Teza Doctorat BUNA

Mass-media și manipularea. Etica mass-media. O cercetare de etică aplicată

Prof. Coordonator: Prof. Univ. Dr. Valentin Mureșan

PREZENTARE PUBLICĂ27 NOIEMBRIE 2009

Doctorand: Melania Vergu

Mass-media şi manipularea.Etica mass-media.

O cercetare de etică aplicată

Mass-media şi manipularea.Etica mass-media.

O cercetare de etică aplicată

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTIUNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

Facultatea de FilosofieFacultatea de Filosofie

Prof. Coordonator:Prof. Univ. Dr. Valentin MureşanProf. Coordonator:Prof. Univ. Dr. Valentin Mureşan Doctorand: Melania VerguDoctorand: Melania Vergu





• din nevoia autorului de a-și clarifica din nevoia autorului de a-și clarifica

propriul statut și de a inventaria propriile-i propriul statut și de a inventaria propriile-i

probleme;probleme;

• înțelegerea rolului mass-media;înțelegerea rolului mass-media;

• reflecția asupra relației jurnalistului cu reflecția asupra relației jurnalistului cu

teoria etică, cu filosofia morală.teoria etică, cu filosofia morală.

ZIARISTUL ESTE CONȘTIENT CĂ FACE DELIBERARE ETICĂ ATUNCI CÂND EMITE JUDECĂȚI DE VALOARE?

ZIARISTUL ESTE CONȘTIENT CĂ FACE DELIBERARE ETICĂ ATUNCI CÂND EMITE JUDECĂȚI DE VALOARE?

De ce această temă ?De ce această temă ?





Formarea sa profesională nu-i favorizeazăcunoșterea teoriei etice

Kant, Aristotel și Mill - în afara cadrului deliberării profesionale a jurnaliștilor

Relațiile profesionale din redacții Regula de bază – aprecierea șefului și a publicului Manipularea găsesște terenul prielnic de manifestare în aceste condiții

Ritmul infernal al exarcitării profesiei Ratingul, audiența, întâietatea Absența exercițiului etic din redacțiile organzațiilor de media

Formarea sa profesională nu-i favorizeazăcunoșterea teoriei etice

Kant, Aristotel și Mill - în afara cadrului deliberării profesionale a jurnaliștilor

Relațiile profesionale din redacții Regula de bază – aprecierea șefului și a publicului Manipularea găsesște terenul prielnic de manifestare în aceste condiții

Ritmul infernal al exarcitării profesiei Ratingul, audiența, întâietatea Absența exercițiului etic din redacțiile organzațiilor de media

Răspunsul la această întrebare:Răspunsul la această întrebare:

pentru că:pentru că:

Idealul profesional poate fi atins doar în teorie?

Jurnalistul – un manipulator de cuvinte, idei, sentimente, atitudini, convingeri – poartă răspunderea socială şi morală atunci când societatea căreia îi aparţine îşi pierde reperele?

Jurnalistul – un manipulator de cuvinte, idei, sentimente, atitudini, convingeri – poartă răspunderea socială şi morală atunci când societatea căreia îi aparţine îşi pierde reperele?





Structura lucrării: 4 secțiuniStructura lucrării: 4 secțiuni

Secțiunea I - IntroducereaSecțiunea I - Introducerea Demers specific media nord americane și vest europene. În România este o premieră; Familiarizarea cu evoluția, funcția, rolul și efectele mass-media.

Demers specific media nord americane și vest europene. În România este o premieră; Familiarizarea cu evoluția, funcția, rolul și efectele mass-media.

Secțiunea II – Fundal filosoficSecțiunea II – Fundal filosofic Absolut obligatoriu într-un demers de înțelegere, definire a conceptelor, teoriilor, punctelor de vedere; De la definiție – morala, etica – la prezența teoriei în etica aplicată; Instrumentele managementului etic: coduri, comisii de etică, birou de etică, trainig etic; Principiile și regulile morale și transpunerea lor în coduri etice; Studiul empiric privind Managementul eticii în organizațiile de media din România.

Absolut obligatoriu într-un demers de înțelegere, definire a conceptelor, teoriilor, punctelor de vedere; De la definiție – morala, etica – la prezența teoriei în etica aplicată; Instrumentele managementului etic: coduri, comisii de etică, birou de etică, trainig etic; Principiile și regulile morale și transpunerea lor în coduri etice; Studiul empiric privind Managementul eticii în organizațiile de media din România.

Secțiunea III – Manipularea prin mass-mediaSecțiunea III – Manipularea prin mass-media Definirea conceptelor: manipulare, persuasiune, propagandă, influențare; Natura și receptarea manipulării; O nouă tipologie a manipulării prin mass-media; Clasificarea tehnicilor de manipulare în funcție de mesaj, canal și relația cu publicul.

Definirea conceptelor: manipulare, persuasiune, propagandă, influențare; Natura și receptarea manipulării; O nouă tipologie a manipulării prin mass-media; Clasificarea tehnicilor de manipulare în funcție de mesaj, canal și relația cu publicul.





Secțiunea IV – Încotro? Există soluții?Secțiunea IV – Încotro? Există soluții? Răspuns întrebărilor din argument; O nouă abordare pe care ar trebui să o urmărească etica jurnalismului odată cu apariția new-media; Jurnalismul de mâine – al atașamentului cetățenesc; Ce jurnalism se practică în România? Recomandări destinate:

Răspuns întrebărilor din argument; O nouă abordare pe care ar trebui să o urmărească etica jurnalismului odată cu apariția new-media; Jurnalismul de mâine – al atașamentului cetățenesc; Ce jurnalism se practică în România? Recomandări destinate:

Mediului academic; Practicii jurnalistice; Organizațiilor de media; Asociațiilor profesionale ale jurnaliștilor.

Mediului academic; Practicii jurnalistice; Organizațiilor de media; Asociațiilor profesionale ale jurnaliștilor.





SECŢIUNEA I





De la Marathon la iPodDe la Marathon la iPod

Strămoșul media?Strămoșul media?

1900 – Mijloace de comunicare în masă; Comunicarea de masă: E, R, M + Suportul mesajului, ritmicitatea, sistematizarea și diversificarea mesajului; Epoca semnelor și semnalelor, vorbirii și limbajului, scrisului, tiparului, mijloacelor de comunicare în masă, mijloacelor de comunicare computerizate; Teorii ale comunicării de masă – Melvin L. DeFleur, Sandra Rokeach

1900 – Mijloace de comunicare în masă; Comunicarea de masă: E, R, M + Suportul mesajului, ritmicitatea, sistematizarea și diversificarea mesajului; Epoca semnelor și semnalelor, vorbirii și limbajului, scrisului, tiparului, mijloacelor de comunicare în masă, mijloacelor de comunicare computerizate; Teorii ale comunicării de masă – Melvin L. DeFleur, Sandra Rokeach

490 î.e.n. Nenikikamen Pheidippides

Marathon (42,195 km)

490 î.e.n. Nenikikamen Pheidippides

Marathon (42,195 km)

În 20 de ani:În 20 de ani:

De la satul planetar al lui Marshall McLuhan – masificare La demasificare - Al treilea val – Alvin Tofler. Blogul și jurnalismul on line.

De la satul planetar al lui Marshall McLuhan – masificare La demasificare - Al treilea val – Alvin Tofler. Blogul și jurnalismul on line.

1834 – ziarul pentru mase New York City; 1920 – apariția radioului; 1940 – apariția televiziunii; 1970 – finalizarea procesului de masificare a noilor mijloace de comunicare în SUA.

1834 – ziarul pentru mase New York City; 1920 – apariția radioului; 1940 – apariția televiziunii; 1970 – finalizarea procesului de masificare a noilor mijloace de comunicare în SUA.





De la Marathon la iPodDe la Marathon la iPod Impactul media asupra individului și a societății; Pozițiile sociologiei mass-media:

Impactul media asupra individului și a societății; Pozițiile sociologiei mass-media:

Țapul ispășitor; Puterea nelimitată; Slujitorii și salvatorii noștri.

Țapul ispășitor; Puterea nelimitată; Slujitorii și salvatorii noștri.

Saricinile cercetării teoretice: Saricinile cercetării teoretice:

Explicarea naturii elementare a procesului de comunicare umană; Fixarea locului acesteia și a naturii mijloacelor extrem de complexe; Consecințele administrării mass-media în condiții diferite de proprietate și control.

Explicarea naturii elementare a procesului de comunicare umană; Fixarea locului acesteia și a naturii mijloacelor extrem de complexe; Consecințele administrării mass-media în condiții diferite de proprietate și control.





Impactul societăţii asupra mass-media; Modul în care are loc comunicarea de masă (dacă diferă ea doar în principiu sau doar în detaliu faţă de comunicarea directă, interpersonală); Impactul acesteia asupra individului (inferenţele mass-media atât din punct de vedere psihologic, social, cât şi cultural).

Impactul societăţii asupra mass-media; Modul în care are loc comunicarea de masă (dacă diferă ea doar în principiu sau doar în detaliu faţă de comunicarea directă, interpersonală); Impactul acesteia asupra individului (inferenţele mass-media atât din punct de vedere psihologic, social, cât şi cultural).

Constatare finală. Dezvoltarea istorică a mijloacelor de comunicare în masă s-a produs mai lent la început, la intervale mai mari de timp, apoi cu mai multă rapiditate.

Cele mai noi mijloace de comunicare în masă aproape depăşesc cercetările privind efectele lor asupra receptorilor. Acţiunea concomitentă a noilor

media face şi mai dificilă cercetarea impactului asupra utilizatorilor.

Sarcinile evaluării influenței mass-media: Sarcinile evaluării influenței mass-media:

De la Marathon la iPodDe la Marathon la iPod





Funcțiile și rolul mass-mediaFuncțiile și rolul mass-media H. Lasswell, părinte al tipologiei funcţiilor: 1. supravegherea mediului înconjurător; 2. corelarea diferitelor părţi ale societăţii;3. transmiterea tradiţiilor de la o generaţie la alta.

Această tipologie are în vedere componenta puternică de socializare, rolul social al noilor mijloace de comunicare pe care cercetarea mass-media a semnalat-o la începuturile sale.

Nuanţarea acestor trei funcţii de către Ch. R. Wright, prin implicarea distincţiilor formulate de R. K. Merton, a dus la apariţia unei scheme de analiză ce propune atât înţelegerea funcţiilor, cât şi a disfuncţiilor mass-media, dar şi decelarea acestor funcţii într-o manieră manifestă sau latentă. În „Introducerea în sistemul mass-media”, Mihai Coman propune o repliere a tuturor terminologiilor şi tipologiilor funcţiilor mass-media, repliere ce ar avea rostul de a oferi un instrument mult mai flexibil pentru ca orice persoană mai puţin familiarizată cu cercetarea să poată înţelege totuşi mai uşor în ce ar consta, şi câte sunt, de fapt, funcţiile mass-media. Astfel, Mihai Coman enumeră (Introducere în sistemul mass-media, Polirom, 1999, p. 72-84): funcţia de informare; funcţia de interpretare; funcţia de legătură; funcţia de culturalizare; funcţia de divertisment.





Rolul mass-media în societate Rolul mass-media în societate

„Afacerea Watergate” declanşată în America de investigaţia jurnaliştilor de la Washington Post, în urma căreia preşedintele Nixon a fost obligat să demisioneze.

„Afacerea Watergate” declanşată în America de investigaţia jurnaliştilor de la Washington Post, în urma căreia preşedintele Nixon a fost obligat să demisioneze.

1956 - Cartea profesorilor americani Fred Siebert, Theodore Peterson şi Wilbur Schramm,, „Patru teorii despre presă”, oferă cea mai cunoscută tipoligie a structurilor instituţionale: modelul autoritarist – foi volante sec. XVII, Franța, Gazeta în Italia, Zeitungen în Germania; control exercitat de stat asupra funcționării și conținutului; rolul presei – acela de a sprijini și justifica interesul autorităților; modelul liberal - libertatea de exprimare a mass-media reprezintă condiţia esenţială pentru a asigura circulaţia corectă a ideilor; sintagma „presa – câine de pază”; modelul comunist – autoritarist, control deplin asupra mesajului media; modelul serviciului public – concept de bază: responsabilitatea socială; libertatea mass-media – datorie publică.Chiar dacă tipologia propusă de profesorii americani a cunoscut diverse alte redefiniri – ajungându-se şi la modelul de şase teorii (D. McQuail) ori la configuraţia de două mari paradigme filosofice – liberală şi autoritaristă (după R. E. Hiebert şi D. F. Ugurait), tipologia propusă în 1956 şi reevaluată în 1969 rămâne un moment de referinţă pentru înţelegerea rolului social al presei.

1956 - Cartea profesorilor americani Fred Siebert, Theodore Peterson şi Wilbur Schramm,, „Patru teorii despre presă”, oferă cea mai cunoscută tipoligie a structurilor instituţionale: modelul autoritarist – foi volante sec. XVII, Franța, Gazeta în Italia, Zeitungen în Germania; control exercitat de stat asupra funcționării și conținutului; rolul presei – acela de a sprijini și justifica interesul autorităților; modelul liberal - libertatea de exprimare a mass-media reprezintă condiţia esenţială pentru a asigura circulaţia corectă a ideilor; sintagma „presa – câine de pază”; modelul comunist – autoritarist, control deplin asupra mesajului media; modelul serviciului public – concept de bază: responsabilitatea socială; libertatea mass-media – datorie publică.Chiar dacă tipologia propusă de profesorii americani a cunoscut diverse alte redefiniri – ajungându-se şi la modelul de şase teorii (D. McQuail) ori la configuraţia de două mari paradigme filosofice – liberală şi autoritaristă (după R. E. Hiebert şi D. F. Ugurait), tipologia propusă în 1956 şi reevaluată în 1969 rămâne un moment de referinţă pentru înţelegerea rolului social al presei.





SECŢIUNEA II





Etică şi morală – definiţii filosofice şi semnificaţii uzuale Etică şi morală – definiţii filosofice şi semnificaţii uzuale

„etică” „ēthos” „caracter” eudaimonia „etică” „ēthos” „caracter” eudaimonia

„morală” „moralis” „moravuri” „mores” „morală” „moralis” „moravuri” „mores”

Jurnalist - distincţia dintre „etică” şi „morală” este obligatorie Jurnalist - distincţia dintre „etică” şi „morală” este obligatorie

„Etica este ştiinţa care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor şi condiţiei umane din perspectiva principiilor morale şi cu rolul lor în viaţa socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare” (din fr. éthique, lat. ethicus)

„Morala este ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică” (din lat. moralis, fr. morale)

„Etica este ştiinţa care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor şi condiţiei umane din perspectiva principiilor morale şi cu rolul lor în viaţa socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare” (din fr. éthique, lat. ethicus)

„Morala este ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică” (din lat. moralis, fr. morale)

„Binele omului este să aibă o activitate a sufletului în conformitate cu virtutea” Aristotel„Binele omului este să aibă o activitate a sufletului în conformitate cu virtutea” Aristotel

„Ce înseamnă să trăieşti fericit?” Socrate„Ce înseamnă să trăieşti fericit?” Socrate





„Morala” viza teoria datoriilor în genere (juridice şi etice), iar „etica” se referea numai la acestea din urmă – la „datoriile virtuţii” Immanuel Kant „Morala” viza teoria datoriilor în genere (juridice şi etice), iar „etica” se referea numai la acestea din urmă – la „datoriile virtuţii” Immanuel Kant

De la J. S. Mill până la cei mai mulţi contemporani, „cei doi termeni sunt pur şi simplu interschimbabili”, Valentin Mureșan, Filosofia morală a lui Richard M. Hare, teorie şi aplicaţii

De la J. S. Mill până la cei mai mulţi contemporani, „cei doi termeni sunt pur şi simplu interschimbabili”, Valentin Mureșan, Filosofia morală a lui Richard M. Hare, teorie şi aplicaţii

„Moralitatea este, sub un aspect, o întreprindere socială, nu pur şi simplu, o descoperire sau o invenţie a individului pentru propria sa orientare. Ca şi limba sa, satul sau biserica preexistă individului […] şi va rămâne după el. Ea e un instrument al societăţii privită ca întreg, menit să ghideze indivizii şi grupurile mai mici. Ea impune indivizilor anumite cerinţe care, cel puţin iniţial, sunt exterioare lor.Etica e o ramură a filosofiei; ea e o filosofie morală sau reflecţie filosofică asupra moralităţii, asupra problemelor morale şi judecăţilor morale. Ce presupune această reflecţie e ilustrat de genul de gândire pe care îl practică Socrate în Criton şi în Apologie. William Frankena

„Moralitatea este, sub un aspect, o întreprindere socială, nu pur şi simplu, o descoperire sau o invenţie a individului pentru propria sa orientare. Ca şi limba sa, satul sau biserica preexistă individului […] şi va rămâne după el. Ea e un instrument al societăţii privită ca întreg, menit să ghideze indivizii şi grupurile mai mici. Ea impune indivizilor anumite cerinţe care, cel puţin iniţial, sunt exterioare lor.Etica e o ramură a filosofiei; ea e o filosofie morală sau reflecţie filosofică asupra moralităţii, asupra problemelor morale şi judecăţilor morale. Ce presupune această reflecţie e ilustrat de genul de gândire pe care îl practică Socrate în Criton şi în Apologie. William Frankena





Etica reprezintă teoria asupra moralei şi presupune posedarea unui set de principii generale (pe baza cărora discernem binele de rău) şi analizarea faptelor concrete, a acţiunilor ori caracterelor, din perspectiva acestor principii.Morala are ca probleme centrale găsirea răspunsului la întrebări de tipul: „ce ar trebui să facem (ce ar fi bine, corect, just?)?”„Ce scopuri sunt demne de a fi urmate în viaţă?” „Cum ar trebui să fiu ca persoană?”, întrebări cu un conţinut mare de concreteţe, de aplicabilitate imediată într-un tip de comportament. Etica are ca rol esenţial să ofere oamenilor şi instituţiilor principii şi argumente, pe baza cărora aceştia să aleagă, să decidă şi să-şi cunoască motivaţiile morale ale acţiunilor.

Etica și jurnalismul în faţa rezolvării a două sarcini prioritare:- dezvoltarea teoretica (a setului de definiţii, concepte şi reguli); - complexitatea cercetării ştiinţifice - componentă practică, aplicativă.

„Socrate, unul dintre primii şi cei mai mari filosofi ai moralei spunea că subiectul acesteia nu este o chestiune minoră, ci se referă la cum trebuie să trăim”. De ce n-ar fi obligatoriu ca jurnalistul, pion principal al existenţei mass-media, să aibă cunoştinţe solide în privinţa „modurilor” – cercetate ştiinţific – în care se poate trăi şi în care chiar el poate trăi?

Problematica moralei - organizaţiilor de mass-media. individual – etica jurnalistului; organizaţional – valorile etice ale profesiei şi managementului eticii jurnalistice.

Etica reprezintă teoria asupra moralei şi presupune posedarea unui set de principii generale (pe baza cărora discernem binele de rău) şi analizarea faptelor concrete, a acţiunilor ori caracterelor, din perspectiva acestor principii.Morala are ca probleme centrale găsirea răspunsului la întrebări de tipul: „ce ar trebui să facem (ce ar fi bine, corect, just?)?”„Ce scopuri sunt demne de a fi urmate în viaţă?” „Cum ar trebui să fiu ca persoană?”, întrebări cu un conţinut mare de concreteţe, de aplicabilitate imediată într-un tip de comportament. Etica are ca rol esenţial să ofere oamenilor şi instituţiilor principii şi argumente, pe baza cărora aceştia să aleagă, să decidă şi să-şi cunoască motivaţiile morale ale acţiunilor.

Etica și jurnalismul în faţa rezolvării a două sarcini prioritare:- dezvoltarea teoretica (a setului de definiţii, concepte şi reguli); - complexitatea cercetării ştiinţifice - componentă practică, aplicativă.

„Socrate, unul dintre primii şi cei mai mari filosofi ai moralei spunea că subiectul acesteia nu este o chestiune minoră, ci se referă la cum trebuie să trăim”. De ce n-ar fi obligatoriu ca jurnalistul, pion principal al existenţei mass-media, să aibă cunoştinţe solide în privinţa „modurilor” – cercetate ştiinţific – în care se poate trăi şi în care chiar el poate trăi?

Problematica moralei - organizaţiilor de mass-media. individual – etica jurnalistului; organizaţional – valorile etice ale profesiei şi managementului eticii jurnalistice.





De la marile teorii etice la etica aplicată De la marile teorii etice la etica aplicată

Ca jurnalişti, ne e utilă într-adevăr filosofia morală?

Ce este „etica aplicată”? Reprezintă finalitatea ultimă a teoriilor morale, deşi teza rămâne controversată.

Anii 60 în America - dezbaterea publică, teme axiologice și mişcări sociale militantiste = dezbaterea etică a trecut din stradă în curricula universală.

- Editorialele despre etică cu analiza academică de „etică aplicată”. - Anii ’70 - „Bioetica”- Principiul „de jos în sus” (de la cerinţele practicii spre conceptualizare) şi principii morale ≠ principiul „de sus în jos”.

Ca jurnalişti, ne e utilă într-adevăr filosofia morală?

Ce este „etica aplicată”? Reprezintă finalitatea ultimă a teoriilor morale, deşi teza rămâne controversată.

Anii 60 în America - dezbaterea publică, teme axiologice și mişcări sociale militantiste = dezbaterea etică a trecut din stradă în curricula universală.

- Editorialele despre etică cu analiza academică de „etică aplicată”. - Anii ’70 - „Bioetica”- Principiul „de jos în sus” (de la cerinţele practicii spre conceptualizare) şi principii morale ≠ principiul „de sus în jos”.





Susţinătorii teoriilor etice în evaluarea acţiunilor, deciziilor şi persoanelor

Susţinătorii teoriilor etice în evaluarea acţiunilor, deciziilor şi persoanelor

Modul în care o teorie etică este capabilă să dea formă unor judecăţi morale concrete este prezentat de Ronald Dworkin, prin listarea a cinci maniere posibile: deductivismul, cântărirea temeiurilor, specificarea normelor, teoria virtuţii şi echilibrul reflectat.

- Deductivismul - Cântărirea temeiurilor

- Specificarea normelor - Teoria virtuţii

- Echilibrul reflectat

Adversarii prezenţei teoriilor etice în etica aplicată

Opozanţii utilităţii teoriilor etice pentru soluţionarea problemelor de etică aplicată în trei categorii: i) criticii radicali, care susţin imposibilitatea existenţei teoriilor etice şi contestă modelul ştiinţific al acestora; ii) pseudo-criticii, care par să conteste relevanţa teoriei etice, atacând unele teorii cum sunt kantianismul şi utilitarismul, pentru a le înlocui discret cu etica virtuţii;iii) cei ce caută, din diferite raţiuni, mai cu seamă metodologice, o alternativă la teorii.

Modul în care o teorie etică este capabilă să dea formă unor judecăţi morale concrete este prezentat de Ronald Dworkin, prin listarea a cinci maniere posibile: deductivismul, cântărirea temeiurilor, specificarea normelor, teoria virtuţii şi echilibrul reflectat.

- Deductivismul - Cântărirea temeiurilor

- Specificarea normelor - Teoria virtuţii

- Echilibrul reflectat

Adversarii prezenţei teoriilor etice în etica aplicată

Opozanţii utilităţii teoriilor etice pentru soluţionarea problemelor de etică aplicată în trei categorii: i) criticii radicali, care susţin imposibilitatea existenţei teoriilor etice şi contestă modelul ştiinţific al acestora; ii) pseudo-criticii, care par să conteste relevanţa teoriei etice, atacând unele teorii cum sunt kantianismul şi utilitarismul, pentru a le înlocui discret cu etica virtuţii;iii) cei ce caută, din diferite raţiuni, mai cu seamă metodologice, o alternativă la teorii.





„Autorii postmoderni (Levinos, Foucault, Lyotard et all),

precum şi o pleiadă de critici literari, scriitori cu preocupări

filosofice, ori filosofi cu preocupări literare (J. Murdoch, J. Fisher, S.

Fish et all) ni se înfăţişează în ipostaza de critici radicali ai

posibilităţii unor teorii etice universaliste şi fundaţioniste, aşa cum ni

le-a lăsat tradiţia creştină şi iluministă (ei îl au în vedere mai ales pe

Kant) şi îşi aruncă suliţele înspre marile teorii de pe poziţii

iraţionaliste şi particulariste”, Valentin Mureşan, Este etica aplicată o

aplicare a eticii?, Revista de Filosofie Analitică

„Autorii postmoderni (Levinos, Foucault, Lyotard et all),

precum şi o pleiadă de critici literari, scriitori cu preocupări

filosofice, ori filosofi cu preocupări literare (J. Murdoch, J. Fisher, S.

Fish et all) ni se înfăţişează în ipostaza de critici radicali ai

posibilităţii unor teorii etice universaliste şi fundaţioniste, aşa cum ni

le-a lăsat tradiţia creştină şi iluministă (ei îl au în vedere mai ales pe

Kant) şi îşi aruncă suliţele înspre marile teorii de pe poziţii

iraţionaliste şi particulariste”, Valentin Mureşan, Este etica aplicată o

aplicare a eticii?, Revista de Filosofie Analitică





Pluralismul etic – un posibil armistiţiu între cele două poziţiiPluralismul etic – un posibil armistiţiu între cele două poziţii

Atunci când vorbim despre expertul moral în discuţiile de etică aplicată, va trebui să

înţelegem prin aceasta „expertul în bioetică”, „expertul în etica presei” etc., şi nu

„expertul în filosofia morală”. Ambiguitatea expresiei subminează de cele mai multe ori

claritatea discuţiilor pe acest subiect. Cel mai important rezultat al disputei pro-teorie

versus anti-teorie în etică pare a fi externalizarea eticii aplicate, acompaniată de

dezvoltarea unei varietăţi de pattern-uri metodologice de evaluare morală. Filosofii ar

trebui să se specializeze tocmai în inventarea şi rafinarea acestor forme de evaluare

morală, fiindcă în această direcţie au avut şi vor mai avea o contribuţie.

Atunci când vorbim despre expertul moral în discuţiile de etică aplicată, va trebui să

înţelegem prin aceasta „expertul în bioetică”, „expertul în etica presei” etc., şi nu

„expertul în filosofia morală”. Ambiguitatea expresiei subminează de cele mai multe ori

claritatea discuţiilor pe acest subiect. Cel mai important rezultat al disputei pro-teorie

versus anti-teorie în etică pare a fi externalizarea eticii aplicate, acompaniată de

dezvoltarea unei varietăţi de pattern-uri metodologice de evaluare morală. Filosofii ar

trebui să se specializeze tocmai în inventarea şi rafinarea acestor forme de evaluare

morală, fiindcă în această direcţie au avut şi vor mai avea o contribuţie.





Etica mass-media – parte a eticii aplicate Etica mass-media – parte a eticii aplicate

Studiile americane relatează despre existenţa unor preocupări pentru problemele de etică jurnalistică încă din anii 1689, când guvernatorul statului Massachusetts se plângea că ziarele timpului nu aveau alt scop decât acela de a tulbura pacea şi de a crea diversiune. În 1690, primul ziar colonial, „Public Occurences, Both Foreign and Domestic“, era închis după ce publicase un raport legat de aliaţii indieni ai englezilor care au abuzat pe coloniştii francezi şi ştirea despre regele Franţei care îşi sedusese fiica vitregă. Motivul închiderii jurnalului? Informaţiile erau catalogate ca fiind „vulgare” (John P. Ferré, A Short History of Media Ethics in the United State, în The Handbook of Mass-media Ethics, Routledge, NY and London, 2008, p. 15)

Concepte incipiente de etică profesională – apar însă la sfârşitul secolului al XIX-lea: încă din 1850 în dezbaterile asupra jurnalismului se regăsesc ocazional şi termeni ce aparţin eticii. Primul articol care foloseşte cuvântul „etică jurnalistică“ încă din titlu este „The Ethics of Journalism“, scris de scriitorul catolic William Samuel Lilly în 1889, articol ce va deveni un capitol în cartea „On Right and Wrong“, carte ce reunea capitole dedicate eticii artei, căsătoriei, politicii, proprietăţii şi pedepsei. Lilly argumenta că jurnalistul trebuie să fie garantul libertăţii presei, în următoarea ordine: „to state facts, to argue upon them, to denounce abuses, to advocate reforms“.

Studiile americane relatează despre existenţa unor preocupări pentru problemele de etică jurnalistică încă din anii 1689, când guvernatorul statului Massachusetts se plângea că ziarele timpului nu aveau alt scop decât acela de a tulbura pacea şi de a crea diversiune. În 1690, primul ziar colonial, „Public Occurences, Both Foreign and Domestic“, era închis după ce publicase un raport legat de aliaţii indieni ai englezilor care au abuzat pe coloniştii francezi şi ştirea despre regele Franţei care îşi sedusese fiica vitregă. Motivul închiderii jurnalului? Informaţiile erau catalogate ca fiind „vulgare” (John P. Ferré, A Short History of Media Ethics in the United State, în The Handbook of Mass-media Ethics, Routledge, NY and London, 2008, p. 15)

Concepte incipiente de etică profesională – apar însă la sfârşitul secolului al XIX-lea: încă din 1850 în dezbaterile asupra jurnalismului se regăsesc ocazional şi termeni ce aparţin eticii. Primul articol care foloseşte cuvântul „etică jurnalistică“ încă din titlu este „The Ethics of Journalism“, scris de scriitorul catolic William Samuel Lilly în 1889, articol ce va deveni un capitol în cartea „On Right and Wrong“, carte ce reunea capitole dedicate eticii artei, căsătoriei, politicii, proprietăţii şi pedepsei. Lilly argumenta că jurnalistul trebuie să fie garantul libertăţii presei, în următoarea ordine: „to state facts, to argue upon them, to denounce abuses, to advocate reforms“.





Cercetătorii americani consideră că istoria eticii mass-media se poate delimita în patru perioade: era progresivă; era profesionalizării, începând cu anii 1920; era responsabilităţii sociale, ce începe după anii 1947 şi era umanitarismului global, ce începe după 1980 (John P. Ferré, A Short History of Media Ethics in the United States, The Handbook of Mass-media Ethics, edited by Lee Wilkins, Clifford G. Christians, Editura Routledge, 2008, p. 16).

Momentul crucial al apariţiei eticii mass-media ca un corpus de concepte şi teorii ce se aplică jurnalismului, devenit şi considerat ca o instituţie implicată adânc în viaţa societăţii, dar şi ca set de practici care necesită analize serioase, are loc în anul 1900, când ziarul „The Journalist“ este considerat un spaţiu al ziariştilor educaţi, mult mai morali şi cu principii. Este momentul în care Joseph Pulitzer (n.m. – cel omagiat astăzi prin instituirea premiului cei poartă numele - Premiul Pulitzer – premiul pentru jurnalism american creat în 1904 de jurnalistul Joseph Pulitzer, acordat anual, în sumă de 10.000 de dolari SUA).

Editorul ziarelor „The St. Louis Post-Dispatch“ şi „New York World“ donează 2 milioane de dolari pentru înfiinţarea Şcolii superioare de Jurnalism în cadrul Universităţii Columbia. Din 1910, etica devine cerinţa centrală în educaţie jurnalistică.

Cercetătorii americani consideră că istoria eticii mass-media se poate delimita în patru perioade: era progresivă; era profesionalizării, începând cu anii 1920; era responsabilităţii sociale, ce începe după anii 1947 şi era umanitarismului global, ce începe după 1980 (John P. Ferré, A Short History of Media Ethics in the United States, The Handbook of Mass-media Ethics, edited by Lee Wilkins, Clifford G. Christians, Editura Routledge, 2008, p. 16).

Momentul crucial al apariţiei eticii mass-media ca un corpus de concepte şi teorii ce se aplică jurnalismului, devenit şi considerat ca o instituţie implicată adânc în viaţa societăţii, dar şi ca set de practici care necesită analize serioase, are loc în anul 1900, când ziarul „The Journalist“ este considerat un spaţiu al ziariştilor educaţi, mult mai morali şi cu principii. Este momentul în care Joseph Pulitzer (n.m. – cel omagiat astăzi prin instituirea premiului cei poartă numele - Premiul Pulitzer – premiul pentru jurnalism american creat în 1904 de jurnalistul Joseph Pulitzer, acordat anual, în sumă de 10.000 de dolari SUA).

Editorul ziarelor „The St. Louis Post-Dispatch“ şi „New York World“ donează 2 milioane de dolari pentru înfiinţarea Şcolii superioare de Jurnalism în cadrul Universităţii Columbia. Din 1910, etica devine cerinţa centrală în educaţie jurnalistică.





Din 1915, cursuri de etică jurnalistică se predau la Universităţile din Indiana Roussos, Kansas City, Missouri, Montana, Oklahoma, Oregon şi Washington, iar celelalte universităţi includ în cursurile de drept şi istorie, problematica eticii. Această axare pe problematica etică continuă până în 1920.

Textul de pionierat este însă „The Ethics of Journalism“, apărut în 1924. Nelson Crawford nota că 20 de instituţii americane ofereau studii universitare de jurnalism şi alte 200 ofereau instrucţie jurnalistică în efortul de a crea „integritate, inteligenţă şi minte obiectivă (Alleyne, Mark, Global Media Ecology: Why There Is No Global Media Ethics Standard, în Wilkins, Lee, Christians, G. Clifford, The handbook of Mass-Media Ethics, Routledge, 2008, p. 28).

Aceasta este perioada apariţiei codurilor etice ca simbol al preocupării de slujire a obligaţiilor publice. Primele cărţi dedicate eticii jurnalistice apărute în Statele Unite sunt „The Ethics of Journalism“, scrisă de Nelson Crawford, de la Kansas State University în 1924 şi „The Morals of Newspaper Making“, scrisă de Thomas A. Lohey de la Universittea Notre Dame, în acelaşi an, 1924.

Pentru sociologia mass-media, dar şi pentru cercetarea din domeniul eticii mass-media, anii 1978-1988 au reprezentat cea mai prolifică perioadă (Righter, 1978, Swith, 1980; Fenby, 1986; Nordenstreng, Gonzákes Monet, 1987), urmată de un respiro, cam lung, ce se prelungeşte şi dincoace de trecerea în Mileniul III. Între 1990 şi 2005, numărul lucrărilor şi al autorilor de etică mass-media s-au redus considerabil.

Din 1915, cursuri de etică jurnalistică se predau la Universităţile din Indiana Roussos, Kansas City, Missouri, Montana, Oklahoma, Oregon şi Washington, iar celelalte universităţi includ în cursurile de drept şi istorie, problematica eticii. Această axare pe problematica etică continuă până în 1920.

Textul de pionierat este însă „The Ethics of Journalism“, apărut în 1924. Nelson Crawford nota că 20 de instituţii americane ofereau studii universitare de jurnalism şi alte 200 ofereau instrucţie jurnalistică în efortul de a crea „integritate, inteligenţă şi minte obiectivă (Alleyne, Mark, Global Media Ecology: Why There Is No Global Media Ethics Standard, în Wilkins, Lee, Christians, G. Clifford, The handbook of Mass-Media Ethics, Routledge, 2008, p. 28).

Aceasta este perioada apariţiei codurilor etice ca simbol al preocupării de slujire a obligaţiilor publice. Primele cărţi dedicate eticii jurnalistice apărute în Statele Unite sunt „The Ethics of Journalism“, scrisă de Nelson Crawford, de la Kansas State University în 1924 şi „The Morals of Newspaper Making“, scrisă de Thomas A. Lohey de la Universittea Notre Dame, în acelaşi an, 1924.

Pentru sociologia mass-media, dar şi pentru cercetarea din domeniul eticii mass-media, anii 1978-1988 au reprezentat cea mai prolifică perioadă (Righter, 1978, Swith, 1980; Fenby, 1986; Nordenstreng, Gonzákes Monet, 1987), urmată de un respiro, cam lung, ce se prelungeşte şi dincoace de trecerea în Mileniul III. Între 1990 şi 2005, numărul lucrărilor şi al autorilor de etică mass-media s-au redus considerabil.





Obiectul eticii mass-media Obiectul eticii mass-media

Este interesant de demonstrat dacă jurnalistul, dar şi instituţia media, în ansamblul său, cunosc şi folosesc în activitatea curentă teoria etică, modelul etic sau cel puţin instrumental, potrivit contextului analizat, sau de fapt, în mass-media românească, toată această problematică se rezumă la simţul moral comun, obţinut prin educaţie. De aceea, teoretizarea existentă tratează etica jurnalistică mai mult ca pe un model al eticii sociale, în concordanţă cu interesul acordat responsabilităţii sociale a activităţii jurnalistice şi a mass-media, decât ca etică aplicată specifică jurnalismului.

Care ar putea fi esenţa imaginii jurnalismului? Ce anume, din activitatea jurnalistului, poate fi privit ca având standarde contradictorii? Particularitatea specifică acestei profesiuni este aceea că ea se exercită sub privirea publicului. Actul jurnalistic, în esenţa lui, este menit publicului larg şi se desfăşoară sub ochii acestuia, în cea mai mare parte a lui, fiind în acelaşi timp o imagine a publicului larg.

Este interesant de demonstrat dacă jurnalistul, dar şi instituţia media, în ansamblul său, cunosc şi folosesc în activitatea curentă teoria etică, modelul etic sau cel puţin instrumental, potrivit contextului analizat, sau de fapt, în mass-media românească, toată această problematică se rezumă la simţul moral comun, obţinut prin educaţie. De aceea, teoretizarea existentă tratează etica jurnalistică mai mult ca pe un model al eticii sociale, în concordanţă cu interesul acordat responsabilităţii sociale a activităţii jurnalistice şi a mass-media, decât ca etică aplicată specifică jurnalismului.

Care ar putea fi esenţa imaginii jurnalismului? Ce anume, din activitatea jurnalistului, poate fi privit ca având standarde contradictorii? Particularitatea specifică acestei profesiuni este aceea că ea se exercită sub privirea publicului. Actul jurnalistic, în esenţa lui, este menit publicului larg şi se desfăşoară sub ochii acestuia, în cea mai mare parte a lui, fiind în acelaşi timp o imagine a publicului larg.





Publicul crede că principala datorie a jurnalistului este aceea de a spune adevărul, deşi de cele mai multe ori, atunci când receptează informaţia, acelaşi public este sceptic şi neîncrezător în privinţa felului în care jurnalistul şi produsul jurnalistic rămân fideli principalei lor îndatoriri. În această convingere şi aşteptare a publicului îşi găseşte fundamentarea necesitatea existenţei principiilor etice care trebuie să guverneze activitatea presei, a media.

Reflecţia etică se hrăneşte din două sisteme diferite: pe de o parte, regulile deontologice dominante, adică cele recunoscute într-un mod foarte general ca fiind aplicabile diferitelor situaţii (conflictul de interese, nerespectarea vieţii private, sursele anonime); pe de altă parte, valorile ce caracterizează societatea (interesul public, dreptul la reputaţie, respectarea vieţii private, compasiunea, onestitatea). Când cele două sisteme intră în conflict, jurnalistul se găseşte în situaţia complexă în care regula deontologică dominantă se poate dovedi inadecvată, situaţie devastatoare pentru interesul public, pentru individ şi grupurile sociale.

Publicul crede că principala datorie a jurnalistului este aceea de a spune adevărul, deşi de cele mai multe ori, atunci când receptează informaţia, acelaşi public este sceptic şi neîncrezător în privinţa felului în care jurnalistul şi produsul jurnalistic rămân fideli principalei lor îndatoriri. În această convingere şi aşteptare a publicului îşi găseşte fundamentarea necesitatea existenţei principiilor etice care trebuie să guverneze activitatea presei, a media.

Reflecţia etică se hrăneşte din două sisteme diferite: pe de o parte, regulile deontologice dominante, adică cele recunoscute într-un mod foarte general ca fiind aplicabile diferitelor situaţii (conflictul de interese, nerespectarea vieţii private, sursele anonime); pe de altă parte, valorile ce caracterizează societatea (interesul public, dreptul la reputaţie, respectarea vieţii private, compasiunea, onestitatea). Când cele două sisteme intră în conflict, jurnalistul se găseşte în situaţia complexă în care regula deontologică dominantă se poate dovedi inadecvată, situaţie devastatoare pentru interesul public, pentru individ şi grupurile sociale.

Obiectul eticii mass-media





De la etică la deontologie profesională De la etică la deontologie profesională

Distincţia dintre etică şi deontologie deoarece confuzia domneşte şi între cei doi termeni.

„Între etică şi deontologie există o relaţie necesară, fără ca cea de-a doua să reprezinte un sistem normativ care oferă un debuşeu (o deschidere) asupra unei codificări vide de sensul său. Efectiv, într-o astfel de relaţie, deontologia apare ca o serie de ordine şi interdicţii, ce se suprapun din exterior unor activităţi care exagerează mai degrabă o marjă de autonomie pentru ca ea să poată fi calificată de profesionişti. Aici există o contradicţie, care va avea drept consecinţă invalidarea deontologiei din câmpul profesionalismului” (Giroux, Guy, La déontologie professionelle dans le champs du journalisme. Portée et limites, Communication, vol. 2, nr. 2, 1991).

Regulile deontologice ale jurnalismului au fost cu certitudine elaborate în urma unei reflecţii etice, unde valorile şi principiile diverse au fost puse în faţă, justificate, ierarhizate. În acest caz, deontologia rezultă din etică, dar ea nu trebuie să i se substituie sau să scape din vedere chestiuni ce ţin de reflecţia etică.

Distincţia dintre etică şi deontologie deoarece confuzia domneşte şi între cei doi termeni.

„Între etică şi deontologie există o relaţie necesară, fără ca cea de-a doua să reprezinte un sistem normativ care oferă un debuşeu (o deschidere) asupra unei codificări vide de sensul său. Efectiv, într-o astfel de relaţie, deontologia apare ca o serie de ordine şi interdicţii, ce se suprapun din exterior unor activităţi care exagerează mai degrabă o marjă de autonomie pentru ca ea să poată fi calificată de profesionişti. Aici există o contradicţie, care va avea drept consecinţă invalidarea deontologiei din câmpul profesionalismului” (Giroux, Guy, La déontologie professionelle dans le champs du journalisme. Portée et limites, Communication, vol. 2, nr. 2, 1991).

Regulile deontologice ale jurnalismului au fost cu certitudine elaborate în urma unei reflecţii etice, unde valorile şi principiile diverse au fost puse în faţă, justificate, ierarhizate. În acest caz, deontologia rezultă din etică, dar ea nu trebuie să i se substituie sau să scape din vedere chestiuni ce ţin de reflecţia etică.





Girox arată cum conştiinţa individuală este cea care naşte etica, iar conştiinţa

profesională este cea care conduce etica spre o profesiune, şi una şi cealaltă

materializându-se într-o morală asimilabilă deontologiei, în câmpul profesiilor.

Absolvenţii specializărilor jurnalistice nu au parcurs în cadrul orelor de formare

profesională nici cursuri de etică generală, nici de etică aplicată, cu atât mai puţin nu

iau contact direct cu teoriile etice, în cadrul unui studiu comparativ. În cel mai bun caz,

accesul viitorilor jurnalişti la problematica teoriilor etice se realizează în cadrul studierii

codurilor deontologice, dacă există astfel de cursuri.

„Charta datoriilor profesionale ale ziariştilor francezi”, document rămas, până astăzi, de

referinţă în „normarea” şi exercitarea profesiei de jurnalist, la nivel naţional şi

continental.

Girox arată cum conştiinţa individuală este cea care naşte etica, iar conştiinţa

profesională este cea care conduce etica spre o profesiune, şi una şi cealaltă

materializându-se într-o morală asimilabilă deontologiei, în câmpul profesiilor.

Absolvenţii specializărilor jurnalistice nu au parcurs în cadrul orelor de formare

profesională nici cursuri de etică generală, nici de etică aplicată, cu atât mai puţin nu

iau contact direct cu teoriile etice, în cadrul unui studiu comparativ. În cel mai bun caz,

accesul viitorilor jurnalişti la problematica teoriilor etice se realizează în cadrul studierii

codurilor deontologice, dacă există astfel de cursuri.

„Charta datoriilor profesionale ale ziariştilor francezi”, document rămas, până astăzi, de

referinţă în „normarea” şi exercitarea profesiei de jurnalist, la nivel naţional şi

continental.

De la etică la deontologie profesională De la etică la deontologie profesională





Formalizarea valorilor etice şi profesionale în etica mass-media

„O profesie este o ocupaţie pe care o au mai multe persoane organizate voluntar să îşi câştige existenţa prin slujirea directă a unui anumit ideal, într-un mod moral permisibil, dincolo de ceea ce le cere nemijlocit legea, piaţa şi morala comună”.Definiţia aparţine lui Michale Davis şi apare în „Is Higher Education a Prerequiste of Profession?”

Analizând caracteristicile ideale ale profesiilor, adoptând definiţia lui H. Gartner distingem 7 componente ale unei profesii ideale (Gartner, Harol F., Ethics for Public Managers, Greenwood Press, New York, 1991).

Cunoaştere a teoriilor domeniului; Existenţa unui cod etic, prin care se stabilesc scopurile comunităţii profesionale, unde, de regulă afirmarea principiului altruismului ocupă un loc central; Relaţiile colegiale dintre membrii unei profesii.

Într-o societate democratică, normele etice vizează reglementarea următoarelor tipuri de probleme: autoritatea profesională, practicile paternaliste, drepturile clienţilor.

„O profesie este o ocupaţie pe care o au mai multe persoane organizate voluntar să îşi câştige existenţa prin slujirea directă a unui anumit ideal, într-un mod moral permisibil, dincolo de ceea ce le cere nemijlocit legea, piaţa şi morala comună”.Definiţia aparţine lui Michale Davis şi apare în „Is Higher Education a Prerequiste of Profession?”

Analizând caracteristicile ideale ale profesiilor, adoptând definiţia lui H. Gartner distingem 7 componente ale unei profesii ideale (Gartner, Harol F., Ethics for Public Managers, Greenwood Press, New York, 1991).

Cunoaştere a teoriilor domeniului; Existenţa unui cod etic, prin care se stabilesc scopurile comunităţii profesionale, unde, de regulă afirmarea principiului altruismului ocupă un loc central; Relaţiile colegiale dintre membrii unei profesii.

Într-o societate democratică, normele etice vizează reglementarea următoarelor tipuri de probleme: autoritatea profesională, practicile paternaliste, drepturile clienţilor.





În literatura de specialitate există opinii care delimitează două tipuri de etici: cele

pentru situaţii încurcate şi cele care practică abordările standard.

Analiza bazată pe conceptele de drepturi şi datorii – este mai puţin atrăgătoare şi

spectaculoasă.

Caracterul contractual al eticii profesionale şi implicit el eticii mass-media, ca parte a

eticilor profesionale, nu exclude ca profesionistul să urmărească şi propriul succes

profesional şi financiar, vector cu orientare de tip utilitarist, din care profesioniştii

consideră că succesul lor se certifică prin maximizarea binelui public (înţelegând în

mod direct binele clientului).

Când termenii contractului sunt stabiliţi excesiv de către profesionişti, vorbim de o

impunere de tip paternalist.

În literatura de specialitate există opinii care delimitează două tipuri de etici: cele

pentru situaţii încurcate şi cele care practică abordările standard.

Analiza bazată pe conceptele de drepturi şi datorii – este mai puţin atrăgătoare şi

spectaculoasă.

Caracterul contractual al eticii profesionale şi implicit el eticii mass-media, ca parte a

eticilor profesionale, nu exclude ca profesionistul să urmărească şi propriul succes

profesional şi financiar, vector cu orientare de tip utilitarist, din care profesioniştii

consideră că succesul lor se certifică prin maximizarea binelui public (înţelegând în

mod direct binele clientului).

Când termenii contractului sunt stabiliţi excesiv de către profesionişti, vorbim de o

impunere de tip paternalist.






T. Airaksinen sintetizează câteva dintre valorile profesionale astfel (Timo Airaksinen, Professional Ethics, în Encyclopedia of Applied Ethics, vol. 3, Academic Press, 1998):

Profesia: Valoarea:Jurist DreptateaMedic, asistent SănătateaEducator Dezvoltarea persoaneiPsiholog AutonomiaAsistent social BunăstareaContabil Corectitudinea

„În comparaţie cu alte profesii, ca medicina sau jurisprudenţa, suma de cunoştinţe şi standarde pe care se întemeiază profesia de jurnalist este incomplet definită şi multe din standardele utilizate sunt de tip ad-hoc” .

K. Jensen, care prezintă extrem de clar statutul profesiei de jurnalist.

T. Airaksinen sintetizează câteva dintre valorile profesionale astfel (Timo Airaksinen, Professional Ethics, în Encyclopedia of Applied Ethics, vol. 3, Academic Press, 1998):

Profesia: Valoarea:Jurist DreptateaMedic, asistent SănătateaEducator Dezvoltarea persoaneiPsiholog AutonomiaAsistent social BunăstareaContabil Corectitudinea

„În comparaţie cu alte profesii, ca medicina sau jurisprudenţa, suma de cunoştinţe şi standarde pe care se întemeiază profesia de jurnalist este incomplet definită şi multe din standardele utilizate sunt de tip ad-hoc” .

K. Jensen, care prezintă extrem de clar statutul profesiei de jurnalist.






Putem accepta, la rigoare, ca valoare dominantă onestitatea informării, dar, la fel de bine, am putem accepta ca valoare importantă, corectitudinea sau, pornind de la scopul profesiei, aceea de a servi interesului public. Putem admite că binele public poate fi valoarea centrală a jurnalistului, dar nu putem demonstra că este singura valoare a acestei profesii. Pe de altă parte, a ignora complexitatea acestei profesiuni, reprezintă tot un exces, ca şi acela de a-i nega orice drept de a revendica domeniile profesiunilor definibile prin caracteristici clare, de sine stătătoare.

Codurile formalizează valorile şi standardele profesionale ale jurnalismului. Cele mai multe coduri sunt propuse chiar de jurnaliştii înşişi, deşi ei nu sunt eticieni. În fapt, etica este inseparabilă de jurnalism, pentru că practica jurnalistică este centrată pe un set de concepte de esenţă etică: libertate, democraţie, adevăr, obiectivitate, onestitate, viaţă privată. Chiar dacă spunem că rolul esenţial, funcţia principală a jurnalismului este aceea de a informa, problema esenţială de natură etică ce intervine este aceea de a menţine calitatea informaţiei la nivel ridicat, practic, de a oferi o informaţie de calitate. Această problemă devine o preocupare majoră atât pentru public, cât şi în controversele politice.

Putem accepta, la rigoare, ca valoare dominantă onestitatea informării, dar, la fel de bine, am putem accepta ca valoare importantă, corectitudinea sau, pornind de la scopul profesiei, aceea de a servi interesului public. Putem admite că binele public poate fi valoarea centrală a jurnalistului, dar nu putem demonstra că este singura valoare a acestei profesii. Pe de altă parte, a ignora complexitatea acestei profesiuni, reprezintă tot un exces, ca şi acela de a-i nega orice drept de a revendica domeniile profesiunilor definibile prin caracteristici clare, de sine stătătoare.

Codurile formalizează valorile şi standardele profesionale ale jurnalismului. Cele mai multe coduri sunt propuse chiar de jurnaliştii înşişi, deşi ei nu sunt eticieni. În fapt, etica este inseparabilă de jurnalism, pentru că practica jurnalistică este centrată pe un set de concepte de esenţă etică: libertate, democraţie, adevăr, obiectivitate, onestitate, viaţă privată. Chiar dacă spunem că rolul esenţial, funcţia principală a jurnalismului este aceea de a informa, problema esenţială de natură etică ce intervine este aceea de a menţine calitatea informaţiei la nivel ridicat, practic, de a oferi o informaţie de calitate. Această problemă devine o preocupare majoră atât pentru public, cât şi în controversele politice.






În nomenclatorul profesional al României comuniste, profesiunea de jurnalist – ziarist – dispăruse cu desăvârşire, începând cu 1984 – în urma tezelor din aprilie ale fostului PCR – fiind înlocuită cu aceea de „activist cu propaganda”.

Astăzi, la aproape 20 de ani de la schimbarea regimului politic şi social din România, a refuza să aduci puţină rigoare în privinţa reglementărilor legale, argumentând doar cu recursul la o tristă istorie recentă, reprezintă o atitudine greu acceptabilă, din punct de vedere logic. Există, în acest sens, suficiente voci care spun că, de fapt, refuzul jurnaliştilor ascunde dorinţa acestora de a nu da socoteală în faţa legii pentru faptele lor. Poziţia aceasta poate fi uşor combătută însă, întrucât reglementări privind calomnia prin presă, ca formă a calomniei şi insultei, sau atingerea imaginii unei persoane sunt prezente în Codul penal şi în Codul de procedură civilă, ceea ce oferă posibilitatea oricărei persoane care se simte lezată în drepturile sale, de a-şi găsi dreptate în justiţie şi de a sancţiona astfel greşelile jurnaliştilor, atunci când acestea sunt probate.

În nomenclatorul profesional al României comuniste, profesiunea de jurnalist – ziarist – dispăruse cu desăvârşire, începând cu 1984 – în urma tezelor din aprilie ale fostului PCR – fiind înlocuită cu aceea de „activist cu propaganda”.

Astăzi, la aproape 20 de ani de la schimbarea regimului politic şi social din România, a refuza să aduci puţină rigoare în privinţa reglementărilor legale, argumentând doar cu recursul la o tristă istorie recentă, reprezintă o atitudine greu acceptabilă, din punct de vedere logic. Există, în acest sens, suficiente voci care spun că, de fapt, refuzul jurnaliştilor ascunde dorinţa acestora de a nu da socoteală în faţa legii pentru faptele lor. Poziţia aceasta poate fi uşor combătută însă, întrucât reglementări privind calomnia prin presă, ca formă a calomniei şi insultei, sau atingerea imaginii unei persoane sunt prezente în Codul penal şi în Codul de procedură civilă, ceea ce oferă posibilitatea oricărei persoane care se simte lezată în drepturile sale, de a-şi găsi dreptate în justiţie şi de a sancţiona astfel greşelile jurnaliştilor, atunci când acestea sunt probate.







Dezbaterea despre necesitatea reglementării legale este un câmp deschis multor ambiguităţi când în ea sunt aruncate argumente ce vin din zona reglementărilor etice, a codurilor de conduită profesională, elaborate de jurnalişti şi structurile lor organizaţionale profesionale.

Din 1990 până în 2008, au funcţionat în România Societatea Ziariştilor din România (SZR) şi Asociaţia Ziariştilor din România (AZR), organizaţii sindicale, a căror principală activitate viza apărarea drepturilor jurnaliştilor şi mai puţin pe cele ale publicului. Astăzi, Clubul Român de Presă (CRP) are în componenţa sa o organizaţie a jurnaliştilor – şi acesteia îi revine sarcina de a rezolva conflictele apărute între patronat şi jurnalişti – dar verdictele acestei structuri sunt mai degrabă recomandări de ordin moral, neavând caracter obligatoriu. Codul deontologic al ziaristului adoptat de CRP este în acest moment singurul document în baza căruia se pot emite sancţiuni sau aprobări şi gratificări – acestea fiind doar onorifice – faţă de activitatea jurnalistului. În acest context, pentru jurnalismul românesc sarcina reglementării – atât pe baza unor reguli morale, a unui cod deontologic autoimpus sau impus de comunitatea profesioniştilor, cât şi în baza unei legi – rămân cerinţe încă neonorate.





Managementul etic al organizaţiilor de mediaDefinirea, evoluţia şi tipologia managementului etic


„Oare toate naţiunile de pe glob îmbrăţişează strategii de management etic? Da, dar în primul rând din perspectiva combaterii corupţiei prin legi, reguli şi regulamente. Limitele acestei abordări sunt evidente. Ea reduce comportamentul etic la forma sa minimală (nu încalcă legea sau regulamentele) şi încurajează o abordare îngustă, legalistă a definirii comportamentului acceptabil” (D. Menzel, Ethics Management for Public Administrators, Sharpe, London, 2008, p. 166)

În Europa, managementul etic al organizaţiei reprezintă o preocupare, în primul rând pentru forurile UE – la nivel macro. Chiar şi România s-ar putea mândri că a încercat să creeze o structură care să rezolve din punct de vedere etic fenomenul corupţiei. Departamentul Naţional Anticorupţie, înfiinţat în 2004.

Comisia Europeană a cerut României în Raportul de ţară realizat în perioada de preaderare la UE – 2005, 2006 – să implementeze într-o manieră transparentă, responsabilă şi strictă codurile etice şi deontologice pentru funcţionarii publici.

În 1999, guvernul japonez trecea la punerea în aplicare a Legii cu privire la moralitatea din serviciile publice.

„Oare toate naţiunile de pe glob îmbrăţişează strategii de management etic? Da, dar în primul rând din perspectiva combaterii corupţiei prin legi, reguli şi regulamente. Limitele acestei abordări sunt evidente. Ea reduce comportamentul etic la forma sa minimală (nu încalcă legea sau regulamentele) şi încurajează o abordare îngustă, legalistă a definirii comportamentului acceptabil” (D. Menzel, Ethics Management for Public Administrators, Sharpe, London, 2008, p. 166)

În Europa, managementul etic al organizaţiei reprezintă o preocupare, în primul rând pentru forurile UE – la nivel macro. Chiar şi România s-ar putea mândri că a încercat să creeze o structură care să rezolve din punct de vedere etic fenomenul corupţiei. Departamentul Naţional Anticorupţie, înfiinţat în 2004.

Comisia Europeană a cerut României în Raportul de ţară realizat în perioada de preaderare la UE – 2005, 2006 – să implementeze într-o manieră transparentă, responsabilă şi strictă codurile etice şi deontologice pentru funcţionarii publici.

În 1999, guvernul japonez trecea la punerea în aplicare a Legii cu privire la moralitatea din serviciile publice.





Managementul eticii „ca una dintre disciplinele managementului, se ocupă de elaborarea acelor instrumente de conducere, care contribuie la dezvoltarea etică a unei organizaţii, precum şi a acelor metode, care pot fi utiliztate spre a determina în ce direcţie ar trebui să se dezvolte organizaţiile. Managementul etic presupune descrierea şi analiza situaţiei etice curente [prin «auditul etic», adică prin evaluarea stării «conţinutului etic» al organizaţiilor], determinarea situaţiei dezirabile şi decizia asupra măsurilor care trebuie luate pentru a o atinge, în perfectă concordanţă cu celelalte forme de management.” (R. Jeurissen, Moral complexity in organizations, în M. Korthals, R. Bogers (eds.), Ethics for Life Scientists, Springer, 2005, p. 11).

Managementul etic e rezultatul impregnării tot mai vizibile a organizaţiilor cu responsabilitate [moralitate]”, privită însă nu ca un element de decor, ci ca o „condiţie indispensabilă a existenţei lor”. Iar o organizaţie demonstrează responsabilitate morală atunci când îşi subordonează interesele, interesului societăţii (S. P. Kaptein, Ethics Management. Auditing and Developping the Ethical Content of Organizations, Kluwer, 1998, p. 44).

Managementul eticii „ca una dintre disciplinele managementului, se ocupă de elaborarea acelor instrumente de conducere, care contribuie la dezvoltarea etică a unei organizaţii, precum şi a acelor metode, care pot fi utiliztate spre a determina în ce direcţie ar trebui să se dezvolte organizaţiile. Managementul etic presupune descrierea şi analiza situaţiei etice curente [prin «auditul etic», adică prin evaluarea stării «conţinutului etic» al organizaţiilor], determinarea situaţiei dezirabile şi decizia asupra măsurilor care trebuie luate pentru a o atinge, în perfectă concordanţă cu celelalte forme de management.” (R. Jeurissen, Moral complexity in organizations, în M. Korthals, R. Bogers (eds.), Ethics for Life Scientists, Springer, 2005, p. 11).

Managementul etic e rezultatul impregnării tot mai vizibile a organizaţiilor cu responsabilitate [moralitate]”, privită însă nu ca un element de decor, ci ca o „condiţie indispensabilă a existenţei lor”. Iar o organizaţie demonstrează responsabilitate morală atunci când îşi subordonează interesele, interesului societăţii (S. P. Kaptein, Ethics Management. Auditing and Developping the Ethical Content of Organizations, Kluwer, 1998, p. 44).







„Organizaţia morală” şi tipologia proceselor de evaluare etică

„Organizaţia morală” şi tipologia proceselor de evaluare etică

Definirea unei organizaţii ca morală poate porni de la analiza lucrării lui Muel

Kaptein, Ethics Management, unde conceptul descriptiv „de conţinut etic” reprezintă

calea spre definiţie. Acest model – conceptual – pleacă de la premisa că în orice

organizaţie există trei tipuri de relaţii relevante din punct de vedere moral: cele dintre

angajaţi şi organizaţia ca atare; cele dintre angajaţii înşişi şi cele dintre organizaţie şi

părţile interesate.

Definirea unei organizaţii ca morală poate porni de la analiza lucrării lui Muel

Kaptein, Ethics Management, unde conceptul descriptiv „de conţinut etic” reprezintă

calea spre definiţie. Acest model – conceptual – pleacă de la premisa că în orice

organizaţie există trei tipuri de relaţii relevante din punct de vedere moral: cele dintre

angajaţi şi organizaţia ca atare; cele dintre angajaţii înşişi şi cele dintre organizaţie şi

părţile interesate.





Dimensiunea organizaţională Valoarea „Mâini încurcate” – cu privire la –

„Multiple mâini” – în –

„Mâini murdare” – în numele a –

1) Claritate E clar cum conducerea trebuie să utilizeze bunurile organizaţiei.

E clar care sunt responsabilităţile funcţionale ale angajaţilor.

E clar ce aşteaptă părţile interesate de la angajaţi.

2) Consistenţă Conducerea face suficiente eforturi pentru a folosi cu grijă bunurile organizaţiei.

Conducerea face suficiente eforturi pentru a-şi îndeplini responsabilităţile funcţionale.

Conducerea face suficiente eforturi pentru a satisface aşteptările părţilor interesate.

3) Sancţionabilitate Dacă bunurile nu sunt utilizate cu grijă în mod deliberat, personalul e sancţionat.

Dacă responsabilităţile funcţionale (nu) sunt realizate în mod deliberat, personalul e sancţionat.

Dacă aşteptările părţilor interesate (nu) sunt realizate în mod deliberat, personalul e sancţionat.

4) Realizabilitate Aşteptările legate de utilizarea bunurilor organizaţiei pot fi realizate.

Responsabilităţile funcţionale ale personalului pot fi realizate.

Aşteptările părţilor interesate pot fi realizate.

5) Suportabilitate Organizaţia stimulează sprijinirea unei utilizări adecvate a bunurilor organizaţiei.

Organizaţia stimulează sprijinirea unei adecvate coordonări între angajaţi.

Organizaţia stimulează sprijinirea realizării intereselor părţilor interesate.

6) Vizibilitate (Consecinţele) conduitei privind utilizarea bunurilor organizaţiei pot fi observate.

(Consecinţele) conduitei privind realizarea responsabilităţilor funcţionale pot fi observate.

(Consecinţele) conduitei privind realizarea aşteptărilor părţilor interesate pot fi observate.

7) Criticabilitate (discussability) Dilemele, problemele, criticile privind utilizarea bunurilor corporaţiei pot fi discutate.

Dilemele, problemele, criticile privind realizarea responsabilităţilor funcţionale pot fi discutate.

Dilemele, problemele, criticile privind realizarea aşteptărilor părţilor interesate pot fi discutate.





Metode de formare a gândirii morale în organizaţiiMetode de formare a gândirii morale în organizaţii

Analiza filosofică de etică practică ţine de genul de analiză filosofică tradiţională, academică, dar specificul ei faţă de aceasta constă tocmai în faptul că aparţine tipului de discurs evaluativ, de tip calitativ, aplicat pe cazurile aflate pe agenda publică, ori pe cazurile ce aprind spiritele în dezbaterea publică.

Obiectivul unei astfel de analize îl reprezintă clasificarea, la nivel elevat, intelectual şi bine instrumentat metodologic, a temelor stringente de pe agenda publică, teme de regulă de interes general.

În seria abordării metodelor de decizie morală ca manieră de trecere a cazului de analizat prin mai multe teorii etice normative pentru extragerea unui singur răspuns final, în urma comparării tuturor rezultatelor obţinute, având drept criteriu discernământul moral al fiecăruia dintre noi, dezbaterea se finalizează prin alegerea unei variante din soluţiile alternative.

Cea de-a treia modalitate este trecerea soluţiei morale adoptate printr-o baterie de teste logice şi etice. În viaţa unei organizaţii, folosirea analizei filosofice de etică practică va fi greu de întâlnit, în condiţiile în care, aşa cum am prezentat, aceasta presupune o foarte bună cunoaştere a teoriilor etice.

Analiza filosofică de etică practică ţine de genul de analiză filosofică tradiţională, academică, dar specificul ei faţă de aceasta constă tocmai în faptul că aparţine tipului de discurs evaluativ, de tip calitativ, aplicat pe cazurile aflate pe agenda publică, ori pe cazurile ce aprind spiritele în dezbaterea publică.

Obiectivul unei astfel de analize îl reprezintă clasificarea, la nivel elevat, intelectual şi bine instrumentat metodologic, a temelor stringente de pe agenda publică, teme de regulă de interes general.

În seria abordării metodelor de decizie morală ca manieră de trecere a cazului de analizat prin mai multe teorii etice normative pentru extragerea unui singur răspuns final, în urma comparării tuturor rezultatelor obţinute, având drept criteriu discernământul moral al fiecăruia dintre noi, dezbaterea se finalizează prin alegerea unei variante din soluţiile alternative.

Cea de-a treia modalitate este trecerea soluţiei morale adoptate printr-o baterie de teste logice şi etice. În viaţa unei organizaţii, folosirea analizei filosofice de etică practică va fi greu de întâlnit, în condiţiile în care, aşa cum am prezentat, aceasta presupune o foarte bună cunoaştere a teoriilor etice.





Auditul etic constă „în examinarea stării unei organizaţii sub aspect etic pentru a vedea dacă e nevoie de schimbări în politicile sale etice” (Valentin Mureşan, Managementul eticii în organizații, Editura Universitatea Bucureşti, 2008, p. 18).„Auditul etic e o activitate sistematică ce realizează o descriere, o analiză şi o evaluare a stării diferitelor aspecte relevante ale eticii unei organizaţii. Sistematizarea bazată pe aplicarea de standarde de măsurare şi evaluare dă specificul unui bun audit etic. Plecând de la rezultatele unui audit etic, organizaţiile pot lua măsuri concrete pentru a dezvolta activităţi care să le perfecţioneze „conţinutul moral”. Cu acestea se ocupă managementul eticii. Progresul etic al organizaţiilor (care ia forma unui proiect sau program etic, integrat în planul strategic) constă într-un ansamblu de măsuri şi activităţi ce au menirea să întărească şi să îmbunătăţească etica unei organizaţii” (M. Kaptein, Ethics Management, p. 50, 145).

Există cinci funcţii ale auditului etic: - Descriptivă (starea morală a organizaţiei); - Funcţia normativă (descrierea situaţiei dorite sau preformulată);- Funcţia de identificare a discrepanţelor (dintre situaţia actuală şi cea dorită, aşa-zisul „gol moral”); - Funcţia de sancţionare sau sancţionatorie (auditul va furniza informaţii şi probe pentru o posibilă sancţionare a celor vinovaţi de încălcarea normelor şi valorilor) şi - Funcţia evaluativă, ce se manifestă în cazul unor evaluări succesive, ce pot pune în valoare îmbunătăţirile sau, dimpotrivă, deteriorările intervenite în situaţiile analizate.

Auditul etic constă „în examinarea stării unei organizaţii sub aspect etic pentru a vedea dacă e nevoie de schimbări în politicile sale etice” (Valentin Mureşan, Managementul eticii în organizații, Editura Universitatea Bucureşti, 2008, p. 18).„Auditul etic e o activitate sistematică ce realizează o descriere, o analiză şi o evaluare a stării diferitelor aspecte relevante ale eticii unei organizaţii. Sistematizarea bazată pe aplicarea de standarde de măsurare şi evaluare dă specificul unui bun audit etic. Plecând de la rezultatele unui audit etic, organizaţiile pot lua măsuri concrete pentru a dezvolta activităţi care să le perfecţioneze „conţinutul moral”. Cu acestea se ocupă managementul eticii. Progresul etic al organizaţiilor (care ia forma unui proiect sau program etic, integrat în planul strategic) constă într-un ansamblu de măsuri şi activităţi ce au menirea să întărească şi să îmbunătăţească etica unei organizaţii” (M. Kaptein, Ethics Management, p. 50, 145).

Există cinci funcţii ale auditului etic: - Descriptivă (starea morală a organizaţiei); - Funcţia normativă (descrierea situaţiei dorite sau preformulată);- Funcţia de identificare a discrepanţelor (dintre situaţia actuală şi cea dorită, aşa-zisul „gol moral”); - Funcţia de sancţionare sau sancţionatorie (auditul va furniza informaţii şi probe pentru o posibilă sancţionare a celor vinovaţi de încălcarea normelor şi valorilor) şi - Funcţia evaluativă, ce se manifestă în cazul unor evaluări succesive, ce pot pune în valoare îmbunătăţirile sau, dimpotrivă, deteriorările intervenite în situaţiile analizate.






„Decizia etică este procesul (şi abilitatea) de a explora aspectele legate de

alegerea între mai multe acţiuni sau politici publice posibile (în funcţie de valorile şi

principiile morale recunoscute ale organizaţiei, captate într-o diversitate de

„instrumente de decizie etică”)

prin căutarea reciprocă a aces-

tor opţiuni, pentru a recomanda

decidenţilor politici un anume

curs de acţiuni” (Marc François

Bernier, Ethique et déontologie

du journalisme, La Presses de

l’Université, Laval, 1994).

„Decizia etică este procesul (şi abilitatea) de a explora aspectele legate de

alegerea între mai multe acţiuni sau politici publice posibile (în funcţie de valorile şi

principiile morale recunoscute ale organizaţiei, captate într-o diversitate de

„instrumente de decizie etică”)

prin căutarea reciprocă a aces-

tor opţiuni, pentru a recomanda

decidenţilor politici un anume

curs de acţiuni” (Marc François

Bernier, Ethique et déontologie

du journalisme, La Presses de

l’Université, Laval, 1994).






Codul etic – formalizare a normelor Codul etic – formalizare a normelor

„Formularea explicită, în scris, a idealurilor, valorilor, principiilor şi normelor unei instituţii, organizaţii, asociaţii reprezintă, din punct de vedere teoretic, formalizarea principiilor, iar practic, înseamnă elaborarea unui document, numit cod etic” (Samuel Mercier, L’éthique dans les entreprise, Editions La Decouverte et Syros, Paris, 1999, p. 16-19).

Ca procedură practică, elaborarea codului este atribuită unui colectiv de lucru – ales sau numit – din cadrul organizaţiei, colectiv care are ca sarcină identificarea valorilor comune împărtăşite de către toţi membrii, obţinerea de informaţii despre coduri similare, cu obiective similare. După redactarea documentului, acesta este supus dezbaterii organizaţiei, suportă modificări care nu exced obiectivelor, capătă precizări şi nuanţări.

Codul, odată adoptat de organizaţie, poate deveni anexă la contractul de muncă al profesionistului, subiect de examinare în cazul accederii în organizaţie, sau condiţie obligatorie (prin însuşirea şi semnarea lui), în exercitarea profesiunii.

„Formularea explicită, în scris, a idealurilor, valorilor, principiilor şi normelor unei instituţii, organizaţii, asociaţii reprezintă, din punct de vedere teoretic, formalizarea principiilor, iar practic, înseamnă elaborarea unui document, numit cod etic” (Samuel Mercier, L’éthique dans les entreprise, Editions La Decouverte et Syros, Paris, 1999, p. 16-19).

Ca procedură practică, elaborarea codului este atribuită unui colectiv de lucru – ales sau numit – din cadrul organizaţiei, colectiv care are ca sarcină identificarea valorilor comune împărtăşite de către toţi membrii, obţinerea de informaţii despre coduri similare, cu obiective similare. După redactarea documentului, acesta este supus dezbaterii organizaţiei, suportă modificări care nu exced obiectivelor, capătă precizări şi nuanţări.

Codul, odată adoptat de organizaţie, poate deveni anexă la contractul de muncă al profesionistului, subiect de examinare în cazul accederii în organizaţie, sau condiţie obligatorie (prin însuşirea şi semnarea lui), în exercitarea profesiunii.





Neil Offen formulează o serie de sugestii :„1. Formulează obiective clare de care suntem siguri că vor fi susţinute şi de către ceilalţi. Trebuie să te asiguri în mod particular de acceptul conducerii.2. Stabileşte un termen realist pentru dezvoltarea şi introducerea codului.3. Fii conştient de faptul că aplicarea codului va costa, estimează de câţi bani este nevoie pe termen scurt şi lung.4. Fii deschis spre schimbări în prevederile codului dacă apar situaţii noi. Nu lua codul drept dogmă.5. Orientează codul către problemele cu care se confruntă profesia ta.6. La în seamă în mod corect legislaţia şi reglementările aplicate profesiei tale.7. Consultă-te cu un jurist pentru partea de acoperire legală a codului.8. Cere sfatul experţilor referitor la felul în care trebuie promovat codul şi influenţaţi angajaţii şi clienţii.9. Nu crea celorlalţi aşteptări nerealiste.10. Exprimările utilizate în cod trebuie să fie simple şi clare, fără jargon de specialitate.11. Asumă-ţi personal obiectivitatea şi responsabilitatea.12. Alege pe cineva care să administreze competent şi integru un astfel de cod.13. Ai răbdare, fii perseverent şi nu îţi pierde simţul umorului.” (Neil Offen, Commentary on Code of Ethics of Direct Selling Association, în vol. The Ethical Basis of Economic Freedom, Chapel Hill N.C., American Viewpoint Inc., 1996, p. 274-275).






„Codul moral sau codul de etică al unei instituţii e un ansamblu coerent de

valori, principii şi norme morale, impuse sau nu prin sancţiuni punitive de instituţie,

pentru asigurarea sporirii bunăstării membrilor ei, a instituţiei ca atare şi a societăţii în

sens larg, pentru diminuarea sau eliminarea oricăror vătămări ce ar putea fi aduse

membrilor instituţiei, pentru respectarea demnităţii, integrităţii şi autonomiei tuturor

celor afectaţi de activităţile instituţiei şi pentru asigurarea unor raporturi echitabile,

drepte, între membrii instituţiei şi în raporturile acestora cu societatea în ansamblu”

(Valentin Mureşan, Managementul eticii în organizaţii, Universitatea din Bucureşti,

2009, p. 103).

„Codul moral sau codul de etică al unei instituţii e un ansamblu coerent de

valori, principii şi norme morale, impuse sau nu prin sancţiuni punitive de instituţie,

pentru asigurarea sporirii bunăstării membrilor ei, a instituţiei ca atare şi a societăţii în

sens larg, pentru diminuarea sau eliminarea oricăror vătămări ce ar putea fi aduse

membrilor instituţiei, pentru respectarea demnităţii, integrităţii şi autonomiei tuturor

celor afectaţi de activităţile instituţiei şi pentru asigurarea unor raporturi echitabile,

drepte, între membrii instituţiei şi în raporturile acestora cu societatea în ansamblu”

(Valentin Mureşan, Managementul eticii în organizaţii, Universitatea din Bucureşti,

2009, p. 103).






Principiile morale - fundament al codului eticPrincipiile morale - fundament al codului etic

Valentin Mureşan propune „o listă sinoptică de principii etice de bază culese din experienţa practică europeană („moralitatea comună”) şi din tradiţia filosofiei morale occidentale, listă care conturează un adevărat etos european şi poate fi folosită selectiv pentru a întemeia diferite coduri etice, la orice nivel (european, naţional sau local)” (Valentin Mureşan, Managementul eticii în organizaţii, Editura Universităţii din Bucureşti, 2009).

Principiul respectului autonomiei. În practica jurnalistică, a avea în vedere acest principiu înseamnă a ţine seama de regulile morale ce derivă din el. În principal, asta înseamnă că în articolele redactate sau realizate nu vom avea faţă de subiectul nostru comportamente ce pot leza demnitatea şi pot încălca dreptul acesteia de a hotărî singură ce are de făcut. Respectarea acestui principiu înseamnă că prin ştirea de presă, prin relatarea ori chiar prin comentariul (editorialul) unui jurnalist nu se folosesc tehnici şi metode persuadante, ori manipulatorii pentru a-i determina cititorului, ascultătorului, telespectatorului atitudini, comportamente ce nu izvorăsc din propriile sale convingeri.

Valentin Mureşan propune „o listă sinoptică de principii etice de bază culese din experienţa practică europeană („moralitatea comună”) şi din tradiţia filosofiei morale occidentale, listă care conturează un adevărat etos european şi poate fi folosită selectiv pentru a întemeia diferite coduri etice, la orice nivel (european, naţional sau local)” (Valentin Mureşan, Managementul eticii în organizaţii, Editura Universităţii din Bucureşti, 2009).

Principiul respectului autonomiei. În practica jurnalistică, a avea în vedere acest principiu înseamnă a ţine seama de regulile morale ce derivă din el. În principal, asta înseamnă că în articolele redactate sau realizate nu vom avea faţă de subiectul nostru comportamente ce pot leza demnitatea şi pot încălca dreptul acesteia de a hotărî singură ce are de făcut. Respectarea acestui principiu înseamnă că prin ştirea de presă, prin relatarea ori chiar prin comentariul (editorialul) unui jurnalist nu se folosesc tehnici şi metode persuadante, ori manipulatorii pentru a-i determina cititorului, ascultătorului, telespectatorului atitudini, comportamente ce nu izvorăsc din propriile sale convingeri.





Principiul binefacerii (beneficence), îşi are rădăcinile în teoria morală a lui J. S. Mill – utilitarismul. „Concepţia care acceptă ca fundament al moralei Utilitatea sau Principiul Celei Mai Mari Fericiri (The Greatest Hoppiness Principle) susţine că acţiunile sunt corecte (right) în măsura în care ele tind să promoveze fericirea şi sunt incorecte (wrong) în măsura în care tind să producă inversul fericirii. Prin fericire se înţelege plăcerea şi absenţa durerii; prin nefericire, durerea şi privarea de plăcere” (Mill, John Stuart, Utilitarismul, Alternative, 1994, p. 18).

Principiul nefacerii răului (nonmaleficence) este acela conform căruia persoanele trebuie să nu facă acele acte care e probabil să cauzeze mai multe daune decât beneficii, cu excepţia situaţiei în care există un temei suficient pentru a nu proceda aşa.

Principiul dreptăţii. Foarte en vogue astăzi, principiul dreptăţii stă la baza tuturor politicilor de nediscriminare şi de tratament egal faţă de orice persoană, indiferent de sex, rasă sau religie. A respecta acest principiu înseamnă că trebuie să distribuim echitabil, nepărtinitor, bunurile şi serviciile din domeniul evaluat, să nu discriminăm persoanele, să le apreciem după merit, nevoi, contribuţie şi responsabilitate, ţinând cont de resursele disponibile.

Principiul respectului demnităţii. Fiinţa umană reprezintă valoarea supremă, cea mai înaltă, a lumii naturale. A adopta principiul respectului demnităţii înseamnă să nu tratăm niciodată demnitatea doar ca mijloc, ci întotdeauna ca depozitara unei valori intrinseci supreme.

Principiul binefacerii (beneficence), îşi are rădăcinile în teoria morală a lui J. S. Mill – utilitarismul. „Concepţia care acceptă ca fundament al moralei Utilitatea sau Principiul Celei Mai Mari Fericiri (The Greatest Hoppiness Principle) susţine că acţiunile sunt corecte (right) în măsura în care ele tind să promoveze fericirea şi sunt incorecte (wrong) în măsura în care tind să producă inversul fericirii. Prin fericire se înţelege plăcerea şi absenţa durerii; prin nefericire, durerea şi privarea de plăcere” (Mill, John Stuart, Utilitarismul, Alternative, 1994, p. 18).

Principiul nefacerii răului (nonmaleficence) este acela conform căruia persoanele trebuie să nu facă acele acte care e probabil să cauzeze mai multe daune decât beneficii, cu excepţia situaţiei în care există un temei suficient pentru a nu proceda aşa.

Principiul dreptăţii. Foarte en vogue astăzi, principiul dreptăţii stă la baza tuturor politicilor de nediscriminare şi de tratament egal faţă de orice persoană, indiferent de sex, rasă sau religie. A respecta acest principiu înseamnă că trebuie să distribuim echitabil, nepărtinitor, bunurile şi serviciile din domeniul evaluat, să nu discriminăm persoanele, să le apreciem după merit, nevoi, contribuţie şi responsabilitate, ţinând cont de resursele disponibile.

Principiul respectului demnităţii. Fiinţa umană reprezintă valoarea supremă, cea mai înaltă, a lumii naturale. A adopta principiul respectului demnităţii înseamnă să nu tratăm niciodată demnitatea doar ca mijloc, ci întotdeauna ca depozitara unei valori intrinseci supreme.





„Acesta pare a fi cel mai important principiu al etosului european. La Kant şi în creştinism, demnitatea omului nu e o valoare socială relativă, ci una care depăşeşte orice ordine socială (la Kant, raţiunea practică a priori e strict universală; în creştinism, divinitatea e transcendentă), deci societatea nu poate şi nu are dreptul să o violeze în nici o circumstanţă. În această calitate, demnitatea e baza conceptuală a datoriilor a priori universale ale metafizicii moravurilor (la Kant) şi ale legilor naturale universale de sorginte divină (în creştinism), care transcend culturile şi sunt inviolabile” (Valentin Mureşan, Managementul eticii în organizaţii, EUB, 2009, p. 107-116).

Principiul integrităţii ne cere să protejăm o sferă de valori şi însuşiri intangibile prin care indivizii umani îşi identifică felul lor esenţial de a fi sau a munci şi care, dacă sunt afectate, se pune în pericol chiar identitatea acestora. Sensurile acestui principiu sunt multiple.

Principiul vulnerabilităţii se referă la obligaţia de a avea grijă de cei vulnerabili. Faţă de cei a căror autonomie, demnitate sau integritate se exercită sau e posibil să se exercite orice formă de ameninţare, noi trebuie să acţionăm de aşa manieră încât să le protejăm interesele.

Principiul precauţiei înţelegem că nu trebuie să acţionăm în modalităţile care pot fi dăunătoare în viitor, chiar şi în condiţiile în care nu putem prezice exact care vor fi daunele şi cine vor fi cei afectaţi.

„Acesta pare a fi cel mai important principiu al etosului european. La Kant şi în creştinism, demnitatea omului nu e o valoare socială relativă, ci una care depăşeşte orice ordine socială (la Kant, raţiunea practică a priori e strict universală; în creştinism, divinitatea e transcendentă), deci societatea nu poate şi nu are dreptul să o violeze în nici o circumstanţă. În această calitate, demnitatea e baza conceptuală a datoriilor a priori universale ale metafizicii moravurilor (la Kant) şi ale legilor naturale universale de sorginte divină (în creştinism), care transcend culturile şi sunt inviolabile” (Valentin Mureşan, Managementul eticii în organizaţii, EUB, 2009, p. 107-116).

Principiul integrităţii ne cere să protejăm o sferă de valori şi însuşiri intangibile prin care indivizii umani îşi identifică felul lor esenţial de a fi sau a munci şi care, dacă sunt afectate, se pune în pericol chiar identitatea acestora. Sensurile acestui principiu sunt multiple.

Principiul vulnerabilităţii se referă la obligaţia de a avea grijă de cei vulnerabili. Faţă de cei a căror autonomie, demnitate sau integritate se exercită sau e posibil să se exercite orice formă de ameninţare, noi trebuie să acţionăm de aşa manieră încât să le protejăm interesele.

Principiul precauţiei înţelegem că nu trebuie să acţionăm în modalităţile care pot fi dăunătoare în viitor, chiar şi în condiţiile în care nu putem prezice exact care vor fi daunele şi cine vor fi cei afectaţi.





Principiul dublului efect: efect înseamnă că este moral să faci o acţiune ce poate avea consecinţe previzibile bune, dar şi rele, numai dacă sunt respectate simultan patru condiţii: acţiunea nu e rea în sine; consecinţa bună e intenţionată, iar cea rea e neintenţionată, dar previzibilă; consecinţa rea nu e un mijloc în producerea consecinţei bune; există un temei serios pentru acceptarea consecinţei rele.

Principiul subsidiarităţii afirmă că indivizii aflaţi pe poziţii de autoritate trebuie să recunoască dreptul celorlalţi de a participa la deciziile care-i afectează direct, în acord cu principiul respectului demnităţii şi cu responsabilitatea lor pentru maximizarea binelui comun

Principiul publicităţii se referă la faptul că regulile morale acceptabile, ca şi temeiurile justificării lor, trebuie să fie cunoscute şi recunoscute de toţi cei implicaţi, să fie publice.

Într-o societate aflată la începuturile democraţiei, sau, mai curând, în ceea ce numim „democraţia dâmboviţeană”, rolul media de a scruta în spatele uşilor guvernanţilor este crucial. . Media din România ar trebui să fie mult mai implicată în a arăta publicului dacă deciziile politice au la bază valori ale moralei.

Principiul dublului efect: efect înseamnă că este moral să faci o acţiune ce poate avea consecinţe previzibile bune, dar şi rele, numai dacă sunt respectate simultan patru condiţii: acţiunea nu e rea în sine; consecinţa bună e intenţionată, iar cea rea e neintenţionată, dar previzibilă; consecinţa rea nu e un mijloc în producerea consecinţei bune; există un temei serios pentru acceptarea consecinţei rele.

Principiul subsidiarităţii afirmă că indivizii aflaţi pe poziţii de autoritate trebuie să recunoască dreptul celorlalţi de a participa la deciziile care-i afectează direct, în acord cu principiul respectului demnităţii şi cu responsabilitatea lor pentru maximizarea binelui comun

Principiul publicităţii se referă la faptul că regulile morale acceptabile, ca şi temeiurile justificării lor, trebuie să fie cunoscute şi recunoscute de toţi cei implicaţi, să fie publice.

Într-o societate aflată la începuturile democraţiei, sau, mai curând, în ceea ce numim „democraţia dâmboviţeană”, rolul media de a scruta în spatele uşilor guvernanţilor este crucial. . Media din România ar trebui să fie mult mai implicată în a arăta publicului dacă deciziile politice au la bază valori ale moralei.





Principiul solidarităţii. De aici subînţelegem că întreaga comunitate are obligaţia de a participa la sprijinirea persoanelor care nu îşi pot asigura singure nevoile sociale, la sporirea coeziunii sociale.

Principiul egalităţii. Acest principiu înseamnă că trebuie acţionat pentru asigurarea egalităţii şanselor pentru toate persoanele şi eliminarea oricăror forme de discriminare.

Principiul solidarităţii. De aici subînţelegem că întreaga comunitate are obligaţia de a participa la sprijinirea persoanelor care nu îşi pot asigura singure nevoile sociale, la sporirea coeziunii sociale.

Principiul egalităţii. Acest principiu înseamnă că trebuie acţionat pentru asigurarea egalităţii şanselor pentru toate persoanele şi eliminarea oricăror forme de discriminare.





Tipuri de coduri eticeTipuri de coduri etice

Coduri fundamentate „pe drepturi”

Codurile etice bazate pe un singur principiu

Coduri bazate pe datorii morale specifice instituţiei

Codurile locale fundamentate pe principii de bază universale

Coduri bazate pe tipuri de responsabilităţi

codurilor bazate pe „principii” alese la întâmplare

Coduri fundamentate „pe drepturi”

Codurile etice bazate pe un singur principiu

Coduri bazate pe datorii morale specifice instituţiei

Codurile locale fundamentate pe principii de bază universale

Coduri bazate pe tipuri de responsabilităţi

codurilor bazate pe „principii” alese la întâmplare





Codul deontologic al ziaristului adoptat de Clubul Român de Presă ar intra în această categorie, pentru că este un cod de extracţie juridică. Structura acestui cod cuprinde Preambulul în care sunt explicitate scopul şi rolul respectivului cod (vezi Anexa 1.1.), propune introducerea unui cod etic şi „instruirea unui Colegiu de Onoare care să urmărească „respectarea normelor deontologice”. În acelaşi Preambul regăsim, însă, prevederi ale Constituţiei României – art. 30 şi 31 –, după care sunt definite profesiunea şi titularul acesteia (ziaristul profesionist) şi dreptul ziaristului la „a critica” puterea şi opoziţia. Este interesant de observat că asociaţia profesională a instituţiilor media din România a simţit nevoia să exprime cu claritate acest drept – ce derivă, de fapt, din dreptul la informaţie – în condiţiile în care la momentul redactării lui, anul 1998, independenţa instituţiilor de media faţă de instituţiile puterii politice nu era încă percepută ca reală. Urmează, apoi, cele 10 articole care amestecă, în fapt, datoriile primordiale (codul declară ca fiind datorie primordială aceea „de a relata adevărul, indiferent de consecinţele ce le-ar putea avea asupra sa”), cu regulile deontologice (art. 5 şi art. 10), ce reglementează mai degrabă procedurile, paşii de urmat în situaţiile în care jurnalistul, ori instituţia media nu îşi exercită cu onestitate profesiunea.





Codul deontologic al ziaristului

Sunt, apoi, câteva precizări privind necesitatea respectării principiului autonomiei (respectarea vieţii private) şi reguli morale: păstrarea secretului profesional, protejarea surselor, evitarea obţinerii oricăror privilegii, abţinerea de la prezentarea distorsionată a adevărului. Poate, cei care au redactat Codul deontologic al ziaristului (Clubul Român de Presă) au intenţionat ca acesta să devină un „decalog” al profesiei de jurnalist. Desele şi, de cele mai multe ori, corectele acuze ce se aduc astăzi atât jurnaliştilor, cât şi instituţiilor media semnatare – că nu păstrează echidistanţă, că sunt manipulatori, că nu prezintă echidistant fapte, oameni, întâmplări, că lucrează de fapt în slujba cu totul altor interese, decât interesul public – arată că respectivul cod este departe de a fi devenit element de conduită şi viaţă morală în media din România. Absenţa unui etician la redactarea lui se observă tocmai în acest amestec de „principii” alese aleatoriu. Absenţa voinţei de a-l implementa, fie şi aşa cum este el redactat, se datorează, fără îndoială, însă, incapacităţii codului de a prevedea sancţiuni, dar şi incapacităţii organizaţiei ce l-a emis, în speţă, Clubul Român de Presă, de a veghea la aplicarea lui, de a se implica în educarea jurnaliştilor români în dezbaterea etică, dar şi instituţiilor media româneşti, cărora, după cum vom vedea la sfârşitul acestei secţiuni, nu le sunt deloc apropiate, la îndemâna, instrumentelor managementului etic.





Construirea şi implementarea unui cod etic Construirea şi implementarea unui cod etic

Michael Hoffman de la Centrul de etica afacerilor al Institutului de Tehnologie din Illinois

Modelul Hoffman de redactare a unui cod:

-Participarea întregului colectiv;

-Participarea unui etician;

-Clarificarea scopurilor codului;

-Alegerea valorilor pe care se va întemeia acesta (valori principii universale);

-Definirea componentelor codului aspiraţionale: componenta restrictivă, listă de

constrângeri;

-Stabilirea colectivului de redactare;

-Găsirea modalităților de eficientizare a codului - programe de implementare;

-Program de dezvoltare al codului.

Michael Hoffman de la Centrul de etica afacerilor al Institutului de Tehnologie din Illinois

Modelul Hoffman de redactare a unui cod:

-Participarea întregului colectiv;

-Participarea unui etician;

-Clarificarea scopurilor codului;

-Alegerea valorilor pe care se va întemeia acesta (valori principii universale);

-Definirea componentelor codului aspiraţionale: componenta restrictivă, listă de

constrângeri;

-Stabilirea colectivului de redactare;

-Găsirea modalităților de eficientizare a codului - programe de implementare;

-Program de dezvoltare al codului.





Situaţia managementului etic în organizaţiile media din România

Situaţia managementului etic în organizaţiile media din România

În România anului 2008 existau 747 de instituţii de media legal constituite.

În 1996 numai în domeniul presei scrise existau peste 2000 de titluri.

Astăzi funcţionează 43 de posturi de radio, 50 de posturi de televiziune, 262 de titluri de reviste şi 392 de titluri de ziare. Din punct de vedere al ariei geografice de acoperire, 473 de organizaţii media au o acoperire naţională, 18 regională, restul fiind organizaţii locale (256), în medie cam 6 organizaţii media pe judeţ. 719 dintre aceste instituţii media sunt scrise sau emit în limba română, 14 în maghiară, 11 în engleză şi 3 în germană.

Pe domenii de interes, organizaţiile media româneşti se declară a fi axate pe: ştiri şi informaţii – 264; economie – 61; IT & comunicaţii – 28, divertisment – 22; cultură/ religie – 52; ştiinţă şi tehnologie – 4; sport – 36, anunţuri/mică publicitate – 17; artă – 18, tineret – 7; dedicate femeilor – 19; dedicate bărbaţilor – 4; dedicate copiilor – 3; auto – 22; culinare – 9; medicină – 5; fotografie – 2; turism – 8; diasporă – 1; vedete – 9; sănătate – 20; animale – 4.

În România anului 2008 existau 747 de instituţii de media legal constituite.

În 1996 numai în domeniul presei scrise existau peste 2000 de titluri.

Astăzi funcţionează 43 de posturi de radio, 50 de posturi de televiziune, 262 de titluri de reviste şi 392 de titluri de ziare. Din punct de vedere al ariei geografice de acoperire, 473 de organizaţii media au o acoperire naţională, 18 regională, restul fiind organizaţii locale (256), în medie cam 6 organizaţii media pe judeţ. 719 dintre aceste instituţii media sunt scrise sau emit în limba română, 14 în maghiară, 11 în engleză şi 3 în germană.

Pe domenii de interes, organizaţiile media româneşti se declară a fi axate pe: ştiri şi informaţii – 264; economie – 61; IT & comunicaţii – 28, divertisment – 22; cultură/ religie – 52; ştiinţă şi tehnologie – 4; sport – 36, anunţuri/mică publicitate – 17; artă – 18, tineret – 7; dedicate femeilor – 19; dedicate bărbaţilor – 4; dedicate copiilor – 3; auto – 22; culinare – 9; medicină – 5; fotografie – 2; turism – 8; diasporă – 1; vedete – 9; sănătate – 20; animale – 4.





Caracteristici 1990-2000 2001-2008

Proprietatea asupra mijloacelor de comunicare în masă - mixtă (de stat şi privat),- privată, dar neconcentrată în mâna unei singure persoane

- concentrarea proprietăţii- apariţia trustizării- statul român acţionar doar la posturile publice de radio şi tv

Pregătirea profesională a jurnaliştilor - o parte, redusă, cu studii de specialitate obţinute până în 1978- cea mai mare parte cu studii de altă specializare - învăţarea prin practicare a profesiei

- apariţia unei „elite“ a profesiunii, pe criterii ce nu ţin neapărat de profesionalism, cât de funcţia îndeplinită- apariţia unei mari producţii de jurnalişti cu studii, care intră în profesiune pe funcţii de execuţie şi nu de conducere

Mijloacele tehnice (softuri, studiouri, internet, difuzare etc.) - clasice, ieftine - investiţii substanţiale- modernizare uriaşă

Conducerea organizaţiilor media - de tip colegial, nedelimitare clară între editor şi redacţie- publicitate şi marketing incipient- promovare pe competenţă

- de tip autoritar, piramidal- departajarea editorialului de publicitate- dezvoltarea intensă a marketingului şi a departamentelor de publicitate- promovare pe obedienţă

Viaţa redacţională - vie, animată, democratică, uşor necenzurată de rigorile profesionalismului

- obedienta- polarizarea poziţiilor din redacţie în „vedete” şi „pălmaşi”

Statutul jurnalistului (financiar şi decizional) - înalt nivel de salarizare- stimulente materiale- libertate în alegerea şi impunere subiectelor

- nivel mediu spre mediocru de salarizare- pauperizarea jurnalistului, pierderea libertăţii decizionale pe considerente de ierarhie, disciplină, rating şi nu pe argumente şi dezbatere redacţională

Existenţa şi influenţa unui management al eticii - vie dezbatere a temelor etice: libertatea presei, a jurnalistului- crearea codurilor deontologice,- preocupare a conducerii pentru democratizarea vieţii redacţionale- sancţionarea şi evidenţierea promptă a deciziilor redacţionale greşite ori bune- crearea asociaţiilor şi structurilor sindicale ale jurnaliştilor, dar şi ale editorilor şi patronilor de media- preocupare redusă pentru decizia etică, pentru existenţa comisiilor de etică, pentru trainingul etic

- pierderea interesului faţă de temele generale ale dezbaterii etice (libertatea cuvântului, respectul autonomiei persoanei, onestităţii jurnalistice etc.)- creşterea interesului faţă de cazurile concrete de abuz decizional- apariţia „găştilor“ de idei şi a „luptei“ între acestea pe considerente ce nu ţin de profesiune, ci de interese de grup- uitarea literei codurilor deontologice, exilarea acestora în afara vieţii redacţionale- lipsa recompensei şi a exemplului pozitiv- polarizarea dintre jurnaliştii vedetă şi ceilalţi- dezinteres faţă de instrumentele managementului etic; atitudinea superpragmatică de tipul „tot ceea ce contează este audienţa, vânzare de publicitate, ratingul“, nu calitatea

Relaţia cu publicul şi puterea - relaţie de egalitate cu puterea politică- loialitate faţă de public şi responsabilitatea socială a profesiunii de jurnalist, dar şi a instituţiei media- scăderea loialităţii faţă de public

- forţarea relaţiei cu puterea politică prin transformarea jurnalismului într-o şcoală de reeducare a clasei politice- apariţia unei oarecare complicităţi în relaţia cu politicul.- o scădere serioasă a interesului faţă de agenda publică prin crearea unei alteia, până la mistificarea acesteia- scăderea loialităţii faţă de public





Percepţia publicului - anii ’90, opinia publică gratula jurnalismul românesc cu epitete de genul „corect“, „onest“, „eficient“, astăzi, aceste aprecieri pozitive s-au transformat brusc în revers, acutizându-se puternic percepţia publicului, care apreciază mai degrabă media românească ca fiind „interesată“, „manipulatorie“, „incorectă“, „ruptă de cetăţean“.

Percepţia publicului - anii ’90, opinia publică gratula jurnalismul românesc cu epitete de genul „corect“, „onest“, „eficient“, astăzi, aceste aprecieri pozitive s-au transformat brusc în revers, acutizându-se puternic percepţia publicului, care apreciază mai degrabă media românească ca fiind „interesată“, „manipulatorie“, „incorectă“, „ruptă de cetăţean“.





Managementul etic în media româneşti- studiu -

Managementul etic în media româneşti- studiu -

Am desfăşurat o cercetare empirică privind managementul etic în redacţiile româneşti în intervalul mai-august 2008. Tematica acestuia a fost stabilită în Centrul de Cercetare în Etică Aplicată al Facultăţii de Filosofie, Universitatea din Bucureşti. Chestionarul (vezi Anexa 3) cuprinde 29 de întrebări prin care se urmăreşte realizarea unei evaluări a stării de fapt a managementului etic. În preambulul acestuia este prezentat scopul cercetării şi se precizează că se asigură confidenţialitatea datelor de identificare, numele firmei şi că subiecţilor le este asigurat anonimatul.Chestionarul a fost aplicat în patru redacţii româneşti: la cotidianul „Gândul“, la Radio România Actualităţi, la Televiziunea Română, în redacţia postului privat de televiziune „Realitatea TV“.Prin intermediul colegilor însărcinaţi cu relaţiile de marketing sau relaţii publice, au fost distribuite câte 20 de chestionare în fiecare dintre aceste redacţii, în total fiind distribuite 80 de chestionare. Jurnaliştii au avut la dispoziţie 10 zile pentru a răspunde la întrebări. Întrucât, la expirarea intervalului iniţial, am primit mai puţin de 15 răspunsuri de la fiecare redacţie în parte, am revenit cu chestionarul, indicând un alt interval de 10 zile pentru a primi răspunsuri. La finalul intervalului s-au primit 68 de chestionare completate. O singură redacţie a înapoiat toate cele 20 de chestionare completate. Celelalte trei au înapoiat câte 15, 17 şi 16 exemplare completate.

Am desfăşurat o cercetare empirică privind managementul etic în redacţiile româneşti în intervalul mai-august 2008. Tematica acestuia a fost stabilită în Centrul de Cercetare în Etică Aplicată al Facultăţii de Filosofie, Universitatea din Bucureşti. Chestionarul (vezi Anexa 3) cuprinde 29 de întrebări prin care se urmăreşte realizarea unei evaluări a stării de fapt a managementului etic. În preambulul acestuia este prezentat scopul cercetării şi se precizează că se asigură confidenţialitatea datelor de identificare, numele firmei şi că subiecţilor le este asigurat anonimatul.Chestionarul a fost aplicat în patru redacţii româneşti: la cotidianul „Gândul“, la Radio România Actualităţi, la Televiziunea Română, în redacţia postului privat de televiziune „Realitatea TV“.Prin intermediul colegilor însărcinaţi cu relaţiile de marketing sau relaţii publice, au fost distribuite câte 20 de chestionare în fiecare dintre aceste redacţii, în total fiind distribuite 80 de chestionare. Jurnaliştii au avut la dispoziţie 10 zile pentru a răspunde la întrebări. Întrucât, la expirarea intervalului iniţial, am primit mai puţin de 15 răspunsuri de la fiecare redacţie în parte, am revenit cu chestionarul, indicând un alt interval de 10 zile pentru a primi răspunsuri. La finalul intervalului s-au primit 68 de chestionare completate. O singură redacţie a înapoiat toate cele 20 de chestionare completate. Celelalte trei au înapoiat câte 15, 17 şi 16 exemplare completate.

A) Descrierea cercetării. Procedura de lucru





B) Profilul subiecţilorB) Profilul subiecţilor

Subiecţii care au răspuns întrebărilor chestionarului sunt jurnalişti, încadraţi cu

contracte de muncă pe perioadă nedeterminată, cu studii de specialitate (absolvenţi

ai facultăţilor de comunicare şi jurnalism), sau absolvenţi ai învăţământului superior

de altă specialitate, dar care practică profesiunea de cel puţin trei ani. Din punct de

vedere al pregătirii profesionale şi al funcţiilor îndeplinite în redacţii, 55 sunt

reporteri, redactori, 13 sunt şefi de departament, publicişti comentatori, redactori şefi

adjuncţi, redactori şefi, directori de departamente. Vârsta respondenţilor este

cuprinsă între 25 şi 53 de ani. Deşi chestionarul nu cuprinde întrebări de identificare,

am solicitat persoanelor care le-au aplicat în redacţii să ne ofere date privind criteriile

sus amintite. Participarea la această activitate s-a făcut în mod benevol.

Subiecţii care au răspuns întrebărilor chestionarului sunt jurnalişti, încadraţi cu

contracte de muncă pe perioadă nedeterminată, cu studii de specialitate (absolvenţi

ai facultăţilor de comunicare şi jurnalism), sau absolvenţi ai învăţământului superior

de altă specialitate, dar care practică profesiunea de cel puţin trei ani. Din punct de

vedere al pregătirii profesionale şi al funcţiilor îndeplinite în redacţii, 55 sunt

reporteri, redactori, 13 sunt şefi de departament, publicişti comentatori, redactori şefi

adjuncţi, redactori şefi, directori de departamente. Vârsta respondenţilor este

cuprinsă între 25 şi 53 de ani. Deşi chestionarul nu cuprinde întrebări de identificare,

am solicitat persoanelor care le-au aplicat în redacţii să ne ofere date privind criteriile

sus amintite. Participarea la această activitate s-a făcut în mod benevol.





C) Prezentarea chestionaruluiC) Prezentarea chestionarului

Chestionarul cuprinde 29 de întrebări, dintre care o întrebare deschisă (întrebarea nr. 17), 18 întrebări închise (întrebările nr. 1, 3, 5, 7, 8, 11, 12, 13, 14, 15, 18, 20, 21, 23, 25, 26, 28, 29) şi 10 întrebări cu răspuns la alegere (întrebările nr. 2, 4, 6, 9, 10, 16, 19, 22, 24, 27). Scopul acestuia este acela de a evalua dacă redacţiile principalelor organizaţii media româneşti funcţionează după principiile managementului etic.

Am grupat întrebările chestionarului în următoarele tematici:1) Codul etic - 4 întrebări (nr. 1, 2, 3, 4);2) Comitetul de etică – 2 întrebări (nr. 5, 6);3) Instruirea etică a personalului – 5 întrebări (nr. 7, 8, 19, 12, 29);4) Respectarea regulilor morale - 2 întrebări (nr. 9, 23);5) Implicarea directă a subiecţilor în managementul etic – 3 întrebări (nr. 14, 16, 18);6) Instrumentele managementului etic – 8 întrebări (nr. 12, 19, 20, 21, 22, 24, 26, 28);7) Relaţiile cu clienţii - 2 întrebări (nr. 11, 25);8) Cultura organizaţională - 2 întrebări (nr. 13, 27);9) Experienţa personală - o întrebare (nr. 17).

Chestionarul cuprinde 29 de întrebări, dintre care o întrebare deschisă (întrebarea nr. 17), 18 întrebări închise (întrebările nr. 1, 3, 5, 7, 8, 11, 12, 13, 14, 15, 18, 20, 21, 23, 25, 26, 28, 29) şi 10 întrebări cu răspuns la alegere (întrebările nr. 2, 4, 6, 9, 10, 16, 19, 22, 24, 27). Scopul acestuia este acela de a evalua dacă redacţiile principalelor organizaţii media româneşti funcţionează după principiile managementului etic.

Am grupat întrebările chestionarului în următoarele tematici:1) Codul etic - 4 întrebări (nr. 1, 2, 3, 4);2) Comitetul de etică – 2 întrebări (nr. 5, 6);3) Instruirea etică a personalului – 5 întrebări (nr. 7, 8, 19, 12, 29);4) Respectarea regulilor morale - 2 întrebări (nr. 9, 23);5) Implicarea directă a subiecţilor în managementul etic – 3 întrebări (nr. 14, 16, 18);6) Instrumentele managementului etic – 8 întrebări (nr. 12, 19, 20, 21, 22, 24, 26, 28);7) Relaţiile cu clienţii - 2 întrebări (nr. 11, 25);8) Cultura organizaţională - 2 întrebări (nr. 13, 27);9) Experienţa personală - o întrebare (nr. 17).





D) Prezentarea rezultatelorD) Prezentarea rezultatelor

1. Opinia subiecţilor referitoare la codul etic

1.1. La întrebarea despre existenţa codului etic al instituţiei, toţi subiecţii au răspuns afirmativ. O parte dintre subiecţi (30%) menţionează şi data de la care există acest cod etic al instituţiei în care lucrează.

1.2. Iniţiativa scrierii codului aparţine, în opinia subiecţilor, astfel: 35% lor înşile şi 65% superiorilor.

1.3. În privinţa altor iniţiative personale de implicare în reglementarea vieţii morale a instituţiei, respondenţii spun „nu“ – în procent de 90% şi „da“ de 10%, aceştia din urmă fără să menţioneze, care au fost acele iniţiative.

1.4. Subiecţii răspund că persoana care a scris codul etic a fost:- un coleg din instituţie – 98%- un specialist – 2%

1. Opinia subiecţilor referitoare la codul etic

1.1. La întrebarea despre existenţa codului etic al instituţiei, toţi subiecţii au răspuns afirmativ. O parte dintre subiecţi (30%) menţionează şi data de la care există acest cod etic al instituţiei în care lucrează.

1.2. Iniţiativa scrierii codului aparţine, în opinia subiecţilor, astfel: 35% lor înşile şi 65% superiorilor.

1.3. În privinţa altor iniţiative personale de implicare în reglementarea vieţii morale a instituţiei, respondenţii spun „nu“ – în procent de 90% şi „da“ de 10%, aceştia din urmă fără să menţioneze, care au fost acele iniţiative.

1.4. Subiecţii răspund că persoana care a scris codul etic a fost:- un coleg din instituţie – 98%- un specialist – 2%





2. Opinia subiecţilor referitoare la comitetul de etică

2.1. Mai mult de două treimi dintre subiecţi (73%) afirmă că nu au un astfel de

comitet. 27% spun că acesta există în instituţia în care ei lucrează.

2.2. Referitor la funcţiile comitetului de etică, marea majoritate a subiecţilor nu

răspunde.

2. Opinia subiecţilor referitoare la comitetul de etică

2.1. Mai mult de două treimi dintre subiecţi (73%) afirmă că nu au un astfel de

comitet. 27% spun că acesta există în instituţia în care ei lucrează.

2.2. Referitor la funcţiile comitetului de etică, marea majoritate a subiecţilor nu

răspunde.





3. Aprecieri referitoare la instruirea etică a personalului

3.1. La întrebarea referitoare la organizarea de instruiri etice cu personalul instituţiei media în care lucrează, 63% dintre subiecţi răspund negativ.

3.2. Cu privire la lecturarea vreunei lucrări de etică, cu specificare de etică profesională, 77% răspund „nu“, iar 33% răspund afirmativ la întrebare, dar nici unul nu menţionează titlul lecturii.

3.3. Opinia subiecţilor referitor la conţinutul unei instruiri etice a personalului este aceea că instruirea s-ar rezuma doar la explicarea codului etic, (82%). Restul subiecţilor răspund că ar face şi altceva, dar nu precizează ce anume.

3.4. Aprecierea subiecţilor referitoare la posibilitatea educării morale a angajaţilor instituţiei în care lucrează, în relaţie cu vârsta pe care aceştia o au, este că ei pot fi educaţi moral (peste jumătate din răspunsuri).

3.5. Majoritatea respondenţilor (95%) spun că nu au participat la un training etic.

3. Aprecieri referitoare la instruirea etică a personalului

3.1. La întrebarea referitoare la organizarea de instruiri etice cu personalul instituţiei media în care lucrează, 63% dintre subiecţi răspund negativ.

3.2. Cu privire la lecturarea vreunei lucrări de etică, cu specificare de etică profesională, 77% răspund „nu“, iar 33% răspund afirmativ la întrebare, dar nici unul nu menţionează titlul lecturii.

3.3. Opinia subiecţilor referitor la conţinutul unei instruiri etice a personalului este aceea că instruirea s-ar rezuma doar la explicarea codului etic, (82%). Restul subiecţilor răspund că ar face şi altceva, dar nu precizează ce anume.

3.4. Aprecierea subiecţilor referitoare la posibilitatea educării morale a angajaţilor instituţiei în care lucrează, în relaţie cu vârsta pe care aceştia o au, este că ei pot fi educaţi moral (peste jumătate din răspunsuri).

3.5. Majoritatea respondenţilor (95%) spun că nu au participat la un training etic.





4. Atitudinea faţă de respectarea regulilor morale

4.1. La întrebarea „Credeţi că respectarea regulilor morale faţă de beneficiari,

colaboratori şi personal contribuie la sporirea constantă a profitului sau vă încurcă în

acest demers?“, răspunsurile se repartizează astfel: 16% - respectarea regulilor morale

sporeşte profitul; 21% respectarea regulilor morale nu are nici o legătură cu profitul şi

63% - respectarea regulilor morale împiedică sporirea profitului.

4.2. Subiecţii apreciază că în angajarea propriului personal ţin seama de criterii morale

(în proporţie de 84%) legate de comportamentul anterior al posibililor angajaţi.

4. Atitudinea faţă de respectarea regulilor morale

4.1. La întrebarea „Credeţi că respectarea regulilor morale faţă de beneficiari,

colaboratori şi personal contribuie la sporirea constantă a profitului sau vă încurcă în

acest demers?“, răspunsurile se repartizează astfel: 16% - respectarea regulilor morale

sporeşte profitul; 21% respectarea regulilor morale nu are nici o legătură cu profitul şi

63% - respectarea regulilor morale împiedică sporirea profitului.

4.2. Subiecţii apreciază că în angajarea propriului personal ţin seama de criterii morale

(în proporţie de 84%) legate de comportamentul anterior al posibililor angajaţi.





5. Atitudinea faţă de implicarea directă a subiecţilor în managementul etic al organizaţiei

5.1. În proporţie de 64%, subiecţii cred că ar putea conduce comitetul etic din instituţie, pentru că acesta nu cere competenţe profesionale speciale, iar 36% apreciază că nu ar putea face acest lucru, deoarece consideră că etica este o ştiinţă pe care ei nu o stăpânesc.

5.2. La întrebarea referitoare la perspectiva morală din care subiecţii judecă faptele colegilor, aceştia răspund astfel: 30% - morala creştină, restul de 70% - din alte perspective şi anume: „legile ţării“, „legislaţia“, „bunul simţ“, „codul civil“, „codul penal“, „etica jurnalistică“.

5.3. Subiecţii afirmă, în marea majoritate (90%), că nu s-au aflat în postura de a nu şti cum să decidă într-o situaţie morală încurcată; restul de 10%, care s-au aflat în această postură, n-au precizat care a fost aceea.

5. Atitudinea faţă de implicarea directă a subiecţilor în managementul etic al organizaţiei

5.1. În proporţie de 64%, subiecţii cred că ar putea conduce comitetul etic din instituţie, pentru că acesta nu cere competenţe profesionale speciale, iar 36% apreciază că nu ar putea face acest lucru, deoarece consideră că etica este o ştiinţă pe care ei nu o stăpânesc.

5.2. La întrebarea referitoare la perspectiva morală din care subiecţii judecă faptele colegilor, aceştia răspund astfel: 30% - morala creştină, restul de 70% - din alte perspective şi anume: „legile ţării“, „legislaţia“, „bunul simţ“, „codul civil“, „codul penal“, „etica jurnalistică“.

5.3. Subiecţii afirmă, în marea majoritate (90%), că nu s-au aflat în postura de a nu şti cum să decidă într-o situaţie morală încurcată; restul de 10%, care s-au aflat în această postură, n-au precizat care a fost aceea.





6. Opinia asupra existenţei şi utilizării instrumentelor managementului etic în instituţia la care lucrează

6.1. Opiniile asupra necesităţi existenţei unui etician în instituţie care să judece încălcarea regulilor morale sunt în defavoarea acestuia (79%).

6.2. În proporţie de 70%, respondenţii apreciază că angajarea unor specialişti pe probleme de etică ale instituţiei „sunt bani aruncaţi pe geam“.

6.3. Toţi subiecţii au răspuns „nu“ la întrebarea dacă există un consilier moral în instituţia la care lucrează.

6.4. Referitor la existenţa unei linii telefonice dedicată plângerilor angajaţilor în legătură cu faptele imorale ale colegilor, în proporţie de 90%, subiecţii răspund negativ. Aceştia consideră că o astfel de linie telefonică „încurajează turnătoria“.

6.5. La întrebarea „ce prevede planul strategic în privinţa respectării valorilor etice“ răspunsurile se repartizează astfel:a) 87% - „nu avem plan strategic“;b) 13% - „în planul nostru strategic nu apar elemente morale;c) nici un răspuns referitor la restricţiile de natură morală din planul strategic al instituţiei.

6.6. Marea majoritate a subiecţilor spune că nu li s-a făcut un audit etic. De asemenea, ei spun că nu au fost discutate probleme de management etic în ultimul Consiliu de administraţie al instituţiei.

6. Opinia asupra existenţei şi utilizării instrumentelor managementului etic în instituţia la care lucrează

6.1. Opiniile asupra necesităţi existenţei unui etician în instituţie care să judece încălcarea regulilor morale sunt în defavoarea acestuia (79%).

6.2. În proporţie de 70%, respondenţii apreciază că angajarea unor specialişti pe probleme de etică ale instituţiei „sunt bani aruncaţi pe geam“.

6.3. Toţi subiecţii au răspuns „nu“ la întrebarea dacă există un consilier moral în instituţia la care lucrează.

6.4. Referitor la existenţa unei linii telefonice dedicată plângerilor angajaţilor în legătură cu faptele imorale ale colegilor, în proporţie de 90%, subiecţii răspund negativ. Aceştia consideră că o astfel de linie telefonică „încurajează turnătoria“.

6.5. La întrebarea „ce prevede planul strategic în privinţa respectării valorilor etice“ răspunsurile se repartizează astfel:a) 87% - „nu avem plan strategic“;b) 13% - „în planul nostru strategic nu apar elemente morale;c) nici un răspuns referitor la restricţiile de natură morală din planul strategic al instituţiei.

6.6. Marea majoritate a subiecţilor spune că nu li s-a făcut un audit etic. De asemenea, ei spun că nu au fost discutate probleme de management etic în ultimul Consiliu de administraţie al instituţiei.





7. Aprecieri legate de relaţiile cu clienţii

7.1. Jumătate dintre subiecţi apreciază că instituţia în care lucrează are şi obligaţii morale faţă de clienţi şi 31% spun că au avut reclamaţii de natură morală din partea clienţilor.

8. Aprecieri legate de cultura organizaţională

8.1. Referitor la existenţa „unei culturi organizaţionale morale“ în instituţia în care lucrează, 74% răspund negativ.

8.2. Răspunsurile subiecţilor legat de aprecierea administrării problemelor etice din instituţia în care lucrează se distribuie astfel: 41% – „nu e o prioritate pentru noi; 31% – „e importantă, dar peste vreo 10 ani“; 28% – „e urgentă“.

9. Atitudinea faţă de experienţa personală cu privire la exemple de fapte imorale petrecute în instituţie

Nici un subiect nu a dat exemple de astfel de fapte.

7. Aprecieri legate de relaţiile cu clienţii

7.1. Jumătate dintre subiecţi apreciază că instituţia în care lucrează are şi obligaţii morale faţă de clienţi şi 31% spun că au avut reclamaţii de natură morală din partea clienţilor.

8. Aprecieri legate de cultura organizaţională

8.1. Referitor la existenţa „unei culturi organizaţionale morale“ în instituţia în care lucrează, 74% răspund negativ.

8.2. Răspunsurile subiecţilor legat de aprecierea administrării problemelor etice din instituţia în care lucrează se distribuie astfel: 41% – „nu e o prioritate pentru noi; 31% – „e importantă, dar peste vreo 10 ani“; 28% – „e urgentă“.

9. Atitudinea faţă de experienţa personală cu privire la exemple de fapte imorale petrecute în instituţie

Nici un subiect nu a dat exemple de astfel de fapte.





E) Interpretarea rezultatelorE) Interpretarea rezultatelor

Subiecţii investigaţi au cunoştinţă de existenţa unui cod etic în redacţiile în care lucrează şi menţionează că iniţiativa scrierii codului nu le aparţine lor, ci superiorilor ierarhici. Ei ştiu că acesta a fost scris de un coleg. De asemenea, subiecţii recunosc în mare majoritate că ei nu au o implicare în reglementarea vieţii morale a organizaţiilor de media.În instituţiile de media cărora le aparţin subiecţii investigaţi, în cele mai multe dintre ele (3/4), nu există un comitet de etică şi chiar acolo unde acestea există, subiecţii nu cunosc care este rolul acestuia (TVR).Mai mult de jumătate dintre subiecţi nu au participat la nici un fel de curs de instruire etică şi nici nu au lecturat din proprie iniţiativă lucrări despre etică; doar aproximativ o treime au lecturi de etică aplicată, în mod deosebit de etica presei, fără a acorda prea mare importanţă acestora, din moment ce nu pot menţiona titlul acestei lucrări.În accepţiunea jurnaliştilor investigaţi, o instruire etică s-ar rezuma, în cea mai mare parte, la explicarea codului etic, ei fiind optimişti cu privire la posibilitatea realizării unei educaţii morale, indiferent de vârsta jurnaliştilor.Faptul că majoritatea reprezentanţilor consideră că explicarea codului etic ar însemna conţinutul principal al instruirii etice se corelează, în relaţie de cauză-efect, cu neorganizarea altor forme de instruire, cum ar fi trainingul etic. De aici se poate lesne constata că marea majoritate a jurnaliştilor nu cunosc instrumentele instruirii etice.

Subiecţii investigaţi au cunoştinţă de existenţa unui cod etic în redacţiile în care lucrează şi menţionează că iniţiativa scrierii codului nu le aparţine lor, ci superiorilor ierarhici. Ei ştiu că acesta a fost scris de un coleg. De asemenea, subiecţii recunosc în mare majoritate că ei nu au o implicare în reglementarea vieţii morale a organizaţiilor de media.În instituţiile de media cărora le aparţin subiecţii investigaţi, în cele mai multe dintre ele (3/4), nu există un comitet de etică şi chiar acolo unde acestea există, subiecţii nu cunosc care este rolul acestuia (TVR).Mai mult de jumătate dintre subiecţi nu au participat la nici un fel de curs de instruire etică şi nici nu au lecturat din proprie iniţiativă lucrări despre etică; doar aproximativ o treime au lecturi de etică aplicată, în mod deosebit de etica presei, fără a acorda prea mare importanţă acestora, din moment ce nu pot menţiona titlul acestei lucrări.În accepţiunea jurnaliştilor investigaţi, o instruire etică s-ar rezuma, în cea mai mare parte, la explicarea codului etic, ei fiind optimişti cu privire la posibilitatea realizării unei educaţii morale, indiferent de vârsta jurnaliştilor.Faptul că majoritatea reprezentanţilor consideră că explicarea codului etic ar însemna conţinutul principal al instruirii etice se corelează, în relaţie de cauză-efect, cu neorganizarea altor forme de instruire, cum ar fi trainingul etic. De aici se poate lesne constata că marea majoritate a jurnaliştilor nu cunosc instrumentele instruirii etice.





În general, jurnaliştii nu disting clar în relaţia dintre respectarea regulilor morale şi sporirea profitului. Concepţia lor este aceea că a respecta întotdeauna regulile morale în activitatea lor ar dăuna sporirii profitului. Există suficienţi jurnalişti (37%) care, însă, ori disting foarte clar că regula morală trebuie respectată fără a o corela direct cu profitul instituţiei de presă, ori consideră că atunci când într-o redacţie respectarea regulii morale este o normă profesională, implicit, şi profitul are şansa să crească.Percepţia pe care o au jurnaliştii investigaţi în privinţa ponderii criteriilor morale în determinarea angajării unui nou coleg, surprinde prin aceea că în proporţie foarte mare (80%) ei cred că este important comportamentul noilor colegi, în general, dar şi în redacţiile de unde vin şi nu pregătirea profesională. Această imagine este destul de consolidată.

Jurnaliştii investigaţi se consideră capabili să conducă un comitet etic al instituţiei de presă în care lucrează, deşi tot ei sunt aceia care spun că nu cunosc ce anume atribuţii are un comitet de etică.De asemenea, cei mai mulţi subiecţii vădesc că nu au cunoştinţe de specialitate în etică, deoarece confundă teoria etică cu legislaţia, cu morala creştină, atunci când li se cere să menţioneze care este perspectiva morală din care judecă faptele colegilor.

În general, jurnaliştii nu disting clar în relaţia dintre respectarea regulilor morale şi sporirea profitului. Concepţia lor este aceea că a respecta întotdeauna regulile morale în activitatea lor ar dăuna sporirii profitului. Există suficienţi jurnalişti (37%) care, însă, ori disting foarte clar că regula morală trebuie respectată fără a o corela direct cu profitul instituţiei de presă, ori consideră că atunci când într-o redacţie respectarea regulii morale este o normă profesională, implicit, şi profitul are şansa să crească.Percepţia pe care o au jurnaliştii investigaţi în privinţa ponderii criteriilor morale în determinarea angajării unui nou coleg, surprinde prin aceea că în proporţie foarte mare (80%) ei cred că este important comportamentul noilor colegi, în general, dar şi în redacţiile de unde vin şi nu pregătirea profesională. Această imagine este destul de consolidată.

Jurnaliştii investigaţi se consideră capabili să conducă un comitet etic al instituţiei de presă în care lucrează, deşi tot ei sunt aceia care spun că nu cunosc ce anume atribuţii are un comitet de etică.De asemenea, cei mai mulţi subiecţii vădesc că nu au cunoştinţe de specialitate în etică, deoarece confundă teoria etică cu legislaţia, cu morala creştină, atunci când li se cere să menţioneze care este perspectiva morală din care judecă faptele colegilor.





Jurnaliştilor li se pare extrem de simplu să judece (să delibereze etic) o situaţie încurcată din punct de vedere moral, răspunzând că nu s-au aflat în postura de a nu putea face acest lucru. În acest context, nu este de mirare că jurnaliştii investigaţi nu cred ca fiind obligatorie existenţa unui specialist în etică în organizaţia lor, care să aibă un rol atât în relaţiile inter redacţionale, cât şi în cele ale instituţiei media cu publicul, ori cu reprezentanţii puterii, ai politicului, economicului. În plus, tratează necesitatea existenţei acestor specialişti ca fiind „bani aruncaţi pe geam“, iar înfiinţarea unei linii telefonice (alt instrument de management etic), pentru denunţarea unor abateri etice în instituţie, este considerată drept instrument de încurajare a turnătoriei dintre colegi.Cadrul instituţional de reglementare a instrumentelor etice este considerat aproape inexistent (87%), iar acolo unde acesta există, jurnaliştii nu au ştiinţă că strategiile instituţionale ar viza şi aspectele de natură morală. Alte instrumente, precum auditul etic şi trainingul etic, sunt total necunoscute jurnaliştilor investigaţi, atât ca posibilitate de existenţă a unor asemenea mijloace de management etic, cât şi ca importanţă a existenţei lor.O consecinţă directă a necunoaşterii instrumentelor etice, care ar putea fi folosite pentru un management de calitate, poate fi şi faptul că jurnaliştii (aproape jumătate) cred că instituţia de presă nu are obligaţii morale faţă de clienţi, adică faţă de public, ceea ce arată că mulţi jurnalişti nu sunt conştienţi de responsabilitatea socială a profesiei lor.

Jurnaliştilor li se pare extrem de simplu să judece (să delibereze etic) o situaţie încurcată din punct de vedere moral, răspunzând că nu s-au aflat în postura de a nu putea face acest lucru. În acest context, nu este de mirare că jurnaliştii investigaţi nu cred ca fiind obligatorie existenţa unui specialist în etică în organizaţia lor, care să aibă un rol atât în relaţiile inter redacţionale, cât şi în cele ale instituţiei media cu publicul, ori cu reprezentanţii puterii, ai politicului, economicului. În plus, tratează necesitatea existenţei acestor specialişti ca fiind „bani aruncaţi pe geam“, iar înfiinţarea unei linii telefonice (alt instrument de management etic), pentru denunţarea unor abateri etice în instituţie, este considerată drept instrument de încurajare a turnătoriei dintre colegi.Cadrul instituţional de reglementare a instrumentelor etice este considerat aproape inexistent (87%), iar acolo unde acesta există, jurnaliştii nu au ştiinţă că strategiile instituţionale ar viza şi aspectele de natură morală. Alte instrumente, precum auditul etic şi trainingul etic, sunt total necunoscute jurnaliştilor investigaţi, atât ca posibilitate de existenţă a unor asemenea mijloace de management etic, cât şi ca importanţă a existenţei lor.O consecinţă directă a necunoaşterii instrumentelor etice, care ar putea fi folosite pentru un management de calitate, poate fi şi faptul că jurnaliştii (aproape jumătate) cred că instituţia de presă nu are obligaţii morale faţă de clienţi, adică faţă de public, ceea ce arată că mulţi jurnalişti nu sunt conştienţi de responsabilitatea socială a profesiei lor.





Faptul că în urma articolelor sau a emisiunilor de radio şi televiziune, jurnaliştii investigaţi au primit reproşuri, reclamaţii de la public, nu înseamnă pentru aceştia că ei ar fi greşit cu ceva, că şi-ar fi încălcat obligaţiile morale faţă de public.Faptul că jurnaliştii nu consideră a fi o datorie profesională să-şi respecte obligaţiile morale faţă de public se poate justifica şi explica şi prin aceea că, în general, în redacţii nu se cultivă acest tip de abordare, mai mult chiar, redacţiile par străine de ceea ce în teorie numim cultura organizaţională morală.În consecinţă, în planul mai larg, al administrării problemelor de etică în redacţii, jurnaliştii cred că, de fapt, aceasta nu ar fi o prioritate a organizării vieţii profesionale. Faptul că, la singura întrebare care solicita exemplificarea (3 cazuri) cu fapte imorale petrecute în instituţia de presă în care lucrează subiecţii nu au oferit nici măcar un exemplu, reprezintă o situaţie cel puţin paradoxală, dacă nu chiar stranie.Cu siguranţă, jurnaliştii, care au dovedit, prin răspunsurile la celelalte întrebări, că pot recunoaşte şi se pot raporta (le pot judeca moral) la astfel de comportamente (ale colegilor, ale publicului, ale posibililor colegi), ar fi putut să ofere astfel de exemple. Putem presupune că nu au făcut-o din diferite cauze, lipsa materială a timpului, dezinteresul faţă de o asemenea întrebare, dezinteresul faţă de astfel de situaţii, netrăirea unei experienţe de acest tip sau refuzul de a o mărturisi.

Faptul că în urma articolelor sau a emisiunilor de radio şi televiziune, jurnaliştii investigaţi au primit reproşuri, reclamaţii de la public, nu înseamnă pentru aceştia că ei ar fi greşit cu ceva, că şi-ar fi încălcat obligaţiile morale faţă de public.Faptul că jurnaliştii nu consideră a fi o datorie profesională să-şi respecte obligaţiile morale faţă de public se poate justifica şi explica şi prin aceea că, în general, în redacţii nu se cultivă acest tip de abordare, mai mult chiar, redacţiile par străine de ceea ce în teorie numim cultura organizaţională morală.În consecinţă, în planul mai larg, al administrării problemelor de etică în redacţii, jurnaliştii cred că, de fapt, aceasta nu ar fi o prioritate a organizării vieţii profesionale. Faptul că, la singura întrebare care solicita exemplificarea (3 cazuri) cu fapte imorale petrecute în instituţia de presă în care lucrează subiecţii nu au oferit nici măcar un exemplu, reprezintă o situaţie cel puţin paradoxală, dacă nu chiar stranie.Cu siguranţă, jurnaliştii, care au dovedit, prin răspunsurile la celelalte întrebări, că pot recunoaşte şi se pot raporta (le pot judeca moral) la astfel de comportamente (ale colegilor, ale publicului, ale posibililor colegi), ar fi putut să ofere astfel de exemple. Putem presupune că nu au făcut-o din diferite cauze, lipsa materială a timpului, dezinteresul faţă de o asemenea întrebare, dezinteresul faţă de astfel de situaţii, netrăirea unei experienţe de acest tip sau refuzul de a o mărturisi.





F) Constatări şi concluziiF) Constatări şi concluzii

1) O primă constatare se referă la atitudinea jurnaliştilor investigaţi faţă de acest

chestionar, deoarece perioada de aplicare s-a prelungit foarte mult, explicaţia

oficială obţinută fiind aceea a lipsei de timp a jurnaliştilor. Motivaţia poate fi

acceptată pentru că experienţa proprie a autorului acestei lucrări atestă că, de cele

mai multe ori, jurnalistul lucrează sub presiunea timpului. În aceeaşi măsură, putem

presupune că greutatea cu care s-a răspuns este legată de conţinutul neobişnuit al

chestionarului, jurnaliştii fiind mai degrabă antrenaţi în percepţia realităţilor

exterioare instituţiei de media în care lucrează, şi nu a celor interioare instituţiei.

1) O primă constatare se referă la atitudinea jurnaliştilor investigaţi faţă de acest

chestionar, deoarece perioada de aplicare s-a prelungit foarte mult, explicaţia

oficială obţinută fiind aceea a lipsei de timp a jurnaliştilor. Motivaţia poate fi

acceptată pentru că experienţa proprie a autorului acestei lucrări atestă că, de cele

mai multe ori, jurnalistul lucrează sub presiunea timpului. În aceeaşi măsură, putem

presupune că greutatea cu care s-a răspuns este legată de conţinutul neobişnuit al

chestionarului, jurnaliştii fiind mai degrabă antrenaţi în percepţia realităţilor

exterioare instituţiei de media în care lucrează, şi nu a celor interioare instituţiei.





2) Putem aprecia că jurnaliştii investigaţi cunosc cu certitudine că în profesiunea lor

există un cod etic. Dacă apreciem ca fiind relevant lotul de subiecţi investigaţi (întrucât

organizaţiile media din care provin au acoperire naţională şi audienţă relevantă pentru

media românească), putem concluziona că jurnaliştii români ştiu că profesiunea lor

este reglementată de un cod etic. Nu cu aceeaşi greutate am putea afirma că jurnaliştii

conştientizează oportunitatea apartenenţei codului etic la gama de instrumente ale

managementului etic al organizaţiilor de media. Mai degrabă, apreciem că jurnaliştii

consideră codul etic doar ca un îndreptar al conduitei lor profesionale.

Deşi jurnaliştii răspund că ştiu de existenţa unui cod etic al instituţiei media din care

fac parte, acest lucru nu concordă cu realitatea. Din datele factuale cunoaştem că doar

o singură redacţie are propriul ei cod etic (Societatea Română de Radio), din cele 4

organizaţii media reprezentate prin subiecţii investigaţi, celelalte trei redacţii

considerând Codul deontologic al Clubului Român de Presă (din care fac parte) ca

fiind propriu instituţiei lor.

2) Putem aprecia că jurnaliştii investigaţi cunosc cu certitudine că în profesiunea lor

există un cod etic. Dacă apreciem ca fiind relevant lotul de subiecţi investigaţi (întrucât

organizaţiile media din care provin au acoperire naţională şi audienţă relevantă pentru

media românească), putem concluziona că jurnaliştii români ştiu că profesiunea lor

este reglementată de un cod etic. Nu cu aceeaşi greutate am putea afirma că jurnaliştii

conştientizează oportunitatea apartenenţei codului etic la gama de instrumente ale

managementului etic al organizaţiilor de media. Mai degrabă, apreciem că jurnaliştii

consideră codul etic doar ca un îndreptar al conduitei lor profesionale.

Deşi jurnaliştii răspund că ştiu de existenţa unui cod etic al instituţiei media din care

fac parte, acest lucru nu concordă cu realitatea. Din datele factuale cunoaştem că doar

o singură redacţie are propriul ei cod etic (Societatea Română de Radio), din cele 4

organizaţii media reprezentate prin subiecţii investigaţi, celelalte trei redacţii

considerând Codul deontologic al Clubului Român de Presă (din care fac parte) ca

fiind propriu instituţiei lor.





6) Deosebit de important este faptul că, din interpretarea calitativă a răspunsurilor jurnaliştilor investigaţi, putem afirma că în redacţii nu există un cult pentru valorile morale, ci mai degrabă pentru capacitatea redactorului de a se plia fără comentarii pe cerinţele şefilor, criteriile de profesionalism fiind surclasate de cele atitudinale şi comportamentale, atât la angajare, cât şi la promovare. Din acest motiv, jurnaliştii consideră neoportună angajarea unor specialişti pe probleme etice, a eticianului, căruia nu-i înţeleg rostul nici chiar la redactarea codului etic.În sprijinul afirmaţiei de mai sus vine şi constatarea că jurnaliştilor li se pare simplu să judece o situaţie încurcată din punct de vedere moral, în principal pentru că nu posedă cunoştinţe şi exerciţiul de a o distinge şi diferenţia, în condiţiile în care, de obicei, într-o redacţie, respectarea deciziei şefului ierarhic superior este considerată ca obligaţie profesională majoră, ce nu se discută şi nu se comentează. De regulă, redactorul şef cere realizarea unui anumit material, dând uneori şi indicaţii referitoare la maniera de abordare a subiectului, iar jurnalistul nu ştie, şi nici nu are curajul să apeleze la clauza de conştiinţă (existentă în cod) pentru a refuza îndeplinirea sarcinii profesionale, întrucât a constatat o neconcordanţă între linia primită de la şef şi realitatea faptelor de investigat.

6) Deosebit de important este faptul că, din interpretarea calitativă a răspunsurilor jurnaliştilor investigaţi, putem afirma că în redacţii nu există un cult pentru valorile morale, ci mai degrabă pentru capacitatea redactorului de a se plia fără comentarii pe cerinţele şefilor, criteriile de profesionalism fiind surclasate de cele atitudinale şi comportamentale, atât la angajare, cât şi la promovare. Din acest motiv, jurnaliştii consideră neoportună angajarea unor specialişti pe probleme etice, a eticianului, căruia nu-i înţeleg rostul nici chiar la redactarea codului etic.În sprijinul afirmaţiei de mai sus vine şi constatarea că jurnaliştilor li se pare simplu să judece o situaţie încurcată din punct de vedere moral, în principal pentru că nu posedă cunoştinţe şi exerciţiul de a o distinge şi diferenţia, în condiţiile în care, de obicei, într-o redacţie, respectarea deciziei şefului ierarhic superior este considerată ca obligaţie profesională majoră, ce nu se discută şi nu se comentează. De regulă, redactorul şef cere realizarea unui anumit material, dând uneori şi indicaţii referitoare la maniera de abordare a subiectului, iar jurnalistul nu ştie, şi nici nu are curajul să apeleze la clauza de conştiinţă (existentă în cod) pentru a refuza îndeplinirea sarcinii profesionale, întrucât a constatat o neconcordanţă între linia primită de la şef şi realitatea faptelor de investigat.





3) Constatăm absenţa informaţiei în privinţa rolului unui comitet de etică al organizaţiei de media. Afirmaţia este întărită de faptul că şi atunci când în organizaţia lor funcţionează un comitet de etică (vezi cazul unic în peisajul media românesc al TVR), jurnaliştii investigaţi de la acest post de televiziune nu cunosc foarte bine care este rolul acestuia.4) Studiul ne oferă informaţii despre lipsa formării profesionale a jurnaliştilor în domeniul eticii. În acelaşi timp, remarcăm o atitudine pozitivă şi optimistă în privinţa deschiderii pe care o au jurnaliştii de a participa la cursuri de instruire etică, indiferent de vârsta lor. Rămâne de văzut dacă această disponibilitate se leagă de o nevoie neîmplinită şi neconştientizată, sau de formularea unei opinii despre această problemă.5) Dezinvoltura cu care jurnaliştii răspund că ignorarea regulilor morale e o cale de sporire a profitului ar putea fi interpretată şi ca o consecinţă a faptului că, în alegerea subiectelor de presă, şefii ierarhici reiterează permanent, aproape obsesiv, că nu contează altceva decât ratingul, audienţa, publicitatea adusă datorită acestora şi, implicit, profitul financiar. Acest tip de relaţionare în cadrul redacţiei crează premisele manipulării intenţionate a informaţiei – cu scopul maximizării profitului –, precum şi false scopuri profesionale (în redacţii circulă slogane de genul „scrie despre ce se vinde, nu despre ceea ce e bun, interesant“). În acest context, cei care consideră că respectarea regulilor morale poate spori profitul, fiindcă sunt mai puţini numeric, se pot simţi excluşi din comunitatea redacţională şi pot adopta conduita cerută de şefi în detrimentul propriilor convingeri, de teama sancţiunilor, dar şi pentru că nu se simt protejaţi de un climat etic la nivelul organizaţiei.

3) Constatăm absenţa informaţiei în privinţa rolului unui comitet de etică al organizaţiei de media. Afirmaţia este întărită de faptul că şi atunci când în organizaţia lor funcţionează un comitet de etică (vezi cazul unic în peisajul media românesc al TVR), jurnaliştii investigaţi de la acest post de televiziune nu cunosc foarte bine care este rolul acestuia.4) Studiul ne oferă informaţii despre lipsa formării profesionale a jurnaliştilor în domeniul eticii. În acelaşi timp, remarcăm o atitudine pozitivă şi optimistă în privinţa deschiderii pe care o au jurnaliştii de a participa la cursuri de instruire etică, indiferent de vârsta lor. Rămâne de văzut dacă această disponibilitate se leagă de o nevoie neîmplinită şi neconştientizată, sau de formularea unei opinii despre această problemă.5) Dezinvoltura cu care jurnaliştii răspund că ignorarea regulilor morale e o cale de sporire a profitului ar putea fi interpretată şi ca o consecinţă a faptului că, în alegerea subiectelor de presă, şefii ierarhici reiterează permanent, aproape obsesiv, că nu contează altceva decât ratingul, audienţa, publicitatea adusă datorită acestora şi, implicit, profitul financiar. Acest tip de relaţionare în cadrul redacţiei crează premisele manipulării intenţionate a informaţiei – cu scopul maximizării profitului –, precum şi false scopuri profesionale (în redacţii circulă slogane de genul „scrie despre ce se vinde, nu despre ceea ce e bun, interesant“). În acest context, cei care consideră că respectarea regulilor morale poate spori profitul, fiindcă sunt mai puţini numeric, se pot simţi excluşi din comunitatea redacţională şi pot adopta conduita cerută de şefi în detrimentul propriilor convingeri, de teama sancţiunilor, dar şi pentru că nu se simt protejaţi de un climat etic la nivelul organizaţiei.





7) Relativizarea rolului criteriilor morale în organizaţia media are consecinţe

nefavorabile şi în relaţia jurnaliştilor cu publicul, cu opinia publică, pe care, din datele

studiului, am putea considera că o ignoră atunci când aceasta are reproşuri de făcut la

adresa modului în care jurnalistul se achită de misiunea sa (aceea de a informa corect,

spunând întotdeauna adevărul).

7) Relativizarea rolului criteriilor morale în organizaţia media are consecinţe

nefavorabile şi în relaţia jurnaliştilor cu publicul, cu opinia publică, pe care, din datele

studiului, am putea considera că o ignoră atunci când aceasta are reproşuri de făcut la

adresa modului în care jurnalistul se achită de misiunea sa (aceea de a informa corect,

spunând întotdeauna adevărul).





SECŢIUNEA III





Manipularea prin mass-media

„Populus vult decepi, decipiatus.“„Oamenii vor să fie înşelaţi, aşa că lasă-i să fie înşelaţi.“Nu ştim dacă atunci când îi oferea Papei Paul al IV-lea această sugestie, cardinalul Carlo Caraffe se dovedea a fi cinic, ori realist.

În Era Comunicării, în Era Globalizării, în Era manipulării, în tot acest timp supranumit şi supraanalizat, manipulatorii ne captează atenţia şi viaţa şi revenim la ei în mod constant.

Astăzi vorbim despre manipulare cu o frenezie şi o vehemenţă rară, exhibându-ne toate spaimele ascunse, dar, în acelaşi timp, şi cu o revoltă îndreptăţită faţă de ceea ce descoperim că ne afectează deciziile, fără ca să ne ceară cineva permisiunea.Manipularea reprezintă tocmai un astfel de act, o acţiune subtilă exercitată asupra noastră când, de regulă, nu ştim că ni se întâmplă ceva, că există cineva care ne schimbă atitudinile şi acţiunile.

Conotaţia negativă a termenului apare, mai ales în relaţia cu mass-media sau cu politicul, cu economicul şi publicitatea, iar sensul său, mai exact spus, metasensul, este clar acela de acţiune insinuantă, persuadantă, ce produce deservicii celui asupra căruia se exercită, fie şi numai prin faptul că-i ştirbeşte demnitatea, şi-i afectează acţiunile, ideile, comportamentul. Conotaţia negativă apare în momentul în care înţelegem că mass-media este folosită în mod deliberat pentru a modela sau controla reacţiile receptorului, în speţă, ale publicului.

„Populus vult decepi, decipiatus.“„Oamenii vor să fie înşelaţi, aşa că lasă-i să fie înşelaţi.“Nu ştim dacă atunci când îi oferea Papei Paul al IV-lea această sugestie, cardinalul Carlo Caraffe se dovedea a fi cinic, ori realist.

În Era Comunicării, în Era Globalizării, în Era manipulării, în tot acest timp supranumit şi supraanalizat, manipulatorii ne captează atenţia şi viaţa şi revenim la ei în mod constant.

Astăzi vorbim despre manipulare cu o frenezie şi o vehemenţă rară, exhibându-ne toate spaimele ascunse, dar, în acelaşi timp, şi cu o revoltă îndreptăţită faţă de ceea ce descoperim că ne afectează deciziile, fără ca să ne ceară cineva permisiunea.Manipularea reprezintă tocmai un astfel de act, o acţiune subtilă exercitată asupra noastră când, de regulă, nu ştim că ni se întâmplă ceva, că există cineva care ne schimbă atitudinile şi acţiunile.

Conotaţia negativă a termenului apare, mai ales în relaţia cu mass-media sau cu politicul, cu economicul şi publicitatea, iar sensul său, mai exact spus, metasensul, este clar acela de acţiune insinuantă, persuadantă, ce produce deservicii celui asupra căruia se exercită, fie şi numai prin faptul că-i ştirbeşte demnitatea, şi-i afectează acţiunile, ideile, comportamentul. Conotaţia negativă apare în momentul în care înţelegem că mass-media este folosită în mod deliberat pentru a modela sau controla reacţiile receptorului, în speţă, ale publicului.





Persuasiune vs. manipulare vs. propagandăPersuasiune vs. manipulare vs. propagandă

Cele trei concepte aparţin strategiilor ce urmăresc convingerea.

Limbajul oferă o importantă resursă pentru a influenţa atitudinea şi comportamentul oamenilor. Faptele şi logica, singure, sunt adesea insuficiente pentru a convinge. Ele trebuie adaptate (folosirea „mijlocului de persuasiune la îndemână“, cum îl definea Aristotel) situaţiei şi celui care trebuie convins.

„În mod tradiţional, argumentarea a fost considerată totalitatea mijloacelor pe care le folosim pentru a ne fundamenta opiniile şi pentru a le împărtăşi altora.“ ( Karyn C. Rybacki, Donald J. Rybaki – O introducere în arta argumentării, Polirom, 2004, p. 17).

Ţinta argumentării sunt afectele, prejudecăţile şi superstiţiile, raţionalitatea, argumentarea - demers persuasiv.

Argumentarea, astfel definită, are mai puţin de a face cu logica şi mai mult cu demonstraţia. Într-adevăr, persuasiunea nu este un procedeu de cunoaştere, iar retorica nu este o disciplină gnoseologică. Oratorii şi retoricienii au înţeles de la început acest aspect al profesiunii lor de comunicaţionişti.

Cele trei concepte aparţin strategiilor ce urmăresc convingerea.

Limbajul oferă o importantă resursă pentru a influenţa atitudinea şi comportamentul oamenilor. Faptele şi logica, singure, sunt adesea insuficiente pentru a convinge. Ele trebuie adaptate (folosirea „mijlocului de persuasiune la îndemână“, cum îl definea Aristotel) situaţiei şi celui care trebuie convins.

„În mod tradiţional, argumentarea a fost considerată totalitatea mijloacelor pe care le folosim pentru a ne fundamenta opiniile şi pentru a le împărtăşi altora.“ ( Karyn C. Rybacki, Donald J. Rybaki – O introducere în arta argumentării, Polirom, 2004, p. 17).

Ţinta argumentării sunt afectele, prejudecăţile şi superstiţiile, raţionalitatea, argumentarea - demers persuasiv.

Argumentarea, astfel definită, are mai puţin de a face cu logica şi mai mult cu demonstraţia. Într-adevăr, persuasiunea nu este un procedeu de cunoaştere, iar retorica nu este o disciplină gnoseologică. Oratorii şi retoricienii au înţeles de la început acest aspect al profesiunii lor de comunicaţionişti.





Persuasiunea - „acţiunea, darul sau puterea de a convinge pe cineva să creadă, să

gândească sau să facă un anumit lucru”.

Manipulare - „acţiunea de a manipula şi rezultatul ei, mânuire, manevrare”

Propagandă, s.f. – acţiune de răspândire a unor idei care prezintă şi susţin o teorie, o

concepţie, un partid politic etc., cu scopul de a convinge şi de a câştiga adepţi.

Persuasiunea - „acţiunea, darul sau puterea de a convinge pe cineva să creadă, să

gândească sau să facă un anumit lucru”.

Manipulare - „acţiunea de a manipula şi rezultatul ei, mânuire, manevrare”

Propagandă, s.f. – acţiune de răspândire a unor idei care prezintă şi susţin o teorie, o

concepţie, un partid politic etc., cu scopul de a convinge şi de a câştiga adepţi.





Persuasiunea – arta demonstraţiei seducătoare Persuasiunea – arta demonstraţiei seducătoare

Este ceea ce se numeşte persuasiune: modificarea prin comunicare, cu participarea conştiinţei – adică prin asumarea liberă a responsabilităţii – a convingerilor şi atitudinilor, pentru a obţine decizii, acţiuni şi comportamente conforme intenţiilor sau intereselor celui care persuadează.

Roland Barthes - retorica este o tehnică, adică „o artă” în sensul clasic al termenului.

„De fapt, noi nu credem decât ceea ce ne place” şi continuă: „Arta de a persuada presupune atât arta de a seduce, cât şi cea de a convinge, întrucât oamenii se conduc mai mult după capricii decât după raţiune”. Într-un alt text, el vede în persuasiune: „arta de a spune lucrurile, astfel încât, pe de o parte, cei cărora te adresezi să poată pricepe fără bătaie de cap, cu plăcere chiar; iar pe de cealaltă, să se simtă interesaţi în aşa fel încât egoismul să-i îndrume a reflecta cu mai multă bunăvoinţă la ele.” (Blaise Pascal, „De l'esprit géométrique et de l'art de persuader”, Ouvres Complètes, L'Intégrale du Seuil, Paris, 1963, p. 355)

Persuasiunea - desfăşurată în scopul convingerii, rămâne importantă şi astăzi, în „Era manipulării“.

Este ceea ce se numeşte persuasiune: modificarea prin comunicare, cu participarea conştiinţei – adică prin asumarea liberă a responsabilităţii – a convingerilor şi atitudinilor, pentru a obţine decizii, acţiuni şi comportamente conforme intenţiilor sau intereselor celui care persuadează.

Roland Barthes - retorica este o tehnică, adică „o artă” în sensul clasic al termenului.

„De fapt, noi nu credem decât ceea ce ne place” şi continuă: „Arta de a persuada presupune atât arta de a seduce, cât şi cea de a convinge, întrucât oamenii se conduc mai mult după capricii decât după raţiune”. Într-un alt text, el vede în persuasiune: „arta de a spune lucrurile, astfel încât, pe de o parte, cei cărora te adresezi să poată pricepe fără bătaie de cap, cu plăcere chiar; iar pe de cealaltă, să se simtă interesaţi în aşa fel încât egoismul să-i îndrume a reflecta cu mai multă bunăvoinţă la ele.” (Blaise Pascal, „De l'esprit géométrique et de l'art de persuader”, Ouvres Complètes, L'Intégrale du Seuil, Paris, 1963, p. 355)

Persuasiunea - desfăşurată în scopul convingerii, rămâne importantă şi astăzi, în „Era manipulării“.





Propaganda şi tacticile ei Propaganda şi tacticile ei

„Astăzi, spune Larson, „după cum se observă, departe de a reprezenta un concept demodat şi nesemnificativ, propaganda e prezentă, prosperă şi activă chiar în acest prim deceniu al noului mileniu. Ca receptori, trebuie să fim capabili să o recunoaştem ori de câte ori o întâlnim şi să reacţionăm adecvat.” (Larson, Charles U., Persuasiunea / Receptare şi responsabilitate, Polirom, 2003).

Tacticile propagandei se pretează la exercitarea manipulării

Ca tactici ale propagandei, menţionăm: - tactica „oameni simpli”; - recomandarea;

- vagonul muzicanţilor;- mormanul de argumente; - transferul; - generalităţile epatante;- supranumirea.

„Astăzi, spune Larson, „după cum se observă, departe de a reprezenta un concept demodat şi nesemnificativ, propaganda e prezentă, prosperă şi activă chiar în acest prim deceniu al noului mileniu. Ca receptori, trebuie să fim capabili să o recunoaştem ori de câte ori o întâlnim şi să reacţionăm adecvat.” (Larson, Charles U., Persuasiunea / Receptare şi responsabilitate, Polirom, 2003).

Tacticile propagandei se pretează la exercitarea manipulării

Ca tactici ale propagandei, menţionăm: - tactica „oameni simpli”; - recomandarea;

- vagonul muzicanţilor;- mormanul de argumente; - transferul; - generalităţile epatante;- supranumirea.





Manipularea – comunicare bazată pe seducţie Manipularea – comunicare bazată pe seducţie

„Manipularea constă în a intra prin efracţie în mintea cuiva pentru a-i forma o opinie

sau a-i provoca un comportament, fără ca el să ştie că efracţia s-a produs. Spre

deosebire de violenţa fizică, instituind o interacţiune explicită, violenţa psihologică

sau cognitivă pe care manipularea o implică îşi datorează întreaga eficacitate

disimulării sale. Şi mecanismele tehnice de construcţie a mesajului manipulator relevă

o dublă preocupare: cea de a identifica rezistenţa care le-ar putea fi opusă şi de a

masca demersul în sine” (Breton, Philippe, Manipularea cuvântului, Institutul

European, Iaşi, 2006, p. 25).

„Manipularea constă în a intra prin efracţie în mintea cuiva pentru a-i forma o opinie

sau a-i provoca un comportament, fără ca el să ştie că efracţia s-a produs. Spre

deosebire de violenţa fizică, instituind o interacţiune explicită, violenţa psihologică

sau cognitivă pe care manipularea o implică îşi datorează întreaga eficacitate

disimulării sale. Şi mecanismele tehnice de construcţie a mesajului manipulator relevă

o dublă preocupare: cea de a identifica rezistenţa care le-ar putea fi opusă şi de a

masca demersul în sine” (Breton, Philippe, Manipularea cuvântului, Institutul

European, Iaşi, 2006, p. 25).





Un act de manipulare realizat de Y şi a cărui ţintă este X poate fi caracterizat astfel:1. o acţiune intenţionată;2. o acţiune înşelătoare;3. o acţiune „subtilă”, în sensul în care este o acţiune complexă:a. care presupune aptitudini, isteţime şi talent;b. care cere ca Y să aibă o bună cunoaştere a lui X;c. care acţionează prin afectarea motivaţiei lui X de a realiza anumite acţiuni;d. prin care Y se foloseşte de slăbiciunile lui X;e. este exercitată în asemenea fel încât X să nu fie conştient de acţiunea exercitată asupra lui.4. o acţiune care restrânge alternativele pentru care X ar putea opta sau care structurează alternativele lui X, în favoarea alternativelor preferate de Y;5. o acţiune irezistibilă;

6. o acţiune îndreptată împotriva voinţei presupuse a lui X;7. o acţiune în care Y se foloseşte de X, pentru a-şi atinge anumite scopuri;8. o acţiune motivată egoist;9. o acţiune săvârşită fără a lua în calcul interesele lui X, proiectele sale, intenţiile sale de viitor;10. o acţiune săvârşită cu rea-credinţă;11. o acţiune de ale cărei efecte asupra lui X poate fi considerat responsabil Y ( Popescu-Bârlan, Liliana, Individual freedom and political manipulation, analizele realizate de Rudinov, Goodin, Pfeiffer, Ware, Burnell and Reeve, Klingman and Culver)

Esenţa manipulării

Dimensiunea morală a manipulării





„Influenţarea opiniei publice printr-un ansamblu de mijloace (presă, radio, televiziune) prin care, fără a se apela la constrângeri, se impune acesteia anumite comportamente, cultivându-i-se impresia că acţionează în concordanţă cu propriile interese”, poartă denumirea de manipulare”(Dicţionar Enciclopedic Român, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, vol. IV, p. 245).

O acţiune este manipulatoare când:

- conţine intenţia de a schimba opinii,

- nu are la bază utilizarea forţei,

- lasa impresia libertăţiii acţiunii celui care este manipulat,

- influenţează opiniile sau comportamentele celui manipulat.

„Influenţarea opiniei publice printr-un ansamblu de mijloace (presă, radio, televiziune) prin care, fără a se apela la constrângeri, se impune acesteia anumite comportamente, cultivându-i-se impresia că acţionează în concordanţă cu propriile interese”, poartă denumirea de manipulare”(Dicţionar Enciclopedic Român, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, vol. IV, p. 245).

O acţiune este manipulatoare când:

- conţine intenţia de a schimba opinii,

- nu are la bază utilizarea forţei,

- lasa impresia libertăţiii acţiunii celui care este manipulat,

- influenţează opiniile sau comportamentele celui manipulat.





Tipologia manipulărilorTipologia manipulărilor

Manipularea cunoaşte, în literatura de specialitate, câteva tipuri de clasificare:

a) când criteriul de clasificare este natura manipulării, întâlnim trei tipologii: manipularea psihologică („natura” o reprezintă psihismul); informaţională („natura” este, în acest caz, informaţia, ca unitate a comunicării) şi manipularea situaţională (când „natura” înseamnă, de fapt, contextul);

b) când criteriul de analiză îl reprezintă nivelurile în care acţionează manipularea, vom găsi că se vorbeşte despre manipularea afectelor şi despre manipularea cognitivă, adică a capacităţilor noastre de analiză şi sinteză;

c) în fine, când criteriul de clasificare are în vedere receptarea manipulării, spaţiul în care aceasta acţionează, cercetarea vorbeşte despre manipularea mare, medie şi mică.

Manipularea cunoaşte, în literatura de specialitate, câteva tipuri de clasificare:

a) când criteriul de clasificare este natura manipulării, întâlnim trei tipologii: manipularea psihologică („natura” o reprezintă psihismul); informaţională („natura” este, în acest caz, informaţia, ca unitate a comunicării) şi manipularea situaţională (când „natura” înseamnă, de fapt, contextul);

b) când criteriul de analiză îl reprezintă nivelurile în care acţionează manipularea, vom găsi că se vorbeşte despre manipularea afectelor şi despre manipularea cognitivă, adică a capacităţilor noastre de analiză şi sinteză;

c) în fine, când criteriul de clasificare are în vedere receptarea manipulării, spaţiul în care aceasta acţionează, cercetarea vorbeşte despre manipularea mare, medie şi mică.





„Natura” manipulării„Natura” manipulării

a) Manipularea psihologică este considerată acel tip de manipulare care afectează cunoaşterea alternativelor şi consecinţelor lor, a motivelor şi abilităţii de a raţiona, de a alege şi implementa alegerile (Warwick şi Kelman). Faden şi Beauchamp (1986) prezintă strategii psihologice, precum sugestia subliminală, linguşeala, apelul la slăbiciuni emoţionale, precum indicarea sentimentului de vină, de obligaţie. , Goodin consideră această formă cea mai periculoasă şi ofensivă din punct de vedere moral, în privinţa căreia subiectul nu se poate apăra.

b) Manipularea informaţională are loc atunci când Y acţionează astfel încât să-i afecteze lui X cunoaşterea alternativelor, alterându-i înţelegerea situaţiei.

- Este destul de greu de separat manipularea informaţională de cea psihologică - Pfeiffer consideră că o acţiune manipulatoare conform modelului standard,

consistă din cel puţin una dintre următoarele trăsături:I) Y îi oferă lui X informaţii false, relevante sentimentelor, gândurilor sale,

acţiunilor sale;II) Y îi ascunde lui X informaţii relevante sentimentelor, gândurilor sale, acţiunilor

sale, în timp ce Y are acces la acestea;III) inhibarea uzului informat, deliberat al capacităţilor morale sau raţionale ale lui

X de către Y.

a) Manipularea psihologică este considerată acel tip de manipulare care afectează cunoaşterea alternativelor şi consecinţelor lor, a motivelor şi abilităţii de a raţiona, de a alege şi implementa alegerile (Warwick şi Kelman). Faden şi Beauchamp (1986) prezintă strategii psihologice, precum sugestia subliminală, linguşeala, apelul la slăbiciuni emoţionale, precum indicarea sentimentului de vină, de obligaţie. , Goodin consideră această formă cea mai periculoasă şi ofensivă din punct de vedere moral, în privinţa căreia subiectul nu se poate apăra.

b) Manipularea informaţională are loc atunci când Y acţionează astfel încât să-i afecteze lui X cunoaşterea alternativelor, alterându-i înţelegerea situaţiei.

- Este destul de greu de separat manipularea informaţională de cea psihologică - Pfeiffer consideră că o acţiune manipulatoare conform modelului standard,

consistă din cel puţin una dintre următoarele trăsături:I) Y îi oferă lui X informaţii false, relevante sentimentelor, gândurilor sale,

acţiunilor sale;II) Y îi ascunde lui X informaţii relevante sentimentelor, gândurilor sale, acţiunilor

sale, în timp ce Y are acces la acestea;III) inhibarea uzului informat, deliberat al capacităţilor morale sau raţionale ale lui

X de către Y.





Manipularea situaţiei (a contextului) este considerată a fi, conform lui Warwick şi

Kelman, un act deliberat de a schimba structura alternativelor prezente într-un

context. Astfel, în cazul manipulării situaţiei, Y schimbă opţiunile reale ale lui X. Paine

(1989) consideră că manipularea situaţiei dă roade doar dacă, în afară de

manipulatorul Y şi manipulatul X, mai este prezentă şi o a treia persoană, Z, a cărei

importanţă este recunoscută şi respectată de X.

Manipularea situaţiei (a contextului) este considerată a fi, conform lui Warwick şi

Kelman, un act deliberat de a schimba structura alternativelor prezente într-un

context. Astfel, în cazul manipulării situaţiei, Y schimbă opţiunile reale ale lui X. Paine

(1989) consideră că manipularea situaţiei dă roade doar dacă, în afară de

manipulatorul Y şi manipulatul X, mai este prezentă şi o a treia persoană, Z, a cărei

importanţă este recunoscută şi respectată de X.





Nivelurile manipulării Nivelurile manipulării

Primul nivel constă din tehnicile care vor să intervină asupra formei mesajului şi ce

acţionează în mod esenţial asupra afectelor.

Celălalt nivel este cel al tehnicilor care constituie o intervenţie asupra fondului

mesajului, mai specific, asupra structurii interne, a dimensiunii sale cognitive.

Conform lui Breton, există două tipuri de manipulare: manipularea afectelor şi

manipularea cognitivă.

Primul nivel constă din tehnicile care vor să intervină asupra formei mesajului şi ce

acţionează în mod esenţial asupra afectelor.

Celălalt nivel este cel al tehnicilor care constituie o intervenţie asupra fondului

mesajului, mai specific, asupra structurii interne, a dimensiunii sale cognitive.

Conform lui Breton, există două tipuri de manipulare: manipularea afectelor şi

manipularea cognitivă.





Receptarea manipulării Receptarea manipulării

Criteriul profesorului Philipp Zimbardo, adică acela al „amplitudinii modificărilor efectuate într-o anumită situaţie socială”

a) Manipularea mică. Aceasta este obţinută prin modificări minore ale situaţiei sociale, dar care pot avea şi efecte ample, neprevăzute.

b) Manipularea medie. Modul în care mintea umană poate fi controlată este cutremurător (Stanley Milgram. Eichmann la Ierusalim a Hannei Arendt).

c) Manipularea mare. Acest tip de manipulare „influenţează întreaga cultură în care trăieşte individul, sistemul de valori, comportamentul, gândirea”. Este greu de sesizat acest tip de manipulare, de tipul campaniilor electorale.(http: //ro.wikipedia.org/wiki/manipulare)

Criteriul profesorului Philipp Zimbardo, adică acela al „amplitudinii modificărilor efectuate într-o anumită situaţie socială”

a) Manipularea mică. Aceasta este obţinută prin modificări minore ale situaţiei sociale, dar care pot avea şi efecte ample, neprevăzute.

b) Manipularea medie. Modul în care mintea umană poate fi controlată este cutremurător (Stanley Milgram. Eichmann la Ierusalim a Hannei Arendt).

c) Manipularea mare. Acest tip de manipulare „influenţează întreaga cultură în care trăieşte individul, sistemul de valori, comportamentul, gândirea”. Este greu de sesizat acest tip de manipulare, de tipul campaniilor electorale.(http: //ro.wikipedia.org/wiki/manipulare)





Mass-media – instrument al manipulării „Era Manipulării“ Mass-media – instrument al manipulării „Era Manipulării“

Părintele cercetării teoretice despre mass-media şi al ultracelebrei esenţializări a acesteia „the medium is the message“, „Acţiunea romanului «1984» al lui Orwell, de fapt, a avut loc în jurul anului 1934. Doar că noi eram prea ocupaţi ca să observăm.“, Herbert, Marshall, McLuhan (1911-1980), profesor, filosof, teoretician al mass-media, autorul binecunoscutei cărţi „Galaxiei Gutenberg (1960), „Satul planetar“ (1968), „Media este mesajul“ (1967). „Cine controlează trecutul, controlează viitorul. Cine controlează prezentul, controlează trecutul“

Prima lucrare marcantă fiind cea a lui Harold D. Lasswell – The Structure and Function of Communication in Society – apărută în 1948. Lasswell propune una dintre cele mai cunoscute scheme de analiză a comunicării de masă, prin mass-media, schemă ce stabileşte cinci direcţii de analiză în funcţie de cele cinci întrebări legate de procesul comunicaţional: „Cine?“, „Ce spune?“, „Pe ce canal?“, „Cui spune?“, „Cu ce efect?“. A răspunde acestor întrebări înseamnă a determina analiza controlului şi condiţionării mesajelor, dar şi a instituţiei furnizoare de informaţii, a existenţei ori nonexistenţei unui sistem de norme după care se realizează transmiterea informaţiei, a mesajului acelei instituţii. În acelaşi timp, de răspunsul oferit acestor întrebări depinde şi modul în care putem realiza analiza conţinutului mesajelor transmise, ori al eficienţei şi raporturilor dintre diferitele tipuri de media. (Harold D. Lasswell, The Structure and Function of Communication in Society, 1948)

Părintele cercetării teoretice despre mass-media şi al ultracelebrei esenţializări a acesteia „the medium is the message“, „Acţiunea romanului «1984» al lui Orwell, de fapt, a avut loc în jurul anului 1934. Doar că noi eram prea ocupaţi ca să observăm.“, Herbert, Marshall, McLuhan (1911-1980), profesor, filosof, teoretician al mass-media, autorul binecunoscutei cărţi „Galaxiei Gutenberg (1960), „Satul planetar“ (1968), „Media este mesajul“ (1967). „Cine controlează trecutul, controlează viitorul. Cine controlează prezentul, controlează trecutul“

Prima lucrare marcantă fiind cea a lui Harold D. Lasswell – The Structure and Function of Communication in Society – apărută în 1948. Lasswell propune una dintre cele mai cunoscute scheme de analiză a comunicării de masă, prin mass-media, schemă ce stabileşte cinci direcţii de analiză în funcţie de cele cinci întrebări legate de procesul comunicaţional: „Cine?“, „Ce spune?“, „Pe ce canal?“, „Cui spune?“, „Cu ce efect?“. A răspunde acestor întrebări înseamnă a determina analiza controlului şi condiţionării mesajelor, dar şi a instituţiei furnizoare de informaţii, a existenţei ori nonexistenţei unui sistem de norme după care se realizează transmiterea informaţiei, a mesajului acelei instituţii. În acelaşi timp, de răspunsul oferit acestor întrebări depinde şi modul în care putem realiza analiza conţinutului mesajelor transmise, ori al eficienţei şi raporturilor dintre diferitele tipuri de media. (Harold D. Lasswell, The Structure and Function of Communication in Society, 1948)





În sociologia mass-media funcţionează două paradigme: entuziasmul faţă de puterea acestor noi mijloace de comunicare, şi optimismul în privinţa capacităţii de a produce „binele“ social; cea de-a doua paradigmă, antagonică primei, mult mai sceptică şi rezervată, dacă nu chiar critică, fiind cea a acuzatorilor mass-media.

Expresia „mass-media – topul ispăşitor pentru toate relele din societate“ îşi are originea tocmai în această din urmă paradigmă şi ea se fundamentează teoretic pe primele cercetări făcute asupra violenţei copiilor americani pusă în relaţia directă cu cantitatea de violenţă transmisă prin televiziune - un copil american vede la televizor 14.000 de morţi violente în toată copilăria.

Exemplul clasic ce a zguduit America în 1938. În 30 octombrie, Orson Wells transmitea în eter, prin unde radio, lectura romanului altui Wells, Herbert George Wells, „Războiul lumilor“.

Un alt la fel de exemplu celebru a ceea ce poate face mass-media, manipulând oamenii, îl reprezintă alegerile câştigate de John. F. Kennedy, în 1961 - obsesiva grijă a mamei candidatului Kennedy faţă de şosetele sale albe.

Studiile vorbesc despre efectul de spălare a creierului „Ca fiinţe sociale şi etice, suntem bombardaţi de prelaţi religioşi şi ideologici cu nenumărate încercări de a ne convinge să devenim credincioşii lor adevăraţi şi sclavii lor generoşi şi obedienţi“ (Key, Wilson Bryan, Subliminal Seduction: Ad Media’s Manipulation of a Not So Innocent America, New York, Signet, 1973 apud. Key, Wilson Bryan, The Age of Manipulation – The Con in Confidence The Sin in Sincere, Madison Books, 1989).

În sociologia mass-media funcţionează două paradigme: entuziasmul faţă de puterea acestor noi mijloace de comunicare, şi optimismul în privinţa capacităţii de a produce „binele“ social; cea de-a doua paradigmă, antagonică primei, mult mai sceptică şi rezervată, dacă nu chiar critică, fiind cea a acuzatorilor mass-media.

Expresia „mass-media – topul ispăşitor pentru toate relele din societate“ îşi are originea tocmai în această din urmă paradigmă şi ea se fundamentează teoretic pe primele cercetări făcute asupra violenţei copiilor americani pusă în relaţia directă cu cantitatea de violenţă transmisă prin televiziune - un copil american vede la televizor 14.000 de morţi violente în toată copilăria.

Exemplul clasic ce a zguduit America în 1938. În 30 octombrie, Orson Wells transmitea în eter, prin unde radio, lectura romanului altui Wells, Herbert George Wells, „Războiul lumilor“.

Un alt la fel de exemplu celebru a ceea ce poate face mass-media, manipulând oamenii, îl reprezintă alegerile câştigate de John. F. Kennedy, în 1961 - obsesiva grijă a mamei candidatului Kennedy faţă de şosetele sale albe.

Studiile vorbesc despre efectul de spălare a creierului „Ca fiinţe sociale şi etice, suntem bombardaţi de prelaţi religioşi şi ideologici cu nenumărate încercări de a ne convinge să devenim credincioşii lor adevăraţi şi sclavii lor generoşi şi obedienţi“ (Key, Wilson Bryan, Subliminal Seduction: Ad Media’s Manipulation of a Not So Innocent America, New York, Signet, 1973 apud. Key, Wilson Bryan, The Age of Manipulation – The Con in Confidence The Sin in Sincere, Madison Books, 1989).





Tehnicile de persuadare pe care le posedă media sunt direct legate atât de tipul de media prin care se transmite mesajul, cât şi de capacitatea acestora de a se adresa inconştientului, subliminalului. Analizele minuţioase întreprinse asupra publicităţii s-au realizat asupra modului în care subliminalul este bombordat „în mod ştiinţific“ tocmai pentru a crea nevoi, atitudini şi în final comportamente asupra cărora, de fapt, voinţa individului nu mai are control.

Noile tehnologii (high-technology) au atins un nivel de perfecţionare şi sofisticare mult deasupra a ceea ce oamenii îşi imaginează. Pentru a te apăra ar trebui să cunoşti tehnicile prin care „pătrund în mintea ta ticăloşii“, fiindcă rafinamentul acestora a ajuns atât de departe, încât controlează percepţia umană în resorturile acordării consimţământului, inclusiv acesta fiind determinat în urma unor adevărate inginerii.

Îndoctrinarea psihologică se realizează, de asemenea, prin structuri de limbă, prin ipoteze, presupuneri şi asumări culturale şi prin acestea se creează perspectivele maleabile către sine, către lume, relaţiile şi legăturile ce ne conduc către acceptarea a cea ce ni se prezintă ca realitate.„Cu toţii suntem la mila influenţelor de care nu suntem conştienţi în mod lucid şi asupra cărora nu avem nici un control conştient.“ (Rosenthal, Robert, Pygmalion in the classroom).„Căci cei care gândesc, gândesc pentru ei înşişi“ (Key, Wilson Bryan, The Age of Manipulation, Madison Books, 1989, p. 9)

Tehnicile de persuadare pe care le posedă media sunt direct legate atât de tipul de media prin care se transmite mesajul, cât şi de capacitatea acestora de a se adresa inconştientului, subliminalului. Analizele minuţioase întreprinse asupra publicităţii s-au realizat asupra modului în care subliminalul este bombordat „în mod ştiinţific“ tocmai pentru a crea nevoi, atitudini şi în final comportamente asupra cărora, de fapt, voinţa individului nu mai are control.

Noile tehnologii (high-technology) au atins un nivel de perfecţionare şi sofisticare mult deasupra a ceea ce oamenii îşi imaginează. Pentru a te apăra ar trebui să cunoşti tehnicile prin care „pătrund în mintea ta ticăloşii“, fiindcă rafinamentul acestora a ajuns atât de departe, încât controlează percepţia umană în resorturile acordării consimţământului, inclusiv acesta fiind determinat în urma unor adevărate inginerii.

Îndoctrinarea psihologică se realizează, de asemenea, prin structuri de limbă, prin ipoteze, presupuneri şi asumări culturale şi prin acestea se creează perspectivele maleabile către sine, către lume, relaţiile şi legăturile ce ne conduc către acceptarea a cea ce ni se prezintă ca realitate.„Cu toţii suntem la mila influenţelor de care nu suntem conştienţi în mod lucid şi asupra cărora nu avem nici un control conştient.“ (Rosenthal, Robert, Pygmalion in the classroom).„Căci cei care gândesc, gândesc pentru ei înşişi“ (Key, Wilson Bryan, The Age of Manipulation, Madison Books, 1989, p. 9)





Media manipulează şi este manipulată Media manipulează şi este manipulată

Literatura apărută în ţara noastră pe această temă prezintă două tipuri de manipulare:

din interiorul mass-media şi din exteriorul acesteia. Experienţa factică şi o mai

implicată atenţie acordată fenomenului ne îndeamnă să propunem o altă structură a

tipurilor de manipulare: în interiorul mass-media, prin mass-media şi a mass-media, ca

organizaţie. Disjungerea tipului de manipulare din interiorul mass-media în cele două

noi tipuri, pe care le propunem: în interiorul şi prin mass-media îşi are fundamentarea

în ceea ce noi distingem a fi jurnalistul, ca element de sine stătător în structura

redacţională, şi organizaţia de media, ca structură complexă, cu grade diferite de acces

la decizia redacţională, ce permite apariţia şi existenţa manipulării, uneori, independent

de voinţa celor mai mulţi membrii ai redacţiei, care altminteri îşi îndeplinesc cu

profesionalism, seriozitate şi în mod etic sarcinile şi meseria.

Literatura apărută în ţara noastră pe această temă prezintă două tipuri de manipulare:

din interiorul mass-media şi din exteriorul acesteia. Experienţa factică şi o mai

implicată atenţie acordată fenomenului ne îndeamnă să propunem o altă structură a

tipurilor de manipulare: în interiorul mass-media, prin mass-media şi a mass-media, ca

organizaţie. Disjungerea tipului de manipulare din interiorul mass-media în cele două

noi tipuri, pe care le propunem: în interiorul şi prin mass-media îşi are fundamentarea

în ceea ce noi distingem a fi jurnalistul, ca element de sine stătător în structura

redacţională, şi organizaţia de media, ca structură complexă, cu grade diferite de acces

la decizia redacţională, ce permite apariţia şi existenţa manipulării, uneori, independent

de voinţa celor mai mulţi membrii ai redacţiei, care altminteri îşi îndeplinesc cu

profesionalism, seriozitate şi în mod etic sarcinile şi meseria.





Manipularea în interiorul mass-media Manipularea în interiorul mass-media

De la momentul documentării asupra unui subiect, până la redactarea articolului şi publicarea lui, există momente în care jurnalistul comite anumite judecăţi de valoare şi ia anumite decizii.

Determinarea de a manipula informaţia, dar şi modul de prezentare a ei, ţine ori de interesele jurnalistului, ori de cutuma redacţională, ori de interesele patronale, ori de relaţia cu concurenţa. Folosirea prepoziţiei disjunctive nu înseamnă că, la un moment dat, nu putem întâlni o congruenţă de factori, ce duc, în final, spre ceea ce numim manipulare în interiorul mass-media.

a) Interesele jurnalistului - ziaristul crede că are un statut superior – această este o mistificare motivată de tentația vedetismului, de publicitatea mascată, de fixația unghiului de abordare a unui subiect, de inventarea pur și simplu a unui subiect. Nu greşim însă dacă structurăm toate aceste motive în două tipuri de cauze: neprofesionalismul şi propria determinare. Codurile deontologice conţin prevederi care reglementează toate aceste situaţii, interzic orice înţelegere frauduloasă a jurnalistului cu terţe persoane. În absenţa unui management etic, al unui control, prevederile codului pot fi uşor încălcate. Cum nu există un detector al existenţei unor astfel de relaţii, nu mai rămâne decât să presupunem că jurnalistul respectă valorile morale ale profesiei sale. misiunea jurnalistului, scrisă în cod sau nu, trecută în regulamentul interior al organizaţiei media, ori inexistentă, este aceea de a-şi exersa obiectivitatea şi de a nu face nici un compromis în privinţa modului în care relatează un eveniment, îşi expune o opinie în cadrul unui comentariu, editorial, emisiune de dezbatere, radiofonică sau televizată.

De la momentul documentării asupra unui subiect, până la redactarea articolului şi publicarea lui, există momente în care jurnalistul comite anumite judecăţi de valoare şi ia anumite decizii.

Determinarea de a manipula informaţia, dar şi modul de prezentare a ei, ţine ori de interesele jurnalistului, ori de cutuma redacţională, ori de interesele patronale, ori de relaţia cu concurenţa. Folosirea prepoziţiei disjunctive nu înseamnă că, la un moment dat, nu putem întâlni o congruenţă de factori, ce duc, în final, spre ceea ce numim manipulare în interiorul mass-media.

a) Interesele jurnalistului - ziaristul crede că are un statut superior – această este o mistificare motivată de tentația vedetismului, de publicitatea mascată, de fixația unghiului de abordare a unui subiect, de inventarea pur și simplu a unui subiect. Nu greşim însă dacă structurăm toate aceste motive în două tipuri de cauze: neprofesionalismul şi propria determinare. Codurile deontologice conţin prevederi care reglementează toate aceste situaţii, interzic orice înţelegere frauduloasă a jurnalistului cu terţe persoane. În absenţa unui management etic, al unui control, prevederile codului pot fi uşor încălcate. Cum nu există un detector al existenţei unor astfel de relaţii, nu mai rămâne decât să presupunem că jurnalistul respectă valorile morale ale profesiei sale. misiunea jurnalistului, scrisă în cod sau nu, trecută în regulamentul interior al organizaţiei media, ori inexistentă, este aceea de a-şi exersa obiectivitatea şi de a nu face nici un compromis în privinţa modului în care relatează un eveniment, îşi expune o opinie în cadrul unui comentariu, editorial, emisiune de dezbatere, radiofonică sau televizată.





Cerințe:

- Să respecte îndatorirea primordială profesională: informarea din două, dacă nu trei

surse, analiza obiectivă a faptelor, eliminarea presupunerilor şi respectarea

principiului audiatur et altera pars (audierea şi a celeilalte părţi). O ştire redactată pe

baza formulei clasice: „ce, cine, unde, când, cum“ întrebări puse, deopotrivă

evenimentului de prezentat – pentru a-l înţelege –, cât şi scrierii propriu-zise a

textului, va scuti produsul mediatic de orice inutilităţi, va conferi acestuia, ceea ce

numim „obiectivitate“. De cele mai multe ori, dacă nu cumva întotdeauna, apelul la

această procedură de lucru, ne asigură imparţialitatea, coerenţa, concreteţea şi, de ce

nu, capacitatea de a respecta valorile şi normele morale, etice în profesiune.

- Acestei reguli de aur, ce ţine stricto senso de învăţarea profesiunii din interiorul ei, i

se adaugă, cu aceeaşi valoare de necesitate;

- Existenţa şi respectarea unui sistem de valori morale şi de norme etice.

Cerințe:

- Să respecte îndatorirea primordială profesională: informarea din două, dacă nu trei

surse, analiza obiectivă a faptelor, eliminarea presupunerilor şi respectarea

principiului audiatur et altera pars (audierea şi a celeilalte părţi). O ştire redactată pe

baza formulei clasice: „ce, cine, unde, când, cum“ întrebări puse, deopotrivă

evenimentului de prezentat – pentru a-l înţelege –, cât şi scrierii propriu-zise a

textului, va scuti produsul mediatic de orice inutilităţi, va conferi acestuia, ceea ce

numim „obiectivitate“. De cele mai multe ori, dacă nu cumva întotdeauna, apelul la

această procedură de lucru, ne asigură imparţialitatea, coerenţa, concreteţea şi, de ce

nu, capacitatea de a respecta valorile şi normele morale, etice în profesiune.

- Acestei reguli de aur, ce ţine stricto senso de învăţarea profesiunii din interiorul ei, i

se adaugă, cu aceeaşi valoare de necesitate;

- Existenţa şi respectarea unui sistem de valori morale şi de norme etice.





b) Cutuma redacţională

-Regula nescrisă după care funcționează activitatea publicistică stabilită în funcție de modalitatea de conducere a organizației media.

- distincția dintre finanţator şi editor, dar şi dintre aceştia şi conducerea editorială, redacţională, a unui post de radio, televizor, ziar este cât se poate de clară, şi este parafată printr-un contract de management.

- contractul de muncă este el însuşi un instrument puternic de cenzură sau, dimpotrivă, de lipsă a oricărei măsuri, în realizarea manipulării. Actul juridic poate fi oricând exploatat de către editor, în favoarea sa, constrângând jurnalistul să scrie, să semneze, să-şi însuşească puncte de vedere aflate în contradicţie flagrantă cu propria sa conştiinţă, cu rigorile profesionale. Acelaşi contract de muncă, însă, poate fi o pavăză, un filtru extrem de riguros împotriva exercitării puterii abuzive a editorului, dacă jurnalistul negociază, pe lângă valoarea indemnizaţiei salariale, şi respectarea clauzei de conştiinţă – refuzul jurnalistului de a scrie, semna, prezenta o altă informaţie decât cea rezultată din propria sa documentare.

- regulament de ordine interioară, în care se precizează răspunderile redacţionale, modul de realizare a fluxului redacţional şi decizional, tot ceea ce ţine de climatul de muncă.

-Fişa postului jurnalistului, în funcţie de poziţia sa în redacţie, cu identificarea drepturilor sale şi obligaţiilor sale profesionale, reprezintă un alt instrument instituţionalizat, ce permite instaurarea unui climat de organizaţie etică, sănătoasă şi asigură eliminarea echivocurilor, a depăşirilor de competenţe, a abuzurilor.

- Cutuma redacţională ar trebui să fie, desigur, în concordanţă cu misiunea redacţiei, cu scopurile acesteia, cunoscute şi aprobate de către toţi jurnaliştii.





c) Relaţia cu concurenţa

Fenomenul cel mai frecvent ce apare în mass-media este ceea ce propunem a numi mimetismul mediatic. Mimetismul mediatic înseamnă că, la un moment dat, publicul ajunge să citească acelaşi tip de informaţie, chiar dacă el cumpără ziare diferite. În cazul televiziunii – mai ales, în cazul televiziunilor din România – mimetismul se traduce prin preluarea aceluiaşi tip de organizare a realizării şi transmiterii emisiunilor informative, de ştiri, ori în realizarea aceluiaşi tip de emisiune de divertisment.

Fetişizarea audienţei, a ratingului – pârghii ce permit creşterea veniturilor prin publicitatea atrasă – nu face altceva decât să deturneze mass-media de la misiunea sa, de cele mai multe ori fără ca aceasta să fie conştientă de propria sa schimbare de comportament profesional. Aceasta înseamnă că avem de a face cu o manipulare media din chiar interiorul ei, ceea ce induce jurnalistului un cu totul alt comportament profesional, decât cel pe care ar trebui să-l aibă sau pe care l-a avut, la un moment dat. Jurnalistul pe care-l receptăm, în calitate de public, ca fiind un manipulator, este, la rândul lui, manipulat.

Jurnalistul manipulat din interiorul redacţiei poate avea, în baza comportamentului lui de subordonare, de derogare de responsabilitate, o prestaţie profesională viciată, dublu manipulatorie; prin mimetism şi din neconştientizarea influenţelor cărora este supus.





d) Interesele patronale.

Sunt şi ele responsabile de manipularea opiniei publice şi reprezintă o formă a manipulării din interiorul media. Aici se regăsesc interesele politice mascate ale patronului sau acţionarilor şi restricţiile publicitare. În mod evident, în această situaţie, manipularea are un şi mai puternic caracter ne-etic, pentru că ea se exercită de două ori: o dată, asupra jurnalistului, căruia i se cere să scrie într-un anumit mod, să atace sau să laude pe cineva, împotriva convingerilor sale, bazate pe corecta şi obiectiva documentare. Pe de altă parte, patronul exercită presiune manipulatorie şi asupra publicului, caz în care jurnalistul este un simplu instrument.

De regulă, patronul, investitorul, finanţatorul va invoca întotdeauna considerente de ordin financiar, profitul, cotă de piaţă, publicitatea, când va dori să-şi impună interesele sale. În numele acestora se cere redacţiei ori să-şi schimbe unghiul de abordare al subiectelor, ori să-şi restrângă activitatea, ori să abordeze anumite tematici, în detrimentul altora. Un aspect deosebit de grav apare atunci când aceste schimbări sunt realizate fără a se face precizări publice despre această intenţie, într-un articol de fond legat de noua orientare.

Capul ziarului.

Numele și identitatea finanțatorului, patronului, editorului.

d) Interesele patronale.

Sunt şi ele responsabile de manipularea opiniei publice şi reprezintă o formă a manipulării din interiorul media. Aici se regăsesc interesele politice mascate ale patronului sau acţionarilor şi restricţiile publicitare. În mod evident, în această situaţie, manipularea are un şi mai puternic caracter ne-etic, pentru că ea se exercită de două ori: o dată, asupra jurnalistului, căruia i se cere să scrie într-un anumit mod, să atace sau să laude pe cineva, împotriva convingerilor sale, bazate pe corecta şi obiectiva documentare. Pe de altă parte, patronul exercită presiune manipulatorie şi asupra publicului, caz în care jurnalistul este un simplu instrument.

De regulă, patronul, investitorul, finanţatorul va invoca întotdeauna considerente de ordin financiar, profitul, cotă de piaţă, publicitatea, când va dori să-şi impună interesele sale. În numele acestora se cere redacţiei ori să-şi schimbe unghiul de abordare al subiectelor, ori să-şi restrângă activitatea, ori să abordeze anumite tematici, în detrimentul altora. Un aspect deosebit de grav apare atunci când aceste schimbări sunt realizate fără a se face precizări publice despre această intenţie, într-un articol de fond legat de noua orientare.

Capul ziarului.

Numele și identitatea finanțatorului, patronului, editorului.





Manipularea

mass-mediei?

Manipularea

mass-mediei?

Un sistem de manipulare rafinat se naşte din confluenţa a trei factori: tendinţa de control exercitată de putere, păstrarea în aparenţă a libertăţii presei şi cerinţele comerciale ce influenţează media şi produsele acesteia. Din unirea celor trei factori rezultă realitatea prezentată de presă şi impunerea ei ca atare; aceasta, de cele mai multe ori, reprezintă doar o faţă a realităţii.

Apreciem că, în România anului 2008, relaţia mass-media – mediul politic este încă departe de relaţia ce ar trebui să existe sau de tipul de relaţie ce funcţionează în statele UE, democratice şi puternice. Fragilitatea acestor raporturi face posibilă manipularea mediei româneşti din exteriorul ei, într-o complicitate uneori asumată, alteori mascată cu manipularea din interiorul mass-media.

Un sistem de manipulare rafinat se naşte din confluenţa a trei factori: tendinţa de control exercitată de putere, păstrarea în aparenţă a libertăţii presei şi cerinţele comerciale ce influenţează media şi produsele acesteia. Din unirea celor trei factori rezultă realitatea prezentată de presă şi impunerea ei ca atare; aceasta, de cele mai multe ori, reprezintă doar o faţă a realităţii.

Apreciem că, în România anului 2008, relaţia mass-media – mediul politic este încă departe de relaţia ce ar trebui să existe sau de tipul de relaţie ce funcţionează în statele UE, democratice şi puternice. Fragilitatea acestor raporturi face posibilă manipularea mediei româneşti din exteriorul ei, într-o complicitate uneori asumată, alteori mascată cu manipularea din interiorul mass-media.





Tehnici şi proceduri de manipulare prin mass-media a opiniei publice

Opinia publică

Tehnici şi proceduri de manipulare prin mass-media a opiniei publice

Opinia publică

„Ansamblu de cunoştinţe, convingeri şi trăiri afective manifestate cu o intensitate

relativ mare de membrii unui grup sau ai unei comunităţi, faţă de un anumit

domeniu de importanţă socială majoră“ (Lazăr Vlăsceanu, Septimiu Chelcea,

coordonator. Dicţionar de sociologie, variantă online).

Mass-media îi revine un rol important, după unii sociologi chiar cel esenţial, în

formarea opiniei publice.

Rolul jucat de media devine mult mai vizibil şi uşor de identificat în cadrul

companiilor – de orice fel, de la cele pentru organizarea alegerilor prezidenţiale,

până la cele de promovarea a unui produs, a unei idei şi teorii etc. – de presă.

„Ansamblu de cunoştinţe, convingeri şi trăiri afective manifestate cu o intensitate

relativ mare de membrii unui grup sau ai unei comunităţi, faţă de un anumit

domeniu de importanţă socială majoră“ (Lazăr Vlăsceanu, Septimiu Chelcea,

coordonator. Dicţionar de sociologie, variantă online).

Mass-media îi revine un rol important, după unii sociologi chiar cel esenţial, în

formarea opiniei publice.

Rolul jucat de media devine mult mai vizibil şi uşor de identificat în cadrul

companiilor – de orice fel, de la cele pentru organizarea alegerilor prezidenţiale,

până la cele de promovarea a unui produs, a unei idei şi teorii etc. – de presă.





Tehnici de manipulare mediatică Tehnici de manipulare mediatică Înţelegem prin tehnici de

manipulare mediatică

totalitatea formelor,

formulelor şi

modalităţilor, procesul

complex prin care un

jurnalist, dar şi o

organizaţie media, îşi

organizează materialul,

informaţia de transmis, de

la structurarea internă a

textului, la contextul

prezentării acestuia, până

la relaţionarea cu

publicul.

Înţelegem prin tehnici de

manipulare mediatică

totalitatea formelor,

formulelor şi

modalităţilor, procesul

complex prin care un

jurnalist, dar şi o

organizaţie media, îşi

organizează materialul,

informaţia de transmis, de

la structurarea internă a

textului, la contextul

prezentării acestuia, până

la relaţionarea cu

publicul.





Tehnicile manipulării mediatice specifice conţinutului mesajului

Tehnicile manipulării mediatice specifice conţinutului mesajului

„În momentul în care ajunge în mâinile cititorului, ziarul reprezintă rezultatul unui întreg proces de selecţie prin care s-a precizat numărul, mărimea, locul şi importanţa articolelor publicate. În această privinţă, nu există reguli, ci doar convenţii.“ (Lipmann, Walter, Public Opinion, 1922, p. 354 apud. Stan Sonia Cristina, Manipularea prin presă, Humanitas, 2004, p. 41)

a) Agenda stabilită de către media

b) Pseudoevenimentul

c) Inducerea în eroare, cu variantele sale, omisiunea şi suprimarea

d) Minciunile repetate

e) Etichetarea

f) Colportajul necontrolat

g) Dezechilibrarea informaţiei

h) Stilistica redactării ştirii

„În momentul în care ajunge în mâinile cititorului, ziarul reprezintă rezultatul unui întreg proces de selecţie prin care s-a precizat numărul, mărimea, locul şi importanţa articolelor publicate. În această privinţă, nu există reguli, ci doar convenţii.“ (Lipmann, Walter, Public Opinion, 1922, p. 354 apud. Stan Sonia Cristina, Manipularea prin presă, Humanitas, 2004, p. 41)

a) Agenda stabilită de către media

b) Pseudoevenimentul

c) Inducerea în eroare, cu variantele sale, omisiunea şi suprimarea

d) Minciunile repetate

e) Etichetarea

f) Colportajul necontrolat

g) Dezechilibrarea informaţiei

h) Stilistica redactării ştirii





Tehnici ale manipulării mediatice proprii canalului de comunicare Tehnici ale manipulării mediatice proprii canalului de comunicare

a) Titlurile şi subtitlurile

b) Poziţionarea articolului şi a ilustraţiei

c) Ilustraţia

d) Coloana sonoră, decorul, luminile, jingle-urile, flash-urile, titrajele, manşetele

a) Titlurile şi subtitlurile

b) Poziţionarea articolului şi a ilustraţiei

c) Ilustraţia

d) Coloana sonoră, decorul, luminile, jingle-urile, flash-urile, titrajele, manşetele





Tehnici de manipulare mediatică specifice tipului de relaţionare cu publicul

Tehnici de manipulare mediatică specifice tipului de relaţionare cu publicul

Jurnalistul, indiferent de media în care activează, intră în relaţie cu publicul. Chiar dacă nu este vorba despre o relaţie directă, faţă în faţă, şi cu feed-back permanent, totuşi acesta are posibilitatea să cunoască, să-şi apropie şi să relaţioneze cu publicul său. Două aspecte ni se par deosebit de importante în această privinţă. Primul este legat de capacitatea „vedetei“ jurnalist de a deveni model pentru publicul cititor, ascultător şi telespectator.

Credem că nu este hazardat să spunem că un jurnalist vedetă reprezintă „vehicolul“ cel mai eficient pentru a manipula publicul. Dacă acesta va spune, în emisiunea sa, în articolul său, în întâlnirea directă cu publicul, că în România, „Dunărea se fură cu polonicul”, are toate şansele să fie crezut, chiar dacă şi o logică rudimentară ar putea depista gogomănia extrem de uşor.

Aceste aprecieri se referă, în mod categoric, la jurnalistul care, în mod autentic, este şi o vedetă, şi nu la pseudovedetele inventate de televiziuni şi radiouri, ori de presa scrisă. De altfel, există destul de puţine cazuri concrete de jurnalişti de presă scrisă, care să poată fi supranumiţi cu sintagma „vedetă”, aceştia, fiind, în general, numiţi de către public cu apelativele „serios“, „bun“, „excelent“. Credibilitatea sa în faţa publicului este la fel de mare ca şi aceea a unui jurnalist de televiziune şi radio, dar expunerea sa mediatică nu are acelaşi impact.

Jurnalistul, indiferent de media în care activează, intră în relaţie cu publicul. Chiar dacă nu este vorba despre o relaţie directă, faţă în faţă, şi cu feed-back permanent, totuşi acesta are posibilitatea să cunoască, să-şi apropie şi să relaţioneze cu publicul său. Două aspecte ni se par deosebit de importante în această privinţă. Primul este legat de capacitatea „vedetei“ jurnalist de a deveni model pentru publicul cititor, ascultător şi telespectator.

Credem că nu este hazardat să spunem că un jurnalist vedetă reprezintă „vehicolul“ cel mai eficient pentru a manipula publicul. Dacă acesta va spune, în emisiunea sa, în articolul său, în întâlnirea directă cu publicul, că în România, „Dunărea se fură cu polonicul”, are toate şansele să fie crezut, chiar dacă şi o logică rudimentară ar putea depista gogomănia extrem de uşor.

Aceste aprecieri se referă, în mod categoric, la jurnalistul care, în mod autentic, este şi o vedetă, şi nu la pseudovedetele inventate de televiziuni şi radiouri, ori de presa scrisă. De altfel, există destul de puţine cazuri concrete de jurnalişti de presă scrisă, care să poată fi supranumiţi cu sintagma „vedetă”, aceştia, fiind, în general, numiţi de către public cu apelativele „serios“, „bun“, „excelent“. Credibilitatea sa în faţa publicului este la fel de mare ca şi aceea a unui jurnalist de televiziune şi radio, dar expunerea sa mediatică nu are acelaşi impact.





SECŢIUNEA IV





ConcluziiÎncotro? Există soluţii?

Jurnalismul şi etica

Este jurnalistul un manipulator cu principii morale?

„Cuvântul este jumătate al celui care-l rosteşte şi jumătate al celui care-l ascultă“, spunea Michel Montaigne, eseistul Renaşterii, în „Essais“.

Credem că mass-media reuşeşte să transforme, să aducă noi înţelesuri jumătăţii de cuvânt al emiţătorului, către jumătatea de înţeles a receptorului. Dacă jurnalistul şi, în general, media, joacă „cinstit”, onest, nu vor exista pertubări între emiţător (realitatea obiectivă) şi receptor (public).

Dacă jurnalistul şi sistemul media nu se vor afla sub matricea eticului, folosind din plin oferta manipulării, comunicarea va fi viciată profund, iar vinovaţii, dacă vor fi vreodată daţi în vileag, ar putea fi lapidaţi.

Este aproape un nonsens să încerci să defineşti profesiunea de jurnalist în afara cadrului eticii şi, a filosofiei morale.





Jurnalismul trebuie, poate şi este circumscris eticii, ori el poate funcţiona în afara acestui cadru, în afara domeniului dezbaterii asupra valorilor şi regulilor.Dacă privim jurnalismul doar ca pe o profesie aflată pe piaţa muncii, alături de atât de multe alte profesii, precum cea de inginer, medic, cofetar, atunci am putea admite că presiunea ce se exercită asupra ei descurajează practicarea acesteia pe baza principiilor etice. Deşi toate aceste profesii au o etică profesională ataşată – uneori vastă-,cum e cazul medicinei. Dar dacă înţelegem jurnalismul ca o profesiune, care, prin însăşi definiţia ei, are la bază existenţa unor valori, norme şi principii etice, atunci vom constata că, într-adevăr, meseria de jurnalist are nevoie de practici etice, pentru a putea fi definită ca profesie. Jurnalistul treuie să fie un model etic în calitatea sa de formator de opinie. Întrebarea care s-ar ivi imediat, se leagă de perspectiva din care privim sistemul media.

„Calitatea vieţii în viitor va depinde de găsirea unui mod de a realiza munca bine făcută în aceste condiţii de schimbare. Dacă fundamentele muncii bine făcute – excelenţa şi etica – sunt în armonie, vom avea parte de o viaţă personală şi socială bogată şi satisfăcătoare.“ (Howard Gardner, Mihaly Csikszentmihalyi, William Damon, Munca bine făcută, Când excelenţa şi etica îşi dau mâna, Editura Sigma, 2005, p. 25)

Însăşi definirea profesiei de jurnalist şi a jurnalismului nu se poate realiza în afara problematicii domeniului eticii.

Şi totuşi, pot coexista jurnalismul şi etica?





Fără etică nu se poate supravieţui. Jurnalistul nu poate fi un manipulator cu principii morale, decât în condiţiile în care jurnalismul nu s-ar mai defini prin moralitate, prin etică, ori manipularea ar deveni brusc orice altceva decât intenţia de a schimba ideile, atitudinile, comportamentele cuiva, fără ca acesta să bage de seamă.

La modul ideal am putea admite că jurnalistul este un manipulator cu principii etice când manipularea publicului s-ar face doar favorabil acestuia, când am vedea în jurnalist un Mesia, venit să aducă binele în lume, deşi şi atunci ne-am putea întreba dacă nu cumva principiul binefacerii, ce i-ar guverna activitatea, n-ar intra în coliziune cu principiul autonomiei persoanei şi cel al integrităţii acesteia.

Jurnalismul etic înseamnă a vedea jurnalistul ca pe un profesionist, ce nu doar oferă servicii unui potenţial client, în orice condiţii şi cu orice preţ. „Jurnalistul oferă servicii vitale societăţii“, dar acest serviciu nu este de natură politică, ci un serviciu ce face parte din procesul politic. Mai degrabă, serviciul oferit publicului este acela de a facilita „procesul democratic, întrucât informaţia unge roţile democraţiei“. Scopurile democraţiei nu pot fi servite de o mass-media plină de minciuni, încălcări ale vieţii private, obscenităţi, trivialităţi, limbaj inadecvat, distorsionare şi părtinire. În accepţia sociologiei mass-media americane, toate acestea ar caracteriza jurnalismul industrial.

Fără etică nu se poate supravieţui. Jurnalistul nu poate fi un manipulator cu principii morale, decât în condiţiile în care jurnalismul nu s-ar mai defini prin moralitate, prin etică, ori manipularea ar deveni brusc orice altceva decât intenţia de a schimba ideile, atitudinile, comportamentele cuiva, fără ca acesta să bage de seamă.

La modul ideal am putea admite că jurnalistul este un manipulator cu principii etice când manipularea publicului s-ar face doar favorabil acestuia, când am vedea în jurnalist un Mesia, venit să aducă binele în lume, deşi şi atunci ne-am putea întreba dacă nu cumva principiul binefacerii, ce i-ar guverna activitatea, n-ar intra în coliziune cu principiul autonomiei persoanei şi cel al integrităţii acesteia.

Jurnalismul etic înseamnă a vedea jurnalistul ca pe un profesionist, ce nu doar oferă servicii unui potenţial client, în orice condiţii şi cu orice preţ. „Jurnalistul oferă servicii vitale societăţii“, dar acest serviciu nu este de natură politică, ci un serviciu ce face parte din procesul politic. Mai degrabă, serviciul oferit publicului este acela de a facilita „procesul democratic, întrucât informaţia unge roţile democraţiei“. Scopurile democraţiei nu pot fi servite de o mass-media plină de minciuni, încălcări ale vieţii private, obscenităţi, trivialităţi, limbaj inadecvat, distorsionare şi părtinire. În accepţia sociologiei mass-media americane, toate acestea ar caracteriza jurnalismul industrial.





Managementul eticii – soluţia adecvată jurnalismului etic

În 1994, când a aflat că laureatul Pulitzer al anului pentru fotografie, fotoreporterul Kevin Carter, s-a sinucis la trei luni după fericitul eveniment al recunoaşterii valorice, la care aspiră orice jurnalist.

Pentru a câştiga şi a păstra încrederea publicului, jurnalistul, în mod individual, dar, mai ales, organizaţia media (redacţia) au nevoie de un cadru etic de relaţionare, de normare a vieţii interne. De regulă, cadrul acesta este oferit de codul etic, în care trebuie specificate aspiraţiile şi aşteptările morale minime ale respectivei organizaţii.

Situaţia managementului etic în instituţiile de presă din România se află în stadiul „imoralităţii”. Vom accentua totuşi că dezinteresul manifestat faţă de managementul etic al redacţiei va creşte şi mai mult nemulţumirea publicului faţă de calitatea produsului mediatic. Deja, publicul dă semne vizibile de saturaţie faţă de o media românească scăpată de sub controlul eticii organizaţionale, media este percepută ca intens manipulatoare şi acuzată de astfel de practici.

În vara anului 2004, un post de televiziune prezenta, în cadrul emisiunilor de ştiri, un scurt reportaj despre o tânără femeie din Piteşti, care a ales să-şi dea foc cu benzină. Femeia protesta astfel, în faţa primăriei, pentru că nu îi fusese rezolvată în nici un fel problema locativă. Nici un comitet de etică, nici Consiliul de Onoare al CRP, cum, de altfel, nici un jurnal, sau publicist comentator, n-au catadicsit să tragă semnalul de alarmă. Întreaga comunitate jurnalistică românească a fost „invidioasă“ pe reporteriţa care a avut şansa să relateze în direct, o autoincendiere. Nimeni n-a ridicat problema respectării vreunui principiu etic. Nici măcar normele moralei creştine, ale moralei comune, nu au fost contrapuse produsului mediatic fulminant, mustind de senzaţional.





Noua paradigmă mediatică şi etica

„Noile media sunt un termen umbrelă care înglobează tehnologii diverse. Unii specialişti sunt de părere că pot fi considerate noi media atât blogurile, podcasturile, jocurile video, lumile virtuale, enciclopediile de tip wiki, dar şi orice alt dispozitiv mobil, televiziunile interactive şi chiar site-urile şi emailul.“ (Dorina Guţu, New Media, Editura Tritonic, 2007, p. 17)

Bun sau rău, sau şi bun şi rău, vechi şi nou, jurnalismul se dovedeşte totuşi a fi profesia spre care încă aspiră tânăra generaţie.Urmând sugestia lui Gardner, putem spune că, în momentul critic pe care-l înfruntă în această perioadă jurnalistul, organizaţia de media şi jurnalismul clasic, în totalitatea sa, ar trebui să ia în calcul cele trei aspecte de bază ale „muncii bine făcute în vremurile grele”.

Cei trei piloni sunt misiunea, standardele şi identitatea. Misiunea jurnalismului înseamnă caracteristicile definitorii ale acestuia. Standardele reprezintă „cele mai bune practici” ale profesiei şi descriu nivelurile la care sunt stabilite performanţele. Identitatea şi valorile personale ţin de fiecare dintre noi şi au o legătură puternică cu ceea ce credem a fi noi înşine, ca persoane.





„Testul oglinzii” ar ajuta să ne desluşim asupra propriei noastre identităţi.

Jurnalismul se va privi în oglindă fie că vrea, fie că va fi obligat să o facă. Pentru

jurnalismul românesc „testul oglinzii” este mai necesar astăzi, decât oricând, şi

confruntarea va avea loc, fiindcă profesia, instituţia se dezvoltă din păcate către

direcţii, care nu definesc „munca bine făcută”.

În ceea ce ne priveşte, adoptăm fără rezerve îndemnul economistului Albert Hirschman:

„Noi putem să vorbim, să ne exprimăm loialitatea, să formulăm temeri sau putem părăsi

scena” (Albert O. Hirschman, Voice Exit, and Cambridge Loyalty, Massachussets,

Harvard University Press, 1970)

„Testul oglinzii” ar ajuta să ne desluşim asupra propriei noastre identităţi.

Jurnalismul se va privi în oglindă fie că vrea, fie că va fi obligat să o facă. Pentru

jurnalismul românesc „testul oglinzii” este mai necesar astăzi, decât oricând, şi

confruntarea va avea loc, fiindcă profesia, instituţia se dezvoltă din păcate către

direcţii, care nu definesc „munca bine făcută”.

În ceea ce ne priveşte, adoptăm fără rezerve îndemnul economistului Albert Hirschman:

„Noi putem să vorbim, să ne exprimăm loialitatea, să formulăm temeri sau putem părăsi

scena” (Albert O. Hirschman, Voice Exit, and Cambridge Loyalty, Massachussets,

Harvard University Press, 1970)





Recomandări Recomandări

1. Către mediul academic:

Studierea eticii lor profesionale, ca domeniu specializat al filosofiei morale. Credem că studierea disciplinei este obligatorie în cadrul curriculei universitare pentru formarea viitorilor jurnalişti. Facultăţile de comunicare şi jurnalism trebuie să ofere studenţilor şansa de a studia etica mass-media, ca parte a eticii aplicate, cel puţin un semestru.

Acreditarea ca specializare universitară nouă, a „expertului în etică“. Acesta poate fi absolventul cu dublă specializare (medicină – etică; jurnalism – etică; inginerie – etică) ce s-ar putea încadra pe un post de consilier moral, şef de comisie de etică, organizator de training etic etc., în organizaţiile şi instituţiile româneşti.

1. Către mediul academic:

Studierea eticii lor profesionale, ca domeniu specializat al filosofiei morale. Credem că studierea disciplinei este obligatorie în cadrul curriculei universitare pentru formarea viitorilor jurnalişti. Facultăţile de comunicare şi jurnalism trebuie să ofere studenţilor şansa de a studia etica mass-media, ca parte a eticii aplicate, cel puţin un semestru.

Acreditarea ca specializare universitară nouă, a „expertului în etică“. Acesta poate fi absolventul cu dublă specializare (medicină – etică; jurnalism – etică; inginerie – etică) ce s-ar putea încadra pe un post de consilier moral, şef de comisie de etică, organizator de training etic etc., în organizaţiile şi instituţiile româneşti.





2. Către asociaţiile profesionale ale jurnaliştilor din România:

• Organizarea anuală a unor acţiuni de cunoaştere şi apropriere a instrumentelor managementului etic: traininguri, audituri etice.• Realizarea unor dezbateri pe teme de etică a mass-media, fie prin susţinerea financiară a unei reviste dedicate acestui domeniu, fie prin organizarea de workshop-uri ori de câte ori se constată cazuri flagrante de încălcare a codului deontologic.• Profesionalizarea treptată a jurnaliştilor practicanţi, care nu au studii de specialitate, prin stagii de perfecţionare axate pe componenţa de etică profesională.• Iniţiativă în privinţa reglementării intrării în profesie, prin impunerea unor standarde de pregătire academică şi de practică jurnalistică.• Codul etic

Recomandăm asociaţiilor profesionale şi sindicale ale jurnaliştilor să colaboreze pentru realizarea unui cod etic al jurnaliştilor români – cu atât mai mult cu cât nu există o lege a presei – bazat pe principii etice universale. Colaborarea cu un etician, în realizarea acestui demers, este absolut obligatorie. Oricare vor fi normele şi prevederile acestui cod naţional, considerăm că el ar trebui să conţina exprimarea explicită a misiunii, a standardelor şi valorilor profesionale ale comunităţii jurnalistice româneşti. De asemenea, un astfel de cod ar trebui construit pornindu-se de la principiile etice considerate a fi importante în manifestarea misiunii, principii din care să decurgă, în mod logic, regulile şi normele deontologice.• Considerăm că asociaţiile profesionale şi cele sindicale ar trebui să se implice serios în realizarea unui contract de muncă la nivel de ramură, în care să existe prevederi distincte specifice profesiei. Dintre acestea, obligatorii sunt cele referitoare la clauza de conştiinţă şi condiţiile invocării ei, precum şi cele referitoare la intrarea în profesie (condiţii de studii, recunoaşterea acordată de asociaţiile profesionale etc.).

2. Către asociaţiile profesionale ale jurnaliştilor din România:

• Organizarea anuală a unor acţiuni de cunoaştere şi apropriere a instrumentelor managementului etic: traininguri, audituri etice.• Realizarea unor dezbateri pe teme de etică a mass-media, fie prin susţinerea financiară a unei reviste dedicate acestui domeniu, fie prin organizarea de workshop-uri ori de câte ori se constată cazuri flagrante de încălcare a codului deontologic.• Profesionalizarea treptată a jurnaliştilor practicanţi, care nu au studii de specialitate, prin stagii de perfecţionare axate pe componenţa de etică profesională.• Iniţiativă în privinţa reglementării intrării în profesie, prin impunerea unor standarde de pregătire academică şi de practică jurnalistică.• Codul etic

Recomandăm asociaţiilor profesionale şi sindicale ale jurnaliştilor să colaboreze pentru realizarea unui cod etic al jurnaliştilor români – cu atât mai mult cu cât nu există o lege a presei – bazat pe principii etice universale. Colaborarea cu un etician, în realizarea acestui demers, este absolut obligatorie. Oricare vor fi normele şi prevederile acestui cod naţional, considerăm că el ar trebui să conţina exprimarea explicită a misiunii, a standardelor şi valorilor profesionale ale comunităţii jurnalistice româneşti. De asemenea, un astfel de cod ar trebui construit pornindu-se de la principiile etice considerate a fi importante în manifestarea misiunii, principii din care să decurgă, în mod logic, regulile şi normele deontologice.• Considerăm că asociaţiile profesionale şi cele sindicale ar trebui să se implice serios în realizarea unui contract de muncă la nivel de ramură, în care să existe prevederi distincte specifice profesiei. Dintre acestea, obligatorii sunt cele referitoare la clauza de conştiinţă şi condiţiile invocării ei, precum şi cele referitoare la intrarea în profesie (condiţii de studii, recunoaşterea acordată de asociaţiile profesionale etc.).





3. Conducerilor organizaţiilor de media:

• Patronilor şi conducerilor organizaţiilor de media li se poate recomanda să introducă în

activitatea acestora dimensiunile unui management al eticii, cu toate instrumentele pe care

acesta le oferă: codul etic al instituţiei, care să pornească de la codul naţional şi care să

includă şi specificul respectivei instituţii media; comitetul de etică, cu atribuţii şi responsabilităţi

clare şi precise, trainingul etic şi auditul etic, consilierul moral. Pentru început, credem că este

stringent ca editorii să definească misiune organizaţiei, având în vedere şi dimensiunea etică

a acesteia, relaţiile dintre angajaţi, cele din cadrul conducerii şi angajaţi, precum şi relaţiile cu

publicul, cu mediul politic şi cu cel economic.

• Planurile de dezvoltare ale organizaţiilor trebuie să facă referiri clare la dimensiunea etică a

acestui tip de afacere. Nu ar fi nepotrivit dacă aceste planuri de dezvoltare ar avea o

componentă etică şi ar cuprinde strategiile avute în vedere de către instituţie, pentru a asigura

elementele definitorii ale unei organizaţii morale.





4. Administraţiei centrale, Guvernului, Parlamentului

• Cuprinderea în nomenclatorul profesiilor din România a celei de „expert în etică“ (Ministerul Muncii).

• Înfiinţarea unor structuri instituţionalizate sau a unor funcţii cu competenţe clare în rezolvarea problemelor morale – biroul de etică, comitetul de etică, consilierul moral, avizul etic.

• Educaţia morală instituţionalizată prin programele educaţionale.

4. Administraţiei centrale, Guvernului, Parlamentului

• Cuprinderea în nomenclatorul profesiilor din România a celei de „expert în etică“ (Ministerul Muncii).

• Înfiinţarea unor structuri instituţionalizate sau a unor funcţii cu competenţe clare în rezolvarea problemelor morale – biroul de etică, comitetul de etică, consilierul moral, avizul etic.

• Educaţia morală instituţionalizată prin programele educaţionale.

Teza Doctorat BUNA

Documents

Transcript of Teza Doctorat BUNA