Teorii Majore Cu Privire La Problematica Personalităţii. Carte111

339

TEORII MAJORE CU PRIVIRE LA PROBLEMATICA PERSONALITĂŢII

Teorii majore cu privire la problematica personalităţii

Obiective de învăţare:Studiind tema dată, veţi fi în măsură :

Să analizaţi critic şi să argumentaţi ideile principalelor abordări teoretice ale personalităţii;

Să specificaţi la ce se referă motivaţia dominantă a fiinţei umane în concepţia teoriei rogersiene;

Să analizaţi comparativ personalitatea copilului şi adultului şi să argumentaţi diferenţele existente;

Să argumentaţi, prin exemple proprii, rolul mediului în dezvoltarea personalităţii.

Cuprins:1. Teoriile bio-ereditare 2. Teoriile psihanalitice 3. Teoria ”trăsăturilor de personalitate” 4. Teoria crizei de identitate5. Teoriile behavioriste 6. Abordarea cognitivistă 7. Concepţia umanismului psihologic 8. Teoria social cognitiva a personalităţii 9. Teoriile sociopsihologice

Cuvinte – cheie: ∗Teorie, ∗psihanaliză, ∗instinct, ∗inconştient individual, ∗inconştient colectiv, ∗arhetip, ∗complex de inferioritate, ∗trăsături de personalitate, ∗criză de identitate, ∗învăţare socială, ∗constructe

300

PSIHOLOGIA SOCIALĂ

personale, ∗actualizarea personalităţii, ∗eu real/ideal, ∗piramida nevoilor umane, ∗cognitivism.În literatura de specialitate, se cunosc diverse puncte de

vedere şi teorii referitoare la personalitate. Psihologii în domeniul personalităţii acordă o importanţă crescută nu doar formulării teoriilor, ci în egală măsură şi modalităţilor de evaluare a acesteia. Teoria şi cercetarea sunt strâns relaţionate. Teoria fără cercetare este o simplă speculaţie, cercetarea fără teorie este un fapt constatat, dar lipsit de semnificaţie. Opţiunea pentru o metodă sau alta este determinată de obiectivul urmărit. În timp ce unii psihologi sunt interesaţi de aspectele externe ale comportamentului, alţii sunt preocupaţi de evaluarea simţămintelor şi experienţelor noastre conştiente sau inconştiente aşa cum pot fi ele evaluate. Dincolo de diversitatea punctelor de vedere, a nuanţelor posibile şi a metodelor utilizate, în literatura de specialitate sunt consemnate următoarele teorii majore cu privire la problematica personalităţii:

1. Teoriile bio-ereditare

Teoriile bio-ereditare au în centrul lor ideea că prin mai multe modalităţi, caracteristicile biologice determină sau influenţează personalitatea şi comportamentul. Astfel, renumită, în acest sens, este relaţia dintre tipurile constituţionale (somatotipuri) şi profilele de personalitate (de ex. cei corpolenţi sunt mai voioşi, mai veseli ). Prin cercetările recente de sociobiologie şi genetică comportamentală se încearcă să se demonstreze că o anume zestrea ereditară este responsabilă pentru dezvoltarea unui anumit comportament specific, mai ales, la copii, atât direct –trăsături temperamentale înnăscute cum ar fi agresivitatea sau ruşinea - cât şi indirect, în sensul că având asemenea comportamente, ei induc anumite

339


reacţii din parte adulţilor, creându-se astfel un feedback pozitiv sau negativ, care marchează puternic dezvoltarea personalităţii. Astfel, prin acest mecanism biologicul se interpătrunde cu psihologicul. Studii amănunţite efectuate pe gemeni crescuţi în medii sociale diferite sau pe copii cu părinţi biologici şi copii adoptaţi arată că fără a putea stabili exact cât se datorează mediului şi cât eredităţii, dispoziţiile înnăscute îşi pun cuvântul şi în profilul de personalitate (R. Plomin şi D. Daniels, 1987; T. J. Bouchard şi M. McGue, 1990).

2. Teoriile psihanalitice

Teoriile psihanalitice încearcă să explice structurile şi manifestările de personalitate prin tensiunile dintre subconştient şi conştient. Clasice sunt teoriile lui S. Freud şi cea a lui C. Jung.

S. Freud considera că la baza activităţii psihice stă aşa numita energie psihică, care diferă sub aspectul formei, dar nu şi al conţinutului de energie fizică. Mai mult, el consideră că energia fizică poate influenţa psihicul, de unde rezultă conceptul psihanalitic de instinct. Instinctul constituie reprezentarea mentală a unor stimuli de natură fiziologică. Instinctul devine, la Freud, baza care activează şi direcţionează personalitatea. Termenul cel mai potrivit este cel de impuls (driving force). Instinctele reprezintă o formă de energie care face legătura dintre nevoile biologice şi dorinţele de natură psihică şi are rol motivator. Psihanalistul distinge două categorii de instincte:

Instinctele vieţii (Eros )care au drept scop supravieţuirea individului şi speciei prin satisfacerea unor nevoi cum ar fi nevoia de hrană, aer, sex. Energia psihică specifică acestor

302

PSIHOLOGIA SOCIALĂ

instincte este denumită de Freud 1ibido. Cel mai important instinct al vieţii este, după Freud, cel sexual, care este definit într-un sens mai larg şi anume cel de activităţi agreabile.

Instinctele morţii (Thanatos). O componentă importantă a instinctului morţii o reprezintă tendinţa agresivă care reprezintă dorinţa de distrugere deplasată de la propria persoană spre alte obiecte şi persoane.

Freud diviza personalitatea în trei părţi şi a descris relaţia dintre acestea:

Id-ul corespunde conceptului de inconştient (deşi există şi aspecte neconştientizate şi la nivel de ego şi super-ego); este rezervorul tuturor instinctelor; conţine energia psihica numită libido; are drept obiectiv satisfacerea nevoilor fiziologice; operează pe baza principiului plăcerii (adică pentru evitarea durerii şi creşterea satisfacţiei prin reducerea tensiunii); caută satisfacerea imediată a instinctelor; este o instanţă psihică primitivă, amorală, insistentă şi turbulentă, care nu percepe realitatea (se comportă ca un copil mic); obţine satisfacţie prin activităţi, reflexe sau prin intermediul unor acţiuni halucinatorii sau fanteziste, de tip substitutiv, pe care Freud le numeşte procese primare.

Pe măsură ce copilul evoluează, el începe să-şi dea seama de cerinţele lumii reale (nu poţi lua hrana de la altcineva fără a suporta consecinţele), dezvoltând capacităţi psihice specifice adultului, capacităţi pe care Freud le denumeşte procese secundare.

Ego:

339


se comporta în acord cu principiul realităţii; este stăpânul raţional al vieţii psihice; are rolul de a ajuta Id-ul să obţină satisfacţii într-o maniera convenabilă, acceptabilă social; (Deci nu blochează, ci amână sau redirecţionează maniera de satisfacere a tendinţelor Id-ului. Freud compară Ego-ul cu călăreţul care struneşte un cal nărăvaş); serveşte la doi stăpâni Id-ul şi realitatea, căutând să realizeze o mediere între cei doi.

Super-ego un set inconştient de credinţe, atitudini, norme morale însuşite de individ în copilărie (noţiunile de bine sau rău); latura morală a personalităţii; se însuşeşte în jurul vârstei de 5-6 ani şi cuprinde regulile de conduită pe care le transmit părinţii copilului. Prin intermediul pedepselor, recompenselor şi exemplelor, copilul învaţă care sunt comportamentele agreate de părinţi. Aceste reguli de comportament moral sunt internalizate mai târziu şi se constată că adul tu l începe să-şi autoadministreze recompense şi sancţiuni. Controlul parental este înlocuit de autocontrol. este puternic, iraţional, orb; are rolul de a inhiba tendinţele instinctive ale Id-ului; are drept obiectiv perfecţionarea morală.

Ego-ul se află sub presiunea celor două puternice forţe opuse, aflate în conflict. Ego-ul are de luptat cu: Id-ul, realitatea şi cu Super-ego-ul. Când Ego-ul este prea sever presat, apare anxietatea (teamă tară obiect bine precizat). Freud considera că anxietatea reprezintă o importantă p a r t e a p s i h i c u l u i şi are un rol d e c i s i v în dec l anşa rea comportamentelor psihopatologice: nevrotice şi psihotice. El era de părere că sursa anxietăţii primare se află în trauma cauzată de naştere. (Fătul se află

304

PSIHOLOGIA SOCIALĂ

protejat în interiorul organismului mamei şi toate nevoile sale sunt satisfăcute pe loc. Odată cu naşterea, copilul este aruncat într-o lume ostilă).

Freud era de părere că omul îşi formează o personalitate unică şi parcurge patru faze în dezvoltarea sa. Acest proces se realizează în copilărie şi are la bază interacţiunea părinte-copil (în primii 5 ani de viaţă). Există situaţii când subiectul nu reuşeşte să depăşească integral un anumit stadiu al dezvoltării psihosexuale a personalităţii, rămânând fixat într-un stadiu inferior. Acest lucru se întâmplă pentru că nevoile respectivului stadiu nu au fost integral satisfăcute şi conflictele specifice nu au fost rezolvate.

O altă teorie clasică a personalităţii în domeniul psihanalizei este teoria lui C. G. Jung. Psihanalistul nu este de acord cu Freud în ceea ce priveşte natura libido-ului. El consideră că libido-ul nu este o energie eminamente sexuală, ci o energie vitală nediferenţiată. Jung utiliza termenul de libido în două sensuri ca: energie v i t a lă difuză şi ca energie psihică care alimentează activitatea psihică (pe baza acestei energii sunt posibile activităţi psihice cum ar fi percepţia, gândirea, procese afective etc.). Cantitatea de energie psihică dedicată unei activităţi este denumită de Jung valoare. Opusul energiei psihice este energia fizică pe care o utilizează organismul pentru desfăşurarea activităţii fiziologice. Energia fizică poate fi transformată în energie psihică şi invers, corpul poate afecta mintea şi viceversa (vezi bolile psihosomatice).

Jung pune la baza activităţii psihice trei principii pe baza cărora are loc funcţionarea energiei psihice: principiu contrariilor, principiul echivalenţei şi principiul entropiei. El arată, că energia psihică, prin intermediul celor trei principii, asigură dinamismul personalităţii umane.

Personalitatea sau psihicul este alcătuit, după Jung, din mai multe subsisteme separate care nu interacţionează

339


unele cu altele.

Ego-ul reprezintă partea conştientă a psihicului, responsabilă de procese cum ar fi percepţia, gândirea, sentimentele, memoria, conştiinţa de sine; este responsabil pentru procesele desfăşurate în starea de veghe; are o funcţie selectivă admiţând la nivelul conştientei doar o anumită parte a stimuli lor la care este supus subiectul; asigură subiectului sentimentul continuităţii, coerenţei, idealităţii şi stabilităţii în modul în care acesta percepe lumea exterioară.

Jung consideră că energia psihică (libido) poate să fie îndreptată spre exterior (rezultă tipul extravert) sau spre interior (rezultă tipul introvert). Fiecare om are în sine ambele atitudini (extra - intro), dar una dintre ele devine dominantă, guvernând modul de comportare al subiectului. Atitudinea opusă (non-dominantă), nu dispare, ci devine o parte a inconştientului personal, de unde este capabilă să influenţeze comportamentul subiectului.

Inconştientul personal

reprezintă un nivel mai superficial al inconştientului; seamănă cu conceptul de preconştient la Freud; cuprinde conţinuturi care au fost cândva în conştiinţă, dar au fost uitate sau reprimate pentru că au fost fie neimportante, fie stresante; există o permanentă circulaţie în ambele sensuri între ego şi inconştientul personal; experienţele aflate în inconştientul personal sunt grupate

306

PSIHOLOGIA SOCIALĂ

în ceea ce Jung denumea prin termenul de complexe.

Un complex reprezintă o structură alcătuită din emoţii, a m i n t i r i , dorinţe, centra te în jurul unei teme majore. Exemplu: complexul de putere: persoana poate încerca să devină puternică, să se identifice sau să se afilieze la grupuri care reprezintă puterea. Complexul sau complexele dirijează comportamentul subiectului . Subiectul care posedă un complex nu este conştient de influenţa directoare a acestuia, deşi ceilalţi oameni pot observa orientarea sa determinantă î n t r - o direcţ ie sau alta. Jung, cons ide ră că complexul îşi are o r i g i n i l e în experienţele din copilărie, în cele ancestrale, dar şi în cele ale v ie ţ i i de adult.

Inconştientul colectiv (inconştientul transpersonal)

reprezintă n ive lu l cel mai profund şi mai greu accesibil al inconşt ientului ; ţine de experienţele acumulate de specia umană; este depozitul experienţelor ancestrale; sunt moştenite, în mod indirect, sub formă latentă (ex. avem în noi, în mod potenţial, teama de şarpe). Pentru ca predispoziţiile să devină realităţi , sunt necesare anumite experienţe individuale.

Jung consideră că există anumite experienţe bazale care sunt specifice fiecărei generaţii. Astfel, de pildă, oamenii s-au confruntat din totdeauna cu figuri materne, au trăit experienţa naşterii şi a morţii, s-au confruntat cu necunoscutul, cu terori nocturne, cu nevoia de putere, de statut, cu figuri divine sau cu reprezentanţi ai forţelor negative (vezi fig. lui Satan). Aceste experienţe universale vor marca modul de a percepe şi a reacţiona la datele realităţii.

339


Jung face constatarea că pacienţii săi evocau în cursul analizei aceleaşi tipuri de fantasme sau simboluri care puteau fi întâlnite şi în cul tur i le primitive. Aceste e x p e r i e n ţ e ancestrale stocate la n i v e l u l inconştientului colectiv sunt exprimate sub formă de imagini sau simboluri pe care Jung le denumea arhetipuri. Acestea nu reprezintă amintiri b ine structurate, ci doar nişte predispoziţii care au nevoie de experienţe actuale pentru a se defini şi structura. Ele se manifestă în visele şi fantasmele oamenilor. Exemple de arhetipuri descrise de Jung: figura eroului, figura copi lu lu i , Dumnezeu, moartea, puterea, bătrânul înţelept. Arhetipurile sunt, pentru individ, la nivel mental, ceea ce instinctele sunt la nivel biologic. Ele sunt forma şi imaginea instinctului. Există unele arhetipuri care sunt mai bine dezvoltate şi ne influenţează viaţa psihică sistematic. Acestea sunt: persona, umbra, anima, animus şi self-ul.

Teoria personalităţii la Alfred Adler. Ca şi predecesorul său S. Freud, A. Adler credea că personalitatea umană este formată încă din stadiile incipiente ale copilăriei, iar aceste paternuri de comportamente rămân valabile de-a lungul vieţii individului. Dar, în timp ce Freud se centra pe sexualitatea infantilă, Adler era interesat de sentimentul de insecuritate şi de inferioritate care se formează în copilărie ca rezultat al neputinţei fizice. Astfel, el face din sentimentul de inferioritate - forţa motivaţională majoră a fiinţei umane el reprezentând un mobil de bază al comportamentului uman. (Stavila, 2010).

Sentimentul de i n f e r i o r i t a t e este s p e c i f i c tuturor oamenilor şi nu reprezintă un semn de s lăbic iune. Dezvoltarea şi progresul fiinţei umane are la bază tendinţa de a compensa o i n f e r i o r i t a t e reală sau imaginară. Acest proces începe în copi lă r ie , a t u n c i când copi lu l

308

PSIHOLOGIA SOCIALĂ

îşi dă seama de puterea părinţilor, de care este total dependent, cât şi de faptul că este i nu t i l să li se opună acestora. Copilul dezvoltă sentimente de inferioritate faţă de oamenii mai mari şi mai puternici din mediu. Experienţa i n f e r i o r i t ă ţ i i nu este genetic determinată, ci este un rezultat al a c ţ i u n i i m e d i u l u i înconjurător, care este acelaşi pentru toţi c o p i i i : dependenţă şi neajutorare în faţa adul ţ i lo r . De sentimentele de infer ior i ta te nu se poate scăpa, iar ele au chiar un caracter necesar pentru că reprezintă o forţă motivatorie pentru evo lu ţ i a fiinţei umane. Atunci când copilul nu reuşeşte să compenseze s e n t i m e n t e l e de inferioritate, acestea se intensifică şi produc ceea ce Adler numea, complex de inferioritate, definit ca: „incapacitatea de a-şi rezolva problemele de viaţă" (I. Holdevici, 2005). Sursele complexului de inferioritate sunt: inferioritatea organică, răsfăţul şi neglijarea.

Inferioritatea organică – atunci când o persoană are anumite defecte fizice, care influenţează negativ adaptarea acesteia la mediul social, conform teoriei adleriene, această inferioritate organică stimulează o persoană spre a-şi compensa această inferioritate fie direct, de exemplu un copil slăbuţ poate lucra mult pe plan fizic dezvoltând abilităţi sportive sau cazul lui Demostene, orator şi politician atenian, care în copilărie avea defecte de vorbire. Pe de altă parte, în cazul în care această compensare directă a defectului este imposibilă, atunci când, de exemplu, inferioritatea organică este prea accentuată, se realizează o compensaţie indirectă unde individul îşi va compensa infirmitatea prin dezvoltarea superioară a altor abilităţi şi capacităţi dezirabile pe plan social, spre exemplificare am putea menţiona, cazul lui Roosevelt al 32-lea preşedinte al Statelor Unite – care era infirm, Napoleon Bonaparte (fost împărat al Franţei: 1804-1814) – care era foarte scund, dar

339


care avea capacităţi geniale de a organiza şi conduce armata.

Răsfăţul - se referă la comportamente din partea apropiaţilor, prin care i se satisfac toate dorinţele şi i se acordă atenţia maximă. Ca urmare, acesta dezvoltă ideea că este cea mai importantă persoană din lume. Un astfel de copil va suferi un şoc la intrarea în colectivitate. Copilul răsfăţat are sentimente sociale slab dezvoltate şi este nerăbdător cu ceilalţi. Acesta nu este capabil să aştepte pentru ca dorinţele sale să fie satisfăcute, nu este capabil să depăşească dificultăţile şi să se adapteze la cerinţele celorlalţi. Când sunt confruntaţi cu obstacole, aceşti indivizi ajung să considere că lipsa lor de abilitate este de vină pentru insuccesul lor, trăind astfel un complex de inferioritate.

Neglijarea. Un mediu ostil din copilărie caracterizat prin lipsa dragostei şi a securităţii duce la apariţia sentimentelor lipsei valorii personale, sentimente de ostilitate faţă de lume şi sentimente de neîncredere. Unii subiecţi au tendinţa de a supracompensa complexul de inferioritate apărând astfel Complexul de superioritate (opinie exagerată cu privire la calităţile şi realizările personale). În acest caz individul se simte superior, manifestă tendinţa de a-şi demonstra superioritatea şi obţine performanţe înalte, este lăudăros, vanitos, egocentric şi are tendinţa de a-i denigra pe ceilalţi (V. Stăvilă, 2010).

Imaginea lui Adler, cu privire la natura umană, este mai optimistă comparativ cu cea a lui Freud, considerând că omul este în măsură să-şi construiască propriul destin (nu este determinat de forţele inst inct ive oarbe sau de experienţele din copilăria timpurie). El consideră că fiecare persoană este liberă să-şi creeze propriul self, iar omul nu

310

PSIHOLOGIA SOCIALĂ

mai este văzut ca o victimă a tendinţelor instinctive şi a experienţelor din copilăria timpurie.

3. Teoria ”trăsăturilor de personalitate”

Teoria ”trăsăturilor de personalitate” se bazează pe asumpţia că, indiferent dacă înnăscut sau dobândit, există şi funcţionează caracteristici umane cu mare stabilitate şi pregnanţă în faţa situaţiilor şi care determină comportamente constante. Respectiva teorie, ai cărei promotori sunt G. Allport şi R. Cattel, este bine cunoscută şi în psihologia socială.

Domeniul studiului personalităţii a devenit o parte importantă a psihologiei ştiinţifice odată cu apariţia lucrării lui Cordon Allport: „Personalitatea: O interpretare psihologică" (1937). În teoria lui G. Allport, conceptul de trăsătură joacă un rol foarte important. Teoria sa are un caracter electic, autorul considerând personalitatea ca fiind individul unic caracterizat printr-o funcţionalitate dinamică. G. A l lpo r t afirmă ideea că personalitatea nu este o noţiune cu caracter general sau universal, ci este particulară, specifică fiecărui individ . Deşi pune accent pe unicitate, Allport este, în acelaşi timp, de acord că, în ciuda unic i tă ţ i i , există s imi l i tud in i între oamenii aparţinând aceleiaşi culturi, aceleiaşi grupe de vârstă, sex, ocupaţie etc.

Un alt punct de vedere îmbrăţişat de Allport se referă la faptul că el vede personalitatea ca fiind un proces discret (d i scon t inuu) . El consideră că nu există un continuu între personalitatea adultului şi cea a copilului. Personalitatea copilului are un caracter predominant b iologic , primar, în timp ce personalitatea adultului funcţionează mai mult la nivel psihologic.

Allport defineşte trăsăturile de personalitate ca fiind

339


nişte predispoziţii de a răspunde într-o manieră similară la anumite tipuri de stimuli. Autorul a făcut distincţia între trăsături individuale, specifice unei persoane şi trăsături comune unui număr de indivizi aparţinând unei cul tur i . Mai târziu, Allport şi-a revizuit terminologia, denumind trăsăturile comune prin termenul simplu de trăsături, iar trăsăturile individuale le-a denumit dispoziţii personale. Astfel se disting trei categorii de trăsături:

a) Trăsături cardinale, au un caracter general şi influenţează puternic toate aspectele vieţii individului. Ele domină v ia ţa acestuia (exemplu: şovinism, sadism).b) Trăsături centrale: sunt trăsături pe care le posedă fiecare individ în număr redus (între 5 şi 10). Ele descriu comportamentul unui individ (sunt cele care se trec într-o caracterizare). c) Trăsături secundare: sunt mai puţin evidente (de regulă, spune Allport, le cunosc doar prietenii apropiaţi).Cattell defineşte personalitatea ca fiind acea structură

care ne permite să prezicem ce anume va face un individ într-o situaţie dată. Scopul lui Cattell, în ceea ce priveşte studiul personalităţii, constă în predicţia comportamentului. El exprimă aceasta idee prin intermediul formulei: R = f (PS)R == reacţia individului (ce anume va face subiectul în situaţia dată);S = situaţia;P = personalitatea.

Autorul arată că variabila P (personalitate) este cel mai greu de cunoscut.

Cattell era de părere că este imposibil să modifici comportamentul unui individ înainte de a cunoaşte ce anume trebuie schimbat. Din acest motiv este absolut

312

PSIHOLOGIA SOCIALĂ

necesar să se realizeze un studiu valid al personalităţii.Datele, pe care şi-a întemeiat Cattell teoria, sunt culese

prin intermediul chestionarelor, testelor obiective, observaţiilor şi prin evaluarea comportamentelor în situaţiile de viaţă. Acest număr impresionant de date a fost supus anal ize i factoriale. (El considera că dacă între două variabile există un grad ridicat de corelaţie, î n s e a m n ă ca a c e s t e a măsoară aspecte a s e m ă n ă t o a r e ale personalităţii). Cattell denumeşte factorii de personalitate prin termenul de trăsătură, acesta fiind conceptul central al teoriei sale.

El consideră că trăsăturile sunt structuri mentale, părţi componente ale personalităţii. Doar în cazul în care cunoaştem ce trăsături vor caracteriza un individ, putem prevedea ce anume va face el într-o anumită situaţie. Cattell defineşte trăsăturile ca tendinţe de răspuns relativ permanente ale unei persoane. Ele formează structura de bază a personalităţii individului.

După o muncă de 20 de ani de cercetare, Cattell a identificat, în urma analizei factoriale, 16 trăsături-sursă pe care i-a denumit factori ai personalităţii. Aceştia sunt măsuraţi cu ajutorul testului Cattell 16 P.F

Factori trăsături

Scoruri mici Scoruri mari

Factor A - Apropiere interpersonală

Rezervat, impersonal, distant. Cald, participativ, sociabil şi atent cu ceilalţi.

Factor B - Raţionament

Gândire concretă, mai puţin inteligent

Inteligenţă (mai) ridicată, gândire abstractă, strălucit.

Factor C - Stabilitate emoţională

Reactiv, afectat de emoţii, instabil, afectiv, schimbător se supără cu uşurinţă.

Stabil, emoţional, adaptabil, matur, priveşte realitatea în faţă, calm.

339


Factor E - Dominanţă

Supus, cooperant, uşor de condus, docil, se acomodează cu uşurinţă

Dominant, asertiv, agresiv, încăpăţânat, competitiv.

Factor F -Vivacitate

Stăpânit, prudent, sobru, taciturn, serios.

Spontan, vesel, entuziast, energic.

Factor G -Conştiinţa regulilor

Se lansează în acţiuni nesigure, nonconformist.

Conştiincios, stabil, moral, ferm.

Factor H - Implicare Socială

Retras, timid, sensibil la ameninţare.

Aventuros, dezinhibat, îndrăzneţ, cu iniţiativă.

Factor I - Sensibilitate

Pragmatic, se bazează pe sine, realist, răceală afectivă.

Sensibil, delicat, implicat afectiv.

Factor L - Vigilenţă

Credul, optimist, nesuspicios. Suspicios, greu de păcălit.

Factor M –Nivel de abstractizare

Practic, cu preocupări pământeşti, orientat pe soluţie.

Imaginativ, boem, neatent.

Factor N- Intimitate

Onest, cinstit, lipsit de pretenţii, stângaci în relaţiile sociale.

Rezervat, discret, sofisticat, conştient de relaţiile sociale.

Factor O – Încredere în sine.

Sigur de sine, placid, liniştit, curajos.

Neîncrezător în forţele proprii, tulburat.

Factor Q1 – Deschidere spre schimbare

Conservator, tradiţional, respectă idealurile tradiţionale.

Experimentator, liberal, liber cugetător.

Factor Q2-Orientare socială

Orientat spre grup, participativ, dornic de afiliere.

Autosuficient, are resurse personale, preferă să ia propriile sale decizii.

Factor Q3-Perfecţionism

Indisciplinat, imagine de sine neclară, inexact, flexibil

Controlat, perfecţionist, cu voinţă puternică, exact sub aspect social, pedant.

Factor Q4-Tensiune nervoasă

Relaxat, răbdător Încordat, nerăbdător, energic, tensionat.

314

PSIHOLOGIA SOCIALĂ

Mai târziu Cattell a combinat aceşti factori de personalitate primari în 5 factori globali (ce au rezultat în urma analizelor factoriale aplicate scalelor primare): EX: Extraversiune unde un scor mic denotă –

introversiune, inhibiţie socială; în timp ce scoruri mari înseamnă extravertit şi participativ social.

Ax: Anxietate - scorurile mici rezultă în anxietate scăzută, imperturbabil; scor mare - anxietate crescută, perturbabil;

TM: Încăpăţânare – scor mic: receptiv, deschis, intuitiv; scor mare - încăpăţânat, neempatic;

IN: Independenţă – scor mic: comod, agreabil, necontrolabil; scor mare – independent, persuasiv, ambiţios.

SC: Autocontrol – scor mic: fără reţineri, impulsiv; scor mare – autocontrolat, inhibarea impulsurilor. (V. Stăvilă, 2010).

În baza teoriei ”trăsăturilor de personalitate” au fost elaborate un şir de inventare de personalitate care au condus la radiografierea diferenţelor psihocomportamentale dintre diferite grupuri şi categorii sociale. Analizându-se şi sintetizându-se multe chestionare de personalitate, s-a conturat ideea că dincolo de varietatea de trăsături specifice, există cinci factori majori care diferenţiază oamenii între ei şi care sunt buni predictori pentru comportament:

Extroversiunea / introversiunea; Nevrotismul (stabilitatea / instabilitatea

emoţională); Agreabilitatea (dacă persoana dă dovadă de

cooperare, căldură, naturaleţe); Conştiinciozitate (măsura în care individul

este responsabil, moral, punctual, de încredere);

339


Deschidere la experienţă (indică faptul că oamenii diferă semnificativ între ei în ceea ce priveşte curiozitatea, acceptarea noului, imaginaţia, sensibilitatea intelectuală).

Aceste caracteristici sunt de bază în evaluarea interpersonală în viaţa cotidiană.

4. Teoria crizei de identitate

Erikson a fost format în spiritul tradiţiei freudiene şi a dezvoltat, considerabil dincolo de Freud, o teorie proprie, păstrând o mare parte din esenţa gândirii freudiene, el este mai mult orientat spre cultură şi societate. El este cunoscut pentru stabilirea a opt etape de dezvoltare a personalităţii umane. Acestea sunt predefinite şi evoluţia dintr-o etapă poate afecta etapele următoare. Fiecare etapă implică dezvoltarea mai multor sarcini care se referă fiecare la doi termeni în antiteză.

Stadiile dezvoltării psihosociale dupa E. Erikson

Criza: încredere versus neîncredere

În acest prim stadiu, se formează sentimentul de încredere versus neîncredere în ceilalţi, în funcţie de îngrijirea şi dragostea acordată copilului, când acesta este nevoit să aiba încredere absolută în cei care-l îngrijesc. Satisfacerea corespunzătoare a nevoilor bebeluşilor va conduce la dezvoltarea unei atitudini încrezătoare faţă de mediu şi speranţă în viitor. Nesatisfacerea acestor nevoi existenţiale, într-un mod favorabil, va conduce în viitor la dezvoltarea sentimentului de neîncredere, insecuritatate, suspiciune şi teamă de viitor în general.

316

PSIHOLOGIA SOCIALĂ

Stadiul 1-3 ani (copilăria mică)

Criza: autonomie versus îndoială, ruşine

În acest stadiu se dezvolta sentimentul de autonomie, încredere în sine, când copilul vrea să se apuce şi să facă anumite lucruri, cu riscul de a greşi. Încurajarea din partea părinţilor în această etapă va dezvolta copilului sentimentul de siguranţă şi încredere în sine absolut necesare în viitoarele situaţii-problemă pe care le pot întampina în viitor (în stadiile următoare). Dacă dimpotrivă, părinţii manifestă dezaprobare în tot ceea ce fac copiii, mai ales prin ridiculizarea unei fapte, ca de exemplu atunci când copiii mai fac în pat uneori şi sunt apostrofaţi de genul: "nu ţi-e ruşine, eşti băiat mare şi mai faci în pat?" când acesta din urmă va începe să se ruşineze de propriile acţiuni, va pierde şi încrederea în propriile decizii. Cum recunoaştem că s-a instalat ruşinea la copil? Copilul este în spatele fustei mamei în momentul în care vă întâlniţi sau îi faceţi cunoştinţă cu cineva. De subliniat că ruşinea în unele medii sociale se confundă cu bunul simţ. Ruşinea e un sentiment ulterior, de culpabilizare şi/sau lipsa de încredere în sine, pe când bunul simţ e o atitudine preventivă, raţională.

Stadiul 3-6 ani (copilăria mijlocie)

Criza: iniţiativă versus culpabilitate

În această perioadă a vieţii, copilul începe sa exploreze lucruri noi, să-şi descopere abilităţi motorii, să interacţioneze mai mult cu cei din jur, începe să aibă iniţiativa multor activităţi imitând, de obicei, adulţii; frecvent vor încălca interdicţiile impuse de părinţi, fapt penalizat verbal sau mai mult. În aceste situaţii, rolul

339


părinţilor este foarte important şi dacă aceştia vor fi suportivi, dar şi consecvenţi disciplinar în acelaşi timp, copiii vor învăţa cu timpul că nu toate lucrurile le sunt permise, fără a se simţi vinovaţi şi, în acelaşi timp, vor continua să exploreze fără a se ruşina de ceea ce fac, iar asumarea de responsabilităţi va conduce la dezvoltarea simţului de iniţiativă. De asemenea, părinţii trebuie să manifeste înţelegere faţă de curiozitatea sexuală specifică la aceasta vârstă. Intervenţia educativă necorespunzătoare va dezvolta copilului o teamă de pedeapsa exagerată; acesta va considera pe viitor că orice iniţiativă personală este greşită; dacă anumite acţiuni nu au fost finalizate corespunzător se va dezvolta sentimentul de vinovăţie.

Stadiul 6-12 ani (copilăria mare)

Criza: competenţă / hărnicie versus inferioritate

În acest stadiu, copilul achiziţionează cunoştinţe şi deprinderi, în special, prin intermediul şcolii, specifice culturii din care face parte. Odată cu începerea şcolii, apare prima comparaţie socială. Astfel, o abordare din partea părinţilor corespunzătoare, dar şi a învăţătorilor vor dezvolta un simt al competenţei sau dimpotrivă, printr-o atitudine necorespunzătoare, vor dezvolta sentimentul de inferioritate. Cea mai frecventă greşeala a părinţilor este de a-şi compara permanent copilul în funcţie dacă şi-a făcut temele, dacă a luat rezultate mai proaste ca ale vecinului sau prietenului etc. Aceste comparaţii şi reacţii nefavorabile, nu fac decât să adâncească sentimentul de inferioritate şi inadecvare, deci o nerezolvare corespunzătoare a acestui stadiu va cântări decisiv în rezolvarea satisfacătoare a următoarei perioade de crize,

318

PSIHOLOGIA SOCIALĂ

deosebit de importantă în viziunea lui Erikson şi anume, criza adolescenţei. "Modificările personalităţii din perioada adolescenţei şi maturizării reprezintă elementul principal în dezvoltare".

Stadiul 12-20 ani (adolescenţa)

Criza: identitatea de sine versus confuzie de rol

În acestă perioadă, adolescentul caută să-si formeze şi să-şi dezvolte o identitate personală şi vocaţională, încearcă să se identifice cu un rol profesional. În acelaşi timp, se formează comportamente specifice rolului sexual, crizele prin care trece adolescentul; este o perioadă de tatonare a comportamentului sexual în care băieţii, de exemplu, se dau cu gel, îşi fac ţepi, iar fetele se machiază şi încearcă să se pună în evidenţă printr-o vestimentaţie cât mai sumară. Pentru a ajunge la un simţ clar şi coerent al identităţii, adolescenţii se implică în diverse roluri, fără a se angrena concret în vreunul. În acest stadiu, apare confuzia de roluri şi întrebarea frecventă a adolescentului: "Cine sunt eu?"; adolescentul manifestă totodată şi un comportament indezirabil, prin însuşi conflictul interior prin care trece: "să am iniţiativa, să fac cutare lucru?"; pe de o parte îşi doreşte să aibă iniţiativă într-o acţiune, pe de altă parte este inhibat de părinţii care-i dirijează şi limitează fiecare acţiune. Eşecul în dobândirea unei identităţi clare, durabile are ca rezultat difuziunea rolului, confuzia dintre ceea ce este şi ceea ce doreşte să fie. Scopul educaţional în această etapă este de formare a copilului autonom prin acordarea unei anumite independenţe, oarecum controlată. Părintele care şi la această vârstă îşi însoţeşte copilul la examen şi-l aşteaptă în curtea liceului sau facultăţii - este o formă de dependenţă creată şi întreţinută de părinţi, o mare greşeala

339


din partea acestora. Adler spunea că: "orice copil-problemă este un părinte-problemă". Erikson, ca de altfel majoritatea psihologilor, consideră că adolescenţa reprezintă criza centrală a întregii dezvoltări. Criza de identitate este considerată ca fiind singurul conflict puternic pe care o persoană îl are de înfruntat în această viaţă, iar depăşirea, într-un mod satisfăcător, se poate realiza în condiţiile în care şi celelalte stadii au avut o rezolvare pozitivă.

Capacitatea de a se percepe ca o persoană consecventă, cu o identitate personală puternică; confuzie în legătură cu cine este şi ce reprezintă, incapacitatea de a lua decizii şi a alege în mod special în privinţa vocaţiei, a orientării sexuale etc; presiunile puternice din partea părinţilor sau a societăţii pot determina dezorientarea şi disperarea adolescentului; acestea au ca rezultat înstrainarea fizică sau psihică de mediile normale, iar în cazurile extreme ale difuziunii rolului, tânărul poate adopta o identitate negativă. Spre deosebire de băieţi, fetele se dezvoltă diferit privind dezvoltarea identităţii, acestea manifestând tendinţa de amânare a dezvoltării identităţii până la găsirea partenerului de viaţă, are are un rol important în determinarea statutului lor. "Stabilirea identităţii în adolescenţă reprezintă elementul-cheie în realizarea ulterioară a unor relaţii intime adecvate".

Stadiul 20-30/35 ani (tânărul adult)

Criza: Intimităţii sau izolării de ceilalţi

Stad iu l t inereţ i i adulte se desfăşoară începând cu vârsta de 18 ani şi durează până în jurul vârstei de 35 ani, fiind mult mai ext ins decât stadiile anterioare; este perioada de viaţă pasională a i n d i v i d u l u i , după care va

320

PSIHOLOGIA SOCIALĂ

atinge „maturitatea". În acest stadiu, individul îşi câştigă independenţa faţă de părinţi sau protectori (chiar ins t i tu ţ i i cum sunt şcoala) şi începe să funcţioneze cu maturitate, ca un adult responsabil. El încearcă să execute permanent unele ac t iv i tă ţ i productive şi totodată să stabilească relaţi i intime cu cei lal ţ i , re la ţ i i de prietenie i n t i m ă sau de comuniune sexuală. Intimitatea nu se rezumă însă doar la o relaţie sexuală, ci capătă şi sensul de protecţie al altuia, de angajare, în mod deschis, sincer faţă de un altul, fără a folosi mecanisme de autoprotecţie, autosalvare. În comuniune cu ceilalţi se capătă sensul imaginii de sine, iar relaţia cu ceilalţ i nu ştirbeşte această imagine. În perioada tinereţii adulte, trebuie să fim capabili să ne unim identitatea cu cei din jur, fără teama de a pierde ceva din propria personalitate. Fuzionarea iden t i t ă ţ i i într-o relaţie de int imitate nu este echivalentă cu a te subordona acestei relaţii, deci identitatea nu este pierdută. Trebuie să ştim însă, în mod ferm, cine şi ce suntem ca indiv idual i ta te . Cei incapabili de a stabili o astfel de relaţie de intimitate funcţionează izolat, evitând contactele apropiate cu ceilalţi, s-ar putea chiar să-i respingă ori să-i agreseze, considerând că le ameninţă identitatea. Ei preferă să fie singuri pentru că le este teamă de intimitate sau de propria vulnerabilitate (Holdevici).

Stadiul 35-65 ani (adultul)

Criza: Productivitate/realizare versus stagnare

Această perioadă se caracterizează prin nevoia adultului de a fi productiv, de a fi capabil să se orienteze către exteriorul sau/şi de a-şi exersa rolul profesional şi/sau parental (este stadiul în care acest rol este accentuat şi se simte nevoia de a avea un moştenitor cu orice preţ dacă nu

339


s-a putut realiza până în acest stadiu); de asemenea, individul simte nevoia de a împărtăşi şi altora din experienţa acumulată. Din acest motiv, se mai numeste si "perioada meşterului"; Erikson afirma că adulţii au nevoie de copii aşa cum aceştia au nevoie de adulţi. Criza se poate rezolva având copii sau prin impărtăşirea cunoştinţelor în diverse moduri, activităţi ca profesor, psiholog, îngrijirea unui copil etc. În acest stadiu, problemele apar în cazul când din diverse motive nu a avut loc acumularea de cunoştinte sau experienţă sau nu are cui împartăşi din exeperienţele sale; omul trece prin asa-zisa criză a stagnării; de aceea părinţii spun: "eu la vârsta ta... etc".

Stadiul de la 65 de ani (bătrâneţea)

Criza: integrităţii psihice sau a disperării

Integritatea se câştigă în stadiul final al vieţii sau din contră, s tad iu l de după 55 de ani poate surprinde persoana în faza de pierdere a speranţei, disperare, sentimente prin care individul îşi priveşte retrospectiv întreaga viaţă. Eforturile majore ale persoanei sunt acum aproape de final, iar timpul permite o privire retrospectivă, reflexii asupra vieţii şi elaborarea măsurilor de desăvârşire. Privind retrospectiv viaţa, persoana poate trăi sentimentul împlinirii, realizării şi satisfacţiei, adjudecându-şi atât victoriile, cât şi „căderile”, posedând astfel ceea ce Erikson numeşte „integritatea Eului” - mai simplu spus, acceptarea unui propriu loc şi a propriului trecut, cu tot ce cuprinde ca experienţă. Când individul îşi priveşte viaţa cu sentimentul de frustrare şi ranchiună, cu supărare pentru lipsa oportunităţilor, cu regretul greşelilor care nu mai pot fi rectificate, atunci persoana poate trăi disperarea, dezgustul

322

PSIHOLOGIA SOCIALĂ

de viaţă şi dispreţul faţă de ceilalţi. Erikson spunea: "aşa cum un copil nu se teme de viaţă, niciun adult echilibrat nu se va teme de moarte".

5. Teoriile behavioriste

Teoriile behavioriste şi ale învăţării sociale susţin că există puţine predispoziţii înnăscute – esenţială fiind capacitatea de viaţă – şi că, în fond, întreg profilul nostru de personalitate este o acumulare de modele, de răspunsuri la diferiţi stimuli şi situaţii, pe baza principiului condiţionării şi al întăririi. Promotorii acestor teorii au fost B. Skinner, J. B.Watson, C. Hull.

Teoria personalităţii la B.F. Skinner

Skinner s-a ocupat de studierea comportamentului pe care a încercat să-1 descrie în termeni cât mai obiectivi, fără a-şi propune să realizeze teoretizări. „Să ne aplecăm asupra faptelor," a reprezentat idealul ştiinţific al lui Skinner, el fiind de părere că psihologia trebuie să se rezume la ceea ce se vede, la ceea ce poate fi modificat şi măsurat în condiţii de laborator aceasta însemnând, de fapt, că punea accentul pe răspunsurile deschise ale subiecţilor. Mai exact, Skinner este de părere că psihologia reprezintă ştiinţa comportamentului.

Abordarea lui Skinner ignoră total forţele interne (instincte, trebuinţe sau trăsături), care stau în spatele a ceea ce se vede, punând accent doar pe ceea ce este observabil în comportamentul subiectului. Skinner considera că variabilele interne ale psihismului uman nu sunt importante în p r ed i c ţ i a şi controlul comportamentului, ba mai mult, abordarea lor poate avea chiar un aspect nociv, pentru că abate atenţia de la diversele

339


aspecte ale mediului care ar putea explica, mai bine, comportamentele umane.

O altă diferenţă între teoria l u i Skinner şi alte teorii ale personalităţii, constă în modul în care acesta abordează diferenţele individuale. Cercetătorul a manifestat un interes scăzut cu privire la aceste diferenţe individuale datorită faptului că cercetările sale au fost centrate, mai ales pe direcţia evidenţierii unor legi generale ale comportamentului uman. Un alt aspect, prin care studiile lui Skinner diferă de cele ale altor teoreticieni în sfera personalităţii, constă în aceea că el şi-a bazat s t u d i i l e mai ales pe cercetări de psihologie animală, extrapolând concluziile la comportamentul uman. Skinner este de acord cu faptul că oamenii au o structură mult mai complexă decât animalele, dar el consideră că diferenţele dintre om şi animal sunt de natură cantitativă şi nu calitativă (I. Holdevici, 2005).

Skinner este de părere că or ice comportament poate fi controlat prin intermediul consecinţelor sale. Un animal, dar şi un om, consideră autorul, pot fi condiţionaţi să pună în acţiune orice tip de comportament prin intermediul unor întăriri adecvate. Potrivit lui Skinner, comportamentele operante asupra mediului care au consecinţe pozitive (sunt întărite) au o mai mare probabilitate de apariţie. El a numit aceste comportamente operante, iar procesul prin care sunt învăţate – condiţionare operantă. Orice eveniment care creşte probabilitatea de apariţie a unui comportament, fie prin prezenţa sa (întărire pozitivă), fie prin dispariţia sa (întărire negativă) este, prin definiţie, o întărire. Skinner nu face nicio referire la satisfacţii interioare sau la limitarea unor tendinţe (V. Stavila, 2010, p. 42).

Unele întăriri, cum ar fi mâncarea, sunt înnăscute; acestea se numesc întăriri primare. Altele, cum ar fi banii

324

PSIHOLOGIA SOCIALĂ

sau lauda, nu devin eficiente decât după ce le este învăţată valoarea. Aceste recompense învăţate se numesc întăriri secundare. Nu există nicio garanţie că vreunul din aceste tipuri de întărire va avea efect pozitiv pentru individ pe termen lung (idem).

Teoria lui Skinner a fost criticată în repetate rânduri pentru faptul că a ignorat orice proces psihic implicat în relaţia stimul-răspuns. În plus, autorul a fost acuzat de o poziţie determinist – mecanicistă vis-`a-vis de relaţia fiinţei umane cu societatea (ibidem, p.54).

6. Abordarea cognitivistă

Abordarea cognitivistă a personalităţii pune accentul pe structuri şi procese mentale ca predictori ai comportamentului (repertoriu de constructe personale, loc al controlului, categorizări, atribuiri etc.) şi pe strategiile euristice utilizate de oameni obişnuiţi. Se consideră că în spaţiul lor familiar de viaţă, oamenii tind să se comporte destul de raţional ca agenţi cognitivi, fiind un gen de savanţi ingenui, mici oameni de ştiinţă. Teoria respectivă a fost introdusă în psihologie de către H.H. Kelly.

Teoria lui Kelly, cu privire la constructele personale, este o teorie recentă şi în acelaşi timp foarte originală. Această teorie nu are n i m i c comun cu teorii le anterioare şi autorul nu utilizează concepte cum ar fi: ego, nevoie, tendinţă, stimul, reacţie, motivaţie sau emoţie.

După Kelly, oamenii sunt capabili să creeze constructe cognitive despre mediul lor, interpretând într-o manieră unică obiectele fizice şi sociale. Predicţiile pe care le pot realiza pe baza interpretărilor sunt utilizate pentru a-şi orienta comportamentul. Prin urmare, pentru a înţelege individul, trebuie să-i înţelegem configuraţia constructelor

339


personale. Modul în care individul interpretează evenimentele este important şi nu evenimentele în sine.

Teoria sa a fost descrisă ca o teorie cognitivă a personalităţii, deşi aceasta a asimilat anumite elemente din teoriile umaniste. Abordarea a fost încadrată în rândul teoriilor cognitiviste, deoarece susţinea importanţa proceselor cognitive în dezvoltarea personalităţii. El a considerat că personalitatea umană se află într-o permanentă autoconstrucţie în funcţie de sensul pe care îl atribuie evenimentelor pe care le trăieşte şi în funcţie de cum interpretează lumea. Autorul a anticipat oarecum abordarea cognitivă vizavi de modul de procesare a informaţiilor de către individ. Pe de altă parte, concepţia lui Kelly poate fi înscrisă în cadrul teoriilor umaniste deoarece aceasta a pus un accent deosebit pe libertatea persoanei de a decide construcţia proprie. Cu alte cuvinte, prin modul de elaborare a constructelor, o persoană îşi formează destinul. Omul posedă voinţa liberă de a-şi alege propria cale şi are posibilitatea să o modifice formându-şi alte structuri de constructe. Direcţia evoluţiei este orientată spre viitor, deoarece constructele personale au un caracter predictiv (V. Stăvilă, 2010).

Constructele personale

Kelly afirma că indivizii umani privesc lumea într-un mod asemănător oamenilor de ştiinţă, formulând ipoteze şi apoi testându-le. Ei observă evenimente şi le interpretează, iar această construire a realităţii reprezintă o perspectivă unică a persoanei respective asupra lumii. Aceeaşi scenă poate fi percepută, în mod diferit, de două persoane, iar tiparul unic formulat de fiecare poartă numele de construct,

326

PSIHOLOGIA SOCIALĂ

reprezentând modul unei persoane de a privi evenimentele lumii sale, de a le explica şi interpreta.

De-a lungul vieţii, dezvoltăm multe astfel de constructe, unul pentru fiecare situaţie, eveniment sau persoană cu care intrăm în contact. Repertoriul de constructe creşte continuu pe măsură ce experienţa noastră se îmbogăţeşte, iar constructele deja existente se rafinează pe măsură ce se schimbă şi evenimentele sau persoanele pe baza cărora s-au format. Constructul nu este de fapt niciodată finalizat, pentru că nu poate fi creat unul care să anticipeze orice eventualitate. De exemplu, neconfirmarea unei predicţii poate demonstra relativa inadecvare a bazelor prezente de anticipare a evenimentelor respective şi astfel poate duce la ajustări care permit o mai bună adaptare în viitor (Mânzat, 2007).

Revizia constructului este, aşadar, absolut necesară, individul trebuind să aibă constructe alternative spre care să se îndrepte. Oamenii sunt liberi să îşi modifice sau să îşi schimbe constructele, dar aceste acţiuni trebuie să fie bazate pe experienţa acumulată. Constructele nepotrivite pot să facă mai mult rău decât bine.

Teoria constructelor personale este organizată într-un postulat fundamental și 11 corale: coralul construcției, coralul individualității, coralul organizării, coralul dihotomiei, coralul alegerii, coralul seriei, coralul experienței, coralul modulării, coralul fragmentării, coralul elementelor comune, coralul socialității.

Postulatul fundamental în teoria lui Kelly este: „Modul de procesare al unei persoane este ghidat sub aspect psihologic de nivelul în care aceasta anticipează evenimentele". Deşi subiectul se poate modifica, există un anumit grad de stabilitate în modul în care persoana se comportă, pentru că ea operează prin intermediul unor canale de procesare a informaţiei. Aceste canale pot fi

339


modificate, dar ele fac parte dintr-o structură dată, iar schimbarea are loc în cadrul unor l imite impuse de structură. Caracteristica principală a constructelor o reprezintă anticiparea, pentru că omul utilizează constructele pentru a prevedea v i i toru l (trebuie să avem idee de ce se întâmplă dacă ne comportăm într-un fel sau altul) (I . Holdevici, 2005).

Pentru a pune în evidenţă existenţa constructelor, Kelly a construit o probă (Role Construct Repertory Test), în care subiectul este invitat să scrie numele unor persoane care au îndeplinit roluri importante în viaţa sa (mamă, tată, iubit/ă, prieten apropiat de acelaşi sex etc.) Subiectului i se cere să sorteze persoanele enumerate în grupuri de câte trei, apoi să spună prin ce se aseamănă două dintre ele şi prin ce se deosebesc de a treia. De exemplu, subiectului i se dau numele vecinului dificil, al fetei de care nu i-a plăcut în liceu şi al celei mai interesante persoane pe care a cunoscut-o personal, trebuind să descrie cum se aseamănă primele două şi cum diferă de a treia. Presupunerea de bază de la care se porneşte este că oamenii îşi construiesc sau reprezintă evenimentele, în mod dihotomic, iar forţând persoana să realizeze alegeri repetate este posibilă evidenţierea eşafodajului constructelor personale ale subiectului. Tehnica a devenit mult mai populară în ultima perioadă datorită posibilităţilor de utilizare computerizată (Mânzat, 2007).

7. Concepţia umanismului psihologic

Concepţia umanismului psihologic argumentează că personalitatea trebuie înţeleasă prin tendinţa oamenilor de a accede la împlinirea spirituală de sine (actualizarea şi afirmarea eu-lui, dinamica sine existent – sine ideal).

328

PSIHOLOGIA SOCIALĂ

Abordarea umanistă a personalităţii este doar o parte dintr-o mişcare mai amplă care a încercat să pună întreaga psihologie pe baze noi. Psihologia umanistă aduce obiecţii principalelor forţe ale psihologiei (psihanaliza şi behaviorismul), afirmând că ambele prezintă o imagine limitată şi degradantă asupra naturii umane. Promotorii de bază a concepţiei umanismului psihologic au fost C. Rogers şi A. Maslow.

Perspectiva lui Rogers, asupra personalităţii, s-a dezvoltat şi s-a rafinat pe baza experienţei pe care a acumulat-o în şedinţele cu pacienţii, iar formularea teoriei este strâns legată de modul în care înţelegea că trebuie realizată terapia. Pentru Rogers, fiinţele umane sunt conştiente şi raţionale, el respingând ideea conform căreia experienţele trecute exercită o influenţă asupra comportamentului prezent. Deşi recunoaşte că aceste experienţe, mai ales, cele din copilărie, pot să influenţeze modul în care persoanele percep lumea, Rogers insistă asupra faptului că sentimentele prezente au o importanţă mai mare în dinamica personalităţii. Atât în terapie, cât şi în teorie a fost preocupat de personalitatea prezentă.

Accentuând importanţa conştientului şi a prezentului, Rogers consideră că personalitatea poate fi înţeleasă pe baza experienţelor sale subiective. Prin urmare, abordarea lui este una fenomenologică, având în centru realitatea aşa cum este ea percepută de individ. Rogers crede că oamenii au o motivaţie majoră cu care sunt dotaţi de la naştere: o tendinţă de actualizare, de dezvoltare a tuturor abilităţilor şi potenţialurilor, de la cele strict biologice până la cele mai sofisticate aspecte psihologice ale fiinţei umane. Scopul ultim al dezvoltării personalităţii este actualizarea eu-lui - un concept de importanţă centrală în sistemul lui Rogers (I. Holdevici, 2005).

339


Tendinţa de autoactualizare se manifestă prin responsabilitate socială, complexitate şi independenţă. Din punct de vedere psihologic o persoană actualizată se caracterizează prin:

Funcţionarea optimă a capacităţilor individuale; O împlinire adaptativă a potenţialului personal; Persoană este deschisă spre a învăţa lucruri şi

experienţe noi; Îşi percepe capacităţile proprii în mod real şi

lucrează asupra îmbunătăţirii acestora; Are încredere în capacităţile proprii având un nivel

de autoapreciere, stimă de sine just; Este creativ; Este obiectiv şi independent şi în luarea deciziilor

care-l afectează Tendinţa de actualizare face mai mult decât să menţină

organismul: ea facilitează creşterea şi dezvoltarea organismului. Ea este responsabilă pentru toate aspectele creşterii ce sunt subsumate sub denumirea de „maturizare", care este determinată genetic de dezvoltarea părţilor corpului şi a proceselor fiziologice de la creşterea fătului până la apariţia caracterelor sexuale secundare la pubertate.Pentru a înţelege personalitatea prin prisma comportamentului individului, va trebui, mai întâi, să vedem modul în care îşi interpretează acea persoană propriile experienţe de viaţă. Astfel problema apare atunci când individul îşi interpretează eronat conduitele sau are o percepţie nerealistă asupra propriei personalităţi, capacităţi şi conduite, dar şi limite. În aceste condiţii, se pune problema în ce măsură individul este conştient de Eul său real.

În acest context, Rogers identifică două tipuri de Eu-ri:

330

PSIHOLOGIA SOCIALĂ

Eul Real – reprezintă ceea ce de fapt individul este sau cum el se percepe, reprezentând capacităţile reale ale individului, sfera sentimentelor, atitudinilor, modului de a gândi şi a motivaţiei.Eul Ideal – reprezintă aspiraţia individului spre ceea ce ar vrea el să fie sau cum ar trebui acesta să fie la modul ideal. Atunci când între eul real şi cel ideal există un conflict de incompatibilitate apare incongruenţa. Iar în cazul în care există o distanţă mare între eul real şi cel ideal, sau diferenţa dintre aceste două instanţe este mare adică incongruenţă, apare problema dezadaptabilităţii individului (V. Stavilă, 2010).

Teoria lui Rogers a fost primită cu deosebit entuziasm, având aplicaţii largi în psihologie, educaţie sau viaţa de familie.

Un alt reprezentant al psihologiei umaniste este A. Maslow. Trăsătura distinctivă cea mai pregnantă a teoriei personalităţii la Maslow o reprezintă studiul celor mai reprezentative personalităţi ale speciei umane. Dacă vrei să studiezi, cât de repede aleargă un om, trebuie să-i studiezi pe cei mai buni alergători, nu pe cei mediocri, pentru a determina nivelul cel mai înalt al potenţialului uman. Teoria personalităţii la Maslow este de fapt o teorie a motivaţiei. El a studiat biografiile unor personalităţi marcante şi a ajuns la concluzia că oamenii posedă în interiorul lor nişte tendinţe inst inct ive spre creştere, dezvoltare şi autoactualizare, mai precis spre valorificarea propriilor disponibili tăţi(I . Holdevici, 2005).

Maslow este cunoscut în psihologie ca şi teoreticianul ce a introdus termenul de auto-actualizare. Auto-actualizarea desemnează realizarea propriului potenţial la nivelul cel mai înalt cu putinţă. De asemenea, a introdus conceptul de piramidă a trebuinţelor umane. Maslow afirmă că trebuinţele au un caracter instinctiv. Omul posedă un număr

339


de trebuinţe înnăscute care activează şi direcţionează comportamentul subiectului. Această piramidă a nevoilor umane este compusă din 5 nivele motivaţionale, acestea sunt: Trebuinţe fiziologice - este primul nivel care reflectă

necesităţile de subzistenţă sau supravieţiure. Aici intră un complex de necesităţi biologice şi sociale precum: hrană, adăpost, îmbrăcăminte, mijloace economice de obţinere a bunurilor necesare vieţii. Cu alte cuvinte, tot ceea ce este necesar supravieţuirii individului.

Trebuinţe de securitate – se referă la nevoia de siguranţă, ordine, stabilitate, structurare, absenţa fricii şi anxietăţii. Persoana umană are nevoie nu numai să i se satisfacă necesităţilor fundamentale biologice, ci şi de protecţie împotriva mulţimii de factori distructivi, a agresiunilor de tot felul, împotriva catastrofelor naturale, a bolilor, a unor indivizi periculoşi. Are nevoie de siguranţa continuităţii şi în viitor, a condiţiilor care îi asigură în prezent viaţa, astfel ca: venituri sigure, asistenţă socială şi sanitară în caz de incapacitate de muncă, de boală, de accidente, de bătrâneţe.

Trebuinţe de afiliere, de apartenenţă la un grup social precum şi nevoia de activitate socială, de dragoste şi de un sentiment pozitiv de acceptare. Omul nu există doar ca individ izolat, ci aparţine unor grupuri sociale: familie, comunitate, vecinătate, naţiune, dar şi unui grup de prieteni, unei comunităţi profesionale sau chiar spirituale. El are nevoie să se simtă acceptat de grupurile cărora vrea să aparţină, să se simtă integrat în mediul lor protectiv. El are, în consecinţă, nevoie de „apartenenţă”. Altfel se simte „singur”, „dezrădăcinat”, „rupt”, ca persoană de către ceilalţi sau de către un altul (Ţutu, 2007).

332

PSIHOLOGIA SOCIALĂ

Trebuinţă de stimă: de la sine însuşi şi de la alţii. Omul are nevoie de prestigiu social, de aprecierea şi stima celorlalţi, ceea ce îi va oferi încredere şi stimă de sine. Sistemul vieţii umane este deosebit de fragil. Buna lui funcţionare este asigurată de încrederea celorlalţi şi, în mod special, de încredere în sine. Lipsa de încredere, de apreciere, de respect este un factor cu influenţă profund negativă şi inhibitivă. Dimpotrivă, încrederea pe care fiecare o are în forţele lui proprii, stima celor din jur, reprezintă un stimulent puternic, oferă un mediu suportiv, încurajator pentru a înfrunta dificultăţile şi incertitudinea vieţii.

Trebuinţă de actualizare se referă la nevoia de a ne realiza propriul potenţial înnăscut şi dobândit pentru binele societăţii. Noi suntem, un set de capacităţi fizice, psihice, intelectuale de acţiune în continuă dezvoltare. Maslow sugerează că autoactualizarea reprezintă una dintre necesităţile fundamentale, specifice doar omului. Nefolosirea tuturor posibilităţilor sau utilizarea lor parţială sub nivelul lor, este frustrantă, generatoare de insatisfacţie, de nefericire. Dimpotrivă, actualizarea acestora, acţiunea permanentă la cota lor maximă, duce către o stare de împlinire, de satisfacţie (V. Stavilă, 2010). Autoactualizarea poate viza multiple forme şi nu doar realizarea artistică, ştiinţifică sau politică. Rareori o trebuinţă este pe deplin satisfăcută. De

asemenea, unele trebuinţe pot fi într-o măsură mai mare satisfăcute decât altele. De obicei, se întâmplă că nevoile fiziologice tind să fie satisfăcute într-o măsură mai mare decât cele situate pe un palier superior. O trebuinţă, care este satisfăcută, nu mai reprezintă o trebuinţă şi joacă un rol minimal în viaţa omului.

În urma studiului asupra persoanei autoactualizate, Maslow ajunge la concluzia că acestea sunt conduse de

339


ceea ce el numea metamotivaţii. Maslow arată că persoana autoactualizată nu este motivată în sens obişnuit (să reducă o tensiune), ci în direcţia maximizării propriului potenţial. Frustrarea atingerii metamotivaţiei produce, ceea ce Maslow numea metapatologia. Metapatologia reprezintă diminuarea dezvoltării plenare a potenţialităţilor fiinţei umane

8. Teoria social cognitivă a personalităţii

Teoria social cognitiva a personalitatii pune accent pe originile sociale ale comportamentului şi pe importanţa proceselor cognitive în toate aspectele funcţionării umane: motivaţie, emoţie si acţiune. Paradigma îşi are originile în teoriile învăţării, motiv pentru care iniţial a fost denumită teoria învăţării sociale. Teoreticienii acestei orientări încearcă să depăşească diviziunea clasică asupra persoanei în care perspectiva behaviorista este contrapusă celei umaniste. Teoria social-cognitivă are câteva caracteristici care o particularizează, în raport cu celelalte abordări.

Reliefarea individului ca agent de actiune; Supralicitarea originilor sociale ale

comportamentului; Relevarea importanţei proceselor cognitive în

dezvoltarea şi funcţionarea personalităţii; Accentul pus pe cercetarea sistematică; Dovezile privind posibilitatea învăţării unor pattern-

uri comportamentale complexe în absenţa oricăror întăriri.

În cadrul comunităţii academice, perspectiva social-cognitivă este probabil, cea mai populară şi se pare că ea caştigă serios teren şi în rândurile clinicienilor. Teoria este reflectată, cel mai evident, în opera a doi psihologi: Albert Bandura si Walter Mischel.

334

PSIHOLOGIA SOCIALĂ

Atât Bandura cât si Mischel au recunoscut relaţia reciprocă dintre conceptia asupra persoanei, programul de cercetare şi teoria asupra personalităţii.

Teoria social-cognitivă pune accent pe o concepţie conform careia persoana este activă şi îşi utilizeaza procesele cognitive pentru a-şi reprezenta evenimente, pentru a anticipa viitorul, pentru a alege între mai multe alternative de acţiune şi pentru a comunica cu alţii. Sunt respinse concepţiile alternative asupra persoanei, care consideră individul ca fiind o victimă pasivă a impulsurilor inconştiente şi a trecutului sau un respondent pasiv la evenimentele mediului.

Respingând atât concepţia că indivizii sunt exclusiv conduşi de forţe interne, cât şi cea conform careia ei sunt antrenaţi de stimulii din mediu, teoria social-cognitivă sugerează că un comportament poate fi explicat în termenii unei interacţiuni între persoană si mediu, un proces pe care Bandura l-a denumit determinism reciproc. Indivizii sunt influenţaţi de forteţe din mediu, dar în acelaşi timp ei au libertatea de a alege cum să se comporte. Astfel persoana nu doar răspunde la diferite situaţii din mediu, dar şi construieşte activ şi influenţează situaţii. Indivizii selectează situaţii şi sunt totodată modelaţi de ele; ei pot influenţa comportamentul altora, dar sunt în acelaşi timp supuşi modelării de către aceştia.

Iată cum descrie Mischel individul uman: “o fiinţă activă, conştientă de problemele cu care se confruntă şi de modalităţile de soluţionare a lor, capabil să profite dintr-un evantai enorm de experienţe şi capacităţi cognitive, posedând un mare potenţial pentru bine sau rău, construindu-şi activ propria lume psihică, în masură să-şi influenţeze mediul, dar în acelaşi timp supus influenţelor acestuia” (Mischel, 1976).

339


Structurile personalitaţii reliefate de teoria social-cognitivă se refera, în principal, la procese cognitive. Cele mai importante concepte structurale sunt: competenţele – deprinderile, scopurile si sinele.

Competenţele – DeprinderileTeoria social-cognitivă pune accent pe competenţele sau

deprinderile pe care le posedă individul. De un real interes se bucură, în deosebi, competenţele şi deprinderile cognitive, adică abilitatea persoanei de a rezolva probleme şi de a face faţă problemelor de viaţă cu care se confruntă. Mai degrabă decât să justifice comportamentul prin trăsături de personalitate teoria se centrează asupra competenţelor exprimate de individ prin tot cea ce face. Aceste compeţente se referă atât la modalităţi de a judeca problemele de viaţă, cât şi la deprinderi comportamentale de a soluţiona efectiv aceste probleme. Foarte importantă este precizarea că indivizii posedă deseori doar competenţe contextual – specifice: aceasta înseamnă că o persoană competentă într-un context poate să fie sau poate să nu fie competentă într-altul.

ScopurileConceptul de scop se referă la capacitatea indivizilor de

a anticipa viitorul şi de a fi automotivaţi. Scopurile sunt cele care ne ghidează în stabilirea priorităţilor şi în selectarea situaţiilor şi tot scopurile ne permit să trecem dincolo de influenţele de moment şi să ne organizăm comportamentul pe perioade mai lungi de timp. Scopurile sunt organizate într-un sistem, care face ca unele să fie mai importante sau mai centrale decât altele, dar acest sistem nu este rigid, ci persoana poate să selecteze anumite scopuri, în funcţie de ceea ce i se pare important la un moment dat, de posibilităţile pe care le are şi de expectanţele privind autoeficacitatea relativă la cerinţele mediului.

336

PSIHOLOGIA SOCIALĂ

Sinele şi sentimentul de autoeficacitateConceptul social-cognitiv al sinelui se referă la

procesele care ţin de funcţionarea psihologică a individului. Ca atare individul nu deţine o structură numită “sine,” ci mai degrabă procese specifice ale sinelui care sunt parte integrantă a persoanei. Deci o persoană are concepţii despre sine şi procese de autocontrol care pot să se modifice de la o perioadă de timp la alta şi de la o situaţie la alta.

Există un aspect particular al percepţiei sinelui-ului care a devenit central în teoria lui Bandura: este vorba despre autoeficacitate, adică capacitatea autopercepută de a face faţă unor situaţii specifice. Acest concept al autoeficacităţii este relaţionat cu judecăţile indivizilor privind capacitatea lor de a acţiona într-o sarcină sau situaţie specifică. În opinia lui Bandura, judecăţile privind autoeficacitatea influenţează alegerea situaţiilor în care ne implicăm, cantitatea de efort depusă într-o anumită situaţie, timpul cât persistăm într-o sarcină şi reacţiile emoţionale din timpul anticipării situaţiei sau al implicării în acea situaţie. Este evident faptul că gândim, simţim şi ne comportăm diferit în situaţii în care ne simţim siguri de capacităţile noastre, comparativ cu situaţiile în care ne simţim nesiguri sau incompetenţi. În esenţă, autopercepţiile privind eficacitatea influenţează gândirea, motivaţia, performanţa şi activarea emoţională (A. Opre, 2002).

9. Teoriile sociopsihologice

Teoriile sociopsihologice aduc în prim-plan importanţa contextului socio-cultural atât în ipostazele lui de micromediu (familie, grup de prieteni, şcoală, colegi), cât şi ca tendinţe macrosociale la nivel naţional sau global (economice, politice, juridice, morale, religioase etc.), evidenţiind transformări în concepţiile individuale privind

339


principiile axiologice şi stilurile de viaţă (R. Baumeister, 1991; A. Giddens, 1991; S. Chelcea, 1994; D. Sandu, 1999; C. Zamfir, 1997). Perspectiva psihosocială are în vedere cunoaşterea personalităţii, aşa cum reacţionează firesc în sistemul interrelaţiilor, pe baza statusurilor şi rolurilor îndeplinite.

A. Kardiner vorbeşte de un nucleu de bază, iar R. Lintonde - personalităţi de statut, configuraţii psihologice comune membrilor dintr-un anume mediu social sau cu un anume statut. Perspectiva psihosocială presupune o triplă interpretare a personalităţii: 1) Situatională - personalitatea ca produs al situaţiilor, împrejurărilor, o raportare la situaţiile care le trăieşte, provoacă, suportă, valorifică, respectiv la contextul social; 2) Relaţională - studiază personalitatea în relaţie cu alta, pentru a vedea cum se acomodează, adaptează, cooperează; 3) Grupal - raportarea la grup, considerându-l nu doar ca un simplu ontext, ci ca instrument de formare a personalităţii. Dacă individul are personalitate, grupul are similaritate, care cu cât va fi mai puternică, mai coerentă, cu atât va influenţa personalitatea fiecăruia.

Cei mai mulţi psihologi însă încearcă o viziune holistică asupra personalităţii umane, analizând fiinţa umană ca o complexă entitate biopsihosocială (C. Tîrnaş, p. 252-253).

Întrebări de autoevaluare şi teme de reflecţie:

1. Descrieţi principlele teorii vehiculate pe personalitate.

2. Analizaţi critic şi argumentaţi ideile fiecărei abordări de personalitate.

338

PSIHOLOGIA SOCIALĂ

3. Descrieţi structura psihicului uman în concepţia teoriilor psihanalitice.

4. Specificaţi la ce se referă motivaţia dominantă a fiinţei umane în concepţia teoriei rogersiene.

5. Analizaţi şi descrieţi fiecare treaptă a piramidei nevoilor umane descrise de Maslow.

6. Analizaţi comparativ personalitatea copilului şi cea a adultului şi argumentaţi diferenţele existente.

7. Argumentaţi, prin exemple proprii, rolul mediului în dezvoltarea personalităţii.

Bibliografie recomandată:

1. Burcu, A. Piramida trebuinţelor umane fundamentale. Bucureşti: Editura Fundaţiei Mercur, 2003.

2. Hayes, N., & Orrell, S. Introducere în psihologie. Bucureşti: All, 1997.

3. Holdevici, I. Psihologia personalităţii. Note de curs. Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea din Bucureşti, 2005

4. Maslow, A. H. Motivaţie şi personalitate. Bucureşti: Editura Trei, 1970/2007

5. Mânzat, I. Istoria universală a psihologiei. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2007.

6. Opre, A., Noi tendinţe în psihologia personalităţii, Vol I. Modele teoretice. Editura ASCR, Cluj Napoca, 2002

7. Opre, A. Noi tendinţe în psihologia personalităţii. Vol II. Diagnoză, cercetare şi Aplicaţii. Cluj Napoca: Editura ASCR, 2004.

339


8. Opre, A. Introducere în teoriile personalităţii. Cluj-Napoca: ASCR, 2003, 2006.

9. Opre, A., & Boroş S. Personalitatea în abordările psihologiei contemporane. Cluj-Napoca: ASCR, 2006.

10. Stăvilă, V. Psihologia personalităţii. Note de curs. Cahul: Turnul Vechi, 2010.

11. Tîrnaş,C. ”Personalitatea.” În Chelcea, S., Iluţ, P. (coord.) Enciclopedie de psihosociologie. Bucureşti: Editura Economică, 2003.

12. Ţuţu, M. C. Psihologia personalităţii. Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007.

340

PSIHOLOGIA SOCIALĂ

Teorii Majore Cu Privire La Problematica Personalităţii. Carte111

Documents

Transcript of Teorii Majore Cu Privire La Problematica Personalităţii. Carte111