ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI

Institutul de Filosofie, Sociologie şi Drept

Cu titlul de manuscris

CZU 321.7(478) (043.3)

DUMINICA Ion

INSTAURAREA REGIMULUI POLITIC DEMOCRATIC

ÎN REPUBLICA MOLDOVA: REALIZĂRI, PROBLEME,

PERSPECTIVE

SPECIALITATEA: 23.00.01 – TEORIA, METODOLOGIA ŞI ISTORIA POLITOLOGIEI; INSTITUŢII ŞI

PROCESE POLITICE

Teză de doctor în ştiinţe politice

Conducător ştiinţific: ROŞCA Alexandru

doctor habilitat în filosofie, academician

Autorul:

DUMINICA Ion

Chişinău

2006

2

C U P R I N S IINNTTRROODDUUCCEERREE 33......77

CAPITOLUL I Caracteristica generală a conceptului de regim politic democratic 1. 1. Geneza şi evoluţia ideilor despre guvernarea democratică 8...19

1. 2. Modele contemporane ale regimurilor democratice 20…29

1. 3. Idealul şi practica guvernării democratice în societatea contemporană 30...39

CAPITOLUL II Realizările obţinute in procesul instaurării regimului

democratic în Republica Moldova 2. 1. Proclamarea Suveranităţii şi Independenţii - premisă a instaurării regimului

politic democratic în Republica Moldova 40...55

2. 2. Separarea şi Colaborarea puterilor în stat - condiţie primordială a guvernării

democratice 56...72

2. 3. Trecerea de la mono la pluripartidism - bază politică a democratizării

conducerii de stat 73...92

CAPITOLUL III Probleme şi perspective privind funcţionarea regimului

democratic din Republica Moldova 3. 1. Inconsecvenţe şi incertitudini în funcţionarea regimului democratic din Republica

Moldova 93...108

3. 2. Sporirea nivelului de cultură politică - condiţie majoră a eficientizării regimului

politic 109…120

3. 3. Perspectivele evoluţiei regimului democratic în Republica Moldova 121...129

Concluzii şi Recomandări 130...134

Bibliografie 135...142

Anexe 147...179

3

I N T R O D U C E R E

Actualitatea temei şi gradul ei de investigaţie. Problematica regimurilor politice

ocupă un loc de frunte în ştiinţele politice, fiind de stringentă actualitate şi mare importanţă

pentru toate societăţile, îndeosebi pentru cele în tranziţie. Experienţa istorică de până în

prezent ne demonstrează, că în perioadele de trecere de la un sistem social la altul politicul se

impune pe prim plan, devine principalul factor mobilizator, organizator şi decizional în

elaborarea şi realizarea strategiilor de reformare a societăţii. Regimul politic ca unul din

elementele constitutive ale sistemului politic vizează toate componentele sociumului (popor,

clase sociale, partide, grupuri de interese, sindicate), relaţiile complexe dintre acestea şi

metodele folosite pentru funcţionarea sistemului. O trăsătură deosebită a epocii

contemporane o constituie tendinţa spre afirmarea tot mai deplină a democraţiei ca formă de

organizare politică a statului şi de funcţionare a întregului organism social.

De aici rezultă interesul sporit faţă de regimurile politice din diferite ţări, interes

manifestat de către populaţie, mass-media, partide politice, diferite organizaţii, inclusiv

nonguvernamentale etc., în atenţia lor aflându-se, în special, mecanismul eficient de

exercitare a puterii de stat, în cadrul procesului de tranziţie democratică. Tranziţia ca un

fenomen complex şi polivalent cu foarte multe contradicţii politice, sociale, economice şi

spirituale se realizează în baza unor legităţi generale, însă în fiecare ţară acest fenomen,

inclusiv instaurarea regimului democratic, îşi are trăsăturile sale specifice condiţionate de

circumstanţele concrete de timp şi de loc. Pentru Republica Moldova este specific schimbarea

priorităţilor în procesul instituirii regimului politic democratic. Procesul de trecere de la

sistemul totalitar la cel democratic a inclus în sine schimbări şi transformări în domeniul

politicului, economiei, formelor şi metodelor de conducere a statului, urmând paralel

restructurarea filosofiei, ideologiei şi culturii societăţii. Însă Republica Moldova este singurul

stat din fosta URSS care şi-a început tranziţia nu cu transformările în domeniul economiei şi

vieţii politice, dar cu problema limbii de stat, cu lupta pentru recunoaşterea identităţii sale

naţionale. În 1988-1989 renaşterea naţională s-a realizat doar în măsura în care s-a trezit

conştiinţa naţională – o condiţie obligatorie a desfăşurării luptei pentru democraţie, eliberare

naţională, împotriva regimului totalitar.

Problema tranziţiei spre o societate democratică este actuală şi prezintă un mare

interes ştiinţific şi practic. Acest proces a fost reflectat pe larg în diverse publicaţii ştiinţifice.

O contribuţie importantă la cercetarea problematicii în cauză au adus-o mai mulţi autori,

printre care: juriştii Alexandru Arseni, Vasile Creţu; economiştii Dumitru Moldovanu, Ion

Guţu; istoricii Ion Ţurcanu, Gheorghe Cojocaru, Vasile Ursu, Anatol Petrenco; filosofii şi

4

politologii Constantin Solomon, Victor Saca, Valeriu Moşneaga, Gheorghe Rusnac,

Alexandru Roşca, Alexandru Zavtur, Constantin Marin, Victor Moraru şi alţii.

Un interes deosebit prezintă articolul ştiinţific elaborat de V. Moşneaga şi Gh.

Rusnac1, în care autorii supun analizei procesul de afirmare politică a tânărului stat

independent. O valoare evidentă pentru tema abordată în lucrarea dată o prezintă monografia

elaborată de C. Solomon2, în care autorul cercetează procesul de formare a sistemului politic

din Republica Moldova. În cadrul lucrării şi-au găsit locul cuvenit componentele de bază ale

sistemului politic – instituţiile politice menite să direcţioneze mersul vieţii politice în

Republica Moldova. Problematica formării sistemului politic de tip democratic constituit

totodată şi tema de doctor habilitat a autorului menţionat. Cât priveşte tema instaurării

regimului politic, ea nu coincide cu obiectul investigaţiei menţionate, deoarece regimul

politic şi sistemul politic corelează între ele ca partea cu întregul.

Scopul şi obiectivele tezei. Reieşind din faptul că cercetarea procesului de instaurare a

regimului politic democratic în Republica Moldova se află încă la etapa iniţială ne-am ales

tema respectivă pentru cercetările de doctorat în speranţa de a completa un anumit gol în

ştiinţele politice. Lucrarea este concepută ca studiu interdisciplinar, determinat de tangenţele a

două ştiinţe – ale istoriei şi politologiei. Pornind de la actualitatea şi gradul de investigare a

temei, ne-am propus drept scop esenţial cercetarea procesului de instaurare a regimului politic

democratic în Republica Moldova sub aspectul realizărilor şi deficienţelor sale. Întru

atingerea acestui scop ne propunem spre soluţionare următoarele sarcini concrete ale

investigaţiei:

analiza genezei şi evoluţiei regimurilor politice democratice în dependenţă de condiţiile

concrete de dezvoltare a societăţii;

caracterizarea regimurilor politice de tip democratic din punct de vedere al funcţiilor

exercitate de către principalele instituţii politice statale, precum şi sub aspectul formelor

de manifestare, gradului de instituţionalizare şi de realizare a puterii politice;

analiza bazei constituţionale regimului politic democratic din Republica Moldova;

identificarea rolului şi modului de trecere de la mono la pluripartidism ca bază politică a

democratizării societăţii;

evidenţierea necesităţii creşterii nivelului culturii politice democratice în societate ca

condiţie majoră a eficientizării regimului politic din Republica Moldova;

1 Moşneaga V. şi Rusnac Gh. „ Republica Moldova: 10 ani pe calea democraţiei şi independenţii”( în: Republica Moldova la începutul mileniului III: realităţi şi perspective, Chişinău, USM, 2001), 2 Solomon C.„ Aspecte ale vieţii politice în Republica Moldova (1989-2002 ”, CE USM, Chişinău, 2002

5

determinarea locului şi prerogativelor principalelor instituţii statale în cadrul

mecanismului de separare şi colaborare a puterilor în stat;

analiza politică a valorificării optime a rezultatelor obţinute în cadrul procesului de

instaurare a regimului democratic în Republica Moldova;

evidenţierea lacunelor cu urmări politice negative ale tranziţiei democratice;

elucidarea consecinţelor politice posibile ale funcţionarii regimului democratic pin prisma

perspectivelor evoluţiei procesului politic din Republica Moldova.

Suportul metodologic şi teoretico - ştiinţific al investigaţiei îl constituie lucrările

savanţilor politologi cu renume din Europa Occidentală, SUA, România, Rusia şi Moldova cu

privire la problemele politice, sociale ale procesului de instaurare a regimului politic

democratic din Republica Moldova. Un rol deosebit în analiza politică a procesului tranziţiei

democratice şi a metodelor şi procedeelor de realizare a acestuia aparţine lucrărilor savanţilor

din Occident: Maurice Duverger, Zbigniew Brzezinski, Ralf Dahrendorf, Jean-Francois

Revel, Giovanni Sartori; celor din România – Marin Voiculescu, Silviu Brucan, Ion Mitran;

Rusia – А.Соловьев, В. Лавриненко, В. Мальцев. Autorul a folosit şi lucrările autorilor din

Moldova – V.Cujbă, V.Moşneaga, V.Saca, Gh.Rusnac, A.Zavtur. Totodată, autorul a cercetat

şi a utilizat un şir de acte normative (legi, hotărîri guvernamentale, decrete prezidenţiale) ce

au stat la baza instaurării regimului politic democratic in Republica Moldova. Principala bază

normativă a investigaţiilor a constituit-o Constituţia Republicii Moldova, adoptată de

Parlament la 29 iulie 1994. O sursă deosebită pentru elucidarea temei reprezintă documentele

oficiale publicate în „ Monitorul Oficial al Republicii Moldova”, documentele şi materialele

cuprinse în lucrarea „ Republica Moldova: istoria politică (1989-2000). Documente şi

materiale. Volumul I-II ” (Chişinău, 2000).

Dintre metodele de cercetare la care am recurs în lucrarea prezentă evidenţiem:

- metoda instituţională, care ne-a permis să efectuăm o analiză a spectrului politic al

problemei cercetate prin prisma activităţii unor asemenea instituţii ca sistemul politic, statul,

partidele politice etc.;

- metoda istorică a stat la baza cercetării procesului de formare şi instaurare a

regimului politic democratic în contextul evoluţiei istorice, ceea ce ne-a permis să relevăm

interconexiunea dintre trecut, prezent şi viitor;

- metoda analizei sistemice, datorită căreia problema a fost examinată din perspectiva

integrităţii şi conexiunii funcţiilor politice ale regimului democratic din Republica Moldova;

- cercetarea detaliată a problemei a necesitat utilizarea metodei logice a deducţiei şi a

inducţiei, content-analizei etc.

6

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute derivă din faptul că o asemenea

problematică încă n-a beneficiat de o abordare unitară şi coerentă, de sine stătătoare, aşa cum

s-a încercat în prezenta lucrare. Având în vedere că temă investigată priveşte fapte şi

evenimente de dată recentă, unele dintre ele aflate încă în desfăşurare, aprecierile formulate în

baza lor, fie că servesc drept argumente pentru tezele şi conceptele definite în literatura

politologică, fie că surprind manifestări inedite. În această situaţie, fenomenul instaurării

regimului politic în Republica Moldova este investigat prin raportarea lui la valorile

consacrate ale democraţiei şi principiile de funcţionare a instituţiilor statului de drept.

Lucrarea dată încearcă să analizeze dimensiunea ce vizează democraţia ca un regim politic

real sau ca ansamblu al instituţiilor politice şi al relaţiilor dintre ele şi elucidează practicile

politice ce au fost implementate, din momentul instaurării sale, în cadrul regimului

democratic din Republica Moldova.

În linii mari noutatea investigaţiei prezente se impune prin următoarele realizări,

considerate de autor ca fiind mai relevante şi mai semnificative:

1. Pentru prima dată în literatura de specialitate au fost integral analizate diverse

concepţii şi doctrine politice din Occident, România, Rusia şi din Republica Moldova despre

geneza şi evoluţia, motivarea şi fundamentul obiectiv al mediului de guvernare democratică.

2. Au fost examinate şi sistematizate diverse tipologii ale regimurilor politice

democratice.

3. Au fost elucidate principalele realizări ale procesului de instaurare a regimului

democratic din Republica Moldova.

4. Au fost depistate şi analizate dificultăţile şi deficienţele funcţionării regimului

politic democratic din Republica Moldova, indicând totodată şi unele căi posibile de

eficientizare a lui.

5. A fost întreprinsă tentativa de a întrezări una din căile posibile de evoluţie a

regimului politic democratic în Republica Moldova.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării este determinată de aportul

adus la cercetarea şi sistematizarea teoriilor politice ce vizează modelul de guvernare

democratică, aplicării lor practice mai cu seamă în condiţiile perioadei de tranziţie prin care

trece şi ţara noastră, care se confruntă cu mai multe probleme politice, economice şi sociale.

Pentru evitarea, temperarea şi soluţionarea acestor probleme, societatea are nevoie de anumite

elaborări teoretice ce ar servi drept bază pentru adoptarea unei strategii politice eficiente în

vederea asigurării stabilităţii social-politice, ieşirii din situaţiile de criză şi avansării spre o

7

nouă calitate a vieţii. Este vorba de o politică democratică, care în opoziţie cu formele corupte

ale politicii de masă, ar putea mobiliza şi organiza capacităţile creatoare ale naţiunii în

vederea dezvoltării durabile a ţării noastre. Studiul prezent sensibilizează atenţia analiştilor şi

practicienilor asupra unor rigori, cărora trebuie să corespundă instituţiile politice ale societăţii,

precizează unele noţiuni şi circumstanţe care amplifică cadrul cercetării procesului de

instaurare a regimului democratic, concretizează criteriile necesare pentru realizarea

guvernării democratice. De aici derivă şi importanţa teoretică şi practică a investigaţiei date,

rezultatele căreia pot contribui la o mai bună elaborare şi promovare a principiilor

democratice, perfecţionarea mecanismelor de realizare a lor în concordanţă cu forma

republicană de guvernare. Lucrarea poate constitui, pe măsură, un anumit suport teoretic şi

orientativ în efectuarea cercetărilor de acest gen, poate veni în ajutor profesorilor,

masteranţilor, licenţiaţilor, studenţilor de la facultăţile şi catedrele de politologie din

instituţiile de învăţământ superior ale republicii.

Aprobarea rezultatelor. Subiectele analizate în lucrarea dată au fost puse în discuţie şi

aprobate la şedinţele Secţiei Filosofie Socială şi Politologie al Institutului de Filosofie,

Sociologie şi Drept şi la seminarul ştiinţific de profil, precum şi la trei conferinţe ştiinţifice,

una internaţională şi două republicane, unde au fost prezentate unele rezultate ale cercetărilor

efectuate:

1. “Ecologia, Etica, Morala”, Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, Chişinău, 22

decembrie, 2000.

2. “Politica socială şi problemele ameliorării calităţii vieţii”, Institutul de Filosofie,

Sociologie şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău, 20 decembrie 2001.

3. “Filosofie, Ştiinţă, Politică: realizări, implementări, perspective”, Universitatea de

Stat din Moldova, Chişinău, 28-29 noiembrie 2002.

Materialele investigaţiei sunt cuprinse, de asemenea, în cadrul publicaţiei ştiinţifice periodice

a Institutului de Filosofie, Sociologie şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei “Revistă de

Filosofie şi Drept” Nr. 1-3 (2002), Nr. 1 (2005); revistei ştiinţifice trimestriale

„MOLDOSCOPIE” (Probleme de analiză politică), Chişinău: USM, Nr.3 (XXVII), 2004.

Structura lucrării. A fost concepută în corespundere cu scopul şi sarcinile cercetării.

Teza are un volum de 134 de pagini, fiind alcătuită din Introducere, 3 capitole, fiecare a câte

trei paragrafe, Încheiere, Concluzii şi recomandări, Bibliografie şi Anexe.

8

CAPITOLUL I

CCaarraacctteerriissttiiccaa ggeenneerraallăă aa ccoonncceeppttuulluuii

ddee rreeggiimm ppoolliittiicc ddeemmooccrraattiicc §1.1. Geneza şi evoluţia ideilor despre guvernarea democratică

Definirea categoriei politologice de “ regim politic” constituie una dintre cele mai

importante probleme teoretice cu puternice implicaţii practice. Elucidarea conceptului de

regim politic implică diferite puncte de vedere. Unii autori consideră că regimul politic

trebuie definit numai prin referire la modul de organizare a statului; alţii, dimpotrivă,

consideră că regimul politic trebuie privit şi definit în baza organizării întregului sistem

politic. Originea noţiunii “regim” (fr. régime, de la lat. regimen -- administrare,

guvernare) indică faptul că termenul a apărut din necesitatea de a desemna realităţi ce ţin

de sfera raporturilor dintre guvernanţi şi guvernaţi. Drept urmare, regimul politic ar putea

desemna ansamblul metodelor şi mijloacelor instituţionalizate cu ajutorul cărora

guvernează cei care deţin puterea politică. Pentru circumscrierea regimului politic este

imperios necesară identificarea acelor elemente ale sistemului politic care concură la

realizarea actului guvernării. Ele nu se reduc la instituţiile politice propriu-zise şi la

raporturile dintre ele, ci includ, în mod necesar, componentele culturii politice care

servesc la legitimarea puterii şi la justificarea actelor de guvernământ, sistemul de valori

politice şi morale în numele cărora se guvernează, normele juridice etc. Prin urmare,

regimul politic focalizează doar notele esenţiale ale realizării puterii politice în societate,

având deci o sferă mai restrânsă de cuprindere decât sistemul politic.

Regimurile politice sunt concepute ca reprezentând modalităţi de exercitare a

puterii într-un anumit cadru constituţional. Fundamentarea conceptuală şi definirea

regimului politic în politologia contemporană cunosc o diversitate de modalităţi care, în

esenţă, îşi propun să răspundă la întrebările: a) cum sunt alese organele guvernamentale?

b) care este structura fiecărui organ guvernamental? c) cum sunt repartizate funcţiile

organelor guvernamentale? d) există vreo limită a puterii lor faţă de cei guvernaţi?

Definirea regimului politic înglobează concepţii şi tendinţe diferite: liberală, autoritară,

democratică, tehnocratică, elitistă etc., având drept repere legitimitatea puterii şi modul în

care ea se exercită. 1

1 Andrieş Alexe “Politologie sau ştiinţă politică“, Editura “Corint”, Bucureşti, 1997,p.35-37

9

În tratarea marxistă, regimul politic este definit ca un ansamblu de instituţii şi

raporturi politice, prin care o clasă socială îşi impune interesele şi voinţa asupra întregii

societăţi. În teoria marxistă a statului, regimul politic este tratat ca o componentă a formei

statului, definită prin metodele şi mijloacele de guvernare, de exercitare concretă a puterii

de stat, prin care clasa dominantă îşi exercită dominaţia economică şi politică2.

Încă din timpurile antichităţii greceşti, gândirea politică şi-a manifestat

preocuparea pentru stabilirea caracteristicilor regimurilor politice, elaborând tipologiile

lor mai mult sau mai puţin complexe. În perioada contemporană, putem evidenţia trei

tipuri fundamentale de regimuri politice, menţonând faptul că în lucrare vom analiza unul

dintre cele trei modele: regimurile democratice, regimurile autoritare şi regimurile

totalitare. Iniţiind analiza regimurilor democratice, putem constata că doar un număr mic

de ţări poate fi o considerat azi ca fiind condus de reguli democratice. Lijphart în lucrarea

sa “Democracies” (1984) indică 51 de ţări democratice din 158 existente la începutul

anilor 80, dar numai 36 din ele sunt caracterizate printr-o persistenţă constantă a regimului

democratic pe parcursul perioadei de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, până la

începutul deceniului al optulea3.

În cadrul cercetărilor fenomenului politic, regimul politic apare ca un concept care

este expresiv euristic în determinarea vieţii politice a unei societăţi, într-un anumit

moment istoric. În condiţiile lumii contemporane, datorită bogăţiei de determinaţii cu care

este investită, categoria de regim politic este definită din perspective variate, reţinându-se

componentele sale esenţiale: statul sau modul de guvernare, practicat de acesta. Astfel, M.

Duverger în lucrarea sa “Institutions politique” (1965) ia în seamă, pentru determinarea

regimului politic, specificul organelor puterii de stat şi modalităţile de realizare a

guvernării. G. Bouthoul în “Sociologie de politique” (1965) determină regimul politic prin

gradele de libertate a cetăţenilor. Politologul de formaţie marxistă T. B. Bottomore

suprapune regimului politic termenul de sistem politic, iar G. Burdeau în “Les regimes

politiques” (1970), afirmând că depăşeşte criteriul marxist al clasialităţii, consideră că în

condiţiile actuale, ale revoluţiei tehnico-ştiinţifice, regimul politic este un mecanism de

autogestiune socială, în cadrul căruia instituţiile politice sunt piesele centrale. La fel,

Burdeau defineşte regimul politic ca modul de angajare a raporturilor politice, ca expresie

a adecvării statului la scopurile puterii şi la maniera exercitării ei. Din perspectiva

realizării eficienţei procesului de guvernare J. W. Lapierre, în “Essay sur le pouvoir 2 Mică enciclopedie de politologie, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.23-27 3 Lijphart A. “ Modele ale democraţiei: Forma de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări ”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p.15-20

10

politique” (1968) consideră regimul politic drept o modalitate de a răspunde problemelor

de ordin organizatoric, ce se pun guvernării, problemelor de amenajare a guvernării pentru

a realiza o eficienţă maximă. R. Aron în lucrarea sa “Democratie et totalitarisme” (1952)

în explicând criteriile definitorii ale regimului politic, consideră că importante sunt nu

numai legătura dintre instituţii şi modalităţile de funcţionare a lor, ci şi formele

interdependenţelor sale cu infrastructura, rolul şi locul pe care îl ocupă administraţia în

cadrul regimului, contextul istoric în care acţionează regimul.

Pornind de la aceste considerente, în legătură cu definirea, cu conţinutul şi esenţa

regimului politic, ne solidarizăm cu C. Howard, care afirmă următoarele: “Regimul politic

reprezintă modul concret de organizare, instituţionalizare şi funcţionare a sistemului

politic şi de exercitare a puterii politice de către o forţă social-politică în cadrul unei

comunităţi sociale sau a unui sistem social global”4.

Ştiinţa modernă n-a găsit o metodă de cercetare mai eficientă decât cea istorico-

analitică. Aristotel spunea: “Un lucru se poate studia mai bine când îl cercetăm în

devenirea lui continuă de la începuit”. Aşadar, spre a ne da seama bine de o instituţie

ajunsă la maturitate, nu e de ajuns să o considerăm numai în această din urmă formă a sa,

ci trebuie să căutăm a stabili şi diferite faze evolutive prin care a trecut până s-a închegat

în felul în care se prezintă astăzi5.

Regimurile democratice în perioada antică, în mare parte nu au fost teoretizate, în

schimb, au fost practicate o lungă perioadă de timp. În discursul lui Pericle, reprodus de

către Tucidide în “Istoria războiului peloponesiac” avem o primă abordare a guvernării

democratice, glorificată în varianta interesului general, care primează asupra intereselor

individuale. Democraţia ateniană, “Şcoala grecească”, se bazează, în principal, pe

noţiunea de egalitate. Atenienii sunt obligaţi să respecte legile în vigoare, să se supună

acestora. Legile, protecţia, pe care acestea o asigură, se adresează şi sunt valabile numai în

cadrul unui grup restrâns de cetăţeni: străinii, metecii, femeile şi sclavii, fiind excluşi.

Cetăţenii, uniţi prin responsabilitatea lor colectivă, formează un corp restrâns care se

bucură de drepturi, dar care trebuie să-şi asume unele obligaţii faţă de cetate (greacă –

“polis”). Aceasta implică obligaţia de a accepta îndatoririle, magistraturile, având în

permanenţă liberul acces la luările de cuvânt în adunări. Dreptul de exprimare este unul

din principiile cele mai stabile ale democraţiei ateniene, ca şi posibilitatea, dată fiecărui

cetăţean, de a exercita o funcţie în cadrul regimului democratic. Pentru ca cetăţenii cei

4 Cincota Howard “Ce este democraţia”, Editura “Pro Europa”, Târgu-Mureş, 1995, p.45 5 Aristotel “Statul Atenian”, Editura “Agora”, Iaşi, 1992, p.7

11

mai săraci să nu fie excluşi de la dezbateri şi pentru ca aceştia să se poată bucura de rolul

lor politic, Pericle instituie îndemnitatea, misthoi 6.

În folosirea obişnuită termenul “democraţie” (gr. Demos - popor, kratos - putere,

literar puterea poporului) se defineşte ca un regim politic în care puterea aparţine

poporului. Regimul politic democratic se poate referi la guvernarea populară sau la

suveranitatea populară, la guvernarea reprezentativă sau participativă şi chiar la

guvernarea republicană sau constituţională, adică la guvernarea prin lege. Democraţia a

fost inclusă de către Aristotel în lucrarea sa “Politica”, în clasificarea standard a

regimurilor politice: 1) conducerea de unul singur (monarhia); 2) de câţiva (aristocraţia);

3) de cei mulţi (democraţia). După cum se ştie, clasificarea standard cuprindea, alături de

aceste trei tipuri de regimuri politice, formele lor corupte: a) tirania, ca formă coruptă a

monarhiei; b) oligarhia, ca formă coruptă a aristocraţiei; c) ohlocraţia (dominaţia gloatei),

ca formă coruptă a guvernării de către popor. Uneori, democraţia a fost chiar identificată

în sens peiorativ, cu acest ultim tip de regim. Democraţia pură a fost privită cu suspiciune

atât de filosofii aristocraţi, cum erau Socrate, Platon, cât şi de partizanii guvernării mixte,

precum au fost Aristotel, Cicero şi a fost frecvent opusă aşa-numitelor regimuri compuse

(amestecul elementelor de monarhie, aristocraţie şi democraţie), tipice Greciei clasice şi

Romei republicane7.

Platon a asociat guvernarea democratică cu subordonarea gândirii faţă de pasiune

şi a tratat-o puţin măgulitor, în comparaţie cu idealul de guvernare a societăţii de către

filozofii-regi, pe care l-a expus în dialogul “Republica”. Învinuirile fundamentale sunt

aduse manifestării suveranităţii încredinţate unui popor, pe care îl consideră ignorant şi

grosolan, incapabil să guverneze. Condiţia fundamentală a exerciţiului puterii este

cunoaşterea şi nu alegerea făcută de popor; numai cei ce cunosc pot cere. Este vorba de

cei care cunosc principiile politicii, singurii capabili să conducă destinele cetăţii, datorită

unei educaţii speciale, concepută anume pentru ei. Democraţia este o formă de stat

caleidoscopică-multicoloră, zice Platon, comodă, fără stăpâni, care oferă atât cetăţenilor,

cât şi străinilor aceleaşi drepturi. Fiecare poate face ce vrea, nimeni nu poate fi constrâns

să accepte o funcţie în stat şi oricine se poate dedica simultan sau succesiv diverselor

meserii şi preocupări. Te poţi sustrage de la război şi poţi refuza pacea. Poţi evita exilul

sau execuţia de îndată ce ai declarat că “iubeşti poporul”. Tirania se dezvoltă mai ales pe

seama democraţiei, cauza principală fiind excesul de libertate. Nimeni nu se mai

sinchiseşte nici de legile scrise, nici de cele nescrise; dascălul se teme de elevii care, în

6 Zapirtan L. “Repere în ştiinţa politicii, Ed. “Chemarea”,Iaşi, 1992,p.25 7 Muscă V.”Filosofia politică a lui Aristotel”, Ed.”Polirom”,Iaşi,2002,p.55

12

schimb, îl dispreţuiesc; bătrânii sunt îngăduitori cu tinerii şi se feresc să le ştirbească

libertăţile; “căţelele ajung deopotrivă cu stăpânele, iar caii şi măgarii umblă în toată

libertatea, cu capul sus, izbind în drum pe cel ce stă înainte” (Platon: Opere, V, p. 373).

Într-o astfel de societate apar două tipuri de indivizi: demagogi şi proaspăt îmbogăţiţi.

Aceştia îşi împart bogăţia cetăţii, lăsând celor ce muncesc, poporului, ceea ce cred ei de

cuviinţă. Se nasc nemulţumiri, denunţuri, procese. Poporul îşi caută apărarea, aducând la

putere un om tare, în stare să restabilească ordinea şi legea. Cel înscăunat ia câteva măsuri

de ochii lumii, dar creând, la rândul său, nemulţumiri şi simţindu-se ameninţat, îşi

organizează o “gardă personală” pentru a fi ferit de posibile atentate. O asemenea

căpetenie sau conducător, care zâmbeşte şi face pe plac tuturor în primele zile, care

slobozeşte de datorii şi împarte poporului pământ, devine, peste noapte, un tiran8.

În lucrarea sa “Politica “ Aristotel face o taxonomie a principalelor forme de

guvernare a societăţii şi a democraţiei. Prima specie de democraţie se caracterizează prin

egalitate; iar egalitatea întemeiată pe lege, în această democraţie, presupune că săracii nu

vor avea drepturi mai întinse decât bogaţii, că nici unii, nici ceilaţi, nu vor fi în mod

exclusiv suverani, ci în proporţie egală. Deci dacă libertatea şi egalitatea sunt cele două

baze fundamentale ale democraţiei, cu cât această egalitate a drepturilor politice va fi mai

completă, cu atât mai mult democraţia va exista în toată puritatea sa. A doua specie de

democraţie presupune redistribuirea funcţiilor publice după un cens foarte modest.

Slujbele le pot obţine toţi cei ce posedă censul fixat şi sunt inaccesibile tuturor celor care

nu-l au. Într-o a treia specie de democraţie, toţi cetăţenii a căror calitate nu este contestată

ajung la magistraturi, însă legea domneşte în mod suveran. Într-o a patra, spre a fi

magistrat, este de ajuns să fii cetăţean de o categorie oarecare, suveranitatea fiind tot a

legii. O a cincea speţă admite, de altfel, aceleaşi condiţii, dar suveranitatea este atribuită

mulţimii care înlocuieşte legea. În cazul acesta hotărăsc scrutinele populare, iar nu legea.

Totodată, Aristotel face o caracterizare detaliată a guvernării democratice.

Principiul guvernământului democratic este libertatea. Libertatea este scopul statornic al

oricărei democraţii. Cel dintâi caracter al libertăţii este alternanţa comenzii şi a supunerii.

Al doilea caracter al libertăţii este dreptul lăsat fiecăruia de a trăi după cum îi place;

aceasta este însuşirea proprie libertăţii. Rezultă că în democraţie cetăţeanul nu este obligat

să asculte de orice ar fi sau, dacă ascultă, o face cu condiţia să comande şi el, la rândul

său. În acest fel, al doilea caracter al liberătăţii se potriveşte cu cel dintâi, adică cu

egalitatea. În cadrul regimului democratic, toţi cetăţenii trebuie să fie alegători şi eligibili.

Toţi trebuie să comande fiecăruia şi fiecare tuturor, pe rând. Toate slujbele trebuie date 8 Muscă V.”Întroducere în filosofia lui Platon”,Ed.”Polirom”,Iaşi,2002,p.145

13

prin sorţi ori, cel puţin, acelea care nu reclamă nici experienţă, nici talent special. Nu

trebuie să fie nici o condiţie de cens sau, dacă este, acesta trebuie să fie foarte mic.

Nimeni nu trebuie să ocupe de două ori aceeaşi slujbă dintre slujbele foarte rare şi numai

în cazurile cele mai puţin importante, cu excepţia funcţiilor militare. Din toate formele

democraţiei pe care le-a expus, Aristotel o recunoaşte ca cea mai bună pe prima. Ea este

cea mai veche dintre toate. Clasa agricultorilor este cea mai compatibilă cu sistemul

democratic, astfel democraţia se constituie acolo unde majoritatea trăieşte din agricultură

şi din creşterea turmelor. Acestea sunt principiile expuse de Aristotel pentru întemeierea

primei şi celei mai bune forme a guvernării democratice.

În aşa fel, Aristotel neacceptând regimurile politice democratice, care conduceau la

polarizarea societăţii în bogaţi şi săraci, le identifica în lucrarea sa “Politica”, drept o

sursă de instabilitate politiciă şi imprudenţă. Argumentele sale teoretice justificau

preferinţele către formele pure, de exemplu, aristocraţia, sau regimul politic în care cei

mai buni şi mai merituoşi erau reprezentanţii unui mod de guvernare superior. Democraţia

în accepţiunea sa era considerată o perioadă de tranziţie în care mulţimea îşi impunea

tirania asupra cetăţii. Această atitudine se explică prin faptul că modelul de guvernare care

a apărut în lumea antică, în scrierile lui Platon, Aristotel, Polibius, Cicero şi Augustin, îşi

acea rădăcinile într-o supoziţie adâncă a culturii antice, după care autoritatea virtuţii şi

legii se află deasupra autorităţii oamenilor. Din acest motiv, ei erau gata să accepte că

toate guvernările, fie monarhice, fie artistocratice sau democratice, puteau să decată în

corupţie, odată ce se nesocoteau cu autoritatea legii şi că, pe de altă parte, un monarh care

se călăuzeşte în ceea ce face de lege, probează virtutea9.

Cicero, influenţat în foarte mare măsură de Platon şi Aristotel, doreşte instituirea

unui regim mixt, care să reunească monarhia, aristocraţia şi democraţia. În lucrarea sa “De

Republica”, Cicero stabileşte baza oricărui regim politic, inclusiv a celui democratic –

participarea cetăţenilor. A participa la viaţa publică, la res publica = treburile obşteşti, este

semnul virtuţii superioare. Principiul conducerii populare nu este echivalent cu un regim

preponderent democratic. Cicero, nu are încredere în ignoranţa şi instabilitatea poporului.

Poporul este prezent în cadrul unei guvernări democratice prin reprezentanţii săi (tribunii)

şi îşi exprimă părerea atunci când este consultat la iniţiativa Senatului. În “De Republica”,

Cicero vorbeşte despre istoria organizării politice a Romei de la începuturi până la Legile

celor XII table şi căderea decembriştilor. Este un tratat asupra celui mai bun regim politic

şi despre bunul şi adevăratul cetăţean. Două concluzii se desprind din această operă.

Prima: interesează mai puţin organizarea politică a cetăţii (regalitate – aristocraţie - 9 Aristotel “Politica”, Editura “Antet”, Oradea, 1996, p.55-68

14

democraţie), important este ca guvernanţii să dovedească faptul că posedă drept calitate

naturală Justiţia şi că sunt dispuşi să o aplice. A doua: că Justiţia este indispensabilă în

guvernarea statului. “Salus populi suprema lex esto” (“Suprema lege este salvarea

poporului”; De legibus, Lib, III, 31), pare să fi fost deviza celui mai bun regim politic în

viziunea lui Cicero10.

La fel cu oarecare reţinere faţă de guvernarea democratică se plasează în perioada

Renaşterii, N. Machiavelli, care în lucrarea sa “Discursuri” afirmă că nu întotdeauna cei

care au dreptul să guverneze ştiu să o facă11.

Pe linia tradiţiei artistotelice, teoretizarea guvernării democratice va începe, de

fapt, în sec. XVIII, prin Montesquieu. Părintele determinismului geografic defineşte un

nou mod de a concepe politica, nu numai ca pe un mecanism al guvernării, dar şi ca pe un

întreg, incluzând, în egală măsură fenomenele fizico-geografice şi conţinutul lor. Această

preocupare de a cuprinde toate implicaţiile posibile, ce decurg din influenţa geografiei,

istoriei, economiei şi a tradiţiilor asupra politicii, explică importanţa lucrării sale “Spiritul

legilor”. După ce a examinat natura regimurilor politice, Montesquieu analizează

principiile lor de bază şi apoi cauzele degenerării lor. Regimul republican se prezintă sub

două forme, republică democratică şi republică aristocratică. În primul caz, suveranitatea

este deţinută în întregime de către popor, în cel de-al doilea este încredinţată unui grup.

Suveranitatea trebuie să se bazeze pe principiul moralităţii, pe sacrificiul cetăţeanului

pentru binele tuturor în democraţie, pe simţul măsurii şi dreptate în aristocraţie. Pentru

Montesquieu, aceste două variante sunt posibile în Antichitate sau în perioada cetăţilor-

stat cu un teritoriu restrâns; specificul statelor moderne este regimul monarhic12.

În această ordine de idei se circumscriu şi concepţiile social-politice ale lui

Dimitrie Cantemir. Oprindu-se în operele sale asupra diferitor forme de stat, în general, D.

Cantemir a exprimat un şir de idei interesante şi originale. Prin factorul geografic, D.

Cantemir încearcă să lămurească unele laturi ale orânduirii politice a Moldovei de pe

vremea lui în special orânduirea politică a unor pământuri ale principatului. În cartea sa

“Descrierea Moldovei” el deosebeşte trei ţinuturi ale Moldovei, locuitorii cărora “nu sunt

supuşi nici unui boier şi trăiesc ca într-un fel de republică”. Primul este Câmpulungul, în

judeţul Sucevei, înconjurat de un lanţ continuu de munţi foarte înalţi. A doua “republică”

în Moldova este Vrancea în jud. Putnei, aproape de hotarul Valahiei, înconjurată din toate

părţile de munţi foarte stâncoşi. Astfel gânditorul consideră că piedicile naturale asigură

10 Iliescu Vasile “Statul-utopie şi realitatea. Antichitate, evul mediu, renaştere”, vol. 1, Editura “Dacia”, Cluj-Napoca, 1996, p.68-78 11 “Măştile puterii”, Institutul European, Iaşi, 1996.p.55 12 Montesquieu “Scrisori persane. Caiete”, Ed. “Hyperion”,Chişinău,1993,p.335

15

acestor “republici” sinestătornicie şi independenţă. Ele nu se supun nici boierilor, nici

domnitorului. După cum arată D. Cantemir, locuitorii acestor ţinuturi se conduc după

legile lor proprii şi refuză poruncile domnitorului şi ale judecătorilor lui. Prin urmare,

analizând comentariile respective, putem constata că primele manifestări ale guvernării

democratice în Moldova au fost determinate de condiţiile naturale13.

Jean-Jacques Rousseau este adevăratul teoretician al suveranităţii poporului, al

cărui studiu cu privire la “Contractul social” (1762) prezintă un punct de reper

semnificativ de abordare sub aspect instituţional al guvernării democratice. Prin contractul

social, omul ca individ se conformează voinţei generale, unanime şi universale. Voinţa

generală reprezintă anumite caracteristici deosebite: este inalienabilă, infailibilă şi

indivizibilă. Este inalienabilă, pentru că fiecare individ reprezintă o parte de popor, deci

deţine un mic segment de suveranitate şi trebuie să o exercite în mod direct, fără a se

folosi de un sistem electiv sau mandate. Este infailibilă, pentru că, pentru a lua o decizie,

voinţa tuturor dă posibilitatea formării unei majorităţi, criteriu realizat prin voinţa

generală. Voinţa generală, definită în întregime de fiecare cetăţean care formează poporul,

este indivizibilă. Expresia voinţei generale este legea, votată de către popor, în scopul

realizării binelui comunităţii. Legea este aceeaşi pentru toţi şi trebuie să fie respectată de

către toţi. A dori să acţionezi în afara legii înseamnă alienare, deoarece legea exprimă

voinţa generală. De fapt, democraţia, în opinia lui Rousseau, nu convine decât ţărilor mici,

în timp ce monarhia nu convine decât ţărilor mari, şi aristocraţia – ţărilor de proporţii

mijlocii, iar ideea de reprezentare, străină realităţii anticilor, ne vine de la guvernul feudal,

un guvern inechitabil şi absurd, în care specia umană este degradată şi unde numele

omului este căzut în dezonoare. Aşadar, J.J.Rousseau, examinând formele posibile de

regim politic, preferă democraţia directă. Dar, în acelaşi timp, Rousseau o consideră

imposibilă, din motive practice, poporul neputând fi reunit tot timpul şi din considerente

politice, pentru a evita ca executivul să rămână diferit de legislativ. Regimul democratic

rămâne la J.J.Rousseau apanajul propriu zeilor, oamenii fiind încă mult prea corupţi14.

Perioada contemporană, este perioada cea mai complexă a doctrinelor politice,

privind guvernarea democratică, care va produce o modificare foarte importantă, deoarece

multe din ele vor trece din domeniul teoretic, în cel al aplicării practice. Începutul sec.

XIX este marcat de apariţia lucrării lui Alexis de Tocqueville “Despre democraţia din

13 Ermuraţki V. “Concepţiile social-politice ale lui Dimitrie Cantemir”, Editura de Stat a Moldovei, 1957, p.26-30 14 Ghid de idei politice, Editura “Pan-Terra”, Bucureşti, 1991, p.34-48

16

America”. Tocqueville studiază condiţiile posibile de existenţă a unui regim democratic,

pornind de la principiul său de bază, egalitatea.

Democraţia ia naştere prin voinţa egalitară a oamenilor, în toate domeniile, după o

luptă îndelungată dusă împotriva tuturor inegalităţilor. Este vorba de un regim al puterii

politice, dar, deoarece democraţia directă este imposibilă din punct de vedere practic într-

un stat modern, poporul îşi deleagă suvernitatea reprezentanţilor săi, în conformitate cu

principiile majorităţii. Tocqueville contestează importanţa exagerată a majorităţii, pentru

că aceasta nu reprezintă naţiunea, voinţa generală a lui Rousseau şi încalcă drepturile

minorităţii, obligată să accepte decizii contrare voinţei sale. La limită, regimul democratic

îi dă motive individului să prefere egalitatea libertăţii. În acelaşi timp, Tocqueville este

conştient de faptul că nu se poate renunţa la democraţie, deoarece oamenii nu ar suporta

această afectare a nevoii lor de egalitate. Trebuie ca guvernarea democratică să fie

păstrată, încercându-se ca egalitatea să nu fie înscăunată în detrimentul libertăţii. În

spiritul egalităţii, democraţia duce la apariţia unei mase de indivizi egoişti. De aceea,

Tocqueville reliefează mai multe indicii: a determina integrarea individului în societate;

a-l determina să joace un rol politic local, prin intermediul instituţiilor descentralizate;

întărirea solidarităţilor tradiţionale în sânul asociaţiilor, menţinerea rolului esenţial al

religiei care recomandă dragostea şi respectul faţă de aproape. Deşi Alexis de Tocqueville

aprecia regimul democratic ca superior şi necesar, din punct de vedere politic, el îl

considera neeconomic şi risipitor de fonduri. Dintre toate pericolele care pândesc

democraţia, cele mai frecvente sunt anarhia, şi arbitrariul, dezordinea şi nesupunerea. În

consecinţă deşi Tocqueville nu este adeptul guvernării democratice, totuşi o consideră un

rău necesar pentru libertatea individuală15.

Spre deosebire de contemporanul său Alexis de Tocqueville, precum şi de alţi

gânditori ai sec. XIX, Karl Marx a idealizat la început democraţia, ca formă de guvernare.

Prin prisma unei scheme evoluţioniste, abstracte, asupra formelor de guvernare, Marx,

iniţial consideră democraţia culme a progresului politic, dezlegare a tuturor enigmelor şi

“adevărul” celorlalte forme anterioare de stat. De asemenea, utopică s-a dovedit şi ideea

lui Marx privind înlocuirea democraţiei reprezentative cu autoguvernarea poporului, care

ar conduce, în perspectiva comunistă, la dispariţia statului însuşi. Mai târziu, concepţia sa

despre dictatura proletariatului, expusă împreună cu F. Engels, în “Manifestul Partidului

15 Tocqueville A. “Despre democraţie ]n America”, Ed.“Humanitas”, Bucureşti, 1995, p.65-75

17

Comunist”, a stimulat tendinţele totalitare şi dictatoriale din fostele ţări socialiste şi a dus

la subestimarea, în fapt, a guvernării democratice şi democratizării societăţii respective16.

Este esenţial să facem distincţia între modelul democratic aşa cum funcţionează el

realmente în statele occidentale şi imaginea pe care ne-o formăm asupra acestuia; chiar şi

statele occidentale, care aplică efectiv modelul democratic, nu îl aplică într-un mod care

se conformează exact imaginii existente. Exemplul parlamentului este tipic în această

privinţă: chiar dacă ocupă un rol central şi preponderent în modelul imaginat democratic,

rolul său real este foarte scăzut în majoritatea statelor din Occident. Modelul democratic

de guvernare corespunde democraţiei liberale, aşa cum a funcţionat în ţările capitaliste

dezvoltate între anii 1870 şi 1939. În aceleaşi ţări, actualmente funcţionează un sistem

politic foarte diferit, pentru care s-a propus numele de “tehnodemocraţie”.

Modelul democratic nu este o construcţie artificială a teoreticienilor, juriştilor sau

politologilor, cum pretindeau adversarii săi conservatori, prin anii 30. El este rezultatul

unei evoluţii istorice îndelungate, pe parcursul mai multor secole, în S.U.A., Europa

Occidentală. Multe din instituţiile sale au fost împrumutate de la sistemele politice care

funcţionau în această regiune a lumii, înainte de sec. XIX. Dar ele au fost transpuse,

transformate, adaptate astfel încât să poată fi turnate într-un sistem nou. Modelul

democratic de guvernare a fost în sânul sistemului monarhic, care domina în Europa

înainte de revoluţia franceză şi pe care francezii îl numeau “vechiul regim”. Până în sec.

XVII, noul model se dezvoltă numai într-o singură ţară, Marea Britanie. El nu se va

generaliza în Occident decât după revoluţiile americană şi franceză. Extinderea regimului

democratic coincide cu expansiunea burgheziei, ea însăşi angajată în revoluiţia industrială

dintre 1780 şi 1880. Victoria sistemului democratic e cvasigenerală în jurul lui 1870, atât

în Europa Occidentală, cât şi în Statele Unite.

Modelul astfel elaborat şi generalizat corespunde aşa-numitei “democraţii

liberale”. Cuvântul “liberal” este luat în dublu sens, politic şi economic. Mai întâi, el

înseamnă că instituţiile politice se întemeiază pe următoarele principii: suveranitatea

poporului, alegeri parlamentare, independenţa judecătorilor, libertăţi politice, pluralismul

partidelor. Mulţumită acestora cetăţenii au o marjă foarte mare de autonomie şi mijloace

eficace de presiune asupra guvernanţilor. Câteva elemente ale sistemului aristocratic şi

monarhic anterior subzistă în democraţia politică: regele, camera superioară, inegalitatea

de reprezentare, restricţii în dreptul de vot. Rolul lor scade însă cursul vremii: votul

universal se generalizează după 1914-1918, camera lorzilor îşi pierde cea mai mare parte

16 Marx K., Engels Fr., Opere, vol. I , Editura PLP, Bucureşti, 1957, p.145

18

din putere în 1911 etc. Din punct de vedere economic, “liberal” e sinonim cu

“capitalist”. Instrumentele de producţie sunt în proprietatea industriaşilor, comercianţilor,

agricultorilor etc. Oricine e liber să creeze o întreprindere, să o administreze după voinţa

sa, să vândă şi să pună în circulaţie produse în cadrul “legilor pieţei”, adică a concurenţei.

Aceasta, practic, înseamnă că cetăţenii şi organizaţiile lor nu deţin singuri puterea politică:

ei o împart, în principal, cu deţinătorii capitalurilor, mari firme industriale, comerciale şi

financiare. Astfel, modelul democratic este în realitate un model “plutodemocratic”

deoarece puterea se sprijină deopotrivă pe popor (demos) şi pe bogăţie (ploutos).

Instituţiile politice ale democraţiei liberale, aşa cum au funcţionat ele în Occident, din

1870 şi până în jurul lui 1939, se caracterizează prin două trăsături esenţiale: importanţa

parlamentelor şi slăbiciunea organizaţiilor politice (partide şi grupări de presiune).

Împreună dau regimului politic democrat o mare omogenitate, în ciuda diferenţelor

constituţionale între regimul prezidenţial american şi cel parlamentar european.

Democraţia liberală descrisă mai sus, se aplică în Statele Unite, Europa

Occidentală, Canada, Australia şi Noua Zelandă de dinaintea primului război mondial. Ea

a suferit crize grave între 1918 şi 1939. După cel de-al doilea război mondial, acest model

al regimului democrat a fost practic înlocuit cu un sistem atât de profund diferit, încât un

şir de savanţi politologi contemporani, printre care şi Maurice Duverger, au propus să fie

numit cu un alt termen: “tehnodemocraţia”. Democraţia liberală din 1870-1939 şi

tehnodemocraţia de după 1945 se opun punct cu punct. Prima era bazată pe concurenţa

economică şi legea pieţei, a doua se bazează pe marile întreprinderi cu conducere

colectivă, care planifică activităţile şi îşi impun produsele prin publicitate şi mass-media.

Prima vroia un stat slab, care nu intervenea în domeniul economic, a doua cere ca

guvernul să asigure reglementarea generală a producţiei consumului şi schimbului lor prin

diferite intervenţii şi stimulente. Prima vroia să înfrunte partidele de cadre, strâmte şi

puţin structurate, care dădeau competiţiei politice caracterul unei lupte de gladiatori, a

doua confruntă partidele de masă, care îşi disciplinează aderenţii şi liderii pe care îi

integrează într-o acţiune colectivă. Tehnodemocraţia conservă cadrul politic al democraţiei

liberale. Pentru o mai bună înţelegere a regimurilor politice contemporane trebuie să luăm

aminte de această situaţie17.

Deşi democraţia a fost un ideal puternic şi trainic timp de două milenii, ea s-a

dovedit şi fragilă, în practică. Tot acest timp doar puţine ţări au fost în stare să aibă

răbdarea, infrastructurile instituţionale, controlul şi echilibrul necesare pentru ca o

17 Piţurca A. “Politica şi societatea”, Universitatea din Craiova,1994,p.36

19

guvernare democrată să dureze o perioadă mai lungă. Doar în lumea de după război,

regimurile democratice au devenit mai prospere şi multe au atins o stabilitate care a

permis ca în ţările respective să crească şi libertatea şi bunăstarea cetăţenilor. Astăzi, din

ce în ce mai multe ţări se angajează pe drumul democraţiei, considerând-o cel mai bun

regim politic conceput vreodată. Într-o societate democratică, politica constă în dialogul

dintre guvern şi cetăţenii săi şi între cetăţenii înşişi. Are importanţă nu numai pentru

stabilirea unui sistem de guvernare loial şi viabil, totodată o asemenea formă de guvernare

se va adecva, în fapt, problemelor fără a pierde consimţământul şi susţinerea celor

guvernaţi. Orice regim democratic pretinde, mai presus de orice, participarea civică

activă. Aristotel scria: “Dacă libertatea şi egalitatea se regăsesc cu precădere în

democraţie, ele vor fi pe deplin împlinite atunci când toată lumea, în mod egal, participă

la guvernare în totalitatea ei”. Cetăţenilor li se încredinţează responsabilitatea de a se

autoguverna şi astfel ei sunt aceia care asigură şi calitatea vieţii publice şi a celei

personale. Participarea deplină a cetăţenilor este aceea care permite politicii să-şi

îndeplinească cea mai înaltă şi mai nobilă funcţie. Deoarece toţi cetăţenii sunt implicaţi în

procesul politic, guvernarea democrată este complexă. Şi nici o părere nu este considerată

corectă. Statul ordinii politice ideale nu este considerat relevant, căci este imposibil ca

toată lumea să fie de acord asupra idealului. Regimul totalitar comunist a demonstrat

pericolul încercării de a realiza utopia. Politica într-o societate democratică este un proces

evolutiv, nu o condiţie statică. Ea trebuie reglată din când în când de către mecanismele

instituţionale ale regimului politic pentru a reflecta schimbări în societate şi periodic

întărită pentru a se apăra de atacurile posibile, dinăuntru şi dinafară. Ea depinde de

puterea ideilor concrete, a convingerilor şi ideologiilor şi de discutarea ordonată a

punctelor de vedere diferite, luptând în acelaşi timp să servească interesul public şi să

îmbunătăţească viaţa oamenilor. Numai în acest fel supravieţuieşte democraţia, de la o

generaţie la alta18.

18 Finn Ch.“Politica ]ntr-o societate liberă“,Ed.“Pro Europa”,1996,p.24-26

20

§ 1.2. Modele contemporane ale regimurilor democratice

Una dintre primele forme de organizare a vieţii social-politice au constituit-o

regimurile democratice. Regimurile politice democratice au luat naştere încă din

societatea sclavagistă, cel mai elocvent exemplu în acest sens fiind regimul politic

atenian. În feudalism, dominante sunt regimurile autoritare de tip monarhist. În această

perioadă regimurile democratice dispar. Ceea ce se menţine sunt anumite elemente ale

democratismului politic în unele oraşe libere din Nordul Italiei, Germaniei, şi nu

regimurile politice democratice în sine sau ca atare. Renaşterea şi proliferarea regimurilor

democratice are loc la o anumită etapă, odată cu epoca modernă, când pentru unele ţări

dezvoltate ele devin principala formă de exercitare a conducerii politice a societăţii.

Astăzi, regimurile politice democratice constituie o dominantă a vieţii politice

contemporane, spre ele îndreptându-se atât ţările foste comuniste din Europa răsăriteană şi

centrală, cât şi majoritatea ţărilor din lumea a treia19.

În 1967 Barington Moore publică o lucrare devenită aproape clasică în

politologie “Originele sociale ale dictaturii democraţiei”, în care probează, printr-o

întemeiere istorică, economică şi statistică, faptul că independent de structurile sociale, de

calitatea şi nivelul lor istoric în diverse ţări ale lumii trecerea spre o viaţă politică

modernă a urmat pe trei căi:

1) revoluţiile burgheze, care au culminat cu democraţiile occidentale;

2) revoluţiile conservatoare, ce au culminat cu fascismul;

3) revoluţiile ţărăneşti, care au dus la comunism.

Deşi poate fi pusă în discuţie, această tipologie a căilor de evoluţie a ţărilor lumii

în perioada contemporană, autorul se întâlneşte în aceeaşi judecată cu un gânditor de

formaţie creştină, Jean Lacroix, care scria în lucrarea lui intitulată emblematic “Criza

democraţiei, criza civilizaţiei” (1966), că cea mai mare eroare este să opui democraţiei

politice democraţia socială. Democraţia politică este asemenea formei, iar cea socială este

asemenea materiei. Nu este posibilă o guvernare democratică fără oameni formaţi pentru

ea, care vor să participe şi, desigur, pot participa la dialogul democratic. Aceasta se face

în cadrul unor instituţii care stabilesc un minim de egalitate între membrii societăţii şi care

impun discursului reguli de schimb şi sinceritate.

Dacă ţinem seama de caracterul social al puterii, vom privi cu înţelegere distincţiile

ce se fac între democraţia socială, economică, culturală şi cea politică. Dacă în schimb vom

19 Лавриненко В. „ Политология” , Москва, 1999, стр. 54-56

21

avea în vedere mulţimea determinărilor conferite “poporului” în istorie, vom înţelege de ce el

a apărut ca expresie formală a oricărui regim politic. Exceptând pe Ludovic al XIV-lea,

care se identifica pe sine cu statul şi puterea, orice conducere şi organizare generală a

societăţii s-a prezentat ca fiind democratică, chiar dacă în realitate era o dictatură. Ţinând

seama de această posibilă ruptură între conţinutul şi forma unei democraţii, s-a pus

problema unor criterii ale democraţiei pe baza cărora să se poată judeca gradul dezvoltării

democratice a unui regim politic.

Un prim criteriu a fost cel formulat de G. Almond şi B. Powell în 1966 şi se referă

la autonomia subsistemelor unei societăţi. Pe baza lui se propune o analiză a diferenţierii

genurilor de activitate dintr-o societate, stabilind limitele între care se manifestă acţiunea

politică. Dacă aceasta se constituie în limitele specificului său şi nu-şi depăşeşte

autonomia intervenind disfuncţional în celelalte activităţi, se constituie prima premisă a

unei guvernări democratice.

Al diolea criteriu este propus de Ph.Cutright, în filiaţie cu doctrinele

liberalismului clasic, deoarece pune în discuţie cerinţe ca puterea politică să poată fi pusă

sub control. Prima cerinţă vizează separaţia puterii (în legislativă, executivă şi

judecătorească); a doua, un mecanism electoral, care, la rândul lui, să permită cunoaşterea

deplină de către alegători a propunerilor politice şi a celor ce urmează să le înfăptuiască şi

pe această bază, opţiunea exprimată liber.

La rândul său R.A.Dahl a propus criteriul competiţiei pentru putere, al luptei

pentru câştigarea sprijinului şi votului popular. De aceea, într-o încercare de a determina

regimul democratic, R.A.Dahl arată că trebuie ţinut seama de faptul că orice politică

aduce în prim-plan o elită care reprezintă o parte a membrilor societăţii. Competiţia

grupurilor este exprimată de competiţia elitelor. O guvernare democratică se va caracteriza

printr-un număr mare de grupuri şi o corespunzătoare luptă între elitele ce le reprezintă

interesele în cadrul său în afara puterii. La fel Robert A.Dahl în lucrarea sa “Democracy in

the United States Promise and Performance” (1974) a încercat o inventariere a definiţiilor

democraţiei, ca formă de guvernământ, regim politic, mod de viaţă. El introduce în

politologie termenul “poliarhie” (gr. polys – mult; arheiu – a guverna), înţelegând prin

aceasta o formă de guvernare caracterizată prin exercitarea puterii de către majoritatea

cetăţenilor, opusă monarhiei, oligarhiei. Este o variantă elitistă a democraţiei pluraliste, ce

pune accent pe pluralismul intereselor, grupurilor şi organizaţiilor, pe competiţii şi şansa

lor de a cuceri, exercita sau influenţa puterea. Este vorba de exercitarea efectivă a puterii

de liderii concurenţi şi elite, care au aceleaşi opinii asupra proceselor fundamentale. Ei

sunt aleşi de partide, deci, indirect de popor şi negociază între ei.

22

Toate aceste criterii reprezintă efortul de tratare a guvernării din perspectiva

teoriei şi practicii politice contemporane. Dar idealul democratic este probabil la fel de

vechi ca şi însăşi viaţa politică: dacă aceasta înseamnă organizarea şi conducerea

societăţii, este lesne de imaginat faptul că la acest act pot participa toţi membrii societăţii

sau numai o parte a lor, mai mare sau mai mică. R. Michels susţine chiar imposibilitatea

tehnică a societăţilor moderne de a realiza o democraţie prin participarea directă a tuturor

membrilor societăţii la guvernarea ei20. În zilele noastre, defazajul între cele două

accepţiuni, empirică şi ideală ale democraţiei, face dificile definiţiile globale ale

conceptului.

Pentru Max Weber, democraţia este mod şi mijloc, şi nu scop în sine. Este mod de

a alege liderii şi mijloc pentru a-i obliga să respecte legile, precum şi pentru atragerea

populaţiei la treburile social-politice ale ţării. Este subliniată problema esenţială a

guvernării democratice, cea a relaţiei reciproce între lider--stat--mase.

J.R.Lewis defineşte democraţia ca formă de guvernământ, ca o metodă, pe de o

parte, iar pe de altă parte ca un mod de viaţă ce cuprinde idealuri, atitudini, concepţii

filosofice21.

J.L.Quermonne, în lucrarea sa “Les régimes politiques occidentaux” (1986) insistă

asupra patru elemente, componente esenţiale ale regimului politic: a) principiul

legitimităţii; b) structura instituţiilor; c) sistemul de partide; d) rolul statului. Pornind de la

combinaţia acestor elemente, el dă următoarea definiţie a regimului politic: “Prin regim

politic vom înţelege ansamblul elementelor de ordin ideologic, instituţional şi sociologic,

care concură la formarea guvernării unei ţări date într-o perioadă determinată”. 22

Majoritatea regimurilor politice adoptate în Europa continentală şi în celelalte părţi

ale lumii, în sec. XIX şi XX, au fost copii mai mult sau mai puţin adaptate ale modelului

britanic şi francez. Regimul politic caracteristic pentru epoca contemporană, este cel al

democraţiilor pluraliste. El se manifestă în forme diferite, în funcţie de tradiţiile istorice,

caracteristicile psihologice şi trăsăturile specifice fiecărei ţări. Dar dincolo de diversitatea

şi chiar ineditul lor, regimurile democratice au câteva trăsături de bază, care le deosebesc

de alte tipuri de regimuri, cum sunt cele autoritare, dictatoriale sau totalitare. Aceste

trăsături comune sunt:

20 Voicu Ileana, “Ştiinţa politicii”, Universitatea tehnică, Cluj-Napoca, 1992, p.60-75 21 Hermet G. “Poporul contra democraţiei”, Institutul European, Iaşi, 1995,p.135 22 Luca Ilie “Politologie”, Editura “Helicon”, Timişoara, 1995, p.35

23

1. Alegerea guvernanţilor se face prin alegeri libere, adică alegeri care corespund

la cel puţin trei condiţii:

a) libertatea candidaturii, care este corolarul liberei formări şi liberei

funcţionări a partidelor politice;

b) libertatea sufragiului, care implică sufragiul universal şi egal al femeilor şi

bărbaţilor care răspunde adagiului englez: un om, un vot;

c) libertatea scrutinului, care se bazează pe două exigenţe: secretul, care

justifică cabine izolate.

Astfel, democraţia s-a afirmat în istorie ca un regim politic care asigură cea mai

largă marjă de libertate politică cetăţenilor săi sub trei aspecte. În primul rând, ca libertate

individuală, ca autonomie a persoanei, apărând şi garantând libertăţile individului,

împiedicând, pe cât posibil, deţinătorii puterii să devină abuzivi şi opresivi faţă de

cetăţeni. Apoi, sub aspectul libertăţii politice, ca posibilitate de participare, de asociere a

celor guvernaţi la exercitarea puterii şi de diminuare a arbitrariului guvernanţilor, de

asigurare a controlului asupra acestora. În sfârşit, sub aspectul libertăţii naţionale,

exprimând dreptul popoarelor de a dispune singure de ele însele, de a se elibera de orice

dominaţie străină şi de a se organiza în state naţionale independente, conform

“principiului naţionalităţilor”.

2. A doua trăsătură se referă la exerciţiul guvernării. El aparţine majorităţii,

aceasta se degajă fie cu ocazia unui scrutin direct (alegeri prezidenţiale), fie printr-un

scrutin indirect (majoritatea parlamentară şi investirea guvernului de către adunarea

rezultată prin sufragiu universal).

3. A treia caracteristică constă în obligaţia, care este coloralul pentru majoritate,

de a respecta opoziţia, ceea ce antrenează două consecinţe: dreptul opoziţiei la libera

critică şi dreptul ca urmare a unei noi alegeri la alternanţa la putere.

4. Al patrulea principiu al unui regim democratic este constituţionalismul, adică

atât puterile publice, cât şi cetăţenii trebuie să respecte constituţia; ceea ce antrenează

pentru partidele politice obligaţia de a face proba unui minim consens şi pentru puterile

publice de a se supune controlului constituţionalităţii actelor lor, printr-un organ

jurisdicţional independent23.

23 Мальцев В. “ Основы политологии”, Москва, 1998, стр. 110-112

24

Maurice Duverger în “Les régimes politiques” propune o serie de clasificări ale

regimurilor politice democratice, luând drept criteriu raporturile reciproce dintre guvern şi

parlament, şeful statului şi parlamentului, şeful statului şi guvernului. Pentru simplificare

vom analiza doar trei tipuri semnificative de regim politic democratic: regim parlamentar,

prezidenţial şi semiprezidenţial.

1. Regimul democratic parlamentar a caracterizat iniţial monarhiile

constituţionale sau limitate (Marea Britanie, Belgia, Olanda, Norvegia, Suedia, Spania),

apoi s-a extins şi în multe republici europene (Germania, Italia, Ungaria, Moldova,

Letonia) şi asiatice (India, Singapore). Varianta parlamentară a regimului democratic

răspunde necesităţii democraţiei liberale de a se dezvolta în Europa într-un cadru

monarhic. Separarea executivului în două elemente: şeful statului şi şeful guvernului, are

drept scop esenţial de a-i acorda regelui un rol pur onorific şi de a transfera puterea regală

unui om emanat din parlament şi sprijinit de acesta. Posibilitatea deputaţilor de a forţa

primul ministru să demisioneze împreună cu miniştrii săi, ţinteşte regele: acesta este

împiedicat să aleagă guvernul său fără acordul parlamentului. Francezii numesc acest tip

de regim parlamentar “regimul adunărilor”, în cadrul său puterea deputaţilor atingând un

rol maxim. Posibilitatea de a alege primul ministru, de a-l revoca, de a respinge proiectele

acestuia, de a vota texte opuse vederilor lui, nu împiedică aceste camere să nu aibă o

majoritate statică şi coerentă care le permite să ia decizii. În absenţa acesteia ele nu au nici

o posibilitate de acţiune continuă, iar slăbiciunea guvernului o reflectă pe cea a camerelor.

Parlamentul de azi al Italiei, cel al Franţei de acum treizeci de ani, ilustrează bine

contrastul unei atotputernicii superficiale şi a unei neputinţe profunde. Faptul esenţial de

care trebuie să se ţină cont, este înlocuirea partidelor suple ale democraţiei liberale cu

partide “rigide”, la ai căror deputaţi se observă o riguroasă disciplină de vot în parlament.

Înainte de 1939, doar partidele socialiste şi comuniste aveau acest caracter, oarecum astfel

erau organizate şi partidele britanice.

În cadrul acestor regimuri, parlamentul, în raport cu celelalte organe ale puterii de

stat deţine un rol preponderent, concretizat într-un surplus de atribuţii şi prerogative. Într-

o republică parlamentară puterea executivă este deţinută de guvern, ce emană din

parlament, condus de regulă de un prim-ministru. În aceste republici, preşedintele este

ales prin vot indirect de un corp electoral restrâns, de regulă, de Parlamentul ţării. Există

câteva excepţii: ţările unde preşedintele este ales prin vot direct (Austria, Irlanda,

Portugalia). Într-o republică parlamentară prerogativele preşedintelui sunt reduse, sunt

asemănătoare cu cele ale unui monarh constituţional. Caracteristica esenţială a acestui tip

de regim politic constă în aceea că monarhul sau preşedintele, deci şeful statului, se

25

situează în afara jocului politic având un rol mai degrabă simbolic. Parlamentul poate

dizolva guvernul prin exprimarea votului de neîncredere, poate iniţia şi desfăşura anchete

şi control asupra activităţii sale, dezbate şi aproba tratatele politice, economice cu alte

state etc.

Modelul clasic al regimului parlamentar este cel britanic, unde fiecare decizie

importantă a guvernului este supusă discuţiei şi aprobării parlamentului, iar numirea

primului ministru şi a membrilor cabinetului se face numai din rândurile parlamentarilor.

Parlamentarismul britanic este concepţia de stat prin care poporul guvernează prin

intermediul reprezentanţilor săi aleşi. Camera Comunelor, putere legislativă, este factorul

principal al puterii: nu numai că aleşii poporului votează legile, dar ei asigură şi orientarea

politică a guvernului (putere executivă). În realitate, experienţa practică a dus la sporirea

treptată a prerogativelor guvernului şi primului ministru, în timpul celui de-al doilea

război mondial, deoarece s-a dovedit că executivul nu poate guverna efectiv ţara şi nu

poate lua decizii în situaţii critice, dacă este nevoie de fiecare dată să aştepte aprobarea

parlamentului. De altfel, cetăţenii britanici sunt conştienţi că ei decid prin vot persoana

primului ministru, iar personalitatea acestuia joacă un rol important în decizia

electoratului. Regimul democratic parlamentar, a cărui versiune britanică prezintă un

exemplu original din cele mai notabile se caracterizează prin:

a) centralizarea puterii executive, care este organul dotat de putere majoră, cu

guverne monopartidice şi cu o majoritate supusă riscului, întrucât minoritatea

apare în proporţii destul de ample;

b) fuziunea puterii şi caracterul predominant al executivului, în sensul că

parlamentul se aliniază la poziţia guvernului, care prevalează cu siguranţă în

raport cu primul;

c) bicamerismul asimetric, întrucât aproape toată puterea legislativă aparţine

Camerei comunelor, în raport cu camera lorzilor;

d) sistemul bipartidic;

e) sistemul electoral majoritar (plurality system);

f) democraţia, în exclusivitate, reprezentativă, care presupune că nu există, practic,

loc pentru vreun element de democraţie directă ca, de exemplu, referendumul.

Regula de aur a regimului parlamentar, este responsabilitatea politică a guvernului

în faţa parlamentului, sau cel puţin în faţa Camerei aleasă prin vor universal. Această

responsabilitate este un mecanism reversibil. Pe de o parte, ea plasează guvernul în

dependenţă faţă de parlament: parlamentul îl controlează, face interpelări şi poate aplica

moţiunea de cenzură. Dar, pe de altă parte, dreptul recunoscut al primului ministru de a

26

angaja responsabilitatea guvernului, de a pune problema încrederii şi de a spune

deputaţilor: “Dacă voi nu adoptaţi cutare text sau dacă nu-mi acordaţi cutare credit, noi

demisionăm”, constituie un mijloc de presiune considerabil al guvernului asupra

parlamentului.24

Toate acestea nu înseamnă nimic însă în Statele Unite ale Americii, unde ruptura cu

metropola a fost, în acelaşi timp, o ruptură cu monarhia.

2. Regimul democratic prezidenţial, este prezent în SUA, majoritatea republicilor

latino-americane şi africane. Constituţia Statelor Unite ale Americii din 1787 adoptă un

regim politic numit “prezidenţial”. Acesta neexistând încă nici în Marea Britanie,

constituanţii americani erau mai natural înclinaţi să transpună monarhia limitată care

funcţiona la Londra la începutul secolului şi pe care o cunoşteau mai bine. Fără îndoială,

sistemul cu un prim-ministru responsabil în faţa camerelor începea să se impună la

Westminster, dar, în acelaşi timp, nu era încă prea clar definit şi, în orice caz, nu prezenta

nici un interes într-un cadru republican. Problema instituţiilor americane era cu totul

diferită. Nu era vorba de o luptă împotriva unui rege sau a aristocraţilor, care nu existau.

Era vorba de slăbirea autorităţilor centrale pentru a garanta drepturile statelor. Teoriile lui

Locke şi Montesquieu asupra separaţiei puterilor, alcătuite de autorii lor pentru a limita

puterea regală, au fost transpuse pentru garantarea libertăţii de acţiune a guvernărilor

locale. Într-o republică prezidenţială preşedintele este şi şeful guvernului. De regulă, în

aceste ţări preşedintele este ales prin scrutin universal sau prin referendum şi dispune de

atribuţii foarte largi. Nu există funcţie de prim-ministru, dar există aceea de

vicepreşedinte, ales, la rândul său, prin scrutin universal sau referendum, care îl

înlocuieşte pe preşedinte în caz de deces, boală, demisie, până la desfăşurarea alegerilor.

În SUA vicepreşedintele este, totodată, preşedintele Senatului. În cadrul regimului

prezidenţial secretarii (miniştrii) sunt numiţi de către preşedinte, după aprobarea

Senatului, şi liber revocaţi de către el. Preşedintele este responsabil politic, doar direct în

faţa poporului (“accountability” – termenul american intraductibil, ce înseamnă şi

imputabilitate, şi responsabilitate). El este independent în raport cu parlamentul în virtutea

aplicării stricte şi rigide a principiului separării puterilor. În virtutea acestui principiu nici

Preşedintele, nici Congresul nu dispun de puterea de a-şi scurta mandatele respective.

Preşedintele nu poate niciodată să dizolve Congresul şi Congresul nu poate pune în joc

responsabilitatea politică a preşedintelui, nici cea a secretarilor de stat. Procedura de

“impeachent” – de punere sub acuzare a Preşedintelui în faţa Senatului pentru trădare,

24 Lijphart A.”Democraţia în societăţile plurale”,Ed.Polirom,Iaşi,2002,p.145-155

27

corupţie sau alte crime înalte şi delicte - nu înseamnă punerea în joc a responsabilităţii

Preşedintelui SUA în faţa Congresului. Procedura se aplică foarte rar. Ea a fost aplicată în

1869 şi 1999 împotriva preşedintelui Johnson şi, respectiv, Clinton, dar ea a fost respinsă

din lipsa unui vot, pentru că este necesar votul a două treimi din senatorii prezenţi. În

1974, R. Nixon nu a mai fost supus procedurii pentru că a demisionat (în legătură cu

afacerea “Watergate”).

La rândul său, Congresul este independent de preşedinte şi această independenţă îi

conferă plenitudinea puterii legislative. Preşedintele nu are iniţiativă legislativă, el nu

poate depune în cele două camere proiecte de legi. Nici preşedintele, nici secretarii săi nu

dispun de atribuţiile pe care parlamentarismul raţionalizat le acordă guvernelor europene

pentru a face să adopte proiectele lor de legi. În virtutea Constituţiei, Senatul dă

consimţământul său faţă de numirea înalţilor funcţionari şi a judecătorilor de la Curtea

Supremă şi aprobă cu o majoritate de două treimi tratatele internaţionale. În sfârşit,

preşedintele are drept de veto în raport cu legile adoptate de parlament. Acest veto însă

poate fi contracarat dacă Congresul votează din nou legea cu 2/3 din voturi. Franklin

Roosevelt deţine recordul cu 631 de vetouri; Ford – 312, pe când J. Carter cu 20.

Întreg sistemul politic american, inclusiv separarea puterilor executivă, legislativă

şi judiciară, sunt stabilite de părinţii fondatori care au elaborat Constituţia americană pe

principiul check-and-balance (frână şi echilibru) menit să asigure funcţionarea puterii,

înhibând abuzul şi tendinţele dictatoriale. Influenţa preşedintelui în guvernarea ţării

depinde de: a) puterile care-i sunt acordate de Constituţie şi statutele federale; b) factori

politici nescrişi în Constituţie; c) personalitatea preşedintelui. Regimul prezidenţial de tip

american prevede că Preşedintele este şeful puterii executive, şeful guvernului şi, totodată,

comandant-şef al forţelor armate. Parlamentul şi Preşedintele îşi au originea în aceeaşi

sursă – voinţa poporului. Dacă unul din organele supreme ale ţării se îndreaptă într-o

direcţie nedorită, celălalt îl va putea corecta.

Există variante de republici prezidenţiale în care, pe lângă preşedinte, există şi un

prim-ministru, rolul acestuia fiind însă secundar. Mai multe state, îndeosebi în America

Latină, au adoptat modelul regimului democratic prezidenţial, dar aplicarea lui s-a dovedit

foarte dificilă conducând deseori la dictatură militară sau regim autoritar.

3. Regimul politic semiprezidenţial / semiparlamentar . Lupta pentru supremaţie, in

cadrul unor societăţi, dintre puterea executivă (guvern, şeful statului) şi puterea legislativă

(parlament) a impus apariţia unui element de mediere, de echilibru între acestea. De

regulă, acest element a fost găsit în persoana şefului statului, preşedintelui, care, din

dorinţa de a limita puterea parlamentului, a fost înzestrat cu prerogative ce ţin atât de

28

executiv, cât şi de legislativ, el putând astfel media între acestea. Asemenea regimuri

semiprezidenţiale se nasc şi se dezvoltă îndeosebi în societăţile ex-comuniste din Europa

Centrală şi de Est, unde perioada de tranziţie impune, ca o necesitate, menţinerea unui

executiv puternic, dar şi a unui legislativ autoritar. Aceste regimuri sunt o categorie

intermediară a regimurilor politice democratice, în cadrul cărora puterea executivă se

împarte între preşedinte şi guvern (prim-ministru). Raportul acestor puteri variază de la

ţară la ţară (Franţa, Finlanda, Tansania, Siria, Peru), iar preşedintele este ales, de regulă,

prin scrutinul universal şi direct sau prin referendum.

În cadrul regimului semiprezidenţial francez (a V-a Republică, după 1958) primul

ministru este numit de către preşedinte fără nici o aprobare din partea parlamentului. În

schimb, preşedintele poate numi miniştii numai cu contrasemnătura primului ministru.

Aceasta conferă primului ministru şi guvernului plenitudinea atribuţiilor lor. Un alt factor

semnificativ al regimurilor democratice semiprezidenţiale este responsabilitatea politică a

primului ministru în faţa preşedintelui. Deja trei prim-miniştri francezi au fost constrânşi

de a-şi depune demisia la cererea preşedintelui. Astfel, în Franţa, regimul semiprezidenţial

este un compromis între modelul american şi regimul parlamentar, în sensul că puterea

executivă este împărţită între preşedinte şi guvern condus de un prim-ministru.

Preşedintele fiind ales pe o perioadă de 7 ani, iar parlamentul pe 4 ani, s-au creat situaţii

denumite co-habitation, în care preşedintele socialist a conveţuit cu un guvern şi

parlament de dreapta şi centru-dreapta. 25

Prin urmare, regimul democratic semiprezidenţial, îmbinând trăsături ale regimului

prezidenţial şi ale regimului parlamentar, presupune: a) un preşedinte de republică ales

prin sufragiu universal şi cu anumite puteri proprii; b) un prim-ministru şi un guvern

responsabil în faţa Parlamentului sau a Preşedintelui. Raporturile dintre Preşedinte,

Parlament şi Prim-ministru pot fi diferite, în funcţie de evoluţia politică, regulile

constituţionale şi voinţa electoratului.

Deşi Constituţia României, adoptată la 8 decembrie 1991, nu prevede expres nici

separaţia puterilor şi nici nu numeşte tipul de regim politic, nici modul în care sunt

organizate atribuţiile şi raporturile dintre puterile de stat, rezultă cu claritate că s-a optat

pentru un regim semiprezidenţial, cu largi atribuţii conferite Preşedintelui atât în

raporturile cu Parlamentul, Guvernul, cât şi în deţinerea pârghiilor forţelor de

constrângere, în elaborarea politicii interne şi externe26.

25 Tamaş Sergiu “Dicţionar politic: Instituiile democraţiei şi cultura civică“, Ed.”Şansa”, Bucureşti, 1996, p.255-260 26 Radu Al., Radu Gh., Porumb Ioana “Sistemul politic românesc”, Editura “Tehnică“, Bucureşti, 1995, p.37-40

29

Analizând modelele contemporane ale regimului democratic, putem concluziona că

esenţa regimului politic democratic se află în sistemul drepturilor şi libertăţilor omului, în

accesul liber şi egal al cetăţenilor la viaţa politică, în determinarea prin voinţa lor a

dinamicii şi calităţii regimului politic. Un regim este democratic în măsura în care

libertatea, democraţia, pluralismul şi parlamentarismul fundamentează existenţa societăţii

civile. Esenţa democratică a regimului politic presupune ca statul să fie liber, puterile sale

de natură politică, economică, educaţională, culturală etc., să nu fie acaparate sau

subordonate nici uneia din grupările care le dispută.

K. Popper spune că: “Măreţia democraţiei este că permite astfel de schimbări

politice în societate, fără răsturnări sângeroase, fără cutremure majore. Într-un regim

cu adevărat democratic accentul cade pe instituţii şi nu pe persoane, ca în regimurile

totalitare”(Societate deschisă şi duşmanii ei.Vol.1,(Platon), Buc.,1993, p.45).

Astfel, suportul menţinerii unui regim democratic constituţional se află în competiţia

permanentă a structurilor pluraliste ale societăţii civile şi politice. Determinant şi specific

acestui cadru democratic este faptul că grupurile şi cetăţenii posedă libertate şi autonomie faţă

de puterea statului, ceea ce face posibbilă manifestarea opoziţiei ca factor de control al puterii

şi de edificare a valorilor democratice. Legitimitatea funcţionării regimului politic democratic

este dată de votul cetăţenilor în cadrul scrutinului electoral, activitate prin care se exercită un

control atât asupra guvernării, cât şi asupra opoziţiei. Într-un astfel de regim, sistemul politic

se caracterizează prin lipsa puterii personale nelimitate, prin limitarea mandatului şi

responsabilitatea în faţa alegătorului. În acest mod, în cadrul regimurilor democratice, puterea

politică este dispersată, limitată, controlată în conformitate cu procedurile democratice şi

concurenţiale.

30

§1.3. Idealul si practica guvernării democratice în societatea contemporană

Regimurile politice contemporane constituie un efort istoric, instituţional şi

cultural de o mare anvergură. Totuşi, guvernarea democratică, prin geneza sa şi prin

manifestările sale curente rămâne dezorientată în faţa unei serii de probleme, ce nu sunt

soluţionate în mod adecvat, dar oricum, rezolvabile, confruntându-se cu o întreagă

varietate de provocări serioase, deseori dramatice.

Prima din problemele care prezintă interes în acest context, ţine de antropologia

guvernării democratice. La începuturile democraţiei moderne se disting două atitudini în

explicarea poziţiei omului în cadrul politicii. Una dintre aceste viziuni este viziunea

diadică, ce se referă la relaţia individ-stat, fără intermediari, pe când, cealaltă viziune

triadică se bazează pe relaţia de tipul individ-grup-stat şi, prin urmare,postulează

intermedierea grupurilor. Motivul care stă la baza opţiunii în favoarea primei viziuni este

enunţat cu o mare claritate de Emmanuel-Joseph Sieyes în lucrarea "Qu' est-ce que le tiers

etat?" (1789). Abatele Sieyes menţionează că trei interese diverse pot fi găsite în inima

omului:

1) “cel în baza căruia cetăţenii se unesc, determinând extinderea respectivă a

interesului comun;

2) cel în baza căruia un individ se asociază numai cu unuii, cei care-i sunt

apropiaţi, adică interesul corporativ;

3) cel, din cauza căruia fiecare se izolează, având grijă singur de sine, adică

interesul personal”27

Interesul, în virtutea căruia o persoană se înţelege cu alţi asociaţi este evident

obiectul dorinţelor tuturor şi obiectul adunării comune. Problema este clară: grupurile,

partidele, sindicatele, asociaţiile trebuie să fie înlăturate, pentru că specificul intereselor

lor împiedică apariţia şi persistenţa în rândul cetăţenilor a acelui sentiment de interes

comun care constiutuie baza sentimentului civic.

Cea de-a doua problemă vizează democraţia ca un regim de administrare

ordinară. Abordarea chestiunii în cauză evidenţiază trei aspecte fundamentale, legate între

ele, dar păstrându-şi anumite trăsături distinctive. Primul din aceste aspecte este evocat de

George L. Mosse în lucrarea sa "L’ opera di Aldo Moro nella crisi della democrazia

parlamentare in Occidente" (1979) în termenii următori: "În linii mari, am putea spune că

27 Braunstein F., Pépin J.F “Marile doctrine”, Ed.“Antet”,Oradea,1997,p.45-50

31

în secolul nostru sistemul guvernării parlamentare şi-a îndeplinit în mod eficient misiunea

în momentele de stabilitate şi a demonstrat propria ineficienţă în momentele de tensiune

economică şi socială". Cel de-al doilea aspect, examinat de rând cu altele şi de George

L.Mosse, evidenţiază un fel de carenţă emotivă, psiho-afectivă, a participării politice

democratice. Diferenţa apare aici între participare în sens de a lua parte şi participare în

sens de a se simţi parte: în democraţia reprezentativă indirectă individul ia parte şi nu se

simte parte. Aşadar, dacă a lua parte poate fi suficient în fazele guvernării ordinare,

aceasta nu mai poate fi suficient în faze de guvenare în condiţii extraordinare, atunci când

societăţii i se înaintează imperativul solidarităţii, pe care democraţia reprezentativă nu

este capabilă să o asigure. Cel de-al treilea aspect, în sfârşit, se referă la faptul că, cu cât

mai mult are loc detaşarea de guvernarea ordinară şi se ajunge la faze tensionate şi

dramatice, cu atât mai imposibilă devine stabilirea relaţiei politice în bază de negociere.

Nucleul democraţiei este principiul suveranităţii poporului, ceea ce înseamnă că

guvernarea poate fi legitimată doar prin voinţa celor guvernaţi. Acest principiu trebuie

deosebit de procedurile democratice, care sunt mijloace ce permit punerea în evidenţă a

voinţei poporului. Principala procedură sunt alegerile. Alte proceduri ce ajută la

funcţionarea în bune condiţii a regimului democratic sunt: separarea puterilor în stat,

limitarea mandatului pentru reprezentanţii poporului, precizarea anumitor reguli

constituţionate etc. În fapt, democraţia reprezintă un sistem de instituţii şi relaţii prin care

membrii societăţii acţionează, fie la nivel ideatic, direct ca autoritate elaboratoare de

politici (democraţia directă), fie la nivel pragmatic, prin reprezentanţi, care elaborează

politica în numele celor care i-au ales (democraţia reprezentativă). Democraţiile sunt

preferate pentru că în raport cu alte forme de guvernare se întemeiază pe un maxim de

consens şi pe un minim de constrângere. Sensul profund al regimurilor democratice constă

în asigurarea egalităţii condiţiilor pentru toţi cetăţenii de a participa la viaţa politică.

Reprezentativitatea şi pluralismul valorilor democratice sunt elementele-cheie care permit

societăţilor moderne rezolvarea pe căi deschise şi negociabile a conflictelor sociale28.

În acelaşi timp, aceste regimuri sunt imperfecte întrucât sunt confruntate cu

anumite contradicţii interne, denumite de Robert A. Dahl "paradoxuri ale democraţiei" -

datorită cărora în cadrul societăţii se nasc tensiuni ce nu se pot rezolva întotdeauna cu

uşurinţă, sau duc la slăbirea democraţiilor, la înlocuirea lor cu regimuri autoritare. În acest

sens, se manifestă, în mod normal şi permanent, contradicţii între diferite laturi ale

28 Fisichella D. “Ştiinţa politică: probleme, concepte, teorii”,USM,Chişinău, 2000, p. 122-144

32

procesului democratic: între consens şi conflict, între reprezentativitate şi guvernabilitate,

între legitimitate şi eficacitate.

Tensiunea dintre consens şi conflict se produce datorită faptului că democraţia,

prin natura sa, este un sistem de competiţie pentru putere, instituţionalizat (libera

concurenţă în economie, competiţia electorală politică etc.). Competiţia generează

conflicte ce pot atinge niveluri care ameninţă pacea civică şi stabilitatea politică. În aceste

condiţii, conflictul trebuie menţinut în limite acceptabile prin intermediul consensului,

coeziunii, a voinţei de cooperare între factorii politici. Nevoia de toleranţă din partea

opoziţiei politice, manifestarea flexibilităţii, moderaţiei şi a spiritului civic din partea

tuturor forţelor politice sunt căile practice de echilibrare a tensiunilor dintre consens şi

conflict în cadrul regimurilor democratice.

În ceea ce priveşte raporturile dintre reprezentativitate şi guvernabilitate,

democraţiile resping concentrarea puterii în mâinile unui grup şi militează pentru o largă

reprezentativitate a curentelor politice din cadrul populaţiei. Pentru a fi însă stabil, un

regim democratic trebuie condus cu fermitate şi hotărâre, guvernul trebuind să răspundă

nu numai intereselor diverselor forţe politice ce reprezintă populaţia, dar şi să medieze

interesele în conflict sau să se ridice deasupra intereselor mărunte. Dificultăţile pot fi

depăşite prin efectuarea de corecturi pe planul "reprezentativităţii". Una din căi este

restrângerea fragmentării forţelor politice, stabilind prin lege un procentaj minim ce

trebuie întrunit în urma alegerilor de către un partid pentru a putea intra în parlament (în

Germania 5 % , Republica Moldova 6 % etc.). Fragmentarea excesivă a reprezentării duce

la parlamente slabe şi guverne de coaliţie cu o capacitate de guvernare scăzută. Depăşirea

impasului cere prudenţă, orientare pragmatică, obţinerea de rezultate care să ducă la

menţinerea consensului29.

Odată cu dobândirea dreptului de vot universal, la începutul sec. XX, practica şi

teoria democratică au devenit baza edificării naţiunilor democratice. Eliberarea naţională a

fost rezultatul aspiraţiei la independenţă a ţărilor din lumea colonizată. Dezideratul

independenţei naţionale a fost reformulat în termeni democratici prin identificarea

democraţiei cu dreptul la autodeterminarea colectivă, mai degrabă decât cu

autoguvernarea efectivă. În consecinţă, chiar acolo unde noile guverne formate nu erau

democratice, naţiunile eliberate de stăpânii lor coloniali adesea se declarau democraţii sau

republici populare. "Democraţiile populare" din ţările lumii a treia îşi declarau

legitimitatea democratică în limbajul economiei; ele se proclamau democratice pe temeiul

29 Florea I. “Mistica şi paradoxurile democraţiei”, Ed. “România de Mâine”, Bucureşti, 1996, p. 48-52

33

asigurării egalităţii faţă de proprietate, producţie şi repartiţie, al garantării unui loc de

muncă pentru fiecare. Dar în acelaşi timp, ele neglijau rolul sistemelor electorale

pluripartide, drepturile politice şi practica parlamentară. Democraţiile autentice din Vest,

punând accent pe politica tradiţională, afirmă drepturile civile şi electorale, precum

libertatea şi egalitatea ce caracterizează regimul lor politic. Dacă ele pun în legătură

democraţia cu economia, este numai pentru a evidenţia analogia dintre libertatea pieţei

private şi libertatea regimului politic democratic, în maniera în care o fac Milton

Friedman şi Fr. von Hayek. Această scurtă schiţă istorică arată cât de controversată a fost

ideea de guvernare democratică. Democraţia a fost marcată de o ambivalenţă şi a fost

mereu subiectul controverselor filosofice şi ideologice. Acestea au scos în evidenţă cel

puţin cinci întrebări cruciale: 1) Cine guvernează? 2) Între ce limite? 3) În numele căror

scopuri? 4) Prin ce mijloace directe sau indirecte? 5) În ce condiţii şi cu ce constrângeri?

Pentru a răspunde acestor întrebări fundamentale ca, de exemplu, cine trebuie să

guverneze într-un stat de drept, teoreticienii au arătat legătura dintre atitudinile

contradictorii faţă de democraţiile şi caracterul contradictoriu al naturii umane.

Democraţii cred că oamenii posedă capacitatea de a fi educaţi în arta autoguvernării.

Criticii susţin, dimpotrivă, că oamenii sunt prea ignoranţi, pentru a conduce inteligent: ei

trebuie să se supună fie unor semeni superiori (aristocraţia), fie unor principii abstracte --

justiţie, lege, dreptate, raţiune etc. Prin acest argument s-a accentuat că omul poate fi

educat civic; în cuvintele memorabile ale lui T. Jefferson: "dacă noi credem că poporul e

neluminat îndeajuns pentru a-şi exercita controlul cu întregul discernământ, remediul nu

este să-i retragem acest drept, ci să-i educăm capacitatea de discernământ". Criticii

democraţiei au fost mai puţin preocupaţi de competenţa civică decât de logica alegerii

publice, care indică probleme serioase ideii de guvernare democratică. Bunăoară, ce

înseamnă acordul poporului? Înseamnă unanimitate, majoritate sau pluralitate?

Consecinţele unor astfel de probleme sunt de o importanţă crucială din punct de vedere

practic. Astfel, când vorbim de conducerea democratică, avem în vedere conducerea în

baza unei majorităţi simple. Dar, după cum sublinia Rousseau, interesul majorităţii poate

coincide mai degrabă cu interesul unei fracţiuni largi, decât cu interesul tuturor. Poate

apărea chiar o contradicţie între interesul tuturor, ceea ce Rousseau numeşte voinţa

tuturor, şi voinţa generală sau binele public. În termenii moderni, interesele private

comune pot să nu producă un interes public.

Cea de-a treia problemă, care se pune în legătură cu democraţia, este următoarea:

Care sunt limitele guvernării democratice? Partizanii democraţiei consideră că, în măsura

în care guvernarea este un instrument controlat de popor, limitele ei se pot extinde cât se

34

poate de mult: sfera ei ar putea fi mărginită doar de exigenţele privitoare la satisfacerea

nevoilor populaţiei ori la realizarea binelui public. Criticii democraţiei şi-au manifestat

însă neîncrederea în guvernarea populară. Argumentul lor cel mai important e acela că

guvernarea populară încalcă principiul separării puterilor în stat. Or, numai prin

acceptarea acestui principiu al separării puterilor se poate evita tirania. Atât J. S. Mill cât

şi Alexis de Tocqueville au avertizat asupra faptului că democraţia se poate transforma

într-o tiranie a majorităţii îndreptată asupra minorităţilor, o tiranie care nu poate fi în nici

un fel controlată.

Aceste probleme se leagă de confruntarea între liberali şi democraţi asupra

scopurilor unei guvernări democratice, generând a treia întrebare privitoare la democraţie.

Pentru "liberalii constituţionali", o guvernare democratică trebuie să aibă drept scop

exclusiv interesele indivizilor, şi nu să devină un mijloc de asigurare a egalităţii şi

dreptăţii sociale. La aceste critici, democraţii au replicat mai întâi că într-un stat în care

fiecare cetăţean este educat şi competent, alegerile se fac în urma unei deliberări adecvate

şi astfel, pericolul instaurării unei majorităţi tiranice e înlăturat. În al doilea rând, ei au

deosebit între o democraţie caracterizată printr-o largă participare cetăţenească şi o

democraţie unitară sau globalistă, unde statul este cunoscut ca o entitate de sine stătătoare,

abstractă, definită prin trăsături colectiviste, precum: rasă, sânge, partid, naţiune.

Această distincţie dintre guvernarea directă şi cea reprezentativă ne conduce la

cea de-a patra întrebare menţionată mai sus. În manifestarea sa istorică timpurie, în

antichitate, democraţia a fost, în general, înţeleasă ca o formă de autoguvernare comună,

participativă, care se poate realiza prin: adunări populare, alegeri prin tragere la sorţi,

serviciu militar cetăţenesc şi alte îndatoriri civice. Complexitatea copleşitoare a

societăţilor moderne face însă imposibilă aplicarea democraţiei participative în forma ei

clasică. Invenţia instituţiilor reprezentative poate fi văzută ca o încercare de a soluţiona

incompatibilitatea dintre democraţia directă şi societatea de masă. În SUA noua constituţie

a cuprins o serie de proceduri de "filtrare", astfel, încât Senatul reprezintă mai degrabă

statele decât cetăţenii; în Europa reprezentarea a adus cu sine sistemele multipartide şi

electorate pasive. Prin aceste mijloace democraţia a fost salvată la scara unei societăţi de

masă, însă cu preţul renunţării la democraţia directă. Procedeul de reprezentare se

interpune între exercitarea puterii şi acei care pretind că deţin, de fapt, puterea. Pornind de

aici, Pareto, Mosca şi Michels au argumentat că democraţia a fost adesea numai un

paravan pentru tendinţele oligarhice spre putere, şi că democraţia reprezentativă nu este

altceva decât un instrument care permite înlocuirea, din când în când, a unei părţi a elitei

conducătoare cu o altă fracţiune a aceleiaşi elite. Urmând această tradiţie, J. Schumpeter a

35

definit conducerea democratică "o competiţie prin alegeri între elite pentru dreptul de a

guverna". Totuşi există unele condiţii care facilitează aplicarea regimului democratic.

Democraţii liberali de la Locke până la Fr. von Hayek şi Milton Friedman au accentuat

rolul libertăţii şi alegerilor libere în democraţie, argumentând că relaţiile contractuale de

pe piaţa liberă capitalistă reprezintă modelul oricărei vieţi politice democratice.

Democraţii egalitarişti de la Rousseau până la C. B. Macpherson au subliniat însă rolul

egalităţii şi dreptăţii sociale în democraţie. Pentru ei, numai proprietatea publică şi binele

comun pot asigura egalitatea politică şi deci, democraţia30.

Pornind de la aceste subiecte, în continuare vom analiza caracteristicile

paradigmatice ale regimurilor democratice moderne.

Prima se referă la dihotomia amic/inamic. În loc să considere relaţiile

intersubiective, sub aspect politic, ca fiind determinate constant de o astfel de dihotomie,

regimul democratic se bazează pe administrarea faptului că ar fi posibil să existe un

dezacord şi o opoziţie în raport cu deţinătorii puterii, fără ca opozanţii să fie consideraţi

din cauza aceasta, în mod obligatoriu, inamici. În acest sens, dihotomiei amic/inamic îi

este preferată dihotomia amic/adversar. Ea constă în faptul că adversarul nu numai că nu

este în mod obligatoriu inamic, fiindu-i garantată posibilitatea de a-şi manifesta

dezacordul şi de a se opune, dar în afară de aceasta adversarului i se permite chiar să

ajungă în mod paşnic la putere, înlocuindu-l pe însăşi deţinătorul acesteia sau, în orice

caz, acceptându-i-se dreptul să aspire la aceasta.

Cea de-a doua caracteristică a regimurilor democratice rezidă în competitivitate.

Se afirmă ideea unei comunităţi alcătuite din părţi, în relaţiile dintre care nu poate fi

exclus conflictul, care apare drept element constituitiv al politicii. Întrucât este alcătuită

din părţi, comunităţii i se recunoaşte şi i se atribuie un caracter pluralist. În acest sens,

criteriul competitivităţii include criteriul pluralismului. Competiţia, cu alte cuvinte, este

un conflict reglementat.

A treia şi ultima trăsătură caracteristică regimurilor democratice, rezidă în

pluralitatea rolurilor, fapt care oferă posibilitatea unor apartenenţe multiple. În societatea

modernă, care este o societate complexă, fiecare individ aparţine mai multor grupuri,

acoperă şi exercită mai multe roluri. Este alegător în rolul său de cetăţean; are un rol de

familie, aparţine unei comunităţi teritoriale, are un rol de credincios în domeniul religiei,

30 Chatelet F. “Concepţiile politice ale sec. XX”, Ed.“Humanitas”, Bucureşti,1994,p.95-100

36

este angajat la serviciu, dar poate deveni şomer, poate fi înscris într-un partid, poate fi

membru al sindicatelor. Această multitudine de roluri produce efecte variate în politică.

În această ordine de idei, semnificaţia multitudinii rolurilor în cadrul paradigmei

democratice constă în faptul că ea atenuează riscul divizării în cazuri extreme a sistemului

politic în "amici" şi "inamici" şi face, aşadar, mai uşoară transformarea condiţiei de

"inamic" în cea de "adversar"31.

În viziunea lui Robert A. Dahl, extrasă din lucrarea sa "Poliarhia. Participazzione

opposizione nei sisteme politici" (1981), un regim democratic este posibil doar în cazul

dacă există cel puţin opt garanţii instituţionale:

1) Libertatea de a constitui organizaţii şi de a adera la ele

2) Libertatea de expresie

3) Eligibilitatea în funcţii publice

4) Dreptul conducătorilor politici de a concura în vederea obţinerii

consensului şi a votului

5) Dreptul de vot

6) Sursele alternative de informaţie

7) Alegerile libere şi corecte

8) Instituţiile care fac guvernul dependent de vot şi de alte forme de

preferinţă politică.

Regimurile democratice, dacă intenţionează să evite ca opinia publică să ajungă

să considere prea mari costurile democraţiei, necesare pentru gestiunea unei societăţi

avansate, ar trebui să-şi impună condiţia de a înfrunta diferite provocări. Soluţia pe care o

propune în legătură cu aceasta Maurice Duverger în lucrarea sa "La monarchie

républicaine" (1974) este următoarea: el accentuează în persoana unui şef al executivului,

ales prin sufragiu universal, autoritatea instituţională puternică, dotată cu mijloace şi de

prestigiu, capabilă să stăpânească tehnostructurile. În timp ce rolul parlamentului constă în

controlul politic asupra leaderschip-ului guvernativ, ales în baza votului popular.

Demonstrând că nimic nu este uşor în politica zilelor noastre propunerea sugestivă a lui

Duverger pune problema delicată, de a nu admite ca alegerea prin sufragiu universal a

şefului executivului să ajungă la configurarea unei situaţii plebiscitare, fortificate, mai

ales prin recurgerea la mass-media şi la tehnologiile electronice, cu consecinţele

respective pentru destinele controlului politic al responsabilităţii32

31 Florin R. “Controversele sec. XX”, Ed. “Diogene”, Bucureşti,1997, p.35-45

32 Mihuţ L. “Dilemele ştiinţei politice”, Ed. “Humanitas”, Buc.,1995, p.38-48

37

Democraţia contemporană, concepută în sec. al XVII-lea, aplicată foarte parţial şi

în foarte puţine ţări în sec. al XIX-lea, ar fi putut să dispară de pe arena politică mondială

în sec. al XX-lea. Salvată în ultimul moment de loviturile nazismului, apoi apărată cu greu

împotriva comunismului, ea nu a continuat să fie, după 1945, mai puţin vulnerabilă. După

care, dintr-o dată, către mijlocul anilor '80, lucrurile s-au întors în favoarea ei, atât în idee,

cât şi în fapte, în planul sensibilităţii populare, în opiniile teoreticienilor şi în intenţiile

afişate ale conducătorilor politici.

Brusca euforie democratică apărută în penultimul deceniu al sec. XX-lea a oferit,

desigur, o consolare morală puţinilor apărători ai liberalismului şi democraţiei politice, destul

de izolaţi până atunci. Pentru ei democraţia politică reprezintă o prioritate absolută, ce nu

putea fi subordonată nici unui alt obiectiv şi fără de care, de altfel, gândeau ei, nici un alt

obiectiv nu putea fi atins, nici prosperitatea, nici dreptatea, nici pacea. Noul val al democraţiei

s-a extins de-a lungul anilor '80 în toate cele trei tipuri de societăţi existente: societăţile

democratice dezvoltate, societăţile în curs de dezvoltare (acestea, de altminteri foarte variate)

şi, în sfârşit, societăţile comuniste.

În societăţile deja democratice, progresul consta în faptul că democraţia nu mai

era contestată din însuşi interiorul principiului. Revoluţionarii radicali au dispărut, cu

excepţia teroriştilor, capabili să facă mult rău, însă incapabili să accede la putere şi să

propună un program coerent. Bătrânele partide revoluţionare au devenit fie reformiste pe

faţă, precum Partidul Comunist Italian, fie tot mai marginale, precum Partidul Comunist

Francez. Astfel, stânga a părăsit marele vis al reconcilierii socialismului cu libertatea.

Noul secretar general al Partidului Comunist Italian, Achille Occhetto, declara în 1989:

"Scopul nostru nu mai este sistemul socialist obţinut prin mijloace democratice, ci

democraţia condusă de idealuri socialiste" (Time international, 17 iulie 1989). E mai mult

decât o revizuire: este o inversare a marxismului. Cât despre partidele socialiste, ele au

acceptat, unul după altul, nu doar social-democraţia, dar şi liberalismul economic sau

economia de piaţă. Cuvântul "capitalism" a încetat să mai fie înţeles ca o noţiune

indecentă şi stânga însăşi recunoştea necesitatea reducerii intervenţiei statului în economie

şi comunicaţii, găsind cuvinte amabile la adresa întreprinderii private. Era clar că toate

curentele politice şi spirituale, cu excepţia celor marginale, se convertiseră la ideea

caracterului prioritar al democraţiei politice, al libertăţilor individuale şi drepturilor

omului. Un secol şi jumătate de conflict doctrinar se încheia prin victoria, cel puţin

morală, a susţinătorilor democraţiei.

În sfârşit, în a doua jumătate a deceniului 1980-1990, valul democraţiei şi-a făcut

apariţia în chiar centrul bastioanelor comuniste. La Varşovia, în august 1989, pentru prima

38

dată în Europa ultimilor patruzeci de ani, un partid comunist acceptă să devină, fără război

civil şi fără intervenţie străină, minoritar într-un guvern dominat de necomunişti. Mai

mult, ceea ce se întâmpla în Uniunea Sovietică, Ungaria, Iugoslavia, Polonia,

Cehoslovacia şi în RDG, nu mai era o reformă a comunismului, cum se zicea, ci o

adevărată prăbuşire a lui. Niciodată nu s-a văzut o reformă care să permită unei ţări

comuniste să iasă din subdezvoltare şi să ajungă la un statut durabil al eficacităţii

economice, al democraţiei şi libertăţii. Ceea ce se întâmpla în 1989 demonstra că

descompunerea economică atinsese un grad atât de înalt, încât comunismul nu mai avea de

ales decât între dispariţie şi represiune masivă şi sângeroasă, adică soluţia chineză din

iunie 1989. În orice caz, noţiunea de eşec definitiv al comunismului, atât de greu de admis

în Occident cu douăzeci de ani în urmă, propulsa în lumea întreagă superioritatea

modelului democratic liberal. Astfel încât din toate părţile lumii au început să se audă tot

felul de elogii lirice ale democraţiei, dar şi declamaţii zgomotoase cum că "revoluţia

democratică", aflată în plină ascensiune, va triumfa pretutindeni, indiferent de obstacole.

În ce măsură se justifică însă ea?33

Pentru aflarea unor răspunsuri adecvate la multiplele interogaţii ale modelelor

contemporane de guvernare democratică trebuie luată in calcul o certitudine, aceea că

imperfecţiunile democraţiei dintr-un stadiu sau altul al ei pot fi rezolvate numai în cadrul

democraţiei din perspectiva valorilor şi normelor ei, a mijloacelor sale specifice pe care

ea le implică. Democraţia nu trebuie concepută ca un model absolut, ca un regim care

rezolvă automat toate dificultăţile, contradicţiile şi convulsiile economico-sociale dintr-o

societate, ci ca un regim, care, fiind circumscris unor condiţii determinate, include

resursele necesare pentru a-şi depăşi defectele, pentru a se perfecta. Acolo unde s-a

respectat această particularitate politică, evenimentele istorice au fost mai puţin dure şi

conflictuale decât în acele societăţi în care democraţia a fost distrusă.

Cu privire la idealul guvernării democratice Winston Churchill susţinea că:

"Nimeni nu pretinde că democraţia este perfectă sau autoînţeleaptă. Într-adevăr, s-a spus

că democraţia este cea mai rea formă de guvernare, exceptând toate celelalte forme care

au fost încercate din timp în timp. În ciuda imperfecţiunilor sale, ea rămâne cea mai bună

modalitate de a conduce treburile publice ale unei societăţi". În acelaşi timp, democraţia

este un proces istoric, căpătând expresii superioare pe măsura dezvoltării sale istorice. Din

acest punct de vedere Robert A. Dahl în „ Democratie et totalitarisme “distinge trei etape:

1) faza democraţiei antice, limitată la dimensiunile statului--cetate (democaţia

ateniană, spartană, corintiană); 33 Revel J.-F. “Revirementul democraţiei”, Ed. “Humanitas”, Buc.,1996,p.74-86

39

2) faza democraţiei moderne, proprie statului contemporan, caracterizată prin

apariţia şi evoluţia democraţiei reprezentative;

3) faza democraţiei viitorului, când se consideră că democraţia va evolua pe două

direcţii:

a) în plan transnaţional (în genul Comunităţii Europene);

b) în cadrul intern al statelor, prin amplificarea autonomiei locale şi a

descentralizării.

Dacă această trecere sumară în revistă a istoriei şi practicii guvernării

democratice dovedeşte ceva, este anume faptul că democraţia rămâne unul dintre cele mai

cultivate şi contestate idealuri politice. Deşi a eşuat ca practică de rezolvare a conflictelor

sociale şi politice, democraţia continuă să fie un ideal al omenirii. 34.

34 Tismăneanu Vladimir “Reinventarea politicului”, Editura “Humanitas”, Bucureşti, 1997, p.15-20

40

CAPITOLUL II

Realizările regimului democratic în Republica Moldova § 2.1. Proclamarea Suveranitaţii şi Independenţii ca premisă a

instaurării regimului politic democratic în Republica Moldova

Suveranitatea provine de la cuvântul "suveranus” care în limba latină înseamnă "cel

mai de sus". Sensul etimologic al cuvântului exprimă suveranitatea în termenii de putere

supremă. Termenul în cauză şi l-a păstrat acest sens iniţial de-a lungul evoluţiei sale istorice,

preluând noi elemente şi determinări. În prezent noţiunea de suveranitate s-a precizat şi s-a

conturat ca un veritabil concept ştiinţific. Procesul de îmbogăţire şi clasificare a conţinutului

conceputului de suveranitate a fost determinat de împrejurarea că fiecare epocă istorică a avut

tipul său de suveranitate. În acest sens, Maurice Duvereger în lucrarea sa "Institutions

politique et droit constitutionelle" precizează că fiecărei formaţiuni sociale îi corespunde un

anumit tip de suveranitate: pentru orânduirea primitivă el apreciază că era caracteristică

suveranitatea tribului asupra familiilor şi a fraţilor; în Evul Mediu, suveranitatea seniorilor

feudali, iar în prezent, suveranitatea statelor-naţiuni.

Se poate aprecia că în istoria gândirii politice până în sec.XIX au existat două mari

doctrine asupra suveranităţii:

Doctrina teocratică, care înţelegea suveranitatea de ordine divină întrucât suveran este

acela care, în ultimă instanţă, guvernează totul şi hotărăşte totul. Suveranii de pe pământ

(faraonii Egiptului, regii Orientului apropiat, împăraţii Romei antice), nefiind decât trimişii

puterii divine sau intermediarii acesteia.

Doctrina raţionalistă, concepe suveranitatea ca pe un atribut al puterii pământeşti

reprezentată de stat, naţiune, popor sau monarh.35

De la unii gânditori catolici ai Evului Mediu până la iluminiştii şi materialiştii

francezi, de la ideologii revoluţiei din 1789 până în prezent, concepţiile asupra suveranităţii

au provocat diverse înţelesuri ale conceptului de suveranitate în funcţie de epocă, curente,

ideologii. Conceptul a fost elaborat pe parcursul secolelor XVI şi XVII în urma efortului

filosofilor de a justifica (în raport cu feudalii ce fărâmiţau unitatea statală) absolutismul regal,

cultivând mitul puterii de natură divină.

35 Florea Elena "Independenţa şi suveranitatea", Editura Politică. Bucureşti, 1977, p.17

41

Un gânditor notoriu, care a precizat atributele fundamentale ale suveranităţii, a fost

Jean Bodin, care, în "Les six livres sur la Republique", a dezvoltat "ştiinţa statului", elaborând

o teorie amplă asupra suveranităţii. Acest contemporan al războaielor religioase a caracterizat

suveranitatea ca fiind una, indivizibilă şi incomunicabilă, precizând caracteristicile de bază

ale conceptului modern de suveranitate, deşi a văzut realizarea deplină a acestor prerogative

ale suveranităţii în cadrul statului monarhic centralizat. Concepţia lui Bodin este continuată de

doctrina "dreptului natural" al cărei întemeietor a fost Hugo Grotius. Concepând statul de

origine contractuală, Hugo Grotius a subliniat legătura intimă între stat şi suveranitate, deşi a

postulat puterea suverană ca aparţinând nu poporului ci conducătorului militar suprem al ţării.

Una dintre cele mai proeminente figuri ale acestei perioade este Thomas Hobbes,

continuatorul tradiţiei materialiste a lui Francis Bacon în filosofie şi a lui Jean Bodin în

gândirea politică. El consideră că puterea nu poate fi exercitată de un singur om, ci de către

stat, expresia voinţei tuturor, care ca rezultat al contractului dintre oameni, deţine şi

suveranitatea absolută, discreţionară. În lucrarea sa "Leviathan", Thomas Hobbes, enunţând

sarcinile puterii suverane: posibilitatea de a elabora şi a abroga legile, de a declara război şi a

încheia pace, de a judeca procesele, de a alege funcţionarii, magistraţii şi consilierii etc.,

adaugă la atributele cunoscute ale suveranităţii încă unul deosebit de important -

legitimitatea. Ca urmare, în concepţia lui Hobbes, suveranitatea este acel atribut fundamental

al statului în virtutea căruia el, statul, născut din contract, poate face în chip legitim ceea ce

un cetăţean sau mai mult la un loc nu ar putea întreprinde. Ca şi predecesorul său, Bodin,

Hobbes consideră monarhia ca fiind cea mai bună formă de guvernământ al statului suveran,

subiectul suveranităţii trebuie să fie după el, monarhul. În consecinţă, a fost necesară

elaborarea teoriei suveranităţii coroanei teorie care a pus, dealtfel, bazele conceptului de

suveranitate şi care a stipulat că:

Suveranitatea este indivizibilă, fapt pentru care nici un principe nu poate dispune de ea

după bunul său plac. Transmiterea sa este determinată de principiile constituţionale vizând

faptul că masculinitatea este imprescriptibilă, puterea regală fiind permanentă.

Suveranitatea este inalienabilă, în sensusl că nimeni nu poate dispune de suveranitatea

coroanei, de bunuri materiale ca şi de dreptul la putere.

Aceste atribute ale suveranităţii sunt păstrate, pe parcurs schimbându-se, de la una la cealaltă,

doar subiectul suveranităţii.

Iluminiştii francezi ai sec. al XVIII-lea definesc ideea suveranităţii în baza

democratică. Figura centrală a acestei epoci, J.J. Rousseau, dezvoltă teoria suveranităţii într-

un spirit cu totul nou, revoluţionar pentru aceea epocă. După părerea sa, condiţia istorică, ce a

42

determinat apariţia statului a fost proprietatea privată, generatoarea inegalităţii sociale.

Astfel, puterea de stat nu poate fi temelia ordinii publice, a păcii şi securităţii, în consecinţă,

nu poate fi un suveran legitim. Singurul suveran legitim posibil, spune Rousseau, este

poporul, naţiunea întreagă. Această idee a fost adoptată de ideologii revoluţiei franceze din

1789. Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului au conţinut două elemente esenţiale:

a) dreptul asupra proprietăţii private este inalienabil;

b) principiul suveranităţii poporului, a întregii naţiuni ca atribut inalienabil al statului.

Mai târziu, la mijlocul sec. al XIX, Alexis de Toccqueville în lucrarea sa "Despre

democraţia din America" declară că democraţia constituie starea socială, în timp ce dogma

suveranităţii poporului constituie dreptul politic. Cele două nu sunt în nici un fel analoage.

Democraţia este un mod de a fi al societăţii, în timp ce suveranitatea poporului este o formă

de guvernământ. Astfel s-a născut ideea suveranităţii naţionale, adică a exercitării reale a

puterii de către naţiunea însăşi.36

Conceptul de suveranitate îşi are originea în asocierea mai strânsă dintre statul şi

comunitatea în dezvoltare ce devenise inevitabilă în momentul în care s-a descoperit că

puterea trebuia să fie împărţită între ele. Funcţia acestui concept era de a oferi singura formulă

care asigura exercitarea eficientă a puterii, o dată ce separarea puterii sau colaborarea forţelor

deveniseră inevitabile. Din acest motiv se plasa suveranitatea în cadrul guvernării. Pe măsură

ce comunitatea devenea mai complexă, teza suveranităţii conducătorului se confrunta cu teza

suveranităţii poporului , dar aceste argumente nu puteau satisface nevoia primară de a garanta

exercitarea eficientă a puterii, cu atât mai mult cu cît complexitatea crescândă a comunităţii

servea la sublinierea importanţei statului. Dacă se urmărea satisfacerea acestei necesităţi,

singura alternativă rămasă era să se localizeze suveranitatea în cadrul organismului politic pe

care îl alcătuiau comunitatea şi statul împreună, comunitatea fiind văzută în întregime sau

parţial ca sursă a suveranităţii, iar statul ca unicul instrument de exercitare a ei. Astfel,

progresele principale în aceste direcţii, din perioada modernă – apariţia şi dezvoltarea

corpurilor leguitoare, introducerea criteriului reprezentării, extinderea sufragiilor şi inserţia

trăsăturilor constituţionale în cadrul bazelor, compoziţiei procedurilor de guvernare - au

implicat ideea că suveranitatea rezidă în organismul politic ca mijloc de menţinere a condiţiei

preliminare a acţiunii eficiente în cadrul şi în folosul comunităţii, care este suveranitatea

statului.37

Având în vedere toate aceste elemente se impune o primă precizare: suveranitatea

naţională şi suveranitatea de stat sunt două noţiuni apropiate, dar care nu se identifică în

36 Voiculescu Marin "Istoria doctrinelor politice", Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1992, p. 35-42

37 Constant Benjamin "Despre suveranitatea poporului", , Arena Politicii, Nr. 10, 1997, p.3-4

43

mod absolut. Suveranitatea naţională se referă la dreptul poporului fiecărei ţări, al fiecărei

naţiuni de a-şi stabili sistemul său social-politic şi forma de guvernare, conform voinţei sale,

fără intervenţie din afară. Aceasta implică şi obligaţia dintre statele existente de a nu

împiedica o naţiune să-şi hotărască soarta aşa cum doreşte, inclusiv voinţa ei de a-şi crea un

stat propriu; aceasta implică în egală măsură, dreptul naţiunii de a avea o cale proprie de

dezvoltare. Alegerea liberă a căii de dezvoltare politică este o chestiune fundamentală a

fiecărui popor, un element important al independenţei şi suveranităţii naţionale.

Suveranitatea de stat se referă la dreptul statului de a-şi realiza de sine stătător

politica sa internă şi externă, respectând drepturile altor state şi norme unanim admise ale

dreptului internaţional. Suveranitatea de stat exprimă suveranitatea naţională, este forma de

manifestare în actul a primeia. De aceea, este şi firesc să se considere că încălcarea

suveranităţii de stat înseamnă ignorarea drepturilor suverane ale naţiunii căreia aparţine

statul. Suveranitatea de stat s-a format istoric în baza monopolizării funcţiilor de stat într-un

centru politic unic al ţării. Din această bază formată istoric a suveranităţii de stat decurg

criteriile ei caracteristice: unitatea supremaţiei teritoriale, dreptul la autoorganizare şi

independenţă politică externă. Deci suveranitatea prin noţiunea sa este un semn calitativ al

statului, care nu poate fi împărţit, limitat sau cedat formal altui stat.

O a doua precizare care se impune este aceea a lămuririi raportului dintre

suveranitatea şi independenţă. Ambele noţiuni se implică una pe alta, devenind aproape

sinonime întrucât faptul că naţiunea este autoritatea supremă nu are alt înţeles decât că ea este

suverană în interiorul său – ceea ce implică logic că naţiunea trebuie să decidă de sine

stătător şi să fie independentă în relaţiile sale cu alte naţiuni şi popoare. Fiind corelative, însă,

noţiunile de independenţă şi suveranitate nu se confundă. Independenţa înseamnă autonomie,

neatârnare, absenţa raporturilor de subordonare şi dominare. Independenţa este atributul

fundamental al statului, constând în dreptul său de a-şi hotărî singur, fără amestec din afară,

propriile destine. În mod curent, se folosesc termenii de independenţa naţională, politică şi

economică. Independenţa naţională este existenţa unui popor sau a unei naţiuni ca entitate

distinctă şi liberă de orice fel de tendinţe de dominare, de amestec în treburile interne ale

celorlalte popoare. Independenţa politică reprezintă dreptul unui stat de a-şi rezolva liber

toate problemele sale interne şi externe, fără amestec din afară. Dreptul popoarelor de a se

constitui în state independente reprezintă un principiu fundamental al dreptului şi relaţiilor

internaţionale contemporane. Independenţa economică, latura fundamentală a independenţei

politice, semnifică dreptul unui stat de a dispune liber, suveran de resursele sale naţionale , de

toate pârghiile economice (sistemul de credit, de preţuri, de investiţii, bugetul, comerţul

exterior), de a-şi asigura dezvoltarea economiei potrivit intereselor naţionale şi de a-şi alege

44

singur calea dezvoltării social –economice, fără amestec din afară. Respectarea independenţii,

ca şi a suveranităţii, reprezintă o cerinţă de bază a cooperării internaţionale şi este înscrisă în

numeroase documente internaţionale ca principiu de seamă al relaţiilor dintre state.38

Într-o societate nesuverană pot surveni procese numite uneori de democratizare sau

liberalizare. În acest caz se extinde sfera problemelor asupra cărora hotărăşte majoritatea

(democratizarea) sau sfera libertăţilor, recurgându-se mai rar la constrângerea exercitată de

stat, liberalizarea. Dar datorită absenţei suveranităţii, procesul de democratizare şi de

liberalizare cunoaşte limite trasate prin barierele externe. Societatea este lipsită, în acest caz,

de dreptul de a decide în probleme esenţiale, cum ar fi principalele reguli de organizare

internă a statului. În cadrul societăţii nesuverane, lupta pentru democraţie, pentru reflectarea

faptului că societatea este subiect, nu obiect, atinge un punct în care devine şi o luptă pentru

suveranitate. Aceasta este o luptă în care trebuie să fie învinsă nu numai rezistenţa din

exterior, dar şi cea a instituţiilor din interiorul statului dependent, a instituţiilor care joacă

rolul de transmitere a nesuveranităţii. Pe de altă parte, un stat suveran poate fi democratic,

poate să nu respecte libertăţile şi să nu manifeste respect pentru ideea de drept. Suverană a

fost Albania comunistă şi suveran a fost Reich-ul nazist. De multe ori, suveranitatea de stat

nu garantează democraţia, în schimb aspiraţia spre democraţie într-un stat nesuveran poate fi

totodată o aspiraţie către diminuarea nesuveranităţii. În problemele esenţiale, democraţia nu

este posibilă dacă politica de stat este supravegheată şi îndrăgită din exterior.39

Independenţa nu este o cerinţă absurdă, mai ales în lumea contemporană, în care tot

mai multe ţări acced la ea. Dacă societatea doreşte să redevină subiect şi să construiască o

ordine socială în acord cu voinţa cetăţenilor, independenţa este indispensabilă. Într-un stat

lipsit de suveranitate lupta pentru independenţă nu este lipsită de speranţă. Existenţa statului,

chiar dacă el este numai cu numele o entitate distinctă, reprezintă un factor pozitiv pentru

obţinerea independenţei. Într-un stat nesuveran poate apărea din interior procesul de

dobândire a independenţei. Acest proces constă în extinderea sferei de probleme în care

deciziile sunt luate pe loc de către societatea respectivă, în înfiinţarea de instituţii sociale

necontrolate nici de puterea dominantă externă, nici de cea locală, care beneficiază de

împuterniciri şi sprijin extern.

Restructurarea vieţii social-politice în Republica Moldova poate fi privită şi ca proces

care a pregătit independenţa naţională. S-a procedat la extinderea sferei de probleme în care

societatea moldovenească este suverană şi diminuarea, în acelaşi timp, a rolului instituţiilor ce

38 Karpinski Iakub "Independenţa şi suveranitatea", Arena Politicii, Nr.4 1996, p. 3-4 39 Hinsley F.H. "Suveranitate", Editura "Ştiinţa", Chişinău, 1998, p. 24

45

mijloceau transmiterea stării de nesuveranitate – aparatul de partid, forţele armate şi

cenzura.40

Federalismul sovietic se sprijinea pe mai mulţi stâlpi. Justiţia este primul dintre

aceştia. Constituţia Uniunii Sovietice este comună tuturor şi constituţia republicilor trebuie să

fie în acord cu ea (art.73 al Constituţiei din 1977). Articolul 74 precizează că „ legile URSS-

ului au putere egală pe teritoriul tuturor republicilor din federaţie. În caz de divergenţă, cea

care prevalează este legea federală”.

Un al doilea suport al federalismului este armata: „ Serviciul militar efectuat în

rândurile forţelor armate ale URSS trebuie să fie o adevărată şcoală a internaţionalismului ”.

Cu acest scop, legea militară din 1938, care a desfiinţat unităţile militare naţionale, stipulează

că serviciul militar se efectuează în unităţi eterogene din punct de vedere etnic şi în afara

teritoriului naţional. Armata sovietică nu cunoaşte decât o limbă, rusă.

Ultimul stâlp de sprijin este Partidul Comunist, „forţa care orientează şi conduce

societatea sovietică ” (art.6 al Constituţiei URSS din 1977). PCUS constituie simbolul unităţii

societăţii sovietice, chiar dacă există partide comuniste locale în fiecare republică. Acestea nu

sunt decât instanţe ale PCUS-ului, aşa cum precizează articolul 41 din Statutul Partidului,

adoptat la cel de-al XXVII-lea Congres, în 1986.

Cei trei stâlpi ai federalismului sovietic vor fi progresiv dărâmaţi în anumite republici,

în etapa declaraţiilor de suveranitate, calificată de unii politologi contemporani ca “ parada

suveranităţilor” înainte de a se constata că şi această ultimă cerinţă este depăşită şi că a sunat

ceasul independenţei. Astfel, pe parcursul unui an: iunie 1990 – august 1991, R. S. S.

Moldova (până la 5 iunie 1990 – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, din 23 mai

1991 Republica Moldova) îşi afirmă suveranitatea şi, cu aceeaşi ocazie, obţine dispoziţiile

legale, ce îi vor permite aplicarea ei în practică.41

Practica mondială arată că alegerea căii de dezvoltare a societăţii se poate produce în

diferite moduri: social-economic, naţional-statal etc. Pentru cea mai mare parte din ţările

democraţiei dezvoltate, această teză nu are o importanţă atât de deosebită, deoarece procesele

organizării statale în aceste ţări s-au definitivat şi în conştiinţa naţională, s-a fixat deja

legitimitatea actualelor frontiere, însă pentru majoritatea statelor noi, mai ales cele apărute în

urma destrămării ţărilor socialiste multinaţionale (URSS şi Iugoslavia), problema este foarte

acută până în prezent. Regimurile totalitar-comuniste pe plan extern, în virtutea orientărilor

internaţionale au blocat sau, cel puţin, au frânat procesele de autodeterminare naţional-statală,

40 King Ch. "Moldova post-sovietică: un ţinut de hotar în tranziţie", Institutul European, Iaşi, 1997, p. 46 41 Helene Carrere d , Encause "Triumful naţiunilor sau sfârşitul imperiului sovietic", Editura "Remember", Bucureşti, 1993, p.82-84

46

acestea n-au avut posibilitatea să se definitiveze. Dar, deja către finele anului 1990 URSS era

descompusă practic în câteva ariale geopolitice, cu potenţial diferit de evoluţie politică:

I) grupul baltic, stabilindu-şi cursul spre o distanţare constantă şi integrare insistentă în

bazinul ţărilor scandinave nordice, profitând din plin de tratamentul special al Occidentului;

II) grupul caucazian, distingându-se prin constituirea unor suveranităţi etno-centriste şi

persistenţa premiselor pentru conflictele locale;

III) grupul de ţări musulmane ale Asiei Mijlocii, caracterizat prin conectarea

neîntârziată a comunităţilor musulmane la vectorii lumii islamice: fundamentalismul iranian şi

reformismul laic turcesc din regiune;

IV) Rusia, sfâşiată de contradicţiile sale structurare şi specifice, euroasiatice;

V) grupul republicilor ex-sovietice europene (Ucraina, Moldova), reprezentând cursul

spre cimentarea independenţei recunoscute, simultan cu tendinţa de internaţionalizarea a

relaţiilor cu Rusia ( problema flotei Mării Negre, încărcăturile nucleare, separatismul regional

din Transnistria şi Novorussia). Suveranizarea republicilor unionale în această perioadă a

impulsionat tranziţia spre noile state independente. Procesele de renaştere naţională şi de

cucerire a independenţei politice, conduse de elitele politice naţionale iniţial dependente de

structurile K.G.B.-ului, iar pe parcurs susţinute de avântul enorm al maselor, au reluat un

amestec de ambiţii naţionale care au existat în trecutul istoric, încă înaintea perioadei

totalitariste. Majoritatea statelor care au rupt-o cu totalitarismul în înveliş internaţionalist şi cu

masca protecţiei: „fratelui mai mare”, traversează până în prezent o perioadă de tranziţie spre

autodeterminarea naţional-statală. Din păcate, nu sunt rare încercările de a ajunge la râvnita

autodeterminare în stilul secolelor trecute, prin forţă, fără a se ţine seama de situaţia

geopolitică etno-naţională internă şi mondială, de nivelul conştiinţei de masă. Drept rezultat,

se tensionează relaţiile interetnice, apar conflicte cu substrat etnic, manifestări de separatism,

de aici, mereu se află sub pericol integrarea teritorială a noilor state. În spaţiul post-sovietic în

faţa unor astfel de probleme s-au pomenit, într-o măsură sau alta, Azerbaidjanul, Armenia,

Georgia, Kazahstanul, Moldova, Rusia, Tadjikistanul, Ucraina. Problema durabilităţii

statalităţii naţionale defineşte astăzi esenţa problemei ce priveşte alegerea căii de dezvoltare

socială. Pentru statele post-sovietice problema obţiunii naţional-statale apare într-o

dimensiune hamletiană: Va fi sau nu va fi statalitate naţională independentă. Cu alte cuvinte,

obţiunea se face între două variante:

a) statalitate naţională independentă;

b) aderarea la Rusia istorică; reconstruirea Rusiei statale – imperiale, care neagă dreptul

la suveranitate altor statalităţi naţionale din arealul ei.

47

Pentru Republica Moldova mai există şi varianta a treia: posibilitatea integrării în

spaţiul european, prin aderarea ei in cadrul structurilor militare ale Organizaţiei Tratatului

Atlantic de Nord (NATO) şi economico-politice ale Uniunii Europene. Disputa forţelor

politice ce şi-au arborat drept steag una din cele trei variante de dezvoltare socială a

determinat tocmai specificul şi conţinutul esenţial al regimului politic democratic din

Republica Moldova. Proclamându-şi în iunie 1990 Declaraţia de suveranitate şi în august

1991 Declaraţia de independenţă, Republica Moldova şi-a manifestat intenţia clară de a

edifica un stat democratic de drept, angajându-se totodată să respecte cele mai cunoscute

norme de drept internaţional în domeniul drepturilor omului.42

O importanţă deosebită pentru trecerea de la totalitarism la un regim politic

democratic în Republica Moldova le-au avut hotărârile şi legile adoptate de Parlament în anii

1990-1991. Rolul de bază în demontarea vechilor instituţii şi a dependenţei de metrpola

sovietcă, în făurirea noilor structuri ale puterii de stat şi a bazei legislative, a noii entităţi

politice, în promovarea procesului de democratizare şi liberalizare a revenit Sovietului

Suprem de legislatura a XII-a ( de la 26 aprilie 1990 – Parlament), ales în baza Legii cu pri

vire la alegerile de deputaţi ai poporului ai R.S.S. Moldoveneşti din 23 noiembrie 1989. La

scrutinul din 25 februarie 1990 (datorită sistemului electoral majoritar, la 10 martie a avut loc

al doilea tur) desfăşurat în 380 circumscripţii electorale cu un singur mandat pentru alegerea

Parlamentului unicameral, au participat peste 600 de candidaţi, fiind sprijiniţi nu numai de

noile formaţiuni politice create: Frontul Popular din Moldova şi Mişcarea pentru Egalitate în

Drepturi “ Unitate-Edinstvo”, dar şi de Partidul Comunist din Moldova. Parlamentul ales

pentru cinci ani s-a dizolvat înainte de termen, desfăşurăndu-şi activitatea nici patru ani

(1990-1994). Preşedinţi ai forului legislativ suprem din această perioadă au fost M. Snegur,

A. Moşanu şi P. Lucinschi. Deşi a traversat câteva situaţii de criză provocate de regruparea

forţelor pe eşchierul politic al republicii, Parlamentul a reuşit să pună bazele legislative ale

statului. De noul Parlament (Sovietul Suprem) al Moldovei creat pe baza primelor alegeri din

25 februarie / 10 martie 1990 e legată o nouă epocă în istoria Moldovei – epoca obţinerii

suveranităţii şi independenţei naţionale. Astfel, la 23 iunie 1990 este adoptată „Declaraţia cu

privire la suveranitatea R.S.S. Moldoveneşti”, care a proclamat că Moldova „este un stat

suveran, unitar, indivizibil. Pământul, subsolul, apele, pădurile şi celelalte resurse materiale

aflate pe teritoriul R.S.S. Moldova, precum şi întregul potenţial economic, financiar, tehnico-

ştiinţific, valorile patrimoniului naţional constituie proprietatea exclusivă a R.S.S. Moldova”.

În preambula acestui document este recunoscută egalitatea tuturor cetăţenilor la viaţă, 42 Munteanu Igor "Intinerarii pentru o înţelegere a sistemului politic îm Republica Moldova", Arena Politicii, Nr.4, 1996, p. 16-19

48

libertate, prosperitate. În conformitate cu declaraţia cu privire la suveranitatea R.S.S.Moldova

întreaga putere în republică aparţine poporului. Poporul îşi realizează puterea de stat în mod

nemijlocit şi prin organele sale reprezentative. În scopul obţinerii reale a suveranităţii e destul

de important faptul proclamării în acest document istoric a „priorităţii Constituţiei şi legilor

R.S.S.Moldova pe întreg teritoriul ei”. În ordinea de măsuri ce descindeau din necesitatea

realizării suveranităţii, Parlamentul Moldovei a adoptat şi hotărârile referitoare la „Avizul

comisiei privind aprecierea politică şi juridică a pactului Molotov-Ribbentrop şi a proiectului

secret din 23 august 1939, precum şi a consecinţelor lor asupra Basarabiei şi Bucovinei de

Nord”, despre revenirea la simbolistica naţională, etc. În şirul de decizii importante adoptate

de Parlament, menite să contribuie la crearea instituţiilor şi simbolurilor statului în devenire în

perioada aprilie 1990 – august 1991, se impune trecerea în revistă a următoarelor:

- Regulamentul cu privire la Drapelul de Stat din 27 aprilie 1990.

- Regulamentul cu privire la Stema de Stat din 3 noiembrie1990.

Realizând paşii spre suveranitate, care reieşeau din Declaraţie, Parlamentul a fost pus

în faţa necesităţii de a submina hotărâtor rolul Partidului Comunist în conducerea societăţii,

care nu se conforma cu măsurile luate. Începutul înlăturării de la putere a Partidului Comunist

a fost pus de Decretul cu privire la puterea de stat adoptat la 27 iulie 1990. Conform acestui

decret în Moldova nu se admite „sistemul conducerii de partid şi conducerii politice de altă

natură în organele de stat şi de ocrotire a normelor de drept în organele securităţii statului, în

formaţiunile militare şi militarizate, la întreprinderi, instituţii şi organizaţii”.

La 31 mai 1990 Parlamentul a adoptat Legea cu privire la Guvernul Republicii, prin

care au fost definite competenţele generale în domeniul executivului, structura, organizarea,

activităţii şi relaţiile lui cu alte organe ale puterii. În calitate de Prim-ministru a fost ales M.

Druc, persoană îndrăzneaţă dar puţin profesionistă cu lacune serioase în cunoaşterea tehnicilor

administrării. În general, nu numai în Moldova, dar şi în alte ţări ex-sovietice se considera în

spirit romantic că prin abolirea articolelor referitoare la rolul conducător al partidelor

comuniste şi prin legiferarea proprietăţii private, democratizănd societatea şi liberalizănd

economia, în mod expres se vor obţine succese şi nivelul de trai al populaţiei se va apropia de

standardele de viaţă occidentală. Deşi în plan global ideea este corectă, realitatea s-a dovedit a

fi alta, cu mult mai crudă, mai ales pentru statele care păstrând nomenclatura veche în

funcţiile principale ale conducerii, au tergiversat şi au promovat cu incosecvenţă reformele

democratice, Republica Moldova, fiind un exemplu elocvent în acest caz.

În scopul contractării dezmembrării teritoriale şi consoldării ordinii constituţionale şi

suveranităţii R.S.S. Moldova, îmbunătăţirii interacţiunii organelor centrale ale puterii de stat,

49

Parlamentul a adoptat la 3 septembrie 1990 Legea cu privire la instituirea funcţiei de

Preşedinte al R.S.S.Moldova. Şeful statului a fost abilitat cu prerogative destul de largi şi prin

instituirea acestei funcţii s-a încheiat în linii mari organizarea ierarhiei superioare a

mecanismului puterii de stat. Primul Preşedinte al R.S.S. Moldova ales de Parlament la 3

septembrie 1990 a fost Mircea Snegur. Un an mai târziu, prin Legea cu privire la alegerile

Preşedintelui Republicii Moldova din 18 septembrie 1991, era definit mecanismul de

organizare şi desfăşurare a alegerilor pentru această funcţie prin vot universal, egal, direct,

liber şi secret. Printre alte prevederi, legea stipula următoarele:

- art.1. Preşedintele poate fi ales numai cetăţeanul Republicii Moldova care a împlinit

vârsta de 35 de ani, dar n-a depăşit 60 de ani, trăieşte permanent în republică în ultimii10 ani,

posedă limba de stat...;

- art.26. Se consideră ales Preşedinte al Republicii Moldova candidatul care a întrunit

mai mult de jumătate din voturile alegătorilor ce au participat la scrutin.

În buletinele de vot pentru alegerile din 8 decembrie 1991 a fost introdus un singur candidat –

M. Snegur, ceilalţi doi pretendenţi: Gr. Eremei şi Gh. Malarciuc, au abandonat cursa

prezidenţială. La scrutin au participat 83,96% de alegători, dintre care 98,18% s-au pronunţat

“ pentru” şi 1,78% “ împotrivă”.

Concepţiile despre garantarea drepturilor şi libertăţilor omului şi-a găsit o reflectare

consecventă în „Legea despre cetăţenia Republicii Moldova” (5 iunie 1991), „Legea despre

partide şi alte organizaţii social-politice” (17 septembrie 1991) şi în alte acte normative. La 10

septembrie 1991 Parlamentul Moldovei a adoptat Hotărârea despre aderarea Republicii

Moldova la actele juridice internaţionale referitoare la drepturile omului: „Declaraţia

universală a drepturilor omului”, „Convenţia internaţională despre drepturile cetăţeneşti şi

politice”, „Harta de la Paris”, „Conferinţa de la Copenhaga” ş.a. Concomitent s-a început

crearea mecanismului de apărare a vieţii, demnităţii, cinstei şi proprietăţii individuale. A fost

creat Departamentul pentru Relaţiile Interetnice, ce reflectă interesele principalelor grupuri

etnice pe teritoriul Republicii Moldova (ucraineni, ruşi, găgăuzi, bulgari, evrei, romi etc.).

Toate aceste fenomene social-politice demonstrează în mod evident că Republica Moldova

evolua pe calea formării unui stat de drept în conformitate cu legislaţia internaţională.

Despre corespunderea legilor adoptate de Parlamentul Republicii Moldova normelor

internaţionale şi despre respectarea lor, s-au exprimat diferite comisii create de organizaţii

internaţionale competente în domeniul drepturilor omului. Ele au dat aprecieri pozitive

proceselor democratizării, instituirii statului de drept, acţiunilor îndreptate spre apărarea şi

asigurarea drepturilor omului pe teritoriul republicii Moldova.43

43 King Ch.”Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală”, Ed. “ Arc”, Chişinău, 2002, p.155-170

50

În cadrul acţiunilor pentru afirmarea suveranităţii Moldovei, la lumina zilei a apărut

problema obţinerii de către Moldova a independenţei statale. Se cuvine de subliniat că

declararea suveranităţii constituie doar un pas iniţial şi esenţial, dar nu suficient în devenire

statală , se mai impune proclamarea independenţei. Suveranitatea posedă atăt un aspect intern,

cât şi unul extern, iar dacă statul nu este independent, în interiorul lui pot fi prezente instituţii

ce exercită puterea, dar care fac acest lucru mandatate şi autorizate din exterior, ele

supunându-se limitelor şi domeniilor permise din afară. Deşi R.S.S. Moldova se declara

subiect egal în drepturi în relaţiile şi tratatele internarnaţionale, era de la sine de înţeles că

legăturile ei cu lumea externă se realizau prin intermediul statului dominant, al centrului

unional, care acţiona ca un filtru şi selecta subiectiv contractele externe. Însă independenţa nu

părea a fi necesitate stringentă, cel puţin pentru o mare parte a populaţiei şi proclamarea ei a

fost posibilă doar în condiţiile unor împrejurări extraordinare. Totodată, este necesar de

remarcat faptul că mişcarea treptată a republicilor naţionale de la suveranitate la independenţă

ar fi fost mai lentă şi poate că ar fi fost barată definitiv, dacă Federaţia Rusă nu ar fi pornit pe

aceeaşi cale, după alegerea lui B. Elţin în calitate de Preşedinte al Sovietului Suprem al

R.S.S.F.R.( Republica Sovietică Socialistă Federativă Rusă). Acesta, pentru a-şi asigura

suportul politic necesar, a declanşat o campanie de discreditare a PCUS ( Partidul Comunist

al Uniunii Sovietice) şi a organelor unionale de conducere, pronunţându-se în favoarea

suveranităţii naţional-statale a Fedraţiei Ruse. Problema obţinerii de către R. S. S. Moldova a

independenţei statale s-a reflectat la sfărşitul anului 1990, când a fost dat publicităţii proiectul

noului tratat unional. Perspectiva crescândă a prăbuşirii URSS a pus Moscova în faţa

necesităţii de a căuta noi forme de menţinere a statului unitar. A fost elaborată o concepţie

nouă privind Acordul unional ce prevedea schimbarea bazelor Uniunii Sovietice. În acel

stadiu existau cel puţin trei concepţii principale privind viitorul Uniunii Sovietice:

1. Mihail Gorbaciov, preşedintele URSS, dorea să impună un tip de Uniune care să fie

o Federaţie având Centru care, după el, trebuia nu numai păstrat, ci şi întărit în faţa

republicilor puternice. Suveranitatea era acceptată doar în cadrul suveranităţii Federaţiei,

aceasta fiind, în ultima instanţă, o structură integratoare.

2. Boris Elţin, viitorul preşedinte al Rusiei, pleda pentru o Confederaţie bazată pe

suveranitatea republicilor, pe acorduri directe dintre acestea, acceptând menţinerea unui

Centru, însă lipsit de orice posibilitate de a interveni în relaţiile inter-republicane.

3. Cea de a treia variantă era propusă de republicile baltice: secesiunea, pur şi simplu,

golind Uniunea de părţile sale componente. Kremlinul se îngrijora că în cazul în care cele 15

51

republici unionale dobândeau dreptul de a ieşi din Uniune, statul unitar rusesc, clădit de-a

lungul secolelor, care mai purta încă titulatura URSS, ar fi posibil să dispară.

La 26 aprilie 1991, Sovietul Suprem al URSS a adoptat Legea privind egalarea în

drepturi a republicilor unionale şi autonome în sferele social-economică, administrativă,

culturală etc. În locul republicilor unionale, cu drept de ieşire din cadrul URSS, trebuia să

apară o Uniune cu 35 de republici autonome: 15 în locul republicilor unionale, 16 în cadrul

Federaţiei Ruse, iar 4 în cadrul altor republici. Două dintre acestea din urmă (Transnistria şi

Găgăuzia) trebuiau create pe teritoriul Moldovei.

Ca răspuns la aceste tentative contra suveranităţii Moldovei, precum şi împotriva

suveranităţii altor republici ce se conţineau în proiect, Frontul Popular din Moldova, în scopul

unirii forţelor democratice, care militau pentru obţinerea independenţei, împreună cu alte

formaţiuni politice au simţit necesitatea formării unei coaliţii. În aşa mod în 1990 a fost creată

Alianţa Naţională „16 decembrie”, care a jucat un rol important în procesul de instituire a

independenţei. În condiţiile în care un şir de republici au întâlnit negativ proiectul noului

tratat unional, Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice a adoptat hotărârea despre organizarea

unui referendum prevăzut pentru 17 martie 1991, fapt care şi mai mult a cristalizat tendinţele

spre independenţă. Parlamentul Moldovei a luat decizia de a boicota pe teritoriul republicii

desfăşurarea referendumului privind menţinerea URSS. După eşecul puciului comunist din

august 1991, în republică din iniţiativa Parlamentului, Preşedintelui, Guvernului a început un

proces de acţiuni radicale ce au deschis direct calea spre proclamarea independenţei. Printre

acţiuni evidenţiem aşa acte juridice şi hotărâri, ca: Adresarea Parlamentului R. S. S. Moldova

din 21 august 1991, decretul Preşedintelui R. S. S. Moldova din 22 august 1991 „Cu privire la

suspendarea activităţii structurilor organizatorice ale partidelor politice, organizaţiilor

obşteşti şi mişcărilor de masă în organele de stat, aşezămintele şi organizaţiile republicii”,

hotărârea Prezidiumului Parlamentului din 23 august 1991 „Cu privire la Partidul Comunist

din Moldova” ş.a. Prin această hotărâre, apreciind politica partidului ca antipopulară,

îndreptată spre a distruge cultura naţională, obiceiurile şi tradiţiile naţionale, la deformări în

dezvoltarea economică, Parlamentul a interzis activitatea Partidului Comunist şi a naţionalizat

patrimoniul lui. Conform hotărârii Prezidiumului Parlamentului din 25 august 1991 „Cu

privire la lichidarea urmărilor propagandei comuniste” au început a fi demolate

monumentele ce ţin de propaganda comunistă, schimbate denumirile ce reflectau ideologia

comunistă şi adoptate denumirile tradiţionale istorico-culturale autohtone, precum şi alte

măsuri de lichidare a urmărilor regimului comunist. În aşa mod au fost pregătite premisele

reale pentru abordarea problemei proclamării independenţei de stat.

52

În ziua de 27 august 1991 la Chişinău din iniţiativa Alianţei Naţionale „16 decembrie”

a fost convocată Marea Adunare Naţională. În Moţiunea ei adresată Parlamentului Republicii

Moldova hotărâtor s-a cerut declararea independenţei. Printre cele 14 cerinţe adresate

menţionăm următoarele, destul de valoroase pentru afirmarea independenţei:

1) Cu privire la Imnul de Stat – „Deşteaptă-te, române”.

2) Cu privire la neparticiparea Moldovei la elaborarea oricărui tratat asupra Uniunii.

3) Cu privire la formarea Gărzii Naţionale.

4) Cu privire la trecerea frontierei de pe Prut a URSS în subordinea Moldovei.

5) Cu privire la retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul republicii, ş.a.

În aceeaşi zi de 27 august 1991 a fost convocată şedinţa extraordinară a Parlamentului cu

prilejul proclamării independenţei Republicii Moldova. În Declaraţia de independenţă

adoptată cu majoritate absolută de voturi (peste 2/3 din deputaţii aleşi) se subliniază, că

Parlamentul „proclamă solemn, în virtutea dreptului popoarelor la autodeterminare, în numele

întregii populaţii a Republicii Moldova şi în faţa întregii lumi: Republica Moldova este un stat

suveran, independent şi democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul fără nici un

amestec din afară, în conformitate cu idealurile şi năzuinţele sfinte ale poporului în spaţiul

istoric şi etnic al devenirii sale naţionale”.

După declararea independenţei Parlamentul a început crearea bazei juridice a unui stat

nou: adoptarea sistemului pluripartidist, lichidarea sistemului administrativ de comandă, etc.

În domeniul economic, în iunie 1991 Moldova şi-a creat Banca Naţională, sistemul financiar

şi creditar propriu, cu intenţia de a introduce pe viitor valuta naţională. În domeniul militar

M.Snegur a declarat naţionalizarea forţelor armate ale fostei URSS de pe teritoriul Moldovei

şi crearea pe această bază a armatei naţionale. În edificarea statului independent un rol

deosebit l-au constituit eforturile Moldovei pe arena internaţională, orientate spre

recunoaşterea ei de către alte state, stabilirea de relaţii diplomatice cu ele. Acest proces s-a

început odată cu adoptarea Declaraţiei de independenţă a Moldovei. La 27 august 1991

Guvernul României a declarat intenţia să procedeze la stabilirea de relaţii diplomatice, să

acorde sprijinul necesar autorităţilor Republicii Moldova pentru consolidarea independenţei

sale. În aceeaşi zi Moldova a fost recunoscută de Republica Lituaniană şi Georgia. La 27

decembrie 1991 reprezentantului Moldovei la Moscova i-a fost înmânată o notă, prin care

Statele Unite ale Americii au recunoscut independenţa Republicii Moldova. Către 16 ianuarie

1992 Moldova a fost recunoscută de mai bine de 60 de state. În prezent acest număr este de

peste o sută. Un act la fel de semnificativ pentru Moldova a fost primirea ei la 1 martie 1992

53

în O.N.U. – act care definitiv a afirmat-o pe arena internaţională ca stat proclamat

independent.44

Constituţia adoptată la 29 iulie 1994, prima Constituţie a statului independent

Republica Moldova, apărut pe harta lumii la 27 august 1991, poate constitui obiectul veritabil

al unui studiu. Este pe deplin firesc faptul că adoptării Constituţiei i-a precedat o muncă

intensă de elaborare, examinare şi perfecţionare. Constituţia este actul politic şi juridic

fundamental al statului, care stabileşte principiile, modul de organizare şi funcţionare a

autorităţilor publice şi raporturile dintre ele, raporturile dintre autorităţi şi cetăţeni. De aceea,

era foarte important ca actuala Constituţie să reprezinte o formă eficientă a organizării de stat,

un act flexibil, care să funcţioneze o perioadă îndelungată.

La baza conceptului Constituţiei au fost puse principii unanim recunoscute, menite să

consolideze mersul pe calea democratizării şi prosperării sociale. Dintre aceste principii

enumerăm:

1. Sistemul de stat stabilit în conformitate cu normele Constituţiei nu trebuie să aibă

caracteristici ideologice. Forma de guvernământ a statului este republica.

2. Exponentul suveranităţii şi unica sursă a puterii de stat este poporul, care o exercită

atât în mod direct, cât şi prin organele sale reprezentative.

3. O condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale o constituie pluralismul politic

şi ideologic, incompatibil cu dictatura şi totalitarismul. Nici o ideologie nu poate fi ridicată la

rangul de ideologie politică a statului.

4. Un stat democratic şi de drept poate fi constituit pe principiul separării puterii de

stat în putere legislativă, putere executivă şi putere judiciară.

5. La baza vieţii economice a statului stă principiul egalităţii tuturor tipurilor şi

formelor de proprietate.

6. Esenţa democratică a statului decurge direct din criteriul misiunii sale umane, din

criteriul garantării libertăţii personalităţii. Ca urmare, statul nu trebuie să fie considerat

donator, ci ocrotitor al drepturilor şi libertăţilor omului. Consacrarea principiilor menţionate a

fost făcută iniţial prin adoptarea a două declaraţii: Declaraţia suveranităţii R.S.S.Moldova, şi

Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova. 45

Suveranitatea reprezintă autoritatea supremă cu care este înzestrat statul şi, în calitate

de putere supremă a statului, implică competenţa exclusivă a acestuia asupra teritoriului

44 Ursu Vasile "Moldova pe calea suveranităţii reale şi independenţei statale", UTM, Chişinău, 1993, p. 10-15

45 Creţu Vasile, coord. "Bazele Statului şi Dreptului în Republica Moldova", Editura "Cartier", Chişinău, 1997, p.22-24

54

naţional şi independenţa sa faţă de orice altă putere pe plan extern. Astfel, suveranitatea are

două componente:

- internă, care constă în supremaţia puterii de stat asupra teritoriului şi asupra unei

populaţii;

- externă, care constă în independenţa în raport cu alte state, faţă de orice putere

exterioară. Din cele expuse, rezultă că supremaţia puterii în interiorul statului şi independenţa

acestuia în raport cu alte puteri din exterior se completează reciproc, sunt indispensabile

statului şi nu pot fi separate una de alta.

Suveranitatea manifestă anumite trăsături esenţiale, dintre care menţionăm:

- exclusivitatea, care se manifestă prin faptul că teritoriul unui stat poate fi supus doar

unei singure suveranităţi depline;

- originalitatea şi caracterul plenar, care se manifestă prin faptul că suveranitatea

aparţine statului şi nu-i poate fi atribuită din afară. Prerogativele puterii de stat sunt plenare,

deoarece cuprind toate domeniile de activitate din stat: politic, economic, cultural, social etc.;

- indivizibilitatea, prin care se înţelege că ea nu poate fi fragmentată, atributele ei nu

pot aparţine concomitent mai multor titulari;

- inalienabilitatea, în sensul imposibilităţi de a o abandona, ceda sau împrumuta altor

state sau organisme internaţionale.

Numai dacă se întrunesc trăsăturile menţionate ale suveranităţii pe plan intern, se va

putea vorbi despre realizarea independenţei statului şi afirmarea suveranităţii lui pe plan

extern.

În plan extern, suveranitatea se realizează liber şi fără restricţii atâta timp cât nu sunt

atinse interesele altei suveranităţi şi, din această cauză, apare necesitatea delegării unei părţi a

suveranităţii în spaţiul internaţional, pentru ca, în comun cu alte suveranităţi, să se stabilească

anumite criterii de convieţuire, cărora se conformează pe plan internaţional. Toate statele se

bucură de egalitate suverană, având drepturi şi obligaţii egale şi fiind membri egali ai

societăţii internaţionale, indiferent de deosebirile de ordin teritorial, economic, social, politic

sau de altă natură. În acest sens, egalitatea statelor cuprinde următoarele elemente:

- statele sunt egale din punct de vedere juridic;

- fiecare stat este obligat să respecte suveranitatea şi personalitatea altor state;

- integritatea teritorială şi independenţa politică a statului sunt inviolabile;

- fiecare stat poate să-şi aleagă şi să dezvolte liber sistemul politic, social, cultural etc.;

- fiecare stat are dreptul de a-şi stabili legile proprii, de a aparţine sau nu organizaţiilor

internaţionale, de a fi sau nu parte la tratate şi dreptul la neutralitate (permanentă sau

temporară).

55

Totodată, există conceptul, conform căruia suveranitatea este: limitată şi relativă,

deoarece, pe plan intern, suveranitatea nu este absolută, întrucât autorităţile publice chemate

să o exercite sunt limitate în prerogativele lor prin constituţie. Într-un regim democratic

autentic puterea de stat trebuie să ţină cont de doleanţele indivizilor din societate. Pe plan

extern, suveranitatea nu poate fi absolută, deoarece, la momentul actual, statele nu dispun de o

putere atât de absolută încât să nu depindă de voinţa altor state sau comunităţi ale acestora şi

să nu accepte servituţile astfel impuse. Dezvoltând conceptul menţionat, apare o teorie nouă,

conform căreia suveranitatea ar fi limitată pe plan intern şi relativă pe plan extern.46

Consolidarea independenţei statale a republicii este scopul principal al factorului

politic la etapa actuală şi totodată interesul naţional al întregului popor. Acest interes a

căpătat statutul de interes suprem al întregului popor, nu din anumite ambiţii ale

forţelor politice guvernante sau din teama că Moldova poate să ajungă în componenţa

altor state. Năzuinţa spre independenţă este o necesitate conştientizată, o întruchipare a

voinţei tuturor comunităţilor sociale şi etnice de a trăi liber în ţara natală, de a fi

stăpân al ei. În timpul ce a trecut după adoptarea Declaraţiei de independenţă, poporul

Moldovei a fost în stare să înţeleagă aspiraţiile sale adecvate, necesităţile şi

posibilităţile sale. Iată de ce cursul spre independenţă al statului, ca interes naţional al

întregului popor, reflectă profunzimea proceselor politice şi sociale ce au loc în

societate, generalizează interesele particulare, specifice unor forţe politice. Privitor la

forţele politice din Moldova, pe ele le unesc atât prezentul, cât şi viitorul ţării. Unica

platformă prin care se poate de ajuns la un compromis real, în stare să integreze

interesele lor specifice poate fi numai interesul naţional – calea spre consolidarea

independenţei statale. În concluzia celor expuse, referitor la suveranitate şi independenţă,

putem afirma că statul Republica Moldova este un stat suveran şi independent, având

toate trăsăturile necesare pentru a fi definit astfel, demonstrând că există ca stat

instituit de proprii cetăţeni şi recunoscut pe plan internaţional. .47

46 Arseni A., Barbalat P. ş.a. "Constituţia Republicii Moldova comentată articol cu articol", vol.1, Titlul I. Principii generale. Editura "Civitas, Chişinău". 2000. 47 Saca V „ Dialectica intereselor politice şi sociale şi consolidarea independenţei Republicii Moldova”, Moldossopie (Probleme de analiză politică) Partea V. USM, Chişinău, 1995, p. 3-39

56

§ 2.2. Separarea şi Colaborarea puterilor în stat – condiţia

primordială a guvernării democratice

Orice proces de conducere social-politică, care se desfăşoară în vederea realizării unor

obiective de interes general sau prin care se urmăreşte binele comun al naţiunii, presupune

specializarea activităţilor statale, instituindu-se în acest scop organisme investite cu autoritate,

capabile să desfăşoare continuu acelaşi tip de activităţi şi practici. Realizarea efectivă a

acestor deziderate se concretizează în principiul separaţiei puterilor în stat, consfinţit ca un

principiu fundamental al Constituţiei. Principiul separaţiei puterilor a avut o semnificaţie atât

de mare pe continentul american şi european, încât nu se poate vorbi despre crearea noilor

societăţi democratice în afara lui. Numai pe parcurs ponderea sa a obţinut valoarea

„doctrinară”, afirmându-se ca element caracteristic şi determinant pentru o societate

democratică. Totodată, evoluţia şi afirmarea principiului separaţiei puterilor nu poate fi rupt

de contextul general al evoluţiei gândirii politice şi al societăţii umane în general. În esenţa sa,

el ţine mai mult de „tehnologia puterii”, de arta de a guverna.

Teoria separaţiei puterilor îşi are originea în cele mai vechi timpuri, omenirea fiind

întotdeauna frământată de problemele născute din nerespectarea principiilor fundamentale de

convieţuire în societate, probleme care adesea au generat diverse forme de uzurpare a puterii,

de instaurare a unor regimuri autocratice sau de forme dictatoriale de guvernământ. Separaţia

puterilor, ca un început de teorie, s-a cristalizat încă în antichitate, afirmaţie ce poate fi făcută

graţie lucrătorilor lui Herodot, Xenofon, Platon şi Aristotel. Ultimul este considerat şi un prim

autor de drept constituţional, care a sugerat ideea separaţiei puterilor în stat, prin descrierea

statului atenian. Doctrina politică a lui Aristotel evidenţiată în lucrările sale „Etica” şi

„Politica”, deşi conţine unele idei privind trifurcarea puterii între diferitele organe ale statului

pentru înlăturarea conducerii despotice, nu s-a materializat în practică. În lucrarea sa

„Politica”, Aristotel constată existenţa în stat a unor organe cu atribuţii precis determinate: „

În orice stat sunt trei părţi. Aceste trei părţi odată bine organizate, statul întreg este în mod

necesare bine organizat şi el. Cea dintâi din aceste trei părţi este Adunarea Generală, care

delibrează cu privire la afacerile publice; a doua este Corpul magistraţilor, căruia trebuie să i

se hotărască natura, atribuţiile şi modul de numire; a treia este Corpul judecătoresc”. Aşadar,

cele trei organe ale statului sunt: Adunarea Generală, Copul magistraţilor şi Corpul

judecătoresc. Adunarea Generală trebuie să delibereze asupra afacerilor publice: să decidă în

mod suveran asupra păcii şi războiului, încheierea şi anularea tratatelor, adoptarea legilor,

pronunţarea pedepsei cu moartea, exilul, confiscarea şi primirea conturilor magistraţilor.

Corpul magistraţilor deţine comandamentul treburilor statului prin desprinderea unor sarcini

57

din multitudinea celor aflate în competenţa Adunării Generale. În fine, Corpul judecătoresc

avea atribuţii de a administra justiţia. Prin identificarea celor trei organe şi a celor trei funcţii

a statului atenian, Aristotel a remarcat că puterea se poate exprima în diferite forme şi că

structura acesteia comportă diferite categorii de organe exercitând funcţii diferite.

Însă meritul lui Aristotel constă nu numai în observaţia dată. Ca nimeni altul, el a

formulat un şir de idei în cadrul cărora constatarea sa obţine o cu totul altă lumină. Aristotel

retrage supremaţia omului asupra puterii, acordând-o Legii, supunând omul, dar şi Cetatea

(Statul) supremaţiei sale. Aristotel redă Cetăţii o concepţie arhitecturală şi formulează

sarcinile ce stau în faţa ei: asigurarea bunăstării cetăţenilor săi, promovarea Interesului

General, determinând astfel cadrul evoluţiei gândirii politice pentru secole în şir. În concluzie,

conchidem, că am moştenit de la Aristotel atât unele piese ale viitoarei teorii a separaţiei

puterilor în stat cât şi ideea unicităţii puterii statului.

În Evul Mediu, au fost făcute mai multe încercări de a defini şi dezvolta principiul

separaţiei puterilor în stat. Sunt semnificate ideile unor astfel de gânditori ca Marsilio de

Padova, Dante, Tommaso Campanella, Jean Bodin, Nicolo Machiavelli, care însă vedeau ca

figură centrală în stat Monarhul atotputernic.

În vremurile moderne, cel dintâi care pune în termeni adecvaţi problematica puterii în

stat, elaborând chiar unele concepte ale viitoarei teorii a separaţiei puterilor în stat, a fost

medicul filosof John Locke. În lucrarea sa „Essay on the civil government”, John Loke

porneşte de la originea contractuală a statului. Drepturile şi îndatoririle sociale ale oamenilor

derivă din starea lor naturală, din natura umană. John Loke susţine teza că starea naturală a

omului se caracterizează prin relaţii de pace, de bunăvoinţă şi ajutor mutual între oameni, de

respectare a legilor moralei. Dar în starea naturală, dreptul oamenilor la egalitate, la libertate,

la morală sănătoasă şi la proprietate particulară sunt asigurate doar prin forţa fizică a fiecăruia.

Din această cauză, dintr-o necesitate oamenii sunt obligaţi a stabili un contract între ei şi

instituţiile statului pentru a avea alte mijloace de apărare a drepturilor lor funciare, care nu se

pierd prin apariţia statului, ci, dimpotrivă, ele constituie fundamentul organizării statale. Prin

acest contract, poporul ar fi cedat suveranului puterea executivă, dar şi-a păstrat puterea

legislativă. În situaţia în care statul încalcă drepturile stabilite prin contract, poporul are

dreptul la revoltă pentru a-şi apăra drepturile sale. Având în vedere că prin contractul încheiat,

poporul a cedat puterea executivă conducătorului statului, acesta trebuie să o exercite într-o

aşa manieră încât să nu încalce legile statului şi nici drepturile cetăţenilor. Aceasta nu se poate

realiza, decât printr-o nouă formă de guvernare, care este monarhia constituţională, cea mai

ideală formă de conducere a statului în opinia filosofului. Idealizând monarhia constituţională,

ca formă superioară de guvernământ, care acceptă abolirea absolutismului şi a dreptului său

58

divin, inspirat de modul de organizare a statului contemporan pe de o parte, de luptele

neîntrerupte dintre rege şi parlament, care au fost degenerate în războaie civile, de efectele

legislative ale acestora, pe de altă parte , filosoful englez schiţează nu numai un mod de

organizare şi funcţionare a statului, dar şi teoria unei diviziuni a puterilor în stat.

John Locke admitea existenţa a trei puteri în cadrul statului: puterea legislativă,

executivă şi federativă. Fiecărei puteri, fiecărei funcţii fundamentale a statului îi este

încredinţată o categorie distinctă de organe.

Puterea legislativă este aceea care are dreptul de a determina cum trebuie să fie

întrebuinţată forţa statului pentru a putea prezerva comunitatea şi membriisăi. Ea este

încredinţată unor adunări, care sunt convocate pentru acest scop şi când legile au fost făcute,

ele se separă din nou şi se supun legilor făcute de dânsele.

Puterea executivă este puterea de executare continuă a legilor şi supraveghere că

anume ele vor fi executate, şi este încredinţată monarhului.

Puterea federativă reprezintă dreptul de a declara război, de a încheia pace şi tratate

internaţionale şi poate fi încredinţată fie deţinătorilor puterii legislative, fie celei executive.

Aşadar, deşi sunt recunoscute ca distincte, puterea executivă şi federativă, totuşi ele pot fi

reunite unicefal, întrucât ambele necesită în exercitarea lor forţa societăţii. În acelaşi timp,

dacă puterile federativă şi executivă sunt distincte, este totuşi dificil să se separe şi să se

încredinţeze într-un timp dat la diferite persoane.

În lucrarea sa, filosoful recunoaşte şi existenţa puterii judecătoreşti, dar o consideră o

emanaţie, o dependenţă a puterii legislative. Cine are puterea legislativă sau suprema putere

într-o republică, este ţinut să guverneze prin legi fixe şi stabile, promulgate şi recunoscute de

popor, prin judecătorii imparţiali şi cultivaţi, care sunt însărcinaţi să tranşeze litigiile după

aceste legi, dar nu prin decrete de circumstanţă. Explicaţia acestei opinii despre puterea

judecătorească constă în aceea că în vremurile filosofului, parlamentul, dar mai ales camera

lorzilor, exercită adesea suprema autoritate judecătorească.

Ceea ce este însă mai valoros în concepţia lui John Locke, nu este recunoaşterea

existenţei celor trei sau patru puteri în stat, ci ideea independenţei reciproce a puterii

legislative de cea executivă, ca cea mai bună precauţie contra abuzurilor posibile ale unei

puteri prea mari. John Locke afirmă că „tentaţia de a pune mâna pe putere ar fi prea mare,

dacă aceeaşi persoană care deţine puterea de a face legile, ar avea în mâini şi puterea de a face

să le execute, căci ar putea să se scutească de a se supune legilor pe care ele le fac.” Pentru

încărcătura revoluţionară a concepţiei sale, este semnificativ faptul că, în Anglia timpului său,

tratatele sale despre guvernarea statală au şi fost considerate ca un manifest al liberalismului

clasic. La fel de grăitor este şi faptul că luptătorii pentru independenţa coloniilor americane au

59

primit aceste tratate cu entuziasm, deoarece au văzut în ele programul luptei lor împotriva

despotismului politic şi subjugării naţionale. Merită remarcat, de asemenea, aportul la

dezvoltarea principiului separaţiei puterilor făcut de J.J.Rousseau şi D.Diderot.48

Autorul de necontestat, al celebrei teorii a separaţiei puterilor în stat este Charles Luis

de Secondat, Baron de la Brede et de Montesquieu. Mobilul cercetărilor lui Montesquieu în

celebra sa lucrare „Despre spiritul legilor” a fost moderarea puterii pentru asigurarea mai

eficientă a libertăţilor individuale. Pornind de la conceptul de lege, ca instituţie politică,

Montesquieu nu precizează când anume a apărut statul ca instituţie politică pe arena istoriei,

dar pe parcursul lucrării se subînţelege că odată cu apariţia primelor societăţi bine structurate

şi de sine stătătoare. Atât legile politice care reglementează raporturile dintre guvernanţi şi

guvernaţi, deci dintre stat şi cetăţeni, cât şi legile civile, care reglementează raporturile dintre

oameni, sunt raţiunea omenească şi trebuie să se potrivească într-un asemenea grad poporului

pentru care sunt făcute, încât este o foarte rară întâmplarea, dacă legile unui popor sunt

nimerite pentru altul. Legile trebuie să corespundă cu natura principiului guvernământului, cu

condiţiile fizico-climaterice ale ţării, cu modul de trai al popoarelor, cu gradul de libertate al

orânduirii etc. Dar cu toată diversitatea posibilă a legilor în funcţie de determinismul

geografic, totuşi legile au legături între ele, indiferent când şi unde s-au aplicat sau se aplică,

indiferent dacă sunt politice sau civile. Aceste legături între legi, această confluenţă a lor,

filosoful francez o numeşte „spiritul legilor” şi de aici titlul celebrei lucrări. Astfel se explică

şi faptul că Montesquieu plecând de la legile care guvernau statul englezesc, deci de la

concret, a ajuns să analizeze şi să generalizeze problema atât de importantă a separării puterii

în stat49.

Analiza problemei mai multor puteri în cadrul statului, Montesquieu o începe în mod

incidental, pe cale de excepţie. Cele trei puteri le numeşte puterea legislativă, puterea

executivă, privitoare la chestiunile ce ţin de dreptul ginţilor şi puterea judecătorească, ce

reglementează raporturile în cadrul dreptului civil.

Puterea legislativă, adică puterea „de a statua” în terminologia filosofului, de a edicta

legi, poate să aparţină, în funcţie de forma de guvernămînt, unui principe sau unor dregători

permanenţi. Totodată, Montesquieu afirmă că într-un stat liber s-ar cuveni ca întregul popor

să deţină puterea legislativă. Conştientizează însă dificultăţile democraţiei directe, ale

guvernămîntului de adunare şi pledează pentru democraţia reprenzentativă. Organul leguitor

trebuie însă să fie compus din două corpuri permanente: ”corpul reprezentativ” şi „corpul ________________________ 48 Braunstein F., Pépin J.F., “Marile doctrine”, Ed. “Antet”, Oradea, 1997, p.45-60 49 Klipii Igor „Separaţia puterilor de stat”, Arena Politicii, Nr.10, 1997, p.7-10

60

nobililor”. Corpul reprezentativ trebuie să fie ales la diferite intervale de timp, discuţia

oferindu-i filosofului să facă reflecţii pertinente şi astăzi, privind sufragiul direct şi indirect,

individual şi social, egal şi plural, pe circumscripţii electorale sau naţionale. Descrie chiar

raporturile dintre alegători şi deputaţi, opunîndu-se teoriei mandatului imperativ. Adică,corpul

nobililor, ales aparte, din rândul oamenilor care se disting prin naştere, prin bogaţii sau

onoruri (trimitere directă la Camera Lorzilor din Anglia), participă în mod direct la procesul

de legiferare cu precizările care urmează: şedinţele de lucru ale celor două corpuri se

desfăşoară în mod separat, şi fiecare are dreptul de a se opune hotărîrilor celuilalt, prin dreptul

de veto, inclusiv în materia impozitelor, unde camera nobililor nu participă direct la

legiferare, ca în celelalte materii. Întrunirea puterii leguitoare trebuie să se facă la cererea

puterii executive şi periodic, pentru că altfel, dacă nu s-ar întruni, în lipsa legiferării, puterea

executivă ar lua ea hotărâri şi ar deveni absolută. Pe lângă atribuţia de legiferare, puterii

leguitoare i se recunoaşte şi dreptul de a verifica modul în care se aplică legile.

Puterea executivă are atribuţii de a declara război şi de a încheia pace, trimite sau

primeşte solii, ia măsuri de securitate. Montesquieu afirmă că puterea executivă având

atribuţiile date, poate fi încredinţată unor dregători permanenţi, dar optează pentru monarh,

pentru că această parte a guvernământului, care cere aproape întodeauna acţiuni promte, este

mai bine exercitată de unul decît de mai mulţi. Şi în nici un caz de un anumit număr de

persoane luate din cadrul corpului legislativ, pentru că atunci cele două puteri ar fi contopite.

Aşadar, este refuzată colaborarea organică între puteri. Vis-a-vis de puterea leguitoare, puterii

executive i se recunoaşte dreptul de a convoca în sesiuni corpurile leguitoare, de a suspenda

activitatea acestora, de a se opune iniţiativei legislative şi de a invoca dreptul de veto, faţă de

actele normative pe care nu le consideră necesare. Nu i se recunoaşte în schimb, dreptul la

iniţiativă legislativă şi nici să participe la lucrările corpurilor leguitoare.

În ceea ce priveşte puterea judecătorească, aceasta are ca atribuţii pedepsirea

infracţiunilor sau judecarea litigiilor între particulari. Fără a discuta situaţia judecătorilor de

profesie şi nici organizarea sistemului judiciar, Montesquieu afirmă că această putere trebuie

exercitată de către persoane recrutate din rîndul poporului la anumite perioade ale anului, prin

vot, de către cetăţeni. Analiza puterii judecătoreşti îi oferă filosofului şansa de a se angaja

într-o discuţie foarte subtilă din punct de vedere teoretic. Montesquieu justifică eligibilitatea

judecătorilor pentru anumite intervale de timp, întrucât, în felul acesta, puterea

judecătorească, atît de temută de către oameni, nefiind legată de o anumită categorie socială,

nici de o anumită profesie, devine invizibilă şi nulă. Oameni nu numai îi au necontenit pe

judecători inaintea ochilor, ci se tem de magistratură, nu de magistraţi. În fine, puterea

61

judecătorească nu trebuie să fie îmbinată cu putere leguitoare, ci să accepte trei excepţii, care,

de fapt, îi anihilează preceptul şi anume: nobilii să nu fie judecaţi de puterea judecătorească,

ci de corpul leguitor al nobililor, puterea leguitoare să dea anumite îndrumări, pentru o

interpretare cât mai adecvată a legilor şi tot corpul nobililor să judece anumite infracţiuni

îndreptate împotriva statului şi poporului în care acuzarea să o facă celălalt corp leguitor,

adică cel al reprezentanţilor.50

În realitate teoria separărilor în stat este teoria colaborării reale ale acestora. Dacă la

început cele trei puteri sunt prefect egale şi sever izolate, în final echilibrul acestora devine

precar sau chiar dispare, deoarece puterea judecătorească îşi diminuează virtuţile, devenind

"oarecum inexistentă", iar zidul izolator este penetrat prin colaborarea acestora. Aşadar,

întreaga gândire a lui Montesquieu în ce priveşte funcţionarea statului, mecanismului

acestuia, ar putea fi redusă la ideea că: "Nu există libertate, dacă puterea judecătorească nu

este separată de puterea legislativă şi de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea

legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi

leguitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui

agresor. Pentru ca să nu se facă abuz de putere, trebuie ca prin dispunerea lor, puterea să

oprească puterea". 51

Doctrina după care variatele funcţii ale guvernului ar trebui separate a fost formulată

în forma ei modernă de autorii cunoscutelor "Federalist Papers" (Jay, Madison, Hamilton).

În Legea federală nr.10, James Madison a formulat premisele care stau la baza gândirii

pluraliste instituţionale. Madison afirmă că toţi indivizii sunt nişte egoişti care vor să-şi

maximizeze puterea. Conflictele de interese dintre indivizi în căutarea maximizării puterii lor

sunt inevitabile. De aceea este necesară o organizare politică structurată pentru a evita cele

mai nefaste consecinţe ale egoismului cetăţenilor. Madison consideră că, deşi un guvern

reprezentativ putea atenua cele mai grave excese ale democraţiei directe, acest fapt ar fi totuşi

insuficient. Controalele şi echilibrările instituţionale - separarea verticală a puterilor

executivului, legislativului şi juridicului şi divizarea orizontală a suveranităţii prin federalism,

ca şi prevederea exercităţii dreptului de veto - ar bloca orice încercare a unei guvernări de a

acţiona despotic. James Madison susţinea că separarea nu poate fi absolută şi că esenţială este

stabilirea unor măsuri eficiente pentru realizarea practică a acesteia. Soluţia este expusă

tranşant în celebrul Federalism 51: " Organizarea structurii interne a sistemului este de o

50 Gheorghe Tănase Gh. „Separaţia puterilor în stat”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994, p.24-32 51 Ruja Nicolae M. „Controversele privind teoria separaţiei puterilor în stat”, Cd. „Cordial-Lex”, Cluj-Napoca, 1995, p.35

62

asemenea manieră încât părţile sale componente, prin raporturi dintre ele, să se oblige

reciproc, să nu-şi depăşească limitele". Este cuprinsă aici deschierea unui concept pe care

"Federalist Papers" l-au menţionat pentru prima oară în literatura politică: Cheecks and

balances (“Control reciproc şi echilibrarea”). Principalele exemple de funcţionare a acestui

mecanism complex, revelator pentru funcţionarea sistemului politic al SUA, sunt următoarele:

putere a Preşedintelui de a se opune prin veto legilor adoptate de Congres; puterea

Congresului de a nu lua în considerare veto-ul Preşedintelui, dacă întruneşte o majoritate de

două treimi, precum şi de a pune sub acuzare Preşedintele pentru grave încălcări ale legii

(prin procedura specifică numită "impeachment"); puterea Preşedintelui de a numi membrii

Curţii Supreme şi alţi judecători federali, cu aprobarea Senatului; şi puterea Curţii Supreme

de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor. Aplicarea acestui concept explică faptul

că, atunci când tratează separaţia puterilor, majoritatea specialiştilor americani consideră că,

pentru descrierea sistemului de guvernământ al SUA este mai relevantă formula lui Richard

E.Neustadt: "instituţii separate care împart puterea". Unii merg chiar mai departe. Antohny

King în "The New American Political System", afirmă că , în condiţiile actuale este vorba de

"instituţii separate, aflate în competiţie pentru puterea împărţită". Este interesant de subliniat

că , deşi separaţia puterilor are un caracter relativ în cadrul sistemului politic american, din

perspectiva compatativistă, acesta apare a fi cel mai ilustrativ pentru aplicarea principiului în

cauza.52

În forma sa pură, care aproape că este atinsă în Statele Unite, doctrina separării

puterilor înseamnă că:

1) Puterile executivă, legislativă şi judiciară sunt conferite prin Constituţie unor

persoane şi instituţii diferite.

2) Organismele guvernării sunt considerate autonome şi egale, nici una dintre ele nu

este subordonată sau răspunzătoare faţă de alta. De exemplu, legislativul nu poate înlocui

executivul şi nici executivul să dizolve legislativul.

3) Nici un organism al guvernării nu poate exercita, în principiu, puterile acordate prin

Constituţie altor organisme .

De exemplu legislativul nu-şi poate delega în întregime puterile executivului; sau nu-i

poate conferi o putere legislativă; nici puterea judiciară nu poate fi exercitată altfel decât prin

organismele sale.

52 Dunleavy Patric, O’Leary Brendan „Teoriile statului. Politica democraţiei liberale”, Ed. „Epigraf”, Chişinău, 2002, p.46-52

63

4) Judiciarul acţionează independent de influenţa politică şi se bucură de securitate

faţă de putere. Are capacitatea de a declara legislaţia ca neconstituţională; deşi în afară de

Statele Unite, această capacitate nu este universal privită ca un principiu al separării puterilor.

Multe Constituţii conţin unele din elementele prezentate mai sus, dar nu pe toate, chiar

în Statele Unite cele trei puteri se întrepătrund în mai multe feluri.

În plan funcţional, regimul politic prezidenţial, de fapt regimul politic american, este

specific culturii politice americane. Toate încercările de preluare a lui au dat faliment. Jean

Cicquel în lucrarea sa "Droit Constitutionnel et institutions politiques" afirmă că "acest regim

pune mai multe probleme, care nu sunt rezolvate decât în condiţia specificului american ce

poate autoriza soluţionarea lor." 53

"Separaţia puterilor" în concepţia modernă a noţiunii este înainte de toate o maximă a

artei politice, chemată să asigure caracterul democratic-liberal al societăţii, dar şi eficacitatea

acesteia. Pe de o parte, echilibrul puterilor trebuie să asigure independenţa lor, pe de altă

parte, repartizarea componenţelor nu trebuie să împiedice posibilitatea colaborării eficace.

Aceste exigenţe presupun o varietate largă a modalităţilor de echilibrare a puterilor şi de

repartizare a prerogativelor între instituţiile superioare de stat, fapt ce explică multitudinea de

abordări în clasificarea regimurilor politice. Pentru antici motivul era determinat de dorinţa de

a demonstra superioritatea unei forme de guvernământ asupra alteia. Drept criteriu distinctiv

servea numărul guvernanţilor: de unul singur, toţi sau numai o parte - respectiv: Monarhie,

Democraţie, Oligarhie. Această clasificare a determinat, totuşi vectorul căutărilor posterioare.

Doctrinele elaborate de Montesquieu şi Rousseau au determinat, pe de o parte, o reviziune a

clasificării formelor de guvernământ în baza unui element mai "politic" - Democraţia

Reprezentativă, distanţându-se de magia numărului. Democraţia Reprezentativă obţine

statutul de formă democratică de guvernare, concomitent eficace şi deziderabilă. Evident,

există un spectru foarte larg de abordări, dar, fără a întra în detalii, se poate concluziona că

în ansamblu pecetea ideologică, apreciativă este caracterizată cvazi-totalităţii lor.54

Toate încercările doctrinare contemporane în planul democraţiei, fie că e vorba de

orientarea democraţiei pluraliste, de teoria democraţiei poliarhice, de doctrina grupurilor de

presiune, a grupurilor de interes etc., situează în centrul acestora - separaţia puterilor, deplina

independenţă dintre acestea, rolul lor complementar în procesul obţinerii unei democraţii

superioare, mature. Prăbuşirea sistemelor socialiste, mai ales în Europa, pune problema

statului în termeni cu totul noi. Noile regimuri sunt nu numai îndreptăţite, dar şi obligate să

revoluţioneze statul în conţinut şi în formă, în literă şi în spirit. Statul de drept în aceste ţări şi-

53 Mihuţ Liliana „Despre pluralism în America”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p.24-25 54 Tompea D., Şandru D.,etc., „Concepte şi modele în ştiinţa politică”, Institutul European, Iaşi, 2001, p.46-50

64

a elaborat şi adoptat noi construcţii, noi sisteme de legi inspirate din cele mai democratice şi

evoluate constituţii existente în ţările şi naţiunile cu recunoscute virtuţi democratice ale vieţii

politice.55

Statul de drept întruchipează în mod legal şi legitim instituţiile democratice.

Democraţia fără un autentic stat de drept devine formală. Statul de drept reprezintă

subordonarea statului faţă de drept şi controlul jurisdicţional asupra activităţii sale. Condiţiile

apariţiei statului de drept sunt următoarele:

1. Constituţionalismul prevede un regim de guvernare bazat pe existenţa unei

constituţii.

2. Drepturile şi libertăţile omului, sunt drepturi subiective ale cetăţeanului, esenţiale

privind viaţa, demnitatea şi dezvoltarea armonioasă a individului stabilite şi garantate prin

constituţie de lege.

3. Legalitatea, presupune supremaţia constituţiei, pentru respectarea prevederilor

constituţionale, sunt necesare cunoştinţe juridice şi o cultură politică participativă.

4. Controlul constituţional care se face prin intermediul Justiţiei şi Curţii

Constituţionale, presupune supravegherea legalităţii.

5. Separarea şi echilibrul puterilor în societate, dacă separarea înseamnă excluderea

hegemoniei puterilor sau a concentrării lor, echilibrul presupune invers – egalitatea,

independenţa puterilor şi în felul acesta garantează dispersarea puterilor.

Astfel, separaţia puterilor în stat este un principiu major al democraţiei moderne,

conform căruia puterea este distribuită între cele 3 ramuri ale guvernării - puterea legislativă,

puterea executivă şi puterea judecătorească. Fiecare putere este localizată într-o instituţie

separată, iar cei ce o aplică sunt selectaţi prin diferite proceduri, au diferite termene şi sunt

independenţi unii de alţii. Separarea nu înseamnă însă izolare, pentru că fiecare ramură a

puterii participă la funcţionarea celeilalte printr-un sistem de control şi echilibrarea reciprocă

a puterilor în stat. Separarea între cei ce fac legea (puterea legislativă), cei ce aplică (puterea

executivă) şi cei ce o interpretează (puterea judecătorească) este menită să prevină instaurarea

unui regim dictatorial.56

În condiţiile regimului totalitar comunist, acest principiu nu a fost recunoscut. S-au

făcut încercări de a dovedi că nu este vorba de o separaţie a puterilor, ci de o diviziune a

muncii în exercitarea unei puteri unice. Între timp practica internaţională a demonstrat destul

de convingător la ce consecinţe poate aduce neglijarea principiului separaţiei puterilor. În

55 Sartori Gabriel „Teoria democraţiei reînterpretată”, Ed. „Polirom”, Iaşi, 1999, p.68-74 56 Carpinschi A., Bocancea C. „Tratat de ştiinţa politicului”, Ed. Universităţii „Al.I.Cuza”, 1998, p.53-56

65

perioada de după eliberare de sub tutela ideologică, politică, juridică şi economică a

metropolei sovietice şi de orientare a statului pe calea suveranităţi şi independenţei, în

Republica Moldova s-a procedat la crearea fundamentului politic şi juridic al statalităţii, bazat

pe concepţiile şi principiile democratice. În anii 1988-1994 au fost abordate şi soluţionate un

şir de probleme care, direct sau indirect, au contribuit la alegerea formei de organizare a

statului şi la determinarea atribuţiilor constituţionale ale ramurilor puterii de stat.57

Conform teoriei dominate în literatura de specialitate forma statului cuprinde trei

aspecte: forma de guvernământ, regimul politic şi structura de stat.

Forma de guvernământ, ca noţiune, priveşte formarea, organizarea, competenţa

organelor supreme ale puterii de stat şi raportul lor cu celelalte organe din sistemul statal. În

general, alegerea unei forme de guvernământ este o alegere politică. O dată aleasă, această

formă se va baza pe un raţionament juridic de natură constituţională. Republica, fiind o formă

de guvernământ, reprezintă un regim politic în care puterea apare ca un lucru public (lat. res -

lucru şi publicum - obştesc) şi este exercitată nu în baza unui drept propriu, ci ca un mandat

conferit prin alegerea de către întreg poporul. Republica Moldova este o republică

democratică, în virtutea faptului că suveranitatea naţională şi puterea absolută aparţine

poporului, care îşi alege guvernanţii, ce exercită puterea în mod liber, prin alegeri

democratice.

Regimul politic reprezintă pentru mulţi politologi un element al formei de stat pentru

alţii un element al sistemului politic. Având în vedere că statul reprezintă instituirea centrală a

sistemului politic, este cert faptul că regimul politic este legat, în primul rând, de stat

constituind un element al formei de stat şi anume elementul hotărâtor, pentru că el exprimă

un raport între organele de stat şi cetăţeni. Dacă organele de stat se constituie şi acţionează

prin consultarea cetăţenilor, ca expresie a voinţei acestora, avem de a face cu un regim

politic democratic şi invers, dacă organele de stat se constituie şi acţionează fără

consimţământul cetăţenilor, ignorând voinţa acestora, regimul politic pe care acestea îl

promovează este unul de factură dictatorială. Astfel pe parcursul doar a zece ani în

Republica Moldova s-au succedat cinci regimuri politice democratice:

a) parlamentar (27 aprilie1990-3 septembrie 1990);

b) semiprezidenţial / semiparlamentar (3 septembrie 1990 - 5 martie 1991);

c) prezidenţial (5 martie1991-29 iulie 1994);

d) semiprezidenţial / semiparlamentar ( 29 iulie1994 - 5 iulie 2000);

e) parlamentar ( 5 iulie 2000 - .....).

57Ţurcanu Ion „Republica Moldova independentă, 1991-2001, Ed. „Ştiinţa”, Chişinău, 2001, p.24

66

I Regimul parlamentar ( 27 aprilie 1990 – 3 septembrie 1990 ). În perioada URSS Sovietele

erau cele care reprezentau puterea supremă în R.S.S.M., ca şi în toată Uniunea. Deşi acestea

îşi exercitau funcţiile nominal, Comitetul Central al Partitudului Comunist al Moldovei,

gestionând toată afacerile în republică, pe parcurs, o dată cu liberalizarea şi restructurarea

iniţiată de statul – partid central, puterile formale ale Sovietului Suprem au început să fie

umplute cu un conţinut pe potriva legii. În perioada aprilie – septembrie 1990 edificarea

noilor structuri de putere republicană s-a realizat printr-un transfer treptat de competenţe şi

roluri de la statul - partid către forul legislativ suprem ( Parlamentul).

II Regimul semiprezidenţial ( 3 septembrie 1990 – 5 martie 1991 ). În urma

disensiunilor între nomenclatura ex – comunistă reprezentată de M. Snegur şi aripa radicală

democrată a Frontului Popular din Moldova, precum şi sub influenţa modeluilui prezidenţial

adoptat la nivel unional, dar şi de alte republici sovietice, Snegur a solicitat ultimativ, la 3

septembrie 1990, instituirea funcţiei prezidenţiale. Motivul formal era “consolidarea

statalităţii şi suveranităţii R.S.S. Moldova”. Însă, deşi M. Snegur a fost ales Preşedinte al

R.S.S. Moldova de către deputaţii Parlamentului, această împuternicire nu a conferit funcţiei

date legitimitatea dorită şi nici puterile aspirate de către acesta, deoarece: “ Preşedintele îşi

extrage legitimitatea din alegerea lui de către popor, pe care îl reprezintă, direct,

nemijlocit”. Etapa în cauză poate fi considerată una intermediară între republica parlamentară

şi cea prezidenţială.

III Regimul prezidenţial ( 5 martie 1991 – 29 iulie 1994 ) a oferit o clară separare a

puterilor între Executiv, Legislativ, şi Judiciar, conferind un număr mai mare de atribuţii

Preşedintelui. Prin Legea cu privire la perfecţionarea puterii executive şi unele modificări şi

completări în Constituţia R.S.S. Moldova din 5 martie 1991, şeful statului a obţinut dreptul

numirii şi confirmării componenţei Guvernului, efectuării de remanieri, formării şi desfiinţării

ministerelor, a comitetelor de stat, departamentelor şi altor instituţii şi organizaţii de

importanţă republicană (art. 97). Preşedintele R.S.S. Moldova exercită puterea supremă

executivă şi de dispoziţie ( art.113 alin.4), iar Guvernul este organul executiv şi de dispoziţie

şi se subordonează Preşedintelui R.S.S.Moldova (art.115).

IV Regimul semiprezidenţial ( 29 iulie 1994 – 5 iulie 2000). Etapa în cauză a survenit

în urma adoptării Constituţiei Republicii Moldova din 29 iulie 1994, care a consemnat

regimul semiprezidenţial. Acesta a condus la o situaţie în care există doi agenţi direcţi ai

electoratului cu două surse independente de legitimitate: Preşedintele şi Parlamentul, care ar

putea să se confrunte în cazul existenţei unor disensiuni poltice. Conflictele de acest fel într-

un regim semiprezidenţial pot fi evitate doar când Preşedintele ţării este liderul unui partid

(sau al unei coaliţii) ce câştigă majoritatea în Parlament. Regimul semiprezidenţial a fost

67

elaborat, utilizându- se modelul Republicii a V- a, prin filiera română: Preşedintele este ales

prin vot direct, are puteri de jure şi de facto considerabile, în schimb Prim-ministrul depinde

de susţinerea Parlamentului ales prin vot direct. Doar 2 ţări cu acest regim – Franţa şi

Portugalia – din cele 37 de ţări europene sunt democraţii continuie, deşi Portugalia, în urma

procesului constituţional, devine tot mai parlamentară.

În anumite situaţii, cu totul specifice, Preşedintele ţării poate dizolva Parlamentul,

ceea ce s-a şi întâmplat în Republica Moldova la 31 decembrie 2000.

V Regimul parlamentar (5 iulie 2000 - ...) acordă o însemnătate deosebită

Parlamentului, care devine, de fapt, adevăratul forum politic de guvernare. Guvernul, cu largi

puteri, condus de un Prim-ministru, este obligat să prezinte darea de seamă în faţa

Parlamentului, care îi poate retrage încrederea fără prea multe dificultăţi în condiţiile în care

apreciază că nu-şi îndeplineşte reuşit mandatul. Preşedintele ţării are atribuţii de reprezentare

şi protocol, totodată, el poate acţiona cu succes în situaţii de criză, în care el este, de fapt, cel

care va conferi mandatul viitorului premier. Însă o asemenea opţiune nu poate fi făcută

direcţionar, deoarece Preşedintele va recurge la o anumită nominalizare, după ce va obţine

susţinerea forţelor politice din Parlament. Cu certitudine, ultimul are un aspect mai democrat,

oferind o mai mare pondere Parlamentului ales direct de popor, conferind totodată aleşilor

poporului mai multe responsabilităţi politice. Din acest moment rolul Parlamentului, precum

şi angajarea cetăţenilor pentru actul alegerilor parlamentare, a crescut enorm. 58

Structura statului reprezintă un raport între organele centrale şi locale ale statului. Sub

acest aspect, putem distinge: state naţional-unitare, state federative şi confederaţii statale.

Republica Moldova este un stat unitar, deoarece reprezintă o singură formaţiune statală, cu un

regim constituţional unic, are un singur rând de autorităţi legislative, executive şi judecătoreşti

la nivel central, puterea fiind difuzată de la centru. Astfel, statul unitar apare ca un centru

politic care nu este determinat sau influenţat de întinderea teritoriului, de numărul cetăţenilor,

de forma de guvernământ sau regimul politic. În acelaşi timp caracterul unitar al statului nu

face imposibilă şi nici nu împiedică organizarea teritoriului, sub aspect administrativ, în

unităţi administrativ - teritoriale, conduse potrivit principiilor autonomiei locale şi ale

descentralizării serviciilor publice. Autoadministrarea unităţilor administrativ – teritoriale se

efectuează de către agenţii locali aleşi de populaţia din teritoriul respectiv (primarii şi

consilierii locali).

_________________________ 58 Juc Victor “ Constiturea statului Republica Moldova. Viaţa politică în anii 1989-1991”, Revista de Filosofie şi

Drept Nr. 2, 2001 p.13-14-

68

Cotitura istorică în viaţa poporului moldovenesc, ce s-a petrecut odată cu dobândirea

independenţei a pus începutul creării statalităţii Republicii Moldova. Chiar de la originea

acestei căi forţele progresiste au militat pentru crearea unui stat democratic, de tipul

democraţiilor occidentale. Însă forţele politice ce s-au încadrat în conducerea societăţii

moldoveneşti nu dispuneau de o experienţă notorie în acest domeniu. Forţele politice ce au

venit la putere au fost formate, educate, instruite în cadrul sistemului sovietic, sistem

administrativ de comandă, care era prea mult îndepărtat de practica şi teoria democratică de

stat. Aceasta se referă mai ales la conducerea politică din primii ani de existenţă de sine

stătătoare a Republicii Moldova. Situaţia începe a se schimba puţin odată cu adoptarea la 29

iulie 1994 a Constituţiei Republicii Moldova, care de acum în primul articol stipulează: "

Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului drepturile şi

libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic

reprezintă valori supreme şi sunt garantate". Condiţiile necesare instaurării unui stat de drept

presupun existenţa unui regim constituţional, prin care instituţiile democratice trebuie să

reglementeze aspectele fundamentale de organizare şi activitate politică, unul dintre

principalele aspecte este separarea puterilor. Acest aspect al organizării statale este stipulat în

art. 6 al Constituţiei: "În Republica Moldova puterea legislativă, executivă şi judecătorească

sunt separate şi colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin potrivit prevederilor

Constituţiei".

Separarea puterilor în stat se asigură nu numai prin înscrierea în Constituţie a

principiului respectiv. Mai există şi o serie de garanţii constituţionale, care vizează exercitarea

fiecărei puteri în limitele şi în conformitate cu mandatul conferit de deţinătorul unic al puterii

de stat - poporul. Printre asemenea garanţii menţionăm următoarele prevederi constituţionale:

- interzicerea exercitării puterii de stat în nume propriu şi clasificarea uzurpării puterii

de stat ca fiind cea mai gravă crimă împotriva poporului (art. 2);

- exercitarea democraţiei în condiţiile pluralismului politic, care este incompatibil cu

dictatura şi cu totalitarismul (art.5);

- consacrarea Constituţiei ca Lege Supremă (art.7);

- stabilirea atribuţiilor de bază ale legislativului, a puterii executive şi a principiilor

activităţii instanţelor judecătoreşti (Capitolul IV. V. VI. VIII. IX);

- posibilitatea de a se controla constituţionalitatea actelor emise de Parlament,

Preşedintele Republicii Moldova sau Guvern, prin crearea Curţii Constituţionale (Titlul V)

etc.

Deşi principiul separaţiei puterilor presupune, în primul rând, eliminarea influenţei

unei puteri asupra celorlalte, el nu exclude totuşi conlucrarea puterilor. Din contra,

69

colaborarea constituie o condiţie a democraţiei constituţionale şi o realizare eficientă a

principiului separaţiei puterilor. Colaborarea puterilor urmează a fi examinată sub aspectul

interferenţei care se manifestă prin anumite implicaţii reciproce în sfera lor de activitate.

Aceste implicaţii creează echilibrul puterilor prin colaborare. Aşadar, în cadrul Puterii de Stat

unice a Republicii Moldova este necesară realizarea separării puterilor astfel ca fiecare dintre

ele să-şi înfăptuiască eficient împuternicirile şi totodată unitatea lor pentru a asigura

interesele persoanei, poporului, progresul societăţii. Locul şi competenţa fiecărei din

ramificările Puterii de Stat sunt stipulate de Constituţia Republicii Moldova.

Puterea legislativă se bazează pe principiile Constituţiei şi supremaţia legii şi se

formează pe calea alegerilor "Prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat" (art. 61

al Constituţiei). Organul puterii legislative este Parlamentul, el este compus din 101 deputaţi,

care nu pot exercita o oarecare altă funcţie retribuită . Funcţia principală a Parlamentului este

emiterea regulilor general-obligatorii (legilor) pentru societate. În ceea ce priveşte raporturile

dintre puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească, este necesar a se

examina implicaţiile Parlamentului în activitatea şefului statului, Guvernului, precum şi în

cadrul organelor puterii judecătoreşti.

Astfel Parlamentul:

- primeşte jurământul Preşedintelui Republicii Moldova (art. 79 din Constituţie);

- ratifică tratatele încheiate de Preşedinte (art.86);

- poate demite din funcţie Preşedintele (art. 89);

- acordă vot de încredere asupra programului de activitate şi listei Guvernului (art. 98);

- poate cere Guvernului şi fiecărui dintre membrii săi să răspundă la întrebările şi

interpelările fopmulate de deputaţi (art. 105, alin. (1));

- poate retrage încrederea acordată Guvernului (art. 106, alin.(1));

- numeşte în funcţie preşedintele, vicepreşedinţii şi judecătorii Curţii Supreme de

Justiţie la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii (art. 116, alin. (4) din Constituţie);

Puterea executivă rezolvă multiplele probleme în toate sferele vieţii economice, de

planificare, cultură, învăţământ, financiare, asigurarea necesităţilor cetăţenilor. Ea nu asigură

doar îndeplinirea legilor, ci şi însăşi elaborează diferite acte normative şi are dreptul la

iniţiativă legislativă. Ca urmare a modificărilor operate prin Legea nr.1115 - XIV din 5 iulie

2000, Guvernul poate adopta hotărâri, ordonanţe şi dispoziţii. Hotărârile se adoptă pentru

organizarea executării legilor. Iar ordonanţele se emit în temeiul unei legi de abilitare, acestea

putând reglementa domenii care nu fac obiectul legilor organice. Guvernul poate decide

asupra modului şi priorităţii examinării în Parlament a proiectelor de legi pe care le înaintează

şi a propunerilor legislative ale deputaţilor acceptate de acesta. De asemenea, Guvernul îşi

70

poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului asupra unui program, a unei declaraţii de

politică generală sau a unui proiect de lege. Totodată, nici o propunere legislativă, nici un

amendament nu poate fi adoptat de Parlament fără a fi acceptat de Guvern dacă atrage

majorarea sau reducerea veniturilor bugetare sau împrumuturilor, majorarea sau reducerea

cheltuielilor bugetare. În baza activităţii sale executivul este obligat cu dări de seamă faţă de

legislativ. Prim-ministrul este desemnat de Preşedintele republicii după consultarea

fracţiunilor parlamentare (art. 98, alin. (1)). Guvernul îşi exercită atribuţiile din ziua

depunerii jurământului de către membrii lui în faţa Preşedintelui Republicii Moldova (art.98

alin. (5)). În baza unor amendamente operate în cadrul Constituţiei din 5 iulie 2000,

Preşedintele este ales de Parlament prin vot secret (art. 78, alin. (1)). Constituţia republicii

stipulează corelaţia Parlament - Preşedinte - Guvern prin sistemul de "restricţii şi

contragreutăţii", ce asigură lipsa abuzului de puteri, care este necesară pentru asigurarea

stabilităţii politice şi securităţii ţării. Aşadar, Preşedintele Republicii Moldova:

- are drept de iniţiativă legislativă (art. 73);

- poate lua parte la lucrările Parlamentului şi poate adresa acestuia mesaje cu privire la

principalele probleme ale naţiunii (art. 84) ;

- poate dizolva Parlamentul (art. 85);

- încheie tratate în numele Republicii Moldova şi le prezintă spre ratificare

Parlamentului (art. 86);

- promulgă legile adoptate de Parlament, investindu-le astfel cu formulă executorie

(art. 93).

Guvernul Republicii Moldova :

- asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită conducerea generală

a administraţiei publice (art.96, alin. (1));

- adoptă hotărîri, ordonanţe şi dispoziţii (art.102, alin. (1));

- este responsabil in faţa Parlamentului şi prezintă informaţiile şi documentele cerute

(art. 104);

- membrii Guvernului au dreptul să participe la lucrările organului legislativ (art. 104,

alin. (2));

Puterea judecătorească este reprezentată de instituţiile ce constituie o structură

specifică a organismului statal. Din această ramură a puterii de stat fac parte: Curtea Supremă

de Justiţie, curţile de apel, şi judecătoriile (art. 115, alin. (1)). Situaţia puterii judecătoreşti,

atitudinea societăţii faţă de ea, direcţiile dezvoltării ei influenţeză esenţial aspra tuturor

sferelor vieţii sociale : economie, politică, cultură, asigurarea drepturilor şi libertăţilor omului.

Prin intermediul organelor sale puterea judecătorească exercită influienţă asupra executivului

71

şi legislativului, asigură respectarea legilor. Un statut aparte în cadrul puterii judecătoreşti îl

deţine Curtea Constituţională. În statutul său stipulat în Constituţia Republicii Moldova,

Curtea Coinstituţională "garantează supremaţia Constituţiei, asigură realizarea principiului

separării puterii de stat în putere legislativă, putere executivă şi putere judecătorească şi

garantează responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat” (art.134,

alin.(3)). În ceea ce priveşte colaborarea între puterea legislativă, executivă şi cea

judecătorească, relevăm următoarele apecte:

- numirea judecătorilor de către Preşedintele Republicii Moldova (art. 116, alin. 2);

- organizarea, competenţa şi procedura de judecată a instanţelor judecătoreşti se

stabileşte prin lege organică, care se adoptă de Parlament (art. 72 alin. (3)) şi (art. 115,alin.

(4));

- instanţele de judecată pot solicita rezolvarea cazurilor excepţionale de

neconstituţionalitate a actelor juridice sesizate de Curtea Constituţională (art. 135, alin (1));

- rezolvarea de către instanţele judecătoreşti a cauzelor de contencios administrativ;

- respectarea obligatorie a sentinţelor şi altor hotărâri definitive ale instanţelor

judecătoreşti (art.120);

- asigurarea activităţii instanţelor judecătoreşti ţin de atribuţiile Guvernului (art. 121,

alin.(1)).

Din această analiză succintă se poate stabil că interferenţa, mai ales, colaborarea

puterilor, este foarte puţin asigurată şi este dificil a se realiza pe deplin. În acest sens,

prevederile constituţionale nu prevăd pentru puterile legislativă şi executivă obligaţii exprese

şi răspundere pentru neexecutarea obligaţiilor ce le revin puterilor. Aceasta pune într-o

situaţie dezavantajoasă puterea judecătorească, administrându-i importanţa, complicându-i

funcţionarea şi determinându-i inferioritatea care, uneori, poate degenera în subordonare,

lucru inadmisibil anume în virtutea principiului separaţiei puterilor şi al consolidării statului

de drept.59

De unitatea, conlucrarea activă a ramurilor puterii depinde succesul de realizare a

scopului principal al societăţii - progresul social, stabilitatea politică, prosperarea economică.

Perspectivele obţinerii stabilităţii politice în societate, în mare măsură depinde de activitatea

liderilor politici competenţi, în persoana cărora se întruchipează revendicările sociale a

maselor populare. De măiestria politică şi abilitatea profesională a acestor lideri, în condiţiile

existenţei unei structuri sociale instabile, depinde foarte mult conlucrarea ramurilor puterii de _____________________________ 59 Zavtur Alexandru „Conlucrarea ramurilor puterii – condiţie de bază a prosperării Republicii Moldova”. Aspecte ale practicii parlamentare, relaţiile dintre Parlament şi Guvern (Republica Moldova). Culegere de materiale. East West parlamentary Practice Project. Chişinău, 1997, p. 3-12

72

stat. Constituirea societăţii democratice, în mod esenţial, depinde de capacităţile puterii şi a

liderilor politici de a asigura rezolvarea accesibilă majorităţii populaţiei a sarcinilor perioadei

de tranziţie, de a obţine legitimitatea şi eficacitatea propriilor acţiuni. Este clar că numai o

conducere viabilă poate face faţă acestui lucru. O astfel de conducere poate să activeze numai

în cadrul unui regim democratic. Acest lucru este dovedit de experienţa contemporană, mai

ales de cea a statelor independente post-socialiste. Doar un regim politic democratic este în

stare să asigure o conducere eficientă şi operativă. Nu în zadar, forma democratică de

guvernământ s-a instaurat în majoritatea statelor ex-sovietice. Însă alegerea acestei forme n-a

fost simplă pentru elita conducătoare nouă din respectivele state. Mentalitatea acestei elite a

păstrat reprezentările despre rezultatele din trecutul apropiat al concentrării puterii în mâinile

unei persoane. Astfel, o problemă de mare însemnătate este precizarea hotarelor delimitării

împuternicirilor ramurilor puterii executive şi legislative. Practica internaţională ne dovedeşte

că existenţa unor puternice ramuri legislative şi judecătoreşti creează pentru executiv sistemul

viabil de "reţineri şi restricţii", care nici de cum nu minimalizează eficacitatea acestuia. Dar

pentru aceasta e necesară conlucrarea lor în scopul atingerii unui rezultat comun. Lucrul

acesta e posibil doar în statele democraţiei şi economiei de piaţă stabile. În situaţia noastră, o

condiţie absolut necesară, în perioada de tranziţie pe care o parcurge Republica Moldova, a

fost instituirea regimului politic democratic. 60

Georges Berlia în "Revue du Droit public et de la Scienses politiques" (1946)

menţiona: "Naţiunea poate fi uneori invizibilă, cel puţin din cauza că ea nu poate să exerseze

în mod permanent şi direct Suveranitatea sau să facă presiuni active reprezentanţilor săi,

însă ea trebuie totodată să se facă prezentă, amintind organelor reprezentative în mod

perpetuu că ele nu sunt decât parţiale, temporale şi precare".

În concluzie am putea spune că statul este compus din trei puteri, chiar dacă numărul

organelor care le exersează ar putea fi mai considerabil. Iar principiul separaţiei puterilor în

stat rămâne a fi principiul fundamental de organizare a regimului politic democratic.

Necesitatea divizării puterii între mai multe organe de stat rezidă după cum a menţionat încă

Montesquieu, în condiţia că nici una din instituţiile de stat nu-şi poate asuma reprezentarea

suveranităţii, care poate aparţine numai poporului.

60 Fruntaşu P., Rusnac Gh. „Republica Moldova pe calea democratizării (aspecte ale procesului de constituire a unui sistem politic)”, USM, Chişinău, 1999, p. 24-25

73

§2.3. Trecerea de la mono la pluripartidism - bază

politică a democratizării conducerii de stat

În concepţia mai multor politologi contemporani, toate societăţile sunt eterogene şi

sunt marcate de complexitatea de interese şi opinii ce vin din partea indivizilor care sunt parte

a comunitaţilor. Partidele politice reunesc, în opinia lor, un ansamblu de indivizi care se

aseamănă mai mult sau mai puţin prin statutul lor socio-economic, prin afiliaţiile lor

religioase, prin atitudinile şi viziunile lor despre lume. De regulă, partidele politice sunt mai

bine acceptate în societăţile pluraliste care tolerează exprimarea punctelor de vedere diferite

privitoare la cele mai bune metode de organizare. Însă, mai ales în perioadele de tranziţie

democratică, partidele politice au fost considerate sau asimilate unor fracţiuni care au

constituit un adevărat obstacol în calea voinţei generale. După aprecierea unor doctrinari

actuali, chiar în societăţile pluraliste contemporane activitatea partidelor politice mai este

supusă anumitor limite, mai ales în ce priveşte concurenţa pe care unele o exercită împotriva

altora. Oricum, ele sunt obligate să accepte legea comună, care este regula majoritară.

Numeroase partide politice actuale se mai ghidează de distingerea făcută de Alexis de

Tocqueville – între partidele mari şi partidele mici, iar cele mici se subdivid în cluburi

parlamentare, care asigură o legătură între centrul naţional şi periferie.

În răstimpul istoric pe care l-a parcurs fiecare partid, şi-a îmbogăţit zestrea sa

teoretică, ideatică, şi-a lărgit sistemul conceptual, categorial. Partidele politice au părăsit

treptat practicile şi metodele empirice, efemere, vulnerabile. Ele şi-au perfecţionat funcţiile pe

linia cunoaşterii, organizării şi metodologiei practice. Pentru orice analiză de ordin politologic

studierea partidelor politice constituie o condiţie sine qua non pentru a-i înţelege gradul de

organizare şi cel de democratizare. De o protoistorie a partidismului în antichitate sau în Evul

Mediu poate desigur fi vorba doar cu mari aproximaţii. În realitate, ceea ce se aspira atunci a

fi partide politice, erau cel mult anumite grupuri de oameni, sau indivizi uniţi prin anumite

criterii sau afinităţi nu neapărat de ordin politic, cât mai mult de ordin social, religios etc. De

partidism în sensul contemporan, ca un sistem de relaţii politice cu caracter istoric, cu funcţii

bine delimitate, care funcţionează după o tipologie mai mult sau mai puţin riguroasă nu putem

vorbi decât la începutul sec. XX. 61

O teorie a democraţiei care să facă abstracţie de existenţa partidelor, este

inimaginabilă. Democraţia este deci, în mod necesar şi invariabil un stat, de partide –

„Parteienstat”, afirmă unul dintre cei mai reputaţi constituţionalişti ai sec. XX, autorul

61 Voiculescu Marin „Politologie”, Ed. „Victor”, Bucureşti, 1998, p. 54-55

74

constituţiei austriece din 1920, Hans Kelsen. În lucrarea sa „La Democratie”, H.Kelsen se

concentrează asupra ideii că partidele sunt în societăţile moderne organe constituţionale ale

formării voinţei statale. Un partid care îndeplineşte funcţii constituţionale va avea un raport

regulat şi fundamental cu structura, compoziţia şi funcţionarea regimului democratic. Regimul

constituţional-pluralist, cum conceptualizează R.Aron, regimul partidelor multiple care

funcţionează într-un cadru legal, se suprapune democraţiei, în timp ce regimul partidului unic,

celălalt concept corelativ al reputatului politolog francez, se confundă cu totalitarismul sau

tirania.62

Analiza sistemului de partide dintr-o ţară care tocmai s-a eliberat de totalitarism

comportă, indiscutabil, unele riscuri, cel puţin în ordinea judecăţilor de valoare, dar faptul este

oportun şi necesar. El se impune cu atât mai mult cu cât analiza holistă a partidelor este

indispensabilă pentru formularea criteriilor de predicţie vizând şansele de reuşită ale

democraţiei în ţările est-europene. Cunoaşterea fenomenului partidist originar şi a devenirii

acestuia nu poate fi decât lămuritoare, prin dimensiunea comparativă implicită, pentru

înţelegerea destinului politic al ţării în care trăim. În linii generale, apariţia partidelor politice

a însemnat un progres, un salt în organizarea politică a societăţilor fără excepţie. Ele au lărgit

posibilitatea de organizare a cetăţenilor, a grupului şi colectivelor de cetăţeni de a se uni în

formule mai omogene, mai active, mai eficiente pentru a-şi exprima şi promova interesele lor,

opiniile lor filosofice, doctrinare sau chiar confesiunile lor de ordin politico-religios. Apariţia,

multiplicarea şi diversificarea partidelor politice au fost stimulate de pluralismul democratic,

care a devenit o notă specifică a civilizaţiei politice. În acest sens, pluralismul politic defineşte

o societate în care puterea este larg distribuită unor grupuri numeroase, pregătite să aibă

modele schimbătoare de conflict, competiţie şi cooperare. În acelaşi spirit, pluralismul social

admite disputa între grupurile de interese, dar cu speranţa unui consens în ceea ce priveşte

valorile generale, în timp ce pluralismul cultural este un produs al valorilor de bază.63

Faţă de starea de fapt orice analiză asupra partidismului trebuie să debuteze cu câteva

precizări destinate a defini termenii raportului pluralism-pluripartidism. Deşi conexe şi

integrate constitutiv regimului democratic, realităţile politice acoperite teoretic de pluralism şi

pluripartidism au conţinut diferenţiat. În esenţă, pluripartidismului se referă la existenţa unui

sistem de partide alternative, bazate pe valori politice şi modele sociale proprii, bine conturate

şi verificate de experienţa istorică. La rândul său, pluralismul politic reprezintă acel mod de

organizare a societăţii centrat pe confruntarea liberă a diferitelor teorii, opinii şi interese 62 Voicu Gheorghe „Pluripartidismul. O teorie a democraţiei”, Ed. „All”, Bucureşti, 1998, p. 48-52 63Dragomir C. „Tranziţia politică actuală: Metamorfoza unui sistem de semnificaţii”, Ed. „Dacia”, Cluj, 1992, p.66-68

75

existente la un moment dat în societate. În accepţiunea sa cea mai largă, pluralismul este

transcedent politicului, constituindu-se în răspunsul epocii moderne la problematica filosofică

a libertăţii. Concentrarea libertăţii ca valoare supremă a omului în opţiunea politică reală şi

autentică a individului a devenit posibilă mai întâi prin intermediul conceptului de pluralism

politic şi, ulterior, după ce societatea a conştientizat necesitatea instituţionalizării

instrumentelor specializate în organizarea şi conducerea ei, prin mijlocirea

pluripartidismului.64

La începutul secolului al XIX-lea, confruntarea ideologiei conservatoare,

instituţionalizată prin „Sfânta Alianţă” (Congresul de la Viena – 1815), cu cea reformatoare,

amplificatoare a manifestărilor pluraliste deschise de filosofia politică revoluţionară, anunţă

„primul val partidist” în Europa modernă. În fapt, instituţionalizarea sistemului bipartidist

prin apariţia partidelor liberale şi conservatoare a reprezentat revoluţionarea mecanismelor de

conducere a societăţii, inaugurarea modelului democraţiei pluraliste. În acelaşi timp „primul

val partidist” a evidenţiat limitele sistemului politic bipolar – devenit tot mai pregnant spre

sfârşitul secolului al XIX-lea – ce nu putea cuprinde multitudinea de opinii şi interese

specifice noii societăţi pluraliste.

„Al doilea val partidist” a fost expresia necesităţii de sincronizare a pluripartidismului,

ca metodă de acţiune în sfera practicii sociale, cu pluralismul politic, ca dimensiune cognitiv-

axiologică a spiritualităţii. Îmbinarea pluripartidism – pluralism constituie, în esenţă,

translaţia de la modelul social holist, în care individul exista şi se manifesta ca atare numai

integrat grupului social (societăţii) la modelul social liberalist, în care societatea există în şi

prin manifestarea individului ca personalitate liberă. Dacă teoria politică a drepturilor naturale

şi a contractului social se axa pe modelul social holist, concepţia actuală a drepturilor omului

– legiferată prin rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. din 10 decembrie 1948 – este expresia

politică a sistemului pluralist contemporan. În mod concret, în pragul secolului XX, sistemul

politic cunoaşte un proces intens de diversificare, de transformare cantitativ-calitativă. Apar

noi partide, mai întâi social-democrate, apoi partide naţionale, ţărăneşti, comuniste, fasciste,

ecologiste, creştin-democrate etc., toate cu variante specifice. Până şi regimurile bipolare

tradiţionale sunt atinse de efectele celui de-al „doilea val partidist”. Paralel are loc un alt

proces, de rodare şi consolidare a democraţiilor pluraliste, prin optimizarea funcţionalităţii lor,

proces ce include şi tendinţa blocării creşterii excesive a numărului componentelor sistemului

partidist.

64Pizzorno Alessandro „Partidele în pluralism”, Arena Politicii, Nr. 13, 1997, p.3-4

76

Experienţa istorică a celui de-al „doilea val partidist” ne oferă patru tipuri

caracteristice ale sistemului de partide: monopartidist, bipartidist, pluripartidist şi sistemul

partidului dominant. Primul tip, monopartidismul, se defineşte prin existenţa partidului unic,

specific regimurilor totalitare.Celelalte trei tipuri aparţin, de regulă, regimurilor democratice

al căror numitor comun îl reprezintă pluralismul politic şi ale căror diferenţe specifice sunt

date de gradul în care fiecare tip în parte asigură organizarea, conducerea şi stabilitatea

sistemului politic.

Din cadrul sistemului de partid monopartidist face parte sistemul partidului unic ce

constituie soluţia politică adecvată a regimurilor de dictatură fascistă şi comunistă. Ambele

regimuri apar în perioade de criză sau de război şi recurg la partidul unic pentru a impune cu

forţa o nouă ordine veche. Din punct de vedere social, partidul unic este o anomalie, deoarece

el nu poate reprezenta interesele atât de diverse, uneori contradictorii, ale claselor sociale şi

categoriilor profesionale, care compun societatea modernă. Chiar ca avangardă a

proletariatului, partidul bolşevic nu reprezenta decât o minoritatea a populaţiei în Rusia anului

1917, celelalte clase, în special ţărănimea cu peste 70 la sută din populaţie, neavând o

reprezentare politică a intereselor ei specifice – diferite de cele ale proletariatului industrial şi

chiar opuse acestuia. De aceea, partidul unic recurge în mod necesar la represiune şi violenţă

pentru a-şi asigura monopolul vieţii politice. Deşi cele două regimuri – fascist şi comunist –

au trăsături comune (dictatura represivă, lichidarea opoziţiei şi a partidelor politice,

recurgerea la violenţă şi intimidare a populaţiei), partidul unic din cele două regimuri diferă

atât ca ideologie, cât şi ca baza socială. Aşadar, esenţa acestui sistem nu este altceva decât

dictatura partidului ca putere unică şi supremă. Statul însuşi devine un instrument al acestuia

ceea ce înseamnă absenţa pluralismului politic, de aici absenţa unei opoziţii legale şi respectiv

lipsa oricărei competiţii reale pentru putere. Inutilitatea şi ineficacitatea partidului unic a

dovedit-o însăşi istoria recentă.65

Tipul bipartidist, verificat de experienţa istorică a sistemului politic anglo-saxon, se

află astăzi în alternativă cu tipul pluripartidist (trei-cinci forţe politice semnificative), practicat

în democraţiile continental-europene. Bipartidismul se întemeiază pe concurenţa politică a

două partide şi este caracteristic parlamentelor de tip britanic (Marea Britanie, SUA, Canada

etc.). În aceste ţări, cele două partide se succed la putere, având majoritatea mandatelor,

realizând astfel ceea ce se numeşte un bipartidism perfect. În cazul când cele două partide în

lupta electorală nu acumulează, fiecare, majoritatea voturilor, bipartidismul este imperfect. 65 Tham F. „Sfârşiturile comunismului”, Institutul European, Iaşi, 1996, p.45

77

Eficacitatea bipartidismului ţine de:

a) concentrarea foarte strânsă a puterilor în societate;

b) asigurarea unei majorităţi parlamentare solide;

c) consolidarea trainică a organelor guvernamentale.

Bipartidismul cunoaşte cea mai îndelungată perioadă de existenţă în Statele Unite ale

Americii, unde partidele Republican şi Democrat continuă de peste un secol să deţină

monopolul vieţii politice americane. Analiştii americani atribuie această performanţă

succesului economic şi social al capitalismului american, lipsei unei tradiţii feudal –

aristocratice, care să genereze o forţă politică conservatoare. Succesul capitalist şi

predominanţa covârşitoare a clasei de mijloc nu a permis nici formarea unor partide socialiste

sau comuniste cu un suport electoral semnificativ în ţară, deşi încercări în această direcţie au

existat în mai multe perioade de criză economică ale istoriei americane.66

Spre deosebire de acestea două şi deşi genetic presupune apariţia pluralismului politic,

tipul multipartidist neagă valenţele democratice ale principiului, prin atomizarea socialului şi

disfuncţionalitatea politicului.

Sistemul pluripartidist presupune existenţa mai multor partide politice, cel puţin trei,

în care nici unul dintre acestea nu are asupra celorlalte o superioritate zdrobitoare şi durabilă.

Tipul pluripartidist funcţionează în majoritatea ţărilor occidentale în jurul celor trei tendinţe

politice principale – conservatoare, liberale şi socialiste. În secolul al XIX-lea lupta politică

dintre partidele conservatoare şi cele liberale reflectă conflictul dintre păturile aristocratice şi

burghezia ascendentă, pentru ca ulterior dezvoltarea industrială şi creşterea proletariatului să

ducă la apariţia celei de a treia forţe politico-sociale – partidele socialiste sau laburiste. După

Revoluţia Rusă din 1917, o parte din liderii şi membrii partidelor socialiste au format partide

comuniste care au devenit puternice în Franţa şi Italia, mai puţin în celelalte ţări occidentale.

În perioada postbelică, au apărut pe firmamentul scenei politice partide democrat-creştine,

deosebit de influente în Italia şi Germania. Mişcarea ecologică a creat, de asemenea, partide

ale verzilor, iar în timpul din urmă se constată o creştere a partidelor de extremă dreaptă

naţionaliste şi o recrudescenţă a fascismului întruchipată în partide care-şi afirmă ideologia în

forme directe sau mascate. Pluripartidismul exprimă procesul de diferenţiere socială, ce are

loc în ţările dezvoltate sub efectul revoluţiei ştiinţifico-tehnice atât în sânul clasei muncitoare,

cât şi în cel al burgheziei. Numărul muncitorilor industriali scade în mod simţitor, creşte

furtunos numărul celor angajaţi în servicii, iar populaţia rurală este redusă la un procent

66 Cujbă V. „Geneza partidelor politice în contextul analizei comparative”, Moldova şi Lumea, Nr. 7-8, 2000, p.11

78

minuscul din rata de muncă. În aceste condiţii are loc o fragmentare corespunzătoare a votului

popular şi devine tot mai rar cazul când un singur partid reuşeşte să obţină o majoritate

parlamentară

capabilă să formeze un guvern monocolor. Regula aparţine guvernelor de coaliţie care

domină în prezent viaţa politică în ţările democratice.67

Sistemul partidului dominant apare atunci când unul din partidele politice reuşeşte să

obţină sprijinul preferat al electoratului pe o perioadă îndelungată, distanţându-se net şi

categoric de restul partidelor, ceea ce îi permite să deţină puterea timp de decenii. Partidul

dominant se identifică cu năzuinţele naţiunii în perioada respectivă şi exprimă starea de spirit

a majorităţii populaţiei. Este un sistem intermediar între pluralism şi partidul unic în sensul că

funcţionează în ţară mai multe partide care se confruntă în alegeri, dar partidul dominant

monopolizează puterea datorită avantajului substanţial asupra celorlalte partide. Un asemenea

rol a jucat la începuturile sale, Partidul Naţional Liberal din România, sub conducerea lui

I.C.Brătianu. În perioada postbelică, Partidul Democrat - Creştin din Italia şi Partidul Liberal -

Democrat din Japonia au dominat scena politică decenii în şir. Cu timpul, fiecare din aceste

partide şi-au stabilit puternice organizaţii locale, care le asigurau un sprijin electoral masiv.

După M.Duverger, un partid devine dominant când are loc: surclasarea netă a rivalilor săi;

identificarea sa cu ansamblul naţiunii. După cum constată J.Blondel în lucrarea „Political

Parties”, sistemul cu partid dominant se poate găsi la moment în cinci democraţi occidentale:

Suedia, Norvegia, Danemarca, Islanda şi Italia. Activitatea acestor partide se caracterizează

prin: dominarea vieţii politice; ocuparea funcţiilor principale în administrarea de stat;

rezultate constante circa 30-35% sau 40% din sufragiile exprimate; asigurarea stabilităţii de

guvernare, în cazul când acest partid îşi raliază alte forţe politice. Acestea ar fi avantajele

sistemului cu partid dominant. Dintre inconvenienţele lui sunt: riscul de imobilism, mutarea

luptei politice în afara parlamentului, ruperea consensului politic etc.68

Sociologii şi politologii au definit în mod diferit partidele politice. Astfel, politologul

Giovanni Sartori în lucrarea „Party and Party Systems” dă următoarea definiţie a partidului

politic: „ Orice grup politic ce ia parte la desfăşurarea alegerilor şi dobândeşte astfel

posibilitatea de a-şi promova candidaţii în instituţiile de stat.” În opinia sociologului francez

Maurice Duverger, partidele politice în „Les parties politique” se definesc în special „ prin

natura organizării lor: un partid este o comunitate cu structură particulară”. O definiţie destul

de amplă a partidului politic şi a funcţiilor lui ne-o oferă Roger-Gerard Schwartzenberg în 67 Brucan Silviu “Îndreptar-Dicţionar de politologie”, Editura “Nemira”, Bucureşti, 1993, p.23-25 68 Vâlsan C. „Politologie”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 72-74

79

„Sociologia politică”, unde depistează următoarele trăsături ale partidului: durata acţiunii,

amploarea organizaţiei, dorinţa de a exercita puterea, bazându-se pe sprijinul maselor, în

special, prin intermediul alegerilor. Definiţia propusă de savant este formulată în felul

următor: „Partidul politic este o organizaţie ce funcţionează continuu şi care există atât la

nivel local, cât şi la nivel naţional, propunându-şi drept scop cucerirea şi menţinerea puterii,

având pentru aceasta nevoie de adeziunea poporului”. Aceste definiţii funcţionale sunt însă

puternic marcate de unilateralitate, în ele omiţându-se caracteristici importante, cum ar fi cele

ale structurii partidului, organizării lui ideologico - politice.

Cu toate că există o diversitate de definiţii, majoritatea autorilor acceptă definiţia

clasică propusă de sociologul teoretician german Max Weber, potrivit căreia „partidele sunt

acele asociaţii bazate pe agitaţie liberă, care au drept obiectiv dobândirea puterii pentru

conducătorii lor din interiorul comunităţii, oferind această cale militanţilor posibilităţi

(materiale şi spirituale) de atingere a scopurilor concrete”. În această definiţie depistăm drept

principal criteriu de diferenţiere a partidelor politice de alte structuri sociale orientarea spre

cucerirea puterii în interiorul acelui întreg a cărui parte este partidul. Considerăm că definiţia

care ar putea fi acceptată de mai mulţi politologi ar trebui să scoată în evidenţă principala

trăsătură a partidului şi anume : „partidul este o organizaţie politică, structurată, articulată şi

ierarhizată, al cărui obiectiv este de a cuceri şi exercita puterea de stat, distingîndu-se de alte

organizaţii care urmăresc doar să influenţeze puterea fără a încerca să o exercite”

De remarcat că în condiţiile unui regim democratic partidul politic îndeplineşte câteva

funcţii esenţiale: a) formulează ţeluri şi programe politice pe care le propune populaţiei în

vederea aplicării lor în catul obţinerii suportului electoral necesar; b) mobilizează masele de

cetăţeni în competiţia politică, acţionând ca un factor de socializare politică şi de orientare a

voturilor populaţiei; c) recrutează membrii elitei politice pe plan local şi naţional; d) îşi asumă

responsabilitatea guvernării societăţii în cazul obţinerii victoriei în alegeri; e) articulează

interesele populaţiei dându-le o expresie adecvată (prin convertirea lor în politici publice);f)

în cazul în care guvernează, acţionează pentru rezolvarea conflictelor politice şi sociale în

vederea realizării unui minim de consens al intereselor naţionale.

Menţionăm că sunt cunoscute mai multe clasificări sau tipologii ale partidelor politice.

Părintele politologiei moderne Alexis de Tocyueville în lucrarea ”De la Democratie en

Amerique” scrie despre „partide mari” şi despre „partide mici”: „Numesc partide politice mari

pe acelea care se ataşează mai mult principiilor decât consecinţelor lor; generalităţilor şi nu

cazurilor particulare; ideilor şi nu oamenilor... Partidele mici, dimpotrivă, sunt fără credinţă

politică. Cum ele nu sunt elevate şi susţinute de mari obiective, caracterul lor este impregnat

80

de un egoism care se produce făţiş, cu fiecare din actele lor. Ele se încălzesc mereu la frig,

limbajul lor este violent, iar mersul le este timid şi nesigur”.

Mai există şi o altă tipologie, elaborată în anii’50 ai sec. al XX-lea de către sociologul

francez Maurice Duverger. La baza ei este pus criteriul genezei partidelor politice. Conform

acestei tipologii, se deosebesc „partide de creaţie interioară” şi „partide de creaţie exterioară”.

Din prima categorie fac parte partidele contemporane din Maria Britanie (partidul laburist şi

partidul conservator) şi din SUA (partidul democrat şi partidul republican), care au evoluat şi

s-au dezvoltat pe baza grupărilor politice rivale din cadrul parlamentului englez (sfârşitul

secolului al XVII-lea – începutul secolului al XIX-lea) şi, respectiv, pe baza federaliştilor şi

democrat-revoluţionarilor americani (secolul al XVIII-lea). In a doua categorie intră partidele

constituite din grupurile parlamentare ce se aflau în afara sistemului politic: asociaţiile

profesionale, sindicatele etc. Alt criteriu elaborat de M. Duverger formează distincţia între

partide nu din dimensiunile şi numărul membrilor, ci din structura lor. Conform acestei

clasificări se mai disting.

a) Partide de cadre, ce preferă adeziunea unui număr mic de personalităţi, care

organizează şi susţin campaniile electorale în comitete locale. În acest caz contează în primul

rând calitatea şi nu numărul membrilor de partid. Se au în vedere partidele tradiţionale din

SUA (democrat şi republican) şi cele din Marea Britanie (conservator şi laburist). Partidele de

cadre apar după introducerea votului cenzitar.

b) Partide de mase, cuprind un număr mare de aderenţi, care plătesc cotizaţii şi au

posibilitatea de a-i promova în funcţiile elective ale organizaţiilor de partid. Ele au apărut

după introducerea votului universal. Din această categorie fac parte partidele social-

democrate, socialiste şi comuniste.

c) Partidul confesional, care recunoaşte o legătură mai mult sau mai puţin formală,

între principiile şi valorile susţinute şi anumite principii religioase (creştinism, islamism,

budism). În această categorie intră partidele creştin-democrate din Europa sau partidele

fundamentaliste din lumea arabă.

d) Partidul unic, formula sa a fost adoptată de regimurile totalitariste şi de unele ţări în

curs de dezvoltare.

e) Partidul verde, având ca obiectiv pragmatic principal – protecţia mediului

ambiant.69

69 Solomon C. „Aspecte ale vieţii politice în Republica Moldova (1989-2000)”, CE USM, Chişinău, 2002, p. 173-176

81

În regimul politic democratic partidele guvernează în funcţie de regimul respectiv,

parlamentar sau prezidenţial. Primul stabileşte în mod oficial o separare foarte atenuată a

puterilor, al doilea corespunde unei rigide separări a guvernului şi parlamentului specializat

fiecare în propriile funcţii. Relaţiile interne de la partid la partid poate fi redusă la cele trei

poziţii de maximă generalitate:

a) cooperare, când interesele şi acţiunile sunt similare sau comune;

b) acomodare, când are loc modificarea sau ajustarea acţiunilor în vederea creşterii

gradului de compatibilitate;

c) opoziţia, când are loc competiţia sau conflictul, privind realizarea scopurilor sau

opţiunilor părţilor.

Amploarea transformărilor radicale şi existenţa factorilor presanţi nu au putut să nu

afecteze însuşi procesul de constituire şi evoluţia sistemului de partide din ţările

postcomuniste. În acest sens, se poate evidenţia, atât aspectul cantitativ, cât şi cel calitativ.

Deşi aspectul cantitativ în sine nu este semnificativ, totuşi condiţiile specifice societăţilor

respective face ca numărul de partide să reprezinte o caracteristică generală. Astfel, într-un

timp foarte scurt, de numai câteva luni înainte de primele alegeri libere care au avut loc în

1989 în Bulgaria, au luat naştere 40 de partide; în fosta Cehoslovacie 26, în fosta R.D.G. 35,

în Ungaria 50, în România 75. După destrămarea U.R.S.S., în Republica Moldova, în ajunul

primelor alegeri legislative pe bază de pluripartidism, desfăşurate pe 27 februarie 1994, erau

create deja 13 partide, în martie 1998 la scrutinul electoral au luat parte peste 40 de partide,

iar în cadrul alegerilor parlamentare anticipate din februarie 2001 s-au manifestat cu

programele lor politice aproximativ 30 de partide.

Treptat însă, aspectul cantitativ începe să cedeze celui calitativ. În acest sens aspectul

calitativ ar putea însemna:

1. Schimbarea relaţiilor dintre partidele politice. Or, sistemul de partide poate fi

constituit tocmai în baza unor relaţii stabile, amicale sau ostile, ce ar da vieţii politice caracter

unitar şi coerenţă.

2. Schimbarea relaţiilor dintre partidele politice şi putere. P.P.Negulescu în lucrarea sa

„Partidele politice” afirmă că partidele politice îşi dispută puterea, nu pentru a face din

cucerirea sa un scop în sine, ci pentru asigurarea bunului mers al treburilor publice.

3. Delimitarea partidelor prin baza socială. Partidele din ţările post-comuniste sunt în

căutarea identităţii sociale, mai exact, în căutarea acelei părţi a societăţii care e capabilă să o

reprezinte.

4. Delimitarea prin doctrină şi program. Aceasta ar presupune:

a) îmbrăţişarea unei doctrine politice explicite şi coerente;

82

b) deplasarea de la ecoul confuz şi efemer al sloganului la mesajul analitic adecvat şi

ancorat într-o comunicare stabilă cu un partener stabil;

c) înlăturarea discrepanţei între scopurile programului şi activitate.70

Apariţia partidelor politice în Republica Moldova este o urmare a transformărilor

socio-politice iniţiate în perioada gorbaciovistă şi continuate după dezintegrarea URSS.

Formarea sistemului de partide este în plină desfăşurare, definitivarea acestui proces

necesitând timp şi stabilitate politică. Este de aşteptat ca în viitorul apropiat sistemul de

partide să fie supus unor modificări semnificative, corelate cu transformările ce se produc

în structura socială. Premisele pluripartidismului au apărut într-un moment de criză al

sistemului totalitar-autoritar din fosta URSS.

Restructurarea iniţiată de Mihail Gorbaciov avea drept scop doar perfecţionarea

sistemului, admiţând cel mult modificarea lui cosmetică. Liberalizarea sistemului politic al

URSS a început în 1989 prin admiterea alegerilor parţial libere şi tolerarea instituţiilor

democraţiile parlamentare au început să se formeze în condiţiile puterii comuniste şi la

iniţiativa acesteia. Însă iniţiativa venea în contradicţie cu natura proprie a puterii comuniste.

S-a arătat deci că democraţia este incompatibilă cu comunismul, ea putând avea doar o

influenţă distrugătoare asupra comunismului. Primele tentative de modernizare a sistemului

totalitar au scos la suprafaţă toate contradicţiile etapelor precedente ale regimului, ele

găsindu-şi expresie într-o criză structurală profundă. Acest fapt a provocat eroziunea bazei

sociale a partidului, precum şi decadenţa sistemului totalitar. Tentativele de restructurare a

sistemului totalitar au eşuat, iar folosirea forţei în calitate de metodă de depăşire a impasului a

şi provocat dezintegrarea rapidă a statului unitarist, având drept consecinţă urmarea

transferarea proceselor de criză apărute în URSS în exteriorul lui. Falimentul comunismului a

avut ca efect dispariţia statului sovietic totalitar.71

Procesul formării partidelor politice şi mişcărilor social-politice în Republica Moldova

începe în a doua jumătate a anilor’ 80. Până la iniţierea procesului de restructurare în

Moldova unica organizaţie politică a fost Partidul Comunist al Moldovei (PCM). Până în anii

1987-1988, când în societate încă nu s-au format organizaţii social-politice alternative,

transformări radicale cantitative şi calitative în cadrul PCM nu se observau. Pe măsura

promovării problemei naţionale în centrul vieţii social-politice din republică, situaţia politică,

precum şi rolul şi locul PCM încep să depindă într-o măsură tot mai mare de caracterul

relaţiilor reciproce cu mişcarea naţională în curs de apariţie şi cu alte organizaţii obştesti şi

70 Cujbă V. “Partidele politice şi rolul lor în societatea contemporană”, Rezumatul tezei de doctorat, Universitatea Bucureşti, 1994, p. 12-18

71 Juc Victor „De la partidul unic la pluripartidism” Arena Politicii, Nr. 1, 1996, p. 10

83

politice. Pluralismul de orientări concepţionale, ce a venit în schimbul unităţii ideologice

impuse a inclus în sine un spectru larg de opinii: a) complexul de idei privind renaşterea

naţională; b) complexul de idei orientate spre realizarea socialismului democratic uman; c)

complexul ideilor de orientare liberal-capitalistă etc. Partidul Comunist a încetat de a mai fi

unicul centru de activitate politică. Încetează afluxul de noi forţe, din ce în ce se măreşte

numărul membrilor ce se retrag din rândurile acestui partid. PCM rămăsese unica instituţie

social-politică formal nedezbinată după criteriile etnice. Însă separarea societăţii moldoveneşti

după criteriul naţional a fost cea mai puternică lovitură asupra unităţii organizaţionale şi

ideologice a partidului. Partidul Comunist, până a fi interzis în august 1991, reuşea să

preîntâmpine dezbinarea, însă unele tendinţe ameninţătoare deja se manifestau. Odată cu

dispariţia Partidului Comunist din Moldova, de fapt unica şi ultima forţă politică puternic

organizată ce asigura activitatea integrativă şi coordonarea pe întreg teritoriul ţării, opoziţia în

Moldova s-a ridicat la cel mai înalt nivel al său.72

În calitate de primă organizaţie social-politică necomunistă a apărut Frontul Popular

din Moldova (F.P.M.). La 3 iunie 1988 a fost constituită Mişcarea Democrată pentru

Susţinerea Restructurării ce a debutat cu cererea de a proclama limba română ca limbă de stat

şi de a reveni la grafica latină. Au urmat un şir de mitinguri, demonstraţii, campanii

anevoioase pentru realizarea acestui deziderat. La mitingurile organizate de Mişcarea

Democratică şi Cenaclul muzical – literar „A.Mateevici” se cerea demisia unor demnitari din

nomenclatura de stat şi de partid. Apar mai multe organizaţii obşteşti, formaţiuni politice.

Iniţial, aceste formaţiuni se numeau „organizaţii neformale”, „formaţiuni obşteşti”, „Uniuni”,

„mişcări obşteşti” etc. La 20 mai 1989 a avut loc congresul de constituire a Frontului Popular

din Moldova, acesta fiind succesor al Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării.

La noua organizaţie social-politică au aderat, păstrându-şi statutul de formaţiuni

independente: Cenaclul „A.Mateevici”, Liga democrată a studenţilor din Moldova, Mişcarea

ecologistă „Alianţa verde” (AVE), Societatea istoricilor din Moldova, Societatea culturală

„Moldova” din Moscova. FPM a fost prima formaţiune de opoziţie apărută pe scena politică a

Moldovei, de orientare democratică şi proromână. Congresul III al FPM, care şi-a desfăşurat

lucrările la 15-16 februarie 1992, a luat decizia privind modificarea denumirii formaţiunii în

Frontul Popular Creştin Democrat (FPCD). La Congresul VI din 11decembrie 1999 titulatura

FPCD este preschimbată în Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) – modificare efectuată

la cererea Internaţionalei Democrat Creştin şi Populare, al cărei membru devenise FPCD.73

72 Mihailov V., Moşneaga V., Rusnac Gh., Rusnac V. „Partidele şi organizaţiile social-politice în Moldova”. Moldoscopie. (Probleme de analiză politică) Partea I, USM, Chişinău, 1994, p.12-18 73 Enciu N. „Frontul Popular”, Arena Politicii, Nr. 13, 1997, p.7-10

84

O altă formaţiune politică apărută în republică a fost Mişcarea pentru egalitate în

drepturi „Unitate – Edinstvo”, numită iniţial „Interfront”. Congresul de Constituire al Mişcării

a avut loc la data de 8 iulie 1989, la care au participat 467 delegaţi. La baza Mişcării s-a aflat

un nucleu de iniţiativă reunind cercetători de la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a

RSSM, în mare parte reprezentanţi ai unor minorităţi etnice. Această grupare a decis să apere

„conştiinţa de sine naţională moldovenească”, opunându-se încercărilor de a diminua statutul

limbii ruse.

La 21 mai 1989 a fost constituită Mişcarea Populară „Gagauz-Halcî”, iar de la 2 iulie

1989 – Societatea Cultural – Obştească Bulgară „Vozrojdenie”. Aceste formaţiuni, ca şi

Frontul Popular din Moldova şi Mişcarea pentru egalitate în drepturi „Unitate-Edinstvo”, la

început au susţinut cursul conducerii de vârf a PCUS în vederea realizării restructurării. Însă

treptat acestea au început să înainteze cerinţe politice. Sub presiunea maselor, la 25 august

1989 Prezidiul Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti a adoptat un Decret special „Cu

privire la modul provizoriu de înregistrare a asociaţiilor obşteşti ale cetăţenilor în RSS

Moldovenească”. Acest document a avut o mare importanţă politică, deoarece pentru prima

dată statul recunoştea dreptul la crearea şi activitatea unor formaţiuni social-politice de

alternativă în RSS Moldovenească. În octombrie 1989, prin Hotărârea Guvernului RSS

Moldoveneşti, au fost înregistrate primele patru formaţiuni politice: Frontul Popular din

Moldova, Mişcarea pentru egalitate în drepturi: „Unitate-Edinstvo”, Mişcarea Populară

„Gagauz-Halcî” şi Societatea Cultural – Obştească Bulgară „Vozrojdenie”. Astfel, s-a făcut,

de fapt, primul pas pe calea recunoaşterii pluripartidismului în republică. Aceste formaţiuni au

luat naştere din rândul maselor, fără careva directive din partea autorităţilor Uniunii RSS sau

ale republicii. Ulterior apar o mulţime de societăţi culturale, care de asemenea tind să

participe activ în politică, mai ales, dacă vom lua în considerare faptul că în republică în

perioada respectivă nu exista o organizaţie unică care să reprezinte interesele comune ale

populaţiei moldoveneşti.

Către octombrie 1992 în republică acţionau de acum următoarele partide, organizaţii

social-politice etc., care se evidenţiau într-un fel sau altul:

a. Partidul Democrat Agrar din Moldova

b. Partidul Social - Democrat din Moldova

c. Partidul Ecologist din Moldova

d. Asociaţia femeilor din Moldova

e. Asociaţia foştilor Deţinuţi Politici şi Victime ale Represiunilor din Moldova

f. Liga Naţională a Tineretului din Moldova

g. Liga Democrat – Creştină a femeilor din Moldova.

85

h. Partidul Democrat

Alegerile deputaţilor poporului în toamna anului 1989 în Sovietul Suprem URSS,

precum şi în februarie – martie 1990 în Sovietul Suprem (Parlamentul) RSSM au demonstrat

că noile formaţiuni obşteşti au cucerit o susţinere serioasă a maselor. F.P.M. a obţinut mai

mult de 130 de mandate în Legislativul de la Chişinău şi a înaintat la toate posturile principale

din Parlament reprezentanţii săi, promovând în funcţia de vice-preşedinte a Parlamentului pe

scriitorul Ion Hadârcă. S-a introdus, pluralismul politic şi pluripartidismul, elemente inerente

ale unui stat democrat. Au fost întreprinse şi măsuri de lichidare a privilegiilor Partidului

Comunist în republică. La 27 iulie 1990 Legislativul a adoptat Decretul „Cu privire la puterea

de stat”, prin care se interzicea formarea organizaţiilor de partid la întreprinderi, în instituţiile

de stat. Decretul a stipulat că nici un partid politic, nici o organizaţie sau mişcare social-

politică, nici un grup de persoane, nici o persoană aparte nu are dreptul să formeze organe

alternative ale puterii de stat, să decidă în numele poporului, să se amestece în activitatea

organelor puterii de stat, a instituţiilor şi organizaţiilor.

Aceste cerinţe urmau să fie realizate de către toate formaţiunile politice din republică,

soluţie întreprinsă, în primul rând, în defavoarea comuniştilor. Cu interdicţiile acestui Decret

s-au ciocnit în septembrie 1990 şi liderii F.P.M., care au fost nevoiţi să aleagă între înalta

funcţie în Parlament şi calitatea de membru al FPM. De fapt mentalitatea deputaţilor din

Parlamentul anului 1990 era antipartinică. Ei pledau nu atât pentru pluripartidism, pentru

pluralismul politic, cât împotriva predominării partidului comunist şi a situaţiei lui privilegiate

în societatea moldovenească. Lupta cu situaţia privilegiată a partidului comunist şi-a găsit

dezvoltarea sa de mai departe şi sfârşitul în evenimentele din august 1991. Puciul din

Moscova a demonstrat că, deşi PCUS şi-a pierdut rolul de conducător consfinţit în societate şi

în stat, totuşi el şi-a păstrat destulă influenţă în structurile de stat şi, în anumite circumstanţe,

conducerea lui poate merge la acţiuni anticonstituţionale pentru acapararea puterii. În

Moldova ca şi în alte regiuni ale URSS, lupta cu situaţia specială a partidului comunist se

termină cu interzicerea activităţii organizatorice a PCM şi cu confiscarea patrimoniului lui.74

Obţinerea de către Republica Moldova a independenţei a dat un impuls nou formării

în ţară a pluripartidismului. Odată cu adoptarea Declaraţiei de independenţă a Moldovei şi în

condiţiile lichidării dominaţiei comuniste în societatea moldovenească şi în stat, sarcina

principală era formarea unui sistem politic democratic, pluripartid. Peste mai puţin de o lună

de la interzicerea partidului comunist şi declararea independenţei de stat, Parlamentul ţării

adoptă Legea „Despre partidele politice şi alte organizaţii social-politice” (17 septembrie

74 Moşneaga V., „Partidele politice şi mişcările social-politice pe fondul stabilirii independenţei politice a Republicii Moldova”, Moldoscopie (Probleme de analiză politică) Partea III, USM, Chişinău, 1994, p.66-94

86

1991). Adoptarea unei legislaţii speciale în domeniul partidelor politice a devenit momentul

cheie pentru instituţionalizarea juridică a formaţiunilor politice în Republica Moldova. În

această lege sunt stipulate locul şi rolul partidelor politice în sistemul politic al Moldovei,

căile lor principale de constituire, de funcţionare, de finanţare şi interacţiune cu alte institute

ale sistemului politic. Legea garanta dreptul la asociere ca o parte inalienabilă a drepturilor

omului şi cele ale cetăţeanului. Ea stabilea conceptul despre un partid politic, determina

trăsăturile specifice pe care trebuia să le îmbine această asociere. Conform legii, fiecare partid

era obligat să-şi elaboreze un program care să reflecte scopurile şi idealurile de bază, iar

aceste idealuri nu trebuiau să intre în contradicţie cu prevederile Constituţiei.

Referitor la aspectele etapei actuale, atenţia poate fi accentuată asupra următoarelor

puncte. Art.2 al Legii „Despre partidele politice şi alte organizaţii social-politice” interzice

cetăţeanului să fie în acelaşi timp membru al două sau mai multe partide. Art.3 stabileşte

apartenenţa fixată. Art.4 cere ca organele de conducere ale partidelor şi organizaţiilor social-

politice să se afle în mod obligatoriu pe teritoriul republicii. Pe teritoriul Moldovei nu se

admite crearea şi activitatea partidelor şi organizaţiilor social-politice ale altor state străine,

totodată şi a subdiviziunilor acestor partide şi organizaţii. Se interzice crearea şi activitatea

partidelor şi organizaţiilor social-politice militarizate, inclusiv a celor ce îşi pun scopul de a

răsturna sau schimba orânduirea statală, de a submina suveranitatea sau integritatea teritorială.

Art.8 al prezentei Legi limitează activitatea politică: militarii, lucrătorii organelor interne, ai

securităţii de stat, vamali, judecătorii şi arbitrii, controlorii de stat, lucrătorii presei şi

radioteleviziunii de stat nu pot fi membri de partid şi ai altor organizaţii social-politice.

Membrii partidelor şi ai altor organizaţii social-politice, chemaţi la serviciu militar, numiţi la

diferite posturi în organele securităţii, în organele afacerilor interne, procuraturii, controlului

de stat, suspendează apartenenţa lor pentru toată perioada serviciului. În corespundere cu

art.9, sistemul învăţământului se depolitizează: în instituţiile de învăţământ de toate nivelurile

se interzice predarea şi propaganda ideilor de program şi sarcinile partidelor politice.75

Un număr mic din totalitatea partidelor şi organizaţiilor social-politice enumerate mai

sus au putut să treacă înregistrarea şi reînregistrarea la Ministerul Justiţiei, conform cerinţelor

legii respective. Pentru multe partide piatra de încercare a devenit spre exemplu, cerinţa de a

avea 10000 de iscălituri pentru ca partidul sau organizaţia social-politică să fie înregistrată sau

reînregistrată. Majoritatea partidelor politice sunt foarte mici la număr, fără o bază socială

bine concepută, activează pe contul personalului aparatului sau al grupelor de entuziaşti. Sunt

foarte slabe din punct de vedere politic; despre aceasta ne mărturiseşte faptul că nici unul

75 Cernencu M., Galben A., Rusnac Gh., Solomon C. „Republica Moldova: Istoria politică (1989-2000)”. Documente şi materiale. Vol. 1.. CE USM, Chişinău, 2000, p. 44-50

87

dintre ele n-a fost în stare să înainteze şi să întărească candidatul său în postul de Preşedinte

al Republicii Moldova. În majoritatea cazurilor, unicul domeniu de activitate al partidelor

politice sunt mijloacele de informare în masă, deoarece pentru a activa în alte sfere nu ajung

forţe şi surse materiale. Nucleul noilor partide se formează sub influenţa unuia sau câtorva

lideri, de aceea sunt frecvente sciziunile şi devierile. Cauzele instabilităţii sunt cunoscute:

lipsa unor tradiţii democratice în societate, lipsa necesităţii de a înainta programe pozitive (era

de-ajuns doar de a critica PCM şi pe adversari). Deoarece multe nişe cu spectru politic s-au

dovedit a fi necompletate a început acapararea locurilor libere pe orizontul politic. Astfel pe

arena politică a Republicii Moldova au apărut partide de orientare social-democrată, liberală,

democrat-creştină, socialistă. Însă în majoritatea cazurilor, partidele îşi dădeau singure

denumirea, deseori neadecvate programelor proprii. În lipsa unei baze sociale esenţiale ele se

declară apărători ai intereselor unor sau altor grupuri de populaţie. Procesul formării unor aşa

partide, care, în special, s-ar orienta spre realităţile economice, se tărăgănează. În general, nici

unul dintre partide n-a reuşit să prezinte şi să realizeze un program real de stabilizare a stării

social-politice şi renaştere economică a ţării. La elaborarea ideologiei şi direcţiei practice a

politicii statale ele participă puţin şi numai intermediar: la nivelul mijloacelor de comunicare

mass-media, în diferite organe consultative pe lângă Preşedintele Republicii. Cauza principală

a incapacităţii partidelor constă în faptul că procesul diferenţierii stabile a forţelor politice a

fost de la bun început blocat, deoarece pe prim-plan a fost pusă problema naţională. În aceste

condiţii, divizarea iniţială a societăţii după criteriul naţional nu a permis ca activitatea

eterogenităţilor sociale, economice ş.a. să se desfăşoare pe deplin. Cu toate că denumirile

unor partide coincid şi, în principiu, programele lor nu diferă esenţial (aproape toate şi-au pus

ca scop restabilirea proprietăţii private, formarea economiei de piaţă, etc.), însă în ceea ce

priveşte construcţia naţional-statală, aici sunt divergenţe. Spre exemplu, Liga Democrat -

Creştină a Femeilor din Moldova cerea reunirea imediată cu România. De rând cu ea,

activează Asociaţia Femeilor din Moldova, care e însă mai moderată, orientată spre

independenţa statală. Conform orientărilor naţional-statale, continuă să se păstreze divizarea

tuturor forţelor politice în trei grupuri principale: 1. Partidele şi organizaţiile social-politice

orientate spre reunirea cu România prin aprofundarea procesului de integrare europeană. 2.

Grupul de partide politice, ce se orientează spre restabilirea URSS prin colaborarea intensivă

cu structurile CSI (direcţia Nord – Răsărit). 3. Partidele politice orientate spre consolidarea

independenţei Republicii Moldova. Pe lângă triada de orientări ce determină viaţa politică din

Moldova sunt abordate şi asemenea probleme cum ar fi: caracterul cursului faţă de asigurarea

integrităţii teritoriale a republicii (prin acţiuni militare sau prin intermediul tratativelor);

88

relaţiile reciproce cu populaţia alolingvă (includerea deplină a ei în viaţa statului sau limitată)

etc.76

Adoptarea unei Legi speciale „Despre partidele politice şi alte organzaţii social-

politice” a contribuit la distingerea formaţiunilor politice şi sociale. Trebuie însă de menţionat

şi faptul că, dacă în perioada premărgătoare independenţei de stat se observă o minimalizare

conştientă absolut capabilă şi înţeleasă a rolului formaţiunilor politice în viaţa societăţii

moldoveneşti în folosul organizaţiilor obşteşti, apoi în această perioadă se constată un tablou

invers: are loc minimalizarea rolului organizaţiilor obşteşti nonpolitice. Pentru reglementarea

interacţiunii formaţiunilor politice cu statul şi cu instituţiile lui a şi fost adoptată legea, în timp

ce pentru reglementarea relaţiilor reciproce ale organizaţiilor obşteşti cu sistemul politic,

problema a fost soluţionată la nivelul deciziei guvernamentale prin Hotărârea Guvernului

despre regulamentul „Cu privire la asociaţiile obşteşti” adoptată la 8 septembrie 1992. Astfel,

prioritatea în dezvoltarea instituţiilor democrate a fost rezervată nu organizaţiilor obşteşti

nonguvernamentale, ci celor politice. Nivelul diferit de competenţă instituţională a organelor

care iau decizii, corespunzătoare şi importanţa actelor normative (legea parlamentului şi

decizia guvernamentală), ce reglementează mecanismele de funcţionare a formaţiunilor

politice şi a celor sociale nonguvernamentale, demonstrează, că procesul de formare a

societăţii civile în Moldova este pus bine la punct.

Pe lângă elaborarea unei legislaţii speciale şi adoptarea legii „Despre partidele

politice şi alte organizaţii social-politice”, Parlamentul Moldovei adoptată şi altele în care, în

mod indirect, este reglementată ordinea de funcţionare şi interacţiune a formaţiunilor politice

din Moldova cu institutele sistemului politic. În primul rând trebuie menţionată legea „Despre

alegerea Preşedintelui” (octombrie 1991). În această lege este stipulată ordinea de participare

a partidelor politice în cadrul alegerilor prezidenţiale. Însă, în perioada respectivă,

mecanismul de reglementare a activităţii partidelor politice, a candidaţilor la preşedinţie şi a

înseşi alegerilor a avut un caracter pur teoretic, pentru că la alegerile prezidenţiale din 1991 n-

a existat competivitate. În compania electorală a luat parte doar un singur candidat – M.

Snegur. Formaţiunile politice se aflau abia în curs de apariţie. Şi, în virtutea specificului

primelor alegeri prezidenţiale în Moldova, ele nu puteau să se manifeste în calitate de maşină

electorală, care practică lupta de concurenţă, nu puteau să utilizeze în competiţia politică anumite tehnici electorale, strategii şi tactici specifice ei. 76 Moşneaga V., Rusnac Gh. „Pluripartidismul în Moldova: etapele şi tendinţele de bază ale consolidării”. Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării. Culegere de materiale. CAPTES, Chişinău, 2000, p. 103-115.

89

Paşii ulteriori, în instituţionalizarea pluripartidismului din Republica Moldova, au fost

înfăptuiţi la sfârşitul anului 1993. Pentru formarea unui mecanism eficient de funcţionare a

pluripartidismului în Moldova a avut o însemnătate esenţială adoptarea Legii „Despre

alegerile Parlamentului” (14 octombrie 1993). Totodată, anularea deciziei din august 1991 a

Prezidiumului Parlamentului Moldovei despre interzicerea PCM ca formaţiune politică

anticonstituţională (7 septembrie 1993), a creat o bază reală pentru instaurarea unor reguli

democratice, unice pentru toţi agenţii politici din Moldova, indiferent de orientările lor

politice. Anularea acestei decizii a demonstrat că în faţa legii sunt egale toate formaţiunile

politice care acţionează în câmpul constituţional al Republicii Moldova. Alegerile în

Parlamentul Republicii Moldova care au avut loc la 27 februarie 1994 au dat un impuls nou

consolidării bazelor legislative ale democraţiei pluraliste, formării pluripartidismului,

interacţiunii partidelor politice cu Parlamentul ţării.

Totodată trebuie de menţionat faptul că alegerile din februarie-martie 1990 n-au fost

efectuate după principiul pluripartidist. Deşi F.P.M., „Unitate-Edinstvo”, „Gagauz-Halcî” au

ieşit cu platformele electorale proprii, acestea erau platformele formaţiunilor obşteşti şi

nicidecum politice. Mai mult ca atât, acestea erau platforme electorale ale formaţiunilor

obşteşti în cadrul unui singur curs, ale cursului politic comunist. Aceste formaţiuni reieşeau

din poziţiile adâncirii restructurării, de susţinere, şi nu de negare a PCM. Astfel, efectuarea în

februarie 1994 a primelor alegeri parlamentare pluripartide în Republica Moldova a

demonstrat, că are loc procesul de consolidare a principiilor democratice în conducerea

politică a societăţii. Partidele politice devin un component necesar în procesul democratic,

sunt puse baze reale ale democratizării conducerii de stat. Partidele politice acumulează

experienţă de participare la alegerile parlamentare, aprobă diferite tehnologii electorale, se

obişnuiesc cu adevărata competivitate, cu „regulile jocului politic” democratic. Alegerile

parlamentare din 1994 au realizat în practică interacţiunea Parlamentului şi a partidelor

politice din Moldova, au legitimat reprezentarea partidelor politice în Parlament, au aprobat

mecanismul constituirii democratice, pe baza pluripartismului, a organului legislativ suprem

al ţării.

În perioada de după primele alegeri parlamentare pluripartide a fost definit şi

concretizat mecanismul interacţiunii Parlamentului şi a partidelor politice în Moldova. Un rol

important l-a jucat şi adoptarea de către Parlament a Legii „Despre regulamentul

Parlamentului” (31 martie 1994). În regulamentul Parlamentului sunt exprimate cu claritate

problemele activităţii fracţiunilor parlamentare, rolul lor în funcţionarea Parlamentului, în

formarea organelor sale lucrative. Un succes de netăgăduit al democraţiei poate fi recunoscută

constituţionalizarea partidelor politice ca institut democratic al statului moldovenesc

90

independent. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, a pus bazele

pluripartidismului în ţară, a determinat locul şi rolul partidelor politice în sistemul statalităţii

moldoveneşti. În conformitate cu Constituţia începe să se formeze piramida instituţionalizării

juridice a partidelor politice din Moldova. Dar pe lângă determinarea bazelor constituţionale

ale pluripartidismului, Parlamentul ţării a concretizat şi mecanismele instituţionalizării

formaţiunilor politice în sistemul politic al ţării. Adoptarea Legii „Cu privire la alegerile

locale” (7 decembrie 1994) şi efectuarea alegerilor în organele locale ale puterii (16 martie

1995) au demonstrat, că are loc consolidarea juridică a partidelor politice, de fapt,

instituţionalizarea lor la nivel local şi regional. În ţară se formează o verticală politică şi de

partide, unică. Adoptarea „Codului electoral” (21 noiembrie 1997) a însemnat unificarea atât

a procedurilor electorale la toate nivelurile de funcţionare a sistemului electoral al ţării, cât şi

unificarea interacţiunii partidelor politice şi ale organelor puterii la toate nivelurile.

Practica pluripartidismului în Republica Moldova arată că se stabileşte un mecanism

democratic de interacţiune a partidelor politice şi a organelor puterii de stat. Pentru aceasta a

fost creată o bază juridică corespunzătoare, se acumulează o experienţă bogată şi variată.

Totodată realităţile Moldovei confirmă că mai există multe puncte slabe în această colaborare,

condiţionate în primul rând de lipsa unei tradiţii democratice în societatea moldovenească.

Încă de la geneza sa, pluripartidismul moldovenesc a evidenţiat cele două coordonate

fundamentale ale evoluţiei sale: destructurarea mecanismului politic comunist-totalitarist, pe

de o parte, şi incapabilitatea de a găsi o dimensiune ideologică rezonabilă, definitorie pentru

partidul politic într-o societate democratică pluralistă, pe de altă parte. În aceeaşi măsură în

care condiţia destructurării politice se impunea cu necesitate, pluripartidismul şi confruntarea

politică nu aveau o existenţă autentică în absenţa pluralismului politic , a sistemului de idei şi

teorii, de valori şi norme specifice acestuia. Monolitismul „rolului conducător al partidului

unic” a explodat într-o descătuşare pluripartidistă ce a supradimenisionat cantitatea, a

minimalizat doctrina şi a maximalizat acţiunea politică imediată. Abia după şapte ediţii ale

scrutinelor populare - patru generale şi trei locale - dogmatismul începe să facă loc cu

raţionalismul rezervat politic.77

Constituirea pluripartidismului în Republica Moldova a început odată cu crearea

Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării. Spre deosebire de partidele politice,

_________________________ 77 Moşneaga V. „Partidele politice şi Parlamentul Moldovei: aspecte juridice ale interacţiunii”. Aspecte ale practicii parlamentare, relaţiile dintre Parlament şi Guvern (Republica Moldova). Culegere de materiale. East West parlamentary Practice Project, Chşinău, 1997, p.23-38

91

mişcările politice caută modalităţi mai radicale de soluţionarea a scopurilor propuse, morale şi

religioase. Asemenea mişcări încorporează grupuri foarte eterogene. Ulterior, datorită

compoziţiei neomogene, diversităţii intereselor, afilierii la diverse ideologii, strategii şi tactici

privind soluţionarea anumitor obiective etc., mişcările politice se dezintegreză, generînd mai

multe partide politice şi formaţiuni socio-politice. Constituit în baza Mişcării Democratice

pentru Susţinerea Restructurării, Frontul Popular din Moldova, de asemenea, a fost supus

dezintegrării, de altfel, ca şi Solidaritatea din Polonia, Forumul Civic Cehoslovac, Frontul

Popular Lituanian „Saiudis”, Frontul Salvării Naţionale din România.

Semnificativ este că în etapa iniţială de constituire a pluripartisimului extremele

spectrului politic, dreapta şi stânga, se reliefează, iar centrul – doar într-o măsură mică sau de

loc. Într-o fază incipientă de constituire a pluripartidismului pentru republicile ex-sovietice,

tipologia tradiţională occidentală de clasificare a partidelor politice este inaplicabilă.

Actualmente este dificil de definit o tipologie a partidelor din Republica Moldova, din

următoarele cauze:

- multe partide nu şi-au definit încă sub aspect ideologic identitatea, de regulă, făcând

uz de principii şi noţiuni generale;

- majoritatea partidelor nu dispun de programe socio-economice elaborate de pe

principii doctrinare;

- orientările în domeniul politicii extreme nu pot servi decât tangenţial drept criteriu de

clasificare a partidelor;

- majoritatea absolută a partidelor nu au un suport electoral sigur. Sufragiile electorale

din 1994, 1995, 1998, 1999, 2001, 2003 şi 2005 au demonstrat că numai câteva partide pot

beneficia de credibilitate şi susţinere.

Rezultatele alegerilor parlamentare din 27 februarie 1994, 22 martie 1998, 25

februarie 2001 şi 6 martie 2005, au oferit câteva concluzii sugestive pentru Republica

Moldova:

a) soarta alegerilor şi, în linii mari, a partidelor, este decisă în localităţile rurale;

b) „clasa muncitoare” nu influenţează decisiv rezultatele scrutinului parlamentar;

Muncitorii, de altfel, ca şi personalul de conducere a întreprinderilor industriale, şi-au

exprimat opţiunile în baza principiului etnic;

c) electoratul rusolingv, în virtutea intereselor sale etno-politice specifice, a dat dovadă

de o opţiune politică aproape unanimă;

d) problemele ecologice nu poartă un caracter prioritar pentru societate;

e) în societate nu există o mişcare feministă bine organizată, femeile nefiind, încă, o

forţă politică independentă;

92

f) clasa de mijloc încă nu s-a afirmat, formarea ei fiind la început de cale, ceea ce

imprimă o anumită retardare a evoluţiilor vieţii politice.

Aşa sau altfel, alegerile parlamentare din 1994, 1998, 2001 şi 2005, precum şi cele

locale din 1995, 1999, 2003 ilustrează că pluripartidismul în Republica Moldova a devenit o

realitate. El continuă să fie un fenomen în dezvoltare şi transformare, imanent unei societăţi

care tinde să se vindece de viruşii totalitari. Constituirea partidelor politice şi organizaţiilor

socio-politice reprezintă un indiciu al unei societăţi în care se instituie pluripartidismul de

opinii şi toleranţa ideologică. Important este ca partidele să-şi desfăşoare activitatea politică în

mod civilizat, iar pluralismul politic să contribuie la cultivarea valorilor democratice, la

edificarea societăţii civile.

Scopul societăţii civile din Republica Moldova trebuie să fie edificarea unor partide

politice puternice. Fără astfel de partide nu vom avea o societate democratică. Analizând

evoluţia vieţii social-politice din Republica Moldova în a doua jumătate a anilor 90 ai

secolului al XX-lea – începutul sec.XXI, putem constata că, în pofida unei maturităţi încă

insuficiente, sistemul pluripartidist în republică a devenit o realitate. În anul 2004 Ministerul

Justiţiei al Republicii Moldova a înregistrat 22 de partide şi organizaţii social-politice, de rând

cu care mai activează un număr mare de formaţiuni politice neînregistrate de organul

respectiv. Apariţia şi dezvoltarea numeroaselor partide politice au constituit, la o anumită

etapă, un factor necesar, obiectiv în stabilirea democraţiei parlamentare, acestea având, pe de

o parte, rolul de a atrage largi categorii sociale la o activitate politică conştientă, asigurând, pe

de altă parte, mai multe variante de realizare a progresului social, de conducere democratică a

societăţii.78

În concluzie, remarcăm că între partidism şi democraţie există o corelaţie directă, în

sensul că democraţia începe să se manifeste cu adevărat o dată cu apariţia şi dezvoltarea

partidelor politice. În perioada de tranziţie rolul partidelor politice ca organizaţii cu statut şi

programe bine determinat şi clar fundamentat, care activează permanent şi la care au acces

toate categoriile sociale, creşte simţitor. Actualmente, pluripartidismul, adevărata

competitivitate a partidelor politice în lupta pentru putere, participarea lor activă în procesele

reformatoare este una dintre condiţiile fundamentale ale democraţiei contemporane.

78 Crudu L. „Unele aspecte privind constituirea sistemului pluripartidist în Republica Moldova”. Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării. Culegere de materiale. CAPTES, Chişinău, 2000, p. 42-46

93

CAPITOLUL III

Probleme şi perspective privind funcţionarea

regimului democratic din Republica Moldova

§3.1. Inconsecvenţe şi incertitudini în funcţionarea

regimului democratic din Republica Moldova

Democraţia reprezintă un set complex de idealuri şi posibilităţi. Asocierea clară a

democraţiei cu regimurile constituţionale liberale este destul de recentă şi, în aceeaşi măsură,

problematică. În primul rând democraţia liberală nu a triumfat. Ea se află în criză în toate

societăţile posttotalitare. După opinia lui Hannah Arendt pentru a instaura democraţia liberală,

instrumentele democraţiei liberale – partidele, mecanisme constituţionale – nu sunt

suficiente. În "On Revolution", H. Arendt respinge logica democraţiei de masă deoarece, în

pofida globalităţii sale, democraţia de masă este o formă de politică oligarhică, în care

partidele politice, prin monopolul pe care-l deţin asupra posturilor şi asupra dezbaterii

publice, reprezintă instrumente foarte eficiente prin intermediul cărora puterea poporului este

redusă şi controlată. Într-un asemenea sistem, dezbaterea publică se caracterizează printr-o

evidentă falsitate; în ciuda retoricii despre voinţa populară, alegătorul poate doar să aprobe

sau să refuze ratificarea unei alegeri care … se face şi fără el, o alegere înfrumuseţată prin

tehnici de propagandă şi reclamă politică, prin care "relaţia dintre alegător şi ales se

transformă în una dintre vânzător şi cumpărător". Democraţia liberală pare incapabilă să

susţină niveluri înalte de participare politică, chiar şi la vot. Ea impune o anumită distanţă

între cetăţeni şi stat, ceea ce generează probleme de legitimitate foarte serioase. Tipurile de

negociere încurajate de cultura politică liberal-democratică tind să aducă la o guvernare

dominată de interese speciale, care blochează politică publică eficientă şi-i îndepărtează şi mai

mult pe cetăţeni. Deci H.Arendt critică exact ceea ce apărătorii democraţiei ca Joseph

Schumpeter şi Robert Dahl au considerat a fi trăsăturile principale ale democraţiei moderne.

Toate aceste defecte ale funcţionării democraţiei liberale sunt destul de bine cunoscute şi au

fost mult discutate de politologi decenii de-a rândul. Dar oricât de importante ar fi, nici unul

din ele nu reprezintă un eşec normativ al democraţiei liberale.79

79 Jeffrey C.Isaac "Democraţia în vremuri întunecate". Editura "Polirom". Iaşi, 2000, p.33-40

94

Foarte multe dintre ţările în curs de dezvoltare, în special cele din Asia şi Africa, dar şi

câteva sud-est europene, cum ar fi Albania, Bosnia-Herţegovina şi Moldova, sunt copleşite de

probleme politice provocate de profundele devizări între segmente ale populaţiilor lor şi de

absenţa unui consens care să le unească. Literatura teoretică despre dezvoltarea politică,

formarea naţiunii şi democratizare în noile state tratează acest aspect într-un mod ambivalent.

Pe de o parte, mulţi autori refuză în mod implicit să-i recunoască importanţa. Walker Connor

acuză chiar că majoritatea teoreticienilor de frunte ai proceselor de formare a naţiunii au avut

tendinţa să neglijeze sau chiar să ignore în totalitate problemele legate de diversitatea etnică.

Dintr-un alt punct de vedere, autorii care tratează acest aspect cu seriozitate au

tendinţa de a-i acorda o importanţă mult prea mare. De exemplu, la Lucian W.Pye,

diversitatea etnică constituie cea dintâi dintre trăsăturile celebrului sindrom al celor 17

trăsături ce caracterizează, împreună, procesul politic non-occidental. El afirmă că sfera

politică nu este clar distinsă de sfera relaţiilor sociale şi personale în societăţile non-

occidentale. În lucrarea sa "The Non - Western Political Process", Lucian W.Pye susţine ideea

prin care cadrul fundamental al politicii non-occidentale este unul comunitar şi orice

comportament politic este profund influenţat de argumente ce se referă la identificarea

comunitarului. Astfel de legături constituie ceea ce Cliford Geertz numeşte în lucrarea sa

"The Integrative Revolution", "localităţi primordiale", care îşi pot avea fundamentul în limbă,

religie, tradiţie, regiune, rasă sau presupuse legături de sânge. J.S.Furnivalle în "Colonial

Policy and Practice" a inclus, în mod explicit, diferenţele culturale ca fiind una dintre

trăsăturile caracteristice societăţilor plurale: "Fiecare grup se conduce după propria lui religie,

propria cultură şi limbă, după ideile şi metodele sale". El defineşte o societate plurală drept

una în care diferite segmente ale comunităţii trăiesc alături, dar separat, în cadrul aceleiaşi

unităţi politice. Societatea plurală a lui Furnivall este una a îmbinării geografice, dar şi a

evitării sociale reciproce: "Este, în sensul cel mai strict, un amestec de popoare deoarece se

amestecă, dar nu se combină". J.S.Furnivall a aplicat conceptul de societate plurală la

teritoriile coloniale şi a motivat că unitatea lor era menţinută prin mijloacele non-democratice

ale dominaţiei coloniale. Acest aspect concordă cu afirmaţia lui John Stuart Mill în

"Considerations on Representative Government" privitor la şansele unei democraţii

reprezentative în societăţile pluraliste: "Instituţiile libere sunt aproape imposibile într-o ţară

formată din naţionalităţi diverse. Opinia publică unitară, necesară funcţionării guvernării

reprezentative, nu poarte exista între oamenii cărora le lipseşte solidaritatea, mai ales, dacă

citesc şi vorbesc limbi diferite".80

80Lijphart Arend "Democraţia în societăţile plurale". Editura "Polirom". Iaşi, 2002, p.55-62

95

Cunoscută anterior sub numele de Basarabia , Republica Moldova nu s-a bucurat decât

secvenţial de independenţă, fiind inclusă pe rând în componenţa Imperiului Rus, regatului

României Mari, şi în cadrul Uniunii Sovietice, în perioada recentă. Fluiditatea frontierilor şi a

conducătorilor, ca şi a politicii sovietice de industrializare, au constituit premisele unei

populaţii extrem de diverse sub aspect etnic. Relaţiile care se profilează între majoritatea

etnicilor moldoveni şi minoritatea etnicilor rusolingvi reprezintă caracteristica definitorie a

politicii actuale în Moldova. Minorităţile de pe malul drept al Nistrului au susţinut efortul

creării noului stat moldovenesc, în timp ce ruşii transnistreni continuă să urmărească

independenţa lor teritorială. Conducerea autohtonă a Moldovei, după exemplul altor state

succesoare ex-sovietice trebuie să liniştească minoritatea rusă, astfel riscând să perpetueze

conflictele interne interetnice şi pe plan extern cu Moscova.

Edificarea unui stat democratic este dificilă în situaţia când aspiraţiile naţionale nu-şi

pot găsi o expresie în cadrul unui proces politic legitim. Moldova oferă în acest sens un

exemplu edificator al eforturilor întreprinse de către liderii săi politici în scopul stabilirii unui

echilibru pozitiv între afirmarea majorităţii titulare şi drepturile grupurilor minoritare. Iniţial,

tendinţele naţionaliste din Republica Moldova au generat un comportament reactiv al

minorităţilor, primejduind atât dezvoltarea instituţiilor democratice, cât şi însăşi existenţa

tânărului stat. Mai apoi însă prin temporarea politicii şi luarea în consideraţie a intereselor

minorităţilor rusă, ucraineană, găgăuză ş.a., autorităţile din Moldova au întreprins paşi

importanţi în direcţia integrării acestor minorităţi în procesul edificării statului polietnic şi a

guvernării democratice, această politică realizând mai puţine succese în ceea ce priveşte

malul stâng al Nistrului. În ciuda acestor paşi democratici, conflictul ideologic şi interetnic cu

partea transnistreană s-a extins. Liderii secesionişti erau preocupaţi de ideea ce susţinea că

grupurile pro-moldoveneşti se opun intereselor populaţiei rusolingve. Şi dacă dimensiunile

acestui conflict pot fi văzute ca purtând un caracter ideologic între conservatorii comunişti de

pe malul stâng şi reformatorii democratici de pe cel drept, transnistrenii şi găgăuzii l-au tratat

mai degrabă ca pe un conflict interetnic. Intensificarea ostilităţilor din primăvara lui 1992 ,

l-au făcut pe preşedintele Mircea Snegur să nege caracterul interetnic al conflictului,

argumentând că liderii secesionişti încearcă să deghizeze natura militar comunistă a republicii

- fantomă nistrene pentru a câştiga suportul forţelor naţional-patriotice din Rusia şi astfel să

poată viola integritatea teritorială a Moldovei.

În cazul Moldovei "patria naţională externă" pentru a folosi terminologia lui Rogers

Brubaker "National Minorites and External Naţional Homelands in the New Europe",

cuprinde nu doar Rusia dar şi România, ceea ce complică mult politicele interetnice şi

interstatale. Moldova a fost unica republică sovietică în care naţiunea titulară avea legături

96

etnice cu o naţiune vecină din exteriorul URSS. Aceste relaţii sunt văzute într-un mod diferit

de Moldova şi România. Snegur şi Guvernul de la Chişinău şi-a declarat dezinteresul lor

pentru o unificare cu România şi la rezultatele referendumului din martie 1994 „ Moldova –

casa noastră comună” au avut capacitatea să demonstreze sprijinul popular masiv "în vederea

dezvoltării Moldovei ca stat independent, integru şi indivizibil, în cadrul frontierilor sale de la

data proclamării suveranităţii". O "Românie mare" ar însemna pentru ruşii şi găgăuzii din

Moldova reducerea statului lor în termeni numerici, politici şi culturali, de aceea

"românizarea" poate incita uşor aceste minorităţi, alimentând secesionisme teritoriale. În

ciuda eforturilor sovietice de a diferenţia pe moldoveni de români, cultura, limba şi istoria lor

sunt similare. Snegur a încercat să nuanţeze această chestiune pledând pentru formula "celor

două state româneşti".

Moldova oferă un exemplu elocvent pentru a observa congruenţa politicii interne şi

externe ruseşti. Evenimentele din Moldova după cum şi cele din Letonia, Krimeea ori

Kazahstan stimulează reacţiile forţelor conservatoare de la Moscova de a reconstitui viziunea

militaristă a Rusiei faţă de statele vecine, legăturile minorităţilor ruse cu Moscova vor

rămâne fireşti. Aproape două secole ruşii au migrat spre graniţele imperiului rus şi sovietic în

scopul asimilării noilor pământuri, înţelegând cu greu că locuiesc în străinătate. Această

atitudine favorizează, la rândul ei, o politică intervenţionistă externă a Rusiei; în timp ce

liderii din Moldova se arată îngrijoraţi de faptul că reacţia pasivă a Occidentului îi va împinge

din nou în sfera de control a Rusiei.81

După 1945 Europa s-a aflat într-un proces de restructurare economică, în timp ce

Occidentul a beneficiat de planul Marchal, Estul a rămas „ruda săracă” a continentului. Deşi,

după 1989, ţările ex-socialiste au adoptat standardele politice democratice, după expresia unor

analişti mai sceptici, aceasta sună "grozav în teorie", dar rămâne încă de descifrat "ce

înseamnă practic". Reforma economică pentru societăţile aflate în tranziţie se situează la

intersecţia a două macroprocese, reprezentată de destructurarea economiei hipercentralizate,

de comandă şi, totodată de restructurarea sistemului prin privatizare, inversul naţionalizării

realizate în Moldova după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. În timp ce primul

macroproces a fost eminamente politic, al doilea nu poate fi decât economic sau, oricum,

dominat de criteriul eficienţei economice. Oricât de mult ar satisface politicul standardele

contemporane ale regimului democratic, progresele economice rămân cele decisive. Dar

prosperitatea economică şi socială nu poate fi aşteptată de la un fantomatic Plan Marchal.

Astfel durata perioadei de tranziţie în Republica Moldova se va prelungi, depăşind şi cele mai

81 Chinn Jeff "Republica Moldova. O privire de peste ocean". Arena Politicii, Nr.1, 1996, 29-31

97

pesimiste pronosticuri făcute în anii anteriori, cu atât mai mult, cu cât şi Uniunea Europeană

tinde să-şi reconsidere poziţia ei iniţial optimistă.82

Din păcate cu tot formalismul său democratic, regimul politic moldovean nu şi-a

îndeplinit rolul său de element reglatoriu al sistemului politic, pentru că la rândul lor,

mecanismele autoreglării politicului n-au funcţionat. Regimul politic din Republica Moldova

se defineşte prin trei trăsături caracteristice: partidocraţie, sistem clientelar şi ineficienţă

guvernamentală (politică). În aceeaşi situaţie se află şi alte ţări ex-sovietice care trebuie să

facă efortul pentru proiectarea unei strategii proprii, specifice de restructurare pe termen

mediu şi lung, pentru ca tranziţia să dea roade. Concentrarea atenţiei pe o strategie pe termen

scurt, chiar dacă atractivă, se dovedeşte a fi ineficientă, fapt uşor constatabil din actualul lor

impas de dezvoltare. Este indubitabil că societăţile tranzitorii reclamă cristalizarea unor

vectori politici alternativi, capabili să orienteze şi să conducă întregul proces de reformă.

Aparent, aceasta ar fi în contradicţie cu nevoile reale ale unei societăţi ieşite din chingile

monolitismului politic, nerăbdătoare să primească libertatea şi să păşească în era democraţiei.

Lucru greu de realizat, chiar imposibil, în lipsa constituirii, consolidării şi, mai ales, a

funcţionării optime a instituţiilor vieţii publice. "Cumătrismul politic", va rămâne încă un

anacronism inalienabil al moldovenilor. După cum s-a dovedit, atât în cazul Moldovei, cât şi

în celelalte ţări ex-socialiste, instituirea unui sistem electoral de reprezentare proporţională

(modelul italian postbelic) nu i-a asigurat societăţii o evoluţie coerentă, ci doar hegemonia

politicului în angrenajul sistemului social. Acest sistem este o autentică formă fără fond cu

tot arsenalul disfuncţionalităţilor sale. Din acest punct de vedere, regimul politic moldovenesc

funcţionează defazat în raport cu regimurile democratice vest-europene.83

Este un truism să afirmi că, odată cu avansarea dreptului universal la vot, condiţia

definitorie a democraţiei a devenit faptul că toţi indivizii se bucură de exercitarea drepturilor

cetăţeneşti. În acest context subscriem la observaţia lui Adam Przeworski în "Sustainable

Democracy" că dificultatea pe care o întâmpină regimurile democratice contemporane este

determinată de faptul că în timp ce democraţia reprezintă un sistem al drepturilor pozitive, ea

nu generează automat condiţiile necesare pentru exercitarea efectivă a acestor drepturi,

precum şi a obligaţiilor. Pe de altă parte, în noile democraţii indivizii aşteaptă să fie replicată

82 Guţu Ion "Republica Moldova: Economia în tranziţie", Editura "Literea". Chişinău, 1998, p. 22-28 83 Solomon C. "Începutul guvernării democratice în Republica Moldova". Symposia professorum, Seria "Istorie" ULIM, 2001, p. 144-148

98

situaţia Europei Occidentale în relaţia neconflictuală dintre aspectele normative şi empirice

ale democraţiei, în domeniul politic şi social. Adică instituţiile democratice să genereze seturi

de mecanisme, proceduri şi valori care să protezeje nu doar libertăţile, ci şi bunăstarea

materială. În cazul Republicii Moldova ca şi în alte state ex-sovietice, există un raport aparent

conflictual între neîncrederea pe care o au moldovenii faţă de instituţiile reprezentative, pe de

o parte, şi ataşamentul faţă de democraţie ca formă superioară de organizare a vieţii lor, pe de

alta.84

Există un raport direct, după cum a fundamentalizat pentru prima dată în 1960 Martin

Lipset în "Political Man", între democraţia durabilă şi nivelul dezvoltării economice, iar

evenimentele ulterioare, inclusiv mai recente, au confirmat teza în cauză. De asemenea, o

ipoteză relevantă a înaintat savantul argentinian Guillermo O'Donnell, care a examinat

regimul democraţiei din punctul de vedere al puterii executive. În democraţiile stabile aceasta

din urmă este conectată vertical la opinia publică, prin intermediul organizaţiilor

reprezentative şi orizontal, la alte puteri, prin intermediul sistemului de checks and balances.

În majoritatea democraţiilor noi însă structurarea intereselor este practic inexistentă, alte

organizaţii reprezentative sunt slabe şi, în acelaşi timp, nu există un parlament funcţional sau

instituţii juridice independente. Executivul devine nu reprezentativ, ci "delegat", suspendat

asupra societăţii şi nemonitorizat de alte instituţii. Asemenea democraţii "delegative" nu se

dezintegrează neapărat şi ar putea fi durabile în măsura în care au loc alegeri regulate.

Totodată, conducerea prin decretele, pe care de obicei le utilizează democraţiile în cauză,

devine ineficientă din punct de vedere economic, deoarece este un semn al slăbiciunii

instituţiilor de stat vizavi de societatea civilă.85

De la declararea independenţei sale, Republica Moldova nu a înregistrat succese în

cele trei dimensiuni:

1. behaviorală. Separatismul rus şi, parţial cel găgăuz încearcă să-şi realizeze

obiectivele prin crearea unui regim nedemocratic şi să folosească intervenţia străină pentru a

se secesiona de stat;

2. atitudinală. Electoralul comuniştilor, încă destul de numeros, dar şi majoritatea

constitutivă a opiniei publice nu manifestă încredere în faptul că instituţiile şi procedurile

democratice reprezintă modalitatea cea mai corectă de guvernare a vieţii colective în

societate;

3. constituţională. Atât forţele guvernamentale, cât şi cele neguvernamentale nu au

devenit, deocamdată, în mod tradiţional, subiecte ale reglementării conflictelor prin

84 Соловьев А. И. „Политология : Политическая теория политические технологии „ М. , 2003, стр. 65-72 85 Idem., стр. 82-84

99

intermediul legilor specifice, procedurilor şi instituţiilor stabilite de către noul proces

democratic; aplicarea preferenţială a unor abordări majoritare, şi nu a celor consensuale.

Nereuşitele în dimensiunile respective au fost reflectate de reculul democratic,

înregistrat după victoria parlamentară a comuniştilor în februarie 2001, precum şi în cadrul

alegerilor locale din mai 2003.86

Erodarea politicului reprezintă una din trăsăturile fundamentale ale societăţii post-

sovietice moldoveneşti. Aceasta se manifestă prin cronicizarea ineficienţei unui sistem politic

incapabil să producă partide decente, politicieni profesionişti şi politici publice, care să

reuşească implementarea reformei instituţional - economice. Erodarea politicului se

desfăşoară şi prin însuşirea abuzivă a ideilor şi maniera exclusivă de abordare a politicilor.

Interesul pentru ideologie în Republica Moldova este practic cvasiinexistent, din aceste

considerente şi diferenţele între partide sunt minime. Nici titlul partidelor nu este original,

politicienii trecând dintr-un partid în altul fără probleme pentru propria conştiinţă politică sau

cariera ulterioară. Partidele şi membrii acestora se află în continuă mişcare, dezertând în orice

moment, când circumstanţele politice nu favorizează interesele personale. Există un

asemenea comportament politic în Republica Moldova care instituie tradiţia "războiului" chiar

între partidele de aceeaşi orientare. Viziunea generală în multe din noile democraţii, inclusiv

în Republica Moldova, este că politica devine dominată de oligarhiile şi birocraţiile de partid,

care stabilesc liste închise şi se ocupă mai mult de gestionarea afacerilor proprii, decât de

interesele electoratului pe care pretind, o dată la patru ani, că îl reprezintă. Republica

parlamentară nu a schimbat prea multe în acest sens, deoarece listele de partid oricum se

întocmesc de lideri autoritari ai partidelor moldoveneşti, democraţia internă de partid lipsind

cu desăvârşire.

Schimbarea de cinci ori a formei de guvernare în 10 ani reprezintă o performanţă

remarcabilă prin frecvenţă, dar şi prin oportunismul politic. Aceasta deconspiră privatizarea

procesului constituţional în scopul consolidării puterii unor politicieni şi partide concrete.

Schimbările în cauză au fost efectuate cu puţin respect sau chiar în absenţa deplină a acestuia,

faţă de dreptul constituţional şi ştiinţele politice, izvoarele cărora nu au fost consultate de

experţii lui Snegur, Lucinschii sau, mai târziu, ai partidelor care s-au aliat pentru moment,

votând republica parlamentară la 5 iulie 2000. Dezbaterile, atâtea câte au fost, au deraiat

ireversibil spre o confruntare de interese politice de grup sau personale, iar opinia academică

___________________________ 86 Fruntaşu Iulian "O istorie etnopolitică a Basaabiei (1912-2002)". Editura "Cartier". Chişinău, 2002, p.435

100

şi cea publică nu a reuşit să formuleze teze şi poziţii de principiu în disputa constituţională,

lăsându-le pe seama politicienilor şi guvernaţilor care au căutat, în mare parte, să-şi

maximalizeze puterea şi influenţa politico – financiară.87

Nu este de mirare faptul că democraţia subdezvoltată în Republica Moldova este

reflectată de politica din domeniul economiei, prin care au fost ignorate economia mixtă şi

statutul social, fapt care reprezintă singurul cadru dezirabil al reformei economice. Unele

lacune negative ale guvernării în Republica Moldova în perioada postcomunistă s-au datorat,

adiţional lipsei de profesionalism politic, administrativ şi economic al elitei moldoveneşti, de

asemenea, corupţiei şi proliferării cartelurilor financiar-economice. Aceasta se exprimă

inclusiv prin selecţia pe principii dubioase a funcţionarilor publici, fapt care nu face decât să

confirme interesele oculte ale puterii postcomuniste. Cartelizarea economiei şi a politicii s-a

produs vertiginos odată ce politicienii ex-comunişti au început să realizeze, în timpul

restructurării lui Gorbaciov că politica poate reprezenta o sursă excelentă de îmbogăţire. S-a

produs în acest fel, o asemenea convergenţă între politic şi economic, încât, în tradiţiile

clientelismului, sunt distribuite resursele financiare ale statului prin intermediul creditelor

preferinţiale sau nerambursabile, o practică obişnuită devine implicarea în afaceri a rudelor

apropiate ale înalţilor funcţionari de stat. Doar după ce a însuşit patrimoniul de stat şi a distrus

ce nu a putut să sustragă, dar şi sub presiunea organismelor internaţionale, elita politică

necomunistă a demarat liberalizarea economiei, în mare parte, pentru a legaliza propriile

afaceri dubioase. Clasei de mijloc, inexistentă, i s-a luat speranţa de a se naşte.88

Experienţa perioadelor de tranziţie, inclusiv a Moldovei, demonstrează nu numai rolul

constructiv, interogator şi stabilizator al factorului politic, dar şi atribuţia sa distructivă. Încă

din anul 1996 s-a demarcat o perioadă de stagnare a reformelor, cauzată de disensiunile

apărute în relaţia dintre Preşedinte şi Guvern, iar mai apoi şi dintre Parlament şi Preşedinţie.

Desigur, ar fi nedrept să se menţioneze că în acest timp s-a bătut pasul pe loc. Dimpotrivă, a

continuat activitatea de creare a cadrului legislativ al reformelor, s-au elaborat şi aprobat

metode de restructurare a întreprinderilor, s-au trasat căi de stopare a crizei financiare şi de

lichidare a unităţilor economice insolvabile, au fost fundamentate direcţiile conceptuale de

reformare a complexului energetic, a sferei sociale şi a autoadministrării publice locale. Însă

această activitate s-a desfăşurat în condiţii dificile. Declinul economic continua. Multe

întreprinderi staţionau; la sate procesul de distrugere a bazei tehnico-materiale a căpătat

proporţii mari. O parte considerabilă a populaţiei s-a pomenit în categoria săracilor. Începând ________________________________ 87 Idem., p.445-447 88 Moşneaga V., Rusnac V., Rusnac Gh., Zavtur A. "Procesele sociale în Republica Moldova în analiza politică anglofonă (anii 1992-1993)", Partea I, USM, Chişinău, 1995, p.3-39

101

cu anul 1996, s-a aprofundat criza bugetară: s-a redus simţitor nivelul încasării veniturilor, au

continuat să crească datoriile la pensii şi salarii.

Spre deosebire de alte state independente din spaţiul ex-sovietic, Moldova are un

specific pronunţat în sensul că aici divirgenţele şi confruntările dintre partidele politice au loc

nu numai în problemele social-economice, dar şi în cele naţional-statale. Divirgenţele dintre

forţele politice în problemele reformelor, păstrării şi consolidării statalităţii destabilizează

situaţia social-politică în ţară, diminuează eficienţa puterii de stat, fac ca perioada de tranziţie

să fie de durată mai lungă. În condiţiile locale, procesul de democratizare şi gradul de

participare în sfera politică sunt diminuate de mentalitatea perimată a cetăţenilor, conform

căreia statul trebuie să intervină în toate problemele vitale şi la toate nivelurile. Această stare

însă contravine dezideratelor societăţii civile care, prin instituţiile şi structurile sale nestatale,

trebuie să rezolve o mulţime de probleme locale, ce ţin de domeniul economic, social,

cultural etc., şi, prin aceasta, să elibereze oamenii de psihologia tutelaristă.89

Încercările de a constitui în Republica Moldova un Stat de Drept (acest proces

continuă şi astăzi) întâmpină diverse obstacole, întârziind consolidarea instituţiilor

democratice. Constituirea acestor instituţii este inseparabilă de instituirea unei democraţii

constituţionale care impune limitarea arbitrariului puterii, garantează afirmarea

responsabilităţii publice, asigură desfăşurarea unei competiţii politice echitabile şi participarea

societăţii la treburile statului. Deşi Constituţia Republicii Moldova şi alte norme juridice

existente pot crea aparent impresia unui cadru legal favorabil dreptului de participare publică

a cetăţeanului, totuşi nu există încă un mecanism flexibil al exercitării acestui drept

fundamental. Plularismul politic, economic, social şi cultural este un principiu esenţial al

respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, iar democraţia politică

modernă este un sistem de guvernare în care conducătorii răspund pentru actele lor publice în

faţa cetăţenilor, aceştia din urmă acţionând indirect, prin intermediul competenţei şi

cooperării dintre reprezentanţii lor aleşi.

Pentru Republica Moldova aceste principii nu sunt suficient asimilate. Cauza acestei

situaţii rezidă în multiplele schimbări survenite în modul tradiţional static de viaţă al

majorităţii populaţiei, însoţite de tensiuni şi conflicte grave care sunt de natură să producă

nelinişte şi insecuritate în rândul cetăţenilor. Cel mai adesea, cetăţenii se simt izolaţi,

manipulaţi, reduşi la un număr statistic, utilizabil doar pe parcursul campaniilor electorale,

ceea ce îi face să respingă iniţiativa de a participa la procesele decizionale, refuzând implicit

să mai poarte responsabilitate pentru evoluţiile societăţii. Această stare de lucruri a creat o

89 Tismăneanu Vl.“Reinventarea politicului”, Ed.“Humanitas”, Bucureşti, 1997, p.15-20

102

situaţie periculoasă, care ar putea da naştere unor evoluţii politice extrem de negative în

Republica Moldova. Tocmai de aceea, paralel cu asistenţa oferită procesului general de

tranziţie instituţională şi sectorală, este o mare importanţă necesitatea protejării dialogului

între societatea civilă şi instituţiile publice, respectului pentru drepturile şi libertăţile

fundamentale ale omului. Pentru a se şti protejată, societatea civilă trebuie să facă presiuni

sistematice prin asociaţii şi organizaţii voluntare asupra tuturor puterilor statului în vederea

reafirmării spaţiului public. Pentru ca regimul politic democratic al Republicii Moldova să

funcţioneze şi să supravieţuiască, reprezentanţii poporului sau cei delegaţi cu puteri executive

trebuie să tolereze şi să încurajeze instaurarea unor noi relaţii politice pozitive cu cetăţenii

ţării. Asociaţiile neguvernamentale se numără printre mediatorii cei mai abilitaţi să asigure un

contact viu între guvernanţi şi guvernaţi, acţionând prin forme directe şi voluntare de

participare politică. Calitatea democraţiei depinde foarte mult de iniţiativele sectorului de stat

de a asigura prin mijloace constituţionale un asemenea mecanism, care să ofere cetăţenilor

posibilitatea de a influienţa deciziile autorităţilor. Acest mecanism favorizează crearea unor

instituţii democratice care sunt antrenate în procesul de supraveghere a acţiunilor şi deciziilor

statului. Inexistenţa acestei instituţii în Republica Moldova sau nedorinţa instituţionalizăriii

acesteia, este un semnal că la noi democraţia reprezentativă se transformă într-una decorativă.

Actualele autorităţi se arată reticente faţă de iniţiativa creării acestei instituţii, poate din

ignoranţă sau poate din nedorinţa de a se supune unui control public, jenant pentru acţiunile

sale.90

Republicile ex-sovietice, deopotrivă cu ţările Europei Centrale şi de Est se aflau în

momentul destrămării lagărului socialist în condiţiile unei crize fără precedent, care după

profunzimea declinului depăşeşte Marea Depresie. O particularitate vădită a crizei date constă

în faptul că ea s-a copt în cadrul unei singure formaţiuni economice, în "adâncurile"

economiei administrative de comandă şi s-a "răvăşit" în perioada tranziţiei istorice spre

economia de piaţă. La începutul anilor 90, "declinul transformaţional" (noţiune pusă în

circulaţie de economistul ungar D.Cornay) a atins asemenea ţări europene prospere din cadrul

fostului lagăr socialist cum ar fi Ungaria, Cehia, Polonia. Concomitent cu lichidarea vechilor

instituţii economice, se rupeau şi relaţiile economice stabilite, lua o amploare inflaţia, scădea

nivelul de trai al populaţiei. Diminuarea rolului stabilizator al statului a generat haos în

economie şi a stimulat criminalizarea acesteia. În astfel de împrejurări, tabloul general al

declinului transformaţional în Republica Moldova are unele particularităţi caracteristice

evidente, condiţionate de faptul că economia sovietică se dezvolta într-o ţară uriaşă, cu un

90 A.Rosca, A. Zavtur „ Reformele politice - condiţie a constituirii statalităţii şi integrării societăţii ” , Socioanaliză, Revistă analitică independentă, Nr.1, 1996, p. 13-20

103

sistem economic unic. Fiind "înnodată" într-o reţea gigantică, Moldova nu avea nici

independenţa statală, dar nici o politică economică independentă. Nu e de mirare deci că după

destrămarea U.R.S.S., statul nostru s-a pomenit a fi parcă la o margine a acestui spaţiu

economic, cu care nu demult era legat prin mii de fire. În consecinţă, s-a produs o explozie a

creşterii vertiginoase a preţurilor la energie, preţuri care au devenit catastrofale pentru o

republică ce-şi satisface completamente necesităţile energetice din import. Pe lângă asta,

anume la începutul anilor '90 s-a declanşat conflictul militar de la Nistru, care a cauzat

destrămarea complexului teritorial - economic unic al republicii. Rămăşiţele acestui complex

bazat în mare parte pe agricultură suferă în continuare pierderi uriaşe produse de pe urma

cataclismelor naturale (secetă, îngheţuri ş.a.). Iată de ce, conform indicatorilor declinului în

producţie, Republica Moldova se află pe ultimul loc dintre ţările Comunităţii Statelor

Independente. În consecinţă, Moldova astăzi se află în faţa unei dileme: ori va urma calea

ţărilor din Europa Centrală şi de Est care au reuşit să-şi reducă dependenţa faţă de Rusia şi

să-şi reorienteze comerţul spre Vest şi acum sunt integrate în structurile UE şi NATO; ori

va urma să rămână o zonă tampon dintre instabilitatea politică orientală şi ascensiunea

economică occidentală. În problemele esenţiale, democraţia nu este posibilă, dacă politica de

stat este supravegheată şi îngrădită din exterior, sau coruptă din interior.91

Corupţia din ţările de dezvoltate şi cea din ţările în curs de dezvoltare sunt realităţi

complementare, la fel de nefaste democraţiei avansate şi democraţiei în fază embrionară; una

o presupune şi o determină pe cealaltă. De ambele părţi liderii deciziei politice primesc prin

intermediul oamenilor lor de "paie" sau al societăţilor-ecran comisioane serioase la marile

contracte de vânzare-cumpărare de apartamente, la lucrările publice, la exporturile

alimentare, la automobile, avioane de luptă, produse farmaceutice carburanţi etc.

Complicitatea împiedică instaurarea democraţiei acolo unde ea nu există şi slăbeşte

democraţia deja existentă, fie şi prin simpla necesitate de a minţi a guvernelor, de a-şi

ascunde contrabanda, de a cenzura sau opri informaţia, controlul parlamentar, anchetele

poliţiei şi cursul justiţiei. Pe lângă faptul că ea însăşi constituie un prejudiciu adus esenţei

democraţiei, corupţia determină fatalmente deteriorarea instituţiilor judiciară şi parlamentară,

pe care, dacă tinde ca mizeria să nu iasă la iveală, puterea executivă este nevoită să le

contracareze să vorbească. Dacă democraţia ajunge să nu mai poată fi practicată decât cu

condiţia de a autoriza hoţia, atunci ea devine un regim cleptocratic92.

91 Guţu I.” Republica Moldova: Economia în tranziţie”, Ed. „ Litera”, Chişinău, p-22-24 92 Braud Ph. "Grădina deliciilor democratici". Editura "Globus". Bucureşti, 1997, p.56-58

104

Educaţia electorală precară şi utopismul naiv au atins, de altfel, destule naţiuni

europene care, deşi respingeau cu tărie comunismul, nutreau încă destule iluzii în privinţa

acestuia, crezând, cu un simplism dezolant, în trecerea rapidă, în câteva luni, de la comunism

la prosperitatea capitalistă. Descompunerea de tip mafiot a regimurilor democratice,

convingerea cetăţenilor că drumul către eficacitate se pierde printre diversele puteri

instituţionale legitime; spectacolul oferit de aceste puteri (dedicate intereselor personale,

familiale, clientelare), au împins societăţile civile la descurajarea democrată. Ele au devenit

sceptice faţă de virtuţiile legalităţii. Tocmai în momentul în care omenirea resimte cel mai

acut necesitatea unei democraţi universale, dorind să extindă modelul democrat la scară

globală, acest model se corupe, se denaturează, se falsifică în chiar centrul său. Capitalismul

democratic nu va fi acceptabil de toţi, dacă nu va deveni moral. În Republica Moldova

democraţia ar fi foarte uşor de practicat dacă toate cauzele apărate în numele ei ar fi nişte

cauze realmente democratice. Toată lumea are nevoie de democraţie ca să trăiască ca să

renască. Dar numai nevoia nu-i de ajuns, iar democraţia nu se va putea aici instaura, dacă

societatea nu va elimina din organismele statale cele două maladii de care aceasta suferă în

prezent: minciuna şi imoralitatea. În prezent, în sistemul de guvernământ al Republicii

Moldova cleptocraţia încearcă să înlocuiască democraţia.93

După anul 1989, o bună parte dintre analizele politologice au înclinat către acreditarea

ideii potrivit căreia zona Europei Centrale şi de Est, zonă-tampon între Occident şi Russia,

s-ar afla, istoriceşte, într-un fel de "capcana" a modelelor preluate sau impuse, în funcţie de

raportul de forţe, de oscilaţiile geopoliticii. Unii politologi au contrazis însă atât teoria

modelelor, cât şi ipoteza unei " a treia" căi. Conform opiniei preşedintelui ceh, Vaclav Havel,

singura cale "a treia" este cea care duce la ... Lumea a Treia. Ideea că ar exista o a treia cale,

de mijloc, de trecere de la socialism la capitalism, nu este greşită doar în sens teoretic,

deoarece stârneşte potenţialul totalitarist al tuturor utopiilor; ea este eronată şi din punct de

vedere practic. În termeni constituţionali, nu există decât două căi: fie sistemele totalitare, fie

societatea deschisă. Din punct de vedere al politicii normale, există o sută de căi şi mereu

vom avea de învăţat unul de la altul în conturarea modelului propriu de progres economic şi

social. Nici unul dintre aceste modele nu devine un model pentru alţii şi cu atât mai puţin un

sistem. Realitatea este infinit mai variată..94

Zbigniew Brzezinski în "Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei" relata că

atunci când a început procesul tranziţiei, nu exista nici un model, nici un concept orientativ

demn de abordat. Nu exista nici o construcţie teoretică referitoare la transformare sistemelor

93 Ball Terence "Ideologii politice şi idealul democratic". Editura "Polirom". Iaşi, 2000, p.78-80 94 Radu M. "Universitatea tranziţiei". Arena Politicii, Nr.6, 1996, p. 24 100

105

etatiste în democraţii pluraliste, bazate pe piaţa liberă. Problema nu este doar descurajatoare

din punct de vedere intelectual, ci a fost şi rămâne imperativă din punct de vedere politic,

deoarece Occidentul, surprins de rapida dezintegrare a comunismului, nu a fost pregătit în

mod corespunzător pentru participarea la sarcina complexă a transformării fostelor sisteme de

tip sovietic şi instaurarea unor regimuri politice democratice. Politologul american desprinde

asemenea lecţii ale procesului de transformare: 1) aşteptările de ambele părţi, în Est şi în Vest,

au fost mult prea mari şi mai degrabă naive; 2) însuşi procesul de transformare nu se

desfăşoară în flux continuu, ci este o succesiune de etape distincte; 3) reforma politică

reprezintă baza unei reforme economice eficiente; 4) "terapia de şoc" este posibilă numai dacă

există toate condiţiile necesare, obiective şi subiective; 5) nu trebuie excluse strategiile de

transformare care implică o trecere mai lentă prin câteva etape necesare şi se bazează pe o

îndrumare permanentă din partea guvernului.95

Cert este faptul că, intrate sau nu, în grup sau individual, în capcana modelelor, ţările

din Europa Centrală şi de Est, abia ieşite din "tunelul integrării socialiste", deja au păşit, din

mai 2004, pe calea integrării europene , străduindu-se să rezolve ecuaţia cu mai multe

necunoscute a relaţiilor dintre reforma politică şi cea economică, generatoare de multe şi

continuie tensiuni. Efortul căutării soluţiilor a fost şi continuă a fi cu atât mai necesar, cu cât

nu se poate imagina o cale a progresului social şi prosperităţii fără ca viaţa politică

democratică şi mecanismul economic să evolueze armonios deşi, cum observă analiştii, între

cele două nu există o legătură directă şi nici nu se poate apela la o metodă standard sau un

model prefabricat pentru a le garanta pe amândouă. Orice analiză a tranziţiei postcomuniste,

care a acumulat deja o experienţă de peste un deceniu, arată că, aproape fără excepţie, forţele

politice din zonă şi liderii lor au ajuns relativ repede la concluzia că s-au angajat pe un drum

necunoscut, fiind nevoiţi, pentru a ieşi la liman, să inventeze un "continent politic nou", să

răspundă unei problematici noi.96

În această ordine de idei, experienţa moldovenească, asemenea celei acumulate în

toate ţările din Europa Centrală şi de Est, arată că diferitele faţete ale instaurării regimului

politic democratic, au trebuit şi, în parte, continuă încă să înfrunte dificultăţi obiective,

inevitabile, dar şi subiective, asumate de forţele politice aflate la putere sau în opoziţie.

Unele erori de apreciere au fost şi rămân “tributul” sau “reflexul condiţionat” al ieşirii din

totalitarism, dar şi concesinţa alunecării pe panta iluziilor ori a unei noi utopii. În acest caz,

ieşirea din utopia sovietică se concentrează prin armonizarea reformelor economice şi politice 95 Brzeezinski Zbigniew "Naţionalismul postcomunist. Europa Centrală şi de Est, în ciclonul tranziţiei". Editura "Diogene". Bucureşti, 1995, p.124-126 96 Moldovanu D. "Tranziţie: independenţa transformărilor sistemice şi a integrării în economia mondială". Editura "Litera". Chişinău, 1997, p. 54-56

106

cu alte cuvinte, se impune conştiinţa că nici o reformă politică nu este viabilă dacă nu s-au

împlinit reformele economice. În acest sens, nu este departe de realitate constatarea că o

adevărată şi profundă reformă este, pe de o parte, politică, pe de altă parte, economică, datoria

analistului obiectiv fiind aceea de a descifra ce fel de politici se află la baza reformei

economice. Experienţa acumulată relevă că instituirea unui regim democratic nu poate fi

echivalată cu o simplă succesiune de reforme în diverse domenii, ci rezultă dintr-un complex

de schimbări profunde, continue, cu eforturi interne, dar şi prin cooperarea internaţională. La

toate acestea se poate adăuga inconfundabila consecinţă negativă a "transplantului" artificial

al unor metode specifice altor stadii de dezvoltare, altor ţări, precum şi a iluziei, obstinat

cultivată, că nimic nu s-ar putea rezolva fără ajutor extren, însoţit, uneori şi de "îndemnul"

sau iniţiativa de a urma un anumit model.97

Transformările profunde ale lumii de la întâlnirea dintre secolele al XX-lea şi al XXI-

lea au consecinţe, de proporţii diferite asupra tuturor statelor, naţiunilor, popoarelor,

influenţând într-un fel sau altul evoluţia regimurilor politice specifice fiecărui stat ori a celor

similare pentru diverse grupări de state. Asemenea schimbări în plan naţional sunt, de fapt şi

oglinda evoluţiei mondiale, a cărei caracteristică social-politică este dată de ceea ce se

numeşte încheierea "războiului rece" şi încheierea unei istorii de peste şapte decenii a

sistemului politic generat de revoluţia din Rusia anului 1917, extins prin "transplant" de

model după 1945. După cel de-al doilea război mondial, în parte şi ca urmare a lui, lumea

devenea martoră a constituirii unui nou sistem social-politic, cel socialist, devenit rival al

sistemului capitalist, nici acesta scutit de semne ale crizelor proprii şi nevoii de reforme.

Oricum şi într-un caz şi în altul, procesele schimbării şi transformărilor relevă tendinţa

firească a aspiraţiilor către înalte performanţe sociale politice, economice. Dar pe câtă vreme

în sistemele tradiţionale ale economiei de piaţă şi democraţiei pluraliste, noile schimbări

survin în ordinea firească a dezvoltării, pe fondul relativei continuităţi, în cazul fostelor ţări

socialiste, în general, şi al Republicii Moldova, în special, schimbările de după 1990 poartă

amprenta unor evidente tensiuni între reforma politică şi cea economică, între centralism şi

democraţie.98

Unul din rapoartele Clubului de la Roma constată, la începutul anilor '90, că ţările care

se deschid spre libertate, spre economia liberei concurenţe, regimul democratic este introdus

în situaţii ce reclamă de la cetăţeni atitudini şi norme de comportament mult schimbate 97 Guţu I., Gudâm A., Cojocaru P., Morari N. "Reforma ecconomică. Rezultatele primei etape. Obiectivele primordiale", Editura "Ştiinţa". Chişinău, 1994, p.35-40 98 Idem., p.82-84

107

diametral opuse faţă de trecut. Astfel, inevitabilele probleme de tranziţie la democraţie în

statul de drept sunt dificile, fiind complicate si mai mult de starea economică, deoarece

regimul democratic nu creează automat o punte de trecere de la o economie birocratizată,

centralizată la o economie de piaţă bazată pe competiţie şi creşterea producţiei. Totodată,

situaţia de tranziţie, cu marile ei dificultăţi, necesită a fi depăşită cât mai repede posibil,

deoarece, dacă o asemenea situaţie este lăsată să continuie prea mult timp, probabil că regimul

democratic va ajunge să pară răspunzător de criza economică, penurie şi nesiguranţă. Însuşi

conceptul de democraţie ar putea fi pus la îndoială, ceea ce ar permite luarea puterii de către

extremiştii de o culoare sau alta.99

Intrate în valurile revoluţiilor bruşte, violente sau de "catifea", adoptând succesiv

reforme ori continuând pe cele începute cu ani înainte (Polonia,Cehia, Ungaria), ţările aflate

în tranziţie aduc în atenţia analizei politice noi teme de studiu şi reflecţie, experienţe şi

procese noi, inedite, imprevizibile, unele dintre ele provocând derută. Dar deruta umană este o

etapă normală a acestei mari tranziţii. Renaşterea nu poate avea loc imediat sau fără durere.

Ea nu poate neglija diversitatea societăţilor şi culturilor, dispreţui povara tradiţiilor sau uită că

în limbi diferite, cuvintele şi concepţiile nu au totdeauna acelaşi înţeles. Deosebirile de

interese sunt bineînţeles, tot atât de evidente la nivel internaţional ca şi în interiorul regiunilor

şi al ţărilor. Invită la o asemenea concluzie întreaga evoluţie a tranziţiei postsocialiste, cu

toate ezitările, întârzierile sau erorile de apreciere dintr-un moment sau altul, dintr-o ţară sau

alta. Pentru omul politic şi pentru politolog, devine sau ar trebui să devină deopotrivă evident

că, atât condiţiile succesului, cât şi concesinţele eşecului pe drumul spre societatea

democratică durabilă ţin de vitalitatea democraţiei, de guvernarea flexibilă şi adaptabilitatea

sistemului în formare, ca sistem care s-a eliberat de chingile centralizării politice rigide, al

ideologiei unice.100

Există, aşadar, diversitate şi specificitate naţională, dar şi un patrimoniu comun al

sistemelor politice naţionale şi regimurilor politice din cadrul acestora. Cazuri specifice de

evoluţie a sistemelor şi regimurilor politice se regăsesc în fiecare din zonele lumii: din

America de Sud până în Africa, din America de Nord până în Asia. Analiza politologică

relevă, mai ales prin comparaţie, că asemănările şi deosebirile dintre regimuri politice sunt

produsul istoriei, în general, dar şi al dezvoltării ideilor şi instituţilor politice, în special. 99 King A., Schineider B. "Prima revoluţie globală. O strategie pentru supravieţuirea lumii". Editura Tehnică, Bucureşti, 1993, p. 25 100 Darendorf Ralf "Reflecţii asupra revoluţiei din Europa". Editura "Humanitas". Bucureşti, 1993, p.45-47

108

Ele sunt, în fapt, şi în ultimă instanţă, rezultanta îmbogăţirii şi fructificării culturii politice în

cadrul fiecărei naţiuni, fiecărui stat sau fiecărei zone geografice, cultura politică fiind

"şlefuită", de tradiţiile istorice, ca şi de procesele în curs, ce acoperă activităţi sociale,

economice şi politice.

109

§3.2 Sporirea nivelului de cultură politică - condiţie

majoră a funcţionării eficiente a regimului politic

Un domeniu specific analizei politologice şi, în acelaşi timp, un indicator esenţial al

desfăşurării vieţii politice îl reprezintă cultura politică, cu semnificaţia de cultură a

democraţiei politice. Perfecţionarea regimului politic democratic şi eficientizarea funcţionării

lui depind în cea mai mare măsură de sporirea nivelului de cultură politică, aceasta fiind, în

ansamblu, produsul unei experienţe istorice a întregii societăţi, precum şi al experienţelor

personale ce contribuie la angajarea socială a fiecărui individ, la socializarea politică, iar

aceasta din urmă este, în felul său, o şcoală a perfecţionării vieţii democratice. Dacă, în

general, termenul de cultură are printre conotaţiile sale şi pe acela de ansamblu de modele

comportamentale însuşite şi transmise social, specifice unei societăţi, sintagma cultură

politică desemnează un fenomen complex, rezultatul unui sistem de atitudini, generat de

reprezentările, valorile, credinţele şi convingerile ideologico-politice împărtăşite. Astfel,

cultura politică cuprinde un mod de exprimare socială prin opinii şi comportamente de către

cetăţeni în raport cu viaţa politică. Într-un sens general, cultura, lat. colere, semnifică faptul

"de a pune în valoare, a cultiva" un spirit, de exemplu. În acest mod indirect, cultura a ajuns

să desemneze un ansamblu de norme colective, în timp ce rămâne valabil şi un alt sens al

cuvântului: cultura este astfel rafinamentul individual care deosebeşte un individ de semenii

săi. Cultura afiliată vectorului politic desemnează atitudinile, credinţele şi valorile care

sprijină funcţionarea unui regim politic. Acestea includ cunoştinţe şi deprinderi privind

funcţionarea regimului politic, sentimente pozitive şi negative faţă de acesta şi judecăţi de

valoare privind regimul. Pentru a înţelege apariţia şi evoluţia regimului politic, este de un real

folos a examina evoluţia şi gradul culturii politice, a populaţiei (alegătorilor) şi liderilor

(aleşilor). Când se vorbeşte de cultura politică a unei societăţi, se are în vedere regimul

politic, aşa cum a fost interiorizat în cunoştinţe, sentimente şi evaluări ale populaţiei sale.

Ansamblul de cunoştinţe despre regimul politic şi fenomenele politice constituie palierul

cognitiv al culturii politice, în vreme ce stările ce însoţesc atitudinile, independent de orice

judecată raţională asupra politicii, reprezintă trăsătura afectivă, pentru ca aprecierea

fenomenelor politice prin raportări la un sistem de valori să pună în lumină funcţia axiologică

a culturii politice. Cum regimurile politice sunt mobile, schimbătoare, orientările amintite

reflectă, în sfera culturii politice, grade diferite de fidelitate, apatie sau alienare faţă de

regimul politic. 101

101 Mitran Ion "Politologie". Editura Fundaţiei "România de Mâine". Bucureşti, 2000, p.60-64

110

Politologul francez Maurice Duverger nu este de acord cu termenul de cultură politică,

afirmând că există două aspecte politice ale culturii. A le califica drept cultură politică

înseamnă a genera confuzie . El susţine că, de fapt, există cultură sau subcultură economică,

politică şi estetică. Aceşti termeni ar fi valabili, dacă domeniile respective ar poseda valori

proprii, absolut distincte. Dar valorile care se manifestă în sferele fundamentale ale politicii,

ale economiei nu sunt altceva decât valori de bază ale societăţii globale aplicate la un

domeniu particular. Maurice Duverger arată că acest termen a fost folosit pentru prima dată

de antropologii englezi şi nord-americani pentru a desemna modurile de gândire şi acţiune,

credinţele, sistemele de valori, simboluri, tehnici al căror ansamblu caracterizează orice

societate. Antropologul englez E.B.Taylor, care a utilizat primul termenul de cultură în

cercetările sale, a definit-o ca fiind un ansamblu complex ce cuprinde cunoştinţele, artele,

morala, legile, credinţele şi toate celelalte aptitudini şi obiceiuri pe care le dobândeşte omul în

calitate de membru al unei societăţi.102

În ultimii 40 de ani s-au cristalizat două accepţiuni diferite ale acestui termen. Prima

este aceea care asociază cultura politică cunoaşterii ideilor, doctrinelor, programelor diferitor

partide politice, relaţiilor dintre instituţii politice şi mecanismele regimului politic,

interacţiunii dintre diferiţi agenţi politici etc. Apartenenţa cetăţeanului de o cultură politică

sau alta, se evidenţiază prin votul exprimat pentru un partid sau altul în urma analizei

programului , activităţii politice a acestuia etc. A doua accepţiune a termenului se referă la

aspectul afectiv-emoţional şi valoric al culturii politice. Cetăţeanul aflat în faţa urnelor

optează pentru un partid sau altul mai degrabă pe un fond apreciativ, necritic, determinat

fiind, în primul rând, de trăirile care îi aparţin, de opinia cristalizată în grupurile formale şi

informale pe care le frecventează şi de diferiţi factori emoţionali.103

La Congresul mondial al Asociaţiei Internaţionale de Ştiinţe Politice de la Edinburg

(1976) cercetătoarea canadiană Glenda M.Patrick a prezentat o comunicare privind

investigaţiile pe care le-a întreprins în legătură cu conceptul de cultură politică. Pe baza

analizei a treizeci de definiţii, propuse între 1965 şi 1974, Glenda M.Patrick desprinde patru

tipuri de definiţii: psihologice, obiective, euristice şi comprehensive. Folosindu-se de

concluziile analizelor întreprinse, autoarea optează pentru următoarea caracterizare a

conceptului cercetat:

a) cultura politică se referă la un tip particular de standarde autoritare, care definesc

cadrul de conduită acceptabil pentru actorii dinăuntrul oricărui regim politic;

102 Duverger Maurice "Sociologie de la politoloque". PUF, Paris, 1973, p.75 103 Dicţionar de Sociologie. Editura "Babel". Bucureşti, 1993, p. 125

111

b) cultura politică constă dintr-o constelaţie de credinţe şi idei privind structura

autorităţii, norme (reguli şi legi), valori (scopuri şi obiective) şi simboluri încorporate

într-o constituţie formală ori cuprinse într-un set de moravuri şi deprinderi

informale.104

J.R.Gibbins, identifică în "Contemporary Political Culture" următoarele definiţii ale

conceptului de cultură politică.

1. psihologice, care pun accentul pe orientarea individuală spre obiective politice;

2. sociologice, care asociază orientările individuale şi comportamentele sociale, pe

care acestea le provoacă;

3. obiective, în care cultura politică apare în termenii normelor şi valorilor sociale;

4. euristice, care oferă un tip ideal unor fenomene parţiale (comportamet, credinţe

etc.);

5. lingvistice, cu înţelesuri pentru un grup determinat.

Politologii americani Rod Hague, Martin Harror şi Shaun Breslin în "Political

Science: A comparative introduction" definesc studiul culturii politice ca unul esenţial

psihologic, care se referă la ceea ce oamenii gândesc despre politică - la convingerile, valorile

şi emoţiile lor. Ei disting două moduri de abordare a culturii politice în ţările industriale

dezvoltate: abordarea liberală şi cea radicală. Abordarea liberală argumentează în favoarea

existenţei unei culturi politice naţionale în majoritatea ţărilor democratice. Acesta este un

produs al istoriei şi este transmisă prin generaţii; prin intermediul unor instituţii sociale cum

este familia. Alternativa radicală sau marxistă neagă această unitate neutră. Ea sugerează, că

cultura politică este produsul încercării clasei dominante de a-şi impune valorile sale

grupurilor subordonate, prin intermediul mecanismelor formale: mass media, sistemul

educaţional.105

Un model de interpretare liberală a culturii politice constituie lucrările politologilor

americani Gabriel Almond şi Sidney Verba, în special, cartea lor de notorietate internaţională

"The Civic Culture", în care, pe baza sondajelor făcute în 5 ţări democratice, disting 3 tipuri

de cultură politică: parohială, dependentă, participativă. După G.Almond şi S.Verba,

democraţia pare a fi cea mai stabilă în societăţile în care cultura politică participativă este

echilibrată de supravieţuirea culturii politice dependente şi de elemente ale culturii politice

parohiale. Aceasta este cultura civică, o cultură nici tradiţională, nici modernă, ci

împărtăşindu-se din amândouă, o cultură pluralistă bazată pe comunicare şi persuasiune, o

104 Trăsnea Ovidiu "Cultura politică şi stil politic". În: Conştiinţă şi progres. Editura "Junimea". Iaşi 1984, p.46 105 Bocancea C. „ Deontologia funcţiei publice: sinteză etico-juridică în contextul politic”, Editura „ Cantes”, Iaşi, 2004, p.23-25

112

cultură a consensului şi diversităţii, o cultură care permite schimbarea, moderând-o însă.

Clasificarea tipurilor de cultură politică, după G.Almond şi S.Verba, nu înseamnă că ar fi

vorba de omogenizări sau uniformităţi în sfera atitudinilor individuale ori de grup, acestea

diferiţiindu-se şi evoluând în funcţie de o multitudine de factor sociali, economici, politici,

religioşi, etnici etc. Cele trei tipuri de cultură politică: parohială - prin simplificare locală,

tradiţională, neconştientizată de un sistem politic centralizat; dependentă - conştiinţa unei

autorităţi guvernamentale specializate; participativă - implicarea în funcţionarea regimului

politic, se recompun şi se regăsesc în alte trei forme de culturi politice sistematic mixate:

cultura parohial - dependentă, dependent-participativă şi parohial-participativă. Cercetătorii

fenomenului au demonstrat că se disting diverse culturi politice naţionale, diferite orientări,

atitudini şi comportamente specifice unor zone şi ţări, ceea ce creează experienţe diferite, o

diversitate tipologică de sisteme şi regimuri politice. Prin urmare, nu există o cultură politică

unitară, sau omogenă, ci culturi politice diferenţiate, pe axul poziţiilor politice posibile

(dreapta, stânga, centru etc.) sau subculturi întemeiate pe deosebiri regionale, religioase,

etnice ori de statut social.106

Actualmente, în circuitul ştiinţific sunt puse peste 50 de definiţii ale noţiunii de cultură

politică, multitudinea lor fiind determinată de complexitatea acestei noţiuni. Concluzia

generală privitor la cultura politică este că ea poate fi înţeleasă ca o formă particulară a

culturii, în general, care reprezintă o sinteză a valorilor politice. Cultura politică este o parte

integră a culturii umane, care e strâns legată de activitatea politică a diferitelor comunităţi

sociale, naţiuni, partide şi mişcări politice, a anumitor personalităţi care se prezintă ca subiecţi

ai vieţii politice. Cultura politică îndeplineşte rolul unui transformator de conduite individuale

în conduite colective. Cultura politică nu poate fi înţeleasă ca funcţionând în afara, sau opusă

valorilor politice, sistemelor de valori pe care se bizuie. Dacă ne referim la domeniul

politicului, se pot distinge mai multe momente:

a) momentul gnoseologic (cognitiv), care presupune cunoaşterea realului, a faptelor, a

proceselor, cunoaşterea nu numai a prezentului, dar şi a trecutului, a culturii

politice, a istoriei etc;

b) momentul valoric (axiologic) care se constituie din valori politice centrice, din

valorile politice ca mijloc de transformare a individului în om-personalitate;

c) momentul creator, care presupune constituirea unor valori noi, restructurarea,

remodelarea elementelor trainice ale vechilor valori;

106 Almond Gabriel, Verba Sidney ,"Cultura Civică", Editura "Du Style", Bucureşti, 1996, p.25-35

113

d) momentul socializării şi comunicării valorilor, care instituie acţiunea practică,

paraxiologică a individului, a colectivului în realitatea prognozei sociale,

politice.107

Cultura politică, în plan social, presupune o cunoaştere a relaţiilor social-politice, a

structurilor şi instituţiilor politice, a sistemelor şi subsistemelor politice etc. În plan

organizaţional, cultura politică presupune cunoaşterea funcţionalităţii tuturor acestor sisteme,

structuri, organizaţii. Drept urmare, în acest caz ia naştere raportul dintre cultura politică şi

regimul politic. Cultura politică presupune totodată, în plan spiritual, cunoaşterea valorilor

politice: democraţie, pluralism, echitate, libertate etc., interferenţa acestora, prin excelenţă în

plan politic. În mod deosebit, cultura politică se referă la stilul politic, la maniera conducerii

social-politice, la limbajul folosit, la metafora utilizată în comunicare, în arta argumentării. De

asemenea, cultura politică presupune o delimitare a funcţiilor politice, a ştiinţei politice, o

delimitare şi o ierarhizare a valorilor politice, ordonării şi subordonării lor. În general, cultura

politică instituie o anume sistematizare, o angajare, o interiorizare a valorilor şi idealurilor pe

care le serveşte. Tocmai aceste multiple faţete fac pe cât de importantă, pe atât de necesară

cultură politică.109

În cadrul unei culturi, cultura politică este segmentul cel mai dinamic, cel mai angajat

în promovarea unor idealuri nobile, fiindcă cultura politică conştientizează lupta pentru

promovarea idealurilor care vizează propăşirea ţării, a statului de drept, pentru cunoaşterea

istoriei politice, a idealurilor şi valorilor de libertate, suveranitate, independenţă, egalitate,

democraţie. Între cultura politică şi democraţie s-a născut şi se dezvoltă o legătură intrinsecă

şi reciprocă. Cu cât gradul de cultură este mai înalt, mai bine consolidat şi susţinut în

întreaga societate, cu atât democraţia este mai eficientă, mai productivă, mai bine înţeleasă ca

o coordonantă esenţială a dezvoltării societăţii. La rândul ei, democraţia bine servită de

instituţiile politice, culturale, sociale etc., creează cadrul proprice unei substanţiale şi eficiente

culturi politice. Corelaţia cultură politică - democraţie pare a fi mai importantă şi mai

necesară în ţările ex-sovietice, care moştenesc şi din acest punct de vedere o zestre mai grea.

Ele sunt chemate a surmonta un handicap apreciabil comparativ cu statele mai dezvoltate

privind progresul social, politic, democtratic.110

Odată cu dezvoltarea relaţiilor de piaţă se modifică sursele şi mijloacele formării

culturii politice. Aceasta din urmă devine mai diferenţiată din punctul de vedere al

exponenţilor, subiecţilor şi al metodelor de exprimare. Concomitent, procesul formării culturii

107 Voiculescu M., "Cultura politică - sistem politic". În: Conştiinţă şi progres. Editura "Junimea". Iaşi, 1984, p.65-70 109 Idem., p.72 110 Voiculescu Marin, "Îndoeli şi certitudini", Casa Editorială "Odeon", Bucureşti, 1992, p.84-88

114

politice devine mai diversificat şi mai complicat, deoarece în perioada de tranziţie are loc o

polarizare adâncă a societăţii (în oameni bogaţi şi săraci), se intensifică mobilitatea socială a

populaţiei (mişcarea pe verticală şi orizontală a scării sociale ierarhice), alte fenomene de

ordin politic şi economic, ceea ce creează mari dificultăţi în dialogul dintre putere şi societate.

Cultura politică în Republica Moldova traversează aceleaşi procese ale reformelor economice

şi politice, se caracterizează prin următoarele particularităţi:

• un nivel minimal de convingere a populaţiei în posibilitatea regimului politic de a

reforma radical societatea;

• un nivel redus de încredere a cetăţenilor faţă de instituţiile şi organele de stat;

• acceptarea ideii pieţei libere cu toate incertitudinile de implementare a ei;

• o confuzie puternică în reflectarea şi interpretarea unor termeni ca: democraţie,

pluralism politic, separarea puterilor etc.111

În Republica Moldova, ani la rând se vorbeşte despre trecerea la economia de piaţă,

însă măsurile care se adoptă sunt în mare parte distanţate de aceasta. Astăzi şi-au pierdut

creditul unii termeni specifici ce desemnează realităţi economico-sociale sau politice, cum ar

fi: liberalizarea preţurilor - echivalentă cu ridicarea lor; economia de piaţă - asimilată

speculei, privatizarea - echivalată afacerilor dubioase, reforma - percepută exclusiv prin

şomaj şi sărăcie. Populaţia a înţeles că economia de piaţă şi raporturile concurenţiale aduc

avantaje, dar implică şi riscuri, că generează noi tipuri de probleme sociale, declanşează

conflicte. Transformările democratice din Moldova au provocat unele schimbări şi în

mentalitatea oamenilor, nu însă dintre cele radicale. Perioada de tranziţie în Republica

Moldova se caracterizează prin inconsecvenţă în promovarea reformelor economice,

accentuarea rivalităţii dintre reprezentanţii naţiunii române şi grupurile etnice rusolingve,

încetinirea desfăşurării proceselor democratice etc. Toate au avut o influenţă negativă asupra

evoluţiei vieţii politice, astfel că s-a ajuns la conflictul armat din Transnistria.112

Unii observatori occidentali sunt uimiţi de standardul coborât al politicului la

popoarele din Estul Europei, cazul Republicii Moldova fiind, din acest punct de vedere, unul

dintre cele mai impresionante. Ei consideră nefiresc acest standard pentru nişte societăţi în

care totul era "politizat" - de la programele grădiniţelor de copii la viaţa culturală şi de la

şedinţele de producţie din fabrici până la cele ale Academiei de Ştiinţe, totul fiind subordonat

politicului. Însă "politic" în Est înseamnă cu totul altceva decât în Vest. Istoria are cea mai

multă istorie în Est, însă aici politica include puţină politică. Într-o accepţiune generală, viaţa

politică, în sens propriu, începe cu recunoaşterea existenţei unor categorii, grupuri sociale,

111 Stănciugelu Şt. "Ideal - tipuri şi tipuri reale în cultura politică românească". Sfera Politicii, nr.21, 1994, p.6-8 112 Marin C. "Societatea civilă: între mit politic şi pledoarie socială". Editura "Cvitas". Chişinău, 2000, p. 55

115

diferite, având diverse interese, recunoscute şi agreate ca atare, cu posibilitatea funcţionării

unor tipuri diferite de discurs public. Începe deci cu pluralismul, adică, exact ceea ce a lipsit

în societăţile cu regimuri totalitare. Însă atunci când interesele şi cerinţele cetăţenilor nu sunt

luate în seamă de către structurile puterii, oamenii devin pasivi, demonstrează alienare şi

apatie politică. Cu atât mai mult că majoritatea populaţiei nu este ferm convinsă de faptul că

criza actuală poate fi depăşită în termen scurt. Cultura politică a societăţii moldoveneşti este o

sinteză a diverselor valori politice, orientări şi standarde ale activităţii politice. Desigur

valorile sovietice declarate n-au putut să asigure formarea rapidă la cetăţeni a unei culturi

politice democratice. Or, societatea civilă în spaţiile posttotalitare urmează a fi concepută ca

un macroproces al unui sistem societal polidimensional deschis, în cadrul căruia funcţionează

şi interacţionează subsisteme intrasociale fiecare fiind articulat în una dintre dimensiunile ei:

politică, economică, socială, juridică, instituţională, culturală, comunicaţională. 113

Nivelul culturii politice în Republica Moldova este demonstrat de votul alegătorilor.

Din 1990 până în prezent cetăţenii republicii au fost convocaţi la urne de nouă ori pentru a-şi

alege reprezentanţii instituţiilor puterii locale, în Parlament, Preşedintele Republicii. În toate

cazurile, prezenţa la urnă pentru exercitarea dreptului de vot a fost pozitivă, constituind în

medie 80%. Participarea activă a electoratului la vot denotă un interes sporit din partea

populaţiei faţă de politica ţării şi un nivel al culturii politice ce corespunde, în mare parte,

normelor democratice. Neregulile, anularea unui anumit număr de buletine de vot au reuşit să

compromită sau să degradeze fondul şi conţinutul acestui principiu al democraţiei. Faptul că

fiecare cetăţean care a dorit să voteze a putut să o facă neîngrădit, confirmă că, din acest punct

de vedere, climatul favorabil democraţiei este deja un bun câştig şi asumat. Însă ceea ce

trebuie de menţionat este că nu toţi alegătorii se prezintă la urnele de vot, în primul rând o

mare parte din tineretul ţării. Astfel, la alegerile parlamentare anticipate din 25 februarie 2001

nu şi-au dat votul 30,4% din alegători. O barieră importantă în calea tânărului alegător

constituie prevederile anticonstituţionale ale Codului Electoral, care limitează exercitarea

dreptului la vot, specificând că cetăţeanul poate să voteze numai dacă este inclus în listele

secţiei de votare în baza vizei sale de reşedinţă.114

De menţionat că subculturile regionale existente în societatea moldovenească sunt

determinate în mare parte de factorii geografici şi economici. Astfel, în zona de est a

republicii sunt amplasate majoritatea întreprinderilor industriale, în zona de sud predomină

cultura cerealelor, pentru zona de centru este specifică viticultura, iar în cea de nord -

creşterea animalelor. Cultura politică a maselor mai depinde foarte mult şi de influenţa pe

113 Idem., p.62-64 114 Electorala 2001. Documente şi cifre. Ediţia a Comisiei Electorale Centrale. Chişinău, 2001

116

care o produce activitatea partidelor şi mişcările social-politice asupra locuitorilor din zona

respectivă. Acest lucru e confirmat de practica şi rezultatele alegerilor parlamentare,

prezidenţiale şi locale. De exemplu, alegerile parlamentare din februarie 1994 şi 2001, martie

1998 şi 2005 au demonstrat că dacă locuitorii zonei de nord au preferat partidele

tradiţionaliste de centru-stânga, favorite fiind cele de stânga, iar locuitorii zonei de centru au

fost mai sensibili la mesajul partidelor naţional reformatoare de dreapta, apoi locuitorii zonei

de sud au susţinut formaţiunile politice de stânga ale eşchierului politic. De rând cu factorii

geografici şi economici, asupra orientării comportamentului electoral mai influenţează religia,

valorile transmise şi dobândite prin intermediul mecanismelor de socializare politică.115

Un fenomen important care modifică radical cultura politică a societăţii moldoveneşti

în perioada de tranziţie îl continue migraţiile. Procesele migraţioniste sunt detaliat cercetate şi

analizate de specialiştii în domeniu, din republică. În baza cercetărilor sociologice sunt

analizate situaţia social-economică, planurile migraţioniste ale tineretului studios din

Republica Moldova, ale cetăţenilor străini şi ale repatriaţilor care se află pe teritoriul ţării.

Actualmente, potrivit datelor neoficiale, la muncă peste hotarele republicii se află peste

1000.000 de persoane. Cetăţeanul pleacă peste hotare având o anumită cultură politică, iar la

întoarcere în ţară are deja altă cultură, în general, şi altă cultură politică, în special. Totodată,

mulţi dintre aceşti cetăţeni rămân acolo cu traiul permanent, obţinând cetăţenia ţării

respective. O altă realitate este determinată de situaţia social-economică destul de dificilă din

republică ce sporeşte migraţiile tineretului studios. Bunăstarea materială este apreciată de

către studenţi drept cel mai valoros şi chiar unic scop al existenţei. Tineretul studios îşi

orientează aspiraţiile spre a obţine o profesie, cu perspectiva unui venit material substanţial

sau cu mari dispoziţii migraţioniste, însă nicidecum cu cea a muncii în serviciul societăţii

moldave.116

Un rol important în formarea culturii politice îi revine ideologiei. Problemele

ideologiei nu pot fi separate de problemele ce se referă la autoritate, putere şi relaţii de

putere. Ea este chemată să acorde importanţă relaţiilor stabilite între cetăţeni, să explice

relaţiile politice în condiţiile concrete. Ideologia este un element constituitiv al politicii dar nu

este alternativa ei. Ideologia explică categoriile şi noţiunile, cu ajutorul cărora sunt justificate

sau respinse instituţiile politice, acţiunile politice, cursul politic, dar ea nu poate înlocui

cultura politică. Ideologiile sunt ansambluri articulate de norme, valori şi reprezentări

colective ce le oferă oamenilor o grijă coerentă de interpretare a lumii, ele organizând

115 Şofransky O. "Geografia electorală a Moldovei": patru alegeri libere şi democratice". Arena Politicii. Nr.7, 1998, p.16-18 116 Moşneaga V. "Migraţiile contemporane: studierea şi reglarea". CE USM. Chişinău, 2000, p. 60

117

perceperea raporturilor sociale, a fenomenelor de putere şi dominare, ordonându-le acţiunile.

Fiind un ansamblu de idei, reprezentări, mituri elaborate de formaţiunile politice în scopul

orientării comportamentului individului şi grupurilor sociale în problemele fundamentale ale

dezvoltării societăţii (forma şi modul de guvernare, natura şi conţinutul regimului politic,

obiectivele dezvoltării societăţii, valorile demne de urmat etc.), ideologia reprezintă un set

coerent de idei care ghidează acţiunea politică a cetăţenilor. Ea asigură perceperea valorică,

exprimarea intereselor politice de grup şi individuale, deprinderea de a analiza procesele

social-politice prin prisma intereselor şi scopurilor personale. Astfel, putem constata că

ideologia este o parte componentă a realităţii care asigură, sub diferite aspecte, existenţa

societăţii contemporane.117

Constituirea şi consolidarea unei societăţi democratice presupune elaborarea şi

acceptarea de către populaţie a unei culturi politice democratice, a valorilor şi normelor ei.

Două valori esenţiale ale societăţii democratice - Libertatea şi Responsabilitatea, care

presupun existenţă şi funcţionare în paralel, nu sunt pe deplin asimilate şi acceptate de către

populaţie. Oamenii au acceptat cu uşurinţă Libertatea, dar în acelaşi timp, au frică de

Responsabilitatea de a lua personal anumite decizii, de a-şi asuma anumite riscuri. Persistenţa

ideilor, a valorilor egalitariste face dificilă acceptarea celor individualiste. Continuă de aceea

să fie acceptat paternalismul şi prin aceasta, se susţine o cultură parohial - pasivă,

împiedicându-se crearea unei culturi participative, a democraţiei. Remunerarea proastă a

muncii intelectuale a condus la faptul că ştiinţa nu este apreciată la justa ei valoare, de aceea

importanţa unei asemenea valori cum ar fi cunoaşterea, acumularea cunoştinţelor, în perioada

de tranziţie a fost în mare măsură ştirbită. Acest fapt are o puternică influenţă asupra

dezvoltării culturii politice, deoarece cu cât cetăţenii unui stat au mai multe cunoştinţe, sunt

mai educaţi, cu atât mai clar este percepută de către ei realitatea politică, cu atât mai temeinică

este cultura lor politică, iar comportamentul lor, inclusiv în cadrul domeniului politic

favorizează dezvoltarea democraţiei. Cunoaşterea de către cetăţeni a drepturilor, libertăţilor şi

obligaţiunilor lor, la fel, influenţează pozitiv dezvoltarea culturii politice. Este adevărat că

apariţia şi funcţionarea unor instituţii politice democratice contribuie la răspândirea valorilor

democratice. Dar societatea nu este pe deplin pregătită pentru acceptarea acestor valori.

Conştiinţa oamenilor este într-o anumită măsură dedublată, ceea ce se manifestă prin

acceptarea unor valori contradictorii. Lipsa unor valori politice fundamentale şi a unor valori

general acceptate, a unui sistem integru de socializare politică creează dificultăţi vădite pentru

implementare unei culturi politice democratice. Constituirea, acceptarea şi funcţionarea unei

117 Vărzari P., Tănase R. "Unele considerente privind fenomenul ideologic". Revita de filosofie şi drept, Nr.1, 2000, p. 15-25

118

culturi politice democratice, participative, are loc doar în condiţiile depăşirii crizei sistemului

de valori din societate, prin crearea unui nou sistem de valori, fără goluri şi false valori.118

Un rol deosebit în avansarea culturii politice îl au simbolurile politice. Este vorba, în

primul rând, de Drapelul, Stema şi Imnul de Stat. Aceste simboluri se adoptă prin hotărâri

speciale şi confirmă autoritatea statului oriunde el ar fi reprezentat, devenind simbolurile lui

oficiale. În acest context mai evidenţiem emblemele siglele, uniformele, ceremoniile,

mitingurile, comemorările, defilările etc. Simbolurile existente şi utilizate redau vieţii politice

un colorit evident. Iniţiativa punerii în discuţie a problemei simbolurilor naţionale aparţine

populaţiei băştinaşe din Republica Moldova, care a devenit deosebit de activă, din punct de

vedere politic, la sfârşitul anilor '80 ai sec.XX şi a întreprins mai multe eforturi pentru a

restabili memoria etnoistorică. Interesul faţă de tradiţiile legate de simbolurile naţionale a

crescut mult şi s-a aprofundat. Simbolurile de stat ale Republicii Moldova: Drapelul -

Tricolorul, Stema de Stat cu capul de bour, Imnul de Stat - "Limba noastră" sunt expresia

fiinţei naţionale a poporului şi sunt apreciate ca forme superioare de exprimare a adevărului

istoric şi a sentimentelor poporului, exprimându-i aspiraţiile, reflectând prin limbaj plastic şi

imagini codificate înlănţuirea istorică dintre trecut şi prezent.119

Apariţia Republicii Moldova ca stat a pus în chip firesc problema culturii politice

pentru o societate, ce se înscria pe traiectoria unui amplu proces de transformare. Alegerea

culturii politice în calitate de factor determinant al procesului de democratizare a societăţii în

tranziţie, în particular, societatea moldovenească, este departe de a fi un fapt accidental.

Dezvoltarea şi menţinerea unei democraţii stabile depinde de un anumit set de atitudini

politice şi civice, de un anumit nivel al culturii politice a cetăţenilor. În multe ţări aflate în

tranziţie, inclusiv în Republica Moldova, se poate constata că, în ciuda adoptării unor modele

de constituţii democratice, în pofida pluralismului politic şi a prezenţei unor instituţii

democratice, nu există încă democraţie. Nu poate exista democraţie în afara unei culturi

politice, democratice. Aceasta din urmă este criteriul hotărâtor pentru a decide caracterul

democratic al unui regim politic. Astfel, cultura politică a devenit imperativul politic al ţărilor

care năzuiesc spre democraţie. Lipsa conducerii totalitare nu presupune încă existenţa

democraţiei autentice. Ea poate exista atunci când priorităţile acestei forme de guvernământ

sunt aduse la cunoştinţă şi educate în interiorul maselor largi, ca mai apoi acestea să o poată

dezvolta şi proteja. Conform viziunilor politologilor moldoveni Runac G. şi Fruntaşu P., în

cadrul culturii politice moldoveneşti se pot distinge următoarele categorii de subculturi:

118 Ţurcan Galina „Influenţa crizei sistemului de valori asupra dezvoltării culturi politice". Materialele Conferinţei Internaţionale "Filosofie. Ştiinţă. Politică: realizări, implementări, perspective". CE USM. Chişinău, 2003, p.336 119 Mânâscurtă Cezar "Simbolurile de stat - expresie a identităţii naţionale". Idem., p.315

119

a) etnolingvistice, se are în vedere subcultura politică ucraineană, rusă, romă, găgăuză,

bulgară etc.; b) socio-economice, adică diverse grupuri sociale cu statut economic şi social

diferit - muncitori, ţărani, oameni de afaceri; c) regionale - zona de nord, centru, sud. Starea

fragmentară şi conflictuală a culturii politice moldoveneşti se datorează moştenirii valorilor şi

orientărilor politice ce au stat la baza culturii politice comuniste. În Moldova epocii sovietice,

exista doar cultura identificării şi înstrăinării cu regimul politic şi nu o cultură a cetăţenilor, ci

a unor oameni dependenţi de regim.120

Din fericire, contextul politic actual oferă deja, ţărilor ex-comuniste, acele condiţii

esenţiale pentru făurirea şi dezvoltarea unei culturi politice noi şi instaurarea unei veritabile

democraţii, însă toate acestea rămân la discreţia fiecărui stat în parte. Experienţa americană

de constituire a culturii politice democratice a demonstrat că aceasta este o cale istorică lungă

şi că e imposibil de a crea o naţiune mai întâi de toate bogată economic şi apoi instruită

politic şi cultural, cum se pare gândesc mulţi din guvernanţii noştri. Educaţia rafinează

moravurile unei comunităţi, iar aceasta din urmă, aşa cum sublinia Alexe de Tocqueville,

servesc într-o mai mare măsură decât legile la consolidarea democraţiei. Cultura politică

democrată presupune un nivel ridicat de educaţie, informaţie, competenţă, fără de care este

imposibilă participarea complexă pe care o presupune viaţa politică a unui regim democratic.

Republica Moldova este obligată să surmonteze handicapul apreciabil de cultură politică prin

substituirea elitelor politice de factură comunistă, cu alte forţe noi, în baza unei compoziţii

loiale, ce vor dispune, de spirit de iniţiativă, creativitate şi responsabilitate, voinţă politică şi,

nu în ultimul rând, să posede sentimentul de patriotism, a cărui lipsă astăzi se simte în

societatea moldovenească. Printre priorităţile naţionale trebuie să figureze şi ideea reintregirii

ţării, coeziunii şi solidarităţii sociale. În pofida infantilismului culturii politice moldoveneşti,

evenimentele ultimilor ani, în special: stabilirea şi consolidarea treptată a sistemului de drept,

evoluţia statalităţii, constituirea bazelor socializării politice, funcţionarea sistemului

pluripartidist, ascensiunea societăţii civile, amplificarea şi diversificare mijloacelor de

comunicare în masă şi alte elemente pozitive permit să facem nişte pronosticuri optimiste

privind dezvoltarea culturii politice în Republica Moldova şi să constatăm că ea se dovedeşte

de o mare importanţă, de o mare actualitate şi de garanţie pentru viitor.121

Totodată, pentru o mai veridică percepere a esenţei culturii politice, a componentelor

ei, trebuie de conştientizat faptul că Republica Moldova este o societate polietnică, unde

convieţuiesc moldoveni, ruşi, ucraineni, romi, găgăuzi, bulgari, evrei, polonezi etc. De aceea,

subculturile etnolingvistice sunt legate nemijlocit de particularităţile etnice şi de limbă ale

120 Chiorescu Iurie "Cultura politică în Republica Moldova: studiu de caz". Idem., p.383 121 Solomon C. "Asp. ale culturii pol. în Rep. Moldova în per. de tranziţie".MOLDOSCOPIE. P.XVII,p.162-174

120

populaţiei. Asupra culturii politice a etniilor din republică, o influenţă deosebită exercită

conştiinţa etnică şi caracterul naţional. De altfel, valorile, preferinţele şi orientările politice ale

subculturilor menţionate sunt influenţate şi de unii factori din exterior. Unii politologi, printre

care Iurie Josanu, consideră că societăţii moldoveneşti îi corespunde o cultură politică,

fragmentară, segmentară, dispersată, conflictuală, că ea nu este o cultură integrată,

consensuală, ci una care îmbină elemente ale diferitelor subculturi, adesea opuse unele altora.

Însă cu toate neajunsurile sale, în Republica Moldova există totuşi o anumită cultură politică

care are în substanţă atât elemente conservatoare, cât şi inovatoare, iar populaţia ţării este

aptă, dispusă şi interesată să-şi structureze o cultură politică de factură democratică. La

formarea unei asemenea culturi politice democratice, integrate, neconflictuale pot contribui:

tendinţa cetăţenilor spre unitate; evoluţia spre omogenitate, în ce priveşte atitudinea faţă de

valorile democratice ale statului de drept; reducerea nivelului de conflictualitate şi de violenţă

politică; loialitatea faţă de regimul politic stabilit.122

Încheind analiza culturii politice din Republica Moldova, menţionăm că o anumită

cultura politică indică gradul de cunoaştere şi de creativitate în domeniul organizării şi

conducerii politice a societăţii, fiind acea valoare spirituală care este necesară atât societăţii

politice, cât şi societăţii civile. Funcţionarea unei societăţi, respectiv stabilitatea şi eficienţa ei

depind de existenţa şi afirmarea activă a unei anumite culturi politice favorabile mişcării

optime a mecanismelor sociale prin contribuţia participativă a cetăţenilor. Totodată, cultura

politică poate influenţa perfecţionarea regimului politic, poate facilita conştientizarea

necesităţii de acţiune pentru implementarea şi buna funcţionare a tuturor mecanismelor lui.

Totuşi în cadrul societăţii moldoveneşti nu s-a format deocamdată o cultură integrată,

consensuală, care să îmbine elemente ale diferitor subculturi. Stabilitatea politică a societăţii

şi dezvoltarea ei durabilă vor fi posibile odată cu transformarea culturii politice fragmentare

şi conflictuale într-o cultură nouă democratică, pluralistă, bazată pe deziderate şi opţiuni

comune ale populaţiei.123

122 Josanu Iurie "Cultura politică. Abordare de concept". Arena Politicii, nr.5, 1996, p. 7 123 Solomon C. "Cunoştinţe politice şi cultura politică". Cugetul, Nr.3-4, 2001, p.49-55

121

§3.3 Perspectiva evoluţiei regimului democratic

în Republica Moldova

Actualmente la începutul mileniului III trăim, cum s-a spus de atâtea ori, o perioadă de

criză sau de “moarte a ideologiilor”. Şi aceasta nu numai în felul de a gândi, ci şi din punctul

de vedere al realităţii de fapt. Ideologiile sunt false norme abstracte derivate de la miracolele

pe care a început să le înfăptuiască ştiinţa încă în sec. XVIII, numit didactic “al luminilor”. În

antichitate erau tiranii pur şi simplu, conducător atotputernici sau comandanţi de oşti, care

impuneau popoarelor setea lor imensă de putere. În epoca modernă am avut, în schimb,

dictatori “culţi”, adică autori de cărţi şi chiar de sisteme socio-politice, aspirând crearea

Omului Nou. Cât rău poate face omului şi societăţii abstracţiunea ideologică se poate vedea

şi din modul fals în care am ajuns să privim ideea de progres. În era calculatoarelor şi a

zborurilor spaţiale, oricât de discreditată ar fi politica, fără puţină analiză sintetică este

imposibil să schiţăm o cât de sumară ipoteză asupra noastră înşine şi a tot ceea ce ne

înconjoară.

Civilizaţia modernă apare în istorie ca o adevărată anomalie; dintre toate civilizaţiile

mai mult sau mai puţin cunoscute, aceasta este singura care s-a dezvoltat într-un sens pur

material, iar această dezvoltare monstruoasă a fost însoţită aşa cum era fatal să se întâmple, de

un regres intelectual corespunzător. Omul modern s-a grăbit să cucerească lumea exterioară

încrezându-se în maşini, iar această credinţă a fost justificată de realizări. El a proiectat visul

copilăresc al puterii nelimitate în societatea adultă şi a privit cu speranţă în viitor, anticipând

epoca în care o simplă apăsare de buton îi va aduce hrana la fel de uşor cum plânsul sugarului

îi aduce biberonul. Dar după patru secole de eforturi susţinute puterile sale mitice sunt în

continuare o iluzie în pofida maşinilor sale el suferă de foame în mijlocul belşugului; în ciuda

cunoştinţelor sale despre aştrii îndepărtaţi şi despre lumile infra-atomice, civilizaţia pe care a

făurit-o a dat naştere unei maladii care s-a răspândit astăzi pe întreaga planetă - terorismul. În

urma unei serii de războaie şi revoluţii mondiale, omul modern a ajuns, de fapt, la o dureroasă

sinucidere. Protagonişti ai acestei dileme au fost cele două supraputeri ideologice,

capitalismul şi comunismul (ambele de stat), ce s-au aruncat cu disperare în cursa înarmărilor

nucleare sau “războiul rece”, cum s-a numit până acum, duse parcă de o fatalitate

apocaliptică, dându-i dreptate istericului Hitler care, înainte de a se sinucide, a strigat: “după

mine nu vor fi nici învinşi nici învingători!"124.

124 Perloff James “În umbra puterii”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997, p.85-90

122

După cum se vede, există un conflict perpetuu în întreaga lume. A fost numită lupta

dintre grupurile de stânga şi cele de dreapta, dintre Cortina de Fier şi Lumea Liberă, dintre

comunismul ateist şi creştinătatea democratică. De fapt, această contradicţie a forţelor globale

nu este altceva decât un macrocosmos al luptei interioare a fiecărui om, un conflict dintre

valorile materiale şi spirituale, dintre dorinţă şi conştiinţă. Contrar doctrinei marxiste, viaţa nu

este o luptă de clasă, ci una spirituală. Oamenii pot alege o parte sau alta, fie că ei sunt bogaţi

sau săraci. În esenţă, istoria în sine este istoria acestui conflict. Cei care privesc istoria ca pe o

serie de accidente, de obicei cred că Universul însuşi a început ca un accident, un “big bang”

şi că omul a rezultat dintr-o coeziune întâmplătoare a moleculelor. Totuşi există printre noi şi

cei care îl acceptă pe Dumnezeu ca pe o cauzalitate. Apariţia a noi centre de putere economice

şi politice (SUA, Uniunea Europeană, China şi Japonia), a treia revoluţie tehnico-ştiinţifică,

restructurarea întregului sistem geopolitic, apariţia a noi mişcări şi clase sociale, polarizarea

revoltei popoarelor din lumea a treia (din Sud), explozia demografică, migraţia forţei de

muncă, găsirea unei noi strategii politice, iată problemele cu care se confruntă lumea astăzi,

după ce “cu ajutorul lui Dumnezeu, America a câştigat războiul rece”, după cum declara

George Busch, preşedintele Statelor Unite ale Americii125.

Pentru omenire se pune problema să gestioneze perioada de după războiul rece. Dar

globalizarea dă naştere la o repliere spre sine, adică cei care nu înţeleg procesul de

globalizare, care au nevoie să se simtă în siguranţă şi care se repliază spre valori importante,

precum familia, statul, naţiunea. Lumea a cunoscut 50 de războaie de la sfârşitul războiului

rece, iar în prezent sunt în curs de desfăşurare 40 de războaie. Asemenea situaţii conflictuale

dau naştere unei noi categorii de state, care nu sunt nici dezvoltate, nici în curs de dezvoltare,

nici în tranziţie, ci state care aparţin unei a patra categorii: cele care, fie poartă război între

ele, fie sunt victimele unui război local, sau se află într-o perioadă de tranziţie după un război

care a durat ani de zile. Prelungirea tendinţelor actuale este imposibilă. Se va petrece ceva,

ceva care va fi revoluţionar, fie brutal, fie într-o manieră controlată. În general, când imperiile

se prăbuşesc sau când iau sfârşit ordini mondiale, omenirea dispune doar de o scurtă perioadă

de timp pentru reorganizarea instituţiilor sale internaţionale. Aşa s-a întâmplat în 1648, în

1815, în 1920 sau în 1946. Din nenorocire, nu acelaşi lucru s-a întâmplat în 1991, la sfârşitul

războiului rece. S-a crezut că Occidentul a câştigat, că valorile sale s-au impus definitiv, că

este suficient ca ele să fie generalizate pentru ca totul să meargă bine. Trăim cu ficţiunea că

economia de piaţă şi democraţia vor asigura în sec. XXI o ordine stabilă în mod ireversibil.

Dar o civilizaţie nu se întemeiază în mod durabil pe o asemenea apologie. Mai mult, piaţa şi

democraţia sunt contradictorii. Piaţa nu are nevoie de frontiere, în vreme ce democraţia are;

125 Huntington S.P. “Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”, Ed. “Antet”, Buc., 1998, p.125-132

123

astăzi, cea mai mare parte a statelor nu mai dispun din interiorul frontierelor lor de mijloacele

de a-şi exercita suveranitatea126.

Totuşi, în ciuda unor semnificative divergenţe de opinii, analiştii politici sunt de acord

că principala problemă în prezent este tranziţia către democraţia liberală. Eseul din 1989 a lui

Francis Fukuyama, exprima un sentiment de entuziasm liberal, destul de răspândit în rândul

politicienilor şi însuşi teoreticienii liberali, care au sesizat vulnerabilitatea istoricismului său,

nu s-au delimitat complet de prognoza lui în ceea ce priveşte sfârşitul ideologiei Fukuyama în

influentul său eseu “Sfârşitul istoriei” a proclamat că am ajuns la punctul final al evoluţiei

ideologice a omenirii şi la universalizarea democraţiei liberale occidentale ca formă finală a

guvernării umane. Marc Plattner în “The Global Resurgence of Democracy” i-a susţinut

punctul de vedere, declarând că acum ne găsim într-o lume cu un singur principiu dominant

de legitimare, democraţia. Un asemenea optimism hegelian a fost contestat de către mulţi

teoreticieni liberali-democraţi. Jean-Francois Revel în “Demorcacy against Itself: The Future

of the Democratic Impulse” a avertizat împotriva prea grăbitei presupuneri că mişcarea de

democratizare reprezintă un fel de milenarism inversat, sosirea împărăţiei eterne a istoriei.

După cum scrie Gale Stokes “Walls Come Tumbling Down”, evenimentele din Europa

Centrală şi de Est nu au constituit o revoluţie de înnoire totală, ci mai degrabă abandonarea

unui experiment eşuat în favoarea unui model deja existent: democraţia pluralistă. De aceea,

Bruce Ackerman identifică anul 1989 în “The Future of Liberal Revolution” cu reîntoarcerea

liberalismului democratic revoluţionar, renaşterea proiectului politic inaugurat de cei care au

formulat Constituţia Statelor Unite. Ralf Dahrendorf în “Reflections on the Revolution in

Europe” scrie că, în esenţa sa, revoluţia europeană din 1989 reprezintă respingerea unei

realităţi insuportabile care, nu se putea menţine şi, mai mult, reprezintă reafirmarea unor idei

vechi: democraţie, pluralism, cetăţenie ce nu sunt tocmai idei noi. Ceea ce a triumfat, insistă

Dahrendorf, nu este nimic altceva decât ideea unei “societăţi deschise”, o idee liberală,

printre ai cărei precursori s-au numărat Locke, Hume, Madison, Kant, şi mai recent, Raymond

Aron şi Karl Popper127.

În această ordine de idei, Adam Michnik în “After the Revolution” susţine că nu există

decât două alternative de viitor pentru Europa de Est: viitorul Occidentului, al democraţiei

liberale şi compromisul politic sau căderea în xenofobie şi tribalism turbulent. În apărarea

celui dintâi, el scrie că, în perioada postcomunistă, valorile liberale, codificate în scrierile lui:

John Stuart Mill şi Alexis de Tocqueville renasc cu adevărat. Prin rezistenţa lor împotriva

comunismului, ele redescoperă viziunea asupra libertăţii civile, vise de parlamentarism, de

126 B.Boutros-Ghali, Attali Jaques “Exerciţiu de visare: Secolul XXI”, Magazin istoric, nr. 4, 1999, p.16-19 127 Iliescu Adrian-Paul “Liberalismul între succese şi iluzii”, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p.85-90

124

pluralism politic şi cultural, de toleranţă şi aspiraţie către o ţară liberă de orice formă de

dictatură ideologică. Cei care subscriu la acest punct de vedere nu cred neapărat că triumful

democraţiei a fost deja asigurat. După cum observă Stephen Holmes (1992) în numărul

inaugural al East European Constituţional Review: “Din Albania până la Ţările Baltice şi, mai

recent, chiar până în Rusia, se fac încercări de a crea instituţii politice liberal-democratice.

Şansele de succes ale tranzacţiei către democraţia liberală variază de la ţară la ţară, dar crearea

instituţiilor va avea consecinţe importante de termen lung pentru stabilitatea şi eficienţa

guvernării democratice”. Într-o perioadă de agitaţie şi nesiguranţă, dificultatea în arta

guvernării constă în abilitatea de a folosi aceste momente trecătoare pentru a construi

fundamente noi şi mai solide pentru regimurile democratice. Analiştii occidentali şi-au

îndreptat atenţia către această dificultate în arta guvernării. O multitudine de monografii şi

articole ştiinţifice dezbat virtuţile şi viciile schemelor electorale alternative, riscurile

prezidenţialismului şi parlamentarismului, tipul controlului juridic asupra legislaţiei şi logica

constituţionalismului128.

Triumful capitalismului american asupra comunismului rusesc, renaşterea Germaniei

unite au creat şi o nouă ordine mondială. Ministrul de Externe american James Baker a

renunţat la “alianţa pentru progres” dintre Waschington şi Rio de Janeiro, dintre lumea întâi şi

a treia capitaliste, propagată în timpul războiului rece împotriva comunismului. El preconiza

pe viitor o alianţă a “emisferei nordice”, de la Vancouver la Vladivostok, dintre lumea întâia

şi a doua, creştine, pe bază de interese comune, pe o economie de piaţă fără graniţe şi pe

respectarea drepturilor omului. Trecerea de la bipolaritate la multipolaritate oferă însă şansa

unei “new World order Made in Japan” care, împreună cu China, ar putea controla economic

şi politic o treime din omenire, cu o altă religie, cu alte concepte privind drepturile omului, cu

o altă strategie. Aceasta este numai una din constelaţiile posibile, care poate, fiecare, genera

alte conflicte economice şi sociale astăzi greu de sesizat. Pe de altă parte, nu este exclusă şi o

alianţă nord-pacifică americano-japoneză în care va intra şi piaţa chineză în viitorul apropiat.

Europa răspunde acestor restructurări ale întregului sistem geopolitic prin lărgirea Pieţei

Comune spre est, realizarea unei pieţe de la “Atlantic la Ural” fără bariere vamale, a unei

monede unice (euro) şi evident integrând cât mai mult şi cât mai repede şi fostul lagăr

socialist, inclusiv republicile ex-sovietice. Vom avea poate în curând din nou două blocuri

economice şi politice de dimensiuni intercontinentale, de a căror evoluţie şi capacitate de

128 Huntington S.P. “Ordinea politică a societăţilor în schimbare”, Editura Polirom”, Iaşi, 1999, p.75-80

125

rezolvare a problemelor va depinde soarta lumii: blocul nord-pacific (SUA, Japonia şi China)

şi cel nord-atlantic (Uniunea Europeană, Rusia şi ţările dintre ele)129.

La începutul mileniului trei, treptat se va intensifica curentul izolaţionist. Şi cazul pare

să se aplice mai ales în Statele Unite. În urma unei dure confruntări în Coreea de Nord, S.U.A.

lovită de grave probleme financiare, va cunoaşte un declin al influenţei sale asupra restului

lumii, deşi va rămâne în termeni amicali cu Rusia. Ca răspuns, naţiunile şi blocurile

occidentale de forţă vor tinde însă să-şi concretizeze atenţia spre interior, opunând o rezistenţă

tot mai mare amestecului în conflictele altor popoare sau angajării tineretului lor în războaie

ce par a nu-i privi personal. În consecinţă, o acţiune dirijată va deveni tot mai greu de realizat.

Sigur, vor exista discuţii şi conferinţe, dar în pofida discuţiilor purtate, concret se va face

puţin. Ca şi în cazul actualei Bosnii, Albaniei sau a Transnistriei, „miopia diplomatică”, să

închizi un ochi la realităţile străine, cel puţin în afara zonei proprii, pare să devină o calitate

cerută politicienilor, indiferent de convingeri. Politicienii Uniunii Europene par a se concentra

mai mult asupra acţiunilor lor viitoare vizând integrarea structurilor puterii interne, decât

asupra ameninţării din afară. Este foarte posibil ca pura lăcomie materială alimentată de un

amestec de afront cultural, zel răzbunător religios, să ademenească popoarele musulmane spre

Occident, ca efect final al deschiderii accesului unor popoare asiatice oprimate şi sărace la

bunurile materiale oferite din această zonă. În esenţă, criza mondială ce se apropie, va fi

materială, şi va dura aproximativ 50 de ani (2005-2055). În ciuda progresului inteligenţei

artificiale, ea va produce un nou drog al umanităţii – sindromul virtualităţii. Structurile de

bază, ce susţin civilizaţia actuală, vor suferi lovituri grave: structura financiară, reţelele de

comunicaţie, aprovizionarea cu materie primă sunt în primejdie şi, în consecinţă, întreg

standardul nostru de viaţă este în pericol de a dispărea. Vom fi obligaţi să ne întoarcem câteva

decenii la un mod de viaţă mai primitiv, caracterizat printr-un sistem economic agrar închis,

suficient sieşi. Acest proces de transformare este însoţit de tulburări politice, conflicte etnice

şi dezintegrări sociale. Ieşirea din impasul creat se prevede în susţinerea ideii apropierii de

pământ. Pentru Republica Moldova această apropiere, cât n-ar fi de straniu, va fi de bun

augur, dacă va fi eficient realizat. Deoarece principala bogăţie a acestui plai este Pământul şi

Oamenii, ce sunt în stare să producă cele mai preţioase valori ale sec. XXI – produse

alimentare ecologic pure şi biologic naturale130.

Este adevărat că în prezent interesul pentru politică în Republica Moldova este practic

cvasiinexistent, din aceste considerente şi diferenţele ideologice dintre partide sunt minime.

129 Claval Paul “Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea”, Editura “Corint”, Bucureşti, 2001, p.105-110

130 Popişteanu Cristian “Previzibil-imprevizibil”, Magazin Istoric, nr. 7, 8, 9, 1999

126

La capitolul doctrine politicienii nu pledează prea mult, după cum obişnuiesc s-o facă despre

“binele poporului”. Politicile acestora practic nu se deosebesc, nici stilul partidelor nu este

original, politicienii trecând dintr-un partid în altul fără probleme pentru propria conştiinţă

politică sau carieră ulterioară. Partidele şi membrii acestora se află în continuă mişcare

dezertând în orice moment, când circumstanţele politice nu favorizează interesele personale.

Din aceste considerente, nu putem afirma că în ultimii 14 ani s-a produs o evoluţie politică a

regimului democratic din Republica Moldova sau o schimbare autentică; puterea

neocomunistă reprezentată de Snegur, Sangheli, Lucinschii, fiind înlocuită în 2001 de puterea

comunistă reprezentată de Partidul Comuniştilor în frunte cu Vladimir Voronin.

Astăzi, ca urmare a renunţării la comunism (nu şi la comunişti) la Moscova, Chişinău,

Bucureşti şi a încercărilor comune de a se apropia de Occident, relaţiile dintre cele două state

româneşti în lumea slavilor răsăriteni, pe de o parte, şi între ruşi, români şi occidentali, pe de

altă parte, sunt în plină restructurare. Nimeni nu ştie cum se va încheia acest proces de

tranziţie în curs şi nu totul este nou la prima vedere, comunismul fiind numai o formă laică a

credinţei pravoslavnice, iar relaţiile româno-ruse au avut întotdeauna o constantă apuseană.

Ruşii sunt direct interesaţi în bunele relaţii cu românii pentru că ei pot împiedica sau uşura

legătura slavilor de la răsărit cu cei din sud. Evident că ocuparea teritoriului dintre Prut şi

Nistru rămâne mărul discordiei ruso-române, peste care nu se poate trece uşor. Faptul că a 14-

a armată rusească a dus la secesiunea Moldovei, fac dificile legăturile dintre Comunitatea

Statelor Independente şi România sau Moldova. Este discutabil dacă în noile tratate moldo-

ruse şi româno-ruse, care constituie osătura noii ordini mondiale, România şi Moldova vor

deveni din nou “străinătate apropiată” moscovită. În eventualitatea că va avea loc o rezolvare

paşnică a chestiunii româneşti dintre Prut şi Nistru şi dacă Moscova şi Chişinăul vor depăşi

nivelul momentan de autoamăgire, privind modernizarea şi conlucrarea cu apusul, prin

începerea dialogului autentic cu Bruxellul la cel mai înalt nivel; este de aşteptat ca relaţiile

ruso-moldave să se alinieze la standardele Uniunii Europene, hotarele căreia se opresc

deocamdată pe Prut. Evident este faptul că atât Rusia, cât şi Moldova momentan nu au nici o

şansă de a se integra în spaţiul politico-economic apusean. Atât sistemul de referinţă religios,

circumstanţele politice, interesul geopolitic, cât şi realitatea economică le apropie acum mai

mult ca pe vremea URSS-ului. Totuşi moldovenii au un model demn de urmat în apropiata

vecinătate. Din martie 2004, România este membru NATO, iar în 2007 este preconizată

aderarea sa la Uniunea Europeană alături de Bulgaria. Lipsa unui tratat moldo-român, la

moment, nu anulează o apropiere culturală, economică şi politică între cele două state

127

româneşti, care pe aceast fundal îşi creează o bază solidă de plecare spre o reunificare

viitoare131.

Se pare totuşi că nici la Washinghton şi nici în marile cancelarii europene nu s-a

formulat o unitate de opinii asupra căii pe care ar trebui să păşească Republica Moldova mai

departe. Unii politicieni europeni consideră că locul Republicii Moldova ar fi în CSI (

Comunitatea Statelor Independente) şi nu există, pentru moment, o alternativă „căii europene”

a Republicii Moldova. Ei par convinşi de faptul că Uniunea Europeană ar fi un scop prea

puţin accesibil Chişinăului, indiferent de apartenenţa noastră la structurile CSI. Există,

bineînţeles, şi politicieni care afirmă fără echivoc că perspectivele integrării europene ale

Republicii Moldova sunt invers proporţionale gradului de integrare în CSI, cu alte cuvinte,

calitatea de membru al Comunităţii este calificată drept un impediment serios pentru

avansarea pe calea integrării europene. De altfel, acest aspect e încă neexplorat, tema unui

posibil impact al apartenenţei Republicii Moldova la structurile CSI pentru relaţiile ţării

noastre cu alte state, dar, mai ales, cu Uniunea Europeană, fiind dominată de declaraţii mai

curând sentimentale decât academice. Dacă e să vorbim în termeni strict juridici, atunci nu

există o legătură directă între calitatea de membru al CSI şi viitorul relaţiilor cu Uniunea

Europeană. Participarea Republicii Moldova la cooperarea multilaterală în cadrul CSI este

mai curând o urmare a ceea ce se numeşte „ voinţă politică”, a conjucturii geopolitice sau a

calităţii de stat mic, care trebuie să-şi găsească locul său în această regiune a Europei.

Mecanismul Comunităţii Statelor Independente, conceput la 8 decembrie 1991 pentru

dezintegrarea cât mai puţin dureroasă a fostei Uniuni Sovietice, cu toate eforturile celor care

l-au creat, l-au sprijinit şi l-au finanţat toţi aceşti ani, nu s-a mai transformat într-un mecanism

de integrare. Comunitatea rămâne în continuare un mecanism de dezintegrare graduală.

Evoluţia CSI a fost una neuniformă şi ambiguă; nici unul dintre liderii ţărilor membre nu

respingea proiectele comunitare, dar nimeni nu făcea, practic nimic pentru a insufla viaţă şi a

dinamiza activitatea CSI. Regimul de comerţ liber, care mult timp a fost considerat drept un

„colac de salvare” pentru CSI, un obiectiv comun, un imperativ al tuturor celor 12 state-

membre, nu s-a instituit. Astăzi rămân tot mai puţine domenii de activitate care ar fi cu

adevărat importante pentru toţi membrii şi care să fie în stare să-i convingă pe liderii acestor

state să-şi unească realmente eforturile. „Trecutul istoric comun” cedează în faţa prezentului

dur şi viitorului pragmatic. Fiecare dintre statele membre are interese proprii, a căror

realizare o percepe, mai degrabă, în afara structurilor CSI.

De altfel, analizând evoluţia Comunităţii Statelor Independepente în ultimii 14 ani,

constatăm că există câteva căi posibile de desfăşurare a acesteia:

131 Dima N. “Basarabia şi Bucovina în jocul geopolitic al Rusiei”, Ed. “Sincron”, Cluj-Napoca, 1998, p.65-70

128

1) Exercitarea de către Federaţia Rusă a unui efort de proporţii, fie şi în detrimentelor

intereselor economice imediate, pentru menţinerea în viaţă a Comunitaţii în scopul păstrării

unui control politic, militar şi economic durabil asupra spaţiului ex-sovietic.

2) Erodarea treptată a acestui organism şi, implicit, recunoaşterea în termen scurt a

faptului că această Comunitate este neviabilă.

3) Disocierea treptată a CSI în organisme subregionale (Caucaz, Uninea Rusia-

Belarus-Kazahstanul, Asia Centrală) mai viabile şi mai dinamice, în virtutea dispariţiei

noţiunii de spaţiu economic unic-militar, politic ori de altă natură; conştientizarea faptului că

aceste noţiuni sunt deja depăşite132.

Perspectiva evoluţiei regimului politic democratic din Republica Moldova este

relevantă în acest sens. Situaţia se complică şi datorită faptului că timp de 14 ani ţara se află la

o răscruce şi factorul politic autohton nu s-a decis care este calea cea dreaptă. Actualmente,

Republica Moldova se găseşte într-o stare indecisă, o interminabilă oscilaţie a politicii

externe, o apatie şi o indiferenţă a societăţii faţă de de problemele social-politice cu care se

confruntă. Totodată, mai mulţi lideri politici autohtoni conştientizează faptul că experienţa

statelor Europei Centrale şi Ţărilor Baltice, recent devenite membre ale Uniunii Europene, ne

demonstrează că drumul pe care urmează să meargă Republica Moldova trebuie să fie doar

cel al integrării europene. Astăzi în Europa o nouă cortină de fier devine imposibilă; Uniunea

Europeană şi Alianţa-Nord Atlantică (NATO) sunt organizaţii spre care aspiră toate statele

din zonă. Numai integrarea în acest spaţiu politic, economic şi de securitate colectivă poate

asigura Republicii Moldova o dezoltare durabilă. Ţara noastră trebuie să participe activ la

procesele de globalizare şi integrare continentală şi regională. Republica Moldova trebuie să

respingă statutul de neutralitate statală, să se debaraseze de complexul de stat mic periferic şi

să refuze rolul de cordon sanitar între spaţiul euro-atlantic şi cel euro-asiatic. Speranţa în

revitalizarea relaţiilor şi a sistemului de valori din spaţiul euroasiatic este iluzorie.

Resemnarea şi contemplativitatea moldoveană izvorâte din izolarea milenară are nevoie în

noua constelaţie politică mondială de opţiuni majore care nu pot veni decât de la conducerea

politică şi religioasă a ţării. Baterea pasului pe loc, când toată lumea în noua ordine mondială

este în expansiune, în mişcare şi într-o concurenţă acerbă pentru pieţe şi resurse naturale, nu

poate avea decât urmări catastrofale, mai ales că o reizolare a Moldovei lipsită de o conducere

fermă este în curs. Înţelepciunea europeană afirmă că “Toate drumurile duc la Roma”, însă în

Moldova ea a fost mult timp contrată de ideea că “Lucoarea ne vine de la Răsărit”. O nouă

ordine în lumea veche se va constitui şi dilema moldovenilor va fi rezolvată probabil în 2010,

când după alegerile parlamentare în Republica Moldova va apărea o nouă elită politică ce va

132Oleg Serebrian „ Politică şi Geopolitică”, Ed. “Cartier”, Chişinău, 2004, p.40-43

129

găsi o nouă cale de dezvoltare prin edificarea regimului politic, democratic prezentat în

această teză. Maxima care va constitui programul ideologic al acestui nou curs politic: “A fi

stăpânul propriului pământ”, va renaşte patriotismul naţional şi va pune punct emigrărilor în

masă. Saltul politic atât de necesar Moldovei în sferele strategice ale dezvoltării social-

economice este posibil doar în condiţiile unui regim politic democratic. Pentru asigurarea

acestui salt sunt necesare coordonarea activităţii principalelor instituţii politice. Totul depinde

de cultura politică a societăţii în acel moment, de alegerea corectă, voinţa politică şi

maturitatea civică a societăţii. Altă alternativă nu există, fiindcă dacă vrem să progresăm, nu

trebuie să repetăm istoria, ci să făurim una nouă. În această ordine de idei, se poate de

accentuat că regimul politic democratic descris în primul capitol al tezei date nu este un

model actual, deoarece tot ce este actual cu timpul devine trecător, ci mai degrabă o aspiraţie

ce rămâne de realizat pe parcursul evoluţiei sale în viitorul apropiat.

130

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

În orice analiză a dezvoltării democraţiei, construcţia instituţională, legată de suportul juridic

fără de care un regim democratic nu poate fi conceput, ocupă un loc central. Investigarea

diferitor moduri în care s-au constituit regimurile democratice în ţările europene este, pentru

teza dată, un exemplu pentru a demonstra amestecul tradiţiilor conservatoare şi al ideilor

liberale în naşterea democraţiei. Ideea modelului unic al democraţiei devine o referinţă

teoretică utilă, dar periculoasă când este absolutizată. Succesiunea de cazuri pe care o

dezvăluie abordarea comparativă determină cercetarea diferitor sensuri pe care noţiunile de

stat, libertate sau suveranitate le-au avut în funcţie de locuri şi epoci. Se relativizează astfel

poziţia privilegiată în unele analize ale modelului parlamentarist englez, care prin caracterul

său elitist şi aristocratic, individualist şi inegalitar, dezvăluie o democraţie mefientă faţă de

capacitatea poporului de a-şi dovedi o reală competenţă politică. Dacă modelul anglo-saxon

valorizează, în primul rând, libertatea individuală, modelul francez pare să privilegieze, în

cadrul cuplului libertate-egalitate, mai mult, pe cea din urmă. De aceea, în consonanţă cu

tradiţiile raţionaliste şi luministe, dar şi cu perspectiva rousseau-istă, educaţia devine

principalul vector al democratizării. Democratizarea nu este un proces unilateral şi univoc,

diferenţele dintre state care apar la o analiză comparativă legitimează ideea unor trasee

diverse. Relativizând modelul anglo-saxon, lucrarea prezentă nu intenţionează să privilegieze

democraţia a la francaise cu toate contradicţiile şi limitele sale, ci avertizează asupra

consecinţelor unei viziuni unilaterale asupra proceselor contemporane de democratizare.

Riscurile unui eşec al modelului anglo-american ca unic etalon al democratizării pot

compromite tentativele de liberalizare din estul Europei, America Latină sau ceea ce, generic,

este denumit Sud.

Se admite un mod aproape unanim faptul că ideea democratică a fost asociată de-a

lungul istoriei, cu o multitudine de proiecte. Unul dintre acestea a fost cel liberal, iar

democraţia liberală, ca formă de autoritate publică, a devenit la sfârşitul secolului al XIX-lea

un vehicul al aspiraţiilor democratice. Ea a repurtat un incontestabil succes asupra tuturor

celorlalţi competitori, dovedindu-se cea mai validă formă de organizare a afacerilor publice şi

de distribuire a libertăţilor civile şi politice, la nivelul statului-naţiune. Însă acest binom

(democraţie liberală) nu a fost scutit niciodată de tensiuni interioare. Iar sfârşitul celui de-al

doilea război mondial, descalificarea totalitarismului în lumea civilizată şi succesul

proiectului politic liberal-democratic în Occident, au făcut din proiectul dat unul hegemonic,

generând probleme în conceptualizarea democraţiei. Democraţia a început să fie gândită

preponderent ca democraţie liberală, iar democraţia liberală să fie numită democraţie. Acest

131

proces a provocat reacţii critice din partea celor care au văzut în el o manevră ideologică,

reacţii concretizate în încercarea de a reda termenului un înţeles mai apropiat de cel originar:

democraţia liberală trebuia văzută pur şi simplu ca unul dintre proiectele democratice

posibile.

Există însă oameni care în schimbul prestigiului pe care şi-l câştigă în lumea

academică şi în societate, în general, au datoria de a medita la fundamentele şi destinul

politicii. Este vorba despre teoreticienii politici; printre ei, cei care, reuşind să impună

democraţia drept teren de reflecţie şi studiu, au ajuns să fie cunoscuţi sub numele de

teoreticieni ai democraţiei. Aşadar, fără a minimaliza în vreun fel aportul şi responsabilitatea

altor ramuri din spaţiul vast şi fragmentat al reflecţiei ştiinţifice asupra politicului, trebuie să

privim către teoria politică şi în primul rând către teoria democratică. Dincolo de poziţiile

filosofice, dincolo de opţiunile metodologice, de concluzii şi de alte lucruri care i-ar putea uni

sau despărţi, teoreticienii politici sunt cei care trebuie să ne amintească faptul că democraţia

nu este doar o soluţie, ci şi o problemă. Teza de faţă este nu doar o încercare de a descrie

evoluţia regimului politic democratic din Republica Moldova cu realizările, problemele şi

perspectivele sale, ci şi un apel la reafirmarea vocaţiei normative a teoriei politice, la

conştiinţa profesională a practicienilor ei. Dacă noi vorbim în primul rând despre democraţie,

atunci abordarea ştiinţifică a regimului democratic şi a politicii democratice este parte din

demersul politologilor. Pentru un politolog este esenţial ca în evaluarea cursului şi

semnificaţiei proceselor, fenomenelor, evenimentelor, situaţiilor şi personalităţilor politice, să

recurgă pertinent la exigenţele metodei ştiinţifice. Spre a descifra raţional mitul şi realitatea

politică. Spre deosebire de mit, care angajează şi acreditează automat, necritic şi integral o

idee, o imagine, un ideal presupus realizat sau realizabil în continuare, metoda ştiinţifică,

analiza politică propriu-zisă recurg la separarea mintală a unui proces, eveniment, subiect de

cercetare în părţile sale componente pentru a-i studia geneza, natura şi a determina relaţiile

dintre părţi, precum şi poziţia acestora faţă de “întreg”.

Teoretic, dar şi practic-politic, problemele democraţiei sunt strâns legate de

problemele guvernării, în sensul în care acestea constituie, mai ales din perspectiva

politologică, acţiunea de cârmuire, conducere, dirijare social-politică, de control asupra

afacerilor publice. Printre schimbările specifice lumii contemporane, un rol esenţial le-a

revenit şi le revine proceselor perfecţionării democraţiei, în deosebi a celei liberale. Antidotul

acesteia ar fi, potrivit multor politologi, democraţia modernă (poliarhia), văzută ca un stadiu

nou, superior de dezvoltare democratică prin afirmarea instituţiilor necesare unei amplificări

funcţionale a centrelor de decizie, prin asigurarea concretă a drepturilor şi libertăţilor

132

individuale garantate de prevederi constituţionale de legi şi instituţii juridice emancipate de

sub tutela politicii, instituindu-se consecvent ordinea socială, precum şi stabilitatea politică.

Este relevantă, pentru finalul aceste lucrări, concluzia la care ajunge părintele

poliarhiei Robert A.Dahl: “Studiul politicii ar trebui nu numai să ne ofere o mai bună

înţelegere a lumii politice, ci şi ar trebui să ne ajute să acţionăm cu mai multă inteligenţă,

pentru a ne atinge obiectivele, scopurile, speranţele, dorinţele. A acţiona în politică este,

inevitabil, o formă de acţiune morală”. Această idee, enunţată de un teoretician care a ştiut să

facă din democraţie atât un obiect de studiu, cât şi o profesiune de credinţă ne poate ajuta să

discernem cel mai important mesaj al marii teorii politice a secolului XX.

Practica istorică ne arată că instaurarea regimurilor politice democratice este un proces

obiectiv, inevitabil pentru toate ţările ex-socialiste. Dar în fiecare ţară aparte acest proces

complicat cu foarte multe contradicţii politice, sociale, economice şi spirituale se realizează în

baza legităţilor generale de dezvoltare a societăţii umane.

Realizând acest studiu, am constatat că regimul politic democratic este abordat din

diverse perspective şi preocupă analişti şi politicieni din lumea întreagă, inclusiv din

Republica Moldova. În baza cercetărilor efectuate au fost făcute unele concluzii şi

recomandări, după cum urmează:

1. Constituind o componentă a sistemului politic, regimul politic indică gradul de

organizare politică a societăţii la un moment dat. Astăzi devine tot mai vizibilă contribuţia

regimului politic democratic la edificarea unei democraţii pluraliste. Însă calea parcursă de

tinerele instituţii politice din Republica Moldova în anii tranziţiei nu este una rectilinie, ci în

salturi, marcată de enorme dificultăţi ale constituirii în condiţiile dependenţei economice. Pe

parcursul doar a zece ani în Republica Moldova s-au succedat cinci regimuri politice:

1. Parlamentar (27 aprilie-3 septembrie 1990).

2. Semiprezidenţial / semiparlamentar (3 septembrie 1990 – 5 martie 1991).

3. Prezidenţial (5 martie1991-28 iulie 1994).

4. Semiprezidenţial / semiparlamentar (29 iulie 1994 – 5 iulie 2000).

5. Parlamentar (5 iulie 2000…).

2. Un rol important în procesul de instaurare a regimului politic democratic în

republică îi revine factorului legislativ - Parlamentului, ca instituţie politică compusă din

reprezentanţii aleşi de popor. Însă deoarece democraţia nu constituie un sistem “perfect”, nici

Parlamentul, emanaţie a sa şi instrument al vieţii democratice, nu poate fi perfect. În ciuda

deficienţilor sale, Parlamentul Republicii Moldova poate asigura funcţionalitatea

pluralismului politic, reprezentarea diverselor interese, determinînd dezbateri pentru soluţii

eficiente, imprimând caracter public vieţii de stat şi permiţând realizarea controlului puterii.

133

3. În contextul guvernării prin separarea puterilor şi asigurarea unor relaţii de echilibru

între aceştia, puterii executive îi revin atribuţii legate de aplicarea politicilor şi legilor

adoptate de către puterea legislativă.

4. Partidismul ca fenomen politic reprezintă un element dinamic al vieţii democratice.

Partidismul şi democraţia se condiţionează reciproc atât într-un mod istoric, în sensul că

democraţia începe să se manifeste social o dată cu apariţia şi dezvoltarea partidelor ca

instituţii politice, cât şi funcţional, în sensul că partidele politice, desfăşurând o activitate

sistematică şi de amploare, dau consistenţă şi trăinicie regimului democratic.

5. Cultura politică în Republica Moldova exprimă nivelul activităţii practice a

oamenilor în sfera social-politică, capacitatea lor de a sesiza şi promova politica statului. Ea

determină comportamentul electoratului în campaniile electorale care, fiind influenţat de

diverse circumstanţe, a variat mult în cursul acestei perioade. Astfel, rezultatele multiplelor

scrutine au demonstrat atît dorinţa de a depăşi greutăţile perioadei de tranziţie, cât şi nostalgia

unei părţi a electoratului după trecutul sovietic.

6. Acceptarea unor noi entităţi statale, inclusiv a statului nostru, în calitate de subiecţi

ai dreptului internaţional, a fost condiţionată de ataşamentul lor faţă de valorile democratice şi

general umane. Locul Republicii Moldova în contextul internaţional, independenţa şi gradul

ei de suveranitate depind de capacitatea şi dezvoltarea propriei economii, care să asigure

populaţiei un trai decent.

În funcţie de obiectivele preconizate, în urma cercetării procesului de instaurare a

regimului politic democratic în Republica Moldova, au fost elaborate unele recomandări:

1. Pentru stabilirea unui mecanism eficient de realizare a puterii politice în cadrul

Republicii Moldova este necesară schimbarea sistemului electoral după modelul finlandez. În

prezent , în Republica Moldova este instituit sistemul proporţional electoral, în cadrul căruia

alegătorii votează lista integrală a unui partid politic. Este utilizat modelul unei liste

preordonate blocate, în care cea mai importantă decizie le aparţine aparatelor de partid pentru

desemnarea aleşilor. În Finlanda şi Suedia, sistemul electoral este acelaşi(proprţional), însă

alegătorii votează doar candidatul de pe lista unui partid politic, în funcţie de

profesionalismul şi decenţa acestuia. Acest sistem permite alegătorului să voteze pentru un

candidat în cadrul aplicării proporţionale. Astfel, decizia se face dublă, în raport cu

următoarele criterii:

a) În funcţie de orientarea politică a alegătorilor.

b) În funcţie de calităţile personale profesionale şi etice ale unui candidat la funcţia de

deputat, inclus pe lista electorală a partidului politic.

134

2. Pentru a îmbogăţi sistemul de valori etice şi spirituale în societate este necesară

introducerea obligatorie în cadrul curriculum-ului şcolar a disciplinelor umanitare:

politologie, filosofie, religie, etică şi estetică. Astfel, cultura politică din Republica Moldova

va evolua în urma unui angajament civic a populaţiei care ce va implica mai activ in procesul

electoral; numărul indecişilor va scădea vădit.

3. Într-o ţară cu regim politic parlamentar, funcţia de Prim-Ministru este mai

importantă în raport cu cea de Preşedinte al Republicii şi de Preşedinte al Parlamentului. Din

aceste considerente, Prim-Ministru trebuie să devină liderul partidului politic care câştigă

alegerile, iar în postul de Preşedinte al Republicii urmează să fie aleasă o persoană de

notorietate şi prestigiu deosebit în societate, fără apartenenţă politică, care să servească drept

factor de echilibru şi mediere între diverse ramuri ale puterii, precum şi între partidele

politice.

4. Integrarea europeană a Republicii Moldova se va realiza mai eficient în urma

stabilirii unor măsuri concrete:

a) Iniţierea negocierilor de asociere a Republicii Moldova la Uniunea Europeană

odată cu depunerea cererii oficiale de aderare la UE.

b) Armonizarea legislaţiei naţonale a Republicii Moldova cu cea a ţărilor Uniunii

Europene.

c) Abandonarea conceptului perimat de neutralitate permanentă a statului şi depunerea

instrumentelor oficiale de aderare la Organizaţia Tratatului Atlanticde Nord (NATO).

5. În scopul evoluţiei eficiente a regimului politic democratic în Republica Moldova

este necesară restabilirea unităţii teritoriale a ţării prin încetarea stării de ocupaţie şi evacuarea

trupelor şi arsenalului militar al Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova, în deplin

acord cu Declaraţia de Independenţă şi Constituţia. Pentru realizarea acestui deziderat este

necesară elaborarea unei Strategii de Securitate Naţională, care să reflecte interesele majore

ale Republicii Moldova prin mecanismele de cooperare reciproc avantajoasă cu S.U.A.,

Uniunea Europeană, Ucraina şi România în vederea implicării lor directe în procesul de

reglementare a diferendului din Transnistria.

135

B I B L I O G R A F I E

1. Documente şi materiale

1. Constituţia Republicii Moldova. Adoptată la 29 iulie 1994. – Chişinău: Moldpres,

1994.

2. Constituţia Republicii Moldova. Cu modificările şi completările din 5 iulie 2000. –

Chişinău: Moldpres, 2000

3. Constituţia Republicii Moldova. Cu modificările şi completările din 12 decembrie

2002. – Chişinău: Moldpres, 2003

4. Codul Electoral. Ediţie Oficială ( Modificat şi completat prin Legea nr.268-XIV din

4 februarie 1999 // Monitorul Oficial. – 1999. – Nr. 22-23, art.93 ). – Chişinău, 1999.

5. Declaraţia cu privire la suveranitatea Republicii Sovietice Socialiste Moldova //

Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului Republicii Sovietice Socialiste Moldova.

(Chişinău ). – 1990.- Nr.8.

6. Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova // Republica Moldova. Monitor

Oficial. – 1991. – Nr. 11-12

7. Electorala” 94. Documente şi cifre. Ediţie a Comisiei Electorale Centrale. –

Chişinău, 1994.

8. Electorala” 98. Documente şi cifre. Ediţie a Comisiei Electorale Centrale. –

Chişinău, 1998.

9. Electorala” 2001. Documente şi cifre. Ediţie a Comisiei Electorale Centrale. –

Chişinău, 2001.

10. “ Legea RSS Moldova cu privire la Guvernul Republicii”, adoptată la 31 mai 1990

// Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului Republicii Sovietice Socialiste Moldova.

(Chişinău ). – 1990.- Nr.8.

11. .Legea „ Cu privire la instituirea funcţiei de Preşedinte al RSS Moldova şi la

introducera unor modificări şi completări în Constituţia RSS Moldova”, adoptată la 3

septembrie 1990 // Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului Republicii Sovietice

Socialiste Moldova. (Chişinău ). – 1990.- Nr.9

12. Legea “Cu privire la perfecţionarea puterii executive şi unele modificări şi

completări în Constituţia R.S.S. Moldova”, adoptată la 5 martie 1991 // Republica Moldova.

Monitor Oficial. – 1991. - Nr.11-12.

13. “ Legea privind partidele şi alte organizaţii socal-politice”, adoptată la 17

septembrie 1991 // Republica Moldova. Monitor Oficial. – 1991. - Nr.11-12.

136

14. Regulamentul provizoriu al Parlamentului Republicii Moldova din 18 iunie 1991 //

Legi, hotărîri şi alte acte adoptate de sesiunea a şasea a Parlamentului Republicii Moldova, de

legislatura a douăsprezecea. Vol.1. Ediţie a Parlamentului Republicii Moldova. – Chişinău:

Moldpres, 1991.

15. Regulamentul Parlamentului Republicii Moldova din 29 martie 1994 // Legi şi

hotărîri adoptate de prima sesiune a Parlamentului Republicii Moldova, de legislatura a

treisprezecea. Vol.1. Ediţie a Parlamentului Republicii Moldova. – Chişinău: Moldpres, 1997.

16. Regulamentul Parlamentului Republicii Moldova din 2 aprilie 1996 // Legi şi

hotărîri adoptate de sesiunea cincea a Parlamentului Republicii Moldova, de legislatura a

treisprezecea. Vol.XIV. Ediţie a Parlamentului Republicii Moldova. – Chişinău: Moldpres,

1997.

17. Regulamentul Parlamentului din 25 mai 2000 // Monitorul Oficial al Republicii

Moldova. – 2000. – Nr. 59-62.

18. Cernencu M., Galben A., Rusnac Gh., Solomon C. Republica Moldova: Istoria

politică ( 1989-2000). Documente şi materiale. Vol. 1-2. – Chişinău: CE USM, 2000.

II. Monografii, lucrări şi articole ştiinţifice

1.Almond G., Verba S. „Cultura Civică: Atitudini politice şi democratice în cinci

naţiuni”, Bucureşti: Du Style, 1996, 392 p.

2. Andrieş A. „Politologie sau ştiinţă politică”, Bucureşti: Corint, 1997, 143 p.

3. Aristotel „Politica”, Oradea: Antet, 1996, 286 p.

4. Aristotel „Statul Atenian”, Iaşi: Agora, 1992, 96 p.

5. Arseni A., Barbalat P. ş.a. „Constituţia Republicii Moldova comentată articol cu

articol”, Vol. 1, Titlul I. Principii generale, Chişinău: Civitas, 2000, 256 p.

6. Ball T., Dagger R. „Ideologii politice şi idealul democratic”, Iaşi: Polirom, 2000,

310 p.

7. Bocancea C. „Deontologia funcţiei publice: sinteză etico-juridică în contextul

politic”, Iaşi: Cantes, 2004, 136 p.

8. Boutros-Ghali B., Attali F. „Exerciţiu de visare: Secolul XXI”, Magazin Istoric, nr.

4, 1999.

9. Braud Ph. „Grădina deliciilor democraţiei”, Bucureşti: Globus, 1994, 234 p.

10. Braunstein F., Pepin J.-F. „Marile doctrine”, Bucureşti: Antet, 1997, 287 p.

11. Brucan S. „Îndreptar-Dicţionar de politologie”, Bucureşti: Nemira, 1993, 299 p.

12. Brzezinski Z. „Nationalismul postcomunist. Europa Centrală şi de Est, în ciclonul

tranziţiei”, Bucureşti: Diogene, 1995, 278 p.

137

13. Carpinschi A., Bocancea C. „Tratat de ştiinţa politicului”, Iaşi: Editura

Universităţii “Al. I.Cuza”, 1998, 215 p.

14. Chatelet F. „Concepţiile politice ale secolului XX”, Bucureşti: Humanitas, 1994.

15. Chiorescu Iu. „Cultura politică în Republica Moldova: studiu de caz”, Materialele

Conferinţei Internaţionale “Filosofie. Ştiinţă. Politică: realizări, implementări, perspective”,

Chişinău: CE USM, 2003, 185 p.

16. Chircă S. „Basarabia. Lupta continuă”, Chişinău: Arc, 2000, 347 p.

17. Cincota H. „Ce este democraţia”, Târgu-Mureş: ProEuropa, 1995, 54 p.

18. Claval P. „Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în

secolul al XX-lea”, Bucureşti: Corint, 2001, 175 p.

19. Constant B. „Despre suveranitatea poporului”, Arena Politicii, Nr. 10, 1997.

20.Соловьев А.И. „Полтология: Политическая теория политические

технологии”, Москва: Аспект Пресс, 2003, 558 cтр.

21. Cernovădeanu P. „Basarabia. Drama unei provincii istorice în context politic

internaţional”, Bucureşti: Albatros, 1993, 224 p.

22. Creţu V., coord. „Bazele Statului şi Dreptului în Republica Moldova”, Chişinău:

Cartier, 1997, 352 p.

23. Crudu L. „Unele aspecte privind constituirea sistemului pluripartidist în Republica

Moldova” // Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării. Culegere de materiale,

Chişinău: CAPTES, 2000, 150 p.

24. Cujbă V. „Geneza partidelor politice în contextul analizei comparative”, Moldova

şi Lumea, Nr. 7-8, 2000.

25. Cujbă V. „Partidele politice şi rolul lor în societatea contemporană”, Rezumatul

tezei de doctorat, Universitatea Bucureşti, 1994, 20p.

26. Darendorf R. „Reflecţii asupra revoluţiei din Europa”, Bucureşti: Humanitas,

1993, 284 p.

27. Dima N. „Basarabia şi Bucovina în jocul geopolitic al Rusiei”, Cluj-Napoca:

Sincron, 1998, 276 p.

28. Dragomir C. „Tranziţia politică actuală: Metamorfoza unui sistem de semnificaţii”,

Cluj: Dacia, 1992, 288 p.

29. Dunleavy P., O’Leary B. „Teoriile statului. Politica democraţiei liberale”,

Chişinău: Epigraf, 2002, 342 p.

30. Enache M., Cimpoieşu D. „Misiunea diplomatică în Republica Moldova 1993-

1997 ”, Iaşi: Polirom, 2000, 431 p.

31. Enciu N. „Frontul Popular”, Arena politicii, Nr. 13, 1997.

138

32. Ермуратский В. «Кончепцииле сочиале-политиче але луй Д.Кантемир»,

Кишинэу: Картя Молдовеняскэ, 1957, 99 p.

33. Finn C. „Politica într-o societate liberă”, Târgu-Mureş: Pro Europa, 1996, 58 p.

34. Fisichella D. „Ştiinţa politică: probleme, concepte, teorii”, Chişinău: USM, 2000,

378 p.

35. Florea E. „Independenţa şi suveranitatea”, Bucureşti: Editura Politică, 1977, 160 p.

36. Florea I. „Mistica şi paradoxurile democraţiei”, Bucureşti: România de Mâine,

1996, 234 p.

37. Florian R. „Controversele secolului XX”, Bucureşti: Diogene, 1997, 358 p.

38. Fruntaşu Iu. „O istorie etnopolitică a Basarabiei (1812-2002)”, Chişinău: Cartier,

2002, 592 p.

39. Fruntaşu P., Rusnac Gh. „Republica Moldova pe calea democratizării (aspecte

procesului de constituire a unui sistem politic)”, Chişinău: USM, 1999, 226 p.

40. Guţu I. „Republica Moldova: Economia în tranziţie”, Chişinău: Litera, 1998, 447p.

41. Guţu I., Gudâm A., Cojocaru P., Moraru N. „Reforma economică. Rezultatele

primei etape. Obiectivele primordiale”, Chişinău: Ştiinţa, 1994, 155 p.

42. Helene Carrere d’Encause „Triumful naţiunilor sau sfârşitul imperiului sovietic”,

Bucureşti: Remember, 1993, 325 p.

43. Hermet G. „Poporul contra democraţiei”, Iaşi: Institutul European, 1995, 286 p.

44. Hinsley F.H. „Suveranitate”, Chişinău: Ştiinţa, 1998, 200 p.

45. Hobsbawm E. „Secolul Extremelor”, Bucureşti: Lider, 1997, 698 p.

46. Huntington S.P. „Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”,Bucureşti:

Antet, 1998, 335 p.

47. Huntington S.P. „Ordinea politică a societăţilor în schimbare”, Iaşi: Polirom,1999,

322 p.

48. Iliescu V. „Statul – utopie şi realitatea: Antichitate, evul mediu, renaştere” Vol. 1,

Cluj-Napoca: Dacia, 1996, 256 p.

49. Istoria filosofiei moderne şi contemporane. Vol. 1 (De la Renaştere la epoca

“luminilor”), Bucureşti: Editura Academiei Române, 1984, 575 p.

50. Jeffrey C. Isaac „Democraţia în vremuri întunecate”, Iaşi: Polirom, 2000, 253 p.

51. Josanu Iu. „Cultura politică. Abordare de concept”, Arena Politicii, Nr. 5, 1996.

52. Juc V. „De la partidul unic la pluripartidism”, Arena Politicii, Nr. 1, 1996.

53. Juc V. „Constituirea statului Republica Moldova. Viaţa politică în anii 1989-1991”

, Revista de Filosofie şi Drept, Nr.2, 2001.

54. Karpinski Ia. „Independenţa şi suveranitatea”, Arena politicii, Nr. 4, 1996.

139

55. King A., Schneider B. „Prima revoluţie globală. O strategie pentru supravieţuirea

lumii”, Bucureşti: Editura „Tehnică”, 1993, 95 p.

56. King Ch. „Moldova post-sovietică: un ţinut de hotar în tranziţie”, Iaşi: Institutul

European , 1997, 232 p.

57. King Ch. „Moldovenii, România, Rusia şi politica culturală”, Chişinău, Arc, 2002,

273 p.

58. Klipii I. „Separaţia puterilor în stat”, Arena Politicii, Nr. 10, 1997.

59. Лавриненко В. „Политология”, Москва, 1999

60. Lijphart A. „Modele ale democraţiei. Forma de guvernare şi funcţionare în treizeci

şi şase de ţări”, Iaşi: Polirom, 2000, 319 p.

61. Lijphart A. „Democraţia în societăţile plurale”, Iaşi: Polirom,2002, 293 p.

62. Luca I. „Politologie”, Timişoara: Helicon, 1995, 186 p.

63. Мальцев В. „Основы Политологии”, Москва, 1997, 478 p.

64. Marin C. „Societatea civilă: între mit politic şi pledoarie socială”, Chişinău:

Civitas , 2000, 226 p.

65. Marx K., Enghels Fr. „Opere. Vol. I.”, Bucureşti: Editura PLP, 1957, 385 p.

66. „Măştile Puterii”, Iaşi: Institutul European, 1996, 233 p.

67. Mânăscurtă C. „Simbolurile de stat – expresie a identităţii naţionale”, Materialele

Conferinţei Internaţionale “Filosofie. Ştiinţă. Politică: realizări, implementări, perspective”,

Chişinău: CE USM, 2003, 406 p.

68. Mihailov V., Moşneaga V., Rusnac Gh., Rusnac V. „Partidele şi organizaţiile

social-politice în Moldova”, Moldoscopie. (Probleme de analiză politică) Partea II, Chişinău:

USM, 1994, 168 p.

69. Muhuţ L. „Dilemele ştiinţei politice: Incursiune în studiul conceptelor”, Bucureşti:

Editura Enciclopedică , 1995, 160 p.

70. Mihuţ L. „Despre pluralism în America”, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1997,

215 p.

71. Milon-Delsol Ch. „Ideile politice ale secolului XX”, Iaşi: Polirom, 2002, 205 p.

72. Mitran I. „Politologie”, Bucureşti: România de Mâine, 2000, 207 p.

73. Moldovanu D. „Tranziţie: interdependenţa transformărilor sistemice şi a integrării

în economia mondială”, Chişinău: Litera, 1997, 245 p.

74. Montesquieu “Scrisori persane. Caiete”, Chişinău: Hyperion, 1993, 368 p.

75. Moşneaga V., Rusnac V., Rusnac Gh., Zavtur A. „Procesele sociale în Republica

Moldova în analiza politică anglofonă (anii 1992-1993), Partea I, Chişinău:USM,1995, 188 p.

140

76. Moşneaga V., Rusnac Gh. „Partidele politice şi mişcările social-politice pe fondul

stabilirii independenţei politice a Republicii Moldova”. Moldoscopie. (Probleme de analiză

politică), Partea III, Chişinău: USM, 1995, 176 p.

77. Moşneaga V., Rusnac Gh. „Pluripartidismul în Moldova: etapele şi tendinţele de

bază ale consolidării” // Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul formării. Culegere

de materiale, Chişinău: CAPTES, 2000, 150 p.

78. Moşneaga V. “Partidele politice şi Parlamentul Moldovei: aspecte juridice ale

interacţiunii” // Aspecte ale practicii parlamentare, relaţiile dintre Parlament şi Guvern

(Republica Moldova). Culegere de materiale “East West parlamentary Practice Project”,

Chisinau, 1997, 187 p.

79. Moşneaga V. „Migraţiile contemporane: studierea şi reglarea”, Chişinău:CE USM,

2000, 132 p.

80. Munteanu I. „Itinerarii pentru o înţelegere a sistemului politic din Republica

Moldova”, Arena Politicii, Nr. 4, 1996.

81. Muscă V., Baumgarten A. „Filosofia politică a lui Aristotel”, Iaşi: Polirom, 2002,

342 p.

82. Muscă V. „Întroducere în filosofia lui Platon”, Iaşi: Polirom, 2002, 210 p.

83. Perloff J. „În umbra puterii”, Bucureşti: Editura Tehnică , 1997, 260 p.

84. Popisteanu C. „Previzibil – imprevizibil”, Magazin Istoric, nr. 7-9, 1999.

85. Pizzorno Al. „Partidele în pluralism”, Arena Politicii, Nr. 13, 1997.

86. Piţurca A. „Politica şi societatea”, Universitatea din Craiova, 1994, 148 p.

87. Politologie, Universitatea “Politehnica”, Bucureşti, 1996, 328 p.

88. Radu Al., Radu Gh., Porumb Ioana „Sistemul politic românesc – un sistem

entropic?”, Bucureşti: Editura Tehnică, 1995, 218 p.

89. Radu M. „Universalitatea tranziţiei”, Arena Politicii, Nr. 6, 1996.

90. Revel J.-F. „Revirementul democraţiei”, Bucureşti: Humanitas , 1996, 368 p.

91. Roşca A., Zavtur A. „Reformele politice – condiţie a constituirii statalităţii şi

integrării societăţii ” , Socioanaliza, Revista analitică independentă, Nr. 1, 1996.

92. Ruja N.M. „Controverse privind teoria separaţiei puterilor în stat”, Cluj-Napoca:

Cordial-Lex , 1995, 287 p.

93. Rusu I. „Forma de Guvernământ”, Bucureşti: Lumina Lex, 1997, 335 p.

94. Saca V. „Dialectica intereselor politice şi sociale şi consolidarea independenţei

Republicii Moldova”. Moldoscopie (Probleme de analiză politică). Partea V, Chişinău: USM,

1995, 187 p.

95. Sartori G. „Teoria democraţiei reînterpretată”, Iaşi: Polirom, 1999, 507 p.

141

96. Serebrian O. „ Politică şi Geopolitică”, Chişinău: Cartier , 2004, 159 p.

97. Solomon C. “Aspecte ale vieţii politice în Republica Moldova (1989-2000)”,

Chişinău: CE USM , 2002, 263 p.

98. Solomon C. „Începutul guvernării democratice în Republica Moldova” //

Symposia professorum. Seria: Istorie. Materialele sesiunii ştiinţifice, Chişinău: ULIM, 2001,

167 p.

99. Solomon C. „Aspecte ale culturii politice în Republica Moldova în perioada de

tranziţie”, MOLDOSCOPIE (Probleme de analiză politică), Partea a XVII-a, Chişinău: USM,

2001, 185 p.

100. Solomon C. „Contribuţii la studierea culturii politice în Republica Moldova în

perioada de tranziţie”, Buletin Ştiinţific, Academia Ecologică din România, Iaşi, 2001.

101. Solomon C. „Cunoştinţe politice şi cultura politică”, Cugetul, Nr. 3-4, 2001.

102. Stan V. „Partidele politice ca instituţie a socializării politice”// Pluripartidismul în

Moldova: esenţa şi specificul formării. Culegere de materiale, Chişinău:CAPTES, 2000,150p.

103. Stănciugelu Şt. „Ideal – tipuri şi tipuri reale în cultura politică românească”, Sfera

Politicii, Nr. 21, 1994.

104. Şofrannsky O. „Geografia electorală a Moldovei: patru alegeri libere şi

democratice”, Arena politicii, Nr. 7, 1998.

105. Tănase Gh. „Separarea puterilor în stat”, Bucureşti:Editura Ştiinţifică, 1994, 256p

106. Tănăsescu F. „Doctrine şi instituţii politice”, Bucureşti: România de Mâine, 2004,

224 p.

107. Terente R. „Politica: Dincolo de temeri şi tentaţii”, Bucureşti: ARA, 1993, 208 p.

108. Tham F. „Sfârşiturile comunismului”, Iaşi: Institutul European , 1996, 234 p.

109. Tismăneanu Vl. „Reinventarea politicului”, Iaşi: Polirom, 1997, 286 p.

110. Tocqueville A. „Despre democraţie în America”, Bucureşti: Humanitas, 1995,

456 p.

111. Tompea D., Şandru D., Pitulac T. „Concepte şi modele în ştiinţa politică”, Iaşi:

Institutul European , 2001, 230 p.

112. Trăsnea O. „Cultura politică şi stil politic” // Conştiinţă şi progres, Iaşi: Junimea,

1984, 322 p.

113. Ţurcan G. „Influenţa crizei sistemului de valori asupra dezvoltării culturii

politice”, Materialele Conferinţei Internaţionale “Filosofie. Ştiinţă. Politică: realizări,

implementări, perspective”, Chişinău: CE USM , 2003, 406 p.

114. Ţurcanu I. „Republica Moldova independentă, 1991-2001”, Chişinău: Ştiinţa,

2001, 185 p.

142

115. Ursu V. “Moldova pe calea suveranităţii reale şi independenţei statale”, Chişinău:

UTM, 1993, 22 p.

116. Vartic A. „Snegur”, Chişinău: Basarabia, 1996, 254 p.

117. Vărzari P., Tănase R. „Unele considerente privind fenomenul ideologic”, Revista

de filosofie şi drept, Nr. 1, 2000.

118. Vâlsan C. „Politologie”, Bucureşti: Editura Economică, 1997, 232 p.

119. Voicu G. „Pluripartidismul. O teorie a democraţiei”, Bucureşti: ALL, 1998, 195p.

120. Voiculescu M. „Politologie”, Bucureşti: Victor, 1998, 211 p.

122. Voiculescu M. „Cultura politică – sistem politic”// Conştiinţă şi progres, Iaşi:

Junimea , 1984, 322 p.

123. Voiculescu M. „Îndoieli şi certitudini”, Bucureşti: CE Odeon , 1992, 176 p.

124. Zapirtan L. „Repere în ştiinţa politicii”, Iaşi: Chemarea, 1992, 296 p.

125. Zavtur Al. „Conlucrarea ramurilor puterii – condiţie de bază a prosperării

Republicii Moldova”. Aspecte ale practicii parlamentare, relaţiile dintre Parlament şi Guvern

“Republica Moldova). Culegere de materiale. East-West parlamentary Practice Project.

Chişinău, 1997, 187 p.

III. Dicţionare – îndreptare

1. Chagnoulland D. Dicţionar al vieţii politice şi sociale, Bucureşti:ALL, 1999, 345 p. 2. Dicţionar explicativ al limbii romăne // Ediţia a II-a, Bucureşti: Univers

Enciclopedic, 1998, 1192 p.

3. Dicţionar de Sociologie, Bucureşti: Babel, 1993, 453 p.

4. Dicţionar de Politică, Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2001, 526 p.

5. Dicţionar de probleme politice politice: 60 de mize ale Franţei contemporane”,

Chişinău, Museum, 2002, 272 p.

6. Dicţionar Politic, Bucureşti: Editura Politică, 1975, 661 p.

7. Filosofia de la A la Z // Dicţionar enciclopedic de filosofie, Bucureşti: ALL, 2000,

571 p.

8. Ghid de idei politice, Bucureşti: Pan-Terra , 1991, 127 p.

9. Mică enciclopedie de politologie, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

1977, 494 p.

10. Plano C. Jack, Riggs E. Robert, Robin S. Helenan. Dicţionar de analiză politică,

Bucureşti: Ecce Homo, 1996, 195 p.

11. Tămaş S. Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultură civică // Ediţia a II-a

revăzută şi adăugită, Bucureşti: Sansa, 1996, 415 p.

.

143

LISTA DE ABREVIERI

1. U.R.R.S. – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

2. R.S.S.M. – Republica Sovietică Socialistă Moldovenească

3. P.C.U.S. – Partidul Comunist din Unuinea Sovietică

4. P.C.M. – Partidul Comunist din Moldova

5. F.P.M. – Frontul Popular din Moldova

6. U.E. – Uniunea Europeană

7. C.S.I. – Comunitatea Statelor Independente

8. N.A.T.O. – Organizaţia Tratatului Atlantic de Nord

144

REZUMAT

Duminica Ion „Instaurarea regimului politic democratic în Republica Moldova: realizări,

probleme, perspective”

Cuvintele – cheie: Democraţie, regim politic, regim democratic, regim totalitar,

formă de guvernământ, republică, societate civilă, stat, sistem politic, partid politic,

pluralism politic, cultură politică, putere politică, pluripartidism, independenţă,

suveranitate, separaţia puterilor în stat.

Practica istorică ne arată că tranziţia este un proces obiectiv, inevitabil pentru toate

ţările ex-sovietice. Dar în fiecare ţară aparte tranziţia ca fenomen istoric, complicat cu foarte

multe contradicţii politice, sociale, economice şi spirituale se realizează în baza legităţilor

generale de dezvoltare a societăţii umane. Totodată, procesul politic de instaurare a

regimurilor democratice are trăsăturile sale specifice, atât pozitive cât şi negative. Pentru

Republica Moldova este specific schimbarea priorităţilor în procesul instaurării regimului

politic democratic, însă politicile şi instrumentele operaţionale valorificate aici n-au adus la

rezultatele pozitive obţinute de alte ţări ex-sovietice.

Pentru aflarea unor răspunsuri adecvate la multiplele provocări ale modelelor

contemporane de guvernare democratică, trebuie să pornim de la premisa că imperfecţiunile

democraţiei dintr-un stadiu sau altul al ei pot fi rezolvate numai în cadrul democraţiei, prin

perspectiva valorilor şi normelor ei, a mijloacelor sale specifice pe care ea le implică.

Democraţia nu trebuie concepută ca un model de guvernare absolut, ca un regim care rezolvă

automat toate dificultăţile, contradicţiile economico-sociale dintr-o societate. Ci ca un regim,

care fiind circumscris unor condiţii determinate, include resursele necesare pentru a-şi depăşi

defectele, pentru a se perfecta. Bazându-se pe un bogat arsenal de date istorice şi valorificând

analiza comparativă, lucrarea dată relevă deopotrivă limitele şi contradicţiile modelului de

guvernare democratică moldovenesc. În ultimul timp, în societatea moldovenească s-au

înregistrat o diversitate de procese, între care cel mai important şi mai complex priveşte

democratizarea vieţii politice şi constituirea instituţiilor statului de drept. Tocmai aceste

procese obiective au determinat şi structura tezei, concepută pe 3 capitole şi 9 paragrafe.

Scopul principal urmărit de către lucrarea dată, este analiza procesului de instaurare şi

mecanismelor de guvernare a regimului politic din Republica Moldova. O mare parte din

lucrare este consacrată studierii problemelor şi realizărilor obţinute în acest proces politic.

Studierea evoluţiei sale este realizată în lucrarea dată în baza metodelor de analiză

interdisciplinare, cât şi prin corelarea metodelor comparativ-istorice, structural-funcţionale şi

instituţional-sistemice.

145

РЕЗЮМЕ

Думиника Ион “Установление политического демократического строя в Республике Молдова: достижения, проблемы, перспективы”.

Ключевые слова: Демократия, политический строй, демократический cтрой,

тоталитарный режим, форма государственного правления, республика, гажданское

общество, государство, политическая система, политическая партия, политический

плюрализм, политическая культура, политическая власть, миогопартийность,

независимость, суверанитет, государственное разделение ветвей власти.

Историческая практика показывает, что переходный период, является реальным

процессом, неизбежным для всех экс-советских стран. Но в каждой отдельной стране

переход, как историческое явление, очень запутан многочисленными политическими,

социальными, экономическими и духовными противоречиями, осуществляющие на

основании законодательства по развитию человеческого общества. В тоже время,

политический процесс по установлению демократических режимов имеет свои

специфические стороны, как положительные, так и отрицательные. Для Республики

Молдова специфично - перемена приоритетов в процессе установления политического,

демократического режима, тем не менее, политики и операционные инструменты

проверенные здесь, не привели к положительным результатам, приобретенным

другими экс-советскими странами.

Для поиска некоторых адекватных ответов на множественные провокации

современных моделей демократического управления, мы должны начать с исходного

пункта, что недостатки демократии в одной или другой стадии могут быть решены

только в рамках демократии, через ее перспективные ценности и нормы,

специфические методы которые она вовлекает. Демократия не должна быть понята как

модель абсолютного управления, как режим, который автоматически решает все

общественные сложности и социально-экономические противоречия. А как режим,

который, являясь ограниченным по отношению к некоторым установленным

условиям, включает необходимые ресурсы, для того чтобы перекрыть дефекты,

совершенствоваться. В последнее время в молдавском обществе были

зарегистрированы разнообразные процессы, среди которых самый важный и сложный

это демократизация политической жизни и основание государственных правовых

учреждений. Данные объекты определили структуру работы, которая состоит из 3 глав

и 9 параграфов.

Главной целью данной работы является анализ процесса формирования и

осуществления демократического устройства общества в Республике Молдова.

146

ABSTRACT

Duminica Ion “Establishment of the political democratic regime in the Republic of

Moldova: achievements, problems, perspectives”

Key words and expressions: Democracy, political regime, democratically regime,

totalitarian regime, form of governance, republic, civil society, state, political system,

political party, political plurality, political culture, political power, pluripartidisme,

independence, sovereignty, check and balance.

Practice proves transition is an inevitable and objective process for all ex-Soviet

countries. However, in each country the transition as a complicated historical phenomenon

with many political, social, economic and moral contradictions, is accomplished by virtue of

general rules of development of the human society. In the same time, the political process of

setting up democratic regimes has its specific features, both positive and negatives. It is

typical for the Republic of Moldova the change of priorities during the process of setting up

the political democratic regime, however the strategic policies and instruments applied here

failed to bring the positive results achieved in other ex-Soviet countries.

In order to identify the appropriate answers to the various challenges of the modern

models of democratic government, we need to start from the premise that democracy’s

imperfections, from one or another stage of democracy, can be solved within democracy only,

by means of its norms and values, it’s typically applied mechanisms. Democracy should not

be seen as an absolute model of governing, as a regime able to automatically solve all

economic and social contradictions and discrepancies in the society, but as a regime bound by

some well-determined conditions, which includes all necessary resources for overcoming it’s

blemishes and for bringing it to perfection. Being grounded on a great fund of historical data

and estimating the comparative analysis, this paper equally emphasizes the limits and the

contradictions of the Moldovan model of democratic government. Lately, we have notices

and registered a diversity of processes in the Moldovan society, among which the most

important and most complex regards the democratization of the political life and founding the

institutions of the lawful state. Namely these objectives have established the structure of the

thesis, which is composed of 3 chapters and 9 paragrap

147

Anexa 1

PARTIDELE ŞI ORGANIZAŢIILOR SOCIAL-POLITICE înregistrate la Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova (1 noiembrie 1993)

Nr. crt.

Denumirea partidului,

organizaţiei social-politice

Data

înregistrării

Numărul

adeverinţei

Numărul membrilor la

momentul înregistrării

1. Liga Naţională a Tineretului din Moldova

18.10.1991 1 700

2. Partidul Democrat Agrar din Moldova 21.11.1991 2 8.928 3. Uniunea Tineretului din Moldova 21.11.1991 3 11.200 4. Asociaţia foştilor deţinuţi politici şi

victime ale represiunilor din Moldova 19.02.1992 4 300

5. Asociaţia Femeilor din Moldova 19.02.1992 5 10.000 6. Partidul Naţional-Creştin din Moldova 11.03.1992 6 3.450 7. Mişcarea Democratică “Demnitatea” 11.03.1992 7 370 8. Frontul Popular Creştin-Democrat 11.03.1992 8 18.000 9. Liga democrat-creştină a femeilor din

Moldova 26.03.1992 9 1.500

10. Partidul Democrat al Moldovei 26.03.1992 10 315 11. Partidul Democrat-Creştin din

Moldova 26.03.1992 11 1.050

12. Partidul Ecologist “Alianţa Verde” din Moldova (AVE)

09.04.1992 12 790

13. Mişcarea republicană pentru drepturi egale “Unitate-Edinstvo”

09.04.1992 13 340

14. Partidul Social-Democrat din Moldova 09.04.1992 14 300 15. Partidul Socialist din Moldova 11.08.1992 15 310 16. Organizaţia tineretului creştin-

democrat 02.09.1992 16 310

17. Mişcarea voluntarilor din Moldova 25.12.1992 17 316 18. Asociaţia victimelor regimului totalitar

comunist din republica Moldova 31.12.1992 18 413

19. Partidul Republican al Moldovei 18.02.1993 19 337 20. Organizaţia tineretului radical-

democrat din Moldova 26.03.1993 20 355

21. Partidul Democrat al Muncii din Republica Moldova

28.04.1993 21 367

22. Congresul Intelectualităţii din Republica Moldova

18.06.1993 22 349

23. Partidul popular al găgăuzilor 23.08.1993 23 304 24. Alianţa ţăranilor liberi 10.09.1993 24 1.467 25. Partidul Naţional-Liberal 10.09.1993 25 338 26. Partidul Reformei 28.09.1993 26 470

148

Anexa 2

LISTA PARTIDELOR ŞI ORGANIZAŢIILOR SOCIAL-POLITICE

înregistrate la Ministerul Justiţiei – 6 august 1997

Data înregistrării

Statutului şi nr. de înregistrare

Denumirea partidului

Numărul membrilor la momentul înregistrării

Conducătorul

18.10.91 Nr. 1 Liga Naţională a Tineretului din Moldova – 700 Valeriu Streleţ 21.11.91 Nr.2 Partidul Democrat Agrar din Moldova – 8.928 Dumitru Moţpan 21.11.91 Nr.3 Uniunea Tineretului din Moldova – 11.200 Petru Gafton 19.02.92 Nr.4 Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici (AFDPM), a

participanţilor la cel de-al doilea război mondial în cadrul armatei române (PRMCAR) şi a victimilor represiunilor din Moldova – 300

Alexandru Usatiuc

19.02.92 Nr.5 Asociaţia Femeilor din Moldova – 10.000 Liudmila Scalnîi 11.03.92 Nr.6 Partidul Naţional-Creştin din Moldova – 3.450 Andrei Melnic

(Vladimir Nicu) 11.03.92 Nr.7 Mişcarea Democratică “Demnitatea” – 370 Iurie Ivanov 11.03.92 Nr.8 Frontul Popular Creştin-Democrat – 11.800 Iurie Roşca 26.03.92 Nr.9 Liga Democrat-Creştină a Femeilor din Moldova –

1.500 Lidia Istrati +

Ala Mîndîcanu 09.04.92 Nr. 12 Partidul Ecologist “Alianţa Verde” din Moldova –

(AVE) – 790 Ion Dediu

09.04.92 Nr.13 Mişcarea republicană egalitate în drepturi “Unitate-Edinstvo” – 340

Piotr Şornicov

09.04.92 Nr.14 Partidul Social-Democrat din Moldova – 300 Anatol Ţaranu (Andrei Ţurcanu)

11.08.92 Nr.15 Partidul Socialist din Moldova – 310 Valeriu Seniuc 02.09.92 Nr.16 Organizaţia Tineretului Creştin-Democrat – 310 Valeriu Babără 26.03.93 Nr.20 Organizaţia Tineretului Radical-Democrat din

Moldova – 355 Mihai Ţăruş

28.04.93 Nr.21 Partidul Liberal din Moldova – 367 Mircea Rusu 18.06.93 Nr.22 Partidul Forţelor Democratice din Moldova – 349 Valeriu Matei 22.08.93 Nr.23 Partidul Popular al Găgăuzilor – 304 Constantin

Tusangi 10.09.93 Nr.24 Partidul Naţional-Ţărănesc din Moldova – 1.034 Simion Certan 10.09.93 Nr.25 Partidul Naţional-Liberal – 338 Andrei Iuri-

Apostol 28.09.93 Nr.26 Partidul Reformei – 470 Anatol Şalaru 11.11.93 Nr.27 Liga Pedagogilor din Moldova – 1.105 Petru Tarhon 14.01.94 Nr.30 Mişcarea Pacifiştilor din Moldova – 582 Efim Jucov 08.04.94 Nr.31 Partidul Comuniştilor din Rep. Moldova – 329 Vladimir Voronin 20.05.94 Nr.32 Partidul Ţărănesc-Creştin Democrat din Rep.

Moldova – 399 Constantin Lazari (Vladimir Reus)

27.01.95 Nr.33 Partidul Centrist Democrat al Renaşterii din Rep. Moldova – 315

Gheorghe Botnaru

09.02.95 Nr.34 Partidul Popular “Vatan” – 391 Boris Zlatov

149

25.02.95 Nr.35 Alianţa Tineretului Democrat din Moldova – 322 Ala Buceaţchi 11.08.95 Nr.36 Partidul Forţelor Progresiste ale Moldovei – 3335 Nicolae Chirilciuc 08.09.95 Nr.38 Partidul Renaşterii şi Concilierii din Moldova –

400 Mircea Snegur

30.04.96 Nr.39 Mişcarea social-politică “Femeia Moldovei” – 321 Eugenia Toderaşcu

29.07.96 Nr.41 Partidul Asistenţei Sociale a Pensionarilor şi Şomerilor – 300

Oleg Colevatov

29.07.96 Nr.42 Organizaţia Republicană pentru Consolidarea Tineretului din Moldova – 318

Anatol Alexei

09.02.96 Nr.43 Partidul Civic din Moldova – 327 Vladimir Solonari 03.03.97 Nr.44 Mişcarea social-politică “Pentru o Moldovă

Democratică şi Prosperă” – 339 Dumitru Diacov

15.04.97 Nr.45 Partidul Social-Democrat Unit din Moldova – 339 Anatol Ţăranu, Aurel Cepoi, Eugen Sobor,

Gheoghe Maziliu, Vladimir Cechin

18.04.97 Nr.46 Partidul Unit al Muncii din Moldova – 324 A.Safonov 24.04.97 Nr.47 Partidul Democrat-Popular din Moldova – 930 S.Scripnic 30.04.97 Nr.48 Mişcarea profesioniştilor “Speranţa-Nadejda” –

315 Vladimir Florea

28.05.97 Nr.49 Uniunea Comuniştilor din Moldova – 306 Florin Hristev 28.05.97 Nr.50 Mişcarea social-politică “Forţa Nouă” Eduard Daniliuc 11.06.97 Nr.51 Mişcarea social-politică “Alianţa Civică pentru

Reforme” Sergiu Edu

(Adrian Usatîi) 30.06.97 Nr.52 Uniunea Creştină Democrată din Moldova Grigori Gurdîş 25.07.97 Nr.53 Partidul Dreptăţii Social-Economice din Moldova Maricica Liviţchi 06.08.97 Nr.55 Partidul Socialiştilor din Republica Moldova Eduard Smirnov

150

Anexa 3

10.06.2003 Lista partidelor şi organizaţiilor social-politice înregistrate la

Ministerul Justiţiei

I. Partidele reînregistrate conform Legii privind partidele şi alte organizaţii

social-politice 1. Partidul Democrat din Moldova

Nr. de înregistrare -1, data înregistrării – 25 decembrie 1998

Preşedintele Partidului – Dumitru Diacov

2. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova

Nr. de înregistrare -2, data înregistrării – 15 ianuarie 1999

Preşedintele Partidului – Vladimir Voronin

3. Partidul Liberal

Nr. de înregistrare -3, data înregistrării – 22 aprilie 2002

Preşedintele Partidului – Veaceslav Untilă

4.Alanţa Social – Democrată din Moldova

Nr. de înregistrare - 4, data înregistrări - 29 ianuarie 1999

Preşedintele Partidului – Dumitru Braghiş

5. Partidul Democrat Agrar din Moldova

Nr. de înregistrare - 6, data înregistrării – 4 februarie 1999

Preşedintele Partidului – Anatol Popuşoi

6. Partidul Socialist din Moldova

Nr. de înregistrare -7, data înregistrării – 11 februarie 1999

Preşedintele Partidului – Victor Morev

7. Partidul Dreptăţii Social – Economice din Moldova

Nr. de înregistrare - 8, data înregistrării – 11 februarie 1999

Preşedintele Partidului – Maricica Liviţchii

8. Partidul Popular Creştin Democrat

Nr. de înregistrare - 10, data înregistrării – 12 februarie 1999

Preşedintele Partidului – Iurie Roşca

9. Partidul Forţelor Progresiste din Moldova

Nr. de înregistrare - 11, data înregistrării – 17 februarie 1999

Preşedintele Partidului – Nicolae Chirilciuc

151

10. Mişcarea Profesioniştilor „ Speranţa – Надежда”

Nr. de înregistrare - 12, data înregistrării – 17 februarie 1999

Preşedintele Mişcării – Vladimir Florea

11. Partidul Reformei

Nr. de înregistrare - 13, data înregistrării – 17 februarie 1999

Preşedintele Partidului – Mihai Ghimpu

12. Partidul Social – Liberal

Nr. de înregistrare - 14, data înregistrării – 17 februarie 1999

Preşedintele Partidului – Oleg Serebrian

13. Noul Partid Naţional Moldovenesc

Nr. de înregistrare - 15, data înregistrării – 20 februarie 1999

Preşedintele Partidului – Ion Ţurcanu

14. Partidul Social – Democrat din Moldova

Nr. de înregistrare - 16, data înregistrării – 20 februarie 1999

Preşedintele Partidului – Oazu Nantoi

15. Partidul Democrat – Popular din Moldova

Nr. de înregistrare - 17, data înregistrării – 20 februarie 1999

Preşedintele Partidului – Mihai Ceban

16. Mişcarea social – politică „ Forţa Nouă”

Nr. de înregistrare - 18, data înregistrării – 25 februarie 1999

Preşedintele Mişcării – Valeriu Pleşca

17. Partidul Socialiştilor din Republica Moldova

Nr. de înregistrare - 19, data înregistrării – 26 februarie 1999

Copreşedintele Partidului – Veronica Abramciuc, Eduard Smirnov

18. Mişcarea social – politică Republicană „ Равноправие”

Nr. de înregistrare - 21, data înregistrării – 26 februarie 1999

Preşedintele Mişcării – Valeriu Climenco

19. Partidul Ecologist „Alianţa Verde” din Moldova

Nr. de înregistrare - 22, data înregistrării – 26 februarie 1999

Preşedintele Partidului – Ion Dediu

20. Partidul Naţional Român

Nr. de înregistrare - 23, data înregistrării – 5 martie 1999

Preşedintele Partidului – Ion Buga

152

II. Partidele şi organizaţiile social-politice nou constituite

21. Partidul Ţărănesc Creştin Democrat din Moldova

Nr. de înregistrare - 25, data înregistrării – 20 mai 1999

Preşedintele Partidului – Valeriu Reus

22. Partidul Republican din Moldova

Nr. de înregistrare - 27, data înregistrării – 5 octombrie 1999

Copreşedinţii Partidului – Valerian Hortolomei, Ion Curtian

23. Partidul Demnităţii Civice din Moldova

Nr. de înregistrare - 28, data înregistrării – 5 octombrie 1999

Preşedintele Partidului – Ion Lipciu

24. Uniunea Muncii

Nr. de înregistrare - 29, data înregistrării – 12 noiembrie 1999

Preşedintele Uniunii – Gheorghe Sima

25. Uniunea Centristă din Moldova

Nr. de înregistrare - 30, data înregistrării – 17 mai 2000

Preşedintele Uniunii – Mihai Petrache

26. Organizaţia Social-Poitică „Alianţa Independenţilor din Republica Moldova”

Nr. de înregistrare - 32, data înregistrării – 18 octombrie 2001

Preşedintele Alianţei – Serafim Urecheanu

153

Anexa 4

29.12.2004. Lista partidelor şi organizaţiilor social-politice înregistrate la

Ministerul Justiţiei

I. Partidele reînregistrate conform Legii privind partidele şi alte organizaţii

social-politice

1. Partidul Democrat din Moldova

Nr. de înregistrare - 1, data înregistrării – 25 decembrie 1998

Preşedintele Partidului – Dumitru Diacov

2. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova

Nr. de înregistrare - 2, data înregistrării – 15 ianuarie 1999

Preşedintele Partidului – Vladimir Voronin

3. Alianţa „Moldova Noastră”

Nr. de înregistrare - 4, data înregistrării – 29 ianuarie 1999

Copreşedintele coordonator al Alianţei – Dumitru Braghiş

4. Partidul Agrar din Moldova

Nr. de înregistrare - 6, data înregistrării – 4 februarie 1999

Preşedintele Partidului – Anatol Popuşoi

5. Partidul Socialist din Moldova

Nr. de înregistrare - 7, data înregistrării – 11 februarie 1999

Preşedintele Partidului – Victor Morev

6. Partidul Dreptăţii Social-Economice din Moldova

Nr. de înregistrare - 8, data înregistrării – 11 februarie 1999

Preşedintele Partidului – Maricica Leviţchi

7. Partidul Popular Creştin Democrat

Nr. de înregistrare - 10, data înregistrării – 12 februarie 1999

Preşedintele Partidului – Iurie Roşca

8. Mişcarea Profesioniştilor „ Speranţa – Надежда”

Nr. de înregistrare - 12, data înregistrării – 17 februarie 1999

Preşedintele Mişcării – Vladimir Florea

9. Partidul Reformei

Nr. de înregistrare - 13, data înregistrării – 17 februarie 1999

154

Preşedintele Partidului – Mihai Ghimpu

10. Partidul Social – Liberal

Nr. de înregistrare - 14, data înregistrării – 17 februarie 1999

Preşedintele Partidului – Oleg Serebrian

11. Noul Partid Naţional Moldovenesc

Nr. de înregistrare - 15, data înregistrării – 20 februarie 1999

Preşedintele Partidului – Ion Ţurcanu

12. Partidul Social – Democrat din Moldova

Nr. de înregistrare - 16, data înregistrării – 20 februarie 1999

Preşedintele Partidului – Ion Muşuc

13. Partidul Democrat – Popular din Moldova

Nr. de înregistrare - 17, data înregistrării – 20 februarie 1999

Preşedintele Partidului – Mihai Ceban

14. Mişcarea social – politică „ Forţa Nouă”

Nr. de înregistrare - 18, data înregistrării – 25 februarie 1999

Preşedintele Mişcării – Valeriu Pleşca

15. Partidul Socialiştilor din Republica Moldova

Nr. de înregistrare - 19, data înregistrării – 26 februarie 1999

Copreşedintele Partidului – Veronica Abramciuc, Eduard Smirnov

16. Mişcarea social – politică Republicană „ Равноправие”

Nr. de înregistrare - 21, data înregistrării – 26 februarie 1999

Preşedintele Mişcării – Valeriu Climenco

17. Partidul Ecologist „Alianţa Verde” din Moldova

Nr. de înregistrare - 22, data înregistrării – 26 februarie 1999

Preşedintele Partidului – Ion Dediu

18. Partidul Naţional Român

Nr. de înregistrare - 23, data înregistrării – 5 martie 1999

Preşedintele Partidului – Dionisie Guţu

155

II. Partidele şi organizaţiile social-politice nou constituite

19. Partidul Ţărănesc Creştin Democrat din Moldova

Nr. de înregistrare - 25, data înregistrării – 20 mai 1999

Preşedintele Partidului – Nicolae Andronic

20. Partidul Republican din Moldova

Nr. de înregistrare - 27, data înregistrării – 5 octombrie 1999

Copreşedinţii Partidului – Valerian Hortolomei, Ion Curtian

21. Uniunea Muncii

Nr. de înregistrare - 29, data înregistrării – 12 noiembrie 1999

Preşedintele Uniunii – Gheorghe Sima

22. Uniunea Centristă din Moldova

Nr. de înregistrare - 30, data înregistrării – 17 mai 2000

Preşedintele Uniunii – Mihai Petrache

Anexa 5 GUVERNUL R.S.S. / REPUBLICII MOLDOVA (1990-2005)

FUNCŢIILE/NUMĂRUL

GEVERNELOR I II II IV V VI VII VIII IX

PRESEDINTELE CONSILIULUI DE MINISTRI AL RSSM – PRIM-MINISTRUL RM

MIRCEA DRUC MAI 1990 – IUNIE 1991

VALERIU MURAVSCHI IUNIE 1991 – IULIE 1992

ANDREI SANGHELI IULIE 1992 – MARTIE 1994

ANDREI SANGHELI II APRILIE 1994 – IANUARIE 1997

ION CIUBUC IANUARIE 1997 – MAI 1998

ION CIUBUC II IUNIE 1998 – MARTIE 1999

ION STURZA APRILIE-DECEMBRIE 1999

DUMITRU BRAGHIŞ DECEMBRIE 1999 – APRILIE 2001

VASILE TARLEV APRILIE 2001 – MARTIE 2005

PRIM-VICEPREŞEDINTE AL CM AL RSSM – PRIM-VICEPRIM-MINISTRU AL RM

ANDREI SANGHELI

CONSTANTIN OBOROC

NICOLAE ANDRONATI

X X X X X X

PRIM-VICEPREŞEDINTE, PRIM-VICEPRIM-MINISTRU CONSTANTIN OBOROC

X X X X X NICOLAE ANDRONIC

X X

PRIM-VICEPREŞEDINTE X VALERIU CEBOTARI

MIHAI COŞCODAN

VALENTIN CUNEV

VALERIU BULGARI ION STURZA ALEXANDRU MURAVSCHI

ANDREI CUCU ANDREI CUCU/ ŞTEFAN ODAGIU

VICEPRIM-MINISTRU X X VALENTIN CUNEV

ION GUŢU ION GUŢU VALENTIN DOLGANIUC

OLEG STRATULAT VALERIU COSARCIUC

VALERIAN CRISTEA

VICEPRIM-MINISTRU X X NICOLAE OLEINIC

VALERIU BULGARI

X OLEG STRATULAT

X LIDIA GUŢU DMITRI TODOROGLO

VICEPRIM-MINISTRU X X X X X NICOLAE ANDRONIC X X X MINISTRU AL AFACERILOR INTERNE ION COSTAŞ CONSTANTIN

ANTOCI CONSTANTIN ANTOCI

CONSTANTIN ANTOCI

MIHAI PLĂMĂDEALĂ

VICTOR CATAN VICTOR CATAN VLADIMIR ŢURCAN VASILE DRĂGĂNEL/ GHEORGHE PAPUC

MINISTRU AL AFACERILOR EXTERNE NICOLAE ŢÎU NICOLAE ŢÎU NICOLAE ŢÎU MIHAIL POPOV

MIHAIL POPOV

NICOLAE TĂBĂCARU (DIN 1997)

NICOLAE TĂBĂCARU

NICOLAE TĂBĂCARU/ NICOLAE CERNOMAZ

NICOLAE CERNOMAZ/ NICOLAE DUDAU/ ANDREI STRATAN

MINISTRU AL JUSTIŢIEI ALEXEI BARBĂNEAGRĂ

ALEXEI BARBĂNEAGRĂ

ALEXEI BARBĂNEAGRĂ

VASILE STURZA VASILE STURZA ION PĂDURARU ION PĂDURARU VALERIA ŞTERBEŢ ION MOREI/ VASILE DULGHERU/ VICTORIA IFTODI

MINISTRU AL APĂRĂRII X ION COSTAŞ PAVEL CREANGĂ

PAVEL CREANGĂ

VALERIU PASAT VALERIU PASAT VALERIU PASAT BORIS GAMURARI VICTOR GAICIUC/ VALERIU PLEŞCA

MINISTRU AL ECONOMIEI SI REFORMELOR CONSTANTIN TAMPIZA

CONSTANTIN TAMPIZA

SERGIU CERTAN VALERIU BOBUŢAC

ION GUŢU ION STURZA ALEXANDRU MURAVSCHI

ANDREI CUCU ANDREI CUCU/ ŞTEFAN ODAGIU/ MARIAN LUPU

MINISTRU AL RELAŢIILOR EXTERNE X X ANDREI CHEPTENE

X X X X X X

MINISTRU AL COMERŢULUI VALERIU BOBUŢAC

VALERIU BOBUŢAC TUDOR SLĂNINĂ X X X X X X

MINISTRU AL AGRICULTURII SI ALIMENTATIEI – INDUSTRIEI DE PRELUCRARE

ANDREI SANGHELI

ANDREI SANGHELI VITALIE GORINCIOI

VITALIE GORINCIOI

GHEORGHE LUNGU VALERIU BULGARI VALERIU BULGARI

ION RUSSU DMITRI TODOROGLO

MINISTRU AL INFORMATICII ŞI TELECOMUNICAŢIILOR

TIMOFEI ANDROS

TIMOFEI ANDROS ION CASIAN ION CASIAN ION CASIAN X X X X

MINISTERUL TRANSPORTURILOR ŞI TELECOMUNICAŢIILOR

X X X X X TUDOR LEANCĂ VICTOR CHEIBAŞ AFANASIE SMOCHIN VICTOR ŢOPA/ ANATOL CUPTOR/ VASILE ZGÂRDAN

MINISTRU AL ŞTIINTEI SI ÎNVATAMINTULUI PUBLIC

NICOLAE MATCAŞ

NICOLAE MATCAŞ NICOLAE MATCAŞ

PETRU GAUGAŞ X X X X X

157

MINISTRU AL ÎNVĂŢĂMÎNTULUI, TINERETULUI ŞI SPORTULUI – EDUCAŢIEI ŞI ŞTIINŢEI

X X X X IACOB POPOVICI ANATOL GRIMALSCHI

ANATOL GRIMALSCHI

ION GUŢU ILIE VANCEA/ GHEORGHE SIMA/ VALENTIN BENIUC

MINISTRU AL INDUSTRIEI (ŞI ENERGETICII)

DUMITRU LEŞCENCO

DUMITRU LEŞCENCO

X GRIGORE TRIBOI X X X X X

MINISTRU AL ENERGETICII X X X X X X X ION LEŞANU ION LEŞANU/ IACOB TIMCIUC

MINISTRU MEDIULUI ŞI AMENAJĂRII TERITORIULUI

X X X X X ARCADIE CAPCELEA ARCADIE CAPCELEA

ARCADIE CAPCELEA GHEORGHE DUCA/ CONSTANTIN MIHAILESCU

MINISTRU AL INDUSTRIEI (SI COMERTULUI) X X X X GRIGORE TRIBOI ION TĂNASE ALEXANDRA CAN ALEXANDRA CAN MIHAIL GARŞTEA MINISTRU AL FINANŢELOR VALERIU

MURAVSCHI X CLAUDIA

MELNIC VALERIU CHIŢAN

ALEXANDRA CAN ANATOL ARAPU ANATOL ARAPU MIHAI MANOLI MIHAI MANOLI/ ZINAIDA GRECEANÎI

MINISTRU AL PRIVATIZARII SI ADMINISTRARII PROPRIETATII DE STAT

X X X CESLAV CIOBANU

CESLAV CIOBANU X X X X

MINISTRU AL SĂNĂTĂŢII GHEORGHE GHIDIRIM

GHEORGHE GHIDIRIM

GHEORGHE GHIDIRIM

TIMOFEI MOŞNEAGA

MIHAI MAGDEI EUGEN GLADUN EUGEN GLADUN VASILE PARASCA ANDREI GHERMAN

MINISTRU AL CULTURII (SI CULTELOR) ION UNGUREANU

ION UNGUREANU ION UNGUREANU

MIHAIL G. CIBOTARU

GHENADIE CIOBANU GHENADIE CIOBANU GHENADIE CIOBANU

GHENADIE CIOBANU ION PĂCURARU/ VEACESLAV MADAN

MINISTRU AL TINERETULUI, SPORTULUI SI TURISMULUI

X X PETRU SANDULACHE

X X X X X X

MINISTRU AL TRANSPORTURILOR (ŞI GOSPODĂRIEI DRUMURILOR)

VALERI KOZLOV

VALERI KOZLOV X VASILI IOVV VASILI IOVV GHEORGHE CUCU GHEORGHE CUCU X X

MINISTRU AL RESURSELOR MATERIALE CONSTANTIN IAVORSCHI

CONSTANTIN IAVORSCHI

X X X X X X X

MINISTRU AL SERVICIILOR COMUNALE, EXPLOATARII FONDULUI DE LOCUINTE

X X MIHAI SEVEROVAN

MIHAI SEVEROVAN

X X X X X

MINISTRU AL CONSTRUCTIILOR (SI DEZVOLTARII TERITORIALE, GOSPODARIEI COMUNALE)

GHEORGHE CĂLUGARU

GHEORGHE CĂLUGARU

VALERIU CEBOTARI

X MIHAI SEVEROVAN MIHAI SEVEROVAN MIHAI SEVEROVAN

X X

MINISTRU AL MUNCII SI ASIGURARII (PROTECTIEI) SOCIALE SI FAMILIEI

ANDREI SPINEI

ANDREI SPINEI DUMITRU NIDELCU

ANDREI SPINEI X VLADIMIR GURIŢENCO

VLADIMIR GURIŢENCO

VALERIAN REVENCO VALERIAN REVENCO

MINISTRU DE STAT GHEORGHE GAINDRIC

FILIP ZUBATÎI GHEORGHE GUSAC

GHEORGHE GUSAC

NICOLAE CERNOMAZ

NICOLAE CERNOMAZ VLADIMIR FILAT X X

MINISTRU PENTRU RELATII CU PARLAMENTUL X X X VICTOR PUŞCAŞ X X X X X PREŞEDINTE AL COMITETULUI PENTRU SECURITATEA STATULUI, MINISTERUL SECURITĂŢII NAŢIONALE, SERVICIUL SECURITATE ŞI INFORMAŢII

TUDOR BOTNARI

ANATOL PLUGARU VASILE CALMOI VASILE CALMOI TUDOR BOTNARI TUDOR BOTNARI TUDOR BOTNARI VALERIU PASAT VALERIU PASAT/ ION URSU

DIRECTOR GENERAL AL DEPARTAMENTULUI DE STAT PENTRU RESURSE ENERGETICE

VALERI ICONNICOV

DG AL DS PENTRU STANDARDE, METROLOGIE SI SUPRAVEGHERE TEHNICA

DUMITRU CIMPOIEŞ

DG AL DS PENTRU CONTROL VAMAL GHEORGHE HIOARĂ

DG AL DS PENTRU EDITURI, POLIGRAFIE ŞI COMERŢUL CU CĂRŢI

AUREL SCOBIOALĂ

DG AL DS AL LIMBILOR ION DUMENIUC

Anexa 6

Guvernul Republicii Moldova Numit în baza decretului prezidenţial Nr. 11-IV, 19 aprilie 2005

Guvernul Talev – 2

1. TARLEV Vasile – prim-ministru

2. CRISTEA Valerian – viceprim-ministru

3. STRATAN Andrei - viceprim-ministru, ministru Afacerilor Externe şi Integrării

Europene

4. LAZĂR Valeriu - ministru al Economiei şi Comerţului

5. GRECEANÎI Zinaida – ministrul al Finanţelor

6. ANTOSII Vladimir – ministru al Industriei şi Infrastructurii

7. GORODENCO Anatolie – ministru al Agriculturii şi Industriei Alimentare

8. GAGAUZ Miron – ministru al Transporturilor şi Gospodăriei Drumurilor

9. MIHAILESCU Constantin – ministru al Ecologiei şi Resurselor Naturale

10. ŢVIRCUN Victor – ministru al Educaţiei, Tineretului şi Sportului

11. REVENCO Valerian – ministru al Sănătăţii şi Protecţiei Sociale

12. COZMA Artur – ministru al Culturii şi Turismului

13. IFTODI Victoria – ministru al Justiţiei

14. PAPUC Gheorghe – ministru al Afacerilor Interne

15. PLEŞCA Valeriu – ministru al Apărării

16. MOLOJEN Vladimir – ministru al Dezvoltării Informaţionale

17. ŞOVA Vasili – ministru al Reintegrării

18. TABUNŞCIC Gheorghe – guvernator (başcan) al Găgăuziei (Gagauz-Yeri)

19. DUCA Constantin – preşedinte al Academiei de Ştiinţe a Moldovei

159

Anexa 7

Rezultatele alegerilor parlamentare, locale, prezidenţiale şi fluctuaţia elitei politice din Republica Moldova (1994 – 2003)

I. Alegerile Parlamentare, 27februarie 1994 Coeficientul de participare la alegeri = 79,31 %

1. Alianţa Frontului Popular Creştin Democrat a. Voturi – 133606; b. = 7,53 %; c. Mandate – 9 Componenţa: 1.1 Frontul Popular Creştin Democrat – Preşedinte, Iurie Roşca, jurnalist , nr.1; 1.2 Mişcarea Voluntarilor din Republica Moldova – Preşedintele Prezidiumului Consiliului, Sergiu Mocanu, pedagog, nr.5; 1.2 Organizaţia Tineretului Creştin – Democrat – Preşedinte, Valeriu Babără, jurist, nr. 17. Candidaţi: Nr. 2 Ilie Ilaşcu, economist, preşedintele filialei F.P.M. din Tiraspol, deţinut politic; Nr. 4 Sergiu Burcă, filolog, secretar executiv al F.P.M. Nr. 6 Vlad Cubreacov, jurnalist Nr. 7 Ştefan Secăreanu, jurnalist, redactor-şef publicaţia „Ţara” Nr. 8 Eugeniu Gârlă, economist Nr. 9 Dumitru Osipov, inginer-mecanic Nr.13 Ion Neagu, ingener-hidrotehnician Nr.16 Petru Buburuz, preot ortodox Nr.25 Petru Teodorovici, compozitor Nr.31 Gheorghe Vodă, scriitor 2. Asociaţia Victimelor Regimului Totalitar Comunist din Moldova a. Voturi – 16672; b. = 0,94%; c. Mandate – 0 Preşedinte – Mihai Moroşanu, inginer-constructor 3. Partidul Naţional Creştin a. Voturi – 5878; b. = 0, 33%; Mandate - 0 Preşedinte – Vladimir Nicu, istoric 4.Blocul Electoral „ Blocul Social – Democrat ” a. Voturi – 65028; b. = 3, 66%; c. Mandate – 0 Componenţa: 4.1 Partidul Social – Democrat – Preşedinte, Oazu Nantoi, inginer–electrician, nr.1 4.2 Liga Naţională a Tineretului din Moldova – Preşedinte, Valeriu Streleţ, istoric-politolog, nr.44 4.3 Uniunea Tineretului din Moldova – Preşedinte, Petru Gafton, inginer-electrician, nr.21 Candidaţi: Nr. 2 Serafim Urecheanu, inginer-constructor Nr. 3 Anatol Ţaran, istoric Nr. 7 Vissarion Ceşuiev, economist Nr. 14 Vasile Şova, jurist Nr. 93 Alexei Tulbure, istoric

160

5. BE „Blocul Ţăranilor şi Intelectualilor” a. Voturi – 163513; b. = 9,21%; c. Mandate – 11 Componenţa: 5.1 Congresul Intelectualităţii din Republica Moldova – Preşedinte, Valeriu Matei, istoric, Director al Editurii „ Hyperion”, nr.9 5.2 Alianţa Ţăranilor Liberi – Preşedinte, Semion Certan, agronom, nr.1 5.3 Liga Democrat - Creştină a Femeilor din Moldova – Preşedinte, Lidia Istrati ( Ceban), agronom, scriitor, nr.3 Candidaţi: Nr.2 Alexandru Moşanu, istoric Nr.4 Vasile Nedelciuc, inginer Nr.6 Ion Hadârcă, scriitor Nr.7 Ala Mândâcanu, ziarist Nr.8 Mihai Ghimpu, jurist Nr.10 Ion Dediu, ecolog Nr.21 Mihai Cimpoi, filolog, critic literar, academician Nr.25 Anatol Gremalschi, inginer Nr.35 Ion Şişcanu, istoric Nr.37 Ion Bostan, inginer, rector UTM Nr.42 Efim Tarlapan, scriitor Nr.62 Vladimir Beşleagă, scriitor 6. Partidul Democrat din Moldova a. Voturi – 23368; b. = 1, 32%; Mandate - 0 Preşedinte – Gheorghe Ghimpu, pedagog, nr.1 Candidaţii: Nr.5 Nicolae Cojocaru, savant, doctor în filosofie Nr.25 Elena Postolachi, etnograf, doctor în istorie Nr.47 Valeriu Umaneţ, economist Nr.68 Vitalia Pavlicenco, jurnalist Nr.103 Ştefan Urâtu, pedagog 7. BE „ Partidul Socialist şi Mişcarea „Unitate - Eдинство” a. Voturi – 390584; b. = 22,0 %; c. Mandate – 28 Componenţa: 7.1 Partidul Socialist – Preşedinte, Valeriu Senic, pedagog 7.2 Mişcarea social-politică pentru egalitate în drepturi „Unitate – Eдинство” – Preşedinte, Piotr Şornicov, pedagog Candidaţii: Nr.3 Vladimir Solonari, pedagog Nr.4 Victor Morev, inginer Nr.5 Dumitru Zidu, pedagog Nr.8 Valentin Crîlov, inginer-militar Nr.9 Aurel Cepoi, istoric Nr.10 Vasile Iovv, inginer Nr.12 Artiom Lazarev, istoric Nr.19 Mihail Sidorov, jurist Nr.31 Dumitru Todoroglo, agronom Nr.32 Victor Stepaniuc, pedagog

161

8. Asociaţia Femeilor din Moldova a. Voturi – 50243; b. = 2,83%; Mandate - 0 Preşedinte – Ludmila Scalnîi , pedagog, nr.1 Candidaţii: Nr.7 Ninela Caranfil, actriţă Nr.8 Lidia Pânzaru-Noroc, actriţă Nr.41 Valentina Cojocaru, vocalistă Nr.45 Vera Garştea, dirijor 9. Partidul Ecologist „Alianţa Verde” din Moldova a. Voturi – 7025; b. = 0,40%; Mandate - 0 Preşedinte – Mircea Ciuhrii, biolog, nr.1 10. Partidul Democrat Agrar a. Voturi – 766589; b. = 43,18%; Mandate -56 Preşedinte – Dumitru Moţpan, tehnician, nr.1 Candidaţii: Nr.2 Petru Lucinschii, istoric, doctor în filosofie, Preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova Nr.3 Andrei Sangheli, agronom, Prim-ministru al Republicii Moldova Nr.5 Nicolae Andronic, jurist Nr.7 Valentin Cunev, arhitector Nr.8 Ion Suruceanu, artist Nr.9 Marina Liviţchi, jurist Nr.11 Arhip Cibotaru, filolog-scriitor Nr.12 Valeriu Bulgari, agronom Nr.18 Dumitru Diacov, jurnalist Nr.52 Vasile Stati, istoric, expert PDAM Nr.61 Anatol Popuşoi, agronom Nr.43 Alexandru Muravschi, economist Nr.63 Leonid Tabără, filosof, doctor în filosofie Nr.73 Gheorghe Cucu, agronom 11. Partidul Republican din Moldova a. Voturi – 16529; b. = 0,93%; Mandate - 0 Preşedinte – Victor Puşcaş, jurist, nr.1 Candidaţii: Nr.2 Gheorghe Mazilu, critic literar Nr.35 Victor Ciobanu, economist Nr.57 Alexandru Zavtur, pedagog 12. Partidul Democrat al Muncii din Moldova a. Voturi – 49210; b. = 2,77%; Mandate - 0 Preşedinte – Mircea Rusu, inginer, nr.1 Candidaţii: Nr.2 Alexandru Arseni, jurist Nr.4 Ion Borşevici, politolog Nr.5 Gheorghe Ghidirim, medic Nr.25 Valeriu Muravschi, economist Nr. 31 Constantin Becciev, inginer

162

Nr.59 Vasile Zgârdan, inginer Nr.74 Mihai Volontir, actor 13. Partidul Reformei a. Voturi – 41980; b. = 2,36%; Mandate - 0 Preşedinte – Anatol Şalaru Candidaţii: Nr.1 Gheorghe Amihalachioae, jurist Nr.2 Constantin Tampiza, economist Nr.5 Vasile Colţa, inginer-constructor Nr.7 Petru Sandulache, politolog Nr.12 Mihai Camerzan, pedagog Nr.71 Valeriu Reniţă, ziarist Candidaţii Independenţi – 1994: 1. Chişerin Alexandru, Preşedintele firmei „Chişerin & K”, mun.Bălţi: a. Voturi – 6390; b. = 0,36%; Mandate - 0 2. Cojuhari Dumitru, fizician, profesor Universitatea de Stat din Moldova, mun. Chişinău: a. Voturi – 1516; b. = 0,09%; Mandate - 0 3. Platon Profir, maistru în construcţie, neangajat temporar, Chişinău: a. Voturi – 463; b. = 0,03%; Mandate - 0 4. Filat Gheorghe, economist, Director general al firmei „ Independent”, Chişinău: a. Voturi – 1540; b. = 0,09%; Mandate - 0 5. Antonov Mihai, jurist, neangajat temporar, or.Căuşeni: a. Voturi – 2848; b. = 0,16%; Mandate - 0 6. Zagorodnîi Vitalie, specialist militar, neangajat temporar, Chişinău: a. Voturi –937; b. = 0,05%; Mandate - 0 7. Sajina Elena, pedagog, Chişinău: a. Voturi –1339; b. = 0,08%; Mandate - 0 8. Gorban Victor, jurist, neangajat temporar, or.Nisporeni: a. Voturi –1594; b. = 0,09%; Mandate - 0 9. Cotună Vasile, agronom, angajat al Comitetului Executiv al raionului Cahul: a. Voturi –2496; b. = 0,14%; Mandate - 0 10. Ciorici Mihai, inginer-tehnolog, angajat al Comitetului Executiv al raionului Nisporeni: a. Voturi – 6092; b. = 0,34%; Mandate - 0 11. Plămădeală Mihai, jurist, patron al firmei „ Scut Ltd”, Chişinău: a. Voturi –1821; b. = 0,10 %; Mandate - 0 12. Draguţă Ion, jurist, nengajat temporar, or.Rezina: a. Voturi – 1086; b. = 0,06%; Mandate – 0

163

13. Ţurcan Ion, agronom, expert superior la Ministerul Economiei, Chişinău: a. Voturi – 713; b. = 0,04%; Mandate – 0 14. Filipschi Valentin, jurnalist, Chişinău: a. Voturi – 571; b. = 0,03%; Mandate – 0 15. Ciuntu Ion, slujitor al cultului ortodox, preot al Bisericii „ Sf. Teodora”, Chişinău: a. Voturi – 488; b. = 0,03%; Mandate – 0 16. Fandofan Sergiu, zootehnician, preşedintele Comisiei parlamentare pentru agricultură, Chişinău: a. Voturi – 3338; b. = 0,19%; Mandate – 0 17. Maimescu Sava, jurist, s. Cărpineni, r-n Hânceşti: a. Voturi – 1331; b. = 0,07%; Mandate – 0 18. Gologan Grigore, inginer-tehnolog, angajat al Comitetului Executiv al raionului Ialoveni: a. Voturi – 6111; b. = 0,34%; Mandate – 0 19. Gusac Pavel, doctor în medicină, preşedintele Comisiei parlamentare pentru ecologie, Chişinău: a. Voturi – 2022; b. = 0,11%; Mandate – 0 20. Cîrlan Gheorghe, jurist, Consilier al Preşedintelui Parlamentului, Chişinău: a. Voturi – 2456; b. = 0,14%; Mandate – 0 II. Alegerile Locale, 16 aprilie 1995 Coeficientul de participare la alegeri – 60,02% AP: Rezultatele privind mandatele obţinute pentru funcţia de primar 1. Partidul Democrat Agrar: a.Voturi – 568.756; b. Mandate – 520; c. = 64,76% 2. Candidaţi Independenţi: a.Voturi – 184.290; b. Mandate - 117; c. = 14,57%; 3. Alianţa Forţelor Democratice: a.Voturi – 170.824; b. Mandate – 83; c. = 10,34% Componenţa: 3.1 Alianţa Ţăranilor Liberi – Preşedinte, Semion Certan 3.2 Congresul Democrat Unit – Preşedinte, Valeriu Matei 3.3 Partidul Reformei – Preşedinte, Anatol Şalaru 3.4 Liga Democrat – Creştină a Femeilor din Moldova, Preşedinte - Lidia Istrati 3.5 Liga Pedagojilor din Moldova, Preşedinte - Petru Tarhon 3.6 Partidul Ţărănesc Creştin – Democrat, Preşedinte - Vladimir Reus 3.7 Partidul Ecologist din Moldova, Preşedinte – Ion Dediu 3.8 Partidul Democraţiei Liberale din Moldova, Preşedinte – Mircea Rusu 3.9 Partidul Naţional – Liberal, Preşedinte - Andrei Iuri-Apostol 4. Partidul Comuniştilor: a.Voturi – 82.072; b. Mandate – 43; c. = 5,35% 5. Partidul Social – Democrat: a.Voturi – 33.143; b. Mandate – 23 ; c. = 2,86%; 6. Blocul Unităţii Socialiste: a.Voturi – 29.274; b. Mandate – 13; c.= 1,62% Componenţa: 6.1 Partidul Socialist, Preşedinte – Valeriu Senic 6.2 Mişcarea pentru Egalitate în Drepturi „Unitate-Единство”, Preşedinte – P. Şornicov 7. Asociaţia Femeilor din Moldova: a.Voturi – 3.822; b. Mandate – 4; c.= 0,50% 8. Liga Naţională a Tineretului: a.Voturi – 409; b. Mandate – 0; c. = 0% 9. Partidul Renaşterii Economice: a.Voturi – 0; b. Mandate – 0; c.= 0%

164

ACR: Rezultatele mandatelor obţinute în consiliile raionale şi consiliul mun. Chişinău.

1. Partidul Democrat Agrar din Moldova: a. Voturi – 551.914; b. Mandate – 643; c.=

46,97% 2. Alianţa Forţelor Democratice: a. Voturi – 230.675; b. Mandate – 252; c.= 19,67% 3. Partidul Comuniştilor: a. Voturi – 184.627; b. Mandate – 206; c.= 15,74% 4. Blocul Unităţii Socialiste: a. Voturi – 84.139; b. c. Mandate – 82; c.= 7,17% 5. Candidaţi Independenţi: a. Voturi – 70.065; b. Mandate – 28; c.= 5,97%

6. Partidul Social – Democrat: a. Voturi – 41.803; b. Mandate – 39; c.= 3,56% 7. Asociaţia Femeilor din Moldova: a. Voturi – 7806; b. Mandate – 9; c.= 0,67% 8. Partidul Renaşterii Economice: a. Voturi – 1957; b. Mandate – 2; c.= 0,16%

9. Liga Naţională a Tineretului: a.Voturi – 1.028; b. Mandate – 1; c.= 0,08% ACL: Rezultatele mandatelor obţinute în consiliile locale.

1. Partidul Democrat Agrar din Moldova: a. Voturi – 597.173; b. Mandate – 6.504; c.=

61,38% 2. Alianţa Forţelor Democratice: a. Voturi – 238.271; b. Mandate – 2.333; c.= 22,02% 3. Partidul Comuniştilor: a. Voturi – 119.380; b. Mandate – 848; c.= 8,0% 4. Blocul Unităţii Socialiste: a. Voturi – 42.591; b. Mandate – 286; c.= 2,7% 5. Candidaţi Independenţi: a. Voturi – 70.065; b. Mandate – 273; c.= 5,97% 6. Partidul Social – Democrat: a. Voturi – 31.348; b. Mandate – 39; c.= 2,58% 7. Asociaţia Femeilor din Moldova: a. Voturi – 6.280; b. Mandate – 45; c.= 0,42% 8. Liga Naţională a Tineretului: a.Voturi – 612; b. Mandate – 8; c.= 0,08%

9. Partidul Renaşterii Economice: a. Voturi – 2; b. Mandate – 0; c.= 0 % III. Alegeri Prezidenţiale, 17 noiembrie/ 1 decembrie 1996 I tur. 17 noiembrie 1996 Coeficientul de participare la alegeri – 68,13% 1. Mircea Snegur: a. Voturi – 603.652; b.= 38.75% 2. Petru Lucinschi: a. Voturi – 430.836; b.= 27.66% 3.Vladimir Voronin: a. Voturi – 159.393; b.= 10.23% 4. Andrei Sangheli: a. Voturi – 147.555; b.= 9.47% 5.Valeriu Matei: a. Voturi – 138.605; b.= 8.90% 6.Marina Liviţchi: a. Voturi – 33.115; b.= 2.13% 7.Anatol Plugaru: a. Voturi – 28.159; b.= 1.80% 8.Iulia Gorea-Costin: a. Voturi – 9.926; b.= 0.64% 9.Veronica Abramciuc: a. Voturi – 6.619; b.= 0.42%

II tur. 1 decembrie 1996

Coeficientul de participare la alegeri – 71,61%

1. Petru Lucinschi: a. Voturi – 919.831; b.= 54,02% 2. Mircea Snegur: a. Voturi – 782.933; b. 45,98%

165

IV. Alegeri Parlamentare, 22 martie 1998 Coeficientul de participare la alegeri – 69,12% 1. Blocul Electoral „Convenţia Democrată din Moldova”: a. Voturi – 315.206; b. = 19,42%; c. Mandate – 26 Componenţa: 1.1 Partidul Renaşterii şi Concilierii din Moldova – Preşedinte, M. Snegur, agronom, nr.1 1.2 Frontul Popular Creştin – Democrat – Preşedinte, Iurie Roşca, jurnalist, nr.2 1.3 Partidul Ecologist din Moldova – Preşedinte, Ion Dediu, biolog, academician, nr.9 1.4 Liga Democrat -Creştină a Femeilor din Moldova - Preş. Ala Mândâcanu, filolog, nr.10 1.5 Partidul Ţărănesc Creştin – Democrat – Preş. Vladimir Reus, inginer-constructor, nr.12 Candidaţii: Nr.3 Nicolae Andronic, jurist, PRCM Nr.4 Valentin Dolganiuc, preşedintele Cartelului Ţărănesc „Sfântul Gheorghe”, FPCD Nr.6 Sergiu Burcă, filolog, FPCD Nr.8 Ion Neagu, inginer-hidroameliorator, FPCD Nr.14 Eugeniu Gârlă, economist, FPCD Nr.16 Vlad Cubreacov, jurnalist, FPCD Nr.17 Andrei Strâmbeanu, scriitor Nr.18 Sergiu Mocanu, redactor la publicaţia „Ţara”, FPCD Nr.19 Alecu Reniţă, preş. Mişcării Ecologiste din Moldova, red.-şef al rev.„Natura”, PEM Nr.24 Mihai Cimpoi, doctor habilitat în filologie Nr.25 Mihai Ciorici, inginer-tehnolog, PRCM Nr.26 Ştefan Secăreanu, jurnalist, redactor şef al publicaţiei „Ţara”, FPCD Nr.27 Vasile Cotună, agronom, PRCM Nr.28 Dumitru Osipov, inginer-tehnician, FPCD Nr. 32 Tudor Tătaru, regizor de teatru şi film, director general al Asociaţiei de Creaţie „Buciumul”, FPCD Nr.33 Ion Suruceanu, muzician, artist al poporului, PRCM Nr.37 Valeriu Nimerenco, jurist, pretor al sectorului Buiucani mun. Chişinău, PRCM Nr.38 Petru Grozavu, jurnalist, preşedinte al Societăţii Culturale „Dunărea şi Marea”, FPCD Nr.67 Mircea Guţu, profesor de muzică, şomer, FPCD Nr.76 Vladimir Guriţenco, inginer, pretor al sectorului Centru mun. Chişinău, PRCM 4. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova: a. Voturi – 487.002; b. = 30,01%; Mandate - 40 Preşedinte – Vladimir Voronin, inginer-economist, politolog, jurist, nr.1 Candidaţii: Nr.2 Vasile Iov, inginer-tehnolog, Ministru al Transporturilor şi Gospodăriei Drumurilor Nr.3 Andrei Neguţa, chimist, politolog, secretar al CC al PCRM Nr.11 Dmitri Todoroglo, agronom-savant Nr.16 Vadim Mişin, jurist, şef al Depart. de Transport, al Ministerului Afacerilor Interne Nr.17 Victor Stepaniuc, filolog Nr.20 Iulian Magaleas, profesor de istorie Nr.21 Vasile Stati, profesor de limbă şi literatură moldovenească, preşedinte al Consiliului Republican al Mişcării „Pro-Moldova” Nr.25 Ivan Calin, agronom-savant, doctor habilitat în economie, activitate creativă

166

Nr.26 Gheorghe Madan, filolog Nr.27 Eugenia Ostapciuc, inginer-tehnolog, director-adjunct al Asociaţiei „Logos” Nr.28 Vladimir Ţaranov, istoric, doctor habilitat în istorie, membru-corespondent al AŞM Nr.29 Maria Postoico, jurist, judecător la Judecătoria Economică a Republicii Moldova Nr.37 Victor Ciobanu, economist, doctor habilitat în sociologie, director al Institutului de Cercetări în Domenii Economice al AŞM Nr.38 Iacob Timciuc, inginer pentru tehnică electronică, director al F.S.P. „Conti” Nr.39 Ilie Vancea, profesor de istorie şi sociologie, director general al învăţământului public din raionul Leova 5. Partidul Forţelor Democratice: a. Voturi – 143.428; b. = 8,24%; Mandate - 11 Preşedinte – Valeriu Matei, istoric, scriitor, nr.1 Candidaţii: Nr.2 Vasile Nedelciuc, inginer, doctor în ştiinţe tehnice Nr.3 Alexandru Moşanu, istoric, doctor habilitat în ştiinţe istorice Nr.4 Nicolae Dabija, filolog, scriitor, redactor-şef al ziarului „ Literatura şi Arta” Nr.5 Ilie Ilaşcu, economist, deţinut politic al regimului separatist de la Tiraspol Nr.7 Vitalia Pavlicenco, filolog, doctor în filologie, redactor-şef al ziarului „Mesager” Nr.11 Valeriu Ghileţchii, inginer, şef de studii la Colegiul Teologic Pedagogic din Chişinău Nr.12 Gheorghe Străisteanu, jurist, director-general al Asociaţiei „Catalan” Nr.15 Valeriu Frumusachi, filolog, ziarist, director al Studioului Independent „Catalan TV” Nr.20 Ion Şişcanu, istoric, doctor habilitat în ştiinţe istorice. 4. BE „Pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă”: a. Voturi – 294.691; b. = 18,16%; c. Mandate – 24 Componenţa: 4.1 Mişcarea social-politică „Pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă” – Preşedinte, Dumitru Diacov, jurnalist, nr.1 4.2 Partidul Civic din Moldova – Preşedinte, Solonari Vladimir, pedagog, nr.5 4.3 Mişcarea social-politică „Forţa Nouă” – Preşedinte, Valeriu Pleşca, jurist, nr.15 Candidaţii: Nr.2 Eugen Gladun, medic, academician Nr.3 Ion Sturza, economist, preşedinte al Consiliului de observatori al BC „ Fincombanc” Nr.4 Valeriu Muravschii, economist, preşedinte al Asociaţiei Băncilor din Republica Moldova Nr.7 Gheorghe Duca, chimist, academician, director al Centrului de Cercetări pentru Chimie Aplicată Ecologică al USM Nr.10 Elena Burcă, inginer-tehnolog, preşedinte ONG „ Femeia întru salvarea copilului” Nr.11 Mihail Camerzan, pedagog, director general al SA „ Moldova Tur” Nr.13 Mihai Petrache, jurist, consilier al Preşedintelui Republicii Moldova Nr.14 Grigore Eremei, agronom, doctor în filosofie, ambasador al Rep. Moldova în România Nr.16 Ion Morei, jurist, procuror al municipiului Bălţi Nr.17 Alexandru Muravschii, economist, doctor în economie Nr.18 Alexei Tulbure, istoric Nr.32 Arhip Cibotaru, filolog, scriitor Nr.53 Andrei Ţurcanu, filolog, Consilier al Preşedintelui Republicii Moldova Nr.60 Oleg Babenco, pedagog, rector al Universităţii Slavone din Moldova 5. Partidul Socialiştilor din Republica Moldova: a. Voturi – 9.514; b. = 0,59%; Mandate - 0 Preşedinte – Eduard Smirnov, inginer-mecanic, nr.2 Candidaţii:

167

Nr.1 Veronica Abramciuc, istoric Nr.4 Valentin Krîlov, inginer-militar în electronică 6. BE „Unitatea Socialistă”: a. Voturi – 29.647; b. = 1,83%; c. Mandate – 0 Componenţa: 6.1 Partidul Socialist din Moldova – Preşedinte, Valeriu Senic, filolog, nr.1 6.2 Mişcarea republicană pentru egalitate în drepturi „ Unitate-Единство” – Preşedinte, Piotr Şornicov, istoric, nr.2 6.3 Uninea Comuniştilor din Moldova – Preşedinte, Florin Hristev, inginer-constructor Candidaţii: Nr.4 Victor Morev, inginer, PSM Nr.5 Dumitru Zidu, pedagog, PSM 7. Partidul Democrat Agrar din Moldova: a. Voturi – 58.874; b. = 3,63%; Mandate - 0 Preşedinte – Dumitru Moţpan, tehnician-mecanic, nr.1 Candidaţii: Nr.2 Valeriu Bulgari, agronom Nr.3 Andrei Sangheli, agronom Nr.4 Anatol Popuşoi, agronom Nr.52 Ala Buceaţchii, pedagog, preşedintele Alianţei Tineretului Democrat din Moldova Nr.70 Eugenia Toderaşcu, actriţă de teatru şi cinema, preşedintele Mişcării social-politice „Femeia Moldovei” 8. BE „ Alianţa Forţelor Democratice”: a. Voturi – 36.344; b. = 2,24%; c. Mandate – 0 Componenţa: 8.1 Partidul Naţional-Ţărănesc din Moldova – Preşedinte, Semion Certan, agronom, nr.1 8.2 Partidul Liberal din Moldova – Preşedinte, Mircea Rusu, inginer-electromecanic, nr.18 8.3 Partidul Naţional-Liberal – Preşedinte, Andrei Iuri-Apostol, matematician, nr.13 Candidaţii: Nr.2 Ion Borşevici, pedagog, PLM Nr.8 Vladimir Darie, istoric-politilog, PLM Nr.10 Vasile Colţa, inginer-constructor, PLM Nr.21 Arcadie Gherasim, jurnalist, PLM Nr.45 Valeriu Umaneţ, economist, PLM Nr.78 Ion Sârbu, filosof, PLM 9. Partidul Social-Democrat din Moldova: a. Voturi – 30169; b. = 1,86%; c. Mandate – 0 Preşedinte – Oazu Nantoi, inginer, nr.1 Candidaţii: Nr.3 Valeriu Opincă, politolog Nr.4 Gheorghe Sima, profesor de biologie şi geografie 10. BE „ Alianţa Civică „Furnica”: a. Voturi – 53.338; b. = 3,29%; c. Mandate – 0 Componenţa: 10.1 Mişcarea social-politică „Alianţa Civică pentru Reforme” – Preşedinte, Adrian Usatîi, politolog, nr.1

168

10.2 Partidul Forţelor Progresiste ale Moldovei – Preşedinte, Nicolae Chirilciuc, jurist, nr.4 10.3 Mişcarea „Unitatea-Civică” – Preşedinte, Serghei Gradinari, jurist, nr. 8 Candidaţii: Nr.2 Ion Muşuc, inginer-telecomunicaţii, ACR Nr.3 Ion Guţu, economist, ACR Nr.7 Valeriu Munteanu, inginer-mecanic, ACR 11. BE Blocul Social – Democrat „ Speranţa”: a. Voturi – 21. 282; b. = 1,31%; c. Mandate – 0 Componenţa: 11.1 Partidul Social-Democrat Unit din Moldova – Preşedinte, Anatol Ţăranu, istoric, nr.1 11.2 Mişcarea profesioniştilor „Speranţa-Nadejda” – Preşedinte, Vl. Florea, inginer, nr. 48 11.3 Asociaţia Femeilor din Moldova – Preşedinte, Ludmila Scalnîi, psiholog, nr. 8 Candidaţii: Nr.3 Eugen Sobor, politolog Nr.7 Visarion Ceşuiev, inginer-mecanic 12. Partidul Unit al Muncii din Moldova: a. Voturi – 3.124; b. = 0,19%; c. Mandate – 0 Preşedinte – Andrei Safonov, istoric, nr.1 13. Uniunea Democrat – Creştină din Moldova a. Voturi – 8.342; b. = 0,5%; c. Mandate – 0 Preşedinte – Grigore Gurdîş, economist, nr.1 14. Partidul Reformei a. Voturi – 8.844; b. = 0,54%; c. Mandate – 0 Preşedinte – Mihai Ghimpu, jurist, nr.1 15. Partidul Dreptăţii Social – Economice din Moldova a. Voturi – 31.663; b. = 1,95%; c. Mandate – 0 Preşedinte – Marina Liviţchi, jurist, nr.1 Candidaţii Independenţi – 1998: 1. BoicencoValeriu, economist, or.Ialoveni: a. Voturi – 15. 245; b. = 0,94%; Mandate - 0 2. Plugaru Anatol, jurist, mun.Chişinău: a. Voturi – 17.736; b. = 1,09%; Mandate - 0 3. Repede Alexei, jurnalist, or.Nisporeni: a. Voturi – 1.153; b. = 0,07%; Mandate - 0 4. Guţul Nicolai, profesor de istorie, Chişinău: a. Voturi – 1.899; b. = 0,12%; Mandate - 0 5. Creangă Pavel, ofiţer, Chişinău: a. Voturi – 2. 573; b. = 0,16%; Mandate - 0 6. Lipciu Ion, jurnalist, Chişinău: a. Voturi – 2.132; b. = 0,13%; Mandate - 0 7. Zastavneţchi Eugen, jurnalist, Chişinău: a. Voturi – 1.461; b. = 0,09%; Mandate - 0

169

8. Cabanciuc Mihail, mecanic-electrician, or.Anenii-Noi: a. Voturi – 769; b. = 0,05%; Mandate - 0 9. Frecăuţanu Grigore, economist, Chişinău: a. Voturi – 4.615; b. = 0,28%; Mandate - 0 10. Petrica Nicolae, specialist militar, Chişinău: a. Voturi – 979; b. = 0,06%; Mandate - 0 11. Ursu Petru, jurist, or.Anenii-Noi: a. Voturi – 651; b. = 0,04%; Mandate - 0 12. Zaraf Tihon, inginer-mecanic, or.Căuşeni: a. Voturi – 1.831; b. = 0,11%; Mandate - 0 13. Porcescu Gheorghe, agronom, Chişinău: a. Voturi – 2.892; b. = 0,18%; Mandate - 0 14. Şuşu Mihai, jurist, Chişinău: a. Voturi – 1.272; b. = 0,08%; Mandate - 0 15. Coca Andrei, jurist, Chişinău: a. Voturi – 943; b. = 0,06%; Mandate - 0 16. Gurău Victor, inginer-constructor, PLM, Chişinău: a. Voturi – 919; b. = 0,06%; Mandate - 0 17. Bologan Ana, pedagog, LDCFM, Chişinău: a. Voturi – 1.460; b. = 0,09%; Mandate - 0 18. Udrea Gheorghe, învăţător, s.Borosenii Noi, r-n Râşcani: a. Voturi – 590; b. = 0,04%; Mandate - 0 19. Lupacescu Pavel, zootehnician, or.Sângerei: a. Voturi – 1.968; b. = 0,12%;Mandate - 0 20. Ungurean Anatolii, agronom, Chişinău: a. Voturi – 796; b. = 0,05%; Mandate - 0 21. Barbov Stepan, medic-neuropatolog, s.Tvardiţa, r-n Taraclia: a. Voturi – 2.382; b. = 0,15%; Mandate - 0 22. Corj Mihai, jurist, Chişinău: a. Voturi – 1081; b. = 0,07%; Mandate - 0 23. Praniţchi Ion, agronom, Chişinău: a. Voturi – 481; b. = 0,03%; Mandate - 0 24. Revin Mihail, agrochimist-pedolog, s.Copanca, r-n Slobozia: a. Voturi – 612; b. = 0,04%; Mandate - 0 25. Constantinov Gheorghe, medic-veterinar, or.Comrat: a. Voturi – 392; b. = 0,02%; Mandate - 0 26. Dariev Boris, jurist, or. Orhei: a. Voturi – 335; b. = 0,02%; Mandate - 0 27. Calinici Iulius, inginer-mecanic, Chişinău: a. Voturi – 4.617; b. = 0,28%; Mandate - 0 28. Verejan Renata, economist, Chişinău: a. Voturi – 933; b. = 0,06%; Mandate - 0 29. Reniţă Valeriu, filolog, Chişinău: a. Voturi – 2.983; b. = 0,18%; Mandate - 0

170

30. Djugostran Vladimir, medic-veterinar, s. Maximovca, r-n Anenii Noi: a. Voturi – 500; b. = 0,03%; Mandate - 0 31. Samofalov Nestor, istoric, Chişinău: a. Voturi – 857; b. = 0,05%; Mandate - 0 32. Batcu Ion, istoric, Chişinău: a. Voturi – 250; b. = 0,02%; Mandate - 0 33. Odainic Ion, istoric, Chişinău: a. Voturi – 2.065; b. = 0,13%; Mandate - 0 34. Munteanu Lidia, agronom, or.Făleşti: a. Voturi – 500; b. = 0,03%; Mandate - 0 35. Popa Serghei, inginer-hidroamelior, Chişinău: a. Voturi – 818; b. = 0,05%;Mandate - 0 36. Gradinar Stepan, jurist, or.Comrat: a. Voturi – 271; b. = 0,02%; Mandate - 0 37. Nicorici Vladimir, jurnalist, or.Drochia: a. Voturi – 188; b. = 0,01%; Mandate - 0 38. Melnic Valentina, medic-pediatru, Chişinău: a. Voturi – 521; b. = 0,03%; Mandate - 0 39. Borta Tudor, pedagog, s.Costeşti, r-n Ialoveni: a. Voturi – 640; b. = 0,04%;Mandate- 0 40. Nour Dan, inginer-cadastral, Chişinău: a. Voturi – 517; b. = 0,03%; Mandate - 0 41. Frunze Alexei, jurist, Chişinău: a. Voturi – 227; b. = 0,01%; Mandate - 0 42. Socol Tamara, agronom, or.Rezina: a. Voturi – 298; b. = 0,02%; Mandate - 0 43. Boţan Feodor, inginer-electrician, Chişinău: a. Voturi – 675; b. = 0,04%; Mandate - 0 44. Pleşca Petru, inginer-hidrotehnic, Chişinău: a. Voturi – 734; b. = 0,05%; Mandate - 0 45. Cucerenco Leonid, lemnar, Chişinău: a. Voturi – 222; b. = 0,01%; Mandate - 0 46. Cicala Evstafii, medic, Chişinău: a. Voturi – 947; b. = 0,06%; Mandate - 0 47. Pravdin Nicolai, militar, PCRM, Chişinău: a. Voturi – 229; b. = 0,01%; Mandate - 0 48. Balmuş Gheorghe, jurist, Chişinău: a. Voturi – 909; b. = 0,06%; Mandate - 0 49. Neculce Vasile, contabil-economist, Chişinău: a. Voturi – 305; b. = 0,02%;Mandate - 0 50. Boiciuc Mihail, pedagog, s.Sărăteni, r-n Leova: a. Voturi – 477; b. = 0,03%;Mandate -0 51. Certan Aftenie, jurist, or.Glodeni: a. Voturi – 126; b. = 0,01%; Mandate - 0 52. Kulev Mihail, inginer-mecanic, Chişinău: a. Voturi – 277; b. = 0,02%; Mandate - 0 53. Morari Raisa, economist, s.Rădoaia, r-n Sângerei: a. Voturi – 252; b. = 0,02%; Mandate - 0 54. Viţu Anatol, jurist, Chişinău: a. Voturi – 424; b. = 0,03%; Mandate - 0

171

55. Danici Valeriu, inginer-mecanic, Chişinău: a. Voturi – 165; b. = 0,01%; Mandate - 0 56. Cernei Boris, jurist, Chişinău: a. Voturi – 290; b. = 0,02%; Mandate - 0 57. Cepoi Aurel, îvăţător de istorie şi sociologie, Chişinău: a. Voturi – 468; b. = 0,03%; Mandate - 0 58. Harciuc Oleg, biolog, Chişinău: a. Voturi – 81; b. = 0,00%; Mandate - 0 59. Ilie Chiril, jurist, Chişinău: a. Voturi – 1.251; b. = 0,08%; Mandate - 0 60. Popistaş Nicolae, jurist, Chişinău: a. Voturi – 335; b. = 0,02%; Mandate - 0

V. Alegerile Locale, 23 mai 1999

AP: Rezultatele privind mandatele obţinute pentru funcţia de primar Coeficientul de participare la alegeri – 62,70% 1. Blocul comuniştilor, agrarienilor şi socialiştilor: a.Voturi – 251.647; b. Mandate – 124; c. = 19,71% Componenţa: 1.1 Partidul Comuniştilor din Republica Moldova – Preşedinte, Vladimir Voronin 1.2 Partidul Democrat Agrar din Moldova – Preşedinte, Dumitru Moţpan 1.3 Partidul Socialiştilor din Republica Moldova – Preşedinte, Eduard Smirnov 2. Alianţa Centristă din Moldova: a.Voturi – 168.896; b. Mandate – 93; c. = 14,78% Componenţa: 2.1 Mişcarea social – politică „Pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă” – Preşedinte, Dumitru Diacov 2.2 Mişcarea social – politică „Forţa Nouă” – Preşedinte, Valeriu Pleşca 2.3 Partidul Forţelor Progresiste din Moldova – Preşedinte, Nicolae Chirilciuc 3. Convenţia Democrată din Moldova: a.Voturi – 131.322; b. Mandate – 87; c. = 13,83% Componenţa: 3.1 Partidul Renaşterii şi Concilierii din Moldova – Preşedinte, Mircea Snegur 3.2 Liga Democrat – Creştină a Femeilor din Moldova – Preşedinte, Ala Mândâcanu 3.3 Partidul Ecologist „Alianţa Verde” din Moldova – Preşedinte, Ion Dediu 4. Partidul Forţelor Democratice: a.Voturi – 85.390; b. Mandate – 51; c. = 8,11% 5. Frontul Popular Creştin Democrat: a.Voturi – 53.148; b. Mandate – 24; c. = 3,82% 6. Uniunea social-democrată „Furnca-Speranţa”: a.Voturi – 42.377; b. Mandate – 18; c. = 2,86% Componenţa: 6.1 Mişcarea Profesioniştilor „Speranţa-Nadejda” – Preşedinte, Vladimir Florea 6.2 Partidul Social -Democrat din Moldova – Preşedinte, Oazu Nantoi 6.3 Mişcarea social-politică „Alianţa Civică pentru Reforme” – Preşedinte, Ion Muşuc 7. Partidul Naţional Liberal: a.Voturi – 38.220; b. Mandate – 21; c. = 3,34% 8. Partidul Socialist din Moldova: a.Voturi – 21.835; b. Mandate – 5; c. = 0,79%

172

9. Partidul Naţional Ţărănesc din Moldova: a.Voturi – 17.535; b. Mandate – 13; c. = 2,07% 10. Partidul Democrat - Popular din Moldova: a.Voturi – 5.289; b. Mandate – 0; c. = 0 % 11. Mişcarea social-politică republicană „Ravnopravie”: a.Voturi – 952; b. Mandate – 0; c. = 0 % 12. Partidul Dreptăţii Social – Economice din Moldova: a.Voturi – 698; b. Mandate – 1; c. = 0,16% 13. Noul Partid Naţional Moldovenesc: a.Voturi – 361; b. Mandate – 0; c. = 0% 14. Liga Naţională a Tineretului din Moldova: a.Voturi – 72; b. Mandate – 0; c. = 0% 15. Candidaţi independenţi: a.Voturi – 314.828; b. Mandate – 191; c. = 30,37% ACJ: Rezultatele privind mandatele obţinute în consiliile judeţene şi consiliul municipiului Chişinău Coeficientul de participare la alegeri – 58,45% 1. Blocul comuniştilor, agrarienilor şi socialiştilor: a.Voturi – 405.063; b. Mandate – 118; c. = 37,82% 2. Alianţa Centristă din Moldova: a.Voturi – 223.570; b. Mandate – 64; c. = 20,51% 3. Convenţia Democrată din Moldova: a.Voturi – 149.078; b. Mandate – 42; c. = 13,46% 4. Frontul Popular Creştin Democrat: a.Voturi – 93.979; b. Mandate – 24; c. = 7,69% 5. Partidul Forţelor Democratice: a.Voturi – 85.911; b. Mandate – 24; c. = 7,69% 6. Uniunea social-democrată „Furnca-Speranţa”: a.Voturi – 69.150; b. Mandate – 16; c. = 5,13% 7. Partidul Naţional Liberal: a.Voturi – 45.747; b. Mandate – 11; c. = 3,53% 8. Partidul Naţional Ţărănesc din Moldova: a.Voturi – 19.270; b. Mandate – 4; c. = 1,28% 9. Partidul Socialist din Moldova: a.Voturi – 18.378; b. Mandate – 2; c. = 0,64% 10. Partidul Democrat - Popular din Moldova: a.Voturi – 9.285; b. Mandate – 0; c. = 0 % 11. Mişcarea social-politică republicană „Ravnopravie”: a.Voturi – 9.092; b. Mandate – 1; c. = 0,32 % 12. Liga Naţională a Tineretului din Moldova: a.Voturi – 2.927; b. Mandate – 0; c. = 0% 13. Noul Partid Naţional Moldovenesc: a.Voturi – 1.873; b. Mandate – 0; c. = 0% 14. Partidul Dreptăţii Social – Economice din Moldova: a.Voturi – 1.544; b. Mandate – 0; c. = 0% 15. Candidaţi independenţi: a.Voturi – 83.137; b. Mandate – 6; c. = 1,92% ACL: Rezultatele privind mandatele obţinute în consiliile locale orăşeneşti şi comunale (săteşti) Coeficientul de participare la alegeri – 62,69% 1. Blocul comuniştilor, agrarienilor şi socialiştilor: a.Voturi – 355.562; b. Mandate – 2.235; c. = 36,61% 2. Alianţa Centristă din Moldova: a.Voturi – 204.756; b. Mandate – 1.214; c. = 19,89% 3. Convenţia Democrată din Moldova: a.Voturi – 141.300; b. Mandate – 859; c. = 14,07% 4. Partidul Forţelor Democratice: a.Voturi – 90.487; b. Mandate – 505; c. = 8,27% 5. Frontul Popular Creştin Democrat: a.Voturi – 68.604; b. Mandate – 341; c. = 5,59% 6. Uniunea social-democrată „Furnca-Speranţa”: a.Voturi – 54.536; b. Mandate – 249; c. = 4,08% 7. Partidul Naţional Liberal: a.Voturi – 44.227; b. Mandate – 227; c. = 3,72%

173

8. Partidul Naţional Ţărănesc din Moldova: a.Voturi – 19.069; b. Mandate – 102; c. = 1,67% 9. Partidul Socialist din Moldova: a.Voturi – 17.586; b. Mandate – 40; c. = 0,66% 10. Partidul Democrat - Popular din Moldova: a.Voturi – 5.429; b. Mandate – 25; c. = 0,41 % 11. Mişcarea social-politică republicană „Ravnopravie”: a.Voturi – 1.880; b. Mandate – 4; c. = 0,07 % 12. Partidul Dreptăţii Social – Economice din Moldova: a.Voturi – 1.099; b. Mandate – 8; c. = 0,13% 13. Noul Partid Naţional Moldovenesc: a.Voturi – 743; b. Mandate – 4; c. = 0,07% 14. Liga Naţională a Tineretului din Moldova: a.Voturi – 347; b. Mandate – 0; c. = 0% 15. Candidaţi independenţi: a.Voturi – 99.666; b. Mandate – 292; c. = 4,78% VI. Alegeri Parlamentare, 25 februarie 2001 Coeficientul de participare la alegeri – 67,52% 1. Partidul Popular Creştin Democrat: a. Voturi – 130.810; b. = 8,24%; c. Mandate – 11 Preşedinte: Iurie Roşca, jurnalist, nr. 1 Candidaţii: Nr.2 Nicolae Alexei, jurist, doctor în drept, şef al Departamentului Combaterii Crimei Organizate şi Corupţiei Nr.3 Vlad Cubreacov, jurnalist Nr.6 Eugeniu Gârlă, informatician, economist Nr.8 Ştefan Secăreanu, jurnalist, director al publicaţiei periodice „Ţara” Nr.9 Iulian Glavan, neurochirurg, doctor în medicină Nr.17 Dumitru Osipov, inginer-fizician Nr.40 Alexandru Arseni, jurist, doctor în drept 2. Blocul Electoral „Credinţă şi Dreptate”: a. Voturi – 10.686; b. = 0,67%; c. Mandate – 0 Componenţa: 2.1 Partidul Reformei – Preşedinte, Mihai Ghimpu, jurist, nr.1 2.2 Partidul Naţional Român – Preşedinte, Ion Buga, doctor habilitat în istorie, profesor USM, nr.2 Candidaţii: Nr.3 Nicolae Glib, dirijor coral, solist-vocal, Artist Emerit al Moldovei, primar al comunei Pepeni, judeţul Bălţi Nr.8 Ion Hadârcă, filolog, scriitor 3. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova: a. Voturi – 794.808; b. = 50,07%; c. Mandate – 71 Preşedinte: Vladimir Voronin, inginer-economist, politilog, jurist, prim-secretar al Comitetului Central al PCRM, nr. 1

174

Candidaţii: Nr.2 Andrei Neguţa, pedagog, politolog, secretar al CC al PCRM Nr.3 Ilie Vancea, pedagog, ministrul Educaţiei şi Ştiinţei Nr.4 Vadim Mişin, jurist Nr.5 Dmitrii Todoroglo, agronom-savant Nr.6 Vasile Iovv, inginer-tehnolog, politolog, doctor în economie Nr.7 Ivan Calin, agronom-savant, politolog, diplomat, doctor în economie Nr.8 Eugenia Ostapciuc, inginer-tehnolog Nr.11 Victor Stepaniuc, pedagog Nr.30 Iacob Timciuc, inginer-electronist Nr.32 Tatiana Necoară, psiholog-manager, prim-secretar al CC al Uniunii Tineretului Comunist din Moldova Nr.34 Maria Postoico, jurist 4. Partidul Naţional Liberal: a. Voturi – 44.548; b. = 2,81%; c. Mandate – 0 Preşedinte: Mircea Rusu, inginer-electrician, preşedinte al Uniunii industriaşilor şi antreprenorilor, doctor în economie, nr. 1 Candidaţii: Nr.3 Vladimir Darie, pedagog, jurnalist, director al studioului „Catalan” Nr.6 Anatol Ţăranu, istoric, director al Centrului de politologie şi istorie politică al Universităţii de Studii Umanistice Nr.8 Anatol Plugaru, jurist, ziarist, pedagog, cineast, neangajat în câmpul muncii Nr.9 Ion Borşevici, pedagog, doctor în filosofie, academician, conferinţiar la ULIM Nr.11 Vasile Năstase, ziarist, redactor-şef la „Glasul Naţiunii” Nr.15 Vitalia Pavlicenco, jurnalist Nr.18 Anatol Petrnco, istoric, conferenţiar USM Nr.23 Andrei Iuri-Apostol, pedagog, consultant „Cap*s CGL”S.R.L.,doctor în ştiinţe fizico-matematice Nr.25 Ala Mândâcanu, economist, doctor în economie 5. Mişcarea social-politică „Pentru Ordine şi Dreptate”: a. Voturi – 23.099; b. = 1,46%; c. Mandate – 0 Preşedinte: Veaceslav Untilă, jurist, doctor în drept, secretar naţional TRACECA, nr. 1 Candidaţii: Nr.2 Iurie Colesnic, scriitor, directorul editurii „Museum” Nr.3 Tudor Botnaru, pedagog, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar, general de divizie în rezervă Nr.4 Valentin Bodişteanu, arhitect, director general „Valiex – Chimp” Nr.6 Grigore Belostecinic, economist, doctor habilitat în economie, rector ASEM Nr.41 Viorel Cibotaru, jurnalist, doctor în filologie, coordonator de programe la Institutul de Politici Publice 6. Partidul Renaşterii şi Concilierii din Moldova: a. Voturi – 91.894; b. = 5,79%; c. Mandate – 0 Preşedinte: Mircea Snegur, agronom-savant, doctor în agricultură, nr. 1 Candidaţii: Nr.2 Nicolae Andronic, jurist, doctor în filosofie Nr.3 Vladimir Ciobanu, inginer-mecanic Nr.7 Vladimir Guriţenco, inginer-hidroameliorator Nr.8 Constantin Tampiza, inginer-economist Nr.9 Victor Catan, jurist, general-maior de poliţie

175

Nr.18 Mihai Severovan, inginer-constructor, preşedintele Asociaţiei patronale din gospodăria comunală de locuinţe Nr.20 Valeriu Nemerenco, jurist, pretor al sectorului Buiucani, mun. Chişinău Nr.21 Andrei Strâmbeanu, pedagog, scriitor 7. Partidul Democrat din Moldova: a. Voturi – 79.757; b. = 5,02%; c. Mandate – 0 Preşedinte: Dumitru Diacov, jurnalist, nr. 5 Candidaţii: Nr.1 Ion Sturza, economist, consultant la Banca Comercială pentru Finanţe şi Comerţ Nr.2 Alexandru Muravschii, economist, doctor în economie Nr.4 Gheorghe Cimpoieş, agronom, academician, rectorul Universităţii Agrare de Stat din Moldova Nr.21 Alexei Tulbure, istoric Nr.102 Oleg Babenco, pedagog, doctor în filosofie, rectorul Universităţii Slavone din Moldova 8. Partidul Ţărănesc Creştin Democrat din Moldova: a. Voturi – 4.288; b. = 0,27%; c. Mandate – 0 Preşedinte: Vladimir Reus, inginer-constructor, nr. 1 Candidaţii: Nr.11 Victor Grebenşcicov, pedagog, profesor ASEM 9. Blocul Electoral „Alianţa Juriştilor şi Economiştilor”: a. Voturi – 14.810; b. = 0,93%; c. Mandate – 0 Componenţa: 9.1 Noul Partid Naţional Moldovenesc – Preşedinte, Valeriu Zubco, jurist, doctor în drept, nr.5 9.2 Partidul Demnităţii Civice din Moldova – Preşedinte, Ion Lipciu, jurnalist, politolog, doctor în politologie, nr.6 Candidaţii: Nr.1 Pavel Barbălat, jurist, Preşedintele Curţii Constituţionale a Republicii Moldova Nr.2 Alexei Barbăneagră, avocat, doctor în drept, directorul Centrului de Drept Nr.3 Iurie Sedleţchi, jurist, doctor în drept, decan al facultăţii de drept USM Nr.4 Gheorghe Avornic, jurist, doctor în drept, decan al Academiei de Drept 10. Blocul Electoral „Edinstvo”: a. Voturi – 7.277; b. = 0,46%; c. Mandate – 0 Componenţa: 10.1 Partidul Socialiştilor din Republica Moldova – Preşedinte, Valentin Krîlov, inginer-militar în electronică, redactor-şef la ziarul „Alternativa”, nr.1 10.2 Partidul Republican din Moldova – Preşedinte, Valeriu Efremov, inginer-electrician, doctor în filosofie, directorul publicaţiei PRM „Respublica”, nr.2 10.3 Partidul Forţelor Progresiste din Moldova – Preşedinte, Nicolai Chirilciuc, jurist, preşedintele consiliului judeţean Bălţi, nr.3 Candidaţii: Nr.6 Eduard Smirnov, inginer-mecanic, doctor în istorie, PSRM Nr.8 Veronica Abramciuc, pedagog, PSRM Nr.42 Alexandru Raiu, muzician, director „RIM-co” S.R.L., PRM Nr.53 Alexandru Cosovan, profesor de muzică, artist de estradă, PRM

176

11. Mişcarea Social – Politică Republicană „Ravnopravie”: a. Voturi – 7.023; b. = 0,44%; c. Mandate – 0 Preşedinte – Valerii Klimenko, ziarist, doctor habilitat în istorie, nr.1 12. Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat din Moldova: a. Voturi – 27.575; b. = 1,74%; c. Mandate – 0 Preşedinte: Valeriu Muravschi, economist, nr. 1 Candidaţii: Nr.3 Gheorghe Ghidirim, medic-chirurg, academician al Academiei de Ştiinţe a Moldovei Nr.4 Simion Certan, agronom, economist, doctor habilitat în economie, preşedinte de onoare al PNŢCD Nr.5 Nicolae Ţâu, inginer, doctor în economie, director executiv al Centrului pentru implementarea Programelor şi Proiectelor în Moldova, PNUD Nr.45 Silviu Fusu, regizor de teatru dramatic, director artistic al Teatrului Etnofolcloric „Ion Creangă” Nr.83 Alexandru Cupcea, actor de teatru, temporar neangajat în câmpul muncii 13. Partidul Forţelor Democratice: a. Voturi – 19.405; b. = 1,22%; c. Mandate – 0 Preşedinte: Valeriu Matei, istoric, scriitor, nr. 1 Candidaţii: Nr.2 Alexandru Moşanu, istoric, doctor habilitat în istorie Nr.3 Nicolae Dabija, filolog, scriitor, redactor-şef al ziarului „Literatura şi Arta” Nr.5 Nicolae Botgros, dirijor de orchestră, director artistic al orchestrei „Lăutarii” Nr.9 Alecu Reniţă, jurnalist, preşedinte al Mişcării Ecologiste din Moldova, redactor-şef al revistei „Natura” Nr.15 Boris Vieru, jurnalist, director al AP „Flux” Nr.43 Anatol Gremalschi, inginer, doctor habilitat în ştiinţe tehnice Nr.101 Valentin Dolganiuc, jurist, inginer, temporar neangajat în câmpul muncii 14. Partidul Democrat Agrar din Moldova: a. Voturi – 18.473; b. = 1,16%; c. Mandate – 0 Preşedinte – Anatol Popuşoi, agronom, nr.1 15. Blocul Electoral „Alianţa Braghiş”: a. Voturi – 212.071; b. = 13,36%; c. Mandate – 19 Componenţa: 15.1 Mişcarea Social – Politică „Forţa Nouă” – Preşedinte, Valeriu Pleşca, jurist, nr.16 15.2 Mişcarea Profesioniştilor „Speranţa-Nadejda” – Preşedinte, Vitalie Mrug, inginer-constructor, nr.9 15.3 Partidul Socialist din Moldova – Preşedinte, Victor Morev, inginer, primarul municipiului Bălţi, nr.18 15.4 Uniunea Muncii – Preşedinte, Gheorghe Sima, pedagog, neangajat în câmpul muncii, nr.15 15.5 Uniunea Centristă din Moldova – Preşedinte, Mihai Petrache, jurist, consilierul principal al Preşedintelui Republicii Moldova, nr.20 15.6 Partidul Democraţiei Sociale „Furnica” – Preşedinte, Ion Guţu, economist, doctor habilitat în economie, vicepreşedinte al Consiliului BCA „Unibanc”, nr.11 Candidaţii: Nr.1 Dumitru Braghiş, inginer-energetician, Prim-ministru al Republicii Moldova Nr.2 Lidia Guţu, economist, viceprim-ministru al Republicii Moldova

177

Nr.3 Dumitru Zidu, pedagog, preşedinte al organizaţiei veteranilor din Republica Moldova, PSM Nr.6 Valeriu Cosarciuc, economist, viceprim-ministru al Republicii Moldova Nr.7 Mihail Sidorov, jurist, avocat parlamentar Nr.12 Ion Morei, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, UCM Nr.13 Mihail Plămădeală, jurist, copreşedinte coordonator, organizaţia obştească „Republica” Nr.14 Mihail Camerzan, pedagog Nr.17 Ion Untu, inginer, director al Cancelariei de Stat Nr.19 Alexandru Oleinic, inginer-mecanic, director general al Agenţiei naţionale pentru atragerea investiţiilor, PDS „Furnica” Nr.22 Valeriu Bulgari, agronom, director-coordonator al Centrului pentru business-ul privat, UCM Nr.24 Iacov Popovici, fizician-matematician, şeful aparatului Preşedintelui Republicii Moldova, UCM Nr.32 Gheorghe Duca, chimist, preşedinte al Comisiei cultură, ştiinţă, învăţământ a Parlamentului Republicii Moldova Nr.40 Valeriu Muntean, inginer-mecanic, prefectul mun. Chişinău, PDS „Furnica” Nr.41 Valeriu Reniţă, pedagog, primarul satului Suruceni, jud. Chişinău, MSP „Forţa Nouă” 16. Blocul Electoral „Plai Natal”: a. Voturi – 25.009; b. = 1,58%; c. Mandate – 0 Componenţa: 16.1 Mişcarea social - politică „Plai Natal” – Preşedinte, Vladimir Babii, inginer-mecanic, doctor în economie, nr.1 16.2 Liga Naţională a Tineretului din Moldova – Preşedinte, Valeriu Streleţ, pedagog, nr.6 Candidaţii: Nr.2 Emil Loteanu, regizor de film, Uniunea Cineaştilor din Moldova Nr.26 Grigore Grigoriu, actor, studioul „Moldova – film” 17. Partidul Social Democrat din Moldova: a. Voturi – 39.247; b. = 2,47%; c. Mandate – 0 Preşedinte: O. Nantoi, inginer, coordonator de program la Institutul de Politici Publice, nr. 1 Candidaţii: Nr.3 Valeriu Opincă, istoric, colaborator ştiinţific superior la Institutul de Filosofie, Sociologie şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, doctor în istorie, vicepreşedinte al PSDM Nr.4 Ludmila Morari, inginer, preşedinte Uniunea Social Democrată a Femeilor din Moldova Candidaţii Independenţi – 2001: 1. Ghileţchii Valeriu, inginer, profesor de teologie, mun. Chişinău: a. Voturi – 27.511; b. = 1,73%; Mandate - 0 2. Mogoreanu Iacob, inginer-electrician, vicemanager general al întreprinderii mixte moldo-elene „Terminal” S.A., mun.Chişinău: a. Voturi – 971; b. = 0,06%; Mandate - 0 3. Donică Ilie, agronom-savant, doctor habilitat în ştiinţe agricole, prim-vicedirector general al Institutului de Cercetări Ştiinţifice pentru Pomicultură, preşedinte al Asociaţiei producătorilor de fructe din Republica Moldova, mun. Chişinău: a. Voturi – 1.475; b. = 0,09%; Mandate - 0

178

4. Pomană Ion, economist, doctor în economie, neangajat în câmpul muncii, mun.Chişinău: a. Voturi – 582; b. = 0,04%; Mandate - 0 5. Golubenco Ana, contabil-financiar, director al staţiei de emisie TV „Elita”, or.Rezina: a. Voturi – 1053; b. = 0,07%; Mandate - 0 6. Lapinschi Valeriu, radioinginer, consultant în probleme economice şi de dezvoltare, S.R.L. „Diames – Group”, or.Cricova, mun. Chişinău: a. Voturi – 1.332; b. = 0,8%; Mandate - 0 7. Severin Vasile, manager în administraţia publică, director al ÎI „Convoi Post Severin”, mun. Chişinău: a. Voturi – 1.025; b. = 0,06%; Mandate - 0 8. Solomon Dumitru, inginer programator, doctor habilitat în ştiinţe tehnice, rector al Academiei de Transporturi, Informatică şi Comunicaţii, mun. Chişinău: a. Voturi – 478; b. = 0,03%; Mandate - 0 9. Trofim Vasile, preot, paroh la biserica din satul Goian, mun. Chişinău: a. Voturi – 975; b. = 0,06%; Mandate - 0 10. Kulev Mihail, inginer-mecanic, doctor în ştiinţe tehnice, conferenţiar universitar UTM, mun. Chişinău: a. Voturi – 1.075; b. = 0,07%; Mandate - 0

V. Alegerile Locale, 25 mai 2003

Coeficientul de participare la alegeri – 58,66% AP: Rezultatele privind mandatele obţinute pentru funcţia de primar 1. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova: a. Mandate – 368; b. = 40,98% 2. Blocul Electoral „Alianţa Social – Liberală Moldova Noastră”: a. Mandate – 191; b. = 21,27% Componenţa: 2.1 Alianţa Independenţilor din Republica Moldova - Preşedinte, Serafim Urechean 2.2 Alianţa Social-Democrată din Moldova – Preşedinte, Dumitru Braghiş 2.3 Partidul Liberal - Preşedinte, Veaceslav Untilă 2.4 Partidul Ecologist „Alianţa Verde” din Moldova – Preşedinte, Ion Dediu 2.5 Partidul Democrat-Popular din Moldova - Preşedinte, Mihai Ceban 2.6 Partidul Reformei - Preşedinte, Mihai Ghimpu 3. Partidul Democrat din Moldova: a. Mandate – 73; b. = 8,13% 4. Blocul Electoral „PSD-PSL”: a. Mandate – 44; b. = 4,90% Componenţa: 4.1 Partidul Social – Democrat din Moldova – Preşedinte, Oazu Nantoi 4.2 Partidul Social – Liberal – Preşedinte, Oleg Serebrian 5. Partidul Popular Creştin Democrat: a. Mandate – 20; b. = 2,23%

179

6. Partidul Democrat Agrar din Moldova: a. Mandate – 18; b. = 2,00% 7. Uniunea Centristă din Moldova: a. Mandate – 17; b. = 1,89% 8. Partidul Socialist din Moldova: a. Mandate – 3; b. = 0,33% 9. Mişcarea Profesioniştilor „Speranţa-Nadejda”: a. Mandate – 3; b. = 0,33% 10. Partidul Socialiştilor din Republica Moldova: a. Mandate – 2; b. = 0,22% 11. Mişcarea social – politică republicană „Ravnopravie”: a. Mandate – 2; b. = 0,22% 12. Mişcarea social – politică „Forţa Nouă”: a. Mandate – 0; b. = 0% 13. Partidul Republican din Moldova: a. Mandate – 0; b. = 0% 14. Candidaţi independenţi: a. Mandate – 157; b. = 17,48% ACR: Voturile acumulate şi mandatele obţinute de concurenţii electorali la alegerile consiliilor municipale şi raionale 1. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova: a. Voturi – 595.289; b. Mandate – 615; c. = 54,62% 2. Blocul Electoral „Alianţa Social – Liberală Moldova Noastră”: a. Voturi – 247.205; b. Mandate – 227; c. = 54,62% 3. Partidul Democrat din Moldova: a. Voturi – 95.030; b. Mandate – 92; c. = 8,17% 4. Partidul Popular Creştin Democrat: a. Voturi – 109.822; b. Mandate – 82; c. = 7,28% 5. Blocul Electoral „PSD-PSL”: a. Voturi – 54.838; b. Mandate – 38; c. = 3,37% 6. Partidul Democrat Agrar din Moldova: a. Voturi – 32.198; b. Mandate – 31; c. = 2,75% 7. Uniunea Centristă din Moldova: a. Voturi – 19.707; b. Mandate – 13; c. = 1,15% 8. Mişcarea social – politică republicană „Ravnopravie”: a. Voturi – 10.495; b. Mandate –3; c. = 0,27% 9. Mişcarea Prof. „Speranţa-Nadejda”: a. Voturi – 2.227; b. Mandate – 2; c. = 0,18% 10. Partidul Socialist din Moldova: a. Voturi – 2.514; b. Mandate – 0; c. = 0% 11. Partidul Republican din Moldova: a. Voturi – 960; b. Mandate – 0; c. = 0% 12. Candidaţi independenţi: a. Voturi – 67.233; b. Mandate – 23; c. = 2,04% ACL: Rezultatele privind mandatele obţinute în consiliile locale orăşeneşti şi comunale (săteşti) 1. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova: a. Voturi – 473.411; b. Mandate – 5.416; c. = 49,96% 2. BE „Alianţa Social – Liberală Moldova Noastră”: a. Voturi – 216.150; b. Mandate – 2.402; c. = 22,16% 3. Partidul Democrat din Moldova: a. Voturi – 90.852; b. Mandate – 936; c. = 8,63% 4. Partidul Popular Creştin Democrat: a. Voturi – 66.958; b. Mandate – 570; c. = 5,26% 5. Blocul Electoral „PSD-PSL”: a. Voturi – 49.729; b. Mandate – 500; c. = 4,61% 6. Partidul Democrat Agrar din Moldova: a. Voturi – 27.874; b. Mandate – 268; c. = 2,47% 7. Uniunea Centristă din Moldova: a. Voturi – 19.155; b. Mandate – 167; c. = 1,54% 8. Mişcarea social - politică republicană „Ravnopravie”: a. Voturi – 4.557; b. Mandate –35; c. = 0,32% 9. Partidul Socialiştilor din Rep. Moldova: a. Voturi – 1.814; b. Mandate – 22; c. = 0,20% 10. Partidul Socialist din Moldova: a. Voturi – 1.951; b. Mandate – 21; c. = 0,19% 11. Mişcarea Prof. „Speranţa-Nadejda”: a. Voturi – 2.297; b. Mandate – 19; c. = 0,18% 12. Partidul Republican din Moldova: a. Voturi – 626; b. Mandate – 4; c. = 0,04% 13. Mişcarea social – politică „Forţa Nouă”: a. Voturi – 162; b. Mandate – 2; c. = 0,02% 14. Candidaţi independenţi: a. Voturi – 98.932; b. Mandate – 479; c. = 4,42%