terapia pentru eliminarea conflictelor intrapsihice (relaxare, sugestii, autosugestii); • 5. selectarea metodei specifice pentru deficienţa de pronunţie şi de http://www.psih.uaic.ro/~aconstantin/romana/docs/Conflictele_intrapsihice_Prelegere.pdf

ELEMENTE DE TEHNICĂ PSIHANALITICĂ

http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/ELEMENTE-DE-TEHNICA-PSIHANALIT826152117.php

Concepte cheie: cadrul, asocierea liberă, interpretarea, rezistenţele, transferul, contratransferul. neutra-litate, atenţie liber flotantă, psihoterapie psihanalitică

Rezumat: Psihanaliza consideră că simptomele nu reprezintă decât expresia manifestă a unui conflict inconştient şi doar aducerea acestuia în plan conştient şi soluţionarea sa va asigura o vindecare de durată. Coordonatele principale ale tehnicii psihanalitice sunt: cadrul, asocierea liberă, interpretarea, rezistenţele, transferul, contratransferul. Cadrul se referă la ambianţa în care trebuie să se desfăşoare şedinţele de psihanaliză. Există anumite cerinţe ce sunt respectate pentru a favoriza evidenţierea conţinuturilor inconştiente ale subiectului. Este vorba despre durata strictă a şedinţelor (45 de minute), frecvenţa lor. ora fixă de începere şi terminare a lor. atitudinea de neutralitate binevoitoare a terapeutului. Din cadru face parte şi modalitatea de plată a terapiei, care trebuie să se facă în mod regulat, pentru a evita orice sentiment de datorie şi orice altă modalitate de exprimare faţă de terapeut, în afară de cea verbală. Neutralitatea are rolul de a reduce cât mai mult posibil influenţa personalităţii şi valorilor terapeutului asupra sentimentelor, trăirilor şi atitudinilor pacientului în scopul de a pune î 626p1521g n evidenţă elementele psihice inconştiente ale celui din urmă. realitatea

sa psihică.

Asocierea liberă se referă la exprimarea de către pacient a tuturor gândurilor care îi vin în minte, fără o analiză critică. Asocierea liberă poate porni şi de la un element dat, o anumită reprezentare, un anumit cuvânt. Pe baza acestei metode, se descoperă lanţurile asociative care duc la complexele inconştiente ale pacientului Tehnica asocierii libere are la origine faptul că la baza simptomelor nu este acea cauză pe care el le-ar putea-o atribui conştient şi raţiona!, ci este vorba de o serie de evenimente şi trăiri inconştiente. 78

Interpretarea reprezintă răspunsul pe care terapeutul îl dă pacientului la asocierile libere ale acestuia. Ea are rolul de a-1 ajuta pe pacient să se înţeleagă. Există o anumită ierarhie în conţinutul interpretărilor. Astfel, sunt abordate mai întâi apărările, apoi conţinuturile inconştiente. Apărările se pot manifesta sub formă de rezistenţe dacă terapeutul face interpretări inadecvate. Tratamentul psihanalitic are ca scop înlăturarea blocajelor din dezvoltarea subiectului prin ridicarea apărărilor şi producerea de schimbări la nivelul Eului şi Supraeului. Interpretarea în aici şi acum a fantasmelor, afectelor, conflictelor din prezent, care se referă la psihanalist şi la cadrul psihanalitic reprezintă un aspect important al curei analitice. Deseori, conflictele din trecut se manifestă în acest mod, mai degrabă decât prin amintiri din trecut.

Rezistenţele sunt atitudini de opoziţie ale pacientului faţă de interpretările oferite de terapeut. Aceste atitudini pot deveni un obstacol dacă nu sunt, la rândul lor, înţelese şi interpretate. Ele reprezintă o parte esenţială a procesului psihanalitic, care nu trebuie trecută cu vederea, ci supusă interpretării. Rezistenţa este rezultatul punerii în funcţiune a mecanismelor de apărare ale subiectului şi este de natură inconştientă. Eul este cel care pune în funcţiune rezistenţele pentru a reuşi să menţină refularea conţinuturilor inconştiente. Orice manifestare poate fi indiciul unei rezistenţe: cantonarea în prezent, refugierea în trecut, lipsa oricărei investiri afective a terapeutului, ca şi o suprainvestire a acestuia, plictiseala, trecerea la act.

Transferul reprezintă întreaga gamă de idei şi sentimente pe care subiectul le are faţă de terapeut. Prin transfer se actualizează dorinţele inconştiente, precum şi legăturile afective infantile ale pacientului, fiind asociate cu cadrul psihanalitic şi cu persoana psihanalistului. Cadrul psihanalitic este astfel conceput, încât pacientul să aibă cât mai puţine informaţii privitoare la personalitatea terapeutului, la valorile sale, astfel încât ceea ce resimte faţă de acesta să furnizeze indicii despre conţinuturile şi conflictele inconştiente ale pacientului. Pe măsură ce procesul terapeutic avansează, aceste conţinuturi se vor organiza în ceea ce Freud numea nevroză de transfer. Mai precis. simptomele vor dispărea din viaţa pacientului, fiind legate doar de persoana terapeutului şi apărând doar în cadrul terapiei. Psihanaliza ajunge să reprezinte câmpul de luptă împotriva simptomelor. locul unde ele pot fi învinse definitiv. Este esenţial însă ca pe baza acestei nevroze de transfer să se ajungă la nevroza infantila, iar subiectul să găsească alte soluţii, mai mature, de a rezolva conflictele inconştiente.

79

Contratransferul se referă la reacţiile terapeutului faţă de pacient, la tendinţa de identificare cu acesta. Este vorba în principal de reacţiile inconştiente ale terapeutului. Analistul încearcă să instituie un cadru analitic cât mai neutru, cât mai lipsit de accente personale. însă neutralitatea nu se referă şi la ceea ce resimte analistul în situaţia analitică. El reacţionează afectiv  la ceea ce pacientul tinde inconştient să actualizeze în analiza sa. fantasme şi trăiri. Prin urmare, unul din instrumentele de cunoaştere a pacientului este şi ceea ce resimte analistul. Identificarea empatică cu pacientul este utilă pentru a-1 înţelege, dar pentru a cunoaşte ceea ce ţine de conţinuturile inconştiente ale acestuia, este necesară din partea terapeutului o atitudine obiectivă de observare şi analizare a propriilor trăiri legate de pacient. Atenţia liber flotantă a analistului presupune ca acesta să tolereze gândurile şi sentimentele ce apar în timpul şedinţei. El trebuie însă să analizeze motivele pentru care acestea au apărut într-un moment anume al şedinţei.

Indicaţia de terapie psihanalitică depinde în principal de doi factori: gravitatea simptomelor şi urgenţa rezolvării lor; analizabilitatea pacientului. Din punctul de vedere al tulburărilor psihice ce se pretează tratamentului psihanalitic, indicaţia se referă la nevroze: obse-sională, isterică, fobică, atacuri de panică, depresie nevrotică, nevroze de caracter si tulburări psihosomatice. în ceea ce priveşte psihozele se poate utiliza terapia psihanalitică cu o tehnică adaptată acestui gen de

tulburări.

Elementele specifice tehnicii psihanalitice permit o anumită evoluţie a procesului terapeutic. în procesul terapeutic, pacientul va avea tendinţa să repete moduri de comportament şi trăiri ce au la bază conflictul patogen, iar psihanalistul este cel care, prin interpretare, poate determina conştientizarea acestui conflict. în tratamentul nevrozelor tehnica nu presupune o anumită schemă impusă a procesului terapeutic. Este abandonat orice determinism în favoarea dimensiunii aleatorii, a spontaneităţii. Această dimensiune aleatorie este esenţială pentru că permite respectarea ritmului propriu subiectului, astfel încât el să se acomodeze cu cadrul terapeutic şi să aibă la dispoziţie timpul necesar elaborării unui adevăr descoperit şi înţeles. Este esenţial modul în care se constituie relaţia terapeutică şi identificarea de către terapeut a ceea ce se ..joacă" în această relaţie. Procesul psihanalitic cuprinde mai multe etape: crearea alianţei terapeutice şi favorizarea transferului pozitiv,  apariţia transferului negativ  şi  a nevrozei de transfer şi, în fine, rezolvarea definitivă a nevrozei prin rezolvarea

80

nevrozei de transfer. în terapia nevrozelor, subiectul a acceptat separarea obiectului primar, pierderea, a depăşit nostalgia, iar accentul se pune în intervenţia terapeutică pe capacităţile cognitive ale sale. pe elaborarea interpretărilor propuse de terapeut.

în tratarea psihozelor şi stărilor limită este esenţial contratransferul terapeutului care indică răspunsul pe care ar fi trebuit să îl primească pacientul din partea persoanelor semnificative din jurul său. răspuns care a lipsit însă la vremea respectivă. Astfel, analistul va fi cel care înscrie în psihismul subiectului experienţa care nu a putut avea loc, ceea ce a determinat lacune în structurarea Eului. In acest mod, terapia va restabili continuitatea psihică, pacientul intrând în relaţie şi având experienţa unui celălalt capabil să conţină, adică să facă faţă trăirilor sale. Kernberg recomandă, în cura cu psihoticii, analiza transferului negativ încă de la

început, pentru a putea crea o bună alianţă terapeutică şi pentru a utiliza transferul pentru menţinerea relaţiei terapeutice şi a extinde analiza asupra relaţiilor externe. M. Klein consideră că procesul psihanalitic trebuie să diminueze clivajul şi proiecţia care ar produce distorsiuni în relaţiile de obiect. Pe măsură ce se reduce această distorsiune, obiectele vor fi percepute mai adecvat şi mai aproape de realitate şi pot fi astfel introiectate în Eu şi Supraeu cu aspectele lor bune şi rele. Va rezulta un Supraeu mai puţin sever, mai puţin rigid sau mai puţin persecutor şi mai puţin marcat de idealizare. Indicaţia de terapie psihanalitică se dă fie în cazul psihozelor sau tulburărilor de tip borderline, fie în cazul în care cererea pacientului este legată de evenimente de viaţă dificil de surmontat, de tulburări de tip reactiv.

Tehnica psihanalitică a evoluat pe măsura acumulării experienţei clinice şi dezvoltării bazelor teoretice. Iniţial, Freud considera că la baza tulburărilor psihice ar sta o stare similară unei „intoxicări" a psihismului, datorită nedescărcării tensiunilor, şi prin urmare, a acumulării acestora. Obiectivul principal al terapiei era deci favorizarea descărcării acestor tensiuni, prin exprimarea verbală a conflictelor psihice, facilitată de starea de transă hipnotică şi de sugestiile date de medic. Experienţa terapeutică i-a dovedit însă lui Freud că dispariţia simptomelor era temporară. El ajunge la concluzia că este mai eficient ca pacientul să se exprime în stare de veghe, spunând ceea ce îi vine în

81

minte, prin asociaţie liberă. Se renunţă astfel la hipnoză şi sugestie în favoarea unei noi tehnici pe care Freud o numeşte iniţial psihocmaliză. Prin tratamentul psihanalitic se vizează nu doar dispariţia simpto-melor. ci o transformare a întregii personalităţi a subiectului. Simpla dispariţie a simptomelor nu este sinonimă cu vindecarea. Se consideră că simptomele nu reprezintă decât expresia manifestă a unui conflict inconştient şi doar aducerea acestuia în plan conştient şi soluţionarea sa va asigura o vindecare de durată. Dacă acest obiectiv nu este atins, deşi simptomele pot dispărea, va persista capacitatea de a genera noi simptome. Prin tehnica asocierii libere, se asigură restabilirea legăturii dintre elementele psihice separate prin punerea în funcţiune a mecanismelor de apărare şi. în final, descoperirea unui lanţ cauzal inconştient. Schimbările determinate de o cură psihanalitică nu se rezumă la vindecarea în sensul dispariţiei simptomelor, ci la a-1 apropia pe subiect de el însuşi, de a-1 face să acţioneze mai liber, să îşi descopere sau redescopere potenţialul creativ. Coordonatele principale ale tehnicii psihanalitice sunt:

1.      Cadrul

2.  Asocierea liberă

3.      Interpretarea

4.  Rezistenţele

5.      Transferul

6.  Contratransferul

1. Cadrul se referă la ambianţa în care trebuie să se desfăşoare şedinţele de psihanaliză. Există anumite cerinţe ce sunt respectate pentru a favoriza evidenţierea conţinuturilor inconştiente ale subiectului. Este vorba despre durata strictă a şedinţelor (45 de minute), frecvenţa lor. ora fixă de începere şi terminare a lor. atitudinea de neutra litate binevoitoare a terapeutului.  Psihanaliza presupune iniţial un proces de cunoaştere a nevoilor interne ale pacientului, a tentativelor acestuia de a le satisface, de cunoaştere a conflictelor emoţionale ale pacientului şi modalităţile pe care subiectul le-a găsit pentru a le rezolva. Este important ca Eul să fie suficient de autonom, adică de diferenţiat faţă

de Sine şi de Supraeu. astfel încât să poată îndeplini funcţiile de detaşare şi observare a propriilor trăiri. Tehnica psihanalitică este astfel concepută încât să permită obţinerea acestor informaţii. De aici. decurge frecvenţa şedinţelor, de 3 sau 4 ori pe săptămână timp de 45 de minute. La Freud durata unei şedinţe era de 50 de minute, iar experienţa a demonstrat că durata necesară pentru ca

82

procesul psihanalitic  să fie eficient este în jur de 45  de minute. Şedinţele au deci o durată şi o frecvenţă strictă, odată stabilit cadrul. Este nevoie de un anumit timp ca gândurile pacientului să apară şi să poată fi exprimate, cu pauze şi divagări, este nevoie de un anumit timp pentru a înţelege ce este dincolo de cuvinte şi a formula interpretări. Durata fixă. cu alte cuvinte încheierea şedinţei după un interval strict, îi dovedeşte pacientului că nu este privilegiat nici un conţinut psihic în mod special. Şedinţa se opreşte fie că el tace sau păstrează tăcerea, astfel încât acest final nu este legat de plăcerea sau nemulţumirea terapeutului faţă de ceea ce pacientul exprimă. Acest fapt atestă şi confirmă neutralitatea terapeutului. Modificările vor fi evitate, pentru a nu da prilej pacientului să se exprime altfel decât prin cuvinte. Din cadru face parte şi modalitatea de plată a terapiei, care trebuie să se facă în mod regulat, pentru a evita orice sentiment de datorie şi orice altă modalitate de exprimare faţă de terapeut. în afară de cea verbală. Terapeutul poate astfel observa modul în care pacientul funcţionează, poate ajunge să î l cunoască şi să î l înţeleagă pe pacient şi . de asemenea, favorizează dezvoltarea unei reacţii emoţionale optime faţă de terapeut. O bună cunoaştere a pacientului se referă la modul în care pacientul reacţionează şi a reacţionat faţă de evenimentele esenţiale din viaţa sa. la relaţiile semnificative pe care le-a dezvoltat. în cadru intră şi atitudinea terapeutului, de ..neutralitate binevoitoare" faţă de pacient. Neutralitatea are rolul de a reduce cât mai mult posibil influenţa personalităţii şi valorilor terapeutului asupra sentimentelor, trăirilor şi atitudinilor pacientului în scopul de a pune î 626p1521g n evidenţă elementele psihice  inconştiente  ale  celui din  urmă,  realitatea  sa psihică. Psihanaliza propriu-zisă presupune ca pacientul să fie alungit pe divan, astfel încât psihanalistul să nu intre în câmpul său vizual. Avantajele acestei poziţii sunt că el va avea o mai mare libertate în gândire   şi   exprimare   şi,   totodată,   vor   fi   favorizate   proiecţiile conţinuturilor inconştiente asupra terapeutului şi cadrului, regresia şi transferul.

2. Asocierea liberă se referă la exprimarea de către pacient a tuturor gândurilor care îi vin în minte, fără o analiză critică. Asocierea liberă poate porni şi de la un element dat. o anumită reprezentare, un anumit cuvânt. Pe baza acestei metode, se descoperă lanţurile asociative care duc la complexele inconştiente ale pacientului. Este esenţial să nu existe o selecţie voluntară a gândurilor, care ar fi expresia apărărilor subiectului. Prin asociere liberă psihanalistul are

83

acces la scopurile şi fantasmele inconştiente ale pacientului şi i le relevă acestuia prin interpretările pe care i le oferă. Tehnica asocierii libere are la origine faptul că la baza simptomelor nu este acea cauză pe care el le-ar putea-o atribui conştient şi raţional, ci este vorba de o serie de evenimente şi trăiri complexe, în mare parte inconştiente, de modul în care personalitatea în ansamblul ei s-a adaptat la diferite situaţii de viaţă şi de dificultăţile apărute în relaţionare.

3. Interpretarea reprezintă răspunsul pe care terapeutul îl dă pacientului la asocierile libere ale acestuia. Ea are rolul de a-1 ajuta pe pacient să se înţeleagă. Există o anumită ierarhie în conţinutul interpretărilor. Astfel, sunt abordate mai întâi apărările, apoi conţinuturile inconştiente. Ceea ce este la suprafaţă trebuie interpretat

înainte de a interpreta conţinuturile mai profunde. Apărările se pot manifesta sub formă de rezistenţe dacă terapeutul face interpretări inadecvate. Freud a considerat iniţial rezistenţele drept obstacole în calea procesului terapeutic. Ulterior a recunoscut însă în ele modalităţi de cunoaştere a personalităţii subiectului, ele dându-ne indicii asupra apărărilor puse în funcţiune de către subiect. Dacă apărările sunt rezolvate, se poate trece la interpretări mai profunde. însă. o interpretare profundă dată prea devreme poate avea drept efect creşterea rezistenţelor şi blocarea travaliului analitic sau îl poate face pe pacient să simtă că este presat de analist. Interpretarea mai profundă se referă la conflictele neconştientizate ale pacientului, oferindu-i astfel o imagine mai clară asupra personalităţii sale. Psihanaliza nu mai vizează actualmente doar trecerea conţinuturilor inconştiente în conştiinţă, ci are ca scop înlăturarea blocajelor din dezvoltarea subiectului prin ridicarea apărărilor şi producerea de schimbări la nivelul Eului şi Supraeului. în interpretare se abordează mai întâi diferitele afecte implicate, ajutând pacientul să conştientizeze mai întâi conflictul intrapsihic, abia apoi fantasmele sau tendinţele de care acesta se apără. Interpretarea în aici şi acum a fantasmelor, afectelor, conflictelor din prezent, care se referă la psihanalist şi la cadrul psihanalitic reprezintă un aspect important al curei analitice. Deseori, conflictele din trecut se manifestă în acest mod, mai degrabă decât prin amintiri din trecut. Terapeutul trebuie să sesizeze acest fapt, să înţeleagă sentimentele actuale ale pacientului şi, prin interpretări adecvate, să îl ajute să şi le exprime. Abia apoi pacientul poate face o legătură cu evenimentele trecute. Dacă interpretările se axează preponderent pe trecut, făcând abstracţie de trăirile prezente şi

84

de rezistenţele pacientului, există riscul ca pacientul să evite tot ceea ce este dureros în viaţa sa actuală, precum şi ceea ce este transferen-ţial, refugiindu-se în trecut. Nu orice resimte pacientul faţă de analist şi psihanaliză este o repetare a trecutului. Conflictele actualizate în timpul curei analitice pot reprezenta exprimarea unor nevoi interne legate de evoluţia sa actuală. Interpretările legate de trecut pot avea rolul de a reconstrui evoluţia sa din acea perioadă, de a-1 face să înţeleagă din perspectiva unui adult evenimentele pe care le-a trăit.

4.     Freud a descris rezistenţele ca pe atitudini de opoziţie alepacientului faţă de interpretările oferite de terapeut. Aceste atitudinipot deveni un obstacol dacă nu sunt. la rândul lor. înţelese şi interpretate. Ele reprezintă o parte esenţială a procesului psihanalitic, carenu trebuie trecută cu vederea, ci supusă interpretării. Rezistenţa esterezultatul punerii în funcţiune a mecanismelor de apărare ale subiectului şi este de natură inconştientă. Din acest motiv, ea nu trebuieconsiderată ca o opoziţie voită şi conştientă din partea pacientului, iarabordarea ei directă, fără interpretare, este ineficientă, putând avea caefect un blocaj în procesul terapeutic. Iniţial Freud a încercat să-1 facăpe pacient să depăşească rezistenţele prin insistenţă şi sugestie sau aconsiderat că ele sunt doar un obstacol în calea terapiei, obstacol cetrebuie evitat. Ulterior el a descoperit semnificaţia rezistenţei ca mecanism de apărare şi cale de cunoaştere a mecanismelor inconştiente ceau dus la formarea simptomelor. Ea şi-a căpătat astfel un rol în evoluţia procesului terapeutic. înainte de a aborda conţinuturile inconştiente, trebuie supuse interpretării rezistenţele. Rezistenţele reprezintăun material esenţial ce trebuie supus interpretării, descoperind astfelcauzele pentru care au apărut. Eul este cel care pune în funcţiunerezistenţele pentru a reuşi să menţină refularea conţinuturilor inconştiente. Orice manifestare poate fi indiciul unei rezistenţe: cantonareaîn prezent,  refugierea în trecut,  lipsa oricărei  investiri afective aterapeutului, ca şi o suprainvestire a acestuia, plictiseala, trecerea laact. Analiza rezistenţelor este unul din aspectele esenţiale ale procesului psihanalitic pentru că de lichidarea acestora depinde evoluţia şicontinuarea tratamentului. O rezistenţă nedetectată la timp şi neinterpretată poate duce la întreruperea sau blocarea procesului psihanalitic.

5.     Transferul reprezintă întreaga gamă de idei şi sentimente pecare subiectul le are faţă de terapeut. Prin transfer se actualizeazădorinţele  inconştiente,  precum  şi  legăturile  afective   infantile  ale

85

pacientului, fiind asociate cu cadrul psihanalitic şi cu persoana psihanalistului. Tendinţa de a transfera nu apare doar în situaţia psihanalitică, ci ea se poate manifesta în orice situaţie de viaţă şi relaţie. Cadrul psihanalitic este astfel conceput. încât pacientul să aibă cât mai puţine informaţii privitoare la personalitatea terapeutului, la valorile sale. astfel încât ceea ce resimte faţă de acesta să furnizeze indicii despre conţinuturile şi conflictele inconştiente ale pacientului. Prin urmare. în tehnica psihanalitică transferul este unul din principalele instrumente prin care avem acces la inconştient. Ca atare, este esenţial ca transferul să fie cât mai net pus în evidenţă şi utilizat sistematic. Transferul poate deveni unul din obstacolele procesului terapeutic, însă este totodată calea spre vindecare, fiind, după Freud, „terenul pe care  trebuie   obţinută  victoria",   pentru   că   prin   el   se   manifestă conflictele inconştiente din trecut. Pe măsură ce procesul terapeutic avansează, aceste conţinuturi se vor organiza în ceea ce Freud numea nevroză de transfer. Mai precis, simptomele vor dispărea din viaţa pacientului, fiind legate doar de persoana terapeutului şi apărând doar în cadrul terapiei. Acesta reprezintă motivul pentru care dispariţia simptomelor nu constituie un indiciu al încheierii terapiei. Psihanaliza ajunge să reprezinte câmpul de luptă împotriva simptomelor, locul unde ele pot fi învinse definitiv. Iniţial psihanalistul este văzut şi resimţit ca fiind, pe de o parte, asemenea persoanelor semnificative din trecutul pacientului, pe de altă parte, este văzut ca o persoană reală cu care se poate crea o alianţă terapeutică. în finalul curei, când pacientul are o altă imagine de sine, îl vede pe terapeut cu alţi ochi. ca fiind o persoană cu propria personalitate. Freud consideră transferul şi în special organizarea manifestărilor transferenţiale în nevroză de transfer, ca fiind punctul nodal al tratamentului psihanalitic. Nevroza de transfer va concentra simptomele în cadrul psihanalizei, înlocuind nevroza iniţială, vindecarea realizându-se prin rezolvarea nevrozei de transfer. Este esenţial însă ca pe baza acestei nevroze de transfer să se ajungă la nevroza infantilă, iar subiectul să găsească alte soluţii, mai mature  de  a  rezolva  conflictele   inconştiente.   Sarcina procesului psihanalitic este de a realiza dezinvestirea realităţii psihice cu efecte patogene, prin intermediul actualizării  şi  exteriorizării conflictelor legate de cerinţele pulsionale în cadrul fenomenelor transferenţiale.

6. Contratransferul se referă la reacţiile terapeutului faţă de pacient, la tendinţa de identificare cu acesta. Este vorba în principal de

reacţiile inconştiente ale terapeutului. Analistul încearcă să instituie un cadru analitic cât mai neutru, cât mai lipsit de accente personale, pe care pacientul îl poate popula cu propria sa lume internă, conferindu-i un rol şi analistului în această lume. însă neutralitatea nu se referă şi la ceea ce resimte analistul în situaţia analitică. El reacţionează afectiv la ceea ce pacientul tinde inconştient să actualizeze în analiza sa. fantasme şi trăiri. Prin urmare, unul din instrumentele de cunoaştere a pacientului este şi ceea ce resimte analistul, propriile sale trăiri, emoţii, vise suscitate de acesta. Identificarea empatică cu pacientul este utilă pentru a-1 înţelege, dar pentru a cunoaşte ceea ce ţine de conţinuturile inconştiente ale acestuia, este necesară din partea terapeutului o atitudine obiectivă de observare şi analizare a propriilor trăiri legate de pacient. Atenţia liber flotantă a analistului presupune ca acesta să tolereze gândurile şi sentimentele ce apar în timpul şedinţei. El trebuie însă să analizeze motivele pentru care acestea au apărut într-un moment anume al şedinţei. Iniţial, Freud a considerat, ca şi în cazul rezistenţelor, că trăirile analistului sunt motiv de blocaj în procesul terapeutic. El considera că unul dintre scopurile analizei personale a terapeutului ar fi dezvoltarea capacităţii acestuia de a fi cât mai neutru, ca o oglindă faţă de trăirile pacientului. Pentru o cură psihanalitică cât mai eficientă, care viza „purificarea psihanalitică" a terapeutului, manifestările contratransferenţiale ar fi trebuit să lipsească complet. Freud relevă totuşi că inconştientul analistului reprezintă un instrument cu ajutorul căruia acesta ar putea interpreta manifestările inconştientului celorlalţi. Acesta devine în tehnica psihanalitică contemporană un principal instrument de cunoaştere şi o bază în interpretările oferite pacientului. Atitudinea negativă faţă de contratransfer ar avea ca efect o atitudine rigidă a terapeutului, o lipsă de naturaleţe şi autenticitate a relaţiei. O serie de psihanalişti (Fenichel. Heimann. Balint) au relevat laturile pozitive şi rolul semnificativ al contratransferului în cura analitică.

Toate aceste elemente tehnice au drept finalitate o bună înţelegere a dinamicii, topicii şi economiei psihice a pacientului, astfel încât acesta să se simtă înţeles din punct de vedere emoţional. Psihanalistul trebuie să dea dovadă de flexibilitate, ţinând cont de structura psihică a pacientului, de caracteristicile şi

limitele sale. El nu va lucra identic cu toţi pacienţii săi, ci trebuie să adapteze elementele tehnice astfel încât să se realizeze o alianţă terapeutică.  Procesul

87

psihanalitic evoluează prin trecerea de la un insight la altul având ca rezultat o mai mare conştientizare a propriilor dorinţe şi temeri. Va apărea astfel o schimbare în economia psihică a pacientului, în raportul de forţe dintre diferitele instanţe, el devenind mai tolerant faţă de dorinţele sale. Simultan se produc şi schimbări în structura sa psihică prin scăderea rigidităţii Supraeului şi a interdicţiilor impuse de acesta. Se va debloca în acest fel o anumită cantitate de energie care va putea fi folosită în activităţi adaptative. Fixaţiile vor fi depăşite, trecându-se la stadii de dezvoltare afectivă mai avansate.

5. l. Indicaţii şi contraindicaţii la tratamentul psihanalitic

Indicaţia de terapie psihanalitică depinde în principal de doi factori:

-    gravitatea simptomelor şi urgenţa rezolvării lor; terapeutultrebuie să decidă dacă tratamentul psihanalitic este cel care răspundecel mai bine nevoilor pacientului, ţinând cont că este un tratament delungă durată care necesită între 3 şi 5 ani

-    analizabilitatea pacientului, ceea ce depinde de trăsăturile pacientului şi de modul în care acestea se pot adapta la cerinţele pe care

psihanaliza i le impune.

Sunt necesare mai multe întrevederi pentru a decide dacă aceste două condiţii pot fi îndeplinite şi dacă vom aplica o terapie psihanalitică sau psihanaliza propriu-zisă, sau vom indica o terapie scurtă,

centrată pe simptom.

Din punctul de vedere al tulburărilor psihice ce se pretează tratamentului psihanalitic, indicaţia se referă la nevroze: obsesională, isterică, fobică, atacuri de panică, depresie nevrotică, nevroze de caracter si tulburări psihosomatice. Tulburările de personalitate cum ar fi cea impulsivă, perversiunile, tulburările de comportament, cazurile limită, se pretează mai greu tehnicii psihanalitice şi indicaţia depinde de specificul fiecărui caz în parte, mai exact de structura de personalitate a subiectului mai degrabă decât de simptomatologie. în ceea ce priveşte psihozele, se poate utiliza terapia psihanalitică cu o tehnică adaptată acestui gen de tulburări.

Punerea unui diagnostic definitiv poate necesita o perioadă mai îndelungată. Astfel, o simptomatologie isterică poate disimula o patologie latentă de tip psihotic la fel cum un comportament bizar poate masca o structură isteroidă. Diagnosticul nu este însă decisiv în indicaţia de terapie. Trebuie ţinut cont şi de resursele sanogene ale pacientului şi de personalitatea pacientului.

în ceea ce priveşte capacitatea subiectului de a fi analizat, aceasta depinde de trăsăturile de caracter ale pacientului. El trebuie să poată tolera regulile tratamentului şi să fie destul de motivat pentru a accepta durata îndelungată a tratamentului şi tehnica propriu-zisă care nu presupune abordarea directă a simptomelor. Din această cauză, problemele superficiale, dorinţa familiei, recomandarea medicului, curiozitatea ştiinţifică sau dorinţa de a avansa pe linie profesională nu constituie motive temeinice pentru o terapie. Subiectul trebuie să fie în măsură să asocieze liber, să accepte că problemele sale pot fi rezolvate printr-o mai bună cunoaştere de sine. Capacitatea de a fi analizat depinde de capacitatea Eului de a elabora tensiunea psihică, de calitatea mecanismelor de apărare, de capacitatea de testare a realităţii, de gradul de constituire a identităţii Eului. Sunt necesare, de asemenea, o anumită capacitate de introspecţie, o anumită cooperare cu terapeutul. Pacientul trebuie să fie capabil să-şi exprime trăirile, să verifice interpretările date de terapeut înainte de a le interioriza.

Răspunsul pozitiv al subiectului la terapia psihanalitică depinde de modul în care acesta percepe, gândeşte, comunică şi răspunde la interpretări. Analistul îl ajută pe pacient să se înţeleagă, pornind de la ceea ce acesta relatează, iar o mai bună cunoaştere de sine are drept efect schimbări în personalitatea subiectului şi rezolvarea simptomelor.

Cura analitică este indicată în principal când, în urma anamnezei, se constată eşecul în atingerea nivelului de dezvoltare specific vârstei, de exemplu, la adulţi, stadiul genital. Simptomele pot avea o cauză mai profundă sau conflictul care le generează poate fi de suprafaţă. Există simptome care sunt expresia normală a dezvoltării şi care se pot rezolva prin consiliere terapeutică sau printr-o intervenţie terapeutică de scurtă durată. Simptomele nevrotice care necesită psihanaliza au o cauză inconştientă mai profundă şi sunt rezultatul unei întârzieri în dezvoltare sau al unei regresii la stadiile anterioare de dezvoltare.

Categoriile diagnostice trebuie raportate la stadiile de dezvoltare psihoafectivă. Astfel, nevrozele sunt rezultatul stagnării la stadiul anal sau falie, existând însă obiecte oedipale stabile. Psihozele şi cazurile limită sunt generate de stagnări la stadii precoce din dezvoltarea Eului, care au drept efect dificultăţi la nivelul funcţiilor afective şi cognitive ale sale. Dacă apar doar simptome singulare, cum ar fi dificultăţi în învăţare sau în relaţionare, acestea pot presupune doar stagnări parţiale ce determină anumite inhibiţii ale anumitor funcţii psihice.

89

în funcţie de categoria diagnostică şi de rezultatul evaluării cauzei sale, se va stabili ce gen de terapie este indicat. Psihanaliza este recomandată în cazul în care există obiecte oedipiene   stabile  şi pulsiunile implicate în conflict sunt exprimate prin simptome destul de invalidante. Pacientul trebuie să aibă o bună testare a realităţii şi o bună funcţionare a Eului. în cazul psihozelor şi cazurilor limită, predomină conflictele preoedipale. testarea realităţii este deficitară şi funcţionarea Eului este afectată, astfel că o psihanaliză nu ar fi potrivită, ci o terapie psihanalitică care are ca scop întărirea Eului şi reconstruirea funcţiilor deficitare ale acestuia. în analiza adulţilor descoperim moduri de gândire infantile ce sunt înlăturate, comportamentul devenind mai adaptat, subiectul reuşind să găsească soluţii mai puţin patologice şi invalidante la conflictele sale intrapsihice. Eul devine mai autonom, iar apărările sunt mai puţin rigide. Subiectul va deveni mai tolerant cu propriile dorinţe şi tendinţe.

Rolul analistului este de a stabili şi menţine cadrul psihanalitic, de a asculta asociaţiile pacientului, de a observa comportamentul acestuia, precum şi propriile sale reacţii, în special pe cele emoţionale.

faţă de pacient.

Simptomele nu sunt abordate în mod direct, nu sunt supuse analizei şi interpretărilor din partea terapeutului. Sensul lor va apărea în momentul în care conflictul care le generează se manifestă în relaţia cu analistul şi abia în acest moment pot fi abordate.

în cele ce urmează vom studia caracteristicile demersului psihanalitic în funcţie de patologia abordată.

5.2. Procesul psihanaliticElementele specifice tehnicii psihanalitice permit o anumită evoluţie a procesului terapeutic. Modalitatea

principală de intervenţie a psihanalistului o reprezintă interpretarea. Pentru ca acţiunea acesteia să fie de maximă eficienţă este necesar să fie respectate toate elementele ce ţin de cadru. Rolul interpretării este complex, ea permiţând atât stabilirea conexiunii între elemente psihice până atunci separate de refulare, cât şi dezvoltarea unor aspecte psihice blocate de procesul patogen. în procesul terapeutic, pacientul va avea tendinţa să repete moduri de comportament şi trăiri ce au la bază conflictul patogen, iar psihanalistul este cel care, prin interpretare, poate determina conştientizarea acestui conflict de către pacient. Acesta va putea să decidă

90

dacă conflictul mai este de actualitate şi să găsească o soluţionare mai matură a sa. Prin urmare, scopul curei se referă la un proces de transformare a modului de gândire al pacientului. Acesta va învăţa să înţeleagă că tot ceea ce se întâmplă în exterior este mediat de propriul psihism, aici aflându-se sursa trăirilor sale. Psihanaliza nu vizează deci suprimarea directă a simptomului sau a conflictului prin atitudini autoritare, compătimitoare sau moralizatoare, ci îl solicită pe pacient să coopereze pentru a înţelege propria funcţionare psihică.

5.2. l. Tratamentul nevrozelor

Nevrozele sunt generate de regresia la punctele de fixaţie ale libidoului, ceea ce are drept consecinţă un blocaj al unei părţi a energiei psihice. Această regresie apare în momentele în care realitatea externă nu mai permite un anumit grad de satisfacţie libidinală. In tratamentul psihanalitic se încearcă aducerea în conştient a acestor pulsiuni refulate, însă forţele care au determinat refularea se fac simţite ca rezistenţe. Tehnica nu presupune o anumită schemă impusă a procesului terapeutic. Este abandonat orice determinism în favoarea dimensiunii aleatorii. Această dimensiune aleatorie este esenţială pentru că permite respectarea ritmului propriu subiectului, astfel încât el să se acomodeze cu cadrul terapeutic şi să aibă la dispoziţie timpul necesar elaborării unui adevăr descoperit şi înţeles. Acest timp depinde de personalitatea fiecăruia, de apărările active şi de profunzimea conflictului de care este legat. Este esenţial modul în care se constituie relaţia terapeutică şi identificarea de către terapeut a ceea ce se „joacă" în această relaţie. Dincolo de cererea manifestă de terapie, există o cerere inconştientă care se leagă de conflictele intrapsihice nerezolvate ale subiectului şi care au efect inhibitor asupra dezvoltării psihice a acestuia.

De exemplu, o persoană poate cere o terapie pentru simptome ce intră în sfera agorafobiei, însă inconştient, poate fi vorba despre nevoia sa de aprobare din partea celuilalt pentru a-si trăi libertatea şi de nevoia de a învăţa cum să trăiască această libertate.

Odată identificată de către terapeut, această cerere va fi pusă în cuvinte la momentul oportun, verbalizată, ceea ce are multiple semnificaţii în procesul terapeutic. în primul rând, rostirea de către terapeut a dorinţei inconştiente a pacientului semnifică faptul că acesta este capabil să înţeleagă nevoile acestuia şi că îi recunoaşte acestuia

91

dreptul la satisfacere. în al doilea rând, subiectul primeşte pentru prima dată un alt tip de răspuns la dorinţa sa inconştientă, răspuns bazat pe autenticitate, dat fiind că terapeutul îşi menţine neutralitatea, fapt de natură să favorizeze schimbarea. în al treilea rând. psihanalistul are în vedere faptul că este vorba de un conflict între forţele psihice ale pacientului, astfel că nu are sens să propună soluţii, ci să aducă în plan conştient forţele ce intră în conflict.

De exemplu, la un anumit nivel al procesului terapeutic pacientul poate ajunge sa exprime sentimentele de teamă faţă de o posibilă reuşită, de altfel dorita cu tărie. Atitudinea terapeutului va fi neutră, fără a-l încuraja sau descuraja, punând in evidenţă existenţa simultană a dorinţei şi a anxietăţii în faţa satisfacerii acesteia şi căutând sursa acestei atitudinii ambivalenţe patogene a pacientului.

Se vizează crearea condiţiilor favorabile pentru ca pacientul să dezvolte transferul asupra psihanalistului.

La obsesional, izolarea unor idei comportamente cu o anumită semnificaţie, astfel încât să nu fie posibilă conexiunea cu restul contextului psihic de care sunt legate. De aici dificultatea pe care o resimte obsesionalul în respectarea regulii fundamentale în tratamentul psihanalitic, asocierea liberă. Aceasta reprezintă una din principalele rezistenţe la psihanaliză. Fantasmele, amintirile, pot fi evocate fără a fi asociate cu afecte sau alte trăiri, apărând vidul emoţional, unul din principalele obstacole în tratarea nevrozei obsesionale.

Există un model teoretic ideal al procesului psihanalitic, care va fi atins mai mult sau mai puţin în funcţie de caracteristicile Eului, prezenţa nucleului psihotic, contratransferul terapeutului şi relaţia pacient terapeut care se stabileşte.

Modelul curei, pus la punct de Freud, se referă la tratarea tulburărilor nevrotice, a inhibiţiilor, a nevrozelor reactive sau a caracterelor nevrotice. Tratamentul cuprinde mai multe etape: crearea alianţei terapeutice şi favorizarea transferului pozitiv, apariţia transferului negativ şi a nevrozei de transfer şi, în fine, rezolvarea definitivă a nevrozei prin rezolvarea nevrozei de transfer. In terapia nevrozelor, subiectul a acceptat separarea obiectului primar, pierderea, a depăşit nostalgia, iar accentul se pune în intervenţia terapeutică pe capacităţile cognitive ale sale, pe elaborarea de către subiect a interpretărilor pro-puse  de  terapeut.  Identificarea primară face  ca pacientul   să se identifice  cu  analistul,  aşa  cum  îl  percepe  la un  moment  dat. Interpretarea poate fi asimilată, existând un schimb cu analistul. 92

5.2.2. Tratamentul psihozelor şi stărilor limită

Ideea de a explora nucleul psihotic al personalităţii apare la Ferenczi,   fiind preluată de Melanie  Klein  şi aplicată în tratarea psihozelor şi stărilor limită. în cura psihotică, după cum descrie Green. este esenţial contratransferul terapeutului care indică răspunsul pe care ar fi trebuit să-1 primească pacientul din partea persoanelor semnificative din jurul său, răspuns care a lipsit însă la vremea respectivă. Astfel, analistul va fi cel care înscrie în psihismul subiectului experienţa care nu a putut avea loc, ceea ce a determinat lacune în structurarea Eului. în acest mod, terapia va restabili continuitatea psihică, pacientul intrând în relaţie şi având experienţa unui celălalt capabil să conţină, adică să facă faţă trăirilor sale. Psihoticul este incapabil să diferenţieze între sine şi obiect, între realitate şi identificare proiectivă, iar analistul trebuie să-i redea Eului această capacitate. Contratransferul va fi folosit în această relaţie pentru a detecta reprezentările capabile să dea formă la ceea ce până atunci nu a fost gândit pentru că aparţinea unei perioade arhaice. Pornind de aici, se va realiza o construcţie interpretativă ce pune în formă şi articulează la situaţia actuală această perioadă arhaică în care obiectul primar investit, dar care încă nu este reprezentat ca atare, a antrenat, prin dispariţia sa, dezinvestirea funcţiilor senzorio-motorii ale subiectului. După Kohut, empatia analistului îi va permite subiectului să înlocuiască experienţa de fuziune cu obiectul seifului primar, cu o experienţă de rezonanţă empatică cu obiectul seifului reprezentat de analist. Kernberg recomandă, în cura cu psihoticii, analiza transferului negativ încă de la început, pentru a putea crea o bună alianţă terapeutică şi pentru a utiliza transferul pentru menţinerea relaţiei terapeutice şi a extinde analiza asupra relaţiilor externe. M. Klein consideră că procesul psihanalitic trebuie să diminueze clivajul şi proiecţia care ar produce distorsiuni în relaţiile de obiect. Pe măsură ce se reduce această distorsiune, obiectele vor fi percepute mai adecvat şi mai aproape de realitate şi pot fi astfel introiectate în Eu şi Supraeu cu aspectele lor bune şi rele. Va rezulta un Supraeu mai puţin sever, mai puţin rigid sau mai puţin persecutor şi mai puţin marcat de idealizare.

în terapia psihozelor, obiectul este resimţit ca fiind fie intruziv, fie absent, în ambele cazuri frustrant. Subiectul este incapabil să elaboreze pierderea, iar afectul invadează relaţia terapeutică împiedicând elaborarea. Pacientul îl percepe pe celălalt ca fiind asemănător lui, în

93

funcţie de tipul de investire la care a fost supus individul în momentul în care a avut acces la reprezentare. De aici rezultă organizarea sa psihică, adică tipul de obiect intern, permanenţa acestuia şi tipul relaţiilor de obiect. Procesul de gândire este perturbat, analistul va fi perceput ca absent, ostil, enigmatic sau intruziv. Pacientul nu se manifestă prin gândire, ci prin afecte sau comportament, trezind în analist sentimente de neputinţă, furie, culpabilitate. Ceea ce resimte analistul în contiatransfer este ceea ce trebuie să fi simţit pacientul din partea obiectului primar. Procesul terapeutic presupune aceleaşi elemente ca în terapia nevrozelor: recunoaşterea fenomenelor ce repetă trecutul pentru a putea trece apoi la aici şi acum. la ceea ce se întâmplă între analist şi pacient. Abordarea freudiană a psihozelor are la bază problematica narcisică şi anume lipsa de investire a Eului în relaţia cu lumea şi cu sine însuşi. Abordarea kleiniană se referă la regresia la faza schizo-paranoidă sau depresivă. Actualmente se pune accentul în cura psihanalitică a psihoticilor pe rolul pe care îl joacă celălalt, succesul depinzând, după Bion, de capacitatea de a conţine a terapeutului şi de capacitatea sa de a se elibera de identificările proiective ale pacientului. Winnicott subliniază faptul că terapeutul trebuie să fie perceput ca obiect în finalul curei, deci să-1 facă pe pacient să se desprindă din relaţia fuzională cu obiectul primar.

Cura psihanalitică cu psihoticii se recomandă în următoarele condiţii:

•   subiectul să fie capabil de o anumită relaţie cu celălalt, dincolode faptul că el îşi refuză relaţia pentru că se simte terifiat

•   subiectul să fie capabil să tolereze şi să comunice un minim detrăiri

•   să existe cerere din partea pacientului.

Cadrul tratamentului psihanalitic al psihoticilor presupune o serie de condiţii specifice:

•   fermitate în durata şi ritmul şedinţelor

•   întreruperea terapiei dacă starea pacientului se agravează

•   evitarea oricărei gratificări, chiar dacă pacientul va trăi acestfapt ca fiind foarte violent şi intruziv

•   menţinerea continuităţii cadrului, ceea ce va reprezenta pentrupacient o experienţă nouă.

Scopul tratamentului este de a stabili un minim de coerenţă în relaţia cu ceilalţi şi cu realitatea, relaţie trăită de pacient ca fiind terifiantă şi indescifrabilă. Terapeutul va conferi semnificaţii evenimentelor şi

94

reacţiilor celorlalţi, va confirma normalitatea anumitor reacţii şi senzaţii ale subiectului, ceea ce va constitui o referinţă pentru a diferenţia trecutul de prezent, fantasma de realitate. Se va stabili astfel un raport al subiectului cu obiectul care nu este de supunere, pe baza căruia vor fi reconstituite relaţiile cauzale care stau la baza realităţii. Regresând la faza schizo-paranoidă, pacientul va trăi relaţia cu terapeutul ca pe o relaţie cu un obiect fascinant şi terifiant. Terapeutul va trebui să analizeze ceea ce pacientul proiectează asupra sa. propriile pulsiuni, părţile clivate ale Eului. Analiza se va face prin alianţă cu partea sănătoasă a Eului tară de care înţelegerea mecanismului şi detaşarea de simptom nu va fi posibilă. Astfel, această parte sănătoasă devine cu timpul capabilă să integreze în sine aspectul perturbat al funcţionării mentale ce apare în cură hic et nune. Kernberg susţine însă că interpretarea mecanismelor primitive de apărare, deşi în cazul cazurilor limită tinde să întărească funcţionarea Eului, în cazul psihozelor va avea ca efect o mai mare dezorganizare şi regresie. Bion pune accentul pe comunicarea nonverbală. pe schimbul simbolic inconştient dintre pacient şi terapeut. Klein consideră că sunt esenţiale interpretarea sistematică a fenomenelor de trecere la act, proiecţie, introiecţie. fuzionare, depăşind neutralitatea specifică precum şi poziţia interpretativă. Pacientul trebuie să primească confirmarea că reacţiile celuilalt sunt previzibile şi comprehensibile, astfel încât să poată depăşi angoasa şi agresivitatea. Tăcerea terapeutului va fi trăită ca dispreţuitoare, sau îi poate da pacientului sentimentul că acesta este depăşit. Searles pune accentul pe contratransferul terapeutului, el având rolul de a-1 ajuta să identifice mesajele cu dublu sens, sentimentele de ură. iubire, respingere şi teamă. De asemenea pacientul trebuie să regăsească capacitatea de a se juca, de a simboliza.

în ambele modele de tratament esenţial este însă travaliul asupra economiei psihice, anume modificarea investiţiei psihice pe care pacientul a făcut-o dincolo de orice reprezentare şi comunicare cu celălalt. Atât în cura nevrozelor, cât şi în cea a psihozelor predomină relaţia cu obiectul, ambele fiind fondate pe relaţia cu obiectul primar în faza preobiectală, atât în planul identificării, cât şi în cel al investirii obiectului.

Psihoterapia psihanalitică nu permite structurarea nevrozei de transfer, analiza susţinută a rezistenţelor şi reducerea completă a conflictului. Regresia şi fantasmarea nu sunt favorizate de cadrul psihanalitic. Relaţia terapeutică se menţine la un nivel de suprafaţă, fiind

95

centrată pe prezent şi pe relaţiile exterioare analizei. Nu se pune accent pe asocierea liberă, iar terapeutul îşi asumă rolul de figură pozitivă care asigură, de reparare narcisică, existând nevoia pacientului de contact vizual cu analistul.

Indicaţia de terapie psihanalitică se dă fie în cazul psihozelor sau tulburărilor de tip borderline, fie în cazul în care cererea pacientului este legată de evenimente de viaţă dificil de surmontat, de tulburări de tip reactiv. în primul caz, pacientul nu face diferenţa între sine şi celălalt, afectul implicat în conflictul psihic este debordant, iar pacientul are capacitatea de simbolizare insuficient dezvoltată. Psihanalistul va trebui să utilizeze trăirile sale contratransferenţiale pentru a înţelege conflictul şi a răspunde adecvat. Aspectele cele mai arhaice ale relaţiei cu celălalt vor fi actualizate în cursul procesului terapeutic, în scopul de a se realiza o organizare psihică în care să nu predomine pulsiunea de moarte şi dezorganizarea. Terapeutul va detecta şi interpreta negarea şi proiecţia

ajutându-1 astfel pe pacient să surmonteze sentimentul de abandon. Se va construi astfel un sentiment de încredere reciprocă determinat de atitudinea terapeutului, bazată pe transgresarea ambivalenţei, pe permanenţa obiectului bun, crearea spaţiului tranziţional. Pornind de aici, va apărea sentimentul de sine, dimensiunea ludică, restructurarea narcisismului şi reorganizarea investirilor şi contrain-vestirilor. Ulterior va avea loc asumarea autonomiei şi identităţii sexuale şi renunţarea la poziţia de obiect sexual al părinţilor. Aceste transformări în personalitatea subiectului pot să apară după un timp mai lung sau mai scurt de fetişizare a terapeutului, idealizat şi considerat garant narcisic al său.

Actualmente, manifestările psihoticilor au devenit comprehensibile şi li se găseşte un sens şi o logică proprie. Dincolo de aparenţa de discordanţă se poate stabili o relaţie autentică. în afară de psihoterapia de tip psihanalitic, se poate aplica terapia de familie, psiho-drama, ceea ce duce la o mai bună înţelegere a tulburării. Apărările specifice psihozelor sunt: clivajul, dezinvestirea, negarea, proiecţia, percepţia delirantă a realităţii. Acestea reprezintă rezultatul apărării faţă de angoasa de aneantizare, în condiţiile absenţei capacităţii de simbolizare şi a eşecului refulării.

în terapiile scurte de alt tip, este folosit transferul pozitiv, fiind ocolite afectele negative prin sugestie şi prin întărirea apărărilor şi reasigurarea Eului, astfel încât să fie înăbuşit conflictul psihic prin favorizarea fie a forţelor inhibitoare, fie a celor ce favorizează satisfacerea. 96

In cazul caracterelor nevrotice, cererea de terapie depinde de suferinţa resimţită de subiect în relaţie, de cererea pacientului şi posibilitatea sa de a dezvolta transfer în relaţia terapeutică.

Teste de autoevaluare

1.     Definiţi cadrul psihanalitic.

2.     Argumentaţi importanţa contratransferului.

3.     Indicaţii pentru tratamentul psihanalitic.

4.     Rolul psihoterapiei psihanalitice în tratamentul psihozelor.

Bibliografie selectivă

1.       S. Freud. Nevroza la copil, Editura Trei, 20002.       S. Freud, Inhibiţie, simptom, angoasă, în Inhibiţie, simptom, an

goasă, Editura Trei, 20003.       S. Freud, Transferul în Introducere in psihanaliză, Editura Didactică

şi Pedagogică, 19904.       S. Freud, Terapia psihanalitică, în Introducere in psihanaliză, Edi

tura Didactică şi Pedagogică, 19905.       Mărie Cardinal, Cuvinte care eliberează, Editura Trei, 20036.       H. Thomă, H. Kăchele, Mijloace, căi, obiective, în Tratat de psiha

naliză contemporană, voi II, Editura Trei, 1999

Conflictele intrapersonale

http://www.crestinortodox.ro/editoriale/conflictele-intrapersonale-70297.html

Cand se ridica problema alegerii intre "imi place" si "nu e voie", intre "trebuie" si "nu vreau", are loc o lupta intre pretentii si posibilitati, o disputa intre argumentele "pentru" si "contra". Tocmai acesta este conflictul intrapersonal. Motivele lui sunt adanc ascunse in interiorul personalitatii.

Fericitul Batran Iosif Athonitul intreaba: "Stii oare cum este cand tu nu ispitesti, dar esti ispitit; nu furi, dar ti se fura; binecuvantezi, dar esti blestemat; miluiesti, dar ti se fac necazuri; lauzi, dar esti osandit; cand oamenii vin fara pricina ca sa te mustre, sa te faca mereu "inselat", pana la sfarsitul vietii? Si tu sa stii ca nu este cum spun ei, si sa vezi ispita care ii mana".

Orice s-ar intampla insa, suntem liberi in motivatiile, in cugetele si gandurile inimii (Evr. 4, 12). Tocmai de aceea fiecare hotaraste singur cum sa traiasca, si singur raspunde pentru alegerea sa. A iubit blestemul, si va veni asupra lui; nu a voit binecuvantarea, si se va departa de la dansul, afirma prorocul David (Ps. 108, 16). Dupa parerea Cuviosului Nicodim Aghioritul, biruieste dorinta spre care inclina vointa noastra personala. "Tocmai in asta sta tot razboiul nostru duhovnicesc cel nevazut" (citat din cartea cu acelasi nume: Razboiul nevazut).

De va precumpani glasul constiintei, vom face ceea ce place lui Dumnezeu. Potrivit Cuviosului Antonie cel Mare, incepatorul monahismului, sufletul temator de Dumnezeu sta neclintit in buna sa hotarare. El infraneaza mania si pofta - patimile sale dobitocesti (animalice) - ca pe un cal. Si, pentru ca se lupta cu ele si le imblanzeste, se invredniceste de petrecerea cea cereasca.

In schimb, omul manat de pofta nesatioasa si de mania neinfranata ajunge cu usurinta drept la starea de fiara. El inseteaza sa dobandeasca placerile vremelnice si mincinoase cu orice pret, prin rautati, razbunare, betie etc. Potrivit expresiei Apostolului Petru, el urmeaza nu voii lui Dumnezeu, ci voii paganesti (1 Pt. 4, 2-3). Omul, intru cinste fiind, nu a priceput, subliniaza Psalmistul, alaturatu-s-a cu dobitoacele cele fara de minte, asemanatu-s-a lor (Ps. 48, 21).

Apostolul Pavel diagnosticheaza fara gres orientarea vectorului duhovnicesc-moral al personalitatii, punand fata in fata faptele trupului si roadele duhului: ...ca trupul pofteste impotriva duhului, iar duhul - impotriva trupului, si acestia se impotrivesc unul altuia (Gal. 5, 16-24). Cugetarile la cele de sus si gandurile la cele pamantesti se deosebesc radical (Filip. 3, 19-20; Col. 5, 16-24). In numele pacatosilor care se pocaiesc, Apostolul striga: nu fac binele, pe care il voiesc, ci raul, pe care nu-l voiesc... impreuna ma veselesc cu legea lui Dumnezeu dupa omul cel dinlauntru, dar vad alta lege intru madularele mele, ostindu-se impotriva legii mintii mele si dandu-ma pe mine rob legii pacatului, care este intru madularele mele (Rom. 7,19-23).

Un diagnostic amar al starii acesteia nenorocite este pus de Fericitul Augustin: "...A pofti si a nu pofti in acelasi timp nu este un fenomen monstruos, ci o boala a sufletului" (Confessiones). Pacatul a inlantuit sufletul de sine, si sufletului ii vine greu sa se ridice, il ridica adevarul, dar indata il trage in jos deprinderea. Si ca atare exista in noi doua pofte, si totusi nici una din ele nu este intreaga: "intr-una se afla ceea ce ii lipseste celeilalte". Neoranduiala starii noastre launtrice se afla exprimata limpede in invatatura Sfantului Ierarh Grigorie Teologul despre "cele doua minti" din om. Prima este "mintea" cea buna "a duhului". Aceasta urmeaza tuturor frumusetilor morale, merge catre Lumina, e gata sa se supuna lui Hristos, isi pune nadejdea in Dumnezeu si iubeste fara fatarnicie virtutea. A doua este "mintea" cea rea "a trupului si a sangelui". Ea il trage pe om in bezna pacatului, se invoieste sa il dea in robia diavolului, se veseleste de placerile pamantesti grosolane, este samavolnica si capricioasa.

In mod analog judeca cu privire la "cele doua voi" din om Cuviosul Ioan Cassian Romanul. Una dintre aceste voi se ingrijeste de mantuirea sufletului, cea de-a doua nazuieste catre pacat si afla placere numai in el.

"Doua minti" ("doua voi") lucreaza in noi, ca doua legi. Prima este legea duhului vietii, cea de-a doua - legea pacatului si a mortii (Rom. 8, 2). Amandoua se lupta pentru stapanirea omului, aducand dezbinare in lumea lui launtrica si neoranduiala (mai exact vrajmasie) intre cerintele duhovnicesti, cele sufletesti si cele trupesti. Ierarhia acestora se "da peste cap". Reliefand simptomele dedublarii vointei, Sfintii Parinti arata cu obiectivitate ca omul este ostatec al necontenitei sale lupte launtrice.

Astfel, personalitatea noastra este literalmente sfasiata de necurmata tulburare si suprasolicitare. Rolul de frunte in mentinerea tensiunii conflictelor intrapersonale este jucat de puterea irationala (inconstienta) a sufletului. Pe langa pretentiile ei lipsite de masura, experiem inca doua feluri de ispite - de la smintelile mediului in care traim si de la uneltirile dracilor. ...Ca un om, purtand trup si vietuind in lume, a fost inselat de diavolul..., auzim intr-o rugaciune preoteasca dinaintea Tainei Spovedaniei.

Sprijinindu-se pe traditia Parintilor, Cuviosul Iustin Popovici conchide: "Constientul este numai o insulita in oceanul fiintei omenesti. Furtuna oricarei patimi il inunda intr-o clipita cu valurile sale pustiitoare. Si doar atunci simte omul cat de putin a intarit, a adancit, a impacat, a inradacinat constientul sau in Domnul Hristos".

Netulburata pace launtrica, ce potoleste vapaia patimilor, este un dar al lui Dumnezeu. Pace las voua, pacea Mea dau voua... Sa nu se tulbure inima voastra, nici sa se spaimanteze (In. 14, 27). Dupa povata Cuviosului Serafim din Sarov, "agoniseste duh de pace, si in jurul tau se vor mantui mii".

Un punct de vedere aparte asupra conflictelor intra-personale ne este oferit de psihanaliza clasica. in ansamblul lor, constructiile lui Sigmund Freud sunt departe de antropologia crestina. Ganditorul rus Simeon Frank le califica pe buna dreptate ca "materialism sexual" palid si primitiv din punct de vedere filosofic1. Filosoful rus B. P. Vaseslavtev vede principala greseala a lui Freud in faptul ca el a dat instinctului sexual un rol exceptional si o semnificatie absolut prioritara, reducand la el tot ce este omenesc la toti oamenii si in toate timpurile.

Respingand conceptiile pseudostiintifice, atee si mitologizante ale lui Freud, vom incerca sa examinam in mod critic ideile lui despre personalitatea umana si sa le confruntam cu spusele Sfintilor Parinti.

Din punctul de vedere al lui Freud, omul reprezinta sediul a trei principii (straturi). Pe primul nu-l constientizam absolut deloc. In el se intiparesc experienta trecutului, dorintele biologice si trairile inconstiente. Acesta constituie o parte uriasa a personalitatii, un asa-zis id ("aceea" in lb. latina - neutru singular), necunoscut de noi si care poseda o colosala influenta asupra noastra. Id-ul include trei pulsiuni-instincte principale: libido (atractia sexuala), eros (instinctul vietii) si thanatos (instinctul mortii). "Pulsiuni" sunt numite formatiunile de granita dintre sufletesc si trupesc, ce "reprezinta" in psihic impulsurile care apar in adancurile organismului. Aceste trei instincte formeaza necesitati, care imping la cautarea placerilor (in primul rand de natura sexuala si agresiva).

In oceanul inconstientului, ca scoarta pamanteasca deasupra oceanului de magma din interiorul Pamantului, exista un al doilea strat, relativ subtire. Acesta este "eul" ( "ego"-ul) inconstient. Freud compara "eul" cu un calaret care incearca in zadar sa-si tina calul (id-ul) in frau. Aflat pe spinarea calului turbat, calaretul se straduie sa-si pastreze pozitia dominanta, dar este obligat sa se adapteze la dispozitia si mersul calului.

Al treilea strat este "super-eul" ("super-ego"-ul). Acesta este reprezentat de normele impuse de cultura si societate. Multumita lor, omul se impotriveste cerintelor instinctuale, le inabusa si le regleaza. Constiinta, autoobservarea si formarea idealurilor - iata cele trei functii ale "super-eului".

Satisfacerii pretentiilor id-ului i se impotriveste controlul moral al "super-eului", iar de impacarea lor, atingerea unui compromis se ocupa mecanismul adaptarii la realitate din structura "eului". Freud privea "eul" ca pe o "fiinta nefericita", care slujeste la trei domni si ca atare este supusa unei intreite amenintari: din partea lumii exterioare, din partea pretentiilor id-ului si din partea severitatii "super-eului". Pretentiile sexuale si agresive ale id-ului fac din constient sclavul lor. Nefiind infranate de ratiune, poftele senzuale dau faptelor omului un caracter de "animalitate" mergand pana la indobitocire.

Asadar, dupa Freud, personalitatea umana unica este scindata in doua parti invrajbite, aflate in permanent conflict. Analogia cu invatatura patristica este evidenta. Desigur, analogia nu inseamna identitate. Dar in esenta ateul Sigmund Freud a recunoscut tacit ca scrierile ascetilor crestini au, la urma urmei, justificare stiintifica. El a adus la cunostinta lumii stiintifice ceea ce nu alcatuia nici o taina pentru lumea crestina, a ridicat valul de pe ulceratia ascunsa ce roade din stravechime personalitatea omeneasca.

Conflictele intrapersonale sunt, din pacate, o realitate cotidiana. Este greu sa nu raspunzi raului cu raul, sa "intorci celalalt obraz". Si acum exista unii ca Dmitrii Karamazov, care din pricina geloziei nebunesti sunt gata sa-si omoare tatii, dar in ultima clipa isi opresc mana de la varsarea de sange. Si acum exista tati neinfranati, care isi cheltuie viata in dezmat si isi urasc cumplit copiii. Insa si acum, ca si atunci, dupa cum spune Dostoievskii, "Dumnezeu Se lupta cu diavolul, si campul de bataie este inima omeneasca".

Ciocnirea dintre dorinta si realitate nu trece fara sa lase urme. Ea e in stare sa-l "scufunde" pe om cum scufunda aisbergul o nava: cu cat este mai puternica "lovitura", cu atat incepe si decurge mai acut boala. Conflictele emotionale se rasfrang in mod negativ asupra functiilor diverselor organe si a sistemelor din care acestea fac parte. De exemplu, irascibilitatea, mania, perturba cu precadere activitatea sistemului vascular; ipohondria, intristarea, simtamantul singuratatii - pe cea a tractului gastrointestinal. Dupa parerea psihiatrilor ortodocsi D. A. Avdeev si V. K. Neviarovici, la baza nevrozelor se afla adeseori lipsa de smerenie a personalitatii aflate in conflict cu sine sau cu societatea1.

Psihoterapeutul rus M. E. Litvak scrie: "Dupa conflict, unul plange in hohote, isi smulge parul din cap (isterie), altul e abatut (depresie), altul rumega situatia pe tacute, visand in mod steril sa se razbune (obsesie), neputand deloc sa scape de ganduri si sa adoarma (insomnie), dupa care simte oboseala, se epuizeaza rapid (astenie), devine irascibil (forma hiperstenica a sindromului astenic)".

Conflictele launtrice absorb atat de mult atentia ca deseori omul se poarta imprastiat, isi pierde directia. De pilda, iesind din cabinetul sefului si continuand sa se "razboiasca" in gand cu el, risca sa se trezeasca pe carosabil si sa pateasca un accident de masina. Conflictele merg mana in mana cu nevrozele, cu traumele, ca si cu alcoolismul si cu narcomania. Nu este un secret faptul ca pentru a scapa de incordarea sufleteasca multi recurg la alcool, la droguri sau fumeaza de nervi. Cu timpul, le este tot mai greu sa renunte la aceste impatimiri. In mod remarcabil, in secolul XX nivelul alcoolismului a crescut de 40,4 ori, iar cel al nevrozelor - de 40,6 ori. Proportiile sunt socante!

Sa ne imaginam urmatoarea situatie: un om care sufera de alcoolism cronic a facut tratament si a reusit sa se lase de baut. Totusi, jindul dupa alcool ramane. Omul si-l infraneaza prin eforturi de vointa, isi spune ca trebuie sa respecte recomandarile medicilor, sa-si pazeasca sanatatea, sa se ingrijeasca de cei apropiati - dar daca "lasa garda jos" o singura data, "ata se rupe" si urmeaza o noua betie.

Si la narcomani se observa o stare de dedublare launtrica. Ei inteleg ca nu este bine sa furi, insa dorinta de a ajunge la euforie si de a scapa de sindromul de abstinenta ii impinge la alte si alte nelegiuiri.

Conflictele launtrice slabesc imunitatea si, prin urmare, rezistenta organismului fata de bolile infectioase si oncologice.

Un exemplu graitor al felului in care pacatele parintilor provoaca la copii tulburari psihosomatice este patogeneza astmului bronsic. La astm duc factori alergici, infectiosi si psihosomatici. Radacinile astmului bronsic se pot afla si in nazuintele nerealizate de a primi recunoasterea si atentia celor din

jur, in atractia sexuala prost refulata, in contradictia dintre dorinta de a castiga increderea celorlalti si frica in fata acestui lucru.

In copilarie, unui asemenea bolnav deseori i-au fost refuzate grija si afectiunea materna (privarea prea timpurie de "mediul matern"). Copilul, care are atata nevoie de grija parinteasca, reactioneaza la lipsa de atentie a parintilor printr-un acutizat simtamant de neajutorare. Iar mama, straduindu-se sa-l faca independent pe copil, obtine rezultatul contrariu: ii acutizeaza simtamantul de neajutorare si dependenta de ea. Conflictul legat de astm este numit "plansul inabusit (mut) al copilului". Plansul obisnuit o instraineaza si mai mult pe mama, care si asa il respinge pe copil. Si atunci, copilul "dezmostenit de soarta", ca sa nu izbucneasca in plans si ca sa starneasca macar mila mamei reci si lipsite de inima, isi incordeaza muschii abdomenului, gatului si diafragmei. El isi inabusa suspinele, si ca atare incepe sa se inabuse.

Lipsa lacrimilor nu-l lasa pe copil sa-si verse durerea, sa scape de incordarea sufleteasca, sa se descarce emotional. Savantii considera ca intre plans si iesirea din situatiile extreme exista o legatura profunda. Alaturi de transpiratie si de aerul expirat, lacrimile elibereaza organismul de toxine. Analiza lacrimilor permite punerea unor diagnostice si ajustarii dozelor medicamentoase. Studiile efectuate asupra compozitiei chimice a lacrimilor provocate de o zguduire emotionala puternica arata ca in acestea se afla compusi biochimic activi, pe cand in lacrimile provocate de alte cauze (de exemplu, la taierea cepei) substantele cu pricina nu se gasesc. Plansul este o reactie normala, si a-l inabusi este un lucru daunator pentru sanatate. Totusi, asta nu inseamna ca cel ce plange, mai ales daca sufera de astm, nu trebuie linistit si consolat.

Oricat ar fi de intristator, insa tocmai pacatul mamei (educatia defectuoasa din punct de vedere pedagogic si psihologic) este vinovat in cazul dat pentru boala copilului. Boala n-ar fi avut pe unde sa intre daca s-ar fi respectat povata Apostolului Pavel: ...parintilor, nu intaratati pe copii vostri, ca sa nu se deznadajduiasca (Col. 3, 21), ci cresteti-i intru invatatura si certarea Domnului (Efes. 6, 4).

La bolnavii de astm se instaleaza cu timpul modificari marcate ale sferei emotionale (dispozitie anxios-depresiva, epuizare, panica inainte de crize s.a.m.d.). La randul lor, emotiile negative acutizeaza crizele. Pe langa asta, simptomele astmatice sunt declansate de factori neastmatici (cosmaruri, anxietate, intristare adanca, frica etc). Ele nu sunt cauze ale astmului, insa il declanseaza. Treptat, crizele se acutizeaza, ceea ce joaca un rol esential in cazurile de moarte subita datorata astmului (sufocare prin spasm bronsic).

Sa luam inca un exemplu caracteristic din viata de zi cu zi. O femeie cu un fizic puternic, optimista, in varsta de treizeci si trei de ani, s-a tratat vreme indelungata pentru diverse tulburari somatice (dificultati la respiratie, senzatie de greutate in abdomen, cresterea frecventei cardiace s.a.m.d.). La o examinare suplimentara s-a lamurit ca toate acuzele ei tineau de situatia familiala nefericita. La varsta de optsprezece ani, pacienta a ramas gravida si a vrut sa se marite cu iubitul sau. Totusi, cedand presiunilor exercitate de autoritarii sai parinti, a facut avort si a devenit sotia altui om - slab si plicticos, dupa parerea ei.

Nu demult, in sufletul acelei femei s-a reaprins un conflict acut intre dorinte si constiinta. Amaraciunea pentru propria soarta, amintirile triste si simtamantul vinovatiei i-au strapuns sufletul ranit. Suprasolicitarea emotionala i-a inrautatit dramatic starea de sanatate. Pe fondul conflictului launtric, dificultatile de respiratie s-au intensificat mergand pana la crize de sufocare, iar accelerarea ritmului cardiac - pana la aritmie insotita de cardiofobie (frica de a muri prin stop cardiac).

Amarnica mostenire a lui Adam, contradictiile launtrice sunt sporite de propriile noastre greseli. Deci, sa privim in propriul suflet si sa recunoastem ca Fericitul Augustin a spus adevarul. in "Marturisirile" sale, el se infiereaza fara crutare si se pocaieste inaintea lui Dumnezeu: "Pricina stricaciunii mele a fost doar stricaciunea mea. Ea era scarbavnica, si eu am iubit-o; am iubit pierzarea; am iubit caderea

mea; nu ceea ce ma imboldea spre cadere, ci insasi caderea am iubit, suflete ticaloase... nu cautand ceea ce doream pe calea pacatului, ci cautand insusi pacatul... Viata pe care o traim aici are farmecul ei: in ea se afla o frumusete anume, potrivita intregii frumuseti pamantesti... Pentru aceasta isi si ingaduie omul sa pacatuiasca, si prin inclinarea lipsita de masura catre aceste bunatati de jos paraseste ceea ce este mai bun si mai inalt: pe Tine, Doamne Dumnezeul nostru, dreptatea Ta si legea Ta".

Sa pictezi pentru a constientiza contradictiile, sa danssezi pentru a-ti reduce conflictele interioare... Creatia artistica iti permite accesul la sentimente ascunse.http://www.psychologies.ro/Dezvoltare-personala/Art-terapia.html?a=4741/285232

Conflictele interioare pot fi metamorfozate prin intermediul picturii, modelajului sau fotografiei. Arta plastica permite o distantare obiectiva si o constientizare a problemei.

Orice repetitie imaginara este o eliberare de conflict. Teatrul are o functie de dedramatizare. Dansul reunifica mintea si corpul. Prin identificare cu povestea, literatura evacueaza angoase, frici si frustrari. Muzica deschide caile de comunicare sidezvolta creativitatea.

IstoricPaternitatea art-terapiei este atribuita pictorului englez Adrian Hill , care a experimentat-o in 1940. Fiind tuberculos si internat in sanatoriu, in timpul convalescentei sale, face desene si tapiserii care, spre marea mirare a medicilor, ii amelioreaza starea de sanatate.

"Daca este satisfacut, spiritul creator ajuta la vindecarea celui bolnav", scrie Hill. Interesata de aceasta abordare, Crucea Rosie britanica va utiliza aceasta metoda cu pacientii ei. In 1950, primele programe de formare in art-terapie au luat nastere in Statele Unite.

Derularea unei sedinteDe la prima sedinta de art-terapie, o discutie cu terapeutul permite pacientului sa evoce starea sa conflictuala si asteptarile pe care le are. Iata cum detaliaza psihanalistul Bogdan Cuc: "scopul este ca, ajutat de catre terapeut, pacientul sa poata sa dea sens si sa inteleaga cat mai profund propria functionare.

Tehnicile de reducere a inhibitiilor pacientului, sunt in esenta de trei feluri: asociatiile libere, cand pacientul este invitat sa aleaga un subiect la intamplare si sa incerce sa il reprezinte grafic, precizandu-i ca nu conteaza calitatea artistica a productiei sale, tema data, cand pacientul, ajutat de terapeut, alege o tema pe care sa o reprezinte grafic, pentru ca apoi sa elaboreze pe marginea ei. Si dialogul grafic, muzical, sau sub orice alta forma de exprimare artistica, cand terapeutul initiaza comunicarea desenand, pictand, modeland sau producand sunete, pentru a invita pacientul sa i se alature in realizarea unui "produs artistic" comun.

Alegerea tehnicii celei mai adecvate, depinde, evident de relatia pe care terapeutul si pacientul o construiesc inca de la prima sedinta." O data procesul inceput, rolul terapeutului este de a incuraja pacientul sa urmeze sau sa dezvolte - fara sa judece - o miscare, o forma care se repeta de la o productie la alta si care pare purtatoarea unui sens. Cand persoana se lasa prinsa in acest joc si renunta la superficialitate, terapia avanseaza.

Tasneste atunci o amintire uitata, o emotie indelung refulata, o asociere speciala de idei... Art-terapia are, incepand din acel moment, o functie de ascultare pentru a sustine constientizarea asemenea unui terapii clasice. "Odata ce relatia a inceput sa se construiasca, interventiile art-terapeutului vor fi din ce in mai apropiate de problemele pacientului. Din acest punct de vedere, nu exista o diferenta majora intre o terapie prin cuvant (de exemplu o psihanaliza) si art-terapie.

Pacientul aduce in cadrul terapeutic continuturi psihice personale si produse ale inconstientului care urmeaza sa fie interpretate de catre terapeut. Ceea ce diferentiaza cele doua forme de terapie este limbajul in care se produce comunicarea si, uneori, interpretarea", concluzioneaza Bogdan Cuc.

 

Cuvinte cheie: dezvoltare personala, art-terapie, arta, terapie, adrian hill, experiment, sanatate, terapeut, pacient, bogdan cuc, ajutor, control, consiliere, comunicare

 

M-a ajutat sa imi exprim durereaAna V., 38 de ani "M-a interesat art-terapia dupa un tratament urmat pentru vindecarea cancerului la san. |n timpul convalescentei, cu dorinta de a elimina definitiv tristetea care ma invadase, am facut un stagiu de modelaj. Mi s-a spus sa lucrez in argila, cu ochii legati, un personaj care sa ma reprezinte. Rezultatul final m-a oripilat si m-a facut sa izbucnesc in lacrimi. Era corpul meu, marcat de cicatrice, reprezentarea metastazelor si a suferintei. Dar acest stagiu m-a ajutat sa-mi exprim durerea, s-o scot cumva inafara mea."

IndicatiiArt-terapia este in special indicata pentru copiii la care instrospectia este adesea dificila dar si pentru adolescenti, adesea refractari la abordarea clasica. La adulti, metoda este foarte buna pentru persoanele care au dificultati in a problematiza prin cuvinte sau care, din contra, vorbesc usor despre problemele lor fara sa progreseze in acest fel. Art-terapia da rezultate excelente in cazul celor grav bolnavi, care isi exprima prin aceasta metoda durerile, al toxicomanilor, detinutilor sau persoanelor marginalizate pentru care crearea unei opere reprezinta o revalorizare a lor.

Contra-indicatiiArt-terapia trebuie evitata in caz de depresie profunda sau in faza de mare excitatie. Ea este de asemenea nerecomandabila persoanelor care au o vadita inclinatie artistica, caci acestia nu vor fi de acord usor sa-si etaleze sau sa-si deconstruiasca productiile sau talentul pentru a se intalni cu ei insisi.

de Stéphanie TorreAdaptare Adriana MoccaPoze www.dreamstime.com

 

Cuvinte cheie: dezvoltare personala, art-terapie, arta, terapie, adrian hill, experiment, sanatate, terapeut, pacient, bogdan cuc, ajutor, control, consiliere, comunicare

GESTALT TERAPIA

http://www.despresuflet.ro/forum/psihoterapii-umanist-existentiale-experientiale-f14/gestalt-terapia-t178.html

de CONSTANTA VASILE » Sâm Aug 22, 2009 6:36 pm

Gestalt-terapia (Fritz Perls) este o abordare existenţialistă bazată pe premisa că „oamenii trebuie să-şi găseasă propriul drum în viaţă şi să accepte responsabilitatea personală, dacă aspiră la obţinerea maturităţii". Fără conştientizare, clientul nu posedă instrumentele necesare pentru

schimbarea personalităţii. Fiind în legătură cu experienţa sa subiectivă şi cu realitatea, persoana devine unitară şi întreagă. Devenind conştient, clientul va putea să-şi organizeze propria existenţă într-o manieră plină de sens.

După I. Mitrofan (1999, p. 22), terapeuţii gestaltişti „... caută să declanşeze în clienţi capacitatea de a deveni observatori conştienţi în prezent ai propriilor lor trăiri şi experienţe trecute, readuse pe scena prezentului şi reexperimentate pentru a deveni comprehensibile". Scopul final este obţinerea con¬ştiinţei depline, experienţa conflictelor interne, rezolvarea dihotomiilor prin integrarea lor şi aplecarea asupra impasului care stă în calea completării acţiunilor neterminate.In viziunea lui Perls, oamenii poartă cu ei în viaţă o serie de conflicte şi traume nerezolvate. Sentimentele neexprimate de teamă, durere, vină, anxietate sunt aduse în cadrul unor noi relaţii. Nu putem să evoluăm decât dacă vom putea să ne încheim afacerile noastre mai vechi.Terapeutul gestaltist se va concentra pe sentimentele clientului său, conştientizarea de moment, mesajele corpului, energia, evitarea şi blocajele în conştientizare. Clienţii sunt ajutaţi să înveţe să-şi folosescă simţurile deplin, să fie atenţi la mesajele limbajului nonverbal, mai ales cele legate de mesajele corpului. O mare parte din gândirea noastră este o modalitate de a evita sentimentele şi de aceea, accentul se pune pe simţirea directă, pe experienţa lui „aici şi acum". Postura, mişcările, gesturile, vocea, ezitările unui client spun o întreagă istorie. „Adevărata comunicare stă în spatele cuvintelor" (Perls, 1969).De asemenea, terapeutul gestaltist se concentrează pe diferite aspecte de limbaj, cum ar fi: vorbirea impersonală care înlocuieşte personalizarea; ambiguitatea lui „poate", „un fel de", „posibil", „probabil", „se pare că", „bănuiesc" sunt înlocuite cu afirmaţii clare şi directe; „trebuie", „este necesar să" reprezintă expresii care neagă responsabilitatea personală şi sunt înlocuite cu „eu vreau să", „eu doresc să", „eu aleg să". în acest mod, clientul va fi ajutat să-şi câştige libertatea alegerilor şi responsabilitatea.Cel mai important aspect al terapiei este relaţia dintre terapeut şi client. Se consideră că din interacţiunea terapeutică, clientul învaţă despre el însuşi şi va fi capabil să se schimbe. "A veni în întâmpinare" şi „a intra în rezonanţă" cu clientul sunt două atribute de bază în activitatea terapeutului gestaltist. In acest demers, nu atât tehnicile şi strategiile terapeutice sunt importante, cât atitudinile şi comportamentul terapeutului manifestate în relaţie cu clientul său.I. Mitrofan (1999, p. 24-25) susţine că relaţia terapeutică presupune existenţa a patru caracteristici de bază ale dialogului terapeut-client (apud G. Yontef şi J. Simkin, 1989):

Includerea

Reprezintă un mod de a intra „în pielea altuia" (fie o persoană semnificativă din viaţa clientului, fie altcineva din grupul terapeutic, fie el însuşi aflat într-o altă ipostază), fără a-l judeca, analiza sau interpreta, în timp ce îşi păstrează simultan sensul prezenţei sale separate şi autonome. Dialogul terapeutic se centrează pe explorarea şi conştientizarea relaţiei eu-tu sau eu-el, din perspectiva lui „tu" şi a lui „el". Aşadar, se pune un accent deosebit pe stimularea capacităţii empatice a clientului, în scopul sporirii puterii discriminatorii a persoanei, atât în raport cu sine, cât şi cu alţii.

Prezenţa

Terapeutul îşi dezvăluie din Eul său de adult unele experienţe personale care pot ajuta la procesul de conştientizarea clientului său. Terapeutul se exprimă pe sine clientului, se autodezvăluie, emite afirmaţii despre sine, îndeosebi în situaţiile în care clientul nu descoperă în mod spontan o anumită informaţie semnificativă. Unele dezvăluiri ale terapeutului pot fi antiterapeutice, cum sunt confesiunile sau exprimarea persuasivă a propriilor convingeri şi credinţe. Autodezvăluirea reclamă responsabilitate din partea terapeutului, înţelepciune personală şi autoconştientizare.

Responsabilitatea în a dialoga

Terapeutul gestaltist are răspunderea modului în care se întâmplă dialogul, abandonându-se pe sine şi implicându-se în interacţiune, dar implicându-l în egală măsură şi pe client să devină responsabil în acest dialog. Răspunderea pentru dialog este de a-l lăsa să se desfăşoare ca un fenomen natural şi autentic.Dialogul este trăit, simţit, pe viu în terapia gestaltistă, modalităţile de dialog sunt foarte diverse şi implică dansul, mişcarea simbolică expresivă, ritmurile şi sunetele, muzica şi cuvântul. Metafora (în expresie verbală, ritmic-melodică sau corporală) devine un instrument de mare importanţă în dialogul terapeutic. Explicarea experienţei prin mijloace expresiv-nonverbale constituie o importantă contribuţie a gestalt-terapiei.In privinţa metodelor folosite de terapeuţii gestaltişti, G. Corey (1991, p. 245) realizează o distincţie între „exerciţii" şi „experimente". Astfel, exerciţiile sunt utilizate pentru a evoca anumite emoţii ale clientului (cum ar fi exprimarea furiei), iar experimentele, prin contrast, se dezvoltă din interacţiunea client-terapeut. Aceste experimente au drept obiectiv lucrul asupra conflictelor şi blocajelor clientului, încurajând spontaneitatea şi inventivitatea acestuia. Prin intermediul experimentelor, clientul trăieşte, în mod actual, sentimentele pe care le asociază cu propriile sale conflicte, în loc de a vorbi într-o manieră detaşată despre acestea. Ceea ce se învaţă dintr-un experiment este surprinzător atât pentru client, cât şi pentru terapeut.Natura experimentului în Gestalt-terapie depinde de problema clientului şi de experienţa sa de viaţă, iar tehnicile trebuie să fie aplicate în mod flexibil, în funcţie de reacţia clientului. Prudenţa în utilizarea tehnicilor gestaltiste este legată de faptul că majoritatea acestora presupun confruntarea. De aceea, clienţii trebuie să dorească într-adevăr să-şi asume riscul de a se schimba, în acest sens autoconfruntarea devenind crucială. Confruntarea nu trebuie privită ca fiind orientată spre slăbiciunile omului, ci reprezintă o expresie autentică a preocupării terapeutului pentru creşterea clientului. Respectul terapeutului faţă de client reprezintă o componentă esenţială a unei confruntări eficiente. In cele din urmă, clientul trebuie să decidă pentru el însuşi dacă vrea să accepte această invitaţie de a învăţa mai mult despre el însuşi.CONSTANTA VASILEPsiholog