Testul 1_Grile

DOCTRINE ECONOMICE CONTEMPORANE

GRILE PENTRU TESTUL 1

1. Ca doctrină economică, mercantilismul desemnează:

a. un ansamblu de idei economice şi de măsuri de politică economică caracteristice

pentru secolul XVIII-XIX, subordonate ideii că bogăţia provine din comerţ;

b. prima reflectare teoretică a economiei de piaţă, marcând începutul formării ştiinţei

economice ca ştiinţă autonomă, cu un domeniu propriu de cercetare;

c. tot ceea ce este legat de câştigul bănesc.

Răspunsul pe care îl consideri corect este: ............................

2. Geneza mercantilismului este legată de următoarele condiţii:

a. apariţia primelor state centralizate, a societăţii moderne şi a economiei de piaţă;

b. eliberarea raţiunii de acordul obligatoriu cu dogmele religioase (sec. XV-XVI);

c. marile descoperiri geografice ale sec. XV-XVI.

Varianta corectă este: A= a+b; B=b+c; C=a+c; D=a+b+c.


3. Doctrina mercantilistă poate fi caracterizată prin următoarele idei principale:

a. concepţia despre avuţie sau bogăţie;

b. concepţia despre originea şi rolul profitului;

c. concepţia despre bani.


Răspunsul pe care îl consideri corect este: ...........................

4. Forma ideală a bogăţiei în viziunea mercantiliştilor, constă în:

a. pământ;

b. bani, respectiv metale preţioase;

c. factori de producţie.


5. Izvorul profitului şi al acumulării de bogăţii, în viziunea mercantilistă, constă în:

a. agricultură;

b. comerţ;

c. producţia de bunuri materiale.


6. Cu privire la bani, mercantiliştilor le aparţine cea mai veche formulare a:

a. teoriei nominaliste a banilor;

b. teoriei cantitative a banilor;

c. teoriei preţului just.


7. Printre reprezentanţii mercantilismului se numără:

a. O.Cromwell; J.B.Colbert, T.Mun, J.Child, A. Serra;

b. W.Petty, R. Cantillon, N.Baudeau, A.R.J. Turgot;

c. G.Botero, J.Bodin, L.Ortiz, V.R.Mirabeau, Fr. Quesnay.


8. La baza măsurilor de politică economică mercantilistă stă:

a. deviza “laissez-faire, laissez-passer”;

b. ideea intervenţiei active a statului în economie;

c. principiul “dreptăţii comutative”.


9. În plan teoretic, caracteristică pentru politica economică a mercantilismului timpuriu (sec.

XVI) este lucrarea:

a. “Tratat de economie politică”- Antoine de Montchretien;

b. “Eseu asupra naturii comerţului în general”-Richard Cantillon;

c. “Analiza critică a unor plângeri a compatrioţilor noştri”- William Stafford.


10. Ideea principală a mercantilismului timpuriu (sec. XVI) este:

a. atragerea şi reţinerea unei cantităţi cât mai mari de bani, respectiv de metale preţioase,

în interiorul ţării;

b. impulsionarea comerţului exterior astfel încât soldul balanţei comerciale să fie activ;

c. limitarea implicării statului în economie; renunţarea la controlul centralizat asupra

economiei.


11. Spre deosebire de mercantilismul timpuriu, mercantilismul matur sau sistemul balanţei

comerciale (sec. XVII):

a. a renunţat la măsurile rigide de atragere unilaterală a metalelor preţioase într-o singură

ţară, admiţând fluxuri multidirecţionale ale acestora, cu condiţia ca balanţa comercială

să fie activă;

b. cerea interzicerea ieşirii banilor din ţară pentru menţinerea unei balanţe comerciale

favorabile;

c. a renunţat la impulsionarea producţiei naţionale în favoarea comerţului exterior.


12. În planul politicii economice practice, mercantilismul cunoaşte următoarele particularităţi

naţionale:

a. mercantilismul comercial englez;

b. mercantilismul industrialist francez;

c. cameralismul german.

Varianta corectă este: A=a+b; B=b+c; C=a+c; D= a+b+c.


13. Politica economică a mercantilismului comercial englez se caracterizează prin măsuri

îndreptate spre:

a. dezvoltarea producţiei industriale, încurajarea importurilor de materii prime şi

exportului de produse manufacturate;

b. dezvoltarea manufacturilor, politica liberschimbistă în comerţul interior şi

protecţionism moderat în comerţul exterior;

c. dezvoltarea producţiei agricole, încurajarea importurilor de produse de lux şi a

exportului de materii prime.


14. Teoria balanţei comerciale poate fi sintetizată astfel, folosind cuvintele autorului ei - Thomas

Mun:

a. “mijlocul obişnuit de sporire a avuţiei şi a tezaurelor noastre este comerţul cu

străinătatea, activitate în care trebuie să respectăm regula după care, în fiecare an să

vindem străinilor mărfurile noastre de o sumă mai mare decât suma mărfurilor folosite

de noi de la ei”;

b. “fiecare ţară care are mai mulţi bani în circulaţie decât vecinii ei are un avantaj asupra

acesteia cât timp menţine această abundenţă de bani”;

c. “orice cumpărare micşorează cantitatea de bani, orice vânzare creşte cantitatea de

bani”.


15. Colbertismul, ca politică economică, are ca scop:

a. creşterea populaţiei Franţei şi a puterii sale economice;

b. creşterea competitivităţii industriei franceze pe plan extern;

c. sporirea capitalului comercial francez.


16. Mercantilismul târziu (sec. XVIII) caracteristic Angliei, în special, va milita pentru:

a. limitarea implicării statului în economie, liberalizarea economică pe plan intern şi

internaţional;

b. balanţă comercială favorabilă, stimularea comerţului exterior;

c. implicarea activă a statului în economie, reglementare cât mai riguroasă.


17. Pentru Richard Cantillon:

a. banii şi abundenţa lor constituie esenţa bogăţiei;

b. banii nu sunt esenţa bogăţiei, ci abundenţa lor constituie un stimulent al îmbogăţirii;

c. bogăţia constă în abundenţa banilor care circulă.


18. Printre defectele politicii mercantiliste se numără:

a. creşterea preţurilor datorită acumulării de metale preţioase în interiorul ţării;

b. armonia de interese dintre statul modern şi agenţii economici;

c. sporirea forţei economice a naţiunii.


19. Principalele merite ale mercantilismului sunt:

a. reprezintă primul curent economic închegat;

b. marchează autonomizarea ştiinţei economice;

c. receptivitatea faţă de sistemul economiei de piaţă.



20. Limitele cele mai clare ale mercantilismului sunt:

a. supraaprecierea rolului circulaţiei mărfurilor în raport cu sfera producţiei;

b. preocuparea redusă pentru teoretizare şi conceptualizare;

c. fundamentarea unui set de măsuri de politică economică practică.



21. Şcoala fiziocrată, prima şcoală de gândire economică în adevăratul sens al cuvântului apare:

a. la jumătatea sec XVII;

b. la începutul sec. XVIII;

c. la jumătatea sec. XVIII.


22. Printre reprezentanţii Şcolii fiziocrate se numără:

a. Fr. Quesnay; V.R. Mirabeau, Mercier de la Riviere, Dupout de Nemour, A.R.J Turgot;

b. Fr. Quesnay; V.R. Mirabeau, Mercier de la Riviere, Dupout de Nemour, Richard

Cantillon;

c. Fr. Quesnay; V.R. Mirabeau, Mercier de la Riviere, J.B.Colbert, A.R.J.Turgot.


23. Politica economicã recomandată de fiziocraţi este subordonată:

a. principiului “laissez- faire, laissez-passer”;

b. principiului “dreptăţii comutative”;

c. principiului “egalităţii veniturilor”.


24. Şcoala fiziocrată este organizată în jurul unei doctrine şi a unei idei directoare:

a. forma idealã a bogăţiei constă în bani;

b. statul - paznic de noapte al economiei;

c. ordinea naturală; supremaţia naturii.


25. Printre meritele Şcolii fiziocrate se numără:

a. analiza macroeconomică şi preocuparea pentru echilibrul macroeconomic;

b. analiza microeconomică şi postulatul agentului economic reprezentativ;

c. “ordinea naturală” şi “teoria mâinii invizibile”.


26. În concepţia fiziocraţilor, singura ramură producătoare de bogăţie este:

a. comerţul;

b. agricultura;

c. circulaţia mărfurilor.


27. Şcoala fiziocrată este organizată în jurul unei doctrine şi a unei idei directoare:

a. viaţa socială se supune unor “legi naturale”, respectiv ordinii naturale;

b. ordinea naturală, respectiv supremaţia agriculturii;

c. ordinea naturală, respectiv supremaţia naturii.


28. Apariţia Şcolii fiziocrate este legată de efectele negative ale politicii colbertiste asupra

agriculturii franceze:

a. scăderea interesului pentru agricultură, sărăcirea ţăranilor şi ruinarea agriculturii

franceze;

b. creşterea sarcinilor fiscale, menţinerea preţurilor scăzute la produsele agricole;

c. scutirea completă a fermierilor de plata impozitelor şi transmiterea impozitelor asupra

arendei pe care o primeau proprietarii funciari.



29. În concepţia fiziocrată:

a. sursa bogăţiei este munca, producţia de bunuri materiale, (serviciile fiind considerate

neproductive);

b. numai natura creează, munca omului având doar un rol de transformare a bunurilor

create şi înmulţite de natură;

c. izvorul profitului este comerţul, în special comerţul exterior.


30. “Ordinea naturală” în viziunea fiziocraţilor:

a. este o ordine socială bazată pe proprietate şi libertate;

b. este impusă de voinţa oamenilor datorită faptului că interesul particular nu poate fi

separat de interesul comun;

c. este o ordine socială determinată de instituţiile economice spontane pe baza cărora

viaţa economică se autoreglează.


31. Principiul fiziocrat “laissez-faire, laissez passer” sugerează:

a. fatalism şi pasivitate;

b. totul trebuie lăsat să meargă de la sine, nu rămâne nimic de făcut;

c. individul trebuie să facă totul, statul foarte puţin.


32. Funcţiile statului fiziocrat sunt:

a. paznic al “ordinii naturale” şi al fundamentului său – proprietatea privată;

b. instrucţia publică;

c. lucrările publice.



33. Resursele financiare ale statului fiziocrat sunt asigurate de:

a. impozitele asupra terenurilor agricole, plătite de proprietarii funciari;

b. impozitul unic asupra produsului net creat în agricultură, plătit de proprietarii funciari;

c. impozitul unic asupra produsului net creat în agricultură şi plătit de clasa productivă.


34. “Produsul net”, definit de fiziocraţi ca diferenţă între valoarea creată şi cea consumată pentru

producerea ei, nu poate exista decât în agricultură pentru că:

a. “munca având alt obiect decât pământul e cu totul sterilă, căci omul nu este creator,

numai natura creează”;

b. “munca omului, a oricărei naţiuni constituie fondul care dintotdeauna o

aprovizionează cu toate bunurile necesare şi de înlesnire a traiului”;

c. “munca este unicul izvor al bogăţiei şi agricultura este cea care măreşte bogăţia”.


35. Premisele generale ale “Tabloului economic” al lui Fr. Quesnay sunt:

a. produsul net - dar al naturii creat în agricultură;

b. structura socială cu trei clase: clasa productivă, clasa sterilă şi clasa proprietarilor

funciari;

c. “ordinea naturală” este rezultata acţiunii “omului economic”- perfect individualist,

egoist, în permanenţă concurenţă şi urmărind profitul maxim.



36. Principalul merit al “Tabloului economic” al lui Fr. Quesnay este:

a. reprezintă primul instrument metodologic de analiză a echilibrului macroeconomic;

b. recomandă un set de măsuri de politică economică, subordonate principiului “laissez-

faire, laissez passer”;

c. constituie punctul de plecare al liberalismului economic.


37. Criticile aduse “Tabloului economic” a lui Fr. Quesnay, se referă la:

a. există o contradicţie atunci când se analizează felul în care clasa sterilă îşi acoperă

nevoile proprii din produse manufacturate;

b. imaginea oferită de tablou este cvasistaţionară;

c. include în produsul net valoarea producţiei industriale, în contradicţie cu teoria

conform căreia doar munca din agricultură este productivă.



38. Politica economică propusă de fiziocraţi implică:

a. libertatea muncii;

b. libertatea comerţului;

c. limitarea funcţiilor statului.

Varianta corectă este: A= a+b; B=b+c; C=a+c; D=a+b


39. Pe scurt, coordonatele politicii economice fiziocrate sunt:

a. libertate de mişcare totală, stat minim;

b. stat total, libertate minimă;

c. protecţionism, implicare activă a statului în economie.


40. Marile lacune ale doctrinei fiziocrate sunt:

a. supraestimarea rolului circulaţiei mărfurilor în raport cu sfera productivă şi

preocuparea redusă pentru teoretizare şi conceptualizare;

b. supraestimarea rolului agriculturii în crearea bogăţiei şi neînţelegerea completă a

mecanismului de formare a valorii;

c. supraestimarea rolului agriculturii în crearea bogăţiei şi analiza deficitară a

echilibrului macroeconomic.


41. Pentru Şcoala clasică, libertatea economică are ca şi coordonate majore:

a. implicarea activă a statului în economie, libera iniţiativă a agenţilor economici, libera

concurenţă pe piaţă şi formarea liberă a preţurilor;

b. inviolabilitatea proprietăţii private, libera iniţiativă a agenţilor economici, libera

concurenţă pe piaţă şi formarea liberă a preţurilor;

c. proprietatea comună, munca în comun, repartiţia după nevoi reglementată raţional de

către stat.


42. Mentorul Şcolii clasice, autor al lucrării care va marca naşterea economiei politice clasice

este:

a. Fr. Quesnay-autorul lucrării “Tabloul economic” (1758);

b. A. Smith- autorul lucrării “Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”

(1776);

c. J. S. Mill- autorul lucrării “Principiile economiei politice” (1848).


43. Odată cu Şcoala clasică, ştiinţa economică devine ştiinţă autonomă cu un obiect de studiu

propriu:

a. îmbogăţirea naţiunii;

b. creşterea puterii economice a statelor centralizate;

c. echilibrul economic.


44. Sistemul teoretic al Şcolii clasice este caracterizat în linii generale de:

a. o concepţie fundamentală despre organizarea economiei;

b. ştiinţa economică devine ştiinţă autonomă cu un obiect de studiu propriu, un scop

utilitarist, pragmatic şi o metodă proprie - a abstracţiei ştiinţifice şi deducţiei;

c. universul ideatic preferat este microanaliza.



45. Adam Smith – autorul teoriei "mâinii invizibile", consideră că:

a. ordinea naturală este ordinea providenţială creată de Dumnezeu;

b. ordinea naturală se naşte pe baza libertăţii economice asigurată de concurenţa

perfectă;

c. ordinea socială perfectă este caracterizată de lipsa oricărei autorităţi şi o desăvârşită

libertate.


46. În concepţia lui Adam Smith, instituţiile care dau naştere “ordinii naturale” sunt:

a. diviziunea muncii, moneda, creşterea capitalului şi mecanismul adaptării ofertei la

cerere;

b. avantajul absolut, avantajul relativ şi costurile comparative;

c. avuţia naţională şi “mâna invizibilă”.


47. Sursa bogăţiei, în concepţia lui Adam Smith:

a. munca, producţia de bunuri materiale, serviciile fiind considerate neproductive;

b. munca, producţia de bunuri materiale şi servicii;

c. natura, munca omului având doar un rol de transformare a bunurilor create şi înmulţite

de natură.


48. Instituţiile economice spontane, pentru Adam Smith, sunt:

a. diviziunea muncii, moneda, “homo oeconomicus”, “ordinea naturală”;

b. diviziunea muncii, moneda, creşterea capitalului, mecanismul adaptării ofertei la

cerere;

c. “mâna invizibilă”, “ordinea naturală”, “homo oeconomicus”, politica “laissez faire,

laissez passer”.


49. În concepţia lui Adam Smith, “ordinea naturală” se naşte pe baza:

a. libertăţii economice asigurată de concurenţa perfectă;

b. restrângerii diviziunii muncii şi creşterii capitalului;

c. legilor naturale asupra cărora statul nu are nici o putere.


50. În sistemul “ordinii naturale”, arată Adam Smith, statul este eliberat de o îndatorire pentru

care nu va fi niciodată suficient de înţelept:

a. paznic al “ordinii naturale” şi al fundamentului său - proprietatea privată (“a nu

împiedica binele ce se face singur şi a pedepsi pe cei ce atentează la proprietatea

privată”);

b. “a împiedica despotismul ordinii naturale să degenereze în despotism general”;

c. de a supraveghea activitatea particularilor şi de a îndruma spre îndeletniciri cât mai

potrivite cu interesele societăţii.


51. Optimismul liberal al lui Adam Smith poate fi exprimat simplificat prin “teoria mâinii

invizibile” conform căreia:

a. economia se reglează cu ajutorul “mâinii invizibile” a statului;

b. economia se autoreglează în mod spontan fără preocuparea deliberată a statului în

mecanismul economic, în afara unor situaţii strict determinate;

c. cu preocuparea deliberată a indivizilor, economia se autoreglează în mod spontan,

făcând inutilă orice intervenţie a statului în economie.


52. Spre deosebire de Adam Smith, David Ricardo pune în evidenţă în teoria repartiţiei:

a. structura socială: muncitori, capitalişti, proprietari de pământ;

b. mărimea veniturilor fundamentale: salariu, profit, rentă, în funcţie de productivitatea

factorilor de producţie;

c. dinamica veniturilor fundamentale: salariu, profit, rentă, în funcţie de creşterea

populaţiei.


53. Pentru Adam Smith unicul izvor al avuţiei este:

a. circulaţia mărfurilor şi banii-metale preţioase;

b. pământul, agricultura şi industria extractivă;

c. munca, producţia de bunuri materiale.


54. În opinia lui David Ricardo, mărimea valorii este determinată de:

a. munca socialmente necesară pentru producerea ei şi de raritatea pe piaţă;

b. munca- “măsura reală a valorii de schimb a tuturor mărfurilor”;

c. uilitate şi raritate.


55. David Ricardo defineşte renta ca:

a. un dar al naturii;

b. acea parte din produsul pământului care se plăteşte land-lordului pentru folosinţa

forţelor originale şi indestructibile ale solului;

c. profitul suplimentar determinat de cheltuielile de producţie mai scăzute datorită

diferenţelor de fertilitate ale terenurilor.


56. Asemănările dintre teoriile cu privire la repartiţie ale lui Adam Smith şi David Ricardo, constă

în:

a. aceeaşi structură socială: muncitori, capitalişti, proprietari de pământ;

b. aceleaşi venituri fundamentale: salariu, profit, rentă.

c. aceeaşi preocupare pentru dinamica veniturilor în funcţie de creşterea populaţiei.



57. David Ricardo este autorul:

a. teoriei avantajului absolut în comerţul internaţional;

b. teoriei costurilor comparative şi avantajului absolut în comerţul internaţional;

c. teoriei costurilor comparative şi avantajului relativ în comerţul internaţional.


58. Dacă într-o ţară oarecare toate preţurile sunt mai ridicate de două ori decât în altă ţară:

a. în opinia lui Adam Smith, schimbul între cele două ţări va avea loc dacă apare o

diferenţă la scara costurilor;

b. în opinia lui David Ricardo, nu va avea loc nici un schimb între cele două ţări;

c. în opinia lui David Ricardo, schimbul între cele două ţări va avea loc dacă apare o

diferenţă la scara costurilor.


59. Pentru David Ricardo, criteriul care determină diviziunea internaţională a muncii este:

a. avantajul absolut;

b. productivitatea muncii;

c. politica liber-schimbistă.


60. Argumentele lui David Ricardo în favoarea politicii liberului –schimb sunt:

a. distribuţia binefacerilor naturii;

b. economia de muncă socială;

c. expresia barierelor protecţioniste.



61. Principala contribuţie a lui Jean Baptiste Say la gândirea economică este elaborarea:

a. legii randamentelor descrescânde;

b. legii debuşeelor;

c. legii psihologice fundamentale a înclinaţiei marginale spre consum.


62. Obiectul economiei politice în concepţia lui J.B. Say este:

a. cercetarea avuţiei naţiunilor şi a căilor de sporire a acesteia;

b. explicarea legilor care reglementează repartiţia sau distribuţia;

c. expunerea manierei în care se formează, distribuie şi consumă bogăţiile.


63. “Legea Say” poate fi sintetizat1ă astfel:

a. mărfurile îşi servesc unele altora ca debuşee, deţinătorii lor se află succesiv în

ipostazele de vânzători şi cumpărători, suma vânzărilor se echilibrează cu suma

cumpărărilor prin intervenţia statului ca forţă exterioară pieţei;

b. mărfurile îşi servesc unele altora ca debuşee, deţinătorii lor se află succesiv în


cumpărărilor, echilibrul cerere - ofertă se realizează automat;

c. mărfurile îşi servesc unele altora ca debuşee, deţinătorii lor se află succesiv în


cumpărărilor, echilibrul cerere - ofertă se realizează automat, fiind posibile

dezechilibre economice care reclamă intervenţia statului.


64. Criticile aduse “legii Say” se referă, în principal la:

a. dezechilibrele cerere-ofertă pot fi provocate de schimbul pe credit sau de repartiţia

venitului naţional;

b. cererea totală este întotdeauna egală cu oferta totală, crizele de supraproducţie,

şomajul, nu sunt decât fenomene trecătoare;

c. echilibrul economic general este determinat de egalitatea cererii totale cu oferta totală.


65. John Stuart Mill, considerat ultimul dintre liberalii clasici, atribuie defectele capitalismului:

a. proprietăţii private;

b. individualismului exagerat;

c. ocrotirii necorespunzătoare a drepturilor de proprietate.



66. Concepţia lui J. S. Mill cu privire la rolul economic al statului, conturată în “teoria statului

staţionar”, se bazează pe ideea:

a. “statul normal al fiinţelor omeneşti este acela al luptei pentru progres”;

b. “a concilia cea mai mare libertate de acţiune a individului cu dreptul tuturor asupra

proprietăţii materiilor prime oferite de glob şi cu o participare a tuturor la profiturile

muncii în comun”;

c. “acumularea de bogăţii în stat nu e scopul abstract al guvernului, ci participarea

tuturor cetăţenilor la foloasele vieţii fizice pe care le reprezintă bogăţia”.


67. În domeniul politicii fiscale, J. S. Mill se pronunţă pentru:

a. utilizarea surplusurilor bugetare pentru plata datoriei publice;

b. egalitatea sacrificiilor implicate de plata taxelor;

c. impozitul unic.


68. Prima reacţie antiliberală fără a fi socialistă, vine din partea lui:

a. Henri de Saint Simone;

b. Simone de Sismondi;

c. Charles Fourier.


69. Disidenţa faţă de liberalism a lui Simone de Sismondi se manifestă cu privire la:

a. obiectul, metoda şi concluziile practice ale Şcolii clasice;

b. principiile teoretice ale Şcolii clasice;

c. proprietatea privată.


70. Simone de Sismondi contestă teorema liberală a identităţii interesului particular cu cel general,

folosind ca argument:

a. proprietatea trebuie organizată în vederea intereselor producţiei;

b. repartiţia inegală a proprietăţii şi forţa inegală a contractanţilor, determină contradicţia

dintre interesele private şi interesul general;

c. individul poate fi mai bine apărat prin organizarea în mici grupe autonome.


71. Simone de Sismondi este precursorul economiei sociale prin următoarele idei:

a. creşterea avuţiei nu mai trebuie privită ca scop în sine, ci ca mijloc pentru bunăstarea

oamenilor;

b. ordinea economică este bună doar dacă asigură bunăstarea pentru toţi;

c. implicarea statului în economie trebuie îndreptată în principal spre restabilirea unităţii

dintre muncă şi proprietate.



72. Scenariul de organizare socială al socialiştilor utopici propune:

a. înlocuirea mecanismului spontan de reglare a proporţiilor economice cu intervenţia

statului pentru înfăptuirea justiţiei sociale;

b. înlocuirea proprietăţii private cu proprietatea socială;

c. repartiţia echitabilă a veniturilor în societate.



73. Formele de organizare socială propuse de socialiştii utopici poartă diferite denumiri:

a. “cooperative” (Robert Owen), “colectivism” (Henri de Saint Simone), “societate

mutualistă” (Pierre Joseph Proudhon), “falanstere” (Charles Fourier), “ateliere

sociale” (Louis Blanc);

b. “cooperative” (Henri de Saint Simone), “colectivism” (Robert Owen), “ateliere

sociale” (Charles Fourier), “anarhism” (Pierre Joseph Proudhon), “falanstere” (Louis

Blanc);

c. “colectivism” (Henri de Saint Simone), “falanstere” (Pierre Joseph Proudhon),

“cooperative” (Robert Owen), “ateliere sociale” (Charles Fourier), “societate

mutualistă” (Louis Blanc).


74. Scenariul organizării sociale propus de Saint Simone recomandă:

a. asociaţia voluntară a membrilor societăţii în “falanstere”;

b. o societate colectivistă subordonată favorizării industriei, în care statul devine

singurul investitor, proprietar al tuturor instrumentelor de muncă pe care le distribuie

conform intereselor sociale;

c. societatea mutualistă a reciprocităţii serviciilor.


75. Cu privire la proprietatea privată, Saint Simone consideră că:

a. asigură de la sine bunăstarea generală cu condiţia limitării implicării statului în viaţa

societăţii;

b. este pe de o parte furt, pe de altă parte libertate;

c. nu slujeşte intereselor producţiei; datorită instituţiei moştenirii, depozitarii capitalului

fiind hotărâţi de hazardul naşterilor şi nu de interesul social.


76. Socialiştii asociaţionişti, consideră că:

a. individul poate fi mai bine apărat prin organizarea în mici grupe autonome

(cooperative, falanstere, ateliere sociale etc.);

b. noul sistem industrialist reprezintă o societate asociaţionistă subordonată favorizării

industriei;

c. concurenţa trebuie să fundamenteze regimul economic.


77. Pentru Pierre Joseph Proudhon soluţia pentru a corecta defectele proprietăţii private este:

a. organizarea de “cooperative” pe baze colective, în care gestiunea veniturilor se face de

către muncitori, după criteriul muncii prestate;

b. “societatea mutualistă a reciprocităţii serviciilor”;

c. “falansterul”- asociaţie industrial-agricolă bazată pe munca în comun şi criterii stricte

de repartiţie a rezultatelor.


78. Sunt consideraţi exponenţi ai Şcolii istorice germane:

a. J.H.G. von Juste; J.von Sonnenfels; Kaspar Klock;

b. B. Hildebrand, G. von Schmoller, Max Weber, W. Sombart;

c. Lasalle, Berhstein, Kautsky.


79. În conformitate cu concepţia Şcolii istorice, legile naturale:

a. sunt “raporturi esenţiale ce derivă din natura lucrurilor”;

b. nu sunt impuse de voinţa oamenilor, ci există în mod natural şi spontan, fiind create

de Dumnezeu pentru fericirea oamenilor;

c. nu sunt inerente lucrurilor, ci sunt provizorii şi condiţionate, verificându-se doar într-

un anumit cadru instituţional.


80. Care din afirmaţiile de mai jos este adevărată:

a. exponenţii Şcolii istorice au căutat să pună în evidenţă evoluţia instituţiilor, urmărind

evoluţia economică a naţiunilor;

b. exponenţii Şcolii istorice consideră că studiul instituţiilor facilitează înţelegerea

funcţionării economiei de piaţă;

c. instituţionaliştii americani consideră că studiul economiei de piaţă facilitează

înţelegerea funcţionării instituţiilor.


81. Protecţionismul german este reprezentat de:

a. Max Weber;

b. Ferdinand Lassale;

c. Friedrich List.


82. Protecţionismul german mută centrul de greutate al analizei economice:

a. de la naţiune la individ, de la interesul naţional la interesul individual;

b. de la individ la naţiune, de la interesul individual la interesul naţional;

c. de la individ la mici grupuri de indivizi, sprijinite financiar şi administrativ de către

stat.


83. Friedrich List consideră că puterea unei naţiuni este dată de:

a. avuţia de care dispune la un moment dat;

b. forţele productive capabile să perpetueze crearea de avuţii;

c. dezvoltarea industrială.


84. Protecţionismul lui Friedrich List:

a. este obiectivul principal al politicii economice;

b. este un mijloc pentru sprijinirea dezvoltării industriale;

c. este un scop în sine.


85. Obiectivul principal al politicii economice în concepţia lui Friedrich List este:

a. creşterea puterii productive a statului, pe calea dezvoltării industriale, prin

protecţionism;

b. educarea industrială a naţiunii;

c. sprijinirea întreprinzătorilor particulari.


86. În lucrarea sa - “Sistemul naţional de economie politică” (1841), Friedrich List se arată

încrezător într-o:

a. ordine naturală realizată în libertate şi prin libertate;

b. ordine providenţială creată de Dumnezeu pentru fericirea oamenilor;

c. ordine pozitivistă, în care implicarea statului în economie reprezintă factorul cheie al

dezvoltării economice.


87. Pentru socialismul de stat, scopul statului este:

a. “paznic de noapte” al libertăţii şi proprietăţii indivizilor inegali;

b. paznic al “ordinii naturale” şi al fundamentului său - proprietatea privată;

c. educaţia şi dezvoltarea omenirii spre libertate.


88. Gândirea economică a lui Karl Marx s-a format sub influenţa:

a. liberalismului economic clasic, de la care a preluat sistemul noţional;

b. socialismului utopic, de la care a preluat idealul social;

c. protecţionismului german, de la care a preluat obiectivul politicii economice.

Varianta corectă este: A=a+b, B=b+c, C=a+c, D= a+b+c.


89. La baza analizei marxiste a capitalismului stau principiile:

a. Şcolii clasice engleze;

b. materialismului istoric;

c. ordinii naturale.


90. Socialismul lui Marx este catalogat ca socialism:

a. utopic;

b. “de catedră”;

c. ştiinţific.


91. Conform principiilor materialismului marxist:

a. evenimentele de ordin material sunt determinate de evenimente de ordin spiritual;

b. evenimentele de ordin spiritual sunt determinate de evenimente de ordin material;

c. cadrul social politic determină condiţiile materiale de producţie.


92. Care din afirmaţiile de mai jos corespund concepţiei materialiste a lui Karl Marx:

a. istoria tuturor societăţilor de până azi este istoria luptei de clasă;

b. interesul de clasă reprezintă forţa motrice a istoriei;

c. sistemele sociale se schimbă odată cu condiţiile de producţie.



93. Karl Marx consideră statul:

a. instrumentul luptei de clasă; puterea organizată a unei clase pentru asuprirea alteia;

b. instrumentul de exploatare a muncii sociale de către capital;

c. un produs al clasei dominante din punct de vedere economic, a cărei dominaţie este

justificată prin autoritatea legilor, a sistemului politic şi prin instrumentele de

coerciţie.



94. Noţiunea “mod de producţie” este definită de Karl Marx ca:

a. unitatea dialectică a forţelor de producţie (alcătuite din mijloacele de producţie şi forţa

de muncă) şi a relaţiilor de producţie;

b. relaţiilor de producţie (alcătuite din mijloacele de producţie şi forţele de producţie) şi

a forţei de muncă;

c. forţele de producţie (alcătuite din mijloacele de producţie şi relaţiile de producţie) şi a

forţei de muncă.


95. Conform interpretării economice a istoriei a lui Karl Marx; revoluţia socială intervine atunci

când:

a. forţele de producţie devin o frână în calea dezvoltării relaţiilor de producţie;

b. relaţiile de producţie devin o frână în calea dezvoltării forţelor de producţie;

c. relaţiile de producţie au tendinţa de a evolua mult mai rapid decât forţele de producţie.


96. Analizând economia capitalistă din perspectiva materialismului economic, Karl Marx ajunge

la următoarele concluzii:

a. capitalismul este dat, odată pentru totdeauna, datorită existenţei “ordinii naturale” şi

“mâinii invizibile”;

b. capitalismul este măcinat din interior de lupta dintre burghezie şi proletariat;

c. procesul de concentrare progresivă a producţiei determină reducerea continuă a

numărului proprietarilor şi creşterea numărului muncitorilor.



97. Pentru Karl Marx, contradicţia fundamentală a capitalismului este:

a. contradicţia dintre un mod de producţie colectiv şi un mod individual de apropriere a

rezultatelor producţiei;

b. contradicţia dintre interesele claselor sociale: clasa productivă, clasa sterilă, clasa

proprietarilor de pământ;

c. contradicţia dintre "legea debuşeelor" şi dezechilibrele economice grave (inflaţie,

şomaj etc.).


98. Marfa este definită de Karl Marx ca unitate dialectică a:

a. muncii concrete şi muncii abstracte;

b. valorii de schimb şi valorii de întrebuinţare;

c. valorii şi valorii de întrebuinţare.


99. Contribuţia lui Karl Marx la teoria valorii - muncă, fundamentată de clasici, constă în:

a. dezvoltarea rădăcinilor sociale şi a dimensiunilor istorice a categoriilor economice:

marfă, valoare, preţ, bani;

b. prezentarea particularităţilor acţiunii legii valorii în decursul istoriei;

c. explicarea relaţiilor existente între valoare şi utilitate pe de o parte, valoare şi - raritate

pe de altă parte.



100. Pentru Karl Marx, în capitalism, forţa de muncă este:

a. suma raporturilor sociale ce se stabilesc între oameni în procesul de producţie;

b. o marfă ca oricare alta;

c. o marfă capabilă să producă o valoare mai mare decât propria sa valoare.


101. Plusvaloarea reprezintă în teoria marxistă:

a. valoarea rezultată în urma procesului de producţie;

b. valoarea creată de către forţa de muncă şi însuşită de către capitalist;

c. valoarea forţei de muncă reprodusă în procesul de producţie.


102. Dacă se notează cu:

c- capitalul constant,

v-capitalul variabil,

p- plusvaloarea,

p’- rata plusvalorii,

atunci relaţia de calcul a ratei plusvalorii este, pentru Karl Marx:

a. p’=(p/c)x100;

b. p’=(p/v)x100;

c. p’=(v/p)x100.


103. În concepţia lui Karl Marx, în capitalism există o tendinţă de creştere continuă a ratei

plusvalorii, ceea ce determină:

a. pauperizarea absolută a muncitorilor;

b. ieftinirea forţei de muncă;

c. reducerea continuă a exploatării.


104. Studiul capitalismului îl conduce pe Karl Marx la concluzia:

a. sistemul capitalist are şanse de supravieţuire, dacă este eliminată contradicţia sa

fundamentală între producţie şi repartizarea veniturilor;

b. nu există nici o şansă ca sistemul capitalist să supravieţuiască şi nici nu este posibil,

din punct de vedere istoric, acest lucru;

c. nu există nici o şansă ca sistemul capitalist să supravieţuiască, dar din punct de vedere

istoric, este posibil acest lucru.


105. În opinia lui Karl Marx, motivele falimentului capitalismului ca orânduire socială

sunt:

a. concentrarea producţiei, rezultat al liberei concurenţe;

b. şomajul şi pauperizarea continuă a clasei muncitoare;

c. crizele de supraproducţie.



106. Teoria marxistă valorii utilizează pentru măsurarea cantităţii de muncă următorul

etalon:

a. munca concretă şi munca abstractă;

b. timpul de muncă socialmente necesar;

c. utilitatea marginală.


107. În secolul XX, marxismul a fost supus unor:

a. continuări şi nuanţări în spaţiul sovietic (Lenin, Stalin, Buharin, Troţki);

b. revizuiri şi reformări din partea social-democraţiei germane (Bernstein, Kautsky);

c. revizuiri din partea socialismului francez (Jaurés).



Testul 1_Grile

Documents

Transcript of Testul 1_Grile