând cu anul 1745, în vremea episcopului Isaia, având hramul Adormirii Maicii Domnului. În anul 1771, pe locul bisericii din lemn se zideşte biserica actuală, din piatră şi cărămidă. În anul 1874 este pictată de pictorul Nicolae Mărăşescu din Bocşa.

Despre şcoala organizată se aminteşte anul 1791, cu primul învăţător cunoscut, Sava Sabici. La acea vreme, din-tr-un sat cu 164 de case mergeau la şcoală 50 de elevi, din care 40 băieţi şi 10 fete. La recensământul din 1888, în Slatina existau 115 copii de şcoală, pentru ca peste un veac, satul să mai aibă doar 5 copii376.

Leagăn de legendă, şi satul Slatina Nera îşi poartă po-veştile de demult, amintind de vestitul haiduc al locului, Adam Neamţu, născut aici şi a cărui casă încă mai există. Aici, spun bătrânii, Adam Neamţu (pe numele lui adevărat Adam Duma), numit aşa după hainele orăşeneşti, pe care le îmbrăca, ar fi funcţionat ultima dată ca învăţător, renunţând la meseria nobilă, pentru a face dreptate neamului lui de opincari, batjocoriţi de mai marii zilei, acel om care a vârât spaima în rândul îmbogăţiţilor, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Prins şi condamnat, pe nedrept, la moarte de către maghiari, acesta reuşeşte să obţină graţierea de la împăratul din Viena, care şi-a exprimat admiraţia pentru faptele lui, ca şi pentru faptul că eroul nu avea pe conştiinţa lui nicio crimă, dorind chiar să-l cunoască. Guvernul din Budapesta a făcut, însă în aşa fel, încât actul de graţiere să ajungă abia după ce eroul a fost spânzurat, pe dealul Guzaina, lângă Vârşeţ377. În hotarul satului Slatina-Nera se afl ă locul numit Spre Răsărit, aproape de o pădure a Potocului. Acolo, Străin Rica, vărul lui Adam Neamţu, avea un sălaş. În el se ascundea voinicul venind pe furiş din haiducie378.376Ibidem.377Izverniceanu, D., Adam Neamţu, Oraviţa, 1830, passim.378Braia, G. M., Povestiri cărăşene, Ed. Timpul, Reşiţa, 2001, p. 15.

149

Despre condiţiile de viaţă din interiorul comunităţii, afl ăm tot prin talentatul condeier plugar Iosif Chirilă, care, în expunerea sa, se înconjoară de cei mai bătrâni oameni ai satului, în număr de şapte, într-un fel de sfat al bătrânilor pentru ca, prin înţelepciunea specifi că, să refacă, într-un mod aparte, faţa satului, parcă dosită de faldurile întunecate ale unui prezent care, în propriile căutări, şi-a pierdut măreţia de altădată: „noi ştim din bătrâni că sălaşele au apărut pe la începutul secolului al XVIII-lea. Mai ştim, din spusele bătrânilor, că în aria vestică a hotarului, şesul de După Faţă, nu se putea cultiva, Aici se topeau cânepile în băltoace… În felul acesta oamenii s-au retras pe dealuri, statornicin-du-se aici, în colibele lor şi îndeletnicindu-se cu păstoritul, ca ocupaţie de bază, apoi prin defrişări, să-şi creeze pământ arabil de la jumătate până la 2 jugăre. Se cultiva cu precădere porumb, secară, cartofi şi chiar grâu, în ultimul timp. Într-o perioadă relativ scurtă, pe dealurile numite Bololoi, Văi, Cădia, Micoş, şi Vultur, apoi chiar sub poalele acestora, pe lunca Nerei, ori mai aproape de sat, în izlaz, s-au ridicat sălaşe. Acestea aveau ca locatari bătrânii, deseori pe timp de vară şi copiii, care dădeau o mână de ajutor la păzitul şi mulsul oilor, la măturat strunga, la cărat apa, din fântânile de sub dealuri, din sfârcurile cărora curgea apa, limpede ca lacrima…Mie-mi povestea străbunica mea, că şi-a petrecut copilăria în Văi, la sălaş, unde familia îşi ţinea oile, viţeii şi porcii, printre care şi două scroafe de prăsilă. Asta era imediat după 1800. Ea povestea deci, că până la vârsta de 12-13 ani nu a purtat vara decât o cămaşă lungă, din cânepă379. Remarcabil tablou al vieţii comunitare, unde pă-mântul arabil, deşi era puţin, devenea sufi cient pentru nevoile inerente, numărul de aproximativ 80 de sălaşe acoperind cu prisosinţă necesităţile economice.379Condeier Chirilă Iosif (manuscris).

150

O altă îndeletnicire caracteristică este aceea a olăritului, care s-a practicat de numeroşi olari până la mijlocul secolului XX. La trecerea dintre veacul al XIX-lea, spre secolul XX este amintit printre olari şi Matei Duma, nepotul învăţătorului şi haiducului Adam Duma care, sărac fi ind, învaţă de la săteni meşteşugul, care l-a scos din impas. Un alt olar, Pavel Nicola, a rămas în conştiinţa sătenilor pentru ideile sale originale în modelarea chipurilor din lut sau a măştilor executate, dar şi prin priceperea şi gingăşia obiectelor lucrate. Materia primă, lutul galben-auriu era extras din Văi sau Valea lui Andrei şi se făcea în tovărăşie. Vasele erau diferite şi, în funcţie de necesităţi, nesmălţuite sau smălţuite, în verde, brun şi alb. Smalţul provenea dintr-o rocă, care se ardea ca piatra de var, după care era măcinată la râşniţă. Praful se înmuia în apă şi era folosit cu ajutorul unui corn de viţel380. Uneori, în culoarea smalţului apare şi galbenul.381

Slatina Nera care, în vechime, se numea doar Slatina, este una dintre localităţile renumite în ceea priveşte corul, continuarea tradiţiei culturale făcându-se până în zilele noastre. Teodor Roşu, cunoscut ca primul condeier plugar, în acelaşi timp, şi cantor bisericesc, înfi inţează în 1890 corul bisericesc, care, în 1907, este preluat de învăţătorul Teodor Murgu. În acelaşi an se înfi inţează şi Reuniunea de Cetire şi Cântare. Pe lângă cântecele cu caracter religios apare prima oară cântecul naţional Hora nouă, de I. Vidu. Vidu Guga, ţăran dirijor, din Mercina, devine instructorul corului, care va cunoaşte succesul la diferitele emulaţii la Oraviţa, Timişoara382. Din 1970, fi ul condeierului plugar I.

380Blaj, V., Ceramica populară bănăţeană, Ed. Waldpress, Timişoara, 2004, p. 69-71.

381Popescu, O., Popescu, T., „Forme ceramice inedite din zona Sasca-Mon-tană, Judeţul Caraş-Severin”, în Tibiscum, Caransebeş, 1993, p. 293.

382Voia, I., I; Ilana, D.G., Slatina-Nera, însemnări despre sat şi oamenii lui, Ed. Politehnica, Timişoara, 2008, p. 148-158.

151

Chirilă, profesorul de muzică Nicolae Chirilă a ridicat acest cor la nivel naţional. În 1935, în cadrul Reuniunii de Cetire şi Cântare mai funcţionează şi o fanfară, instruită de Neda, din Ilidie, având 12-14 instrumentişti şi instrumente aduse din Cehoslovacia, cu bani împrumutaţi de la Banca din Sasca383.

Ca în multe dintre satele Văii Caraşului, localitatea, deşi a suferit un proces acut de depopulare, se poate mândri, cu prisosinţă, de fi ii săi de nădejde, cei care au fost şi cei care sunt. Slatina Nera este, după Greoni, localitatea care a dat cei mai mulţi condeieri plugari, pe aceşti fi lozofi mirifi ci care au luptat şi au reuşit să menţină Lumina satelor, la parametrii nemaiântâlniţi, în alte zone şi în ţară. Condeierul ţăran Teodor Roşu (1868-1908), poate fi numit, pe drept cuvânt un deschizător de drumuri în conturarea fenomenului, devenit unicat: condeieri plugari. Plugar, iniţiator de cor, publicist, a semnat în mai multe publicaţii ale timpului: Poporul Român şi Cucu, din Budapesta, Progresul, din Oraviţa, precum şi în unele gazete din Transilvania. După câteva decenii, învăţăceii care îl urmează, I. Nicola, M. Sofi a, Gh. Ţepeneu şi mai cu seamă I. Chirilă, numit un „Da Vinci” al satului, aduc fenomenul pe treptele cele mai înalte384. Fiii condeierului, profesorul şi dirijorul Nicolae Chirilă, din Oraviţa, precum şi medicul Pavel Chirilă, din Bucureşti, se reîntorc regulat la rădăcină, pentru a-şi pune pecetea peste locurile natale. Dacă N. Chirilă a reuşit să ducă mai departe tradiţia corală a satului, fratele său mai mic a înfi inţat, în Slatina, una dintre cele mai frumoase mânăstiri din Valea Caraşului. Într-un colţ curat de rai, unde poluarea nu a pătruns încă, medicul cultivă pe spaţii întinse, plantele medicinale prin care să învingă boala şi obiceiurile nesănătoase ale oraşului. Alături de asemenea 383Ibidem.384Informaţiile despre condeieri se păstrează în Arhiva condeierilor plugari,

Fondul documentar, de la Muzeul Satului Bănăţean, Timişoara.

152

oameni, stau cu cinste şi profesorul, poetul şi scriitorul D. Ilana sau inginerul I. Voia, autorii unei Monografi i complexe a satului Slatina-Nera385.

Socolari

Aşezat între dealurile Oraviţei (la 12 km de oraş), măr-ginit în partea estică de Munţii Aninei, satul Socolari se învecinează la nord cu Ilidia şi Ciclova-Română (de care aparţine), la sud cu Potocul şi Slatina-Nera; la vest cu Răcăjdia, Ciuchici şi Macovişte.

Toponimia aşezării se leagă de un antroponim Şoimaru (personajul popular circulă în poveştile locale) ori Sokola, Zakolar (alte denumiri vechi) sau provine din sârbescul sokol (şoim)386. În tradiţia locului, denumirea localităţii derivă de la planta magică soc care abundă în preajma aşezării, alături de mulţimea olarilor care existau odinioară în sat387.

Ca vechime, satul situat la poale de munte, străjuit, în apropiere, de o cetate, locuri strategice şi popasuri turistice, coboară, la fel ca şi satele vecine, până în preistorie. Docu-mentar, satul este amintit, prima dată, în 1363, printr-o scri-soare adresată lui Ludovic al II-lea (Ludovic de Anjou). Proprietarii de pământ din Socolari, se plâng împotriva comitelui Lazăr de Cuvin şi a vicecastelanilor din Ilidia, George şi Mihai, învinuindu-i că le-a luat cu sila iobagii de la Găvojdia şi le-a ocupat pământurile din acest sat şi din Socolari, pământuri ce le primiseră în 1325-1326, pe vremea castelanilor Zărie Posa şi a fi ului său Lazăr Posa388.

În anul 1367, moşia Socolari se învecina spre sud cu moşia Cuieşti, în hotar cu moşia Zagarian. În 1428, regele 385Voia, I., I; Ilana, D.G., Op. cit., p. 270-271; 274, 275.386Ioniţă, V., Nume de locuri… p. 42; Ioniţă, V., Glosar… p. 36.387Subiect actant Mărioara Alexandru, 60 de ani, 12.03.2008, Socolari.388Stănilă, I., Op. cit., p. 176.

153

Sigismund, afl at la Ilidie, donează jumătate din moşia Socolari lui Iacob, Nicolae şi Toma Muroni389.

Perioada dominaţiei otomane, chiar dacă nu este con-semnată documentar, a păstrat, prin memoria locală, diferite legende legate de localitate şi, mai ales, de locurile care o înconjoară. În diplomele din 1449, localitatea e numită Zokolar. Între 1690 şi 1700, în Însemnările lui Marsigli, Socolarul făcea parte din districtul Palanca. În Conscripţia din1717, satul fi gurează Sokolar, cu 55 de case, tot în districtul Palanca390.

Despre Socolari, ca localitate mineră, se aminteşte în cele 28 de hărţi ale inginerului minier şi topograf Christian Anich, în 1771-1772, cu mina Philippi et Jacobi, lângă Socolari, din care se exploatase cu bune rezultate timp de 17 ani391. În Harta lui Iosif al II-lea, din 1772, Socolariul este consemnat cu 88 de familii de români şi cu 2006 jugăre de pământ. În harta lui Griselini, din 1776, se înregistrează 87 de case. În secolul al XVII-lea, Socolariul este proprietate erarială, iar în 1855 trece în proprietatea S.T.E.G. La recensământul din 1890, există deja 284 de case, 1378 de locuitori. Creşterea maximă a populaţiei o înregistrează anul 1900, cu 1443 de locuitori şi peste 300 de case. În anul 1930, populaţia în descreştere ajunge la 1221 locuitori392. După niciun veac, numărul caselor cu greu mai numără 200, din care nelocuite sunt mai mult de jumătate.

Despre prima şcoală organizată, este consemnat anul 1781, cu învăţătorul Raidovdei care avea un salariu de 30 de fl orini şi locuinţă într-o chilie, separată de şcoală, fi ind urmat, apoi, de Marian Avram, în 1792393.389Ţeicu, D., Op. cit., p. 376.390Ilieşiu, N., Op. cit., nr. inv. 6881, Caiet III. Fila 352.391Feneşan, C., Wollmann,V., „Informaţii privind mineritul şi metalurgia de

la Sasca în a II-a jumătate a secolului al XVIII”, în Banatica IV, Reşiţa, 1977 p. 248.

392I. Stănilă, Op. cit., p. 176.393Ibidem.

154

Înainte de 1794, în partea de sus, pe Valea satului, unde se presupune că ar fi fost vechea vatră, a existat o biserică. Matricolele bisericeşti datează din acelaşi an, cu preoţii Iacob Popovici şi Iacob Gruici. Pe actualul loc, se zideşte în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, biserica cu hramul Sfi nţii Petru şi Pavel. În anul 1900 se fac, primele reparaţii. În 1910 se construieşte biserica baptistă, care în 1940 ajunge la 200 de membri, având cor mixt de 40 de persoane. Astăzi, biserica numără 40 de persoane394.

Despre vechea aşezare a satului, memoria locală o amin-teşte ca fi ind situată pe Valea Măzărani, La Gaura Ursului, pe Valea Nuţuleşcilor şi Cândoni. După povestioara care mai circulă prin sat, peştera, ca locuinţă, împinge vechea aşezare într-o perioadă destul de îndepărtată: „Se povesteşte că în vremurile acelea toate casele erau din bârnă. Un om Ilia Duba, cu muierea, ş-or făcut o gaură în Cleanţ (peşteră). Acolo le-o fost casa. Ş-or avut un copil. Muierea l-o născut acolo, în stâncă, pră Irimia. Şi acela o umblat prîn şerşît. Trăjea după el un căruţ, o ladă…nu era întreg la mince! Umbla cu căruţu’ ăla prîn Iligie, prîn Potoc. În el şi dormea…395 Şi cum tot satu îşi are şi „prostul” lui, până în zilele noastre se păstrează în zonă expresia „eşci Irimia al cu lada” (adică un om sărac, fără casă şi fără căpătâi). Este foarte probabil ca tot de la această povestioară să se tragă şi denumirea peşterii Gaura sau Gura ursului.

Odinioară, pe actuala vatră era apă. Legenda locului spune că Maria Terezia mergea cu barca de la Cetatea Socolari până la Cetatea din Vârşeţ, unde avea o soră. Satul a coborât treptat pe vatra actuală, pe măsură ce apele s-au retras. Există până în zilele noastre urmele caselor din vechea vatră, locuite acum ca Sălaşe.394Subiect actant Iosom Poplicean, Foioca, 76 de ani, septembrie, 2008, So-

colari.395Subiect actant Vucu, Iacob, 90 de ani, trei clase, 19 martie 1999, Soco-

lari.

155

Pământul arabil, fi ind de slabă calitate, cu foarte mult pietriş, ocupaţia de bază a sătenilor a fost creşterea ani-malelor şi pomicultura. Sălaşele, în jur de 80, la începutul secolului XX erau răsfi rate în pâlcuri peste toate dealurile din preajmă: Poiana Raichii, Poiana Mare (deasupra de cimitir) Chichireagu Mic, Chichireagu Mare, Pagina Glăvii, până Sub Cetate, La Năgara. Piatra fi ind la îndemână, majoritatea sălaşelor erau zidite din piatră, adusă din Cleanţ dar şi din nuiele (poieţile mai ales). În jurul sălaşelor, se întindeau livezile de pomi, via, grădina de legume. Pe toate pieţele din Oraviţa, Anina, Sasca, Bozovici, Reşiţa, brânza şi vinul de Socolari au fost produse renumite396.

O îndeletnicire veche a fost, în sat, olăritul. Buchetul de sate, învecinate: Socolari, Potoc, Slatina Nera, Sasca Montană au fost grupate şi infl uenţate de vechiul centru Ilidia, despre existenţa căruia, descoperirile arheologice aduc urme (fragmente de ceramică şi cuptoare) din secolul VII-IX e.n şi poate chiar mai dinainte. În 1930 este amintit în localitate olarul Nicolae Peia, cu două piese de culoare brun închis, reprezentând un căzan de răchie şi o sărăriţă, ambele ornamentate, în relief, cu câte o fi gură umană397. În 1980, în Socolari încă mai erau în viaţă doi olari: Chişărău Iacob şi Voin Avram, din cei peste10 olari de care îşi amintesc sătenii. Meşteşugul era transmis prin familie; pământul era extras din Chichireag. Gama de obiecte era diversă: cârcege, bocale, străchini, oale de lapte, ciupuri, pentru cârnaţi şi murături, etc. Renumite erau cazanele şi ciupurile de răchie, prin felul în care erau împodobite. Smalţul era de diferite culori, caracteristic localităţii: alb, verde, galben, roşu, albastru, brun. Intervenţia asupra pastei, prin profrământarea amestecului de lut şi pământ adus din Beiul Potocului, diferenţia produsele de celelalte zone398.396Subiect actant Lăudat Iacob (Marcu), 75 de ani, martie, 1999, Socolari.397Popescu, O., Popescu, T., „Forme ceramice inedite din zona Sasca-Mon-

tană, Judeţul Caraş-Severin”, în Tibiscum, Caransebeş, 1993, p. 293.398V. Blaj, Op. cit., p. 72-75.

156

O caracteristică aparte a satului este arhitectura din piatră. Casele sunt foarte înalte, cu aspect de cetate, cele mai multe înconjurate de ziduri masive de piatră. Casele din bârne, au fost înlocuite la începutul secolului XX, prin monumentalele clădiri, unde piatra este la ea acasă. Crucile, izvorul din centrul satului, podurile etc. vorbesc de un meşteşug al pietrei, foarte dezvoltat în sat ca şi în zonă. Clădirile mari vădesc bunăstarea locuitorilor de aici. Case din lemn mai există doar câteva, şi mai mult spre vechea aşezare, ca sălaşe.

Bunăstarea socolărenilor, la începutul secolului XX, se explică şi prin plecarea unui număr însemnat de săteni, în America, de unde se întorceau cu un capital, pe care l-au investit, pe urmă, mai ales în clădiri (în sat sau la sălaş), dar şi în diferite alte instalaţii: cazane de ţuică, batoze etc. Această bunăstare conduce către o stratifi care socială, ca poziţie şi concepţie. Un ţăran fruntaş, cu stare materială, se deosebeşte de cel lipsit de pământ, nevoit să se angajeze la minele din Sasca sau Anina, condamnat la o „lume fără cer”, aşa cum apare omul nevolnic, admirabil surprins de V. Birou: „Ochii moşului se umeziră când se gândi ca va fi silit să bage în ocnă fl ăcăul acesta ca bradul, să sape cărbune şi să nu vadă lumea şi soarele, îngropat în pământ ca o cârtiţă. Din ţăran bun, să se facă o ruptură, ca Ion Adam şi Pătru Drăghia, din Potoc, care stau la capul satului. Nu au pământ decât vreo trei lanţă. Ca să poată trăi s-au dus la Anina, la cărbuni. Pavel în rând cu Drăghia şi cu Ion Adam. Asta ar fi o ruşine prea grea pentru feciorul care are 22 de lanţe de pământ şi a fost, întotdeauna întâi. Se uită la Gheorghi. Şi acesta e ocnar. Dar la el e alta; neamul lui, din băbăluc o fost ocnar. Ocna e averea lui. E om cumsecade…totuşi nu-i ca un ţăran cu pământ. Nu-i meserie asta, a ocnăritului, se vede de pe feţele lor şi după cum sunt îmbrăcaţi”399. Tot de această stare materială bună ţine şi 399Birou, V., Lume fără cer, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, 1957,

p. 36.

157

diversitatea modelelor „mogiilor”, alături de inventivitatea şi hărnicia femeilor din sat, recunoscute în toată zona pentru frumuseţea cusăturilor, ţesăturilor sau a dantelăriilor.

Deşi agricultura nu era un punct forte, socolărenii au deţinut, în partea dreaptă a Beiului, patru mori mari, tot din piatră, spre deosebire de cei din Potoc care, în partea stângă, îşi aveau propriile mori, din lemn400.

Mai existau în localitate şi varniţe la Faţa Cornetului şi cuptoare mari, din piatră, care au funcţionat până aproape de Revoluţia din 1989. Se producea atâta var încât sătenii mergeau cu carul să-l vândă până la Biserica-Albă401.

Viaţa culturală a Socolariului a fost pe măsură. În 1884, învăţătorul D-trie Popovici înfi inţează un cor bisericesc pe care îl conduce până în 1904, când va fi preluat de învăţătorul Toma Rădulea. Şcoala se extinde şi ajunge, prin 1970, să aibă 7 clase. Căminul Cultural deţinea în această perioadă o bibliotecă cu peste 300 volume. Corul, format din 25-30 de persoane, ca şi fanfara, condusă în 1916 de Bujac, cuprindea şi ea diferite instrumente şi era nelipsită de la petrecerile satului, de la botez, nuntă, înmormântare şi până la sărbătoarea satului, Nedeea, horile duminicale sau petrecerea feciorilor, luaţi în cătănie. A funcţionat până prin 1960402.

Odată cu instalarea comunismului, satul începe să se depopuleze îngrijorător, funcţionând azi doar 15-20%.

Un relict al satului este Cetatea de pe Custură sau Cetatea Socolariului, pe dealul Coruna, o fortifi caţie men-ţionată pentru prima oară în 1223, ca o cetate regală care a existat şi pe vremea turcilor, fi indcă, se presupune, aceştia au îngropat, aici, foarte mult aur. Dar, mai ales, cetatea se leagă de perioada turcească prin denumirea specifi că Cetatea Beiului sau de domnia împărătesei Maria Terezia (se mai 400Subiect actant Mărioara Alexandru, 60, 12.03.2008, Socolari.401Subiect actant Lăudat I.402Ibidem.

158

numeşte şi Cetatea Mariei Terezia). Din cetatea de odinioară, construită din piatră prismatică, a mai rămas un zid, orientat cu faţa spre vest403. Întreaga zonă este de un pitoresc deosebit şi important punct turistic. Înainte de intrare în chei, Lacul Beiului şi Cascada Beuşniţa sunt fenomene naturale de atracţie maximă.

Cetatea, loc de refugiu în vremurile de restrişte, a fost mai mult decât o cetate, devenind un sanctuar protector, fi indcă apăra eroii locali. Se spune că Cetatea l-ar fi ascuns mult timp pe Adam Neamţu sau mai tâziu pe luptătorii în rezistenţă, din grupul Doran şi că au existat, aici, uşi secrete, iar pereţii erau groşi de 2 m, prevăzuţi cu o gaură, prin care un tun de cireş, îi ţintea pe atacatori de departe. Cetatea era greu de învins, prin poziţia sa strategică (având acces doar pe partea su-dică)404.

La fel ca şi Cetatea, Ochiul Beiului îşi păstrează propriile legende, transmise prin viu grai, amintind de două familii vecine, din Ilidia, cu cei doi copii, Şoiman şi Şoimana, între care se înfi ripă o mare dragoste. În năvălirile turceşti, copilul este furat, dus peste Dunăre, unde deprinde meşteşugul armelor şi devine, prin curaj şi isteţime, recunoscut pretutindeni. Fiind trimis ca Bei, în cetatea Ilidiei, tânărul îşi caută prie-tena din copilărie şi o aduce în cetate. Dar fata îl refuză, nemairecunoscând în el prietenul din copilărie. Încercând s-o convingă de dragostea şi nevinovăţia lui, Şoiman o copleşeşte cu tot felul de daruri. Fata, neputând îndura această închisoare, se aruncă de la fereastra cetăţii, în gol. De atâta plâns, lacrimile beiului s-au transformat în lacul numit Ochiul Beiului. Şi tot de atunci i s-a zis satului, de la poalele Cetăţii, Socolar (socol, din sârbă, şoim) după numele fl ăcăului405.403Munteanu-Dumitru, L., Itinerare arheologice bănăţene, Ed. Sport-tu-

rism, Buc., 1988, p. 72.404Subiect actant Lăudat Iacob (Marcu), 75 de ani, martie, 1999, Socolari.405Codruţ, P., Legenda Beiului, în Flamura XVII, nr. 1598, 22 iunie, Reşiţa

1968, p. 12.

159

Ticvaniul Mare La o distanţă de 15 km de Oraviţa, localitatea Ticvaniul

Mare face vecinătate cu Ticvaniul Mic, Grădinari şi Greoni, Vărădia şi Secăşeni. Împreună cu satele aparţinătoare Câr-necea, Secăşeni şi Ticvaniul-Mic, Ticvaniul Mare cuprinde 800 de case, cu circa 1600 locuitori. Satul, cu casele aşezate pe ambele părţi ale şoselei Reşiţa-Oraviţa, între Pripore şi Băloni, cuprinde 270 de numere406.

Cercetările arheologice au descoperit, aici, un depozit de 10 piese din bronz, la cca 800 m sud-est de o aşezare hallstattiană407.

Prima atestare documentară este menţionată din anul 1277, când, într-un act de legătură cu moşia Valea, se vorbeşte de Petru, fi ul lui Tigwan. În anul 1437, nobilul comitatului Caraş, Petru Tivan este amintit din nou. În 1464, regele Matei Corvin donează lui Ion, George, Mihai şi celălalt George moşiile Dichin, Tyuko, Ceglo. În 1555, Petru Petrovici dispune să se împartă între proprietăţi şi prediile Thyuko. Însemnările lui Marsigli, 1690-1700, încadrează comuna Tikvan în districtul Vârşeţ. În Conscripţia din 1717, apare comuna Ticvani cu 122 de case. La recensământul din 1890, comuna are 445 de case cu o populaţie de 1.871, dintre care: 31 germani, 2 maghiari, 4 alţii şi 1.834 români. La recen-sământul din 1910 se înregistrează 1.684 locuitori şi un teritoriu de 5.241 jugăre408.

În legătură cu toponimia locului există o variantă, precum, că localitatea şi-ar fi primit denumirea de la sârbescul ticva (dovleac), adică locul cultivat cu dovleci, pe când legenda întemeierii aminteşte de existenţa pe aceste locuri a unui 406Meilă, M., Caraşul, Colecţia Drumul Apelor, 2, Ed. Tim, Reşiţa, 2008,

p. 78.407Muntean-Dumitru, L., Op. cit., p. 77.408Stănilă, I., Op. cit., p. 181-182.

160

cioban pe care l-ar fi chemat Ştefan şi care a avut doi feciori. Urmărit de o bandă de tâlhari, Ştefan se retrage cu oile şi familia în Munţii Ticvaniului Mic. În timp, înmulţindu-se familia, bătrânul a împărţit Valea între cei doi fi i. Celui mai mare i-a dat partea din dreapta şi celui mai mic parte din stânga. Iar satul a luat numele de alint al celor doi fi i: Ticu lu’ Fanu cel Mare şi Ticu lu’ Fanu cel Mic (cuvântul ticu însemnând tată, iar Fanu provine de la Ştefan).

Spre răsărit de Ticvaniul Mic, mai aproape de munţi, există o vale, numită Valea Satului, unde se presupune că a existat vechea vatră, fomând o singură aşezare409.

În 1724 se aminteşte în Ticvani de şcoala cu primul învăţător Ianăş Gabor. Şirul de învăţători care urmează este încununat de activitatea de excepţie prestată de învăţătorul Iuliu Birou, autorul unor manuale didactice şi de metodă, pentru şcolile primare410.

Biserica este terminată în 1772, şi poartă Hramul Învierii Domnului. Ca în toate satele din Valea Caraşului, se presupune că înainte a existat o biserică din lemn. Aşezată pe un loc mai înalt, biserica se impune prin monumentalitate. Primul cor bisericesc, mixt, este înfi inţat de către învăţătorul Iuliu Birou, în 19 martie 1882. Este unul dintre cele mai mari din zonă, numărând 142 de persoane, din care 70 bărbaţi şi 72 şcolari. Talentat dirijor şi compozitor, Iuliu Birou este autorul Liturghiei pentru cor bărbătesc şi mixt, pe opt voci, după melodiile tradiţionale, alături de numeroase piese de inspiraţie folclorică, pentru cor bărbătesc, mixt şi de copii; piese de factură populară etc. Sub bagheta lui I. Birou sunt înfi inţate trei coruri: bărbătesc, mixt şi pentru copii. Corul copiilor pe două şi trei voci, a cântat în biserică, la toate serviciile religioase între 1887 şi 1902. Vreme de un veac, acest cor a adus satului 409V. Birou, Crucile de piatră de pe Valea Căraşului,Timişoara, 1941, p.

23, 24.410Stănilă. I., Op. cit., p. 182.

161

mari succese, participând la diferite concursuri şi emulaţii, obţinând diferite distincţii. Între 1870 şi 1910 Ticvaniul Mare va avea două Reuniuni de Cântece şi Muzică (Reuniunea de Cântări şi Lectură „Unirea”). În 1903 cerea, prin ziarul Drapelul, sprijinul solidar al altor instituţii, anunţând că a cumpărat 12 volume din Istoria Românilor, de A.D. Xenopol; Războiul nostru de neatârnare, Balade şi idile şi File de tort, de G. Coşbuc, cu un total de 40 de volume411. Se întrezăreşte uşor în aceste acte de mare curaj spiritul neostoit al învăţătorului I. Birou. Şi în domeniul teatrului măiestria lui I. Birou se probează prin scrierea mai multor piese de teatru, care vor fi jucate în localitate412. Experienţa sa didactică face ca învăţătorul din Ticvani să lupte, prin toate mijloacele avute la îndemână, pentru progresul învăţământului la sate. Colaborează la revistele de la Blaj şi Sibiu, cu mai multe „lecţiuni practice”, sub titlul „Invăţătorul practic”. În 1902 văd lumina tiparului mai multe manuale de şcoală, creând, în acest fel, o metodologie proprie a lecţiilor de compunere. Munca de dascăl s-a împletit strâns cu munca extraşcolară. Stabileşte legături cu dirijorii şi compozitorii fomaţiilor corale recunoscute şi nu în ultimul rând, în contactul său cu folclorul, compune muzică corală, folclorică, religioasă şi patriotică. În 1914 scrie libretul „Potpuriu de operă populară”, intitulat „Dragoste încununată”. La Biblioteca Universităţii din Cluj se păstrează un manuscris, transcris de către I. Birou în 1905, în 5 volume413. Într-un confl ict neîntrerupt cu autorităţile timpului, mai ales cu cei din Austro-Ungaria, sentimentul de mândrie naţională este aici mult mai amplifi cat şi cultivat deopotrivă, prin dăruirea acestui om de excepţie şi datorită 411Bota, I., „Contribuţii la tipologia bibliotecii din mediul rural al Banatului,

între 1850-1918. Categorii de biblioteci”, în Banatica 14, Ed. Banatica, Reşiţa, 1996, p. 286.

412V. Vărădean, Op. cit., p. 130-132.413Işfan, N., „Iuliu Birou – dascăl cărăşan”, extras din Studii de limbă, lite-

ratură şi folclor, Reşiţa, 1969, p. 185-188.

162

problemelor religioase de aici. Alături de el se vor manifesta şi învăţătorul Toma Stanca, fruntaşii Vasile Iorgovan şi Petru Purice. Împreună vor menţine nestinsă fl acăra românismului, manifestată paşnic prin cântec şi alte manifestări culturale414.

Deşi întreaga zonă se confruntă, inevitabil, cu problema uniaţilor, niciunde nu se manifestă o luptă mai înverşunată ca aici, unde, timp de 75 de ani, primatul religios ortodox şi unit se derulează precum o campanie politică. Efect al unor jocuri de culise, impuse de interesele materiale şi etnice (un cârciumar corupt care era şi epitrop; uniţii care urmăreau atragerea populaţiei şi impunerea cultului maghiar, precum şi administraţia ungurească), mulţi dintre ortodocşi îşi vor abandona, pentru timp nelimitat, credinţa străbună. Acest fenomen se desfăşoară între 1850 şi 1925, timp în care biserica va fi folosită alternativ. De la 1925, mulţi dintre credincioşi revin la cultul ortodox. La recensământul din 1940, locuitorii satului sunt compuşi din 959 uniţi, 27 romano-catolici şi 375 ortodocşi.

Aşezaţi la încrucişare de drumuri, ticvănenţii n-au fost feriţi nici de alte probleme, prin care istoria i-a făcut părtaşi şi victime, deopotrivă. Astfel, în timpul războiului austro-turc din 1787-1788, Ticvaniul a devenit cartierul general al desfăşurării armatelor austriece. Sătenii, ca în atâtea alte cazuri, sunt nevoiţi să-şi părăsească satele şi să suporte toate stricăciunile, care nu aveau nicio legătură cu locurile lor strămoşeşti.

Dominaţia maghiară, aşa cum se ştie, impunându-se prin forţă, nu avea cum să anihileze sufl etul românesc, ascuţit tocmai prin atâtea vitregii. Vasile Iorgovan este arestat şi trimis în lagăr la Sopron. De-abia eliberat este arestat din nou, de astă dată de sârbi, închis la Oraviţa şi la Biserica-Albă, de unde scapă fi ind găsit nevinovat. Urmărit cu încrâncenare, jandarmii sârbi pătrund forţat în locuinţa sa şi îl arestează 414Ibidem.

163

în timp ce acesta stătea de vorbă cu fruntaşii Petru Puric şi Ion Craia, pe motiv că ar complota, contra Serbiei, pregătin-du-l pentru deportarea în Albania. „Sentimentul” patriotic al sârbilor a fost repede înmuiat prin câteva sute de coroane. Despre lăcomia şi violenţa sârbilor, în scurta lor ocupaţie, vorbesc toate documentele cărăşene. Alungaţi de trupele fran-ceze, care ocupă o parte din Banat, sârbii se retrag cu vitele sătenilor. Mai mult, primarul, fi ind prins, este ameninţat să le dea banii comunali ai oamenilor, dar, printr-o stare de spirit, acesta reuşeşte să salveze bunul obştesc, fugind şi îngropând banii în pădure415.

Între eroii Ticvaniului, căzuţi în războaie, ca şi eroii rămaşi în viaţă, ca să ducă torţa sentimentului românesc, se conturează habitatul unei comunităţi care luptă şi, în fi nal, triumfă pentru pământul strămoşesc.

Purtând în sufl et această misie, Virgil Birou, fi ul lui Iulius Birou, alături de istoricul Ion Stoia Udrea, din Greoni, şi sculptorul Romul Ladea, din Jitin, vor duce, în prima jumă-tate a secolului XX, istoria, arta şi cultura cărăşană, mult timp rămase în umbră, pe culmile ei fi reşti.

Ticvaniul Mic

La distanţă de un km de Ticvaniul Mare, pe malul stâng al râului Caraş, satul se afl ă în vecinătatea localităţilor Cacova, Greoni, Agadici. Din punct de vedere istoric, până la data constituirii celei de-a doua localităţi, Ticvaniul era o singură aşezare, cu prima vatră în Valea Satului. „Ticvaniul de peste apă”416 pare să fi e o aşezare formată prin roire.417

În punctul Gomile, cercetările arheologice au descoperit, pe o zonă întinsă, o aşezare rurală daco-romană, datată în 415N. Ilieşiu, Op. cit., (manuscris), nr. inv. 6881, Caiet III, fi la 382-384.416Birou, V., Crucile de piatră… p. 41.417Stănilă, I., Op. cit., p. 182.

164

secolele III-IV e.n. şi fragmente de ceramică cenuşie, bucăţi de râşniţă etc.418. Prima menţiune a satului apare documentar în secolul al XV-lea. Strămutarea de pe vechea vatră Valea Satului pare să se fi produs sub Imperiul otoman419. Dintr-un vechi document maghiar, în anul 1690, Ticvaniul Mic apare cu 122 de case. În harta militară din 1772, Ticvaniul este pomenit cu 225 de familii, iar peste 200 de ani, în 1892, localitatea deţine un număr de 344 de case, cu 1489 de ortodocşi420.

Toponimia localităţii, controversată, este modifi cată şi prin redenumirile ofi cialităţilor maghiare. În 1799 satul se mai numeşte Kis Tikvany şi Kis Tikvan. Local, satul mai este numit şi Ticfani, mai apropiat de varianta Ticu lu Fanu, emisă de V. Birou, sau din antroponimul cneazului Petru Ticfan, stipulat în documentele vechi421. Nici varianta, emisă de istoricul Nicolae Tincu Velea, a cuvântului din slavonă, ticva, tradus curcubeta, nu poate fi trecută cu vederea, dacă ţinem cont de faptul că, în pământul mănos din localitate, dovlecii (regional „curcubete”) se cultivau din abundenţă422.

Prima menţiune despre şcoală e făcută în 1761, când în localitate este pomenit învăţătorul Ion Nedici. În 1781, Ticvaniul Mic are şcoală confesională şi învăţător, pe Ianoş Borca, care era şi cantor bisericesc. El avea un salariu anual de 33 fl orini, 6 stânjeni lemne şi lumânări423.

O statistică a bisericilor din eparhia Caranşebeşului arată că la 15 ianuarie 1757, în localitate exista o biserică veche construită sub episcopul Isaia, cu hramul Învierea Domnului, care fusese adusă din Maidan. Între anii 1774 şi 1776 se construieşte în Ticvaniul Mic de către meşterul 418D. Benea, Op. cit., p. 292.419Ilieşiu, N., Op. cit., idem.420A magyar korona orszagainak helyegnevtara, Budapest, 1892; cf. V.

Vărădean, Op. cit., p. 134.421Vărădean, V., Op. cit., p. 134.422Ibidem.423Ilieşiu, N., Op. cit., idem.

165

Neda Mangea, o biserică cu plan dreptunghiular, din piatră şi cărămidă, cu acoperiş în două ape, din tablă zincată. Biserica din localitate are ca specifi citate contraforţii de zidărie, înclinaţi uşor, aşezaţi exterior, ceea ce o face azi să intre în lista monumentelor istorice. În 1779 a fost sfi nţită de către episcopul Caransebeşului şi al Vârşeţului, Vichentie Popovici. Vechea pictură a fost acoperită aproape în întregime de restaurările ulterioare, prima făcându-se în 1864424.

Despre vechimea bisericii vorbeşte şi inscripţia păstrată pe Cazania de Râmnic (1748), din biserică: „…şi am subscris eu Ioan Nedici, fratele popii din Oraviţa, când am fostu la Ticfani mici şi am învăţatu neşte copii carte; aceasta am scrisu, pentru cei care vor citi, să mă pomenească şi pe mine, mai sus numitu Ioan, la anul de la înnoirea lumii, 1761…”

Nici Ticvaniul Mic nu a fost scutit de neplăcerile uniaţiei. După secerătorul an 1863, când asupra zonei s-a abătut o foamete cumplită, şi până la 1880, după exemplul localităţii Ticvaniul Mare, începe şi aici convertirea. Sătenii sunt însă mult mai precauţi, dovadă că fenomenul, deşi durează cca 60 de ani, a convertit aici un număr mult mai mic. Astfel că, prin 1925, numărul ortodocşilor din Ticvaniul Mic a fost de 952, iar în 1940, prin reducerea populaţiei, 684 ortodocşi, 458 uniţi, 46 baptişti şi 12 romano-catolici425.

Primul cor bisericesc a fost înfi inţat în 1895 de către preotul Aurel Giuca, un român cu înalte virtuţi patriotice. Ticvaniul a avut şi o fanfară. Înainte de Unire deţine chiar şi o bibliotecă426.

În vârtejul evenimentelor, care s-au precipitat înainte de Unire, au fost prinşi şi oameni ai satului Ticvaniul Mic, care au suportat furiile dominatorilor. Între ei se numără şi învăţătorul Ion Drinca, care, la intrarea României în războiul din 1916, 424Vărădean, V., Op. cit., p. 135-137.425N. Corneanu, Op. cit., p. 579.426Stănilă, I., Op. cit., p. 182, 183.

166

este pus sub pază politică. Voluntarii în armata română, proveniţi din captivitatea italiană, au fost: Ioan Cătană, Pavel Bălan, Iacob Ciuca etc.

Întorşi din război, oamenii se confruntă cu aceleaşi probleme existente prin satele cărăşene: abuzul şi lăcomia sârbilor, iar restabilirea ordinii nu se putea face decât prin înfi inţarea Gărzilor naţionale, în cazul Ticvaniului Mic, prin comanda sublocotenentului George Popa şi a plutonierului Zanarie Florea427. În Ticvaniul Mic s-a născut, trăieşte şi scrie talentatul poet Gheorghe Azap.

Vărădia

Pe malul drept al râului Caraş, situată la poalele dealului Vârsăşcior, la 17 km de Oraviţa, în vecinătatea localităţilor Mercina, care îi este în subordine, Vrani, Greoni şi Cacova, Vărădia este un punct de referinţă pentru tipologia aşezărilor rurale din Valea Caraşului.

Arheologii au dovedit locuirea zonei încă din prima perioadă a fi erului, urmele din Dealul cu chilii datând din secolul al VII-lea î.e.n. Acum 2000 de ani exista aici o cetate dacică, Arcidava, care a fost distrusă de către trupele generalului Tottius Iulianus. Lângă cetate a fost construit un castru roman. Castrul şi aşezarea civilă Arcidava au constituit un important nod de comunicaţie în drumul roman: Lederata (Palanka), Potula (Grebenaţ), Arcidava (Vărădia), Centrum-Putea (Surduc), Berzobis (Berzovia), Aizis (Ezeris sau Fârliug), Caput Bubali (Păltiniş), Tibiscum (Jupa)428.

Cetatea dacică Arcidava rămâne cartea de vizită a vechimii acestor locuri. Dealul cu chilii, din marginea loca-lităţii, domină întreaga Vale, până către Oraviţa. Platoul din partea superioară a dealului, a constituit un favorabil loc pentru dezvoltarea unor aşezări umane, din cele mai vechi 427N. Ilieşiu, Op. cit., (manuscris), nr. inv. 6881, Caiet III, p. 382-384.428Meilă, M., Caraşul, Colecţia Drumul Apelor, 2, Ed. Tim, Reşiţa, 2008,

p. 114, 115.

167

timpuri. În secolul al XIX-lea, prin cercetările întreprinse aici, s-a descoperit o aşezare fortifi cată, din epoca bronzului, cu vatră de foc şi ceramică specifi că, cu diferite fi gurine zoomorfe şi antropomorfe, dar şi vârfuri de suliţă, monede emise de împăraţii Vespasian (69-79 e.n) şi Domiţian (81-96 e.n.), piese de podoabă etc. Materialul cel mai numeros aparţine însă epocii romane, în partea de sud şi sud-vest a dealului, unde se găseşte cimitirul. Pe platoul Dealul cu chilii, prin cercetările efectuate, s-au descoperit fortifi caţiile romane.

La o distanţă de circa 200 m la est de comună şi de râul Caraş şi la circa 60 m sud de şoseaua Vărădia-Oraviţa se situează castrul roman. Castrul a fost descoperit în 1881 de Carol Torma. În 1932, cercetările sunt reluate de către arheologul Grigore Florescu, castrul fi ind identifi cat cu Arcidava. Dealul cu chilii, dezvoltându-se sub forma unui ansamblu monastic, vechi (sfârşitul secolului XI, începutul secolului XII), se leagă de o comunitate ortodoxă existentă aici, ca o dovadă a continuităţii şi permanenţei româneşti429.

Toponimic, denumirea satului se leagă şi de poveştile purtate din gură în gură, prin generaţii: bătrânii susţin că prin secolul al XVI-lea ar fi existat pe hotarul comunei răsfi rate trei sate sau cătune. Unul s-a numit Poiana Flămândă, al doilea, pe deal, lângă cimitirul actual, l-au numit Vora, iar al treilea, aşezat la poalele dealului şi pe ambele părţi ale pârâului, l-au numit Dia. Din cauza vânturilor năpraznice, locuitorii din Poiana Flămândă s-au refugiat în celelalte două sate care, unindu-se, au dus la constituirea unei vetre noi, Voradia, respectiv Vărădia430.

În secolele VI-VIII, Vărădia este un cives episcopal ce depindea de Arhiepiscopia Justiniană431. 429Luminiţa Munteanu-Dumitru, Op. cit., p. 72-77.430Răspuns la Chestionarul Miloia, 1928, Localitatea Vărădia, publicat în

Timisensis nr. 3/1996, p. 20-31.431Pr. dr. Petreuţă I., Monumente istorice bisericeşti din Arhiepiscopia Timi-şoarei şi Caransebeşului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 775.

168

Aşezată în lunca Caraşului, lângă ruinele castrului Arci-dava, într-un nod important de drumuri, ce lega în permanenţă zona montană a Banatului cu Valea Dunării, în anul 1390, localitatea făcea parte din domeniul cetăţii regale Erdsumlio de la Vârşeţ, cetate despre a cărei existenţă se aminteşte încă din 1335 şi care, în 1448, are ca proprietar pe Ioan de Huniade. Tot în 1390, regele Sigismund dă în dar Banului de Severin, Nicolae Perenyi, mai multe sate, între care şi străvechea cetate a Vărădiei432.

În 1453, Vărădia apare ca proprietate a lui Petru Densi. Notele lui Marsigli, din 1690-1700, plasează Vărădia ca aparţinătoare districtului Vârşeţ. În Conscripţia din 1717, localitatea apare cu 180 de case433. Anul 1751 înregistrează o creştere până la 337 de case. În 1916, populaţia era de 1384 locuitori, iar în 1940 avea 1042 locuitori434.

Despre o biserică veche din lemn tradiţia spune că ar fi existat pe locul pieţei comunale. În 1754, construin-du-se o biserică nouă, biserica din lemn a fost donată satului Izbuca (azi Banatul sârbesc). Ridicată din piatră şi cărămidă, pardoseală din mozaic, acoperiş de tablă zincată, iconostas de zid, stil baroc, biserica, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, a fost sfi nţită, în 1776, de către episcopul Vichentie Popovici, al Caransebeşului şi Vârşeţului435. Pictura veche s-a renovat, în 1906, de către pictorul Filip Matei, din Bocşa. În 1933 se restaurează din nou de către pictorul Nicolae Popovici. O a doua biserică se construieşte în 1890 de către arhitectul Francisc Sittner din Oraviţa, fi ind sfi inţită în 1906 de către episcopul Vasile Hossu, din Lugoj. Tot din piatră şi cărămidă, pardosită cu mozaic, acoperită cu ţiglă şi turn de tablă zincată, 432Fr., Pesty, Krasso, II/2, p. 276, 277; cf. D-tru Ţeicu, Op. cit., p. 391; Răs-

puns la chestionatul Miloia, 1928. Idem. 433Lotreanu, I., Op. cit., p. 440.434Răspuns la chestionarul Miloia. Idem.435Corneanu, N., Op. cit., p. 605.

169

biserica a fost construită în stil baroc, cu iconostasul din zid. Este pictată între 1937 şi 1939 de către pictorul Nicolae Popovici, din Grădinari. În 1938 se fac reparaţii de către maistrul Carol Molnar, din Oraviţa436.

De la 1779 şi până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Vărădia a fost sediu de protopopiat, dovadă că de-a lungul timpului şi-a păstrat importanţa. În biserică s-au păstrat obiecte de cult, de valoare istorică, precum şi un epitaf din 1756, un potir, din 1766, cădelniţă, 1836, icoana Sfântului Nicolae, din 1757, dar şi cărţi vechi: Evanghelia – Bucureşti, 1742, Octoih – Râmnic, 1776, Mineie – Râmnic, 1776-1780, Cazania – Viena, 1793, Biblia, 1795 etc. O importanţă aparte prezintă tabloul votiv (Sfântul Altar) reprezentând chipul unei femei. Este un tablou unicat437.

Deşi Vărădia s-a dovedit locul cel mai vechi al orto-doxismului cărăşan, este curios că aici, ca şi în Ticvaniul Mare, uniaţia a acaparat aproape toată comuna, în anul 1857, rămânând la vechea credinţă doar 65 de familii. Voind să acapareze şi biserica, aceasta este salvată, până la urmă, prin insistenţa marelui proprietar şi al preotului Nicolae Juică. În 1940, din cei 1042 de locuitori, 894 erau uniţi, 31 romano-catolici, trei evrei, doi nazariteni şi restul ortodocşi438.

Despre şcoala organizată este amintit anul 1781, cu primul învăţător, Ioan Boraci. În 1874 s-a zidit o şcoală primară comunală, cu etaj şi patru săli de învăţământ, lo-cuinţă pentru patru învăţători şi cancelarie pentru director. În 1881 a fost predată statului439.

În centrul satului, alături de şcoala care se impune prin construcţia cu etaj, stil baroc, se afl ă fosta reşedinţă a baro-nului Baici, o clădire monumentală, cu interioare, cu o scară 436Pr. dr. Petreuţă, I., Op. cit., p. 776.437Ibidem.438Ibidem.439Răspuns la Chestionarul Miloia, 1928, idem.

170

în spirală şi care a funcţionat o bună perioadă de timp ca uni-tate de ocrotire a copiilor, apoi ca şcoală440.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în anul 1855, ţăranul Paul Căiman (Gurgu) înfi inţează un cor bisericesc pe două voci, iar în 1875 este transformat în cor pe patru voci. La scurt timp, învăţătorul Petru Iorgovici şi cojocarul Paul Farca au înfi inţat un cor bărbătesc şi mixt pe patru voci. Bun autodidact Paul Farca devine dirijior şi compozitor. Scrie o liturghie pe două şi trei voci, pentru coruri de copii, precum şi numeroase piese de inspiraţie folclorică pentru cor şi fanfară.441 Reuniunea de Cânt şi Muzică „Gheorghe Ţunea”, înfi inţată în 1875, recunoscută juridic în 1887, va lua parte în 1895, cu ocazia Adunării Astrei, la emulaţia de coruri din Oraviţa. În 1907, Reuniunea înfi inţează şi o fanfară, tot sub conducerea lui Paul Farca. Din cauza unei ţinute româneşti, de excepţie, administraţia ungurească îi sistează activitatea şi o împiedică să participe la Expoziţia de la Bucureşti, din 1906. Cu toate acestea, Reuniunea, corul şi conducătorul lui, Paul Farca, au reprezentat modele demne de urmat pentru toate satele din Valea Căraşului. Datorită talentului şi dăruirii pentru muzică Paul Farca va iniţia şi corurile din localităţile învecinate, participând la diferitele concursuri şi emulaţii din Banat. În anul 1923, corul din Vărădia ia parte la Emulaţia din Lugoj, în 1924 participă la Emularea de coruri şi fanfare din Timişoara, unde obţine locul I, iar dirijorul corului, medalia „Răsplata muncii”, clasa a II-a. În 1928, corul ia parte la inaugurarea Teatrului din Timişoara442.

Localitatea Vărădia este locul care a dat personalităţi de seamă în domeniul înăţământului şi culturii cărăşene. În 1764 se naşte aici marele învăţat Paul Iorgovici, mort în împrejurări suspecte, la 21 martie 1790; Petru Iorgovici devine, la rândul 440Meilă, M., idem, p. 116.441Vărădean, V., Op. cit., p. 143, 144.442Răspuns chestionar, idem.

171

lui, protopop de Oraviţa. De altfel familia Iorgovicilor, din Vărădie, este veche şi de renume. Fiul preotului Gheorghe Iorgovici-Brâncoveanu, preotul Marcu Iorgovici, cu studii la Carlowitz, este tatăl iluministului Paul Iorgovici. Tot aici se naşte şi Ioan Tomici, profesor de teologie la Vârşeţ şi protopop de Caransebeş, cel care a avut un rol important în reorganizarea şcolilor naţionale. Din Vărădia au plecat şi Corolan Drăgulescu, scriitorul Romul Fabian etc.443.

Cauzele politice şi sociale îşi lasă amprenta asupra loca-lităţii prin evenimentele din 1793, când 18 locuitori ai comunei au fost pedepsiţi de către scaunul domnesc din Vârşeţ, cu plata a 11.108 fl orini, fi indcă au participat, împreună cu locuitorii din Comorâşte, conduşi de Damaschin Brenca, locuitorii din Lăţunaş şi Marcovăţ, la răscoala împotriva locuitorilor şvabi din Cudriţ444.

În 1868, în Vărădia se deschide un Ofi ciu poştal; în 1876 se decretează comună mare, pentru care în 1896 capătă drept de a ţine târg săptămânal, vinerea, şi de două ori pe an, târg de ţară445.

Mânăstirea Vărădia

Despre mânăstirea de La Chilii, s-a vorbit ca despre una dintre cele mai vechi mânăstiri din Caraş, mănăstirea dintr-o grotă, ascunsă în pădurea, de sub râpa culmii, ce domină, dinspre nord Vărădia. Aici, oamenii locului, încă din veacul III-IV, se adunau pentru rugăciune: „romanii, colonii lui Traian, erau unii păgâni, alţii creştini, aceştia din urmă se duceau, pe sub ascuns şi plineau cultul religios, în peştera din pădurea, de sub râpa culmei” Mai târziu, după ce oamenii

443Vărădean, V., Op. cit., p. 144.444Stoia-Udrea, I., Răscoala ţărănească din Banat… p. 52.445Răspuns chestionar, idem.

172

s-au încreştinat, din cavernă se construieşte mânăstirea care a fost înzestrată cu domnie şi moşie. Această mănăstire a funcţionat până când a fost prădată de oastea turcească a lui Salim Amurat Osman, fi ind îngropată sub un val de pământ.

După eliberarea Banatului de sub dominaţia otomană, Spiridon Stibia, episcop al Vârşeţului, este preocupat de dez-groparea şi refacerea ei. La temelia vechii mânăstiri au fost găsite diferite monede romane, cu chipul împăraţilor Adrian, Decinus şi Claudius II. Mânăstirea a fost sfi nţită în 1773, de protopopul Petru Şuţu, la Vărădie, însoţit de preoţii locului, Iancu Şuţu Gruici, Marcu Iorgovici Brâncovean şi Ioan Muncico Constantinovici, acordându-i-se hramul Adormirea Maicii Domnului. Pe parcursul timpului mânăstirea suportă restaurări. Este din nou sfi nţită în 1796 de către episcopul Iosif Ioanovici de Şacabent şi de protopopul Petru Lupulovici al Vărădiei. Din acel an, aici este adus un călugăr, care a decedat în 1830.

După moartea călugărului, lăcaşul a intrat în părăsire, fi ind reparat superfi cial între 1836 şi 1839446.

Complotul ierahiei sârbeşti, care, în 1774, prin Sinod, impunea desfi inţarea vieţii bisericeşti valahe, şi-a găsit un subterfugiu perfect pentru eliminarea vieţii monahale de aici, prin baronul Teodor Baici. Acesta era proprietarul castelului din Vărădia. El a fost ginerele lui Miloş Obrenovici (1815-1839; 1858-1860), întemeitorul dinastiei sârbeşti, fi ind căsă-torit cu Petra Obrencovici, fi ica mai mare. În 1882, împă-ratul Austriei, Ferdinand al V-lea, îi acordă lui Teodor Baici, Ordinul clasa a II-a ca şi titlul nobiliar de baron de Vărădia, Coroana de fi er. În virtutea privilegiilor sale, acesta pune stăpânire pe lăcaşul sfânt, transformându-l în cavoul familiei. De la această dată, viaţa monahală de aici a fost desfi inţată. Deşi românii din partea locului s-au plâns Episcopiei din Vârşeţ şi Ministerului maghiar din Budapesta, petiţiile lor au 446Ibidem.

173

rămas nerezolvate. Nu întâmplător, după Unire, cavoul a fost devastat şi oasele care au profanat vechiul locaş de cult, au fost răvăşite.

Din cel mai vechi lăcaş de cult, consemnat în Valea Caraşului, au mai rămas azi câteva urme, rezultate în urma unor cercetări arheologice, efectuate aici spre sfârşitul seco-lului XX447.

Locul unde în vechime era grota şi mânăstirea se numeşte până astăzi Chilii 448.

Vrani

Aşezată în zonă de luncă, la confl uenţa pârâului Ciclova cu râul Caraş, localitatea Vrani, la 20 km de Oraviţa, se înve-cinează la nord cu aşezarea Vărădia, la sud cu satul Vrăniuţ, la vest cu localitatea Iam, la nord-est cu satul Mercina, la sud-est cu satul Iertof, la sud-vest cu satul Ciortea.

În ceea ce priveşte vechimea satului, cercetările arheo-logice coboară până în secolele III-IV. În punctele Dealul Movischi şi Izlaz au fost descoperite urmele a două aşezări, cu vetre de reducere a minereului de fi er; fragmente ceramice, fragmente de zgură şi bucăţi de râşniţă449.

Toponimic, localitatea şi-ar trage numele de la pârâul Vrani şi Vraniul Săc, apă care izvorăşte din Munţii Ciclovei, trece prin Ciclova şi ajunge în Vrani. După 1912, în ambiţia de a maghiariza cu orice preţ satele româneşti, dominaţia maghiară redenumeşte şi localitaea Vrani care se va numi Alsovaray, spre deosebire de Vrăniuţ Felsovarany. Impro-priu, denumirea de Vrani se mai amestecă o vreme cu denu-mirea de Vranay sau Vranini, aşa cum apare pe o carte poştală, scrisă în 26 august 1914, Duminică, de Iosum Damaschin, din 447Protopop Văran, I., Op. cit., p. 246-248.448Birou V., Crucile de piatră… p. 48.449Benea D., Op. cit., p. 296, 297.

174

Vrani (sau poate de învăţătorul satului, după ortografi a foarte frumoasă) tatălui său care se afl a pe front 450.

Documentar, localitatea este amintită în 1277, când Ludovic al IV-lea al Ungariei ar fi avut o legătură cu loca-litatea. Dacă proprietatea Vaia este sau face legătură cu Vraniul, cu proprietăţile sale întinse, aparţinând districtului de Ilidia, pe vremea celor doi cnezi, Bazarad sau Basarab, atunci documentul istoric confi rmă şi existenţa unui nobil de Vaia, care se opune cotropitorului Himfy (Heem). În Vaia, în 24 iunie 1377 se aminteşte de terenul arabil, pădure, o moară pe Caraş. La reşedinţă se afl a chiar şi o biserică, zidită parte din piatră, parte din lemn451. În 1402, proprietar al moşiilor Vrani îl găsim pe Mihai de Vrani care, în acelaşi an, este şi guvernatorul cetăţii Sebeş (azi Caransebeş). În 1428, între comiţii de Sebeş este pomenit şi Michael de Wran. În 1433, când Nicolae de Bizere acuză de infi delitate pe Lado Bizere, se aminteşte ca om al regelui Blasius Wraan452. Cu ocazia donării comunei Vărădia, lui Petru Deny, se aminteşte, în 1433, ca om al regelui, Mihail Wrani de Orassomegie. Numirea de Vran, Waran, Wran se găseşte în mai multe din diplomele secolului al XV-lea. Tot pe la mijlocul secolului al XV-lea, regele Matia reîntregeşte, pe urmaşii nobilului de Wran, în drepturile pe care le-au avut strămoşii lor453. În Însemnările lui Marsigli, din 1690-1700, Vraniul se afl ă în districtul Palanca. La Conscripţia din 1717, localitatea apare cu 48 de case, tot în districtul Palanca. Se regăseşte şi în Harta lui Griselini, din 1776, cu denumirea de Wran.

În anul 1782, Vraniul avea 243 de familii. În 1843, în matricolele bisericii, numărul ortodocşilor este de 1.843. În 450Documentul face parte din colecţia condeierului plugar I. Colojoară, din

Vrani.451N. Corneanu, Op. cit., p. 624.452Fr. Pesty Szoreny varmegye tortenete, III, Budapesta, p. 28; cf. Ilieşiu, N.,

Op. cit., (manuscris) nr. inv. 6881, Caiet III, fi la 434-439.453Fr. Pesty, Krasso, III, p. 416; Cf. Ilieşiu, N., idem.

175

anul 1863 ajunge la 2060 de locuitori, iar în 1890 înregistrează 1.907 locuitori, din care 18 germani şi români 1.889. Aşa cum se întâmplă în toate celelalte localităţi, la începutul secolului XX, populaţia descreşte. În anul 1930, populaţia ajunge la 1505, din care 65 de ţigani şi 45 reprezentând alţii 454. Între 1936 şi 1946, Vraniul număra cca 400 de case (a câte 3-4 generaţii pe familie). Populaţia este în majoritate românească. Mai existau în sat 3 familii de slovaci, 2 familii sârbeşti şi 4 nemţeşti. De asemenea, într-un cartier marginal, către pă-mântul Ciclova, erau 5-6 case ţigăneşti. În 1965-1975, romii, cumpărându-şi case în sat, se desfi inţează cartierul455.

Biserica s-a zidit între 1804 şi 1808, sub preoţii Pavel Popovici şi Petru Munteanu, având hramul Sfi nţii Apostoli Petru şi Pavel. Construcţia se începe însă de prin 1800, când „…paorii din Vrani, pe dricul carului cu boi, au adus piatra necesară pentru temelie şi zidărie (zidul fi ind din piatră, gros de peste 1 m)456. Se sfi nţeşte în 30 iunie, 1844, de către episcopul Ştefan Popovici. Tot în 1844, venind de la Vârşeţ şi Carlovăţ, prin Vrani, se opreşte aici marele Şaguna, însoţit fi ind de episcopul Ştefan Popovici. Pictura se realizează în 1928 de către pictorul Nicolae Popovici457. În acelaşi an, sculptorul Iulius Busuioc, din Berlişte, termină tâmpla. În 1931, biserica este electrifi cată, printr-un motor, cumpărat de diaconul Ioan Tămăşel. În 1934, biserica este înconjurată de zid din fi er forjat, cumpărat de la fi rma Bijac din Timişoara. În 14 august 1938, biserica este vizitată de episcopul V. Lăzărescu iar în 26 octombrie 1945, în ziua de Sfântul Dumitru, de către Venianin Nistor, episcop al Caransebeşului458.

În anul 1781, comuna Vrani este amintită cu şcoală confesională română şi învăţător Bela Jivan, care era şi 454Ibidem. 455Condeier plugar Colojoară, Ion, Monografi a Satului Vrani (manuscris).456Ibidem.457Corneanu, N., Op. cit., p. 625, 626.458Condeier Colojoară Ion.

176

cantor, având 20 fl orini anual, 10 m cucuruz şi locuinţă, într-o chilie, separată de şcoală. Şcoala nouă este terminată în 1882, fi ind construită pe vechiul amplasament al unei şcoli care a existat mai înainte. În perioada Imperiului Austro-Ungar aici se desfăşoară cursul normal 1-6 clase. După Unire, cele 7 clase sunt repartizate în construcţia mare, spaţioasă, cu ziduri din cărămidă arsă, cu etaj, amplasată pe artera principală, din centru. Dintre dascălii care au activat aici aminti: Maria Vuia (1906), dascălul Mihai Anca, care activează neîntrerupt, până la pensionare, Ion Petru (1945-1947). Ultimii doi dascăli au înfi inţat în localitate coruri şcolare şi liturgice459.

Corul, care la început este bisericesc, s-a înfi inţat între 1850 şi 1860. Mai târziu va lua denumirea de Reuniunea de Cetire, Cânt şi Muzică. Activitatea culturală de aici se completează la început cu o fanfară, condusă de Marin Petrică, apoi vor exista două fanfare, dirijate de Martin Mităr Drăgănici şi Iosomiţă Răboru, cei care au dus aceste fanfare pe cele mai înalte trepte de afi rmare, înainte de Primul Război Mondial.

Cea mai veche clădire din Vrani, cu tavane boltite din cărămidă (amintind de stilul turcesc) a îndeplinit rolul de Primărie460. Între 1750 şi 1800 exista în Vrani, în centru, un han, o clădire deosebită, din cărămidă crudă, cu tavan boltit, cu pivniţe mari şi bolţi din piatră, unde, foarte probabil, oprea Poştalionul, în drumul spre Oraviţa. În anul 1900, când s-a preluat arhiva de la Mercina, clădirea devine Notariat. A existat, de asemenea, în localitate şi Casă Naţională care avea sub ea o pivniţă, stil boltă. Despărţămintele sunt din piatră. Înainte de 1918, clădirea aparţinea spăhiei. Transformarea ei în aşezământ cultural se face prin construirea unui coridor central, cu câte o cameră pe părţi461.

Pământul arabil, de luncă, a făcut ca localitatea să prospere economic, oamenii fi ind înstăriţi, mari crescători 459Ibidem.460Ibidem.461Ibidem.

177

de vite, pe care le vindeau cu uşurinţă, fi ind aproape de pieţele mari de la Biserica-Albă şi Vârşeţ. Au existat în zona împădurită chiar şi sălaşe unde oamenii îşi ţineau vitele462. Despre hărnicia oamenilor, vecinătatea hotarelor şi sălaşele existente vorbeşte şi condeierul G. M. Braia: „Din satul Vrani, privind spre apus şi nord, se desfăşoară ca un arc de cerc, dealurile Vârşeţului. Vrănenţii stăpânesc dealul Păclişa, care sfârşeşte într-un ogaş cu o pădure destul de mare. În ogaş curge pârăul Guzainei care se varsă în râul Caraş. Acolo oamenii harnici au ridicat sălaşuri, au sădit livezi cu pruni şi vie463.

Evenimentele istorice din localitate s-au desfăşurat în Vrani într-o paletă diversă: în anul 1788, un episod interesant e semnalat în legătură cu dorinţa turcilor de a câştiga, de partea lor, românii din Vrani. Astfel, Memisch Paşa oferă locuitorilor de aici o diplomă, prin care îi asigură că vor fi lipsiţi de ororile devastărilor dacă aceştia vor fi supuşi Înaltei Porţi. Locuitorii însă n-au trecut de partea turcilor, aşa cum o făcuseră curuţii lui Rákóczy care, organizaţi de turci, au luptat împotriva împăraţilor Austriei, sub care era oblăduită şi naţia lor; dovadă că, în timp ce aceştia sunt cruţaţi, satele româneşti sunt incendiate de turci, iar între ele şi Vraniul464.

Despre viaţa culturală de aici, în anul 1897, ziarul Dreptatea, din Timişoara, spunea: „comuna Vrani, mică în asemănare cu altele, este una dintre cele mai inteligente şi naţionale; foile naţionale nu lipsesc niciodată; tineretul din Vrani ţine abonamente şi ceteşte: Dreptatea, Foaia de Duminică, Foaia poporului, Tribuna, Tribuna poporului, Vulturul, Vatra, Familia, Foaia literară, Gazeta Transilvaniei şi alte foi române”465.462Ibidem. 463Braia, G. M, Povestiri cărăşene, Ed. Timpul, Reşiţa, 2001, p. 27.464N. Corneanu, Op. cit., p. 624, 625.465Dreptatea, IV (1897), nr. 132 (20 iunie-2 iulie), p. 3.

178

Acte de patriotism au arătat în 1916 preotul Alexandru Atnagea, cu agricultorii Ioan Roşiu, Dimitrie Novacovici, opunându-se potopului maghiar, fapt pentru care au fost internaţi la Şopron. După Revoluţia din 1918, câţiva tineri, reîntorşi de pe front, incendiază, în faţa primăriei, un maldăr de acte notariale, drapelul maghiar şi Stema Ungariei. Încă din primele zile ale prăbuşirii Ungariei, în comună se formează o Gardă Naţională, compusă din 46 de persoane, sub comanda sublocotenentului Gheorghe Surlaş. Garda va funcţiona până la sfârşitul lui decembrie 1918, când este dizolvată de armata sârbă. Aceasta, ca peste tot în Valea Caraşului, s-a purtat foarte rău cu oamenii satului, agresând şi achiziţionând, tot ce puteau, de prin case, îndeosebi vitele.

La Adunarea de la Alba-Iulia, ca delegaţi ai comunei, iau parte învăţătorul Mihai Anca, comerciantul Ioan Ogrin şi sublocotenentul Gh. Surlaş466.

Dintre personalităţile satului amintim pe condeierul ţăran Ilie Crăciunel, născut la Răcăjdia, dar înrădăcinat, prin căsătorie, aici, redactorul primului ziar ţărănesc din 1919, Ţăranul. Tot aici trăieşte şi scrie condeierul plugar Ion Colojoară, ultimul veteran din cadrul mişcării Condeierii plugari din Valea Caraşului.

466Ilieşiu, N., Op. cit., idem.

179

The Typology of Rural Settlements from the Caras’ Valley, the Caras-Severin County, Romania

The Caras Valley distinguishes itself among other ethnological regions such as Almas, Danube or Barzava Valleys through its widely interesting keys, vineyards, haystacks covered meadows, hills mantled in fruit bearing trees and caves of age immemorial. It was here, in the heart of these mountains that the outlawed resistance fi ghters would fi nd a place of gathering and refuge when invaders would step over these territories. By and by, the valleys would lend themselves to become inhabitable to those people distant in time thus villages were beginning to take shape.

The typology of the settlements focuses on the old village for the purpose of customizing the whole ensemble and individualizing each locality. Highland villages, located between Oravita, Anina and Sasca distinguish themselves from lowland villages through location, architecture, occupations, traditional conservatism and dialect. These villages are ancient Dacian settlements where old occupations, such as mining and shepherding, were transmitted from generation to generation. Anina, Caraşova, Agadici, Oravita, Ciclova, Maidan, Ilidia, Socolari, Potoc, Slatina Nera, and Sasca are examples of such old villages. On the countrary, in the lowland villages of Ticvaniul Mic and Ticvaniul Mare, Greoni, Cacova, Comorâşte, Răcăşdia, Vranic, Varadia, and Iam, agriculture and gardening became the main occupation over time, with noticeable development during the Habsburg period. Compared to highland communities, the large and airy, plain settlements communicate easily via connecting roads. The new, as a factor of progress, expands faster and changes thinking patterns, as well as many traditional values. Typical villages (24 in number) are defi ned by specifi c features and identity, the church and school having usually a crucial

180

formative role. Far from exhausting the investigation of such a habitat, the typology of such settlements proposed here for research is rather an introduction to a future comprehensive analysis.

The establishment of large, fl ourishing villages before the unifi cation was marked by the villagers’ struggle against the system’s and occupiers’ abuse. The emigration of some villagers to America, France, and their return home with capital to be invested in family welfare, the prosperity of the village and the area in general, leads gradually to the concept of “avant-garde Banat”. Villages such as Ilidia, Socolari, Ciclova, Potoc or Slatina that experienced maximum economic development named themselves “little America”. This economic development is felt especially in household restorations from wood to stone architecture, in land, farm carts (thresher) and domestic industry (mills, whirlpools, home made plum brandy, boilers, etc.) investments. Becoming leaders of their villages, these former immigrants became promoters of social, economic and cultural progress. If before the Communist Revolution of 1989 the imperative was to reduce the Romanian village to a common denominator, signing this way its act of condemnation, after the Revolution, the village fi nds itself in the serious impasse of losing identity. Although it longed for a return to the old times’ pulse, contemporary reality proved to be even more hostile to the village world. Further investigation is immediately needed on the ethnographic area of Caras Valley where rapid changes turn the traditional village into alien communities situated between modernity and kitsch.

Analyzing both the need for identity and the standardization danger, our approach seeks answers, while representing a warning. The chapter remains an open preamble to future research.

EthnologistDr Maria Mandroane

181

Bibliografi e selectivă

Albert, Carmen, Cercetarea monografi că în Banat (1859-1948), Ed. Modus P.H., Reşiţa, 2002.

Andrea, A. Banatul cnezial până la stăpânirea habsburgică (1718), Ed. Banatica, Reşiţa, 1996.

Benea, Doina, Dacia sud-vestică în secolele III-IV, Editura de Vest, Timi-şoara, 1996.

Bejan, A., Banatul în secolele IV-XII, Ed. de Vest, Timişoara, 1995.Bejan,A., Măruia, L., Civilizaţia geto-dacilor. Univesul ocupaţional. Meşte-

şugurile, Ed. Excelsior-Art, Timişoara, 2005.Birăescu, T., Banatul sub turci, Timişoara,1934.Birou,V., Crucile de piatră de pe Valea Caraşului, Ed. Facla, Timişoara,

1941.Birou, V., Drumuri şi popasuri bănăţene, Ed. pentru Literatură, Bucureşti,

1962. Birou, V., Lume fără cer, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti,

1957.Birou,V., Oameni şi locuri din Căraş, Ed. Facla, Timişoara, 1982.Blaj, V., Ceramica populară bănăţeană, Ed. Waldpress, Timişoara, 2004.Braia, G. M, Povestiri cărăşene, Ed. Timpul Reşiţa, 2001.Burlacu, C., Din istoria Banatului Severin, Ed. Autorului, Tiparul Tipografi ei

Diecezane, Caransebeş, 1932.Călători străini despre Ţările Române, vol. I-VI, Ed. Ştiinţifi că, Bucureşti,

1968-1976.Creţiu, I., Consideraţiuni istorice şi demografi ce privind evoluţia structurii

etnice a populaţiei din Oraviţa în decursul secolelor XVIII, XIX, XX, Ed. Tipo-Art, Oraviţa, 2007.

Crişan, I., Teatrul din Oraviţa (1817-1967), Casa Judeţeană a Creaţiei Populare, Reşiţa, 1968.

Doran, Gh., Între sacru şi profan sau glose pe marginea unui manuscris religios, Ed. Marineasa, Timişoara, 2008.

Drâmba, O., Istoria Culturii şi Civilizaţiei, vol. III, Ed. Saeculum I.O; Ed. Vestala, Bucureşti, 1998.

182

Deleanu, M., M., Academicianul Simeon Mangiuca, Ed. Timpul, Reşiţa, 2002.

Drugărin, I., Mânăstirea Călugăra, Tipografi a Universităţii de Vest, Timi-şoara, 1995.

Dragomir, S., Banatul românesc. Schiţă istorică, Ed. Augusta, Timişoara, 1999.

Ehrler, J. J., Banatul de la origini până acum, 1774, Ed. Facla,Timişoara, 1982.

Feneşan, C., Administraţie şi fi scalitate în Banatul imperial (1716-1778), Ed. de Vest, Timişoara, 1997.

Feneşan, C., Graff, R., Zaberca, V. M., Popa, V., Din istoria cărbunelui. Anina 200, Muzeul de Istorie, Reşita, 1991.

Feneşan, Cristina, Cultura otomană a vilayetului Timişoara (1552-1716), Editura de Vest, Timişoara, 2006.

Florea, A., Evoluţia muzicii bănăţene de la primele manifestări ale mişcării corale, la perioada interbelică. Societate şi civilizaţie în Banatul istoric, Ed. Mirton, Timişoara, 2003.

Frunzetti, I., Arta românească în secolul XIX, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991.

Gaga, L., M., Norme sociale şi atitudini individuale în obiceiurile de familie din Banat, Ed. Mirton, Timişoara, 2003.

Găvădină, I. D., Staia, M., Mercina - repere culturale, Ed. Mirton, Timi-şoara, 2003.

Ghinoiu, I., Popasuri etnografi ce româneşti, Ed. Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti,1981.

Giurcăneanu, C., Populaţia şi aşezările din Carpaţii româneşti, Ed. Ştiin-tifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.

Goicu, V., Sufl eţel, R., Dicţionarul toponimic al Banatului, vol. II, Uni-versitatea Timişoara, 1986.

Grădinariu, R.; Stoia-Udrea, I., Ghidul Banatului, Ed. Ofi ciului de Turism al judeţului Timiş-Torontal, Timişoara, 1941.

Griselini, Fr., Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Ed. Facla, Timişoara, 1984.

Grivu, N., Superstiţii şi practici medicale la românii bănăţeni din veacul al XVIIl-lea, Timişoara, 1983.

Grofşoreanu, C., Banatul de altădată şi de totdeauna. Sinteza problemelor istorice şi social-politice, Timişoara, 1946.

Grofşoreanu, M., Banatul de altădată şi de totdeauna, Timişoara, 1940.Gropşianu, M., Revoluţia anului 1918 din Oraviţa-Caraş şi proclamaţia

reîntregirei naţiunii române, Oraviţa la 4 novembrie 1918, Institutul de arte grafi ce „Ateneu”, Timişoara, 1935.

183

Grozdan, D., Romul Ladea şi lumea lui cuprinzătoare, Ed. Facla, Timişoara, 1979.

Haţegan, I., Boldea, L., Ţeicu, D., Cronologia Banatului II /1. Banatul între 934-1552, Ed. Banatul, Timişoara, 2007.

Haşdeu, B. P. Scrieri Istorice, II, Bucureşti, 1973.Ilana, D., I., Isac, I., Moldovan, M., De trei X vara (jurnal orăviţan), Ed.

Mirador, Arad, 2004.Iliescu, I., Cultura şi cărturarii bănăţeni, Timişoara, 1977.Ioniţă, V., Glosar toponimic, Caraş-Severin, Casa Corpului Didactic,

Reşiţa, 1972.Ioniţă, V., Nume de locuri din Banat, Ed. Facla, Timişoara, 1982.Ioniţă, V., Metafore ale graiurilor din Banat, Ed. Facla, Timişoara, 1985.Iorga, N., Observaţii şi probleme bănăţene, Bucureşti, 1940.Iorga, N., Le caractere commun des institution du sud-est europene, Paris,

1929.Iorgovici, P., Observaţii de limbă rumânească, Ed. Facla, Timişoara, 1979. Izverniceanu, D., Adam Neamţu, Oraviţa, 1830.Izverniceanu, D., Oltenii din Banat (bufenii sau ţăranii şi originea lor), Ed.

Librăria românească, Lipova, 1935. Izverniceanu, D., În codrul Boşneagului, Ed. Facla, Timişoara, 1986.Jurma, Gh., Descoperirea Banatului, Ed. Timpul, Reşiţa, 1994.Jurma, Gh., Presa şi viaţa literară în Caraş-Severin, Reşiţa, 1978.Lăptoiu, N., Romul Ladea, Ed Meridiane, Bucureşti, 1985.Leu, V., Banatul între arhaic şi modern. Mentalităţi în Veacul Luminilor,

Reşiţa, 1993. Leu, V., Graf, R., Din istoria frontierei bănăţene. Ultimul război cu turcii.

1788-1791, Ed. Banatica, Reşiţa, 1996.Lips, Iulius, E., Obârşia lucrurilor, Traducere după Ed. a II-a germană,

Leipzig, 1955. Lotreanu, I., Monografi a Banatului, Institutul de arte grafi ce, Timişoara,

1935.Luca, G. M., Vraciul. Preotul şi medicul. Tipuri de iniţiere, Ed. Orizonturi

Universitare, Timişoara, 2004.Maluckov, Mirjana, Narodna nosnyarumuna u Jugoslovenskom Banatu,

Novi Sad, 1973.Maluckov, M., Rumuni u Banatu, Novi Sad, 1985.Manea, M., Teodorescu, B., Istoria românilor de la 1821 până la 1989, Ed.

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994.Mândroane, M., „Postfaţă” la Cicloveanu, J., Rezistenţa anticomunistă în

Banat. Valea Caraşului-Valea plângerii. Doran şi cărăşenii, Ed. Marineasa, 2008.

184

Medeleţ, F., Râmneanţu, V., Calendarul săteanului bănăţean, Timişoara, 1994.

Meilă, M., Caraşul, Colecţia „Drumul Apelor”, 2, Ed. Tim, Reşiţa, 2008.Micu-Pârjol, L., Sasca-Română, povestea satului meu, Ed. Mirton, Timi-

şoara, 2007.Milleker, F., Geschichte des deutschen Theaters în Banat, Vârşeţ, 1937.Moldovan, S.S., Judeţul Caraş-Severin, oraşul Oraviţa, Tip. J. Kaden,

1933.Moldovan, S.S., Oraviţa de altădată şi cel mai vechi teatru din România,

Tip. J. Kaden, Oraviţa, 1938. Muntean, V., Contribuţii la Istoria Banatului, Timişoara, 1990.Munteanu-Dumitru, Luminiţa, Itinerare arheologice bănăţene, Ed. Sport-

turism, Bucureşti, 1988.Mureşianu, I. B., Cartea veche bisericească din Banat, Ed. Mitropoliei

Banatului Timişoara, 1985.Murgu, V., Monografi a comunei Ciclova-Montană, Tip. J. Kaden, Oraviţa,

1929.Nafi r, A., Istoria Sfi ntei mânăstiri Valea Călugărului, 1859, Tiparul şi

Editura Josef Kaden, Oraviţa-Montană, 1912.Neaţă, I., „Postfaţă” la D. Izverniceanu, În codrii Boşneagului, Ed. Facla,

Timişoara, 1986. Nemoianu, P., Banatu-i fruncea, Lugoj, 1929.Nemoianu, P., „Introducere” la V. Bugarin, Figuri bănăţene, Bucureşti,

1930.Neuman, V., Tentaţia lui homo-europaeus, Ed. Ştiinţifi că, Bucureşti, 1991.Novacovici, E., Monografi a comunei Răcăjdia, jud. Caraş-Severin, de la

1777-1922, Tip. Felix Weiss, Oraviţa, 1923.Oallde, P., „Argument”, în Tradiţie şi contemporaneitate, Reşiţa, 1969.Oallde, P., Corul din Grădinari, Reşiţa, 1973.Oallde, P., Lupta pentru limba românească în Banat, Ed. Facla, Timişoara,

1983.Panaitescu, P. P., Introducere la Istoria culturii româneşti, Ed. Ştiinţifi că,

Bucureşti, 1969.Pârvan, V., Getica o protoistorie a Daciei, Ed. Universalis, Chişinău, 1992.Pesty Frigyes, Krasso III- IV, Budapesta, 1882-1883.Pesty Frigyes, Krasso I-II, Budapesta, 1884.Popescu-Vîlcea, G., Atanasie Crimca, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972.Popovici, G., Istoria românilor bănăţeni, Lugoj, 1904.Popovici, G., Memorii cu privire la integritatea Banatului, Timişoara,

1928.

185

Popi, Gligor, Românii din Banatul sârbesc în secolele XVIII-XX – pagini de istorie culturală, Ed. Libertatea, Panciova; Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993.

Popiţi, Gr., Date şi documente bănăţene, Timişoara, 1939.Radu, Stela, Pictori bănăţeni, Timişoara, 1970.Săcară, N., Valori ale arhitecturii populare româneşti, Ed. Facla, Timişoara,

1987.Săcară, N., Studii de etnografi e bănăţeană, Ed. Excelsior-Art, Timişoara,

2005.Schott Arthur and Albert, Valachische Marchen, Stuttgart und Tubingen,

1845.Simu, T., Drumuri şi cetăţi romane în Banat, Tip. Naţională, Lugoj, 1924.Simu, T., Originea craşovenilor, Studiu istoric şi etnografi c, Tipog.

„Corvin”, Logoj, 1939.Situaţia generală administrativă, fi nanciară, economică şi culturală a

judeţului Caraş-Severin pe anul 1934-1935, Palatul administrativ al judeţului, Oraviţa.

Stahl, H. H., Sociologia satului devălmaş, Fundaţia Regele Mihai I, Bucu-reşti, 1946.

Stahl, P. H, Triburi şi sate din sud-estul Europei, Colecţia Paideia, Bucureşti, 2000.

Stahl, H., Stahl, P., Civilizaţia vechilor sate româneşti, Ed. Ştiinţifi că, Bucureşti, 1968.

Stănilă, I., Valea Caraşului. Districtul Ilidia. Secolele XIV-XVII. Pagini din trecutul unui colţ de ţară, Reşiţa, 1986.

Stănilă, I., Un fenomen bănăţean: ţărani-scriitori, ţărani-gazetari; ţărani compozitori, Ed. Timpul, Reşiţa, 1994.

Stoia-Udrea, I., Studii şi documente bănăţene, vol. I, Ed. Vrerea, Timişoara, 1943.

Stoia-Udrea, I., Răscoala ţărănească din Banat de la 1738-1739, Ed. Uniunii Patrioţilor, Timişoara, 1945.

Stoia-Udrea, I., Marginale la istoria bănăţeană, Ed. Institutul cultural de Vest, Timişoara, 1940.

Stoica de Haţeg. N., Scrieri. Cronica Mehadiei şi a Băilor Herculane, Timişoara, 1984.

Stoica, G., Petrescu, P., Dicţionar de artă populară, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997.

Stoicescu, N., Bibliografi a localităţilor şi monumentelor medievale din Banat, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1973.

Sturza Popovici, C., Sârbu, N., Rezervaţia naturală Cheile Nerei-Beuşniţa, Ed. Media Star, Reşiţa, 1996.

186

Suciu, I., D., Nicolae Tincu Velea (1816-1867). Viaţa şi opera lui, Bucureşti, 1945.

Suciu, I. D., Câteva consideraţii asupra istoriei Banatului în Revoluţia de la 1848-1849, în Banat, Ed. Academiei R.S.R., 1968.

Suciu, I. D., Literatura bănăţeană de la început până la Unire (1582-1918), Timişoara, 1981.

Suciu, I. D., Unitatea Poporului român. Contribuţii istorice bănăţene. Ed. de Vest, Timişoara, 2003.

Szentklaray, J., Krasso Varmegye oshajdana, Budapesta, 1900. Şepeţean, S., Corul din Chizătău, Ed. de Stat Didactică şi Pedagogică,

Timişoara, 1957.Taban, M., Les industries populaires du departament de Caraş-Severin, Ed.

Cosmopolitan Art, Timişoara, 2008.Tincu Velea, N., Istoria bisericească politico-naţională a românilor preste

tot, mai ales a celor ortodocşi şi orientali din Austria, Sibiu, 1865.Tonciulescu, P. L., Cronica notarului Anonymus. Faptele ungurilor (tra-

ducere de la fotocopia originalului de la Viena), Ed. Miracol, Bucureşti, 1996.

Traia, I., Ioachim Miloia o personalitate marcantă a culturii bănăţene, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2002.

Tudor, D., Scurtă istorie a Daciei, Ed. Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucu-reşti, 1979.

Ţeicu, D., Geografi a eclesiastică a Banatului medieval, Presa universitară clujană, 2007.

Ţeicu, D., Banatul montan în Evul Mediu, Ed. Banatica, Timişoara, 1998. Ţeicu, D., Studii istorice, Ed. Mirton, Timişoara, 2003.Ţepelea, G., Opţiuni şi retrospective, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1989.Ţepelea, G., Imagini şi evocări, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,

1994.Ţepelea G., Plugarii condeieri din Banat, Ed. Marineasa, Timişoara, 2005.Ţintă, A., Colonizările habsburgice în Banat (1716-1740), Ed. Facla, Timi-

şoara, 1972.Ţiroi, N., „Prefaţă” la V. Birou, Oameni şi locuri din Caraş, Ed. Facla,

Timişoara, 1982.Ungureanu, C., În Imediata noastră apropiere, Ed. Facla, Timişoara, 1980.Văran, I., Monografi a protopopiatului ortodox român, Oraviţa, Ed.

Marineasa, Timişoara, 2003. Vărădean, V., Cântecul la el acasă – Contribuţii la istoria muzicii româneşti

din Banat, Timişoara, 1985.Vărădean, V., Monumente bisericeşti şi culturale din zona Oraviţei, Ed.

Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1987.

187

Vintilescu, V., Consemnări literare – Repere literare bănăţene (de la înce-puturi până în 1880), Ed. de Vest, Timişoara, 1995.

Vintilescu, V., Secvenţe literare – repere literare bănăţene (1880-1918), Ed. Facla, Timişoara, 1987.

Voia, I., I., Ilana D., G., Slatina Nera. Însemnări despre sat şi oamenii lui, Ed. Politehnica, Timişoara, 2008.

Vulcănescu, R., Boşimanii, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1967.Vulcănescu, R., Mitologia românească, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti,

1987.Vulcănescu, R., Etnografi a, ştiinţa culturii populare, Ed. Ştiinţifi că, Bucu-

reşti, 1966.Vuia, R., Studii de etnografi e şi folclor, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975.Vuia, T., Şcoale româneşti bănăţene în secolul XVII, Orăştie, 1896.

Arhiva Muzeului Banatului, Timişoara

Ilieşiu, N., Monografi a Banatului, Timişoara, (manuscris), Nr. Inv. 6881, Caietele I, II şi II, număr fi le 1-467. An achiziţie 1963.

Chestionarul Miloia, I, Răspuns la chestionar, 1928. Nr. inv. 21.823, arhiva Muzeul Banatului, Timişoara.

Analele Banatului, Timişoara

Boroş, I., „Regularea comunelor din Judeţul Caraş (1784-1796)”, în Analele Banatului, Anul III, aprilie-iunie, 1930, Timişoara.

Daicovici, C., „Banatul şi arheologia”, în Analele Banatului, Anul III, Aprilie-Iunie, Timişoara, 1930.

Dunăre, N., „Sistemul ocupaţional pastoral, factor de stabilitate şi comu-nicare”, în Analele Banatului, vol. I, Timişoara, 1981.

Ghenadie, I., „Colonizările în Banat în secolele XVIII-XIX”, în Analele Banatului, Anul III, iulie-septembrie, 1930.

Ghinoiu, I., „Tipologia aşezărilor rurale româneşti”, în Analele Banatului Etnografi e, vol. I, Timişoara, 1981.

Mândroane, M., „Cultura populară în spaţiul cărăşan. Un fenomen de excepţie: Condeierii plugari (I)”, în Analele Banatului. Etnografi e, Vol. VI, Timişoara, 2005.

Miclea, Gh., „Date privitoare la istoria satului Maidan (Jud. Caraş)”, în Analele Banatului, Timişoara, Anul III, Iulie-Septemvrie, 1930.

Topliceanu, T., „Paul Iorgovici, viaţa şi opera lui (1764-1808)”, în Analele Banatului, Anul IV, Aprilie-Decembrie, 1931, Timişoara.

188

Velceanu, I., „Contribuţii la Istoria muzicii bănăţene (1840-1890). În memoria marelui Muzicescu”, în Analele Banatului, Anul III, iulie-septembrie, Timişoara, 1930.

Vuia, I., Distructus Walachorum, cercurile româneşti bănăţene, Ed. „Analele Banatului”, Tipografi a Union, Timişoara, 1929.

Tibiscus – etnografi e. Timişoara

Bizerea, M., „Banatul, ca unitate şi individualitate istorico-geografi că în cadrul pământului locuit de români”, în Tibiscus. Etnografi e, Timi-şoara, 1975.

Săcară, N., „Fântânile de piatră din Ilidia”, în Tibiscus – Etnografi e, Timi-şoara, 1974.

Ţăranu, N., „Tipologia locuinţei ţărăneşti de tradiţie arhaică din Banat”, în Tibiscus, etnografi e, Timişoara, 1975.

Fondul documentar Oraviţa

Caietele MitteleuropaBota, I., Oraviţa şi ţinutul cărăşan. Preistoria, Antichitatea, Evul Mediu,

Caietele Mitteleuropa, Oraviţa, nr. 3, 2008.Bota, I., Oraviţa şi ţinutul cărăşan. Perioada modernă şi contemporană.

Economie şi Societate, Caietele Mitteleuropa, Oraviţa, nr. 4, 2008.Bota, I., Oraviţa şi ţinutul cărăşan. Habitat, habitudini, demografi e,

populaţie şi societate, Caietele Mitteleuropa, nr. 5, Oraviţa, 2008. Bota, I., Oraviţa şi ţinutul cărăşan. Naţiune şi Istorie, Caietele Mitteleuropa,

nr. 6, Oraviţa, 2008.Bota, I., O contribuţie la istoria comunităţii ebraice din Banatul Montan,

1650-1950, Caietele Mitteleuropa, vol I-IV, nr. 1, Oraviţa, 2007.Bota, I., Etos. Imagologie. Mentalităţi. Convergenţe, Caietele „Etos”, nr. 1,

Ianuarie-aprilie, Clubul „Mitteleuropa”, Oraviţa, 2008.Creţu, I., Istoricul Reuniunii de citire şi cântări din Ciclova-Montană-

Oraviţa, 1939 (manuscris).

Calendare„Consemnarea târgurilor din Ungaria”, în Calendariul Poporului Român pe

anul 1903, Budapesta, Tipografi a Poporului Român, 1902.Almanahul Judeţului Caraş, pe anul 1932, Editura şi Tiparul, librăria

şcoalelor şi Tipografi a Progresul, Oraviţa.

189

Revista Confl uenţe, Oraviţa

Bota, I., „Un prozator autentic şi un valoros om de cultură al Banatului interbelic”, în Confl uenţe, Anul X, nr. 11(61), Oraviţa, 2002.

Luca, Gh., „Retrospectivă corală – corul mixt al catedralei ortodoxe Oraviţa” în Confl uenţe, Anul XI nr. 15(65) Oraviţa, 2003.

Străin, M., „Sculptori bisericeşti: familia Busuioc”, în Confl uenţe, anul X, nr. 14(64), Oraviţa, 2002.

Străin, M., ”Poetul ţăran Paul Târbăţiu”, în Confl uenţe, Anul XI, nr. 15(65), Oraviţa, 2003.

Străin, M., „Tata Oancea (P.E. Oancea), sculptor” , în Confl uenţe, anul X, 16 (66), Oraviţa, 2003.

Străin, M.,. „Pictorul M. Popovici”, în Confl uenţe, Anul XI, nr. 17(67) iunie 2003, Oraviţa, 2003.

Străin, M., „Pictorul Dimitrie Turcu”, în Confl uenţe, Anul XI, nr. 18(68), Oraviţa, 2003.

Memoria Satului românesc, Timişoara

Blaj, V., „Centre de ceramică din zona Oraviţa (fragment din lucrarea Repertoarul centrelor de ceramică din Banat – manuscris)”, în Memoria Satului Românesc, vol. 2, Timişoara, 2001.

Gaga, L. M., „Gospodăria rurală bănăţeană”, în Memoria satului românesc, Vol. I, Timişoara, 1997.

Mândroane, M., „Bufenii din zona Oraviţa”, în Memoria Satului românesc, Vol. III, Ed Waldpres, Timişoara, 2003.

Mândroane, Maria, „Un fenomen de excepţie în Valea Caraşului: cultura maselor. Corurile ţărăneşti (II)”, în Memoria Satului Românesc, Vol. IV, Ed. Solness, Timişoara, 2006.

Săcară, N., „Construcţiile cu caracter economico-gospodăresc din hotarul satului – cu privire specială asupra Banatului”, în Memoria Satului românesc, Vol. I, Timişoara, 1997.

Taban, M., „Arhitectura şi ocupaţii tradiţionale în areal periurban (II) – Comuna Caraşova”, în Memoria satului românesc, vol. II, Timi-şoara, 2001.

Studii de istorie a Banatului, Timişoara

Benea, Doina, „Contribuţii la Istoria Banatului în secolele III-IV în lumina unor relicte descoperiri arheologice”, în Studii de Istorie a Banatului, Vol. IX, Timişoara, 1983.

190

Bizerea, M., Bizerea F., ,,Localizarea aşezărilor din Banat, consemnate în Cronica Gesta Hungarorum” în Studii de Istorie a Banatului, vol. V, Timişoara, 1978.

Păiuşan, R., „Damaschin Bojincă. Scrieri. De la idealul luminării la idealul naţional”, în Studii de Istorie a Banatului, VI-VII (1978-1979), Timişoara, 1981.

Păiuşan, R., „Din lupta naţională şi socială a românilor bănăţeni în anii 1900-1918” în Studii de istorie a Banatului, VIII, Timişoara, 1982.

Radu, S., „Circulaţia cărţii româneşti în Banat şi primele tipografi i bănă-ţene”, în Studii de istorie a Banatului, VII, Timişoara, 1982.

Ruja, Gh., „Situaţia socială şi economică a muncitorimii minere din Banatul montanistic (1920-1928)”, în Studii de istorie a Banatului, IX, Timişoara, 1983.

Toadere, M., „Din lupta ţărănimii bănăţene în a doua jumătate a secolului al XIX-lea”, în Studii de istorie a Banatului, vol. V, Timişoara, 1978.

Ţintă, A., „Situaţia Banatului la cucerirea lui de către habsburgi”, în Studii de istorie a Banatului, vol. II, Timişoara, 1969.

Balcania, Bucureşti

Trâpcea, N. Th., „Contribuţii la istoria românilor din Peninsula Balcanică. Românii din Timoc şi Moravia”, în Balcania, vol. V, 1, Revista istorică de studii şi cercetări balcanice, Bucureşti, MCMXLII.

Tufescu, V., „O măruntă populaţie balcanică din Banat. Craşovenii”, în Balcania IV, Revista istorică de cercetari balcanice, Bucureşti, MCMXLI.

Banatica, Reşiţa

Bocşan, N., „Contribuţii la bibliografi a literaturii române din Banat în Epoca Luminilor”, în Banatica IV, Reşiţa, 1977.

Bocşan, N., „Istoriografi a bănăţeană între multiculturalism şi identitate naţională”, în Banatica 14, Ed. Banatica, Reşiţa, 1996.

Bota, I., „Contribuţii la tipologia bibliotecii din mediul rural al Banatului, între 1850-1918. Categorii de biblioteci”, în Banatica 14, Ed. Banatica, Reşiţa, 1996.

Brătescu, C., Aspecte privind lupta pentru pământ a ţărănimii din Judeţul Caraş-Severin între 1934-1937, în Banatica IV, Reşiţa, 1977.

Ciulei, Gh., „Autonomia juridică a românilor din Banat în Evul-Mediu” în Banatica V, Reşiţa, 1979.

191

Feneşan, C., „Un copist bănăţean din a II-a jumătate a sec. al XVIII-lea”, în Banatica I, Reşiţa, 1971.

Feneşan, C., Wollmann,V., „Informaţii privind mineritul şi metalurgia de la Sasca, în a doua jumătate a secolului al XVIII”, în Banatica IV, Reşiţa, 1977.

Ioniţă, V., „Identifi carea pe baza toponimiei actuale a unor aşezări dispărute (I)” în Banatica IV, Reşiţa, 1977.

Karucs, L., „Unele informaţii de arhivă privind cercetările arheologice efectuate în Banat între 1872-1918” în Banatica IV, Reşiţa, 1977.

Olaru, M., Cadariu, Şt., „Peşteri şi urme de locuire de pe Valea Nerei (sectorul Chei)”, în Banatica IV, Reşiţa, 1977.

Petrovsky, R., Popescu. O; Rogozea, P., „Peşteri din Judeţul Caraş-Severin. Cercetări arheologice (II)”, în Banatica VI, Reşiţa, 1981.

Popa, I., „Un document despre greva muncitorilor de la Anina, din anul 1903”, în Banatica IV, Reşiţa, 1977.

Protase, D., „Obsevaţiuni asupra aşezărilor rurale din Dacia romană şi postromană (secolele II-VI), până la venirea slavilor”, în Banatica I, Reşiţa, 1971.

Uzum, I., Lazarovici, Gh., „Aşezarea feudală Ilidia în lumina izvoarelor scrise şi a cercetărilor arheologice”, în Banatica I, Reşiţa, 1971.

Madgearu, Al., „Contribuţii privind datarea confl ictului dintre ducele bănăţean Ahtum şi regale Ştefan I al Ungariei”, în Banatica 12 (II), Reşiţa, 1993.

Răut, O., „Morile medievale în Banat”, în Banatica 12 (II), Reşiţa, 1993. Studii şi comunicări. Etnografi e-istorie, Caransebeş

Budiş, Monica, „Aşezări permanente în Clisura Dunării” în Studii şi Comunicări. Etnografi e-Istorie, Vol. II, Caransebeş, 1977.

Mihăiescu, L., „Note caracteristice ale ceramicii din sud-vestul României, sesizate în centrele Sasca-Română, Potoc şi Socolari (Caraş-Severin)”, în Studii şi comunicări de etnografi e-istorie, Caransebeş, 1975.

Olaru, M., „Valorifi carea patrimoniului turistic al aşezărilor rurale din partea de sud-vest a ţării (Judeţul Caraş-Severin)” în Studii şi comunicări. Etnografi e. Istorie, Vol. II, Caransebeş, 1977.

Zaberca, V. M., Popa, I., „Despre unele catastrofe miniere din Banat”, în Studii şi comunicări de Etnografi e-Istorie, vol. III, Caransebeş, 1979.

Wallner-Bărbulescu, L., „Contribuţii privind istoriografi a românească din Banat la mijlocul secolului al XIX-lea (Descrierea Lugojului la

192

1862 – manuscris de Ştefan Moldovan)” în Studii şi comunicări. Etnografi e. Istorie, vol. IV, Caransebeş, 1982.

Tibiscum, Caransebeş

Popescu, O., Popescu, T., „Forme ceramice inedite din zona Sasca-Montană, Judeţul Caraş-Severin”, în Tibiscum, Caransebeş, 1993.

Revista Institutulului Social Banat – Crişana (R. I. S. B. C), Timişoara.

Botiş, E., „În pragul unui deceniu de activitate a Institutului Social Banat-Crişana”, în R.I.S.B.C., Anul X, Ianuarie-Februarie, 1942.

Cotoşman, Gr., „Privilegiile românilor în cadrul districtelor valahe bănă-ţene”, în R.I.S.B.C., Anul XIII, Septembrie-Decembrie, Timişoara, 1944.

Grofşoreanu, C., „Infl uenţa industrializării asupra ţăranului”, în R.I.S.B.C., Anul X, Ianuarie-Februarie, 1942.

Grofşoreanu, C., „Situaţia românilor bănăţeni în decursul secolului al XVIII-lea”, în R.I.S.B.C, Anul XIII, ianuarie-aprilie, Timişoara, 1944.

Grofşorean, C., „Mişcările culturale în sud-estul european”, în R.I.S.B.C., Anul XIII, Ianuarie-Aprilie, Timişoara, 1944.

Grofşoreanu, C., „Istoricul colonizărilor germane în secolul al XVIII-lea”, în R.I.S.B.C, Anul XV, Iulie-decembrie, 1946, Timişoara.

Manciulea, Şt., „Elemente etnice aşezate în Banat între 1000-1870”, în Banatul de altădată, Studiu istoric, Ed. Institutului Social Banat-Crişana, Timişoara, 1944.

Popa Traian, „Românii din Banatul medieval (I) în lupta cu moşia stră-moşească”, extras din R.I.S.B.C., Buletinul istoric din lunile Noiembrie-Decembrie, Timişoara,1943.

Veverca, I., „Destin românesc în Banat”, în R.I.S.B.C, Anul X, Mai -August, 1942.

Sociologie românească, Bucureşti

Cornea, I., „Geografi a satului românesc. Aşezare, formă, structură”, în Sociologia românească, Anul II, nr. 2-3 februarie-martie, Bucureşti, 1937.

193

Buletinul Societăţii regale româneşti de geografi e, Bucureşti.

Manciulea, Şt., „Sate şi sălaşuri din Câmpia Tisei”, în Buletinul Societăţii regale româneşti de geografi e, Tomul L, 1931, Atelierele grafi ce Socec, Bucureşti, 1932.

Manciulea, Şt., „Infi ltrări ale populaţiei străine în Banat”, în Buletinul Societăţii regale române de Geografi e, Tomul XLVI, 1927.

Vergez-Tricom, G., „Regiunile naturale şi unitatea Banatului românesc”, volumul Jubiliar al Transilvaniei, Bucureşti 1929, în Buletinul Societăţii regale românşti de Geografi e, tomul XLVIII, 1929, Bucureşti, 1930.

Tulescu, V., „Românii din Banat şi raporturile lor cu populaţia alogenă”, în Buletinul Societătii regale române de Geografi e, Tomul LXI, 1942.

Mitropolia Banatului

Pr. dr. Petreuţă I., Monumente istorice bisericeşti din Episcopia Timişoarei şi Caransebeşului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980 (manuscris).

Corneanu, N., Monografi a eparhiei Caransebeş, Caransebeş, Tiparul tipo-grafi ei diecezane, 1940.

Constantin, T., „Problemele actuale: Valea sau Vrani”, în Altarul Banatului, Tiparul tipografi ei Diecezane, Caransebeş, 1945.

Complexul muzeal Arad – Colecţia minorităţi

Mândroane, Maria „Comunitatea aurarilor din Ciclova-Montană, Judeţul Caraş-Severin” în Modele de convieţuire în Europa Centralã şi de Est, Complexul muzeal Arad, 2000.

Mândroane, M., „Etnicii germani din zona Oraviţa, Judeţul Caraş-Severin”, în Identitate. Alteritate. Multiculturalitate, Complexul muzeal, Arad, Colecţia minorităţi, 2001.

Mândroane, M., „Caraşovenii. Dublul locuibil”, în Minorităţile între iden- titate şi integrare, Museum Arad, 1999.

Studii de etnografi e şi folclor

Maier, R., O., „Elemente inedite privind cercetarea aşezărilor şi arhitecturii ţărăneşti din vestul ţării”, în Revista de etnografi e şi folclor, Tomul 33, nr. 4, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1988.

194

Stahl, P., H.; Petrescu, P., „Gospodării româneşti cu ocol întărit”, în Studii şi cercetări etnografi ce şi Artă Populară”, Bucureşti, 1965.

Vuia, R., „Satul românesc din Transilvania şi Banat” în Studii de etnografi e şi folclor, Bucureşti, Ed. Minerva, 1979.

Vâjdea,Th., „Şcoli româneşti de la graniţa de vest”, în Studii şi Documente bănăţene de istorie, artă şi etnografi e, Ed. Vrerea, Vol. I, Fascicula 2, Timişoara, 1943.

Işfan, N., „Iuliu Birou – dascăl cărăşan”, extras din Studii de limbă, litera-tură şi folclor, Reşiţa, 1969.

Alte publicaţii

Gaga, Lidia, „Caracteristici ale gospodăriei tradiţionale din sud-vestul României. Prelucrări la un studiu interdisciplinar”, în Acta mvsei napocensis (extras), 33, I, Cluj-Napoca, 1966.

Studii şi Documente bănăţene de istorie, artă şi etnografi e, Ed. Vrerea, vol. I, Fascicula 2, Timişoara, 1943.

Timisiensis – Centrul Judeţean de Conservare şi Valorifi care a Tradiţiei şi Creaţiei Populare, Timiş

Gogolan Aristida, „Civilizaţia populară în Banatul medieval”, în Timisiensis, nr. 3, Ed. Eurobit, Timişoara, 1996.

Miloia, I., „Chestionarul Muzeului Bănăţean”, în Timisiensis, nr. 3, Ed. Eurobit, Timişoara, 1996.

Arhivele Olteniei

Molin, R.S., Românii din Banat, nr. 34. Timişoara, 1928 (extras).

Ziarul Flamura şi Banatul montan, Reşiţa

Bogdan, G., C., „Monetăria din Ciclova”, în Flamura, XVII, nr. 1614, oc-tombrie, Reşiţa, 1968.

Codruţ, P. „Legenda Beiului”, în Flamura XVII, nr. 1598, 22 iunie, Reşiţa, 1968.

Moldovan, F., „Publicistica lui Eftimie Murgu”, în Flamura, nr. 1591, 4 mai, 1968.

Stoia-Udrea, I., „250 de ani de şcoală românească în Valea Caraşului”, în Flamura, XVII, nr. 1599, 29 iunie, Reşiţa, 1968.

195

Deleanu, M, M., „Un cărturar de seamă al Banatului, Simeon Mangiuca”, în Flamura, XVII, nr. 1893, 13 decembrie, 1970.

Perianu, D., „Între ieri şi azi – Un centru industrial de odinioară în Banatul Montan ”, Anul II, Reşiţa, 20 iunie, 2005.

Diverse reviste şi ziare

Maghyar Almanach, 1794, Viena.Dreptatea, IV (1897), nr 132 (20 iunie-2 iulie), Timişoara, 1897.Molin, R., „Un centru nou”, în Progresul, An III, nr. 36, Oraviţa, 1909.Molin, R., „Moţii Banatului”, extras din revista Scrisul românesc, nr. 4,

Timişoara, 1928.Cosma, A., Condeieri ţărani din Banat”, în Orizont, Anul XXII, nr. 12,

Timişoara, 1971.

Subiecţi actanţi

Instrumentistul G. Motoia-Craiu, bandă audio, înregistrare făcută între 1976-1977, Oraviţa.

Condeier plugar Balica, Ion, 81 de ani, 15 martie 2005.Condeier plugar Balica, Ion, 85 de ani, 5-6 februarie 2008.Condeier plugar Iosif Cireşan Loga, 90 de ani, 12.09.2003, Bocşa-

Montană.Condeier plugar Iosif Chirilă, 80 de ani, (corespondenţa pe anul 2003-

2004) Slatina Nera.Condeier plugar George Mihai Braia, 70 de ani, martie 2009, Vrăniuţ,

Caraş-Severin.Dumitru Condan, cântăreţ popular 80 de ani, Oraviţa, 1993.Bobeică Ioan, 70 de ani, Reşiţa, 2000.Corcan Maria (Păunioară), 91 de ani, 14 martie 2008, Ilidia. Crăiniceanu, I., 80 de ani 24.09.2005, Oraviţa.Cureac Maria, 47 de ani, 18 august 1997, Caraşova.Grecu Iacob, 68 de ani, 18 martie 1999, Socolari.Lăudat Iacob (Marcu), 75 de ani, 20 martie 1999, Socolari.Mangiuca, Mariana, 93 de ani, 22 iulie 2005, Oraviţa.Maria Mândroane, 69 de ani, nr. 537, Ciclova-Română, 2009.Moşoarcă Maria, 83 de ani, Ciclova Română, 10 martie 1997.Musta Horea (nepot de mamă al preotului Ion Măran), 20 februarie 2005,

Timişoara.Traistă Ana, 85 de ani, Ciclova-Română, august 1997.

196

Roşca, T., 75 de ani,14 ian. 2004, Oraviţa.Sava Iovanca, de 65 ani, 14.06.1998, Ciclova-Română.Secoşan Gh., 62 de ani, 13 martie 2008, Potoc.Simion Gh., 60 de ani, 13 martie, 2002, Răcăjdia.Simu V., 85 de ani, 14.01.2004, Răchitova.Vucu Iacob, 90 de ani, 19 martie 1999, Socolari.Ilie Pavel, 86 de ani, 2007, Ciclova Română.Iosom Poplicean ( Foioca), 76 de ani, septembrie 2008, Socolari.Percea, Ştefan, 64 ani, 19.04.2009, Ciclova-Română.Giuran, Ana, 72 de ani, Ciclova-Montană, 2001.

197

Har

ta tu

ristică,

cu

zona

cer

ceta

tă

198

Caraşoveni la piaţă

Lacul Poneasca (1907)

199

Ciclova-Montană. Biserica din Cleanţ

Mănăstirea Călugăra. Ciclova

200

Ciclova-Română. Privire generală

Restaurant Grădinari

201

Socolari. Privire generală

Sasca Montană. Privire generală

Cuprins

Prefaţă ................................................................................... 5Argument .............................................................................. 9

Capitolul I ........................................................................... 13Defi nirea şi delimitarea zonei. Confi guraţie geografi că şi etnografi că. Privire generală ..................... 13

Capitolul II .......................................................................... 21Surse şi izvoare documentare în reconstituirea habitatului bănăţean, cărăşan ......................................... 21

Capitolul III ......................................................................... 51Tipologia aşezărilor rurale din Valea Caraşului Demografi e şi habitat ..................................................... 51Registrul aşezărilor rurale .............................................. 54

Bibliografi e selectivă ........................................................ 179