TERAPIA DEFICIENŢELOR

FIZICE

Torticolisul reprezintă o contractură dureroasă involuntară a muşchiului sternocleidomastoidian (unilaterală) însoţită de o înclinare a capului de o parte, ceea ce limitează mişcările de rotaţie ale gâtului, împiedică menţinerea capului în poziţie neutră şi creează un disconfort atât fizic, cât şi psihic.

Cauzele apariţiei torticolisului: - o mişcare bruscă şi greşită a gâtului; - o poziţie neconfortabilă în timpul somnului; - malformaţii congenitale; - traumatisme provocate în timpul naşterii; - infecţii (ortopedice sau neurologice), etc.

Tipuri de torticolis: - torticolis congenital - este reprezentat de o

dezvoltare insuficientă a fătului (muşchiul SCM de o parte este mai scurt decât muschiul de partea opusă) sau de adoptarea unei poziţii incorecte, nefavorabile, în perioada intrauterină;

- torticolis obişnuit (banal) - apare după o mişcare forţată şi brutală a gâtului; este cea mai frecventă formă de torticolis şi apare în general în urma menţinerii unei poziţii prelungite şi defectuoase în timpul somnului;

- torticolis spasmodic - este o distonie (boală în decursul careia contracturile provoacă poziţii anormale ale corpului); etiologic nu este cunoscută cauza apariţiei şi sunt observate dureri şi redori la nivelul gâtului;

- torticolis simptomatic - apare în urma unor leziuni ortopedice sau neurologice ale coloanei vertebrale cervicale prin care sunt afectaţi şi muşchii gâtului.

Programul de recuperare pentru această afecţiune este stabilit în funcţie de vârsta pacientului, tipul de torticolis şi gravitatea acestuia.

În cazul torticolisului congenital programul kinetic va cuprinde tehnici de relaxare/întindere a muşchilor scurtaţi (stretching şi masaj), kinesiotaping.

Se pot înregistra progrese importante atunci când tratamentul este aplicat precoce, încă din primele 3 luni de viaţă.

Deoarece nu există un mod de a preveni această afecţiune, aplicarea cât mai precoce a tratamentului poate preveni agravarea bolii.

Programul de recuperare în cazul torticolisului dobândit (spasmotic, simptomatic sau obişnuit) va fi individualizat şi în funcţie de cauzele care au generat apariţia sa şi va include:

hidrokinetotermoterapietracţiuni ale coloanei cervicalefizioterapie: termoterapie caldămasaj, stretching, kinesiotapingorteze cervicalemedicaţie: baclofen, toxina botuluinică

Contractura trapezului superiorSe manifestă sub forma unei dureri, de obicei acute, resimţită în regiunea

postero-laterală a gâtului. Cauza durerii este de obicei o mişcare de întindere şi contracţie a trapezului superior.

Ex. Când ne întindem să luăm un obiect dintr-o parte, în timp ce întoarcem capul în direcţia opusă (ridicarea de pe sol a unui obiect ce a alunecat sub birou, atunci când suntem la volan şi încercăm să luăm un obiect de pe bancheta din spate).

Mecanism de producere: abducţia braţului necesită fixarea scapulei de către trapez, în timp ce înclinarea laterală tensionează muşchiul.

Aplicarea de căldură sau masaj pe întreaga suprafaţă a muşchului lezat va creşte durerea din cauză că muşchiul este contracturat. Tratamentul trebuie aplicat doar porţiunii muşchiului care se află în spasm. Pentru că este dificil de aplicat căldură pe o zonă atât de mică este de preferat să se recurgă doar la masaj. Se începe cu neteziri uşoare (efleuraj) şi apoi se trece la frământat care pot creşte în intensitate în limita toleranţei.

Pot fi utilizate şi ortezele cervicale în cazurile în care durerea este de mare intensitate şi nu răspunde favorabil la masaj (vor fi folosite 2-3 zile).

Programul de recuperare va include: termoterapie caldă / rece(crioterapie) exerciţii de creştere a forţei musculaturii stabilizatoare a capului şi gâtului stretching reeducare posturală masaj, mobilizarea ţesuturilor moi

Stenoza cervicală spinală (îngustarea canalului spinal)Se manifestă sub forma unei dureri care iradiază în braţ (la fel ca

sciatica); este o problemă neurologică. Cauze:

─ O postură incorectă a capului este factorul determinant al acestei afecţiuni, atunci când se asociază cu o mişcare bruscă, traumatism (oprirea bruscă în cazul unui accident de maşină).

─ Extensia coloanei cervicale tipică în hiperlordoza cervicală produce o compresie exagerată a corpilor vertebrali şi a discurilor intervertebrale cervicale.

Pentru ameliorarea durerii se aplică termoterapia caldă pentru a înlătura spasmul muscular protectiv, masaj (efleuraj) şi uşoare tracţiuni, pentru a diminua compresia discului.

Folosirea ortezelor cervicale este necesară în aceste cazuri. Acestea ajută prin imobilizarea coloanei cervicale, prevenind hiperextensia şi transmit greutatea la nivelul centurii scapulare.

În cazul simptomelor subacute sau cronice, tratamentul trebuie să includă şi exerciţii pentru corectarea dezechilibrelor musculare şi a aliniamentului corporal.

Dependenţa de computer în multe dintre profesiile de astăzi este, de cele mai multe ori, cauza durerilor de spate şi gât, şi a migrenelor, dacă regulile ergonomice de bază sunt ignorate.

Programul de recuperare funcţională va include şi evaluarea locului de muncă pentru a putea stabili modificările necesare.

Soluţia pentru menţinerea unei posturi cât mai corecte la locul de muncă: un scaun comod la care se poate regla înălţimea, nivelul suportului de braţ şi al spătarului; folosirea căştilor pentru telefon în locul receptoarelor.

DEFICIENŢELE COLOANEI VERTEBRALEColoana vertebrală este formată din 33-34 vertebre, dintre care: 7 cervicale,

12 dorsale, 5 lombare, 5 sacrale şi 4-5 coccigiene.Deficienţele coloanei vertebrale sunt determinate de accentuarea curburilor

(hipercifoza, hiperlordoza, cifo-lordoza şi scolioza), de aplatizarea/ştergerea acestora (spate plan) sau chiar de inversarea curburilor (spate scobit).

SCOLIOZA reprezintă o deviaţie a coloanei vertebrale în 3 planuri, care poate să apară în zona cervicală, toracică (dorsală), lombară sau toraco-lombară. Coloana vertebrală se curbează de obicei în foma literei “S” sau “C”.

Curburile coloanei vertebrale mai mici de 10˚ sunt considerate deviaţii normale, fiziologice ale coloanei.

Din păcate, în cele mai multe cazuri este diagnosticată târziu, pacienţii se prezintă la un prim control medical după luni sau chiar ani de evoluţie a scoliozei.

Este foarte importantă examinarea periodică a copiilor încă de la vârsta prescolară (după unii specialişti perioada de debut a scoliozei este între 1 şi 10 ani).

Statistic scolioza predomină la adolescenţii de sex feminin (75-80%), iar formele severe apar în proporţie de 10:1 la fete/băieţi.

Peste 13.000 de copii din România suferă de scolioză, ceea ce ne situează pe primul loc în Europa. În multe cazuri, copii cu scolioză ajung la medicul specialist în stadii avansate ale bolii, ceea ce complică mult tratamentul. În 2008, peste 300 de copii se aflau pe listele de aşteptare pentru a fi operaţi de scolioză.

Scoliozele se evidenţiază mai ales în perioada de creştere rapidă din timpul pubertăţii, existând însă şi forme care apar şi mai devreme sau mai târziu.

Conform lui Cobb există două tipuri de scolioză: Scoliozele nestructurale (funcţionale) determină curburi ale coloanei, de obicei, fără rotaţie şi sunt în mare parte reversibile, odată cu înlăturarea cauzei favorizante. Aici sunt incluse: atitudinea scoliotică; scolioza profesională şi din tulburările de auz şi vedere; scolioza statică şi scolioza antalgică (sindromul vertebral din discopatia vertebrală); scolioza de cauză inflamatorie (apendicita); scolioza dată de inegalitatea membrelor inferioare.

Scoliozele structurale sau osoase: implică curburi ale coloanei cu rotaţie şi sunt ireversibile, fiind de obicei cauzate de factori necunoscuţi (idiopatici), boli sau alte condiţii precum :

- anomalii prezente la naştere (congenitale), cum ar fi spina bifida, este un defect congenital care implică dezvoltarea incompletă a tubului neural sau a oaselor care îl acoperă; între 5-7% dintre cazurile de scolioza sunt determinate de anomalii congenitale ale coloanei, care determină curburi ale coloanei, curburi care sunt mult mai rigide decât cele determinate de scolioza idiopatică; aceste curburi se agravează pe masură ce copilul creşte, în special în perioada adolescenţei;

- afecţiuni musculare sau nervoase, precum paralizia cerebrală, sindromul Marfan sau distrofia musculară;

- traumatisme;- infecţii;- tumori. La adulţi scolioza poate să apară

ca urmare a modificărilor coloanei determinate de îmbătrânire (procese degenerative - osteoartrite sau osteoporoză).

Diagnosticarea scoliozei se realizează prin:- examen clinic obiectiv:

static: examenul somatoscopic (aprecierea aliniamentului şi a posturii ortostatice) dinamic: evaluarea amplitudinii articulare, evaluarea manuală a forţei musculare şi evaluarea mersului;

- examene paraclinice: radiografia clasică, RMN (neinvazivă), computerul tomograf, tomografia Moiré, scanner optic ISIS, rasterstereografia computerizată, digitizorul Microscribe 3D.

Radiografia clasică din ortostatism (faţă şi profil), este cea mai la îndemână şi rămâne cea mai utilizată la noi în ţară, permiţând măsurarea unghiului/unghiurilor curburii/curburilor scoliotice (unghiul Cobb, de obicei, ce permite şi determinarea gradului de rotaţie al corpilor vertebrali).

Această metodă este însă invazivă.Diagnosticul este stabilit de către medicul specialist ortoped.

Persoana cu scolioză poate să prezinte: - un umăr poate părea mai înalt decât celălalt; - un şold poate părea mai înalt decât celălalt;- capul nu are o poziţie centrală; - un omoplat poate fi mai proeminent decât celălalt; - coastele sunt mai ridicate pe o parte când flectează trunchiul.

TRATAMENTUL SCOLIOZEIScolioza nestructurală în mod obişnuit se îmbunătăţeşte când condiţiile

care au cauzat deformarea, cum ar fi contractura musculară sau inegalitatea membrelor, sunt tratate.

Scoliozele cauzate de factori necunoscuţi, scoliozele idiopatice (scoliozele structurale) necesită tratament care include, pe lângă observaţia periodică la fiecare 4-6 luni, pentru a verifica evoluţia curburii, purtarea corsetului şi aplicarea unor programe riguroase de kinetoterapie.

Programul de recuperare funcţională va fi individualizat în funcţie de vârsta persoanei, de mărimea curburii şi de riscul accentuării acesteia. Riscul progresiei depinde de vârsta la care este stabilit diagnosticul, de mărimea curburii (determinată prin măsurarea unghiului lui Cobb), de vârsta scheletului (determinată prin testul Risser). Tratamentul la un copil la care creşterea scheletului nu s-a încheiat va include:

- când curbura este mai mică de 25° se va efectua o evaluare periodică de către medic pentru a urmări progresia curburii şi kinetoterapie;

- când curbura este între 25° şi 40°, pe lângă kinetoterapie se va fi utiliza corsetul pentru a preveni accentuarea curburilor; unii medici folosesc corsetul la curburi de până la 45°; în mod normal corsetul se va utiliza până la stoparea creşterii scheletale;

- intervenţia chirurgicală poate fi considerată o opţiune la curburile mai mari de 50°.

La persoanele adulte la care creşterea scheletului a fost încheiată, tratamentul include: - ameliorarea durerii prin medicaţie, kinetoterapie şi purtarea corsetului; - când curbura este mai mică de 50° se va efectua o urmărire periodică pentru a observa orice progresie a curburii, dacă este prezentă durerea se va folosi corsetul; - când curbura este mai mare de 50° şi kinetoterapia şi corsetul nu mai produc nici o ameliorare, iar curbura tinde să se agraveze, se va apela la intervenţia chirurgicală.

Tratamentul scoliozei cu curbură medie sau gravă poate avea un impact dramatic pentru viaţa copilului.

Atunci când copilul are scolioză este important ca familia copilului să fie avertizată asupra dificultăţilor legate de purtarea corsetului.

Obiectivele programului kinetic: Îmbunătăţirea posturii coloanei vertebrale Creşterea mobilităţii coloanei vertebrale Creşterea forţei musculare (abdominale şi paravertebrale) Ameliorarea respiraţiei

Corsetul este un dispozitiv medical care asigură corecţia sau protecţia coloanei. Purtarea corsetului are scopul de a se opune agravării curburii scoliotice, a

asimetriei toracice şi dacă este posibil ameliorarea staticii vertebrale. Întreruperea prematură a purtării corsetului poate provoca agravarea scoliozei. În mod noprmal specialiştii recomandă purtarea corsetului 22 de ore din 24. În cazurile grave este bine să fie purtat chiar şi în timpul somnului. Eficacitatea corsetului presupune controale periodice, atât la tehnicianul ortoped care a confecţionat corsetul cât şi la medicul specialist.

În cazul în care nu se ajunge la un rezultat vizibil nu trebuie considerat un eşec, stoparea accentuării curburii este deja un rezultat pozitiv; mai mult, în cazurile severe stoparea accentuării deviaţiei este chiar obiectivul principal.

Kinetoterapia se adresează tuturor pacienţilor cu scolioză şi cuprinde: masaje şi întinderi tegumentare astfel încât să se realizeze o dezlipire a diferitelor planuri tisulare (masaj miofascial); educaţie posturală în pat, bănci şcolare, în scaun, la calculator; exerciţii dinamice cu scop de asuplizare articulară; exerciţii statice pentru creşterea forţei musculare; exerciţii de corectare a respiraţiei în vederea creşterii capacităţii vitale – dobândirea mecanismului respirator în cele trei forme (abdominal, costal, sternal), se efectuează şi în corset;

Pentru curburi ale coloanei vertebrale de până la 30° este indicată kinetoterapia funcţională individuală.

De la 30° la 50° pe lângă kinetoterapie se recomandă şi purtarea corsetului, care previne agravarea curburii (corsetul însă nu va rezolva singur problema).

La curburi ale coloanei la peste 50° se poate lua în considerare şi intervenţia chirurgicală. Scopul intervenţiei chirurgicale este de a îndrepta şi sprijini coloana. Îndreptarea se realizează prin fuzionarea câtorva vertebre şi sprijinirea acestora cu o instrumentaţie metalică: tije, cârlige, racorduri.

Mijloacele kinetice cele mai eficiente sunt: - exerciţii dinamice şi statice din metoda Klapp şi Niederhoffer; - exerciţii reflex facilitatoare după conceptul lui Vojta.

Metoda Klapp foloseşte poziţia patrupedă pentru activarea musculară în condiţia unei coloane orizontale, neîncărcate.

Poziţiile lordozante, care în funcţie de înclinarea trunchiului, facilitează mobilizarea unei anumite zone vertebrale (în toate poziţiile, inclusiv cele „cifozante” – se execută înclinări laterale).

Poziţiile cifozante sunt asemănătoare celor lordozante, dar trunchiul este menţinut în cifozare dorsolombară. În aceste poziţii, flexibilitatea coloanei dorsale este obţinută în poziţiile peste orizontală, iar a celei lombare în poziţiile sub orizontală.

Metoda Niederhoffer foloseşte contracţia izometrică a musculaturii asimetrice, a trunchiului cu scop de tonizare corectivă.

Exerciţiile activ-reflexe după Vojta acţionează mai ales asupra musculaturii din straturile profunde ale coloanei vertebrale care nu poate fi pusă în funcţie voluntar.

Răspunsul motor reflex la stimulul proprioceptiv din zonele descrise de Vojta (periost sau muşchi) este un lanţ de contracţii musculare după un model arhaic moştenit. Acest model de mişcare este perfect atât din punct de vedere al echilibrului muscular în jurul articulaţiilor cât şi din punct de vedere al aliniamentului osos al coloanei vertebrale şi al membrelor.

Avantajul exerciţiilor după Vojta: contracţia musculară se derulează şi aliniamentul osos-segmentar se instalează involuntar, deci pacientul nu are nevoie de experienţă motorie deosebită.

REEDUCAREA RESPIRATORIEReeducarea inspirululuiModalităţi de antrenare a inspirului:

- inspir pe o nară, cealaltă fiind presată cu degetul;- inspiruri sacadate ca în “mirositul florilor";- inspiruri pe nas, cu bătăi ritmice ale aripioarelor nasului.

Reeducarea expirululuiPentru expirul pe gură putem folosi tehnica numită “respiraţie cu buzele strânse”,

cântatul, expirul sacadat. Pentru expirul pe nas aceleaşi tehnici ca şi în cazul inspirului.

Reeducarea respiraţiei costalePrincipiul reeducării respiraţiei costale este contrarea mişcării costale, ce poate fi

realizată prin mai multe mijloace: manual de către kinetoterapeut, săculeţi cu 8-12 kg, chingi, aparatură; pentru conştientiza subiectul asupra secvenţialităţii normale a respiraţiei (superioară medie inferioară).

Reeducarea respiraţiei diafragmaticeRespiraţia abdominală se învaţă la început din decubit dorsal (fenomenul este mai accentuat în această poziţie), apoi din şezând, iar în final din ortostatism şi mers.Tonifierea musculaturii abdominale:

• jocul musculaturii abdominale în inspir (bombare) şi expir (sugere);• jocul viscerelor asupra diafragmului (pat oscilant);• tonifierea m. transverşi abdominali din patrupedie;• tonifierea diafragmului contra rezistenţă.

CIFOZA (hipercifoza) este o deviaţie a coloanei vertebrale în plan sagital, manifestată prin accentuarea cifozei toracale fiziologice ( curbură mai mare de 35-40º). Cifoza poate fi provocată de diferiţi factori etiopatogeni, şi se prezintă în două forme, posturală şi structurală. Cifoza posturală (flexibilă) sau atitudinea cifotică este determinată de menţinerea unei posturi incorecte a corpului, auzul sau vederea slabe, lipsa activităţii fizice, comoditatea şi, în general, relele obiceiuri ale copiilor sau adulţilor: cei care citesc în poziţie incorectă şi cu lumină slabă, cei care se apleacă mult pentru a citi sau a lucra deoarece nu văd sau nu aud bine, fetele cu sânii mari care au tendinţa să-i ascundă aplecându-se în faţă, băieţii care se apleacă pentru că vor să urmeze o modă sau pentru că vor să pară mai duri, copii foarte înalţi care se apleacă pentru că doresc, fără să conştientizeze, să se asemene cu cei care au o înălţime medie şi unii sportivi din cauza supradezvoltării musculare.

Cifozele flexibile nu implică o deformare structurală a coloanei vertebrale şi de aceea pot fi corectate destul de uşor prin conştientizarea şi adoptarea unei posturi corecte (reeducare posturală).

Cifoza structurală (neflexibilă) nu poate fi corectată doar prin reeducare posturală şi implică modificări în structura coloanei vertebrale.

Din categoria cifozelor structurale fac parte: cifoza congenitală (se datorează unor tulburări în dezvoltarea iniţială intrauterină a coloanei vertebrale); cifoza tinerilor (boala Scheuermann);cifoza din spondilita anchilozantă;cifoza spondilitei tuberculoase;cifoza vârstnicilor (osteoporoza).

Diagnosticarea cifozei se realizează prin:examen clinic obiectiv:

static: examenul somatoscopic (aprecierea aliniamentului şi a posturii ortostatice) dinamic: evaluarea amplitudinii articulare, evaluarea manuală a forţei musculare şi evaluarea mersului;

examen paraclinic: radiografia clasică (invazivă), RMN (neinvazivă), tomografie computerizată.

Diagnosticul este stabilit de către medicul specialist ortoped.

TRATAMENTUL CIFOZEI

Obiectivele programului kinetic:Asuplizarea coloanei vertebrale dorsale;Corectarea dezechilibrelor musculare;Formarea unui reflex stabil de atitudine corectă a corpului (reeducare posturală);Corectarea deficienţelor umerilor, omoplaţilor, toracelui, bazinului şi membrelor inferioare care însoţesc cifoza;Reeducarea respiraţiei.

LORDOZA (hiperlordoza) este o deviaţie a coloanei vertebrale în plan sagital, manifestată prin accentuarea lordozei lombare fiziologice (<50º).

Accentuarea curburii lordotice lombare este însoţită de bascularea anterioară a bazinului.

Există mai mulţi factori care pot determina accentuarea curburii lordotice lombare: osteoporoză, obezitate, spondilolisteza, postură incorectă, cifoză dorsală, contractura muşchilor regiunii lombare (paravertebrali lombari, pătrat lombar), sarcină, acumularea excesivă de ţesut adipos la nivelul viscerelor.

Diagnosticarea lordozei se realizează prin:examen clinic obiectiv:

static: examenul somatoscopic (aprecierea aliniamentului şi a posturii ortostatice) dinamic: evaluarea amplitudinii articulare, evaluarea manuală a forţei musculare şi evaluarea mersului;

examen paraclinic: radiografia clasică (invazivă), RMN (neinvazivă), tomografie computerizată.

Diagnosticul este stabilit de către medicul specialist ortoped.

TRATAMENTUL LORDOZEI 1. Recuperare funcţională

Obiectivele programului kinetic:Asuplizarea coloanei vertebrale;Corectarea dezechilibrelor musculare;Formarea unui reflex stabil de atitudine corectă a corpului (reeducare

posturală);Reeducarea respiraţiei (cu accent pe expiraţie). 2. Dispozitive ortopedice (lombostat, corset) 3. Intervenţie chirurgicală (cazurile grave)

DEFICIENŢELE MEMBRELOR INFERIOARE

Genu varum (picioare în paranteze)Această deficienţă devine evidentă după ce

copilul începe să meargă. Cauza cea mai frecventă este rahitismul. În acest

caz tratamentul urmat vizează în principal rahitismul.Ideea că un copil înfăşat cu picioarele strânse, nu

va avea picioare strâmbe este falsă, chiar nocivă, cu efecte contrare. Prin legarea picioarelor strâns se forţează apropierea coapselor. Aceasta poate avea drept consecinţă modificarea unghiului pe care femurul îl face cu bazinul (normal de aprox. 130°), iar pe de altă parte modifică articulaţia şoldului.

Este indicat ca picioarele copilului să fie lăsate libere şi depărtate (transportul copilului în “marsupiu” este benefic; scutecele de unică folosinţă de asemenea).

În 95% cazuri este vorba de o situaţie tranzitorie, până la o anumită vârstă (6-7 ani) picioarele strâmbe sunt normale. Când copilul începe să stea în picioare şi apoi să meargă, acest genu varum fiziologic se corectează de la sine.

Această afecţiune poate fi aparentă (posturală) sau actuală (structurală).

Genu varum structural afectează coloana formată de oasele coapsei şi gambei (femur, tibie sau ambele) şi este cauzată în majoritatea cazurilor de rahitism.

Genu varum postural apare datorită combinării unor posturi în articulaţiile MI care favorizează un aliniament greşit, fără prezenţa unor defecte structurale în oasele lungi ale gambei şi coapsei.

Genu varum postural ia naştere din combinarea rotaţiei interne a şoldului, hiperextensia genunchiului şi pronaţia piciorului (eversia). Hiperextensia singură nu dezvoltă genum varum, ci necesită prezenţa componentei de rotaţie. La fel nici rotaţia şoldului împreună cu pronaţia piciorului nu favorizează genu varum, doar împreună cu hiperextensia.

În postura descărcată (DV) deficienţa aparentă posturală va dispărea, la fel ca şi în postură încărcată când genunchii sunt menţinuţi în extensie neutră.

Tratamentul va include: - purtarea de susţinători plantari (orteze corectoare a staticii

piciorului)- exerciţii de corectare a pronaţiei piciorului- exerciţii de creşterea forţei rotatorilor externi ai şoldului- educarea pacientului în vederea evitării posturii de

hiperextensie a genunchiuluiÎn unele cazuri genu varum postural apare ca o poziţie

compensatorie pentru genu valgum. Eficacitatea procesului de recuperere în cazul deficienţei structurale depinde de precocitatea începerii tratamentului. În cazul unui genu varum structural rezultate semnificative se vor obţine printr-un program de recuperare aplicat precoce şi printr-o ortezare eficientă.

Genu valgum (picioare în “X”) - devine evident la vârsta când copilul începe să meargă; - este o deficienţă frecvent întâlnită, mai ales la fete (50% dintre fete au picioarele

în  X  la vârsta de patru ani); - cel mai frecvent, deviaţia este simetrică. Cauza este în primul rând laxitatea ligamentelor genunchiului copilului mic, apoi

rahitismul şi mai rar traumatisme, fracturi sau tulburări de creştere osoasă, caz în care deviaţia este asimetrică iar un examen radiologic şi ortopedic se impun.

Genu valgum se manifestă prin tensionarea (întinderea) ligamentului colateral intern al genunchiului şi compresia suprafeţei laterale a articulaţiei genunchiului. Durerea şi disconfortul generate de tensionarea LCI sunt supărătoare, dar sunt de obicei tolerate mult timp până să devină insuportabile.

Scurtarea TFL şi a tractului iliotibial se asociază adeseori cu genu valgumul.Tratamentul va cuprinde: termoterapie caldă, masaj, stretchingul TFL, orteze

corectoare de statică a piciorului, purtarea pe timpul nopţii a unor orteze de genunchi fixe.

Este foarte importantă corectarea oricăror deformări osoase pentru că acest proces nu este posibil decăt pânâ la o anumită varstă.

In plus, în cazul picioarelor în X va fi afectat şi mersul deoarece copilul nu va putea să meargă normal fără a-şi lovi genunchii între ei.

Piciorul strâmb congenital Este una dintre cele mai frecvente malformaţii ale nou-născutului (1 la 1000 de

nou-născuţi). Termenul de picior strâmb congenital corespunde malformaţiilor ce modifică orientarea piciorului în raport cu gamba.

Rareori piciorul strâmb congenital este deviat intr-o singură direcţie. Există patru direcţii principale în

care piciorul poate fi deviat în raport cu gamba:

- în extensie (ecvin); - în flexie dorsală (calcanean); - în adducţie (varus); - în abducţie (valgus).

Cel mai frecvent întâlnit tip de picior strâmb este piciorul varus ecvin (80-90% din cazuri), celelalte tipuri (piciorul tal valg sau equin valg ) fiind mai rare. Cu cât diagnosticul este pus mai devreme cu atât tratamentul instituit precoce şi corect condus va avea rezultate bune şi foarte bune.

Piciorul strâmb varus ecvin congenital netratat se agravează progresiv ducând la permanentizarea atitudinilor vicioase acestea devenind ireductibile. La copilul care a început să meargă, diformităţile se accentuează progresiv apărând modificări la nivelul scheletului, hipertrofii osoase secundare corectabile parţial numai chirurgical.

Apar de asemenea tulburări la nivelul tegumentelor piciorului în zona de sprijin (calus exuberant, îngroşarea tegumentului).

Mersul este greoi, piciorul neputând fi încălţat cu o încălţăminte normală.

Primele cinci-zece zile de viaţă reprezintă perioada de reductibilitate maximă prin tratament ortopedic.

Masajul muşchiului triceps sural şi ale tendonului achilian, precum şi manipulările executate la nivelul articulaţiei tibio-astragaliene trebuie aplicate cu blândeţe, astfel încât să nu se producă traumatisme musculare şi/sau osoase. Trebuie avut în vedere faptul că, la această vârstă, osificarea pieselor ce compun piciorul este la început, iar o abordare brutală a articulaţiilor prin manipulări agresive duce la traumatisme ce vor avea repercursiuni greu de corectat ulterior.

Manipulările, masajul, kinetoterapia, trebuie ulterior intensificate şi îndreptate în special spre diminuarea tonusului muşchiului triceps sural şi creşterea forţei muşchilor flexori dorsali ai piciorului.

Deasemenea un rol important în succesul tratamentului recuperator îl ocupă ortezarea.

Piciorul plat este o deficienţă caracterizată prin prăbuşirea bolţii longitudinale mediale şi a celei transversale (picior valg).

În cazul piciorului plat modificările arhitecturii bolţii plantare sunt cauzate de diferite modificări:

calcaneul deviat în valg;capul astragalului deviat în caudal şi medial;antepiciorul deviat în abducţie şi supinaţie;aplatizarea bolţii plantare.

CAUZE: greutate excesivă, anomalii posturale, slăbirea ţesuturilor de susţinere sau suprasolicitarea acestora pot duce la slăbirea ligamentelor şi musculaturii ce susţin bolta plantară, ducând la prăbuşirea acesteia.

Solicitarea excesivă asupra bolţii plantare, mersul, ortostatismul prelungit sau efectuarea de exerciţii pe suprafeţe dure pot determina slăbirea sau aplatizarea bolţii transversale. Aceasta va duce la creşterea presiunii exercitate asupra nervilor şi vaselor sangvine din zonă, producând iritaţie şi durere.

Aceste deformaţii se produc ca urmare a compromiterii forţelor de susţinere a piciorului (muşchi, ligamente, aponevroză plantară). Modificările produse în arhitectura piciorului se datorează unei hiperlaxităţi ligamentare precum şi unei hipotonii a musculaturii plantei. Aceste manifestări pot să aibă la bază factori endocrini, infecţioşi, virali sau genetici.

Piciorul plat poate fi determinat şi de existenţa unor afecţiuni ale aparatului locomotor:- genu valgum caracterizat printr-o rotaţie internă a şoldului, sprijinul piciorului efectuându-se pe marginea sa internă având loc o supraîncarcare la acest nivel ce favorizează apariţia piciorului plat;- sinostoze ale tarsului posterior (calcaneoscafoidiene, astragalocalcaneene)

TRATAMENT