Test de psihologic de stabilire a gradului de independenţă

Manipulat sau manipulator? Iată o întrebare ce se pune cu necesitate în relaţiile interpersonale: sursă de influenţă şi autoritate, imitator pasiv, receptor conformant şi supus de mesaje, reguli şi norme, opozant activ (rezistent) la efortul de persuasiune. Suntem supuşi tot timpul, prin intermediul celor din jur (părinţi, educatori, şefi, lideri spirituali) unui proces de uniformizare. Aceasta se traduce prin cuvinte cum ar fi: socializare, învăţare de modele culturale, contagiune socială.

Un posibil răspuns la presiunea socială poate fi însuşirea comportamentului conformist. Motivele acestei achiziţii sunt diverse: pentru a evita etichetările negative ale grupului, pentru a interioriza valorile grupului de apartenenţă, pentru a ne identifica cu calităţile ce le apreciem la cei din jur. Comportamentul conformist ne apără de conflicte şi agresiuni, ne oferă confort psihic, posibilităţi de manevră. Supunerea distructivă însă, suprimă individualitatea şi distruge suportul pozitiv al personalităţii. La celălalt pol, indivizii care exercită influenţă şi putere sunt adesea corupţi de propria lor putere. Faptul de a avea putere (poziţie, post, cunoştinţe, bani) argumentează probabil utilizarea acesteia pentru a exercita influenţe, pentru a domina pe celălalt.

Obţinând supunerea unii indivizi ajung uşor la un sentiment de stimă exagerată de sine; la distanţarea afectivă şi socială de ceilalţi, la nevoia de a obţine ascultare, de a manevra pe cei din jur. Împotriva presiunii dominatoare: cum promovăm independenţa, cum ripostăm?

Apărarea independenţei şi libertăţii de expresie poate fi susţinută printr-o stare emoţională negativă, prin restrângerea voluntară a posibilităţilor de a alege, prin cenzură personală, prin argumentarea dorinţei de a fi unic.

Între dorinţa de a fi acceptat social şi aceea de a păstra independenţa şi autonomia alegerii există o gamă de nuanţe. Este bine ca omul să ştie cât mai exact unde se află.

Testul de mai jos are drept scop de a descoperi gradul de independenţă faţă de ceilalţi, în ceea ce se face, se simte şi se gândeşte. Se vor face 10 afirmaţii faţă de care, gradat da la 1 la 5 se va marca cea mai aproape de adevăr, ştiind că 1 înseamnă dezacordul, iar 5 acordul deplin cu comportamentul descris:

1. Când mă îmbrac, iau în considerare prognoza meteo.

1. 2. 3. 4. 5.

2. Când nu doresc să particip la o reuniune, dar sunt invitat accept.

1. 2. 3. 4. 5.

3. Când nu mă simt bine şi cineva îmi spune că nu arăt prea grozav mă simt şi mai rău.

1. 2. 3. 4. 5.

4. Când partenerul(a) doreşte să meargă la film şi eu nu vreau, mă răzgândesc.

1. 2. 3. 4. 5.

5. Când la o masă nu doresc să consum un anume aliment, dar mi se oferă accept.

1. 2. 3. 4. 5.

6. Când cineva spune că îi place tunsoarea mea, încerc să mă tund la fel data viitoare.

1. 2. 3. 4. 5.

7. Când mi se spune că ar trebui să mai slăbesc, ţin seama de aceasta când mănânc.

1. 2. 3. 4. 5.

1

8. Dacă un prieten insistă, reuşeşte să mă determine să joc ceva.

1. 2. 3. 4. 5.

9. Pot fi uşor convins să accept o întâlnire cu cineva de sex opus, chiar dacă nu am chef.

1. 2. 3. 4. 5.

10. Chiar dacă nu mi-e foame, pot fi convins să mănânc.

1. 2. 3. 4. 5.

2

Test de adaptabilitate

(1 – deloc, 2 – puţin, 3 – mult, 4 – foarte mult)

1. Cât de indispus sunteţi când cel aşteptat întârzie la întâlnire?

1. 2. 3. 4.

2. Cât de supărat sunteţi când spectacolul la care aveaţi bilete s-a amânat?

1. 2. 3. 4.

3. Cât de tare vă afectează plecarea cu două ore întârziere a maşinii (trenului, avionului) cu

care veţi călători?

1. 2. 3. 4.

4. În ce măsură vă necăjeşte faptul că un prieten invitat de dumneavoastră la masă nu mai

vine?

1. 2. 3. 4.

5. Cât de dezamăgit sunteţi când aflaţi că licitaţia şa care voiaţi să participaţi s-a terminat?

1. 2. 3. 4.

6. Cât de mult vă enervează faptul că autobuzul v-a scăpat în ultima clipă?

1. 2. 3. 4.

7. Cât de mult vă supără că aţi rugat de dimineaţă pe cel(a) cu care locuiţi să facă ordine şi nu a

făcut?

1. 2. 3. 4.

8. Cât vă afectează că aţi primit de la spălătorie hainele altcuiva?

1. 2. 3. 4.

9. Cât de mult vă afectează că maşina nu v-a fost bine reparată?

1. 2. 3. 4.

10. Cât de tare vă necăjiţi că preţul unui obiect pe care doreaţi să îl cumpăraţi a crescut?

1. 2. 3. 4.

11. Cât de mult vă indispune anularea unei mese (întâlniri prieteneşti) la care eraţi invitat şi

voiaţi să mergeţi?

1. 2. 3. 4.

12. Cât de supărat sunteţi că poştaşul nu v-a adus ziarul?

1. 2. 3. 4.

3

Test psihologic de “diplomaţie”

Dicţionarul explicativ al limbii române arată semnificaţia termenului de “machiavelism” astfel: “comportare, acţiune vicleană, perfidie, rea-credinţă”. Sinonime s-ar mai găsi: duplicitate, falsitate, făţărnicie, ipocrizie, minciună, prefăcătorie, vicleşug.

Cu siguranţă că secretarul de stat al Consiliului Seniorilor din Republica Florenţa (1498 – 1512), omul politic, scriitorul şi istoricul Niccolo Machiaveli (1469 – 1527), s-ar cutremura să afle că de numele său se leagă atâtea trăsături de personalitate negative.

În fond, istoricul renascentist italian nu a teoretizat altceva decât ceea ce se ştia de când lumea: în politică dictează interesele şi forţa nu principiile morale. Lucrarea sa “Principele” (1513), dincolo de observaţiile lucide privind activitatea diplomatică pe care o cunoştea atât de bine, pledează pentru teza manipulării psihologice a oamenilor ca alternativă la conducerea prin forţă.

Psihologii dau termenului de “machiavelism” un înţeles mai apropiat de gândirea ilustrului am politic florentin. Astfel, Cătălin Uamandi defineşte machiavelismul ca pe atitudine în relaţiile interpersonale caracterizată prin: “iniţiativa unei persoane de manipula celelalte persoane cu care se află în interacţiune, pentru a determina un anumit comportament şi a-şi atinge, pe această cale, scopul propus” (1981 – Dicţionarul de psihologie socială).

Alţi psihologi abordează machiavelismul ca pe un tip de personalitate (1988). Testul psihologic de mai jos are în vedere acest al doilea aspect – tipul de personalitate diplomatic.

Enunţurile ce vor urma reflectă opinii destul de răspândite. Subiectul va indica în ce măsură este de acord sau împotriva fiecărei afirmaţii:

A – în acord deplin (+3)B – în general de acord (+2)C – în mică măsură de acord (+1)D – în mică măsură împotrivă (-1)E – în general împotrivă (-2)F – în dezacord total (-3)

1. Spuneţi celorlalţi adevăratul motiv al acţiunilor dumneavoastră?

2. Cea mai bună modalitate de a-i face pe oameni să acţioneze cum vreţi este să le spuneţi ceea

ce la place să audă?

3. Trebuie să acţionaţi numai dacă sunteţi convinşi că ceea ce faceţi este moral.

4. Cea mai mare parte a oamenilor sunt fundamental buni şi amabili.

5. Este mai prudent să admitem că toţi oamenii au vicii care se vor manifesta când se va ivi

prilejul.

6. În toate cazurile, onestitatea este cea mai bună diplomaţie.

7. Nu există nici o scuză pentru a amăgi pe cineva.

4

8. În general, oamenii nu muncesc aşa cum trebuie decât dacă sunt forţaţi.

9. În mod sigur, este mai bine să fii sărac şi curat decât bogat şi necinstit.

10. Când rugaţi pe cineva să va ajute, este mai bine să spuneţi adevărul, decât să apelaţi şa

motive emoţionale.

5

Test psihologic de stabilire a nivelului şi felului ambiţiei

1. Deseori aveţi senzaţia că aţi pierdut ziua, că eraţi obosit sau nu vă simţeaţi bine?

2. Credeţi că sporturile şi hobby-urile sunt o pierdere de timp?

3. Decât să nu faceţi un lucru bine, preferaţi să nu-l faceţi de loc?

4. Faceţi parte din conducerea unei asociaţii (de orice măsură) sau aţi dori acest lucru?

5. Preferaţi să vă petreceţi timpul liber acolo unde se reuneşte elita decât într-un loc

oarecare?

6. Sunteţi de acord cu proverbul “Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi”.

7. Vă comparaţi adesea rezultatele muncii dumneavoastră cu ale celorlalţi?

8. Vi se întâmplă adesea să gândiţi că o persoană mai puţin valoroasă decât dumneavoastră

are o maşină mai bună sau a casă mai frumoasă?

9. Credeţi că modul de a vă îmbrăca şi aspectul exterior influenţează succesul personal?

10. Preferaţi ca în locuinţa dumneavoastră să vă decoraţi pereţii mai puţin dar cu obiecte

alese cu gust decât multe de slabă calitate?

11. Seara, acasă, vă gândiţi cu satisfacţie la ceea ce aţi făcut în timpul zilei?

12. Acceptaţi că pentru a evita decepţiile trebuie să aspiri foarte sus?

13. Aţi mers într-un salon de înfrumuseţare sau aţi recurs la alte mijloace de acest gen numai

pentru a arăta mai bine?

14. Aveţi obiecte de vestimentaţie şi accesorii de la firme de renume?

15. Vi s-a întâmplat să fiţi foarte gelos sau invidios pe cineva?

16. Credeţi că toţi oamenii care au mai multe realizări decât dumneavoastră au fost împinşi

de alţii?

17. Pentru a obţine un transfer sau avansare evitaţi să concuraţi cu un prieten?

18. A-ţi face mereu datoria este ceea ce contează cel mai mult în viaţă?

19. Dacă aveţi de ales între o activitate ce vă place şi una care nu vă place, dar aduce mai

mulţi bani şi prestigiu, o alegeţi pe prima?

20. La ocaziile ce le oferă familia sau sărbători, invitaţi “oameni influenţi”?

21. De ziua dumneavoastră sau de Anul Nou preferaţi să primiţi bani decât cadouri?

22. Preferaţi să locuiţi într-o casă mică şi să fiţi proprietari, decât într-un apartament mare,

luxos dar cu chirie?

23. A-ţi consacra timpul persoanelor bătrâne, copiilor, familiei este o pierdere de timp?

24. Pentru munca dumneavoastră renunţaţi la o mulţime de lucruri, chiar la cele care aduc

mari bucurii?

6

25. Apreciaţi că nimic nu este mai important în viaţă decât un loc bun de muncă şi o carieră

asigurată!

26. La culoare verde a semaforului vă grăbiţi înaintea celorlalţi să treceţi strada?

27. Călătoriţi doar cu clasa a I-a?

28. Când sunteţi invitat să luaţi masa în oraş ţineţi seama de locul unde aţi fost invitat?

29. Credeţi că dragostea este mult mai importantă decât cariera?

30. Preferaţi să luaţi scara rulantă decât să urcaţi pe jos?

Indicaţie: se răspunde cu “Da” sau “Nu”.

7

Probleme de educarea copilului în familie

Lumea actuală este în continuă transformare. Frământările vieţii de azi, precum şi continua dezvoltare la care participăm zi de zi, obligă la căutarea de noi forme de educaţie a copilului. În faţa acestei lumi, copilul se impune printr-o reflectivitate cu totul aparte faţă de generaţiile anterioare. Copilul de azi vede o altă lume cu alţi ochi, faţă de copii generaţiilor trecute. Dacă primele etape ale dezvoltării se pot înscrie în baremurile cunoscute, ulterior actul educaţional trebuie individualizat. Educaţia copilului este atât de strict dependentă de maturitatea noastră, a adulţilor, privind capacitatea noastră de înţelegere a mucului univers pe care copilul şi-l formează încă de la primul contact cu lumea exterioară.

Educarea copilului, lipsită în general de înţelegerea psihologiei lui, găseşte greu modalităţile necesare pentru evitarea eventualelor greşeli. Nu trebuie scăpat din vedere faptul că, copilul îşi formează personalitatea în condiţiile lui de viaţă şi în împrejurările în care-şi desfăşoară activitatea lui psihică. El nu trebuie considerat ca un mecanism al perceperii voinţei noastre, dar nici ca o fiinţă fără mobiluri. Trebuie să reconsiderăm copilul ca o fiinţă ce prezintă şi ea unele interese, uneori neintersante, dar permanent plin de dorinţe, sentimente ce trebuie alimentate într-un cadru adecvat scopului nostru ce avem părinţi în viaţă. Pentru aceasta trebuie ca mai întâi noi părinţii să ne autoeducăm permanent în spiritul ce înflăcărează vieţile noastre de creştini.

Să nu uităm marele adevăr care spune că: „copilul este copia părinţilor săi, atâta vreme cât se poate menţine în umbra acestora.”

Exemplul părinţilor rămâne pilda ce se află mereu în faţa copilului, dar şi mobilul său.Pentru un copil, părinţii sunt unici şi desăvârşiţi!Atenţie asupra acestei gratitudini ce nise acordă şi pe care nu avem dreptul să o infirmăm.O singură greşeală a noastră poate dărâma tot ce am construit până în momentul acela.

Acestea sunt momente hotărâtoare în viaţa unui copil. Toate eşecurile educaţionale pleacă de la încălcarea acestui principiu, ştirbind toată munca noastră educaţională de până atunci. În cazul unui eşec de acest tip (exemplul părinţilor infirmă ceea ce spun şi ce fac în anumite circumstanţe) copilul este în imposibilitatea de a acorda clemenţă celui ce i-a trădat aşteptările.

De aici începe un declin, uneori irecuperabil, alteori foarte greu de remontat. Mulţi copii din asemenea momente de răscruce încep să devină nişte autodidacţi, căutând să explice tot prin capacitatea lor de înţelegere şi interpretare, renunţând la sprijinul părinţilor lor. Renunţarea nu este făţişă, în cele mai multe din cazuri uitând un aspect periculos, părintele neştiind ce se întâmplă cu copilul său.

Este adevărat că lumea este presărată de exemple geniale de autodidacţi, cum au fost Creangă, Brâncuşi, Babeş, Pavlov, Gorki, etc., care au depăşit cadrul educaţional părintesc. Nu trebuie uitat însă că la baza elementelor educaţionale ale acestora a existat ca o piatră fundamentală tocmai educaţia părinţilor.

Depăşirea la un moment dat a creat copilului necesitatea evadării din leagănul părintesc al educaţiei spre culmi spre care aceştia din urmă nu se puteau posta.

Din acest punct de conjunctură copilului i se oferă drumurile orientative în viaţă, în sensul concepţiei sale, dar mai ales, aici intervine personalitatea sa de discernământ în alegerea drumului său. Unii specialişti, dar şi nespecialişti, susţin că acest stadiu este determinat de temperamentul copilului, ca şi cum temperamentul poate di rupt de cadrul educaţional iniţial.

Oare un copil crescut iniţial într-un mediu de teroare poate deveni un element plin de curaj şi iniţiativă? Sau, din contră, un copil crescut iniţial ca un mic prinţ, împlinindu-i toate mofturile, poate deveni cu uşurinţă elementul social dependent normelor sociale elementare?

Desigur că nu, căci echilibrul său este viciat tocmai de piatra fundamentală a educaţiei părinţilor, primii terorizându-şi copilul, al doilea caz, devenind subordonaţii voinţei copilului lor „supranatural”.

Acestea sunt extreme educaţionale ale copilului. În realitate, existenţa trebuie să se îmbine cu gingăşia, amândouă aflându-se într-un perfect echilibru, dacă sunt aplicate în momente oportune.

8

Numai astfel vom avea un copil pregătit suficient şi apt de a păşi mai departe pe drumul educaţiei realizate în familie, biserică, şcoală şi pe marele, cel mai mare drum al autoeducaţiei permanente.

În colectiv, (biserică, şcoală) acţiunea noastră nu se diminuează, ci trece într-o fază superioară, se produce acea „şlefuire” care infirmă sau confirmă munca noastră.

9

Ce nu trebuie să tolereze părinţii

De la primul ţipăt al noului născut până la terminarea adolescenţei se ivesc pe parcurs probleme care dau de gândit părinţilor şi cer mijloace raţionale de rezolvat.

De obicei soluţionarea problemelor se face în conformitate cu temperamentele părinţilor şi ale copiilor. A te conduce după temperament şi nu după judecată este o greşeală.

Nici o pedagogie nu poate înlocui bunul simţ şi raţiunea. Viaţa familială trebuie organizată mai ales de părinţi, căci de organizarea vieţii sociale se ocupă şi organele componente.

Încă din primele luni de viaţă sugarul reacţionează la unii excitanţi prin reflexe mecanice, automate. Aceste reflexe nu pot fi influenţate de cât de părinţi. Totuşi răspunsul părinţilor la reflexele lor trebuie să fie raţional pentru a ale disciplina.

Greşelile de comportare ale părinţilor faţă de copii duc la conflicte repetate, transformând copiii în tirani ai casei.

Educaţia se poate considera că a dat greş dacă nu se stabileşte o serioasă legătură psihică între părinţi şi copii, însoţite de respect şi încredere reciprocă.

Desigur, că un copil are dreptul să aibă pretenţii de tot felul de părinţi, după cum şi aceştia sunt în drept să dorească satisfacţii de la copil.

Conflictul în colectivul familial trebuie evitate, iar greşelile înlăturate.În continuare voi enumera câteva greşeli posibile din partea părinţilor: răsfăţarea,

egoismul, minciuna, lecturile inutile, încăpăţânarea.

EgoismulRăsfăţul şi egoismul sunt fraţi gemeni. Egoismul, adică dragostea exagerată de sine, nu

este ceva înnăscut, permanent sau nemodificabil; nici un copil nu este egoist, altruist sau ipocrit din naştere.

Egoismul este de cele mai multe ori un rezultat al răsfăţului. Spre a evita plânsul şi mofturile copilului mic, părinţii îi satisfac toate poftele.

În casă el face tot ce vrea, chiar dacă aduce prejudicii obiectelor.Caracterul i se dezvoltă în funcţie de comportarea părintească şi de condiţiile de viaţă.Familia de obicei influenţează copiii, care la rândul lor modifică psihologia membrilor

familiei. Înseamnă aceştia au obligaţia de a transforma viaţa copilului astfel încât el să se poată adapta la realitate.

RăsfăţareaRăsfăţarea este un factor negativ în dezvoltarea copilului. Şi-au pus vreodată părinţii

întrebarea dacă în viitor viaţa îl poate răsfăţa aşa cum l-au răsfăţat ei în copilărie?Când un copil în etapa preşcolară are înclinaţii spre egoism, părinţii trebuie să fie atenţi,

trebuie să îl educe în direcţia respectului pentru oameni şi să provoace adaptarea lui în colectivul din care face parte (grădiniţă, cămin, creşă).

Nu se pot pretinde părinţilor realizări spectaculoase, ci numai o orientare justă a problemelor copilăriei.

În primul rând trebuie să renunţe la comportarea greşită de a considera copilul ca soarele familiei, obligând membrii colectivului familial să se învârtească ca nişte planete în jurul lui.

Înlăturarea simţului egoist dă rezultate bune, dacă condiţiile vieţii de familiei şi cele de şcoală sunt astfel dirijate încât copilul, privind viaţa ca într-o oglindă, să nu se vadă doar pe el, ci să considere că mai există şi alţi oameni pe lume, tot atât de merituoşi ca şi el.

Părintele care se străduieşte ca copilul sau să aibă în viaţă doar satisfacţia unui trai îmbelşugat şi o viaţă comodă va avea decepţii.

10

La un moment dat, la fel ca omul care-şi pierde vederea, copilul nu se va putea conduce singur.

Viaţa armonioasă a unui om nu se poate desfăşura corect, decât dacă trăieşte într-un mediu social prielnic aşa că pe lângă calităţi fizice şi psihice, copilul să fie îndrumat să aibă şi calităţi sociale.

Civilizaţia umană dă satisfacţie doar oamenilor care sunt educaţi din vremea copilăriei să nu ocolească colectivele, ci să-şi găsească fiecare locul potrivit în mijlocul oamenilor.

Când un părinte se gândeşte la viitorul copilului său, nu trebuie să facă calcule egoiste.El nu trebuie să îndrepte educarea doar în direcţia de a forma din copil un mijloc de a-i

înlesni traiul la bătrâneţe.A pune copilul să trăiască în conflict excepţional, în lux, cu distracţii numeroase, în

respect faţă de toanele lui, înseamnă a-i pregăti drumul egoismului, iar stimularea altruismului dă până la urmă rezultate negative.

Nu trebuie să mimezi dragostea către omul apropiat, ci trebuie să o simţi.Este în interesul copilului să fie crescut în condiţiile sociale ale vieţii viitoare.Unui copil nu trebuie să i se exalteze amorul propriu, prin lăudare exagerată, oricâte

calităţi ar avea.A considera că tot ce face şi tot ce spune este admirabil şi foarte spiritual duce la

hipertrofierea lui. El se va considera supranormal de dotat.Pavlov în sfaturile date studenţilor, a spus:“Nu vă lăsaţi copleşiţi de orgoliu. Din cauza lui veţi persevera acolo unde ar trebui să

cedaţi şi tot din cauza lui veţi pierde măsura obiectivităţii.”Despre egoism, ca o consecinţă a răsfăţului se pot da multe exemple. Iată un exemplu

relatat într-o poveste.Copilul unui rege era foarte răsfăţat de familiei, fiind ţinut izolat de oameni, mai mult

din mândrie familială, decât de voinţa lui.Într-o zi, un dregător al ţării îl duce la fereastră ţi îl pune să privească strada pe unde

mişunau oameni după fel de fel de treburi.Apoi îl întreabă pe copil: “Ce vezi afară?”El răspunde: “Oameni, flori, păsărele, arbori”.

“- Acum îţi pun afară, îndărătul geamului câteva tăblii de argint”, spune dregătorul, “cum geamul s-a transformat în oglindă, spune-mi: Ce vezi acum?”

“ – Mă văd doar pe mine.” Dregătorul înţelept completează: “Când omul e plin de arginţi şi nu se mai vede decât pe el, pierde înţelepciunea. Păcat!”

Răsfăţarea se confundă de multe ori cu alintarea. Există totuşi deosebi între ele: oricărui copil îi place să fie alintat.

Dacă alintarea este exagerată, trecându-se peste măsura normalului, se ajunge la faza anormală, denumită de oameni răsfăţ.

Este adevărat cu părinţii au obligaţia de a avea în familie o atmosferă de bucurie şi voie bună, de case să profite din punct de vedere psihic copilul, dar aceasta se poate abţine fără manifestări de alintare exagerată.

E mai just ca părinţii să manifeste în faţa copilului o purtare caldă, prietenoasă şi moderată.

Desigur, că drămuirea sentimentelor nu este uşoară, dar este periculos să păstreze mereu o poziţie afectivă exagerată.

Nu trebuie să se modifice echilibrul nervos al copilului prin manifestări care vatămă relaţiile copilului cu mediul în care trăieşte.

Prea multe dezmembrări verbale, prea dese sărutări, exagerarea cântatului la patul copilului mic, legănatul, strică liniştea şi somnul copilului.

Cu timpul copilul îşi transformă aceste mici excitaţii psihice, într-o stare de nelinişte şi plâns fără rost, din care se potoleşte doar prin dezmembrări.

11

Copilul răsfăţat devine pretenţios nu numai în interpretarea celor ce i se spun, ci şi cu privire la modul cum i se vorbeşte; nimeni nu are voie să-i facă o observaţie pe ton ridicat, căci plânge imediat; la culcare vrea să îi caute numai cineva din casă a cărui voce îi place; dacă o persoană i-a vorbit pe un ton mai aspru, copilul răsfăţat nu-i admite contactul.

Dându-i-se satisfacţie la toate toanele, el ajunge treptat tiranul familiei.Răsfăţatul, cu de la sine putere, îşi ia permisiunea multor acte, nepermise altora de vârsta

lui. Nu rareori este grosolan cu cei din casă.De cele mai multe ori grosolănia este o firmă de jignire a cuiva din casă, fără a trăda

fondul real al temperamentului lui ce reprezintă de fapt o manifestare de răsfăţ.După cum politeţea omului nu reprezintă totdeauna delicateţea lui, un om politicos poate

fi un om profund egoist, un copil, uneori grosolan, poate fi în fond un suflet delicat. Părinţii pot retuşa defectul răsfăţului, înainte ca acest defect să se permanentizeze.

Între răsfăţare şi egoism este doar un pas.În general, egoismul copiilor este provocat de comportarea nejustă a părinţilor, care au

răsfăţat peste măsură copiii, nu le-am refuzat nimic şi au căutat să le facă doar plăceri.Răsfăţarea copilului mic se poate remedia. Copilul nu trebuie crescut într-o atmosferă de

adoraţie, lipsă de respect pentru ceilalţi oameni, ci trebuie mereu sfătuit să nu aibă o atitudine injustă şi nedelicată pentru persoanele din jurul său.

În literatura biografică constatăm că cei mai mulţi savanţi au trăit o copilărie nerăsfăţată.Iată ce se cunoaşte despre copilăria lui Victor Babeş. Tatăl lui Victor, magistratul

Vicenţiu Babeş, avea o familie numeroasă, nouă copiii, pe care îi întreţinea cu eforturi mari.El nu admitea răsfăţarea copiilor, era sever cu ei, dar avea grija educaţiei lor.Copii îl respectau şi ştiau că atunci când el lucra în camera lui de birou, trebuiau să fie

disciplinaţi, să nu facă gălăgie şi să vorbească în şoaptă.

MinciunaDe multe ori, în mod inconştient, părinţii învaţă copii să mintă. Iată câteva exemple.O mamă, cu cele mai bune intenţii, promite copilului o jucărie, cu intenţia de a-l

determina să mănânce ceva ce lui nu-i place. Nu rareori se aud asemenea promisiuni făcute copiilor. Mama spune: “Dacă mănânce supa, mama îţi cumpără un căluţ!” copilul mănâncă, dar mama nu se ţine de promisiune.

Un copil refuză să se spele. Mama îi spune: “Hai, spală-te repede! Mergem la plimbare cu maşina unchiului!” copilul se spală, dar mama a uitat de făgăduinţă. Promisiunile mincinoase se repetă zilnic.

Copilul constată că mama, cu toate că făgăduieşte, nu se ţine de cuvânt.El nu mai se încrede în sinceritatea ei. La rândul lui va căuta şi el să-şi mintă mama.Este rândul tatălui. El vrea să convingă copilul să primească un medicament amar şi îi

spune, plescăind din gură: “Vai, ce sirop plăcut! O să-ţi dau o linguriţă, dar să nu ceri mai mult!”. Copilul o ia, dar constată că tatăl l-a minţit.

Nu era mai normal ca tatăl să fi purtat cu copilul o conversaţie de lămurire în casă să-i spună că omul ,uneori, este obligat să accepte şi lucruri mai puţin agreabile? Nu este mai raţional ca noţiunile de adevăr sau minciună să fie cunoscute de copil prin colorit? Minţirea copilului de trei ani este fără importanţă serioasă, totuşi trebuie evitată.

Manifestările copilului mic sunt subconştiente, fiind dominate de cele văzute şi auzite în familie.

Copilul devine o copie a celor văzute în familie şi a sistemului lor educativ.Educaţia poate influenţa copilul începând de la vârsta de preşcolar.În general, după vârsta de trei ani, copilul care minte săvârşeşte acest act căutând să

evite o pedeapsă, deci o face de frică.Dacă a spart o farfurie şi este brutalizat, a doua oară ca să scape de pedeapsă va minţi,

spunând că nu el a făcut stricăciunea, ci un alt frate (soră) sau pisica. Minciuna devine un reflex de apărare.

12

Dacă i s-a vorbit frumos şi i s-a spus că altă dată trebuie să fie mai prudent în mişcările lui, ar fi înţeles şi ar fi evitat denaturarea adevărului. Dacă un şcolar vine acasă şi să spună tatălui:

- Am dat lucrare la matematică şi eu am făcut foarte bine!- De unde ştii?- Am copiat de la colegul meu de bancă şi el este premiantul clasei!- Şi este bine să-l înşeli pe profesor?- Dar tu nu minţi când e nevoie?

Un răspuns pe măsura educaţiei primite.Un alt exemplu: sună cineva la uşă. Copilul se uită pe geam şi îi spune tatălui: “Tată, a

venit domnul cutare!”. Tatăl îl învaţă să răspundă:- Spune-i că nu-i nimeni acasă!

Se face, în acest caz, o dublă greşeală. Copilul a învăţat să mintă şi apoi este învăţată că poate trece peste obligaţiile sociale.

Exemple se mai pot da multe.Când tatăl vine obosit de la serviciu şi spune fiului:“Vreau să mă culc. Oricine mă caută, nu sunt acasă!”, copilul notează că se pot spune

minciuni.Când mama dă băiatului bani de buzunar peste suma stabilită de tată şi apoi adaugă: “Îţi

dau, dar tata să nu afle!”, se favorizează minciuna şi se satisface pofta de a risipi bani câştigaţi greu.

A crede că un copil se poate dezvolta psihic bine într-o atmosferă de minciună, presupune să părinţii îl socotesc naiv, prost, surd sa orb.

Dacă acest copil este inteligent, va căuta să afle de colegi şi alte explicaţii asupra unor acte pe care părinţii i le-au transmis denaturat.

Copilul, pe măsură ce se dezvoltă psihic, vrea să ştie tot. Este preferabil ca părinţii să îi explice în mod onest şi nu în ambalaj de minciuni.

Conversaţiile intime între părinţi şi copii, presărate uneori cu confidenţe, trebuie realizate cu precauţiile şi amănuntele necesare. Ele trebuie să fie instructive, bazate pe adevăr şi sinceritate.

Dacă un copil este minţit mereu ajunge să vadă adevărul în mod tulbure, confuz şi lipsit de interes.

Rolul educatorilor din familie este de a face pe copil încă de mic să capete interesul pentru adevăr prin povestiri morale, prin desene realiste şi jocuri distractive.

Părinţi trebuie să nu aprobe minciuna. Când în casă s-a găsit cerneală vărsată pe covor, iar tatăl întreabă cine a făcut-o, altă mustrare trebuie să facă dacă copilul minte, aruncând vina pe altcineva, şi o alta, mult mai blândă şi înţelegătoare pentru copilul car mărturiseşte adevărul.

Dacă minciuna unui copil trebuie dezaprobată, francheţea sa trebuie apreciată.Nu poartă uneori vina minciunilor copilului chiar părinţii?Să mai completăm această afirmaţie cu un exemplu:Un copil mic şcolar, lipseşte de la şcoală din motive familiale. Copilul întreabă: “Ce să

spun profesoarei dacă mă întreabă de ce am lipsit?”Mama răspunde: “Spune-i şi tu că ai fost bolnav!”Poarta este deschisă spre minciuni.Când acest copil învăţat cu minciuna, va voi să lipsească de la şcoală, dacă nu şi-a

pregătit lecţiile, se va plânge de boli imaginare.Este o greşeală condamnabilă aprobarea sau încurajarea acestor abateri de la adevăr. Cu toate acestea nu toţi copiii care spun neadevăruri trebuie consideraţi mincinoşi.Uneori alterează adevărul pentru a deveni interesaţi. Ei deformează întâmplările şi

povestirile pentru a amuza pe ascultători.

13

De multe ori părinţii ştiu că odraslele lor mint, se fac că nu înţeleg, pentru a produce plăcere copilului.

Îngăduinţa aceasta nu este sănătoasă.Şcoala se vede de multe ori în situaţia de a lupta contra relelor obiceiuri căpătate prin

greşeli educative săvârşite de părinţi.Dacă se constată că un elev are năravul minciunilor, trebuie ajutat pentru a învinge

asemenea porniri.El trebuie pus în societatea unor colegi cu deprinderi sociale şi morale sănătoase,

pozitive.El va simţi între colegi buni. Seriozitatea muncii şcolare şi buna împlinire a ei.Părinţii să nu cocoloşească greşelile nărăvaşului. Conştiinţa copilului trebuie îndrumată

spre însuşirea sentimentului onoarei şi răspunderii pentru manifestările lui.Trăsăturile negative ale caracterului mincinos, rămăşiţe ale greşelilor educative din

familie, se pot modifica prin formarea unor calităţi psiho-morale de valoare superioară.În acest scop comportarea părinţilor trebuie să fie pentru copil exemplu de imitat.Prin imitaţie, dacă familia nu-i dă exemple bune, el şi le va însuşi pe cele rele.Când un copil e mincinos, trebuie luat în considerare mediul în care trăieşte şi examinat

raportul existent între el şi părinţi.Minciuna unui copil este mai puţin importantă decât cauza ei. Copiii sunt mai uşor de

educat decât părinţii. Şi toate cele spuse până acum, minciuna nu este totdeauna un defect, atunci când intervine imaginaţia, în general atât de bogată la copii.

De la minciună la imaginaţia visătoare este o distanţă mică.Uşinski afirmă că: “pentru copii nu există imposibil căci ei nu cunosc diferenţa dintre

posibil şi imposibil. Ei nu cunosc realitatea, aşa că o pot modifica prin minciuni.”Acestea sunt nevinovate care se pot justifica prin sfaturi şi nu prin dojeneli.Când copilul devine mare sau adolescent, imaginaţi lui se sprijină pe priceperi şi pe o

experienţă de viaţă mai bogată.El nu mai are voie să mintă pentru a dovedi ceva. Imaginaţia lui nu trebuie să

dovedească falsuri, ci dezvoltarea unei atitudini critice, sănătoase.De multe ori, elevul nu poate ajunge la acest rezultat fără ajutorul părinţilor, care au

obligaţia de a arăta drumul drept. Este drept că nici un om activ şi normal nu poate evita fantezia, dar la tineri această înclinaţie este mai dezvoltată decât la oamenii în vârstă.

Reacţiile copiilor trebuie selectate. Părinţii când aleg lecturile pentru copil trebuie să fie atenţi să priceapă fantezia şi sensibilitatea copiilor.

Fiecare copil are felul lui de a fi, bucuriile sale, modul în care apreciază şi consideră ceea ce vede în jurul lui.

Uneori copiilor mici le place să citească sau să li se citească întâmplări din viaţa animalelor domestice; altora despre copii leneşi sau nemerituoşi.

Mai sunt şi dintre aceia cărora le plac lecturile privind succesele unor copii fruntaşi ai vieţii şcolare. Nu toate povestirile impresionează în mod egal pe toţi. Greşesc părinţii care vor să impună copiilor să le placă ceea ce îi emoţiona pe ei când erau mici.

Un educator raţional nu trebuie să facă glume sau ironii asupra preferinţelor le lectură ale copiilor.

Dacă un copil ar voi să citească ceva cu care educatorul nu este de acord, trebuie lămurit de ce nu trebuie să persiste în dorinţa sa.

Ar fi absurd ca unul din părinţi să se irite şi să lupte, fără motive justificate, contra sentimentelor şi dorinţei copilului.

Copiilor în perioada preşcolară le place să li se citească întâmplări din viaţa animalelor sălbatice.

Atât în timpul lecturii, cât şi după aceea, educatorul trebuie să explice copilului cele citite, pentru ca orizontul lui intelectual să se lărgească. Preşcolarilor şi şcolarilor mici li se vor

14

citi episoade din istoria patriei, vor vizita ulterior muzee istorice unde va primi explicaţii complementare corespunzătoare vârstei sale.

Toate faptele de eroism trezesc în sufletul copiilor dorinţa de a le imita.Poeziile clasice ale lui Bolintineanu, Coşbuc, Alecsandri, sunt foarte apreciate de copii.

Ele dezvoltă sentimente pozitive de forţă de ţară şi poporul din care face parte şi, în plus, cultivă sentimentele estetice.

În literatura legată de istorie copilul găseşte exemplul din eroismul oamenilor care au subordonat viaţa lui intereselor înalte.

Pentru copiii mari se poate recomanda citirea biografilor oamenilor iluştri, care pot fi nu numai un izvor de cunoştinţe noi, dar pot constitui un mijloc de educaţie individuale şi socială. Lucrările biografice au darul de a trezi elevilor interesul spre studii şi ştiinţă, căci majoritatea lor sunt expresia oamenilor care au muncit cu sârg spre a-şi vedea încununată de succes atât munca, cât şi ideea care pe unii i-a urmărit toată viaţa.

În orele libere şi de vacanţă copiii trebuie să se distreze. Cea mai de folos “distracţie” este lectura, de preferat cea umoristică. Este bine ca în acest lectură să existe şi un fond educativ.

Operele lui Ion Creangă, I. L Caragiale sau ale lui Topârceanu sunt recomandate în mod deosebit. Buna dispoziţie rezultată în urma lecturilor umoristice întreţine sănătatea copilului, constituind şi o medicaţie contra oboselii.

Educaţia se desăvârşeşte sub influenţa unor lecturi sănătoase, iar cunoştinţa morală a copiilor se întăreşte. Unora dintre copii le plac explorările polare sau cele realizate în regiuni necunoscute.

Este normal ca dorinţa lor să fie satisfăcută, căci îmbogăţeşte cunoştinţele geografice şi cele privitoare la obiceiurile oamenilor trăitori prin alte locuri.

În general, lectura devine nu numai instructivă, ci şi mobilizatoare, căci descifrează în slova cărţilor bune, că numai menirea conştientă şi plină de abnegaţie creează succesul propăşirii ideilor lor.

ÎncăpăţânareaUn copil este etichetat încăpăţânat, dacă persistă cu îndârjise într-o atitudine negativă

faţă de o obligaţie ce i se impune. Este o deosebire între ambiţie şi obligaţie. Ambiţia este un sentiment constructiv, care poate deveni creator şi astfel să faciliteze viaţa omului. Ea provoacă dorinţa şi apoi străduinţa de a realiza în favoarea omului opere folositoare.

Încăpăţânarea este o străduinţă neraţională într-o comportare negativă.Este un defect şi nu o calitate. Trebuie întotdeauna cercetate cauzele încăpăţânărilor

vicioase, repetate. Încăpăţânarea pasivă a unui copil, adică refuzul repetat de a executa o dispoziţie dată de unul din părinţi, poate fi cauzată de o inhibiţie nervoasă, greu de combătut în familie, crescând de multe ori nevoia de a consulta un specialist (medic).

Încăpăţânarea începe să se dezvolte cam pe la vârsta de doi ani.Copilul refuză să mănânce ce-i dau părinţii, vrea să doarmă în patul mamei, se spune

prin plânsete la îmbăiere, nu vrea să se îmbrace decât aşa cum vrea el, plânge când este îmbăiat, etc.

Exemplul părinţilor joacă un rol important în ciudăţeniile copilului. Părinţii încăpăţânaţi în anumite atitudini vor creşte copii încăpăţânaţi.

Imitarea joacă un rol important în comportarea copilului. Este o greşeală de a nu se lua o atitudine hotărâtă faţă de un copil încăpăţânat, în speranţa că atunci când va deveni mai mare o să-i treacă şi o să-i vină mintea la cap.

Un copil mic nervos şi cu toane trebuie să locuiască într-o cameră în care noaptea să doarmă pe întuneric (fără sursă luminoasă).

Întunericul favorizează gândirea sănătoasă şi ameliorează starea nervoasă.Ca cearta şi morala făcută unui copil să reuşească în scopul ei, trebuie să nu fie făcută pe

un ton aspru şi însoţită de ameninţări fără rost.

15

Educatorul trebuie să fie raţional, să nu-şi descarce nervii asupra copilului. Unele încăpăţânări sunt cauzate de greşeli educative.

În etapa preşcolară, copilul este foarte sensibil şa dojeni. Dojana repetată naşte în copilul de această vârstă un sentiment de revoltă, care se manifestă prin repetarea acceselor de încăpăţânare.

Cearta şi morala făcute unui asemenea copil nu trebuie să se desfăşoare în public.O criză de încăpăţânare începută în public durează mult mai mult decât alta care se

produce doar în faţa educatorului.E preferabil ca discuţia cazului să se facă mai târziu, când accesul de încăpăţânare a

trecut şi se poate discuta liniştit cu copilul.Când copilul şi-a recunoscut vina şi promite că se va îndrepta, tonul moralei trebuie să se

modifice.Părintele trebuie să se declare mulţumit dacă vinovatul promite că nu va mai repeta

greşeala. Nici un rezultat fericit nu se poate obţine dacă în faţa unui copil negativizat până la încăpăţânare se folosesc ameninţările violente, ţipetele sau bătaia.

După ce criza nervoasă a trecut, e mai bine ca a doua zi să se arate copilului că procedeul lui a fost greşit şi că pe viitor să nu mai nege sfaturile date părinţi.

În discuţii, copii trebuie sfătuişi să se debaraseze de toate, să-şi domine pornirile supărătoare, să aibă aceeaşi dragoste pentru membrii familiei, pe care şi ei la rândul lor o au pentru copii.

Abandonarea încăpăţânării nu se poate obţine cu forţa. Într-un asemenea caz un tată a luat măsura de a forţa o cedare a toanelor copilului prin izolare într-o cameră depărtată a casei. Cu acest sistem de pedepsire nu a ajuns la nici un rezultat. Copilul reacţiona prin accentuarea încăpăţânării. Tatăl venea din când în când şa copil si-l întreba: “Te-ai domolit? Ai să pui pe tine flanela?”, iar copilul răspundea mereu: “Aşa vreau eu şi aşa am să fac!” Vine mama şi îi vorbeşte blând: “Nu merită ca neînţelegerea asta fără importanţă să ne necăjească pe toţi. Văd că ai plâns. Păcat, tu eşti un copil bun şi ştiu că nu ne vom certa niciodată. Poate că ai şi tu dreptatea ta. Tu eşti un copil înţelegător. Te rog. Fii cuminte!” Rezultatul a fost prompt: criza a trecut, copilul nu a mai fost certat zilnic, şi şi-a modificat comportarea, şi-a dat seama că încăpăţânarea e un rău sfătuitor.

Desigur, că nu toate poftele unui copil încăpăţânat trebuie satisfăcute. Când mama vrea să meargă într-o direcţie şi copilul în alta, mama să-şi impună voinţa. La masă să nu se servească încăpăţânatului ce şi cât vrea el.

Când ajunge la vârsta şcolară, persoana care-l conduce la şcoală să nu-i poarte ghiozdanul, chiar dacă cere stăruitor acest lucru. Să fie educat în sensul că el singur trebuie să suporte greutăţile sale.

Educatorul trebuie să conducă, cu stăruinţă purtarea copilului. Pentru ca să se obţină de la un copil mic o atitudine dorită de părinţi, tonul lor trebuie să fie domol, să se utilizeze o conversaţie lungă, prietenoasă şi despre alt subiect decât cel al diferendului interior.

Să nu se mai facă aluzie la conflictul trecut, pentru ca să nu se obţină o nouă ripostă.Când încăpăţânarea copilului poate avea consecinţe regretabile, din păcate trebuie să se

utilizeze mijloace de domolire mai active.Când un copil persistă în atitudinea lui sau devine răuvoitor se poate utiliza pentru

domolirea lui şi pedepsirea fizică, bineînţeles fără utilizarea unei aspre violenţe.Copilul se revoltă de multe ori la constrângeri forţate. Vârsta preşcolară este vârsta

protestului şi a negativismului.Copilul încăpăţânat vrea să facă tocmai ceea ce nu-i este permis. E folositor ca pentru

disciplinarea lui să fie pus să se joace în compania unor copii nerecalcitranţi.Frecventarea unei grădiniţe de copii este utilă. Un colectiv de copii disciplinaţi poate

avea o influenţă favorabilă.Ceea ce este obligatoriu în comportarea părinţilor este o atitudine fermă.

16

Când i se spune copilului: “Nu! trebuie să fie nu”, iar când se spune Da! trebuie să fie Da!”

Este o greşeală care va avea repercusiuni în viitor, ca un copil să fie corupt prin daruri, pentru a face ceea ce doresc părinţii.

Copilul ca repeta accesele lui la negativism, ştiind că vor fi răsplătite.Constrângerea nu trebuie să fie brutală. Unele mici pedepse, deşi blânde, sunt

usturătoare. Refuzul de a-l plimba atunci când cere, refuzul de a a-i înlesni să se joace cu un prieten, au valoare educativă.

În cazul pedepsirii să i se explice şi motivul constrângerii. Dacă unui copil mai măricel i se refuză o dorinţă care reînvie spiritul lui de contrazicere, să nu i spună doar: “Nu-ţi permit!” Trebuie să o se explice şi motivul. Desigur că sub pretextul de a nu admite în comportamentul copilului încăpăţânare, el nu trebuie să fie transformat într-un executor al ordinelor date de părinţi.

Personalitatea lui trebuie să se întregească şi cu o stare de independenţă logică.Părintele nu trebuie să aibă nici capul plecat la minciună, nici urechea surdă la unele

pretenţii ale copilului.

17

Coeziunea familială

Părinţii au obligaţia de a satisface toate nevoile unui copil, de a învinge obstacolele ce se pun în calea dezvoltării lui cu scopul de a-l pregăti pentru a face progrese în evoluţia lui spre maturitate.

Condiţiile de viaţă ale copilului depind de comportările părinţilor întrei ei şi faţă de el.Coeziunea familială fundamentează etica lor educativă. Părinţii trebui să-şi facă din

copii prieteni sinceri. Ataşamentul între membrii unei familii nu trebuie să lipsească chiar dacă uneori între părinţi există neînţelegeri.

Deşi afecţiunea şi ataşamentul sunt noţiuni de esenţă diferită, amândouă trebuie cultivate în mod egal. Comportarea dintre părinţi nu trebuie să fie autoritară. Un tată aspru şi autoritar va face din copilul său un izolat şi un revoltat.

Familia trebuie să aibă disciplina ei. Tatăl are obligaţia de a face din copil un prieten prin influenţă şi nu prin constrângere.

Părinţii care pedepsesc copiii fără a le arăta motivele pot fi asemuiţi cu acei medici naivi, care fără a da sfaturi practice, ceartă pe bolnavi pentru că răcind au făcut pneumonie.

Toate problemele vieţii se pot rezolva mai uşor într-un climat de prietenie şi înţelegere.Tatăl care vrea să impună copilului un anumit fel de a fi, trebuie să aibă înainte de toate

un anumit grad de înţelegere pentru acesta. Nu trebuie să-i astupe gura cu sentinţa: “Eşti prea mic ca să înţelegi!”, “Nu ai dreptul să mă contrazici, eşti copil!”.

Pentru ca un copil să simtă că părinţii sunt bunii lui prieteni, ei trebuie să ajungă să fie consideraţi de el nişte tovarăşi, care sunt mai puternici şi mai pregătiţi pentru viaţă ca el. Unii părinţi se supăra dacă copilul lor îi tutuieşte. NU au dreptate. Familiaritatea aceasta contribuie mult la stabilizarea prietenie dintre ei şi nu trebuie interpretată ca lipsă de respect. Prietenia trebuie să facă pe toţi membrii ei mai răbdători şi mai solidari în toate împrejurările. Toţi membrii familiei trebuie să urmărească aceleaşi ţeluri şi fiecare din ei trebuie să ia parte la succesele şi insuccesele vieţii lor.

Deşi realităţile, uneori aspre, trebuiesc privite în faţă, părinţii trebuie să le domine, dar şi copii trebuie să le cunoască, desigur cu oarecare retuşări dacă situaţia o cere. Orice copil trebuie să poarte respect părinţilor săi. Nici o problemă familială nu trebuie privită în mod egoist. Este imposibil de a separe în educaţie scopuri individuale de cele familiale.

Un exemplu grăitor nu-l dă copilăria lui Tolstoi: “La ora 17 părinţii se adunau pentru ceai în sufrageria lor. Era o atmosferă intimă şi veselă. La această reuniune se comentau toate evenimentele zilei, iar copii povesteau întâmplările din şcoală. Ca elevi au scos o revistă literară la care fraţii şi surorile au fost singurii colaboratori.” După cum se vede între membrii familiei exista o prietenie sinceră şi strânsă.

Părinţii trebuie să supravegheze copilul de la distanţă, înlăturând, dacă este nevoie, prietenii ce ar putea să-l corupă. Tatăl trebuie să răspundă fără a se enerva la toate întrebările puse de copil. Dacă se eschivează de la asemenea conversaţii, copilul va căuta să afle ce-l interesează de la alte persoane. Uneori copil mic este pus în încurcătură când este întrebat de cineva: “Pe cine iubeşti tu mai mult, pe mama sau pe tata?”

De obicei copilul cu bun simţ ezită să dea un răspuns, de teamă să nu ofenseze pe părinţi.

Are dreptate. De ce să micşoreze prietenia unuia dintre ei? Prietenia reală a membrilor familiei nu se poate realiza decât dacă fiecare membru al familiei are înţelegere pentru ceilalţi şi nu se insistă asupra divergenţelor posibile.

În toate întâmplările posibile în viaţa familiei, toţi membrii să fie solidari, iar copilul trebuie să simtă binefacerile acestei solidarităţi. Coeziunea afectivă, prietenoasă a familiei trebuie să se manifeste şi la bine şi la rău. Oricâte greşeli ar face un copil măricel, părinţii nu trebuie să se desolidarizeze de el. Acesta trebuie să simtă permanent legătura de inimă şi sânge

18

cu părinţii săi. Care în care locuiesc membrii familiei trebuie să fie o citadelă nu o închisoare. Trebuie să se combată geloziile meschine dintre fraţi şi surori.

Un exemplu grăitor de coeziune între fraţi şi părinţi ni-l dă viaţa familiei Curie.Familia Curie a dat omenirii patru persoane geniale. Trei dintre ei au primit cţte un

premiu Nobel în decurs de 30 de ani.Ca în toate familiile, au existat şi între membrii ei, diferenţele de vârstă, dar nu de

mentalitate, de temperament şi caracter.În familia Curie a existat afecţiune, prietenie, încredere, încurajare, între toţi membrii ei.

Cei maturi nu au utilizat autoritatea anilor pentru decepţionarea celor care aşteptau succesele în anii viitor. A existat un acord perfect între vederile ascendenţilor şi ale descendenţilor.

Maria Curie ( cu numele de fată Maria Sklodowska) avea 12 ani când a murit mama ei, bolnavă de tuberculoză. A trebuit să ia conducere menajului familiei, ocupându-se cu multă dragoste de sora ei mai mare. A fost o dragoste frăţească ca în poveşti între aceste două surori: “Maria la şcoală a luat în toate clasele premiul I.

Cu trecerea anilor copilăria Mariei a devenit tristă, din cauza sărăciei. La 16 ani Maria a terminat liceul, primind medalia de aur, la fel ca şi fraţii ei mai mari. O soră a ei, Bronia ardea de dorinţa de a urma o facultate de medicină. Maria avea 18 ani, dar găseşte o soluţie că bani nu aveau. Maria va intra ca guvernantă la o familie bogată şi cu banii câştigaţi de ea o va ţine pe sora ei la studii la Paris. După aceasta va termina studiile, o va întreţine pe Maria să studieze fizica. Şi aşa sa întâmplat! Ce exemplu extraordinar de coeziune familială!

Fericirea familială este compusă din fericiri individuale ale membrilor componenţi. Părinţii au datoria să explice copiilor mai mari că viaţa e o luptă inevitabilă, cu multe obstacole care se pot ivi în calea succesului. Orice elev trebuie să ştie că munca este condiţia esenţială a succesului.

Fiecare îşi are răsplata după merite şi munca desfăşurată. Părinţii, dacă vor să aibă copii reuşiţi, nu trebuie să dea exemple de răutate, vanitate şi egoism.

19

Rolul psihologic al voioşiei în educaţie

Consider că voioşia şi râsul sunt factori psihologici care fac parte din arsenalul educativ al copilului.

În manualele de specialitate (psihologie, pedagogie) lipsesc capitole care să trateze asemenea subiecte. Cu ceva timp în urmă o întâmplare banală m-a făcut să mă aplec cu mai multă atenţie asupra acestui subiect: o fetiţă de 10 – 12 ani plângea pe stradă. Motivul? Fusese aspru pedepsită pentru că a râs cu hohote în timpul unei ore de curs. N ochii unor cadre didactice râsul este o adevărată obrăznicie ce trebuie sancţionată. Dar psihologia râsului nu consideră o asemenea părere corectă. Râsul este o manifestare a voioşiei. Râsul când vine, se produce spontan, nu poate fi nici comandat, nici înlăturat. Este aşa cum am mai spus o manifestare a bucuriei, a voioşiei.

Animalele nu râd, dar se bucură. Cine nu a remarcat bucuria câinelui la sosirea stăpânului! Când este foarte vesel, face unele mişcări ale muşchilor botului, dar acestea nu pot fi considerate ca râs. La copilul mic, râsul este expresia unei mulţumiri şi bucurii expansive.

Copilul neavând încă decepţii sau un trecut trist trebuie să fie în mod natural voios. Voioşia lui nu trebuie favorizată. Voltarie a zis: “Cu timpul toate se schimbă. Nu se râde totdeauna. Devenim serioşi în declinul zilelor frumoase.”

Medicii au observat în îngrijirea medicală a copiilor mici, evoluţia şi prognosticul unei boli pot fi apreciate în conformitate cu zâmbetul şi râsul lor. Când un copil bolnav începe să zâmbească la cei din jur, înseamnă că starea lui s-a ameliorat. Într-o colectivitate de copii, râsul şi plânsul sunt contagioase. Dacă un copil începe să plângă, se pornesc pe plâns şi alţii. Dacă unul din ei este voios şi râde tare, încep mulţi din ei să râdă. În fiecare casă trebuie să existe o atmosferă veselă de linişte şi pace. Bucuria şi râsul sunt manifestări ale vieţii psihice. Creierul, care este exponentul tuturor stărilor psihice, dirijează şi voioşia copilului.

Un copil care plânge des şi râde rar, devine cu vremea un morocănos, nerăbdător, neprietenos. Experienţa a dovedit că veselia întreţine sănătatea copilului, îi menţine vigoarea fizică şi-l face rezistent la oboseală.

Voioşia permanentă trebuie considerată ca un simptom al sănătăţii morale. De aceea, toţi educatorii trebuie să se străduiască să obţină mulţumirea şi veselia copiilor. Râsul produce o destindere a organismului, predispune la supleţe de caracter şi optimism în activitatea copilului.

Obiceiurile formează o a doua natură.Cine citeşte biografiile oamenilor iluştri, constată că foarte mulţi oameni celebri, dacă nu

au avut o copilărie veselă, cu toate realizările lor, nu au fost fericiţi în viaţă.Însă cei ce au avut în copilăria lor un mediu familial prielnic unei vieţi vesele şi de bună

înţelegere, au avut realizări cu caracter optimist.Este greu de făcut legătura între copilăria oamenilor şi realizările lor în viaţă. Însă viaţa

oamenilor celebri, preocupând pe biografi, la ei se poate stabili legătura între copilărie şi realizările de la maturitate.

De exemplu:George Enescu a avut o copilărie tristă. Un biograf spunea despre viaţa lui din perioada

maturităţii că a gândit mult şi a transcris gândurile şi sentimentele lui în note muzicale dar nu a fost un om fericit. A avut o copilărie tristă.

Toţi cei şapte copii ai familiei Enescu, născuţi înaintea lui George, au murit de mici. El a fost singurul supravieţuitor şi părinţii l-au iubit excesiv. Copilăria lui nu a fost liberă.

Nu a fost dus în societatea altor copii de frica contaminării cu boli infecţioase. A fost crescut izolat. Nu a fost lăsat să se joace vesel în colectivităţi de copii.

Şi-a trăit copilăria singur, fără prieteni, cufundat în visurile sale. A trăit toată viaţa interiorizat, gândind şi meditând mereu.

20

Viaţa lui Beethoven nu a fost şi ea întristată de vitrega lui copilărie, organizată de un tată alcoolic? Desigur că veselia şi râsul, sigure, nu vor da vigoare intelectuală şi nu vor educa simţurile.

Dar optimismul veseliei va influenţa mai uşor inteligenţa şi dezvoltarea simţurilor fine.Copilul trebuie să trăiască într-un mediu educativ cu colorat de voie bună.Majoritatea oamenilor iluştrii, care s-au bucurat de binefacerile activităţii lor, au avut o

copilărie prielnică operelor constructive.Constantin Brâncuşi a avut o copilărie asemănătoare tuturor copiilor de la ţară. După ce

a terminat patru clase primare, a trebuit să-şi ajute părinţii la muncă. Când era trimis cu oile la păscut, gusta o libertate de care nu se bucurau copii de la oraşe. Toţi copii din Hobiţa îi erau prieteni de joacă. În toate uliţele satului se oprea, făcea desena cu briceagul pe pământ, pomi, nisip, garduri. La Târgu-jiu a devenit ucenic la tâmplărie. În orele libere confecţionând viori, animale, oameni, etc. . Dacă în copilărie a desenat mult, în adolescenţă a meditat mult, cântărind să interpreteze nu numai exteriorul chipurilor sculptate, dar mai ales interiorul, gândurile. Copilăria lui interiorizată a creat maestrul de mai târziu. S-ar mai putea aminti aici de Vasile Alexandri, I.L. Caragiale, Ion Creangă, George Topârceanu care descreţesc frunţile şi în ziua de azi şi toţi s-au ridicat din familii numeroase şi au avut o copilărie fericită.

În şcoală şi familiile cu mulţi copii există diferenţe de vârstă, inteligenţă, temperament, caracter, diferenţe care începând din fragedă copilărie pot continua şi la vârsta maturităţii. De aceea trebuie încurajate la copii situaţiile care produc voioşie şi râsete. Veselia copilului aduce o sănătoasă stare mintală şi perioade de destindere psihică.

Copilul mic care se bucură şi râde la vederea unui prieten, a unui copil pe care-l simpatizează clădeşte baza sentimentelor altruiste de mai târziu. Copii mai mari reacţionează emoţional la toate insuccesele lor şcolare. Dacă notele la învăţătură nu sunt prea satisfăcătoare, părinţii trebuie să evite să fie critici prea aspri.

Să nu uităm că pubertatea, cu zăpăcelile ei, aşa o acţiune ............... asupra vieţii şcolare.Să nu se distrugă optimismul atât de necesar vieţii lor şi mai ales al vârstei lor.Şi la copilul mare voioşia manifestată prin râsete formează o trăire emoţională pozitivă,

pe când tristeţea, amărăciunea, supărarea, fac pe om să nu se bucure de viaţă, chiar atunci când este însoţită de unele satisfacţii.

Copii trebuie lăsaţi să-şi dezvolte sentimentul tovărăşiei prin jocuri comune, care la procură în primul rând multă veselie.

Pe lângă sentimentele sociale, se vor dezvolta şi sentimentele morale.

21

Aspecte privind formarea personalităţii. Caracterul.

Părinţii trebuie să vegheze pentru ca copii lor să capete un ansamblu de trăsături morale şi intelectuale necesare formării unei personalităţi superioare.

Educarea lor trebuie să fie dirijată spre obţinerea modificărilor de caracter favorabile unei comportări superioare individuale şi sociale.

De aceea părinţii trebuie să lupte pentru ca orizontul moral şi intelectual al copilului să fie în continuă lărgire.

Copilul nu trebuie considerat ca o statuie de bronz care are un loc fixat, din care nu mai poate fi schimbată. El trebuie să fie activ şi adaptabil, iar părinţii au datoria permanentă de a-l face să progreseze, să se perfecţioneze şi să-şi mărească mereu valoarea umană. Formarea personalităţii la copil este dependentă de inteligenţa lui, de gusturile şi elanurile lui, de instructajul primit anterior.

O componentă a personalităţii unde părinţii pot interveni şi este de dorit să o facă este caracterul.

Caracterul reprezintă atitudinea omului faţă de realităţile întâlnite în viaţă, privind însuşirea permanentă şi persistentă a unui fel de a fi, caracterizat prin purtare cinstită, corectitudine psihică şi voinţă fermă.

Acest fel de manifestare trebuie să fie însuşit de copil încă din perioada preşcolară, când trebuie să se înceapă pregătirea lui pentru a avea o comportare civilizată.

Nu trebuie să se confunde caracterul cu temperamentul, deşi între ele există legături şi ele se pot influenţa reciproc.

Nici caracterul şi nici temperamentul unui copil nu se naşte vicios, sau demn, curajos, vanitos, ipocrit, dar poate deveni aşa pe parcursul vieţii. Mediul dă formare definitivă a omului, după cum şi el influenţează mediul. Educaţia influenţează în mod covârşitor formarea caracterului unui copil. Personalitatea copilului dă coloritul caracterului.

Caracterul este multilateral. Pentru a aprecia la justa valoare caracterul unui copil, trebuie să-l apreciem după atitudinea lui faţă de munca şcolară, faţă de membrii familiei, faţă de persoana lui.

Copilul care este lipsit de caracter, are şi un dispreţ faţă de muncă, este leneş şi lipsit de spirit de iniţiativă, prezintă o înclinaţie spre o muncă de rutină, nu este loial faţă de prieteni.

Copilul cu caracter bun este modest şi politicos cu oamenii cu care vine în contact, are o comportare prietenoasă cu cei din jurul său, este corect în relaţiile cu ceilalţi copii, nu se îmbracă extravagant, este manierat şi în vorbire nu foloseşte fraze răsunătoare.

Modestia lui nu-l împiedică să fie autocritic şi foarte pretenţios faţă de sine însuşi. Are încredere în forţele lui proprii. Nu umileşte pe nimeni, totuşi trăieşte într-o independenţă raţională. Un copil cu un caracter frumos nu respinge contactul cu alţi oameni, judecă şi acceptă sfaturile şi îndrumările pe care le consideră folositoare.

Copilul cu un caracter defectuos este înfumurat, trufaş, arogant, dispreţuitor faţă de colegii săi, are o autoapreciere exagerată, nu suportă contraziceri, evită sarcinile obşteşti. Este un negativist. Este conştient când este mânat spre fapte ce nu concordă cu o comportare corectă şi totuşi nu are tărie de caracter să le poată evita.

Primul obstacol în faţa unui copil cu deficit de caracter este încăpăţânarea lui într-o atitudine nedorită.

De obicei, încăpăţânarea unui preşcolar este un capriciu al copilului alintat, crescut într-o atmosferă de adoraţie.

Este adevărat că compli ......... copilului, fiind exagerată de unii părinţi, nu este totdeauna nocivă copilului. Uneori este necesară pentru că provoacă încrederea în forţele sale.

Dirijarea lui trebuie raţionalizată, dar nici în cazul acestora nu trebuie utilizate exagerările. Educatorul din familie, care se preocupă de copil, trebuie să abandoneze prezenţa de spirit, trebuie să-şi păstreze sângele rece şi să continue dominarea asupra lui.

22

În prealabil, părintele trebuie să inspire spiritul de disciplină. Primele contururi ale curajului se desemnează la vârstă preşcolară. Lipsa de curaj o pot constata părinţii în jocurile colective de copii.

Cercetarea trebuie făcută în observarea spiritului tovărăşesc de joc, perseverenţa actelor de curaj, în puterea de stăpânire de sine, în iniţiative, în comportare civilizată.

La jocuri se pun bazele sentimentelor datoriei, disciplinei şi comportării în împrejurări diverse. Frecventarea şcolii începe să dezvolte controlul inhibitor la copiii de vârstă mai mare.

Părintele educator trebuie să înveţe copilul nu numai ce trebuie să facă, ci şi de la ce trebuie să se abţină.

Munca şcolară trebuie organizată de părinţi pentru dezvoltarea voinţei copilului.În educarea şcolarului, părintele ar face greşeli, cu repercusiuni asupra caracterului, dacă

ar sfătui pe copil să ocolească datoria pe care orice elev de a face diferite munci şi să se sustragă de la obligaţiile faţă de colectivul din care face parte. Educaţia sănătoasă poate corecta greşelile în formarea caracterului.

Pentru formarea caracterului, părinţii trebuie să utilizeze o a anumită “gimnastică” a comportării. Ei trebuie să combată lenea, egoismul, comoditatea, laşitatea, îngâmfarea. De altfel, munca de formare a caracterului unui copil nu trebuie să se conducă după reguli şablon.

Nu toţi copiii de aceeaşi vârstă se aseamănă din punct de vedere psihic. Nu puţini sunt aceia care au avut ocazia să cunoască gemeni care, deşi crescuţi în aceleaşi condiţii, au caractere diferite.

Deducem că fiecare a venit pe lume cu alte însuşiri şi că fiecare a răspuns în felul său influenţelor lumii externe. Totuşi, caracterul se schimbă sub influenţa educaţiei, pe când temperamentul rămâne toată viaţa acelaşi. Un colectiv familial bine închegat are în formarea caracterului o mare influenţă.

Copilul nu este influenţat atât de sfaturile, cât de exemplele pe care le constată în familia sa. El este mai influenţat de ceea ce vede, decât de ceea ce i se spune. O morală plicticoasă mai mult dăunează decât foloseşte.

Pentru a stimula la un copil o justă îndrumare în formarea caracterului, el trebuie ajutat să fie conştient de insuficienţele lui de caracter şi asigurat că orice defect poate fi lichidat, dacă vrea.

Copilul trebuie să asculte de educatorii săi, iar aceştia trebuie să-l laude, desigur când este cazul, pentru a-i ridica moralul.

Se dau mereu sfaturi unui copil să fie cinstit şi să nu fure. Cinstea poate fi socotită ca un caracter etic, dar nu poate fi considerată o însuşire morală. Această premisă este utilă formării unui caracter bun. Dar, dacă un copil este cinstit de teama de a nu fi pedepsit, de teama notelor rele de la şcoală, din egoism, de teama de a nu atinge prestigiul familial, calitatea de a fi cinstit s-ar putea să nu fie durabilă şi să se modifice în goana vieţii.

Ca exemplu negativ se poate da evoluţia lui Jean Jacques Rousseau. În copilărie, J.J. Rousseau a avut greşeli grave de comportare, ceea ce a făcut ca acest om, de valoare genială, să facă greşeli care îi micşorează valoarea socială.

Se confundă de multe ori caracterul cu temperamentul, ceea ce nu este just. Unii psihologi vorbesc de un caracter tare, de unul slab, de un caracter emotiv, de unul agresiv, etc. În cazurile acestea nu poate fi vorba de caractere, ci de un temperament individual.

Copilul de caracter trebuie să fie simţitor, să voiască şi să gândească. Trebuie să fie prietenos cu colegii, trebuie să se conformeze formelor de viaţă corecte, adevărate, în măsura în care le cunoaşte şi le aprobă. Rolul părinţilor este să aprecieze justa valoare a caracterului copilului să ştie să se dăruiască lui prin iubire. Numai astfel se vor obţine consideraţia, iubirea şi supunerea la îndemnurile constructive pe care le dau copilului.

23

Etapele de dezvoltare psihică

Psihicul unui copil este intens influenţat de dezvoltarea sistemului său nervos. Se ştie că orice copil se naşte cu reflexe instinctive, neinfluenţate încă de educaţie.

Creierul nou-născutului are 400 b. Şi va evolua până la cca. 1400 g. Circumvoluţiunile la naştere sunt asemănătoare cu cele ale adultului. Principiul se va forma şi modifica eventual în funcţie de condiţiile în care trăieşte copilul.

Când un sugar ajunge la 4- 5 luni, începe să memoreze figura şi sunetele vorbirii mamei, începe s-o iubească şi nu mai vrea să mai sugă de la o altă femeie. El se bucură la vederea ei şi plânge dacă ea absentează.

La vârsta de un an memorarea este în progres. Copilul caută alt obiect pe care-l îndrăgeşte şi se uită cu atenţie în casă la locul unde ar trebuie să fie. La un an copilul începe să denumească obiectele şi persoanele din casă prin recunoaşterea şi identificarea lor.

Claritatea, rapiditatea şi precizia în judecare depind de educarea lui în familie. Între un şi doi ani pronunţă multe cuvinte, unele exprimate greşit, memoria lui devenind mai activă la această vârstă copilul îşi aduce aminte e unele mâncăruri care-i plac sau de unii copii din vecinătate cu care ar vrea să se joace.

La doi – trei ani memoria copilului devine condiţionată: el memorează ce-i place, ce-l interesează. Unele amintiri îl emoţionează. La vârsta aceasta atenţia îi este atrasă de tot ce există în jurul său: dacă apare o persoană străină, prin reflexe el o urmăreşte cu privirea; dacă în apropierea lui se vorbeşte, nu va scăpa nici un cuvânt, dacă se pune în preajma lui o sticluţă cu apă de colonie, va căuta sursa mirosului. Copilul are însă o atenţie instabilă, nediferenţiată: dacă în timp ce ascultă ce se vorbeşte în alt loc se vorbeşte mai tare sau se deschide radioul, atenţia sa se va îndepărta într-acolo.

Dacă în câmpul său vizual apare un obiect necunoscut, lasă tot şi-şi îndepărtează atenţia spre a descoperi obiectul şi proprietăţile sale. E bine să fie lăsat să descopere singur părinţii intervenind doar în cazuri de judecată eronată sau dacă i se cer explicaţii suplimentare.

Între doi şi trei ani copilul se orientează greu în timp, confundă noţiunile de: azi, ieri, mâine, mai târziu, etc. Părinţii trebuie să dea permanent explicaţii. În această privinţă nu se pot da sfaturi standard ele fiind doar în funcţie de instructajul pe care copilul l-a primit anterior. Diferă de la copil la copil şi de la părinte la părinte în măsura în care se face înţeles de copil. La vârsta mică, memoria copilului nu este stabilă. Părinţii trebuie să fie preocupaţi de stimularea memoriei copilului, să facă eforturi pentru ca acesta să imaginează toate cunoştinţele acumulate anterior. Nimic din ceea ce este necesar să nu se piardă, ci să se înmagazineze.

Ca preşcolar mic, 4 –5 ani, copilul îşi dezvoltă memoria voluntară. Este vârsta la care el poate înţelege şi reţine multe, poate memora o scurtă poezie, poate participa la un joc colectiv necomplicat.

Este vârsta când începe educarea organizată. Copilul poate înţelege şi desena din cărţile destinate acestei vârste. Totuşi noţiunile abstracte şi îndemnurile la raţiune, nu sunt încă înţelese. Memoria logică se dezvoltă după vârsta de 4 ani. Din această cauză nu trebuie folosite în scop educativ: zicătorile, jocurile de cuvinte, poeziile cu mai multe strofe. Nu toţi copiii sunt egali în memorizare. În situaţia de preşcolar a copilului atenţia părinţilor trebuie mărită.

Suntem în plină perioadă de vârstă în care se stabilesc „cei şapte ani de acasă”. În general, până la trei ani este rar ca un copil să nu fie exagerat de alintat. Este perioada marilor drăgălăşenii! Doar la 4 ani copilul înţelege mai mult decât cred părinţii. Are suficientă inteligenţă să observe şi să interpreteze comportarea părinţilor faţă de el. Are destul voinţă pentru a lupta să facă ce vrea, ştie că insistând obţine ce doreşte în general, imită felul de a fi pe care îl observă la părinţi.

La 6-7 ani copilul merge la şcoală el trebuie să fie apt de o atenţie voluntară la cerinţele şcolii. Părinţii au obligaţia ca zilnic să de a copiilor sfaturi pentru îndeplinirea obligaţiilor şcolare. Încep prietenilor între colegi!

24

Se împrietenesc între ei copiii care locuiesc în apropiere, iar cei care stau în aceeaşi bancă stabilesc o prietenie mai stabilă. Emoţiile create în cadrul prietenilor devin factori importanţi pentru evoluţia (sau involuţia) ulterioară a copilului.

Şcolarul mic trebuie să aibă de la început o conduită pe care părinţii sunt obligaţi să o controleze şi să o completeze mereu.

La vârsta de mic şcolar, apar la copiii adevăratele sentimente ale datoriei şcolare şi sentimentul de comportament cinstit şi viaţa colectivă.

Copiii încep să se joace în comun: unul cu altul, nu unul lângă altul. Jocul nu trebuie să devină scop în sine şi să acţioneze în detrimentul vieţii de familie. Jocul trebuie dirijat de adulţi pentru a deveni un corolar al disciplinei.

Jocul are locul său, viaţa de familie pe al său, iar şcoala este o muncă obligatorie pentru copii, aşa cum este serviciul pentru părinţi.

Fiecare membru al familiei are îndatoririle sale. În acest sens, copilul va fi dirijat să facă mici treburi ale casei. Oameni celebri au ajutat în copilărie pe părinţi în munca lor: Shakespeare, Brâncuşi Verdi, Marie Curie, etc.

Ajutorul dat de şcolarul mic în munca casnică îl învaţă să simtă îndatoririle legate de casă şi de familie şi răspunderea legată de executarea ei. Când şcolarul a devenit mai mare şi grija pentru familie trebuie să crească şi mai mult, iar respectul faţă de cei din jur trebuie să fie şi mai accentuat. Învăţătura la şcoală este din ce în ce mai intensă. El trebuie să învingă piedici, să depună eforturi tot mai mari pentru a-şi organiza judicios timpul şi activitate.

El devine răspunzător de rezultatele sale!Treptat copilul ajunge mai întâi la etapa de prepubertate şi, mai apoi, la cea de pubertate.Pubertatea este perioada din viaţa copilului în cursul căreia organismul ajunge la maturitate

biologică. Se produce maturizarea gândirii, cristalizarea voinţei, interesul pentru orientarea profesională, creşte simţul de solidaritate şi responsabilitatea socială. Adolescenţa, adică perioada de vârstă care urmează pubertăţii, este însoţită deseori de tulburări psihice.

Să luăm un exemplu: doi colegi de clasă, asemănători deci, în ceea ce priveşte vârsta, pot fi diferiţi din punct de vedere fiziologic.

Unul poate fi scund, greoi şi lent în mişcări, cu tendinţă spre somnolenţă, celălalt, dimpotrivă, slab, înalt, vioi, nervos, iute în mişcări şi reacţii psihice,

Primul are o tiroidă leneşă, memorie slabă, reacţii neuropsihice încetinite. Este vorba de hipotiroidism trecător sau permanent. Cel de-al doilea are o tiroidă cu un tonus funcţional crescut poate fi însă împrăştiat, cu o viteză prea mare a gândiri şi reacţii inegale e memorie.

Psihicul fiecăruia din aceşti doi adolescenţi trebuie altfel dirijat.

25

Rolul părinţilor (adulţilor) şi dirijarea evoluţiei maturizării psihice

Când se face afirmaţia că un copil mic pe case îl cunoaştem a crescut, nu trebui să luăm în considerare doar dezvoltarea fizică, ci să urmărim şi dacă a căpătat posibilităţi normale de comportare, noi interese pentru ceea ce vede, înţelege şi aude.

Copilul, în fiecare stadiu de dezvoltare, reprezintă o fiinţă progresiv diferită. Maturizarea trebuie interpretată ca o dezvoltare a copilului din mai multe puncte de vedere şi într-o ordine bine stabilită. Trebuie luată în considerare evoluţia maturizării, începând cu epoca primei copilării.

S-au făcut studii deosebit de interesante privind dezvoltarea copiilor gemeni.Un astfel de cercetător a fost ARNOLD GESSEL. El a luat doi gemeni pe care i-a separat

complet, copii au fost urmăriţi în mod independent.La exact 16 săptămâni, independent unul de celălalt, fiecare copil a urmărit cu privirea un

cub pus pe masă, dar nu au încercat să întindă mâna.La 20 de săptămâni, în exact aceeaşi zi fiecare dintre ei, întind mâna spre cub şi-l împing

jos de pe masă.La 24 de săptămâni, amândoi în acelaşi timp întind mâna la cub, îl apucă şi-l duc la gură.Ce se demonstrează cu acest experiment? Etapele maturizări psihice sunt identice, precise,

indiferent de condiţiile de mediu. Numai Gessel a făcut un astfel de experiment pe 612 perechi de gemeni din care 513 au acţionat ca în cazul descris mai sus. Dar alături de aceste mare şi cunoscut psiholog s-au mai făcut astfel de experimente în multe locuri, de mulţi cercetători şi toate au dat acelaşi rezultat.

La copii mici este o greşeală de a se forţa procesul natural de maturizare. Majoritatea comportărilor lor le au cu ei de la naştere (s-au născut cu anume particularităţi). Umblatul (mersul), emiterea unor silabe şi cuvinte simple sunt acte legate de dezvoltarea sistemului nervos.

Nu este nevoie să învăţăm un copil la prima vârstă să meargă de-a buşilea, să vorbească, să păşească. Posibilitatea aceasta există la toţi copiii normali. Prin îndemnuri şi exerciţii noi gândim practicarea unei posibilităţi, existente deja, care realizează la timpul potrivit, adică atunci când mecanismul nervos necesar s-a dezvoltat. Nu vom reuşi, oricâtă abilitate am avea, de a face un copil foarte mic să aibă control sfincteral.

Trebuie aşteptat ca sistemul său nervos să se dezvolte atât cât este necesar să exercite acest control.

Străduinţa unor părinţi de a învăţa pe un copil să citească şi să fie rezonabil (înţelegător) înainte ca mintea sa să aibă puterea de a face.

Toate aceste nu sunt decât greşeli care pot avea repercusiuni dintre cele mai neplăcute. Îndemnul susţinut de unii părinţi de a învăţa copilul să vorbească în propoziţii înainte de 2 ani şi în fraze înainte de 3 ani, poate fi o cauză de bâlbâială. Abia după 4-5 ani psihicul copilului poate fi influenţat de educaţie. Între 5 şi 7 ani copilul poate începe exerciţii de citire şi trebuie îndemnat să fie prietenos şi a fi sociabil. Copilul nu poate fi sociabil decât după 7 – 10 ani.

În timpul cât este elev, psihicul copilului face în continuare progrese. Copilul devine tot mai activ, are dorinţe interese, pretenţii, atracţii. Din acest motiv se impune cu necesitate dirijarea procesului de maturizare psihică.

Copilul trebuie instruit ca să cunoască ce este util şi ce este dăunător, ce este permis şi ce este nepermis, să-şi contureze sentimentele şi să le călăuzească pe o cale bună.

Trebuie, practic, dirijat în toate. Când i se povesteşte ceva, el trebuie să priceapă că unele persoane sunt bune, altele nu sunt bune, unele sunt blânde, altele nu sunt blânde. Trebuie să se lucreze la înţelegerea sentimentelor de cinste, dreptate, corectitudine şi o pornire de neaprobare a oamenilor răi, a faptelor reprobabile, comportamentelor rele.

În ceea ce citesc copiii (literatura copiilor) trebuie combătute: lauda de sine, invidia, minciuna. Nu toate filmele pentru copii sunt folositoare şi instructive.

26

Trebuie evitate filmele cu brutalităţi şi componente agresive. Psihicul copiilor trebuie să se contureze în funcţie de zestrea sa ereditară cât şi de conjuncturile oferite de familie, şcoală, societate.

Timpul pubertăţii este o perioadă dificilă pentru educaţie. Înainte de 8 ani copilul are prieteni, dar sociabilitatea se dezvoltă abia după 10 ani.

Maturizarea fizică nu merge în paralel cu cea psihică. De aceea raţiunea, comportamentul moral, convenienţele sociale, trebuie dirijate în mod raţional.

O etapă în viaţă este cea a adolescenţei. Un adolescent care trăieşte izolat, fără prieteni, fără preocupări extraşcolare, poate rămâne un solitar nesociabil toată viaţa.

Timizii din colectivităţi provin din acest tip de adolescenţi. Este adevărat că maturizarea este un proces natural, dar numai colectivul îi dă forma definitivă. Se pune aici întrebarea: ce colectiv va da nota definitorie a adolescentului nostru?

Copilul, mai ales după pubertate trebuie înţeles.Profesorii nedrepţi au o influenţă negativă asupra maturizări elevilor. Dintre adolescenţii

nedreptăţiţi, puţini reuşesc să învingă revoltele sufleteşti.Orice elev trebuie apreciat din punct de vedere multilateral ceea ce majoritatea profesorilor (

mai ales cei de ştiinţe exacte) nu vor să accepte. Elevul nedreptăţit trebui să găsească înţelegere şi sprijin la părinţii săi.

Când un adolescent este îndrăgostit nu trebuie luat în râs. Linia de conduită pe care trebuie s-o adopte educatorul este acea de a veghea ca aceste evenimente să nu treacă peste făgaşul normalului.

Trebuie călăuzit cu multă dibăcie un adolescent în asemenea situaţie. Dante Alighiesi era un sentimental precoce. La vârsta de 9 ani o întâlneşte pe Beatrice Portnari şi se îndrăgosteşte de ea. A iubit-o toată viaţa, chiar şi după moartea ei. Beatrice a fost centrul vieţii şi artei lui Dante. Ea l-a făcut celebru.

La mulţi copii sunt crize corporale şi psihice la vârsta pubertăţii. Este bine să se ţină seama de aceste adevăruri ştiinţifice dovedite de ştiinţă şi de viaţă şi să se vină în întâmpinarea lor cu soluţii practice.

Filozofia vârstei trebuie normalizată şi nu ignorată sau combătută. Sub influenţa unor tulburări endocrine au loc devieri psihice. Elevii cu tulburări endocrine pot deveni trişti şi deprimaţi. Alţii sunt iritabili şi de o zburdălnicie exagerată. Acestea sunt manifestări ale tulburărilor endocrine greşit înţelese de părinţi.

Unii sunt dezinteresaţi, nu ştiu că au copiii lor probleme de natură medicală, alţii sunt supraprotectori şi dau toată vina pe aşa zisa “boală”. Nu e nici o boală, ci doar unele tulburări de funcţionare perfect remediabile.

Tulburările de acest gen sunt frecvente la această vârstă, dar sunt mulţi adolescenţi normali. Pur şi simplu nu acuză nici o disfuncţie şi totuşi comportamentul lor este mai dificil de acceptat de cei din jur pe bună dreptate. Sunt impulsivi, au mereu tendinţa de a contrazice, greu le intră cineva în voie. Comportarea autoritară faţă de psihic, care duc la situaţia neplăcută de a-şi evita educatorii fireşti, părinţii, şi devine un izolat in viaţă.

Dacă un copil, adolescent prezintă ciudăţenii psihice, trebuie să se provoace discuţii cu el, trebuie înduplecat să nu se izoleze de familie şi de colectivul din care face parte. Confidenţele adolescentului sunt necesare pentru stabilirea procedeului de dirijare.

Ca să fii un bun educator nu trebuie neapărat să fii un om foarte cult.Genialul Louis Pasteur (descoperitorul vaccinului contra turbării) la împlinirea vârstei de 60

de ani a fost sărbătorit de Academia de Ştiinţe din Paris (nu Academia Franceză, care este o cu totul altă instituţie), iar în discursul ţinut şi-a amintit cu evlavie de mama şi de tata, nu de prestigioşii înţelepţi ai vremii:

“Tu mi-ai arătat (se adresează amintirii tatălui dispărut) ceea ce poate face răbdarea.Ţie îţi datorez tenacitatea în lucrul de fiecare zi.” Despre mama sa a spus: “Ţie îţi datorez

entuziasmul şi admiraţia pentru faptele mari. Fiţi binecuvântaţi şi unul şi celălalt scumpii mei părinţi, pentru ceea ce aţi fost pentru mine.”

27

Părinţii lui Pasteur au fost aproape analfabeţi. Tatăl a învăţat să scrie la 40 de ani ....

28

Cei şapte ani de acasă

Copilul, imediat după naştere, începe să crească şi să progreseze. Modificările corporale cantitative realizate de creştere nu pot fi considerate ca un progres real decât în cazul în care această creştere se asociază cu transformarea treptată a calităţilor psihice ale copilului prin îmbunătăţirea lor.

Între creşterea corporală şi dezvoltarea psihică trebuie să existe o armonie perfectă. Perturbările în evoluţie conduc la situaţii deficitare dintre cele mai variate, unele din ele lăsând amprente pe toată viaţa.

Nu se poate vorbi de un copil în perioada preşcolară că nu are bune maniere. Se spune de unii oameni că sunt lipsiţi de “cei şapte ani de acasă”.

În cazurile acestea este vorba de o lipsă a modificărilor calitative psihice care trebuiau să urmeze armonios modificările cantitative ale creşterii.

Dar forma şi fondul calitativ nu se stabilesc definitiv şi irevocabil doar în primii şapte ani de viaţă. În tot timpul copilăriei şi adolescenţei educaţia poate modifica trăsăturile negative ale copilului.

Prin lipsa celor şapte ani de acasă, oamenii etichetează pe aceia care se prezintă într-o formă nemodelată, aprecierile făcându-se asupra formei şi asupra fondului omenesc.

În această categorie sunt introduşi cei neglijenţi în îmbrăcăminte, cei lipsiţi de atitudini politicoase, cei ce nu ştiu să se comporte adecvat la masă, adică cei stângaci sau dezordonaţi în obiceiuri.

În cazurile acestea aprecierea este oarecum greşită şi pur formală. În realitate trebuie consideraţi ca “lipsiţi de cei şapte ani de acasă” cei care în copilărie nu au progresat din punct de vedere psihic sau al comportării normale în viaţă, fără a constitui totuşi cazuri patologice. Educaţia trebuie să urmărească, pe lângă obiective, să facă din fiecare copil un adolescent politicos.

Manierele bune sunt obţinute de copii în contactul zilnic cu membrii familiei. Ei imită ceea ce văd şi aud. Nu se poate cere copiilor altă comportare decât cea observată la părinţii lor.

Străduinţa de a face din copii nişte animale bine dresate nu este prea fericită. Utilizarea formelor de politeţe este strâns legată de obiceiurile părinţilor.

Este o greşeală ca un tată să oblige copiii să spună după masă “Mulţumesc!” fără ca el la rândul lui să constituie un exemplu în acest sens.

Obligaţia bunelor maniere la copii nu trebuie să fie legată de observaţii aspre sau să fie o consecinţă a unor discuţii sau rugăminţi repetate.

Copilul va mânca corect dacă va vedea şi la părinţi supunere faţă de aceste reguli. Va veni regulat la masă la ora fixă, dacă va vedea şi la părinţi supunere faţă de asemenea reguli.

Copilul nu trebuie bruscat, căci forţarea aduce după ea încăpăţânarea negativistă. Dacă un copil nu vine la masă sau nu mănâncă la fel cu toată lumea, pedeapsa psihică dă rezultate mai bune ca cea brutală. “Nu vrei să mănânci cu toată lumea! ... Mâine vei mânca singur”. Şi dispoziţia nu trebuie modificată.

Există în multe familii obiceiul ca un copil să fie depărtat de contactul cu oameni străini. Dacă sosesc musafiri copiii sunt invitaţi să treacă în altă cameră. A lua regulat această măsură este o greşeală. Un copil, prin contactul cu lumea exterioară constată că există şi alte firi şi diverse obiceiuri.

Părintele poate să aprobe sau să dezaprobe, după plecarea musafirilor, în faţa copiilor gesturile sau cele spuse de invitaţi, dar acest obicei nu este prea politicos.

Copilul va lua notă de spusele celor mari şi va completa interesul lui pentru cunoaşterea lumii. Trebuie să exist un acord între desfăşurarea armonioasă a vieţii de familie şi obiectivele trăirii sociale.

Un om certat cu bunele maniere suportă consecinţele neîndemânării sale în mişcări şi cele ale aspectului dezagreabil cu care se prezintă între oameni. Bunele maniere trebuie să fie compuse din atitudini care se iau în mod automat şi nu prin raţiune.

29

Ele trebuie să aibă ca bază politeţea, delicateţea, tactul, bunătatea. Bunele ................ transformate în legături sociale trebuie să fie adaptate la viaţa colectivă.

Desigur că se vor întreba mulţi: “Cum trebuie să se comporte părinţii ca un copil să capete cei şapte ani de acasă?”. În mod normal, psihicul unui copil este influenţat de condiţiile lui de viaţă şi de educaţia primită în casa părintească. Acest psihic este dependent de dezvoltarea sistemului nervos central. Educaţia trebuie să ducă la obţinerea treptată a dezvoltării inhibiţiei corticale, adică la reţinerea unor manifestări negative.

După vârsta de 3 ani copiii încep să aibă o activitate nervoasă mai activă şi pot fi influenţaţi de procesul educaţiei şi al instruirii primite de la părinţi în casă. Nu orice cunoştinţă sau sfat primit devine pentru copil convingătoare şi îndemn la o comportare pozitivă. Personalitatea lui începe să se manifeste de la vârsta denumită preşcolară. Exemplele bune din viaţa familială vor influenţa în mare măsură comportarea lui psihică.

Educaţia copilului trebuie să fie astfel orientată, încât el, însuşindu-şi modurile de acţiune ale părinţilor, să se călăuzească după ele în practică. Au loc important în educarea copilului până la 10 ani au jocurile şi jucările.

O fetiţă are o păpuşă. Părinţii trebuie să vegheze ca fata să o întreţină în condiţii bune, să o îngrijească.

Nu trebuie să se admită stricarea jucăriilor. Ruperea şi murdărirea lor sunt atitudini care pot obişnui copilul cu dezordinea şi lipsa de igienă.

În jocurile colective, părinţii nu trebuie să admită certurile, purtarea nedisciplinată şi expresiile urâte între copii. Trebuie să se favorizeze jocurile în care copilul poate avea un rol civilizat. Copiii se pot juca de-a spitalul, în care medicul dă “Bună ziua!”, spune vorbe blânde şi încurajează pe bolnavi. Se pot juca de-a şcoala , în care profesorul salută copii şi spune “Mulţumesc” după fiecare răspuns. În jocuri cu obiecte din viaţă, copii trebuie să joace roluri de oameni a căror purtări sunt demne de imitat.

În scop educativ, părinţii pot da copiilor diverse însărcinări casnice. Ei pot fi însărcinaţi cu procurarea de alimente casnice, în care caz nu se vor permite nereguli sau minciuni în mânuire a banilor. O sarcină precisă şi bine organizată place copiilor şi are valoare educativă. Se va dezvolta la ei sentimentul datoriei, grija pentru înlăturarea greutăţilor casnice, obligaţia de a vorbi frumos cu alţi oameni. Dacă dirijările bune sunt fructuoase, din păcate există şi exemple proaste de care trebuie feriţi copiii.

Ambianţa familială influenţează temperamentul copilului. Dacă în casă este bună înţelegere şi veselie, temperamentul copilului va lua un aspect calm şi de bună dispoziţie. Cu cât copilul este mai mic, cu atât este mai influenţat de mamă.

După 5 ani, tatăl trebuie prin autoritatea lui, să intervină mai activ, copilul înregistrează în mod subconştient toate stările lor sufleteşti. Părinţii nu trebuie să se lamenteze şi să prezinte în culori negre greutăţile vieţii.

Dacă un copil aude pe unul din părinţi cântând, prin imitare va încerca şi el să fredoneze.Pentru formarea “celor şapte ani de acasă” exemplele sunt mai folositoare decât discursurile

sterpe.

30

Cultivarea şi întreţinerea sentimentului de mulţumire

Copilul ar voi ca în toate zilele să se simtă mulţumit. El vrea să ocolească în viaţa sa orice împrejurare care l-ar nemulţumi şi aceasta pare firesc.

Totuşi, el trebuie educat în aşa fel încât să priceapă şi să ştie că orice stare plăcută poate fi întreruptă în orice moment al vieţii. Trebuie să se bucure de orice plăcere a vieţii pe care i-o oferă părinţii sau condiţiile din jurul său şi să se gândească că în lumea asta mulţi copii sunt lipsiţi de plăcerile oferite lui.

Totuşi, toate trebuie să aibă o limită. Se pot întâlni copii foarte răsfăţaţi de părinţi, care ar trebui să se bucure de toate împrejurările fericire în mijlocul cărora trăiesc, şi totuşi se simt foarte deprimaţi pentru că nu îşi pot împlini o mică fantezie, căreia ei îi dau o importanţă foarte mare şi nemeritată, de exemplu, obţinerea unei jucării oarecare.

Probabil că aceşti copii doresc căpătarea unui neînsemnat obiect, nu pentru că le-ar produce o bucurie deosebită, dar pentru că satisfacerea ar fi însoţită de învingerea părinţilor care se opun.

După victoria copilului asupra părinţilor, cu siguranţă, că acest obiect nu mai prezintă interes pentru el. Desigur că cedarea părinţilor ar fi o greşeală educativă, căci copilul îţi bagă în cap că el trebuie să aibă întotdeauna prioritate în ceea ce-l priveşte.

Jucăria cerută şi neobţinută era doar un pretext. Mulţumirea sau nemulţumirea reală apare la copil care la vârsta preşcolară. Dacă acest copil are o nemulţumire, este mustrat el va plânge, şi dimpotrivă dacă are o mulţumire el se va bucura.

Mulţumirea sau nemulţumirea trebuie, în cazurile acestea, să aibă un rol educativ, căci copilul începe să fie lămurit asupra aceea ce este permis să facă şi ceea ce este interzis.

Sentimentele estetice îi pot da sau refuza mulţumirea. Când în etapa de preşcolari un obiect foarte viu colorat îi face plăcere, începe să se dezvolte în oarecare măsură un sentiment estetic.

Tot aşa dacă i se face un desen car reprezintă un cal sau un câine. Observarea desenelor care îi plac îi produce mulţumiri care pot fi considerate ca estetice. Dacă nu-i plac, apare nemulţumirea.

Frecventând o grădiniţă, şi mai târziu o şcoală, copilul leagă prietenii, se joacă, devine mulţumit şi capătă sentimente sociale. Unii copii sunt acri, nu iubesc petrecerile colective, nu sunt sociabili, sunt veşnic nemulţumiţi.

Obiceiurile acestora sunt nestabile, aşa că pot fi schimbate în bine. Trebuie ca educatorii să scoată mereu în evidenţă chiar puţinele merite pe care le au aceştia şi să-i complimenteze adesea.

Cu vremea, acest copil, cu debut negativ în cea ce priveşte aprecierea meritelor lui, devine un optimist profund.

Părinţii trebuie să provoace copiilor stări de mulţumire prin povestirea unor întâmplări hazlii, prin desene uşor de înţeles de către copii, prin cântece morale. Aşa se nasc sentimentele de mulţumire. În şcoală ocaziile sunt mulţumiţi de ele şi suferă dacă sunt lipsiţi de ele pe motive de boală. Succesul şcolar le aduce mari mulţumiri, insuccesul provoacă necazuri.

Copilul din fire mulţumit se bucură de succesele şcolare şi vrea să aibă consideraţia părinţilor şi profesorilor săi. În şcoală se pun bazele prietenilor, care fac ca legătura aceasta colegială să dureze mulţi ani. Viaţa şcolară este însoţită de mulţumire sau nemulţumire supă succesele sau insuccesele intelectuale obţinute în activitatea de elev.

Aceste sentimente apar în urma aprecierii făcute de profesori asupra activităţii lor. Preadolescentul devine conştient că există o legătură între activitate sa zilnică şi sensul social al muncii sale. El devine mulţumit când grupul lui de prieteni are succese în şcoală sau se evidenţiază în întrecerile sportive.

Atitudinea de mulţumire a elevului este datorită opiniei generale formate pentru ei de către colegii, profesorii şi părinţii săi. Părinţii trebuie să ştie să dea sfaturi ( că au obligaţia să dea sfaturi) şi exemple bune copilului lor.

Trebuie să îi explice că satisfacerea dorinţelor unui om se realizează proporţional cu meritele sale. În viaţă însă, de multe ori trebuie să cedezi, iar ca să obţii ceea ce năzuieşti, trebuie să te străduieşti şi să lupţi. Copilul trebuie să afle de la părinţi că munca este obligatorie pentru toţi

31

oamenii, deci şi pentru copii. Răsplata străduinţelor trebuie să producă plăcere, dacă munca lor este încununată de succes. Succesele şcolare trebuie să oblige pe părinţi. Obţinerea succesului de către copil nu trebuie răsplătit şi de către şcoală şi de către părinţi, căci constituie un stimulent. Stimulentul nu trebuie să-i oblige pe părinţi. Obţinerea succesului de către copil, nu trebuie să creeze obligaţia părinţilor de a-l răsplăti, căci astfel creează copilului premisele obţineri unor rezultate bune, în funcţie de calitatea “stimulentului”, a recompensei.

Copilul trebuie să înţeleagă că obţinerea unor succese, chiar dacă se datorează exclusiv lui, nu-i aparţin exclusiv lui. El nu le obţine de dragul părinţilor, ci numai pentru el, căci formarea lui ulterioară depinde de conştiinciozitatea cu care tratează şi rezolvă problemele apărute în perioada formării.

De multe ori însă, obţinerea unor succese de către copil, atrage aportul părinţilor, care dorind – spre exemplu – ca să aibă în odrasla lor un elev eminent, participă efectiv la efectuarea diverselor teme şi lecţii.

Aceasta este o optică greşită, ce mai târziu se repercutează asupra copilului, care obişnuit cu participarea părinţilor la efectuarea lecţiilor sale, iniţial îi aşteaptă pe aceştia spre a şi le rezolva, ajungând într-un târziu să le şi reproşeze unele insuccese.

Şi nu de puţine ori am văzut părinţi care au scăpat copilul de sub control tocmai datorită aprecierilor pe care profesorii le atribuiau temelor executate de ei, cea ce le aducea prejudicii morale în faţa copiilor.

În acest caz, consider ca fiind mai oportună intervenţia părinţilor în rolul de coordonatori ai programului, în rolul de executant ce i-ar putea aduce copilului succese momentan şi un real prejudiciu în viitor.

Am constatat că această atitudine a părinţilor se datorează orgoliului lor, aşa cum am arătat mai sus. Din păcate, şi nu puţine sunt cazurile, ei transmit acest orgoliu şi egoismului lor, copiilor. Copiii proveniţi dintr-o astfel de familie, devin inevitabil expresia a educaţiei primite. Chiar dacă evident sunt elemente capabile, aceşti copii nu-şi ajută colegii ( refuză acest lucru), devin vanitoşi şi se consideră superiori celorlalţi.

Ajung până acolo încât să braveze în faţa celorlalţi cu “stimulentele” obţinute din partea părinţilor, aşezându-se un prejudiciu moral, mai ales dacă aceştia din urmă provin dintr-o familie modestă.

Să nu uităm copilăria unor oameni celebri, care a probat că mulţi dintre ei au avut o provenienţă modestă.

Ei şi-au păstrat toată viaţa demnitatea, cu toate că ţinuta lor exterioară era modestă.

32

Educarea copilului dificil

Mulţi părinţi încep să aibă dificultăţi cu copilul lor începând cu vârsta de 3 ani. Până la această vârstă copilul este mai mult dresat decât educat. Dresajul constă în deprinderea insuflată copilului de a îndeplini anumite acţiuni în mod subconştient.

Mai târziu, când subconştientul trebuie înlocuit cu conştientul, copilul dificil este greu de educat. El este mofturos, încăpăţânat şi plângăreţ fără motiv real. Deşi este foarte mic şi nu le înţelege pe toate, copilul preşcolar fiind nemulţumit de toate, devine mofturos.

La vârsta preşcolară, dificilul are un vocabular mereu repetat: “Nu vreau!”, “Lasă-mă în pace!”, “Te spun lui tata!”. Contrazice la fiecare pas, când mama îi spune “Hai la plimbare!”, el răspunde, “Nu! Mi-e somn!”. Când e chemat la culcare, răspunde: “Nu! Lasă-mă să mă joc!”. La orice încercare a părinţilor de a-i impune vreo mişcare, plânge. Toată ziua e negativist. Are accese de furie în care îşi muşcă mâinile, zgârie pe cei ce vor să-l forţeze să nu mai facă lucruri dezagreabile, strică jucăriile. Ar fi o greşeală educativă ca asupra toanelor lor să se facă doar glume şi să se râdă de el.

Niciodată nu trebuie lăsat un copil preşcolar să comande atitudinea lui, iar părinţii să se supună. Dispreţul şi refuzul de a-i face pe plac sunt mai educative decât bătaia.

Copilul negativist se răsfaţă singur. Când familia are musafiri, el vine să se aşeze pe genunchii mamei. În mijlocul conversaţiilor generale, el începe să plângă, cerând să fie culcat căci i s-a făcut somn.

Părinţii îşi pierd curajul şi consultă doctor după doctor. Nu în medicamente îşi vor găsi leacul, ci într-o atitudine raţională, pozitivă. Trebuie ca treptat să se ajungă la o unitate între forma fizică, starea psihică, starea psihică şi inteligenţa unui copil.

În faţa toanelor copilului trebuie să se reziste. După autoliniştire să i se explice că părinţii muncesc din greu pentru ca lui să nu-i lipsească nimic. Că s-ar cădea ca el să nu-şi mai necăjească părinţi prin purtările lui, ci să le dea mulţumiri sufleteşti. În linişte copilul este mai sensibil, înţelege sfaturile bine altfel decât atunci când este certat, lovit sau decât în momentele lui de furie.

La 4 ani copilul este apt de a înţelege, dacă i se explică că toate bunătăţile care îi uşurează şi împlinesc viaţa lui sunt nu un rezultat al unei conjuncturi familial deci un rezultat al muncii şi inteligenţei părinţilor.

Să se adauge că părinţii aşteaptă de la el să continue tradiţia de muncă harnică şi cinstită. Exemplele şi mai ales viaţa ordonată a părinţilor pot modifica atitudinile nărăvaşe ale copilului.

Comportarea părinţilor faţă de toţi membrii familiei trebuie să pună bazele disciplinei în casă şi autodisciplinei la copil. Să nu i se tolereze obrăznicia, ingratitudinile şi chiar mojiciile (sunt cazuri şi rare!)

Între 4 şi 6 ani copilul este socotit preşcolar. Este vârsta la care copiii încep să frecventeze grădiniţa şi vin în contact cu alţi copii. Trebuie mereu sfătuit să aibă faţă de colegii să o atitudine corectă faţă de educatoare o atitudine respectuoasă şi să asculte de sfaturile ce i se dau.

Copilul nu trebuie să fie laş ( să i se explice ce este laşitatea) şi mai egoist, înfumurat. Desigur că familia poate avea o mare influenţă educativă. O familie bine organizată în bine caracterul copilului. Dacă în familie este dezbinare, dacă tatăl nu are destul tact şi este lipsit de autoritate în conducerea familiei, educaţia copilului suferă.

Trebuie să existe un strâns contact între acţiunile părinţilor şi munca instructiv-educativă a educatoarelor grădiniţei. Un copil bine educat este mulţumit de viaţa pe care o duce la el acasă şi în şcoală, fie este recunoscut celor care muncesc pentru ridicarea sa. Fiecare copil trebuie educat să fie mulţumit de ceea ce are şi nu nefericit de ceea ce nu are.

Când se urmăreşte educarea unui copil dificil trebuie să se aibă în vedere şi temperamentul lui. Alte mijloace trebuie utilizate pentru educarea unui copil impulsiv, care nu îşi poate stăpâni emoţiile şi senzaţiile, şi alte măsuri trebuie luate pentru cei care sunt fără vlagă psihică care nu au încredere în forţele lor intelectuale şi sunt indolenţi, lipsiţi de curaj.

33

Cei impulsivi trebuie puşi să trăiască într-un mediu cu calm, între oameni ordonaţi cu ore fixe de masă şi culcare, să evite societatea familială zgomotoasă, petrecăreaţă, pusă numai (sau prea mult) pe distracţii ieftine.

Pentru cei descurajaţi şi apatici trebuie aduse modificările de conjunctură. Să se creeze în jurul lor o atmosferă stimulantă, provocându-i la discuţii interesante şi făcându-i să trăiască într-o societate de oameni optimişti, energici, care să fie în stare să canalizeze străduinţele copilului spre un anumit domeniu de activitate.

Un temperament greu adaptabil la trăirea de toate zilele este influenţat negativ în ceea ce priveşte posibilităţile psiho-intelectuale ale copilului.

Dar forma acestora nu trebuie socotită definitivă, ea se poate remedia. Copiii dificili nu sunt uşor de educat.

Între 5 şi 10 ni copilul dificil este mai greu de condus, este răutăcios şi vrea să-şi impună voinţa, îşi terorizează părinţi, nu mănâncă chiar când îi este foame, pentru ca să o necăjească pe mama lui, simulând că ar fi bolnav. Corpul a crescut , dar esenţa tot răutăcioasă a rămas. E dat la şcoală la 6-7 ani. Când pentru prima oară unul din părinţi îl duce la şcoală, stă de vorbă cu unul din factorii de conducere.

Nu uită să-i spună: “Copilul nostru este nervos. Nu este răutăcios, deşi uneori pare. Are inimă bună. Trebuie ţinut ceva mai mult în hăţuri e foarte sensibil aşa că trebuie să fiţi indulgenţi cu el”. Despre temperamentul lui nesociabil şi nedisciplinat, mama evită să vorbească sperând că şcoala îl va îndrepta.

La 6-7 ani, şcolarul dificil începe să-şi prepare emanciparea. Vine acasă de la şcoală cu întârziere, nu povesteşte părinţilor nimic din cea ce nu-i convine, răspunde răstit, obraznic la întrebările celor din casă. Când pleacă de acasă la un coleg nu vrea să dea nimănui ...??? de locul unde merge şi ceea ce face acolo. Când vine acasă, mama îl întreabă timidă: “Unde ai fost?”, el răspunde plictisit: “Unde am avut treabă!”.

La 9-10 ani se crede un personaj puternic. Îşi dă părerea asupra competenţei profesorilor, judecă pe toţi membrii familiei, îşi contrazice părinţii în toate problemele aflate în discuţie.

La 11 ani copilul cotat ca dificil este în plină pubertate. Începe vârsta de transformare, în care unii preadolescenţi capătă ciudăţenii, alţii se prefac că le au. La această vârstă mai toţi băieţi sunt , fiziceşte, urâţi. Ei se uită mereu în oglindă, se cred posesorii unui fizic distins, se autoadmiră.

La 14 ani se uită în sus la părinţi, îşi dau aere de savanţi, mai ales dacă ei nu sunt din familie de intelectuali. Mai ales mama îi încurajează aberaţiile, îl laudă în faţa tuturor cunoscuţilor: “Ce mult se cere azi elevilor. Fiul meu este supradotat. El îmi explică lucruri pe care nici nu le pot înţelege.” Elevul se laudă că este invidiat de colegi, doar unii profesori îl nesocotesc din invidie sau din răutate.

Ce greşeli! Părinţii nu trebuie să fie umili în faţa copilului, chiar când situaţia lor intelectuală este modestă. Dacă urmărim biografiile oamenilor celebrii, constatăm că majoritatea lor au provenit din familii de ţărani şi muncitori care au ştiut să-i înveţe pe copii ce rol important joacă munca în viaţă.

Între oamenii iluştri ai căror părinţi cu situaţii materiale modeste, au fost domni şi au reuşit să le dea o educaţie superioară menţionez: Pasteur, Fleming, Pavlov, Gorski, G. Marinescu. G. Coşbuc, I. Creangă, N. Iorga, Michelangelor, Einstain, etc.

Adolescentul rău educat este foarte mândru. Consideră pe fruntaşul şcolii ca pe nişte tocilari proşti. Este sigur de el, îndrăzneţ. Îi plac prietenii flecari şi egoişti. Mama lui îl adoră, îl îndoapă cu bani, dar nu uită să repete: “Să nu afle tata! ...”

Adolescentul nărăvit îşi dă aere de om emancipat. Părinţii lui cred că rolul lor este să mulţumească băiatului în toate direcţiile. Fiul le pricepe toate slăbiciunile, ştie că ei aprobă tot ce plănuieşte el şi se lasă antrenat de o fantezie care îl face să se considere om gata format, atotştiutor şi cunoscător în toate.

Autoaprecirea ce şi-o face un astfel de copil de multe ori este stimulată şi de replicile încurajatoare pe care i le dau unii părinţi sau mediul a cărei pregătire în viaţă este sub limita atinsă de copil. Dar şi mai mult este determinată de greşita educaţie pe care i-au dat-o până atunci, căci nu

34

trebuie să uităm că un copil bine educat nu-îi poate permite să judece calităţile intelectuale şi pregătirea profesională a părinţilor, sau să-i interpeleze punându-i în condiţii de inferioritate.

În faţa unui copil dificil părinţii să nu apară umili sau modeşti în pretenţii. Să fie îndrumători şi nu timoraţi de pretenţiile lui. Desigur că un asemenea adolescent va imputa părinţilor că sunt depăşiţi şi demodaţi. I se va răspunde că progresul de azi în toate domeniile e bazat pe experienţă şi munca oamenilor din trecut.

Să nu i se permită să tragă o perdea între el şi viaţa reală. Nu este obligatoriu ca părinţii să pretindă de la copil dragoste deosebită, dar au obligaţia să-i ceară să fie respectaţi. După cum un medic trebuie să fie răbdător cu pacienţii săi, un părinte trebuie să fie răbdător cu copilul lui. Zilnic şi mereu trebuie să se amintească copilului rebel, că omul trebuie să fie întotdeauna punctual şi răspunzător în îndeplinirea obligaţiilor şcolare.

Trebuie îndemnat să nu fie neglijent cu lucrurile proprii – caiete, cărţi, haine şi încălţăminte. Faţă e colegi trebuie să fie onest şi delicat. Să nu se întovărăşească cu prieteni mincinoşi, laşi şi obraznici. Desigur că în multe cazuri modificarea caracterului se face greu. Dar un defect, oricât ar fi el de accentuat, poate fi lichidat numai prin străduinţe stăruitoare.

Trebuie insistat ca rânduiala de fiecare zi să şi-o împlinească cu regularitate. Trebuie observate părţile negative ale copilului dificil şi trebuie activat pentru îndreptarea lor.

Educaţia fizico-sportivă poate juca un rol important favorizând disciplinarea şi autodisciplinarea. Un copil puternic din punct de vedere fizic este mai capabil de răbdare, stăpânire de sine şi rezistenţă căci are sistemul nervos mai fortificat.

Un copil robust devine mai încrezător în posibilităţile lui, mai curajos şi cu un spirit de hotărâre mai tenace.

Nu există caracter, care sub influenţa unei educaţii bune şi stăpânitoare, să nu poată fi modificat sau needucat dacă părintele ştie cum să se comporte cu un astfel de copil dificil.

Cu multă străduinţă şi persistenţă, copilul poate deveni mai maleabil, iar conduita sa în familie şi societate să se schimbe în bine.

Educatorii conştienţi şi răbdători pot avea succese, transformând un copil aspru, grosolan, cu defecte de caracter, în unul delicat, amabil, politicos. Dar ca să ajungă la un asemenea rezultat părinţii trebuie să fie exemple bune pin comportarea lor.

35

Educarea copiilor brutali

Există între copii diferenţe de temperament şi de caracter. Uni sunt liniştiţi şi ascultători. Aceştia sunt uşor de educat. Alţii sunt instabili, neliniştiţi, brutali, bătăioşi, îndărădnici. Aceştia nasc probleme educative atât pentru părinţi cât şi pentru pedagogi, dar măsurile educative raţionale pot corecta temperamentele care produc greutăţi în viaţa familială şi socială.

Sistemul nervos al acestor copii este mai iritabil şi mai greu de influenţat. Unele situaţii produc adevărate nevroze motorii. În această categorie se situează copiii bătăioşi, cei scandalagii, cei cu bâlbâieli, ticuri, cei instabili. Mediul familial convenabil influenţează în bine evoluţia psihică a unor asemenea copii.

Copilul cu comportare brutală exasperează şi oboseşte întreaga familie. Cea mai neînsemnată contrazicere sau o neînsemnată durere fizică îi exagerează nervozitatea pe care o manifestă prin plâns spasmodic. Acest copil, exagerat de nervos, este veşnic în mişcare, agitat, instabil în comportări. Când este mic, alimentarea lui este un chin.

În jocuri nu este perseverent. Începe unul şi mediat îl schimbă cu altul. Aleargă necontenit, chinuieşte micile animale domestice (câine, pisici). În perioada preşcolară, dacă este obligat să stea liniştit în bancă, îşi schimbă în continuare poziţiile mişcă mâinile, picioarele, gura, are o privire strabică. Seara adoarme greu, are coşmaruri nocturne, enurezis??

Se trezeşte noaptea plângând fără motiv. Poate să spargă obiectele casabile din casă, începe să lovească fără motiv pe fraţii lui mai vârstnici.

Este mai prudent ca, faţă de aceşti copii, să nu se utilizeze critici negative care deprimă, căci dau rezultate mai bune sfaturile constructive. Copilul excesiv de nervos nu trebuie îngrozit prin ameninţări. Nu trebuie în continuare comparat cu alţi copii mai liniştiţi, căci nu trebuie descurajat.

În familiile ordonate, unde există calm, linişte şi bună înţelegere, copiii îţi vindecă uşor ciudăţeniile nervoase.

Vindecarea merge mai greu când mediul familial este nefavorabil, dezordonat, iar copilul trăieşte într-o atmosferă de tristeţe şi inconsecvenţă, fără bună înţelegere între părinţi.

Copilul are nevoie nu numai de belşug în casă, dar şi de dragoste părintească, de afecţiune din partea familiei şi să simtă că are înţelegere şi ocrotire.

Buna dispoziţie apropie pe părinţi de copii. Copilul mic este nervos şi iritabil când părinţii se ceartă între ei. Trăind într-o atmosferă de calm, copilul nu va ajunge egoist, arţăgos, obraznic, dezordonat, scandalagiu, plângăreţ fără motiv, nerespectuos, adică nu va fi un prost educat.

Când copilul dificil se naşte şi ajunge la vârsta de şcolar, se adaptează mai greu la situaţii care nu-i convin.

Începe să facă legătura între interesele lui individuale şi cele ale colectivului lui şcolar, indiferent de ce îi impun părinţii. Mentalitatea educatorilor pretinde de la educatori afecţiune, fără a ţine cont de diferenţele de vârstă, temperament, caracter.

Copilul nu admite prietenie fără reciprocitate, înţelegere mutuală şi încredere. Un educator ştie să scurteze aceste distanţe.

Chiar dacă nu sunt de acord, părinţii trebuie să se ferească de a crea panică în sufletul copiilor, care navigând încă vârsta de 10 ani sunt foarte emoţionabili.

Certarea lor făcută cu ţipete şi asprime, trebuie considerate ca defecte de comportare, care pot duce la copil o stare de înfricoşare, uneori durabilă.

Uneori un copil devine indiferent la cele mai violente ieşiri explozive ale unui părinte. Desigur că nu acesta este scopul urmărit de părinţi certăreţi. Brutalitatea la copii poate fi provocată de obiceiuri certate cu blândeţea.

Cruzimea este un factor negativ în educaţie. Tăierea unui pui de găină în faţa copiilor, stârneşte mai întâi curiozitatea lor, apoi oroare şi milă şi, cu vremea, indiferenţă.

O bună educaţie trebuie să urmărească la copil repulsia vărsării de sânge la animale nevinovate, iar dacă părinţii sunt medici să nu vorbească în faţa copiilor de cazurile chirurgicale rezolvate în spital. Există copii care nu pot suporta vederea suferinţelor altor fiinţe.

36

Înşelarea copilului dă rezultate proaste. Să luăm un exemplu: un copil este obligat să suporte o operaţie de apendicită. Copilul a aflat şi este speriat. Înainte de a-l duce la spital, tatăl îi spune: “Mergem să-ţi alegi o bicicletă. Vreau să-ţi fac un cadou.” Copilul este bucuros şi vesel. Ajung la spital şi copilul vede în faţa lui în loc de o bicicletă, oameni îmbrăcaţi în alb, care îi fac o injecţie pentru liniştire. Copilul nu va uita niciodată teroarea suferită.

Nu era mai normal, în locul operaţiei forţate, să se fi procedat la discuţi de lămurire şi să fie convins că va suporta operaţia fără dureri?

Uneori revoltele copilului sunt greşit interpretate. Ele pot fi consecinţa unor suferinţe fizice sau unor umiliri morale.

Nu trebuie să se admită de către educator un scandal făcut de copil sub nici un motiv. Totuşi, o oarecare compasiune, asociată cu puţină tandreţe, dă rezultate mai bune, decât o represiune severă. Un copil fuge şi cade. Plânge şi se vaită exagerat, mama îi spune: “Îmi pare bine că ai căzut, altădată să nu mai fugi”.

Copilul este certat. De ce? Că jucându-se a căzut? Sau că prin plânsete plictiseşte pe mamă? Nu este pedagogic. Copilul constată că mama nu are înţelegere pentru el şi va plânge şi mai tare. Dacă însă plânsul exagerat al copilului este un şantaj asupra adultului, părinţii nu trebuie să-l accepte.

Dacă un copil este furios în scop de a obţine ceva cu care părinţii nu sunt de acord, să fie lăsat să ţipe fără a se face discuţii cu el. Uneori un copil face scandal pentru că nu vrea să-şi facă lecţiile sau nu vrea să ia un medicament, e a mai prudent să i se refuze o plăcere, decât să fie pedepsit prin lovire.

Părintele nu trebuie niciodată să arate că e speriat de ţipetele copilului. Un educator slab este incoerent şi lasă totdeauna copilul în nesiguranţă, fără a şti ce are de făcut şi ce nu-i admis să facă.

În general, pedepsirea severă nu trebuie considerată ca o necesitate pedagogică. Ca o pedeapsă să dea rezultate trebuie aplicată rar şi ponderat.

Dacă este logică, dă rezultate, dar dacă se aplică în mod hain, diminuează şansele de reuşită.Încăpăţânarea şi mânia sunt factori agresivi greu de modificat.Un copil mereu mânios este un serios obstacol la supunere în faţa părinţilor. Obrăznicia şi

violenţa copilului trebuie combătute prin dezaprobarea lenei, laşităţii, egoismului, insolenţei, îngâmfării, aroganţei.

Copilul să fie sfătuit să nu facă faţă de colegi lui acte inutile e curaj şi îndrăzneli necugetate. Trebuie prin educaţie să ajungem la stadiul de stăpânire de sine, care trebuie să fie o calitate a oricărui copil. Stăpânirea de sine, foarte necesară copilului brutal, este deprinderea de a-şi controla comportarea de a-şi domina impulsivitatea.

Ca să etichetăm copilul cu termenul de “brutal”, trebuie să aibă manifestări violente repetate. Există şi manifestări de mânie care sunt descărcări nervoase, asociate cu alte stări psihologice sau filosofice.

Datoria educatorilor în asemenea cazuri este de a nu reacţiona într-un mod care ar exercita mai mult nervii şi sensibilitatea copilului. Bruscarea bătaia de joc, ameninţările, orice alt obicei vexatoriu duce la rezultate educative negative. Un copil în criză brutală nu e capabil nici a înţelege, nici a raţiona. Trebuie aşteptată revenirea la calm, altfel intervenţia nu are şansa de a potoli copilul.

Unele pretenţii ale copilului pot fi justificate. Un copil face mofturi că nu vrea să doarmă pe întuneric. I se poate rezolva în mod favorabil acest moft, ce cu timpul se poate modifica. Un educator abil poate modifica gradat toanele unui copil şi înlătura crizele de plâns spasmotic.

Unii copii plâng ore în şir dacă nu sunt satisfăcuţi. Nu trebuie favorizate, fără rezervă, capriciile, manile şi obiceiurile rele. Gradaţiile calculate ale restricţiilor contra scandalurilor dau rezultate bune.

Părinţi prea certăreţi nu pot da copilului lecţii de moderaţie. Cei care bombăne toată ziua şi ceartă copiii fără încetare, face copilului o impresie neplăcută şi îi dezorientează. El nu mai ştie ce trebuie să facă şi ce nu trebuie.

37

În general, părinţii exagerat de certăreţi simt la rândul lor nevoia de a face observaţii aspre. Ei se descarcă de oboseli, plictiseala şi nemulţumirile lor, de grijile lor obositoare, încercând atmosfera familială.

Familia acestora devine irascibilă şi se încarcă cu o stare generală de nervozitate. Toate elanurile sunt paralizate în această atmosferă tristă. Copilul nervos are instincte brutale în acest complex damilial.

El nu mai consimte ca părinţii să aibă o victorie asupra amorului lui propriu şi nu cedează uşor. Certurile permanente produc mai multe prejudicii decât pedepsirile. Când părintele, în cursul unei morale, ţine un discurs în care reaminteşte copilului toate abaterile vechi, îl închide în vechile amintiri, distrugându-i orice elan de corectare.

Umilirea are un efect debilitant. Orice copil mai măricel are o mândrie care-i susţine echilibrul moral, la fel cum organele endocrine menţin echilibrul fizic.

Stângăcia educatorilor poate zdruncina tendinţa de corectare.Părinţii mai pot face greşeala de a ponegri copilul mai măricel în faţa cunoscuţilor,

povestind greşelile lui.Acesta având o stabilitate psihologică fragilă, stângăcia educatorilor poate să o dărâme.

Copilul se refugiază într-o indiferenţă şi nu-i mai pasă de îndemnurile părinţilor. Totuşi aceşti copii, se resemnează greu, aşa se explică apariţia de ticuri, manii şi alte semne

de nervozitate intensă, ce se manifestă ulterior.Un copil a cărui tensiune interioară este prea mare, riscă să cadă mai mult în excese pe care

părinţii luptă să le înlăture.Copilul brutal, prea mult sâcâit, poate adăuga la dezechilibrul lui, stări de încăpăţânare,

manii, dorinţa de a se bate repetat cu colegi lui. Dacă un părinte admite ca un asemenea copil să fie pedepsit şi închis în casă, lipsit de libertate şi de responsabilitate, se face o greşeală care îl poate transforma într-u infirm psihic.

Părintele trebuie să simtă o necesitate de a ameliora şi perfecţiona felul de a fi a unui copil. El trebuie să lupte pentru ridicarea valorii lui umane. Părintele trebuie să facă eforturi pentru înlăturarea piedicilor ivite în calea unui asemenea element, va mărturisi că este decepţionat, că părinţii nu îl înţeleg, nu îl iubesc ?????

La un copil care manifestă crize de comportare crudă se poate constata o suferinţă intimă sau o dereglare biologică. Trebuie cercetat în toate cazurile dacă instinctul combativ nu este secundar unui impuls sexual.

În acest caz, în funcţie şi de vârsta copilului, este necesar să se consulte un endocrinolog, care apreciind starea fizic în coroborare cu vârsta, va lua măsurile cele mai indicate din punct de vedere medical.

Din punct de vedere pedagogic, sarcina rămâne în continuare atât a părinţilor şi familiei, cât şi a şcolii şi a celorlalţi factori. Un astfel de copil trebuie să primească mai multe înţelegere, căci uneori faptele sale pot fi rezultatul stării patologice în care se află.

Un mediu neprielnic poate accentua şi mai mult accesele sale din punct de vedere al frecvenţei şi violenţei lor, ceea ce poate crea şi necesitatea consultului unui psihiatru.

A cere unui astfel de copil o consideraţie a faptelor sale, a caracterului său, înseamnă a desconsidera gradul de boală în care se află şi implicit a-l condamna, în cazul în care nu cerem sprijinul unui medic – a cărui menire este aceea de a aprecia şi întrebuinţa toate metodele terapeutice ce le are la dispoziţie, spre a putea însănătoşi copilul.

De multe ori, climatul familial este spina iritativă ce uneori iniţiază şi în cele mai multe cazuri întreţine factorul psihic al copilului tarat.

Acest climat, prin ponderea lui, este foarte greu de depăşit, iar uneori singura soluţie de depăşire rămâne ruperea verigi copil – familie spre a salva factorul educaţional al copilului.

Cea ce este mai trist, este faptul că această hotărâre trebuie luată la o vârstă cât mai mică a copilului spre a-l scuti pe acesta de interpretarea fenomenului de sine, creându-i astfel posibilitatea desfăşurări sale ulterioare fără influenţa incidentului familial de care e bine să nu aibă cunoştinţă, evitând astfel complexe pe care orice suflet de copil şi le creează referitor al părinţii săi.

38

O atare situaţie nu trebuie privită ca un sacrificiu, ci ca o necesitate, căci evoluţia ulterioară a copilului, dezvoltarea sa fizică şi morală contează mai mult decât intenţiile, speranţele pe care ni le punem în redresarea unui cămin, a unei familii ce dezmembrată sufleteşte, cu greu poate recupera şi manifesta căldura şi ambianţa sufletească de care are nevoie copilul.

Aceasta nu este o dogmă şi deci nu trebuie luată ca atare, dat experienţa a arătat că recuperarea morală a părinţilor ce au apucat o astfel de cale este dificilă în forţa copilului, ce a ajuns la gradul interpretări fenomenelor; aceasta nu-l poate absolvi de lipsa suportului moral de care el simte nevoia. Un astfel de copil, în asemenea situaţi, se întristează în el până în momentul în care lipsa lui de suportabilitate depăşeşte pragul limită, după care, nemaiputând suporta situaţia, începe să se exteriorizeze, devenind agresiv, brutal, dar mai ales, greu de recuperat.

Lipsa de afecţiune a unuia sau chiar ambilor părinţi (ceea ce este mai grav) în reciprocitatea relaţiilor lor familiare nu poate fi ascunsă copilului, oricât de bine şi-ar regiza aceştia relaţiile lor în faţa copilului, căci acesta are marea calitate de a depista cele mai mici lipsuri familiale.

Iată cum , climatul familial devine şi se repercutează ca un factor naiv în formarea şi educarea copilului.

Rămâne idee că un climat fericit familial evită apariţia fenomenelor reactive la copil, iar eventuala lor determin spre o atare evoluţie este dependentă în acest caz de un factor patologic constituţional, ce odată depistat, intră în competenţa medicului psihiatru.

39

Metode de disciplinare

La unii părinţi există obiceiul de a-şi cicăli mereu copiii. La cea mai mică greşeală ei repetă: “Cât eşti de nepriceput! Orice mişcare a ta este atât de nătângă!” meritată sau nemeritată, această dojană ajunge să inducă unui copil un complex de inferioritate.

El pierde încrederea în sine, iar în familie i se stabileşte reputaţia de nepriceput. Au părinţii asemenea interes?

Nu se poate cere copilului să ajungă neapărat un om cu însuşiri deosebeşte. Părintele are datoria, ca unui copil, în scopul ridicării moralului, să-i arate în multe cazuri mulţumire şi chiar să îl complimenteze când face un lucru bun, iar când nu reuşeşte, să îi facă observaţii în mod discret şi nu în public.

Chiar dacă un copil este de o inteligenţă mediocră, moralul lui trebuie susţinut, făcându-l să creadă că în curând va fi în linie cu ceilalţi colegi.

Orgoliul, care este un apanajul oricărui copil, influenţează în oarecare măsură caracterul lui putându-se prin severitatea părinţilor transforma în factor negativ. Copilul jignit şi umilit nu poate realiza nimic solid şi constructiv. Dezechilibrul moral poate devia de la drumul drept progresul psihic.

Dacă un copil spune un lucru injust, părintele nu trebuie să facă afişaj, povestind tuturor întâmplarea. Umilirea produce un efect de descurajare. Se poate întâmpla ca un copil terorizat prin repetatele cicăliri ale părinţilor să capete ticuri şi tulburări psihice.

Desigur că în viaţa copiilor pot exista atitudini stângace care au nevoie să fie îndreptate prin sfaturi părinteşti.

Dar certarea în fiecare zi şi fiecare ceas oboseşte psihicul; copilul nu trebuie să audă toată ziua numai observaţii: “Numai mânca iar că te deranjezi la stomac!”. “Învaţă lecţia la X că iar vei lua notă proastă!”. “Fii atent la teză că vii din nou cu un 4.” “Ţine bine cuţitul că iar te tai”, şi aşa mai departe.

În felul acesta părintele bagă în cap copilului că este inferior şi incapabil de a face ceva bun. El devine stângaci la orice efort necesar omului se ajunge prin astfel de educaţie la starea denumită în psihologie cu termenul de “castrate morală”.

Copiii umiliţi toată ziua, cu vremea pot căpăta ideea că părinţii lor sunt oameni care nu sunt capabili să-i sprijine, ci doar să-i certe.

În şcoală, un profesor care urmăreşte să cunoască şi starea psihică a elevilor săi recunoaşte uşor pe cel umilit în familie: acesta stă izolat, nu are prieteni, în recreaţie doar se uită la jocurile altora. Vorbeşte puţin şi mai mult în cuvinte cu silabe puţine. Este timid, nesociabil. Severitatea părinţilor i-a tulburat viaţa psihică.

Cum se poate modifica în bine asemenea temperament? Un părinte trebuie să stea la discuţie (uneori) cu el însuşi şi să-şi răspundă la următoarele întrebări:

a. dacă repetatele observaţii sunt necesare,b. dacă sunt potrivite cauzei care le-a provocat,c. dacă, mereu repetate, nu influenţează în mod negativ moralul copilului.

Nici o morală făcută copilului nu trebuie să ducă la descurajarea sa. O insultă poate duce, psihologic, la complexe de inferioritate şi bagă în cap copilului ideea că nu este suferit de părinte.

De aceea părinţii trebuie să aibă înţelegere pentru copilul lor, chiar dacă fac greşeli de comportare, căci oricare copil are şi părţi bune.

I se vor recunoaşte succesele şi va fi complimentat pentru ele. I se vor căuta prieteni cu temperamente blânde, de care el să fie atras. Se vor urmări modificări psihice favorabile. În care trebuie să existe linişte, armonie, optimism.

Există şi copii persecutaţi de conjuncturi. Împrejurările în care au trăit în primele etape ale vieţii lor au lăsat amprente triste asupra vieţii lor.

Nicolae Iorga , rămas orfan la vârsta de 5 ani, a avut amintiri triste asupra vremurilor de sărăcie, când mama lui a fost nevoită să primească ajutoare de la rude. El scris în autobiografie: “O,

40

teribilul eveniment de a te simţi mâhnit şi de a nu putea să scapi de lumea care se uită la tine cu milă sau cu o compătimire care doare şi mai rău.”

În copilărie a trăit izolat, fără prieteni, fără bucurii. Această situaţie nu a împiedicat dezvoltarea psihică şi intelectuală a sa, ci i-a creat interiorizarea spirituală a omului de geniu. Frustrat de o copilărie fericită a visat şi a dorit fericirea tuturor copiilor, căci idealurile sale erau îndreptate spre o lume fericită.

Disciplinarea unui copil este sarcina cea mai dificilă a unei bune educaţii. Din cauza dragostei mari pe care o mamă a manifestă pentru copilul ei, se favorizează indisciplina lui.

În primele luni după naşterea copilului, dragostea tatălui este calmă şi temperată. Dragostea mamei pentru copil este focoasă şi se manifestă prin dezmembrări repetate şi o comportare devotată, unită cu o abnegaţie desăvârşită.

La început mama nu se gândeşte că un copil, mai târziu îi va da griji, preocupări. Tatăl are un rol mai puţin activ. El este criticul actelor mamei. Mama este persoana destinată să observe caracteristicile, temperamentul şi defectele copilului; la disciplinarea lui se gândeşte mai puţin. Tatăl, din curiozitate oarecum, cauzează felul îngrijorărilor materne.

El se opune răsfăţului exagerat afişat de mamă. Copilul, chiar fiind foarte mic, e atent. El simte că mama este destinată să-l îngrijească şi să-i poarte de grijă.

De multe ori tatăl dă dispoziţii oarecum poruncitoare: “Ia-l în braţe!”, “Dă-i un ceai!”. Dacă tatăl este prea agasat de copil, pleacă de acasă.

Când copilul se măreşte, mama trebuie să fie moralizatoare, sfătuitoare, mediatoare şi supraveghetoare. Şa educarea psihică părinţii se gândesc mai puţin. Disciplina suferă. În general, mamele nu cunosc nevoia unei disciplinări echilibrate pentru copil. La vârsta de un an, un an şi jumătate, copilul nu trebuie prea mult cicălit.

Certarea prea deasă a copilului îi reduce energia, curajul mişcărilor şi poate forma un urmaş moale, timorat şi mincinos.

Când se apropie de doi ani, copilul începe să primească orgolios exagerata tandreţe a mamei. Auzim de multe ori pe mama spunând: “Vai, ce frumos zâmbeşte!”. Copilul devine mândru, crede că orice îi este permis şi trebuie să prezinte interes pentru familie. Răsgâiala produce răsfăţ, răsfăţul favorizează indisciplina. Spiritul de ordine în colectivul familial începe să sufere.

În perioada preşcolară disciplinarea trebuie să devină un obiectiv obligatoriu. Părinţii trebuie să pretindă copiilor, când au atins vârsta de 4-5 ani, să fie disciplinaţi. Li se poate da să execute trebuiri uşoare.

De exemplu, li se poate spune: “Te las puţin singur. În acest timp că te îmbraci şi să îţi aranjezi singur camera.” El va fi încântat să execute singur o treabă.

Trebuie să se concilieze principiile de autoritate cu cele de libertate. Copilul va înţelege că i s-a încredinţat o muncă pentru care răspunde. Nu va fi certat, nici ameninţat dacă sarcina nu va fi bine îndeplinită; se va aştepta o altă ocazie.

Dacă o mică îi este încredinţată şi nu este executată la timpul potrivit sau este făcută cu greşeli, va fi ajutat cu îngăduinţă. Trebuie evitate, pe cât posibil, dojenile cu umilire.

Chiar o mică contribuţie personală a copilului trebuie apreciată şi complimentată. Trebuie să se urmărească la el un efect psihic de satisfacţie, căci copilul nu trebuie să piardă încrederea în el.

Chiar copilul mic trebuie să fie activ. Trebuie să se tolereze oricărui copil unele stângăcii, neascultări. Cel mic mişcă unele obiecte, uneori le trânteşte, strică jucăriile, se plictiseşte repede de ele, le aruncă. E bine să i se ia din mână ce e vulnerabil. Pentru a oprit să facă stricăciuni trebuie să i se explice prin câteva fraze de ce nu trebuie să facă ceva rău. Trebuie să i se interzică joaca cu lucruri care se pot, amintindu-i că în trecut le-a stricat.

Să i se dea mici treburi în casă, mai ales dacă e fetiţă, să i se explice cum trebuie să fie executate. Să facă ordine în lucrurile ei, să şteargă masa după ce a mâncat, să măture prin casă din când în când.

Desigur că ea nu va îndeplini aceste treburi cu perfecţiune. Părinţii trebuie să-i încurajeze şi complimenteze treburile reuşite.

41

Părinţii pot şi trebuie să ceară copilului o comportare potrivită vârstei lui. Când începe frecventarea şcolii trebuie educat în sensul să fie perseverent în munca şcolară şi stăpân pe sine în faţa greutăţilor ivite.

Frica şi laşitatea sunt însuşiri opuse unei bune discipline. Să i se atragă atenţia că omul disciplinat nu este mândru cu ce are, nu se laudă.

Disciplina nu este în contradicţie cu libertatea sau formarea unei personalităţi independente, ci este necesară acestora. Nu există libertate deplină acolo unde nu există disciplină. Disciplina este o lege a vieţii necesară pentru buna funcţionare a organismelor sociale, constituind o forţă dirijată şi controlată de conducerea superioară.

Copilul trebuie educat astfel încât nici în cazul în care are greutăţi în viaţă să nu-şi piardă buna dispoziţie, ci să fie maleabil.

Omul disciplinat poate fi considerat, pe bună dreptate, numai acela care întotdeauna şi în toate împrejurările are o comportare justă, folositoare şi care găseşte în el tăria de a avea continuu aceeaşi purtare, fără a ţine seama de nici un fel de greutăţi şi neplăceri.

În această direcţie trebuie îndrumaţi toţi copiii. Părinţii nu trebuie să aibă o comportare prea aspră cu ei. Tăria autorităţii părinteşti nu se măsoară prin numărul pedepselor. Cel mai bun conducător al familiei trebuie considerat acela care nu are nevoie niciodată să pedepsească un copil.

Tatăl trebuie să inspire încredere şi să fie respectat. Niciodată un copil nu trebuie să fie pus în situaţia de a considera părintele său un om rău. Greşelile mici trebuie urmate de avertismente ca pe viitor să fie evitate, nu ca un rezultat al constrângerilor, ci ca o consimţire conştientă.

Sunt copii socotiţi instabili, care nu pot sta liniştiţi. La şcoală nu se pot fixa pentru a asculta, a înţelege şi a învăţa. Acasă nu au răbdare să stea în acelaşi loc. Sunt inteligenţi şi când li se explică ceva reţin uşor. La jocuri încep unul şi imediat îl schimbă cu altul. Sunt greu de adaptat la o viaţă ordonată, programată. Sunt deficitari în ceea ce priveşte atenţia şi voinţa, dar au o percepe normală. Joaca şi sportul disciplinat sunt mijloace educative care dau rezultate bune.

Muzica în cor poate fi un mijloc de stabilitate, bine înţeles când copilul este muzical.Disciplinarea brutală a vechilor spartani nu a fost îmbrăţişată în cursul istoriei de nici un

popor civilizat. Pentru ca să reziste greutăţilor vieţii, părinţii spartani erau obligaţi să-şi crească dur copiii.

Aceştia erau obligaţi prin legi să trăiască cumpătat, să suporte fără să se vaite durerile, să doarmă pe un pat tare. Spartanii nu se emoţionau dacă un copil debil murea. Fiecare copil trebuia să crească pentru a deveni un bun cetăţean, un bun fiu. Fiecare fiu trebuie să devină un om zdravăn. El trebuia să suporte fără văicăreli o pedeapsă meritată, să mărturisească părinţilor orice greşeală spre a putea fi pedepsit.

Educarea modernă a copilului se conduce după alte criterii. Pentru a realiza disciplinarea unui copil măricel, între primele obiective urmărite este insuflarea respectului pentru părinţi.

Şi exemplele părinţilor trebuie să fie grăitoare. În casă orice copil trebuie să-şi vadă părinţii ducând o viaţă regulată. Ei trebuie să se culce zilnic, sau aproape zilnic, la ore normale, nu trebuie să-şi piardă nopţile sub nici un pretext, căci noapte este timpul rezervat odihnei şi refacerii forţelor vitale.

În casă şi la lucru ei trebuie să aibă o ţinută corectă. O îmbrăcăminte ruptă sau murdară este un exemplu negativ pentru copil. Să nu se vorbească în casă despre fapte certate cu morala. Ideea că un copil nu înţelege ce se vorbeşte în casă este greşită.

Conversaţiile pot fi greşit înţelese, iar dacă sunt nepotrivite pentru mentalitatea unui copil, pot avea o influenţă negativă asupra comportării lui viitoare.

Trebuie să se evite contactul cu oamenii certaţi cu morala. Dacă soseşte un musafir inoportun, să nu se dea dispoziţii, în faţa copiilor, care să anunţe pe cel venit că părinţii nu sunt acasă.

Disciplina colectivului familial cere să nu se utilizeze minciuni în nici o situaţie care se iveşte în viaţa de familie. Trebuie să se ştie de către toţi educatorii că un copil, în cursul perioadei de dezvoltare, suferă o influenţă psihică care îi stabileşte pentru viitor felul de purtare în relaţiile cu alţi oameni.

42

Disciplina copilului cere ca legăturile lui cu oamenii în mijlocul cărora trăieşte să fie adaptate la realitate. Totuşi părinţii trebuie să-i favorizeze un grad de independenţă.

El trebuie lăsat să interpreteze cu mentalitatea lui ce observă. Dacă face o mişcare nepotrivită se poate discuta cu e, fără ceartă.

Ceea ce atrage pe un elev este în primul rând jocul sportiv. Trebuie lăsat să se joace cu prietenii, dar ordonat cu respectarea regulilor disciplinare.

În şcoală copilul mare face cunoştinţă cu viaţa socială. După ce vine acasă de la şcoală, părinţii trebuie să ia parte activă la dirijarea modului în care acesta îşi face lecţiile.

Unii părinţi, de teama surmenajului la care ar putea fi expus copilul caută să-l sustragă de la activităţile extraşcolare. Se fac greşeli educative când se sustrage copilul de la obligaţiile sociale, care nasc preocupări faţă de societatea în mijlocul căreia trăieşte.

Disciplinarea elevului trebuie să fie legată de toate manifestările colegilor de şcoală. Numai astfel va putea activa cu toate forţele sale fizice, psihice şi morale în societate. Conlucrarea strânsă între organizaţiile tinerilor, şcolară şi familie, sprijinul şi participarea învăţătorilor, profesorilor, educatorilor în acţiunile şi manifestările iniţiate pentru copii şi tineret constituie o garanţie a procesului muncii educative, a bunelor rezultate în formarea şi educarea tinerei generaţii.

Uneori părinţii nu au răbdarea necesară de a convinge un copil să facă aşa cum cer ei şi utilizează metode forte. Preconcepuţi în idei sau călăuziţi după vechile slogane: “Bătaia e ruptă din rai ...”, etc. Unii părinţi mai abordează şi azi ca factor educativ, forţa în speranţa obţinerii unor rezultate educative. Din păcate aceştia neagă ori nu cunosc factorul reactiv al copilului care de cele mai multe ori primează în “disputa” cu educatorul, cerând potenţiale ??ce?? şi mai greu de depăşit ulterior.

Sunt cunoscute cazurile copiilor obişnuiţi cu bătaia, care surprinşi de noile metode educative pe care le aplicau noii pedagogi faţă de ei, răspundeau promt, strălucitor ......???, îndeplinind cu proptitudine şi chiar cu elan sarcinile ce le erau adresate.

Astfel s-a ajuns la convingerea că părinţii trebuie să se ocupe de educaţia copiilor în mod raţional. Taţii au mai puţin pregătirea necesară educării fetelor decât mamele. Taţii, în majoritatea familiilor, se ocupă de educarea băieţilor.

Părinţii care sunt adepţi ai comportărilor brutale pierd răbdarea de a-şi dirija copiii în mod raţional. Ei vor să impună cu forţa felul lor de gândire şi acţiune, ceea ce constituie o greşeală.

Este adevărat că unii copii, trag învăţăminte serioase după asemenea sancţiuni, dar alţii sunt revoltaţi asupra felului în care părinţii vor să-i constrângă.

Când pedepsirea prin pălmuire este de neînlăturat, ceea ce se întâmplă foarte rar, poate da şi rezultate bune. Impresia lăsată copilului, în cazul acesta, poate fi de lungă durată, iar copilul să evite în viitor repetarea unor asemenea constrângeri.

Reprimarea bruscă, a unor purtări nepermise poate fi dăunătoare, căci dacă nu este îndreptăţită poate crea complexe care să se pregătească la copil o stare de revoltă permanentă.

Desigur că idealul este să nu se ajungă niciodată la nevoia pedepsirii aspre. Totuşi situaţiile cer uneori o pedepsire aspră, mai ales când copilul, cu toate lămuririle cei se dau, nu vrea să deosebească ceva ce nu îi este permis să facă de ceea ce îi este permis.

Pedagogic pedepsirile cu caracter pasiv, adică refuzul de a i se înlesni unele plăceri în cazuri de nesupunere la disciplina familială sau la cea şcolară. Li se va refuza participarea la unele manifestări artistice dorite de copii (teatru, serbări, teatre de păpuşi, circ, etc.), li se va amâna cumpărarea unor obiecte de îmbrăcăminte sau încălţăminte, înlesnirea excursiilor, etc.

În toate cazurile sancţiunile trebuie să fie logice şi de aşa natură încât să lase impresii corecte asupra copilului.

43