TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

145
CUPRINS I. ŞCOALA AUSTRIACĂ II. NOUA MICROECONOMIE NOUA TEORIE A FIRMEI TEORIA CONCURENŢEI IMPERFECTE TEORIA DREPTURILOR DE PROPRIETATE TEORIA PIEŢELOR CU INFORMAŢIE ASIMETRICĂ TEORIA CAPITALULUI UMAN III. NOUA MACROECONOMIE TEORIA ECONOMIEI OFERTEI MONETARISMUL NOUA ŞCOALĂ CLASICĂ PUBLIC CHOICE 1

Transcript of TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

Page 1: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

CUPRINS

I. ŞCOALA AUSTRIACĂ

II. NOUA MICROECONOMIE NOUA TEORIE A FIRMEI TEORIA CONCURENŢEI IMPERFECTE TEORIA DREPTURILOR DE PROPRIETATE TEORIA PIEŢELOR CU INFORMAŢIE ASIMETRICĂ TEORIA CAPITALULUI UMAN

III. NOUA MACROECONOMIE TEORIA ECONOMIEI OFERTEI MONETARISMUL NOUA ŞCOALĂ CLASICĂ PUBLIC CHOICE

1

Page 2: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

I. ŞCOALA AUSTRIACĂ

Şcoala austriacã are ca punct de pornire momentul publicãrii de cãtre Carl

Menger a "Principiilor economiei" în care marele profesor dezvoltă principalele

concepte ale subiectivităţii economice după trăsăturile apriorice ale unei resurse

care trebuie să se materializeze într-un bun:

1. existenţa unei nevoi umane

2. proprietăţi ale resursei care să merite efortul de atragere a acesteia

într-o relaţie cauzală cu satisfacerea nevoii

3. cunoaşterea acestei relaţii cauzale

4. controlul asupra resursei suficient de puternic pentru direcţionarea

acesteia către satisfacerea unei nevoi

Aceste proprietăţi vor constitui baza analitică pentru caracterul real sau

imaginar al nevoilor, chiar dacă acestea au un caracter general, neputând oferi

indicii directe cu privire la natura nevoii căreia se supun uzului. Tocmai de aceea

studiul preferinţelor individuale este esenţial, prima trăsătură folosind în

definirea sa conceptul de „existenţă”: nevoia respectivă există cu adevărat, sau

există numai pentru un individ anume care atribuie importanţă imaginară unui

bun?

Trăsăturilor enumerate anterior sunt importante în studiul

individualismului metodologic, deoarece de aici se poate face identificarea

asupra caracterului unui bun ca fiind real sau imaginar. Indiferent din ce

categorie face parte un bun, aceasta va fi un subiect al acţiunii umane şi va

suscita acelaşi interes din punct de vedere analitic. Programul economic de

cercetare schiţat în aceastã lucrare avea să constituie nucleul dur al analizei

economice în stil austriac. Adepţii austrianismului se revendică de la acest

program de cercetare, pe care îl recunosc, şi în cadrul cãruia îşi dezvoltă propriile

teorii. Sub aparenta omogenitate a austrianismului sunt cuprinse achiziţiile

istorice cele mai semnificative, care pot fi grupate în trei faze de evoluţie.

2

Page 3: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

Astfel, prima şcoalã austriacã are ca exponenţi importanţi pe Carl

Menger, Eugen von Bőhm-Bawerk şi Friederich von Wieser. Aceştia au aplicat

marginalismul în teoria formãrii preţurilor (Menger) şi în explicarea dobânzii şi a

producţiei (Bohm-Bawerk). Wieser a arãtat cã toate costurile sunt costuri de

oportunitate şi a perfecţionat calculul marginalist (utilitatea nu poate fi mãsuratã

cantitativ, ci numai relativ, adicã preferinţele individuale pot fi ordonate, dar nu

pot fi adunate). Retragerea lui Carl Menger din activitatea academicã şi moartea

prematurã a lui Bohm-Bawerk au provocat o scãdere a importanţei şcolii

austriece. Majoritatea contribuţiilor austriece la ştiinţa economicã pãreau a fi

absorbite în curentul central de gândire.

A doua şcoalã austriacã apare tocmai ca urmare a reafirmãrii programului

de cercetare faţã de celelalte şcoli de gândire economicã. Austriecii au atacat aşa

zisa posibilitate a calculului economic într-un stat socialist (în opoziţie cu şcoala

walrasianã) şi propun o nouã teorie a ciclului de afaceri (opusã şcolii

marshalliene). Printre austriecii din a doua generaţie se remarcã Ludwig von

Mises numit şi decanul şcolii austriece, pentru cã revigorarea tradiţiei austriece i

se datoreazã în întregime, şi Friedrich von Hayek, care alãturi de Mises a

contribuit profund la rafinarea şi perfecţionarea teoriei austriece. Din aceastã

generaţie mai fac parte şi F. Machlup, G.Haberler, R.von Strigl. Situaţia politicã

deplorabilã îi va obliga pe toţi cei menţionaţi sã emigreze, iar sub presiunea

noilor idei economice (keynesismul), moştenirea intelectualã austriacã pãrea

pierdutã.

A treia şcoalã austriacã renaşte în S.U.A. în anii '70 ca urmare a

recunoaşterii în mediul academic a eşecului teoriei keynesiste. Aceastã renaştere

are la bazã seminariile lui Mises din anii '50 de la universitatea din New York,

prin care a reuşit sã obţinã o nouã generaţie de economişti, care sã ducã mai

departe programul austriac. M. Rothbard, I. Kirzner, L. Lachman, R. Garrison se

numãrã printre cei mai importanţi dintre noii economişti "austrieci". Din cauzã

cã austriecii s-au constituit ca singura şcoalã care s-a opus de la început şi se

3

Page 4: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

opune revoluţiei keynesiste, o parte dintre economiştii de formaţie "clasică" au

aderat ulterior la şcoala austriacă: W.Hutt, W.Ropke, H.Hazlitt.

Principalele caracteristici ale programului de cercetare austrianistã sunt:

individualismul metodologic, analiza marginalistã şi critica socialismului sub

toate formele sale. O importanţă deosebită o are concepţia ştiinţifică a doctrinei

liberale în viziunea şcolii austriece, în totală opoziţie cu cea a cantitativiştilor

care acordau primordialitate conceptului de măsurare şi considerau că datele

statistice şi calculele matematice puteau sta la baza legilor imuabile conform

cărora ipoteze identice în comportamentul indivizilor duceau la consecinţe

identice. Contrariaţi însă de această concepţie, care susţinea indirect

considerentele socialiştilor conform cărora oamenii se limitează la

comportamente inferioare şi se înmulţesc direct proporţional cu îmbunătăţirea

condiţiilor de trai, austrianiştii au demonstrat că apriorismul este o însuşire a

ştiinţelor, ca şi structura logică a minţii umane, care dezvoltă preferinţe

individuale, nu numai nevoi bazale. În consecinţă mintea umană nu este o

“tabula rasa, ci este echipată cu o serie de instrumente de cunoaştere a realităţii”,

omul nefiind un “animal supus în întregime stimulilor care-i determină cursul

vieţii. El este şi o fiinţă care acţionează, iar categoria de acţiune precede logic

orice act concret”1. În acest fel se conturează trăsătura fundamentală a concepţiei

lor apriorice: ţelul ştiinţei este cunoaşterea realităţii.

Individualismul metodologic

Principiul individualismului metodologic se aflã la baza programului

austriac. El statueazã cã analiza economicã trebuie condusã în aşa fel încât toate

concluziile sã poatã fi sprijinite pe manifestarea preferinţelor indivizilor. Pe de

altã parte, preferinţele indivizilor sunt ireductibile şi, prin urmare, studiul

psihologiei nu poate genera concluzii economice. Ştiinţa economicã reprezintã

astfel logica acţiunii umane. Individualismul metodologic reprezintã nu numai

pilonul de bazã al şcolii austriece, ci şi imperativul categoric al analizei

economice focalizatã pe individ. Chiar dacă e vorba de cazul unui ipohondru, 1 Ludwig von Mises – Human Action, II.2, pag. 36

4

Page 5: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

căruia un medicament fără efecte secundare, luat fără nici un rost, îi poate face

chiar bine ajutându-l pe acesta să-şi recapete liniştea, are un efect pervers

indirect, acela de a redirecţiona resursele către nevoi care de fapt nu există,

folosind în consecinţă bunuri cu proprietăţi pe care de fapt nu le au, în

detrimentul unor alte bunuri cu proprietăţi potenţiale reale. Nevoile imaginare

sunt în esenţă subiective.2 Nu poate exista o nevoie imaginară pentru un bun nou,

ca rezultat al progresului tehnic, deoarece bunul în cauză nu mai apucă să fie

cunoscut de consumatorul care este ocupat de folosirea unor bunuri mai vechi pe

care le-a mai folosit şi înainte şi cărora le cunoaşte efectul. Numai că structura

psiho-fizică a unui om este într-o continuă schimbare şi, din când în când, ar fi

indicat ca indivizii să facă măcar probitatea noilor rezultate ale progresului

tehnic care le-ar putea îmbunătăţi viaţa.

Indivizii pot folosi resursele de care dispun în cele mai variate modalităţi

şi combinaţii pentru satisfacerea propriilor trebuinţe. Fiecare dintre ei are

anumite aşteptări, nevoi, mijloace de îndeplinire a obiectivelor şi perspective.

Combinaţiile posibile nu pot fi redate pe hârtie nici măcar cu ajutorul cifrelor

folosite pentru determinarea distanţelor dintre stelele din două galaxii diferite.

Ceea ce este însă cu atât mai interesant este faptul că acţiunea umană, baza

individualismului metodologic, poate fi considerată tot un bun, poate cel mai de

seamă dintre toate. Simpla posesie a unei resurse nu înseamnă nimic atât timp cât

un individ nu o şi foloseşte. Practic fără acţiune, nici nu interesează prezenţa

resursei, deşi analitic efectul este la fel de puternic, numai că de alt sens. Astfel,

condiţia necesară, uneori şi suficientă, pentru ca un individ să se considere

posesorul unei resurse implicite este determinarea şi hotărârea de a acţiona într-

un anumit sens. În aceastã ordine de idei, orice abstractizare sau simplificare a

interpretãrii economice este arbitrarã, fapt care nu trebuie nici uitat şi nici trecut

cu vederea. Comportamentul uman nu poate fi extrapolat în timp decât dacă

autorii acestor extrapolări îşi asumă riscuri însemnate. Nimic nu îndeamnă la

consideraţia că în împrejurări standard indivizii au şi comportamente pe măsură.

2 Carl Menger – Principles of Economics, Cap I.1.7

5

Page 6: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

Altfel, probabil că nu ar mai exista schimbul pe piaţă. Dacă un bun ar fi pe o

piaţă numai dorit, nu şi oferit, atunci tranzacţionarea sa nu ar mai putea avea loc,

din cauză că ceea ce este bun pentru un individ este bun pentru toţi ceilalţi. Dacă

nu va exista nici măcar un singur ofertant, adică un individ pentru care posesia în

exces a bunului respectiv să devină un impediment, ca orice lucru nefolositor,

atunci un nou venit pe piaţa caracterizată de penuria bunului respectiv ar şti sigur

că dacă ar aduce şi cea mai neînsemnată cantitate, cu cea mai îndoielnică calitate

din acel bun, va reuşi să vândă imediat. Altfel, în condiţii normal concurenţiale,

atât cumpărătorii cât şi vânzătorii culeg mai întâi informaţiile şi ţes în minte o

reţea de fire de pânză de păianjen în care fiecare fir reprezintă o variantă prin

care îşi poate realiza obiectivul datorită căruia se află pe piaţă. Şi chiar dacă ar

exista informaţii despre nevoile consumatorului şi despre oferta producătorilor,

nimeni nu poate prognoza care va fi oferta agreată de consumator: un individ nu

cumpără decât dacă este ieftin, altul, având resurse materiale, apreciază în primul

rând calitatea, indiferent de cost, un altul nu cumpără decât din locaţii care

îndeplinesc anumite standarde, arhitectonic, igienic, alţi indivizi nu cumpără

decât bunuri scumpe, crezând că numai preţul ridicat este dovada calităţii, în

sfârşit alţi indivizi nu cumpără decât produse preferenţiale, „de firmă”, indiferent

de preţ, neînţelegând probabil că plătesc cu bani grei doar o nevoie care

revendică consumul unui bun imaginar.

Relaţiile dintre indivizi aduc în discuţie cu atât mai mult individualismul

metodologic cu cât oamenii demonstrează în fiecare moment al existenţei lor că

nu sunt numai nişte mecanisme menite să muncească pentru a se putea hrăni şi să

se reproducă3. Acţiunile fireşti îşi schimbă semnificaţiile în funcţie de numeroşi

factori spaţio-temporali. Diferenţele culturale, religioase, tradiţiile şi cutumele

minorităţilor de orice natură sunt determinante pentru realizarea unor căi proprii

pe care acţiunile se desfăşoară şi pe care nu pot fi analizate şi diagnosticate

precum un cal de vânzare într-un târg, după ce i s-au verificat dinţii.

3 Ludwig von Mises – Capitalismul şi duşmanii săi, pag 32

6

Page 7: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

Relaţiile dintre indivizi se bazează pe interese sau pe sentimente. Atât într-

un caz cât şi în celălalt, diversitatea naturii umane este hotărâtoare. Interesele se

află într-o permanentă dinamică şi diferă, fireşte, de la un individ la altul, deşi, în

linii mari, pot fi schiţate standarde pe care indivizii le urmăresc. Sentimentele la

rândul lor nu se bucură de un evantai tipologic atât de larg precum cel al

intereselor personale, dar îşi aduc contribuţia la personalitatea unică a individului

prin aceea că au în schimb o evoluţie şi o variaţie exponenţială, o capacitate de

metamorfozare nelimitată care are sarcina de a face individul să simtă că trăieşte

cu adevărat.

Probabil însă, că cea mai importantă funcţie a interesului personal constă

în faptul că acesta, înainte de toate, conservă proprietatea. În situaţia în care

individul nu este cointeresat de exercitarea drepturilor de proprietate, nici nu va

avea grijă ca administrarea acesteia să fie optimă. Cu bunurile altora oamenii

sunt întotdeauna neglijenţi. Dacă individul ar fi stăpânul proprietăţii pe care o

foloseşte, atunci el ar fi primul interesat în perenitatea funcţionării şi dezvoltării

sale. Interesul său personal s-ar manifesta în primul rând prin interesul pentru

bunăstarea proprietăţii care îl susţine din punct de vedere fizic. Ar exista în acest

fel un număr nelimitat de indivizi care depun toate diligenţele pentru bunăstarea

locaţiei în care trăiesc şi care ar genera în fapt bunăstarea la nivelul întregii

societăţi.

Reprezentanţii de seamă ai liberalismului şcolii austriece extind analiza

proprietăţii, fie publică, fie privată, la un aspect care, în definitiv, interesează pe

toată lumea: avuţia. Demarând analiza avuţiei indivizilor, Carl Menger

pregăteşte terenul pentru fundamentul operei sale şi al întregii revoluţii

marginaliste: teoria subiectivă a valorii. Plecând aşadar de la deducţia că poate fi

numit bun orice resursă care se dovedeşte folositoare pentru acoperirea unei

nevoi, Menger clasifică în etapa următoare a analizei sale bunurile în economice

şi non-economice, în baza tensiunii dintre nevoi şi resurse. Bunurile non-

economice, adică cele la care accesul este non-exclusiv îşi păstrează caracterul

de bunuri, fiind uneori vitale în supravieţuirea indivizilor, numai că nu pot fi

7

Page 8: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

luate în considerare atunci când se comensurează avuţia. Aducerea în prim plan

a bunurilor non-economice în analiza avuţiei conduce la confruntarea câtorva

interesante paradoxuri4:

1. pe măsură ce bunurile non-economice devin din ce în ce mai rare,

accesul la ele poate deveni exclusiv şi le va acorda astfel caracterul

de bunuri economice, ceea ce va atrage o creştere a avuţiei

2. avuţia nu este o măsură a bunăstării

3. suma avuţiilor individuale nu este echivalentă cu avuţia naţională

Este adusă indirect în discuţie proprietatea, ca modalitate de explicare şi

de înţelegere a acestor paradoxuri. Menger numeşte proprietate particulară numai

“întregul cumul de bunuri aflat la dispoziţia, în controlul unei persoane”5.

Astfel, modelul echilibrului staţionar, care se autoperpetueazã, reprezintã

doar punctul de pornire în analiza economicã şi nu punctul final, Menger

considerând că atât timp cât există schimb, există şi premisa de a considera

lumea în continuă schimbare. În viziunea austriacã analiza economicã trebuie sã

tindã spre identificarea relaţiilor de la cauzã la efect, sã producã o analizã

genetic-cauzalã (opusã analizei operaţionale, cultivatã de economiştii

contemporani). Analiza cauzalã are ca o primã şi foarte importantã consecinţã

introducerea timpului în economie ca o variabilã şi nu ca o constantã, conferind

astfel posibilitatea demonstrării legitimităţii perceperii de dobândă, impediment

pe care liberalismul clasic nu îl putuse depăşi. Acţiunea umanã are loc în timp,

iar timpul devine rar şi capãtã valenţele unui factor de producţie. Deosebit de

importantã este şi precizarea potrivit cãreia noţiunea de timp capãtã proprietãţile

sale temporale cunoscute numai dacã presupunem cã timpul se scurge într-o

singurã direcţie sau, ceea ce este acelaşi lucru, dacã afirmãm cã procesele

economice sunt ireversibile.

Într-o concluzie mai largã, individualismul metodologic asociazã douã

lucruri importante: primul, oamenii acţionează , adicã sunt dotaţi cu voinţã şi

4 Carl Menger - Principiile economiei, Cap II.4.1.1 5 Idem

8

Page 9: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

judecatã proprie; de aici rezultã eterogenitatea masei umane şi diversitatea

planurilor acesteia; al doilea, oamenii învaţã, adicã pot sã-şi corecteze planurile

greşite. În acest fel, teoria economicã trebuie sã ţinã cont de dinamismul

structurii pe care o studiazã.

Existenţa calculului economic în socialism

Mises a fost primul care a arãtat cã în socialism este imposibil calculul

economic, pentru simplul fapt că nimeni nu putea avea mai mult de o anumită

limită, acest lucru subminând interesul de a avea ceva în surplus, ceea ce oricum

era imposibil de păstrat. Atacul sãu pornea de la faptul cã, pentru a-şi îndeplini

obiectivele, planificatorul trebuie sã efectueze calcule economice. Ori, acest

lucru era imposibil din cauzã cã neexistând proprietate privatã, nu exista piaţã,

iar preţurile nu se puteau forma. Prin urmare, spune Mises, statul socialist vroia

sã efectueze calcule, dar fãrã sã aibã numerele pe care sã le introducã în aceste

calcule! Concluzia lui era clarã: calculul în socialism este imposibil. Distribuţia

se făcea fără a se ţine cont de preferinţele individuale, ceea ce favoriza

tranzacţionarea bunurilor de larg consum pentru necesităţi. Chiar şi pentru

acestea însă, economia socialistă se inspira după evoluţia preţurilor din

capitalism, în speranţa identificării unui sistem de referinţă măcar. Acest

raţionament a avut un efect devastator asupra economiştilor socialişti, însã

dezastrul teoriei lor nu a împiedicat, din pãcate, triumful doctrinei lor. În

socialism nu se puteau emite defel pretenţii nici asupra siguranţei calculului

costului de producţie, deoarece cheltuielile materiale nu puteau fi la fel de uşor

de explicat de teoria obiectivă a valorii (folosită pentru cheltuielile salariale).

Încercãrile de a respinge argumentele lui Mises nu au fãcut decât sã confirme

degringolada teoreticã a socialismului (printre altele, socialismul aplicat nu a

semãnat niciodatã cu cel teoretic). În anii '30, O.Lange a încercat sã furnizeze un

model de sistem socialist care sã evite critica lui Mises. Rezultatul a fost o

caricaturã a sistemului capitalist. Lange a încercat sã facã din socialism un sistem

care sã imite piaţa şi preţurile rezultate din sistemul competiţional, fãrã a

9

Page 10: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

recunoaşte totuşi superioritatea acestuia din urmã. Austriecii şi-au mutat atunci

critica lor spre noţiunea de planificare. Mises considera că dacă tot timpul este

nevoie de aprobări, nu mai este timp de iniţiativă şi progres:

1. producţia este caracterizată de condiţii non-umane, cum ar fi

randamentele descrescătoare pentru resursele mai slabe atrase în circuitul

economic

2. munca are calităţi diferite; teoria valorii muncă nu ar putea fi valabilă

decât dacă munca în sine ar fi un etalon general, ori tocmai asta mai

rămânea de demonstrat!

3. există o relaţie de substituţie între ratele de salarizare a muncii simple şi a

celei complexe; acest lucru presupunea un schimb, dar socialiştii nu

puteau admite defel acest lucru

Hayek a fost cel care a mers pe ideea diviziunii cunoaşterii între

participanţii la piaţã şi la perfecţionarea conceptului de de coordonare a

planurilor individuale. Dispersia informaţiei nu poate fi controlată nici măcar de

către stat. Adversarii liberalismului considerau că atât timp cât pe piaţă

informaţia este imperfectă, statul trebuie să intervină pentru a corija

externalităţile negative. Nimic nu ne face să credem însă că statul ar putea

conferi informaţiei transparenţa perfectă.

Teoria ciclului de afaceri

Teoria ciclului de afaceri constituie una dintre cele mai viguroase

contribuţii austriece la ştiinţa economicã. La origine, ea reprezintã împletirea

teoriei austriece a capitalului cu teoria monetarã a economistului suedez Knut

Wicksell. Iniţiatorul acestei teorii este Mises în Teoria banilor şi a creditului.

Ulterior, Mises şi Hayek, au perfecţionat şi nuanţat aceastã teorie.

Potrivit teoriei austriece a ciclului de afaceri, la baza expansiunii din faza

iniţialã a ciclului se aflã o creştere a volumului de credite din economie. Aceasta

se manifestã în general printr-o creştere a preţurilor şi o scãdere a ratei dobânzii

sub nivelul care ar predomina în absenţa fluctuaţiei monetare. Aceastã extindere

10

Page 11: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

a creditului poate fi provocatã atât de intervenţia Băncii Centrale, cât şi de

sistemul de rezerve fracţionare. Oricare îi este cauza, extinderea creditului

determinã o îmbunãtãţire iniţialã a condiţiilor de afaceri. Investitorii se gãsesc în

posesia unor sume mai mari de bani pe care sã le plaseze în diverse active

necesare în procesul investiţional. Acelaşi lucru poate fi exprimat prin faptul

evident cã o ratã a dobânzii mai micã sporeşte profitabilitatea investiţiilor pe

ansamblu. Dat fiind faptul cã creditul suplimentar ajunge întâi la

producãtori/investitori, aceştia pot sã liciteze mai mult pentru activele de care au

nevoie în procesul de producţie. Primul efect vizibil va fi deci o creştere relativã

a preţurilor tuturor materialelor cerute în producţie (noţiunea de creştere relativã

a preţurilor se referã la preţurile bunurilor de producţie în termeni de bunuri de

consum). Pe mãsurã ce preţurile bunurilor de producţie vor creşte din ce în ce

mai mult, rentabilitatea investiţiilor va tinde sã scadã. Dacã extinderea creditului

nu se accelereazã, creşterea preţurilor la bunurile de producţie va prinde din

urmã preţurile bunurilor de consum, determinând scãderea drasticã

profitabilitãţii. Criza se declanşeazã atunci când, la preţurile existente,

producãtorii nu pot sã-şi vândã mãrfurile. Pentru a le vinde ei trebuie sã scadã

preţurile, însã cu preţul unor pierderi mari. Dacã în acest moment oferta de

monedã se mãreşte din nou, producãtorii primesc un rãgaz, dar finalul este

inevitabil. Raportul dintre preţurile bunurilor de producţie şi preţul bunurilor de

consum trebuie sã se ajusteze în aşa fel încât profitabilitatea generalã sã ajungã la

nivelul iniţial, determinat de rata naturalã a dobânzii.

Este de fapt vorba de credite reale şi credite de consum. Primele se

formeazǎ strict pe baza economiilor depuse la bǎnci şi au la bazǎ o abţinere de la

consum. Nu vor exista credite suplimentare decât în mǎsura în care se

acumuleazǎ alte economii. Creditul de circulaţie este acordat din fondurile

bancare şi nu este limitat de rigiditatea cantitǎţii de capital acumulate anterior. În

principiu expansiunea sa depinde pur şi simplu de conduita bǎncii. În acest fel se

acordǎ împrumuturi nelimitate care vor genera iluzia rentabilitǎţii unor proiecte

considerate anterior lipsite de susceptibilitatea de a aduce profit. Prin urmare

11

Page 12: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

costul mic al creditului îi va determina pe oamenii de afaceri sǎ considere

rentabile supra-investiţiile şi sǎ accepte prelungirea excesivǎ a proceselor de

producţie şi de consum.

Când bǎncile dau bani se renunţǎ la la producţia bunurilor de consum

(definitivarea bunurilor de consum, caracterizate de structura pe verticalǎ, a

producţiei, adicǎ de stadiile de finalizare specifice) şi se trece la prelungirea

investiţiilor (structura pe orizontalǎ a producţiei), la extinderea investiţiilor cǎtre

domenii noi, în locul finalizǎrii investiţiilor în domeniile deja implementate. De

fapt se finanţeazǎ bunurile cu valoare adǎugatǎ mare, complexe, a cǎror

definitivare şi finisare este dificilǎ şi solicitantǎ şi se desfǎşoarǎ pe un segment

mai mare de timp. Preţurile vor creşte deoarece se recurge la substituirea muncii

de cǎtre capital. Salariile cresc, în mod firesc, deoarece rtendinţa este de a

produce cât mai multe bunuri de producţie, nu de consum. Este momentul în care

este descoperit cruntul adevǎr: banii se înmulţesc mai repede decât bunurile şi se

ajunge la un dezechilibru între bunurile de producţie şi cele de consum. În acest

context oamenii de afaceri ar dori sǎ renunţe la o parte din bunurile de producţie

dar nu mai pot face acest lucru deoarece au deja datorii foarte mari. Resursele

folosite în stadiile înalte ale producţiei devin o povarǎ deoarece s-au materializat

într-un stoc pentru care cererea nu mai este suficientǎ. În concluzie, atunci când

capitalul devine ieftin, se doreşte înlocuirea muncii prin intermediul sǎu în

scopul creǎrii unor bunuri din ce în ce mai complexe, mai scumpe şi de folosinţǎ

mai îndelungatǎ.

A fost o vreme când teoria austriacã a ciclului de afaceri a dominat mediul

universitar, dar ea a fost "eliminatã" de competiţia cu teoria keynesistã. Lipsa de

rezistenţã a fost datã de faptul cã teoria austriacã nu a reuşit sǎ demonstreze în

timp util cǎ nu este nevoie în mod necesar un remediu la crizã; cel mai bun

tratament al crizei, spuneau austriecii, este prevenirea ei. Aceastǎ „soluţie” are la

bazǎ faptul cǎ recesiunea este de fapt un proces firesc în care se regǎseşte

corectarea efectelor nedorite ale expansiunii. Cert este cǎ odatǎ izbucnitǎ criza,

guvernul nu trebuie sǎ mai facǎ nimic prin care sǎ se înlesneascǎ amplificarea

12

Page 13: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

creditǎrii, mai ales cǎtre firmele care au deja probleme. Prǎbuşirea puterii de

cumpǎrare a banilor prin creditǎri susccesive care prelungesc agonia crizei

iniţiale va atrage astfel cronicizarea acesteia într-o depresiune care va fi greu de

depǎşit. Guvernul nu trebuie în nici un caz sǎ mai stimuleze cererea agregatǎ ci

trebuie sǎ accepte abţinerea în consum pentru realizarea unui potenţial real de

creditare prin creşterea economisirii. În concluzie, având în vedere cǎ soluţia în

cazul recesiunii se fundamenta pe reţinerea statului de a interveni, indiferent de

direcţie şi pe favorizarea doctrinei „laissez-faire”, teoria liberalã a austriecilor era

în completã contradicţie cu etatismul, cu socialismul şi cu interveţionismul la

modã în epocã.

Ludwig von Mises

Ludwig von Mises s-a născut în 1881 la Lemberg în Galiţia, provincie a

Austro-Ungariei. La începutul secolului al XX-lea a intrat la universitatea din

Viena, unde l-a avut ca profesor pe Karl Grunberg, un istoric al economiei,

preocupat de istoria agriculturii şi a muncii, dar şi de marxism. Prima lucrare a

lui Mises s-a axat pe studiul modului în care se desfiinţase iobăgia în provincia

sa natală. La acea vreme exista o rivalitate deosebita între Şcoala socialismului

de catedră (având ca bază Germania) şi Şcoala austriacă (având ca bază, evident,

Viena). Totuşi, Şcoala austriacă pierduse încet, încet teren. Profesorul lui Mises

era adept al socialismului. În cursul studiului său, Mises îşi dă seama că ceva nu

mergea în explicaţiile de sorginte socialistă. În 1903, descoperă Şcoala austriacă

citind 'Principiile economiei' de Carl Menger şi aceasta reprezintă un punct de

cotitură în formarea sa ştiinţifică. Mises îsi dă doctoratul la facultatea de drept de

la universitatea din Viena şi peste câţiva ani, după 1906, lucrează pe lângă

judecătorii şi devine asociat la o firmă de avocatură. Va obţine în 1909 cel mai

important post, până la plecarea din Austria, şi anume acela de economist la

Camera de Comerţ din Viena. Din această poziţie a devenit unul dintre cei mai

importanţi consilieri ai guvernului după primul război mondial. La biroul său de

13

Page 14: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

la Camera de Comerţ a înfiinţat un seminar de economie, cu care avea să devină

celebru mai întâi în Europa şi apoi şi în S.U.A. Deşi nu aducea vreo recunoaştere

oficială nici la Camera de Comerţ şi nici la universitatea din Viena, seminarul a

atras rapid cele mai importante speranţe ale gândirii economice austriece. Printre

participanţii la seminar s-au numărat F.von Hayek, G. Haberler, O.Morgenstern,

F.Machlup, R.Strigl. Apropierea războiului şi ascensiunea diferitelor forme ale

socialismului îl determină pe Mises să accepte postul de profesor de Relaţii

Economice Internaţionale la universitatea din Geneva. Izbucnirea războiului îl

forţează să părăsească Europa şi să se refugieze în S.U.A. În luna august a anului

1940 ajunge la New York. Pentru o vreme trăieşte din economii. Apoi publică

diverse articole în ziare din New York pe tot parcursul războiului. Astfel ajunge

să-l cunoască pe Henry Hazlitt, mare jurnalist şi economist american, primul

dintre economiştii americani care a căutat să se opună ascensiunii teoriilor

keynesiste. Posibilitatea publicării unor lucrări proprii aduce pentru prima dată o

îmbunătăţire a situaţiei sale personale. Prin William Volker Fund, primeşte un

post de visiting professor la universitatea din New York, unde, în 1949, reîncepe

atât de celebrele seminarii de economie. Anul 1949 coincide în mod fericit cu

publicarea operei sale capitale Human Action. Mises a continuat să profeseze

până în 1969, fiind la acea dată cel mai bătrân profesor activ din S.U.A.

Până la retragerea sa din mediul universitar va rămâne un scriitor prolific pe

diverse teme economice şi metodologice. Moare în 1973, la 92 de ani, fără a mai

apuca să vadă extraordinara înflorire a curentului austriac. Contribuţiile sale la

ştiinţa economică i-au asigurat un loc unic în istoria gândirii economice, teoria

monetară, ciclul de afaceri şi critica adusă socialismului fiind printre cele mai

importante.

Friederich August von Hayek

Friedrich August von Hayek este probabil economistul austriac cu cel mai

mare succes în răspândirea ideilor şcolii austriece în lumea anglo-saxonă, chiar

14

Page 15: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

dacă a trebuit să facă unele concesii pentru aceasta. De fapt, obiectivul său

metaeconomic a fost fuziunea cadrului static walrasian cu “dinamica” austriacă.

S-a născut la 8 mai 1899 într-o distinsă familie de intelectuali din Viena (Ludwig

Wittgenstein era vărul său de-al doilea). A servit pentru scurtă vreme pe frontul

italian în timpul războiului. În 1918 a început studiile de drept la universitatea

din Viena unde în 1921 obţine şi doctoratul în acest domeniu. Cu toate acestea,

Hayek era interesat mai ales de economie şi psihologie. De aceea, el urmează

cursurile lui Friedrich von Wieser, unul dintre membrii renumiţi ai şcolii

austriece fondată de Carl Menger. În 1923 îşi ia doctoratul în ştiinţe sociale. În

1921, Hayek a contribuit la constituirea unui grup de tineri intelectuali, care se

reuneau pentru a discuta texte despre probleme de interes comun. Disciplinele

reprezentate erau numeroase şi variate: economia, sociologia, istoria, psihologia,

istoria artei, muzică, psihanaliza, fizica şi matematica. Mulţi dintre aceştia vor

deveni mai târziu celebri, iar o bună parte dintre ei se vor întâlni la seminarul lui

Ludwig von Mises fondat în 1922. După 1923, el decide "pe propriile cheltuieli

şi riscuri" să petreacă 15 luni în Statele Unite ale Americii, beneficiind de

scrisorile de recomandare ale lui J. Schumpeter. Aici el începe o nouă teză de

doctorat pe problemele stabilizării monetare, dar pe care nu o va termina

niciodată. Oricum, va avea ocazia să-şi perfecţioneze engleza şi să facă

cunoştinţă cu economiştii şi teoriile la modă în America. Se întoarce la Viena în

1924 şi publică primele articole. În această perioadă, începe cercetările asupra

teoriei monetare, prin prisma experienţei sale americane, şi caută, totodată, să

obţină un post universitar. Hayek apare interesat, înainte de toate, de teoria pură,

dar pornind de la analiza faptelor concrete. În 1927, Mises îl ajută pe Hayek să

fondeze Institutul austriac de cercetări economice, care are ca program de

cercetare fluctuaţiile şi crizele economice; Hayek a fost director al acestui institut

până în 1931. Din 1929 el începe să predea la universitatea din Viena. În această

perioadă, la Londra îl întâlneşte pentru prima dată pe J.M. Keynes. În 1929

publică în germană, tradusă apoi în engleză, prima sa carte "Monetary Theory

and the Trade Cycle" unde face o retrospectivă critică a teoriilor monetariste şi

15

Page 16: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

non-monetariste ale fluctuaţiilor ciclice, susţinând că intervenţiile monetariste

crează distorsiuni în preţurile relative, conducând la o proastă alocare a

resurselor. În această carte, Hayek condamnă politicile de luptă contra

depresiunii economice prin extinderea creditului. El a atras atenţia în stilul său

bine cunoscut, că asemenea politici nu făceau decât să agraveze depresiunea.

În 1931, Lionel Robbins l-a invitat pe Hayek la Londra pentru a conferenţia

despre rezultatele cercetărilor sale. L.Robbins era, în acea vreme, exponentul

unui grup de economişti liberali de la London School of Economics, pe când

Keynes şi discipolii săi îşi aveau cartierul general la Cambridge. Hayek rămâne

la Londra până în 1950 ca cetăţean britanic, cetăţenie dobândită în 1938 şi la care

nu a renunţat niciodată. În atmosfera londoneză continuă seria marilor

controverse, de astă dată împotrive lui O.Lange. În cartea sa “Economia dirijată

în regimul colectivist” formulează şi concluzia marii controverse: imposibilitatea

“socialismului de piaţă”.

O altă problemă asupra căreia s-a concentrat Hayek toată viaţa şi al carei

început datează din perioada londoneză este teoria cunoaşterii, în particular

epistemologia. Într-un text publicat în 1937 “Economics and Knowledge” el

prezintă pentru prima dată tezele sale asupra diviziunii cunoaşterii, distanţându-

se astfel de teoria ortodoxă. În 1941, începe să publice în revista Economica o

serie de articole despre “Contrarevoluţia în ştiinţa”, despre “scientism”, adică

despre aplicarea servilă în ştiinţele sociale a metodelor ştiinţelor naturale. Hayek

critică “raţionalismul constructivist” sau “naiv” care pretindea înţelegerea totală

a societăţii, dar critică mai ales ideile legate de transformarea raţionalismului.

Tot în 1941 a apărut una dintre cele mai importante scrieri ale sale, în seria

“economiei pure” şi anume “The Pure Theory of Capital”. Cu cartea sa din 1944,

“The Road To Serfdom” (tradusă şi în româneşte), Hayek dobândeşte pe de-o

parte notorietate mondială, iar pe de altă parte o mulţime de duşmani.

În 1947, el invită 40 de intelectuali prestigioşi – economişti, istorici, jurnalişti –

la o conferinţă la Mont-Pelerin în Elveţia, pentru a discuta principiile unei ordini

liberale şi mijloacele de a o păstra. Între cei invitaţi se aflau: M.Allais, M.

16

Page 17: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

Friedman, Bernard de Jouvenel, F. Knight, F. Machlup, L. von Mises, M.

Polanyi, K. Popper, L. Robbins şi alţii. Acest grup decide să-şi continue existenţa

ca un forum de discuţii şi astfel se pun bazele Societăţii de la Mont-Pelerin, pe

care Hayek o va prezida din 1947 până în 1960. Societatea va aduna cu timpul

peste 400 de membri din 30 de ţări şi va ţine întruniri o dată pe an, în diverse

ţări. Reuniunea din 1975 a fost consacrată evaluării lucrărilor lui F. von Hayek,

în urma primirii de către acesta a premiului Nobel, dar la care Hayek nu a

participat.

În 1949, Hayek părăseşte London School of Economics, şi pleacă în

S.U.A., unde va ţine cursuri din primăvara anului 1950 la universitatea din

Arkansas. Apoi, din toamna anului 1950, acceptă postul de profesor de ştiinţe

sociale şi morale la universitatea din Chicago. La Chicago intră în contact cu cei

care alcătuiau şcoala de la Chicago: F. Knight, M.Friedman, G. Stigler asupra

cărora va exercita o influenţă deosebită. La Chicago are un succes formidabil,

adunând la seminariile sale interdisciplinare, numeroşi participanţi. Tot în

această perioadă el publică articole şi o serie de cărţi: “J. S. Mill and Harriet

Taylor” (1951), ”The Counter-Revolution of Science”(1952), ”The Political

Ideal of the Rule and Low” (1955), ”The Constitution of Liberty”(1960). Această

ultimă carte (tradusă şi în româneşte), constituie într-o mare măsură continuarea

la ”Drumul către servitute”, fiind considerată de analiştii istoriei gândirii

economice drept una dintre cele mai ambiţioase scrieri ale lui Hayek.

În 1962, Hayek începe o a patra etapă a carierei sale: universitatea din

Frieburg, Germania îi oferă o catedră de economie politică, succedându-l pe

prietenul său Walter Eucken, fondatorul şcolii Ordo, de la sfârşitul celui de al

doilea război mondial, un alt nucleu liberal, ai cărui adepţi au creat baza teoretică

a ”miracolului economic german”. La Frieburg, timp de şapte ani, Hayek

continuă ofensiva sa politică şi teoretică, de acum cunoscută şi recunoscută. În

1964 primeşte titlul de doctor honoris causa al universităţii din Tokyo, iar în

1969 este numit profesor onorific al universităţii din Frieburg.

17

Page 18: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

În 1969 se reîntoarce în Austria sa natală, unde va avea un post de

profesor onorific la Salzburg. Deşi bolnav şi oarecum izolat, Hayek scrie primul

volum din cele trei ale capodoperei ”Drept, legislaţie, libertate”. Această carte

este într-un fel, continuarea reflexiilor sale din "Constituţia libertaţii". De fapt, el

demonstrează că după ce s-au pus bazele liberalismului esenţialul constă în a-l

menţine şi a-l perpetua. Celelalte două volume au văzut lumina tiparului în 1976

respectiv 1979. În 1974, primeşte titlul de doctor honoris causa al universităţii

din Salzburg, şi apoi, pe neaşteptate şi premiul Nobel pentru Economie, premiu

pe care îl va împărţi cu economistul suedez Gunnar Myrdal, antipodul teoretic al

lui Hayek.

În discursul său de la banchetul organizat de primirea Premiului Nobel,

Hayek a făcut o declaraţie pe cât de şocantă, pe atât de caracteristică lui: "Dacă

cineva mi-ar fi cerut sfatul înainte de instituirea premiului Nobel pentru

economie, eu i-aş fi spus să renunţe la această idee, pentru că această distincţie

conferă o autoritate pe care în economie nici un om nu ar trebui să o aibă",

adăugând: "nu există nici o dovadă incontestabilă despre un om care să-şi fi adus

contribuţia la ştiinţa economică şi care să fie omnicompetent în problemele

economiei".

În 1977, Hayek se reîntoarce la Frieburg, unde va rămâne până la

sfârşitul vieţii. În 1980, organizează la Paris o întâlnire între liberali şi socialişti.

Textele redactate cu această ocazie au constituit punctul de plecare în elaborarea

unei cărţi:"The Intelectual Error of Socialism". În această carte el reia ideile sale

obsedante despre socialism, insistând asupra diferenţelor culturale şi asupra

problemelor morale. În particular, Hayek îşi propusese respingerea credinţei

eronate după care omul se modelează.

Fie şi numai scurta trecere în revistă a periplului creator al lui F. von Hayek, dă

dimensiunea personalităţii sale monumentale şi a locului său în istoria gândirea

economice.

Ca exponent de seamă al şcolii austriece Hayek va împărtăşi ideile

acestei şcoli, le va amplifica şi rafina, căutând totodată să atenueze formalizarea

18

Page 19: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

externă, deşi perfectă logic şi matematic, dar neoperaţională în economia reală.

Hayek gândea universul economiei în termeni de conjecturi, de procese şi

instituţii. Pentru Hayek economistul trebuie în mod invariabil să opteze pentru o

analiză în termeni de piaţă. O caracteristică esenţială a concepţiei hayekiene este

aceea că noţiunea de piaţă are o valoare epistemologică. Piaţa nu este numai ceea

ce în mod obişnuit cred oamenii, ea este o construcţie a ordinii comerţului şi a

monedei, rezultată deopotrivă dintr-o tradiţie economică şi dintr-o moştenire

intelectuală comună. De altfel preocupările epistemologice ale lui Hayek sunt

parte integrantă a discursului său de economist. El nu a abandonat niciodată

ideile de la care a plecat, dar mereu s-a întrebat, întrebări care revin ca un leit-

motiv în opera sa: ce putem aştepta şi ce trebuie să asteptăm de la ştiinţa

economică? Dupa opinia lui Hayek, opinie îmbrăţişată şi de adepţii săi, ştiinţa

economică este un tip de cunoaştere economică şi în acest mod trebuie abordată

metodologia economică. Într-o idee mai largă Hayek susţine că metodologia

economică asumă sarcina complexă de reflecţie asupra limitelor iminente ale

ştiintei economice.

BIBLIOGRAFIE

Bobbio, Norberto Liberalism şi democraţie, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998

von Böhm-Bawerk, Eugen The origin of interest, preluare http://www.econlib.org/library

von Böhm-Bawerk, Eugen The Positive Theory of Capital 1891, London: Macmillan and Co., preluare http://www.econlib.org/library

Buchanan, James M. Limitele libertăţii. Între anarhie şi Leviathan, Institutul European, 1997

Haberner, Jeffrey M. Rolul activităţii antreprenoriale în privatizare, în traducere realizată de Institutul Mises România, www.misesromania.org

19

Page 20: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

von Hayek, Friedrich A. Autobiografie intelectuală, Ed. Nemira, Bucureşti, 1999

von Hayek, Friedrich A. Infatuarea fatală, Ed. Antet, Filipeştii de Târg, Prahova, 1990

von Hayek, Friedrich A. Drumul către servitute, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997

Hirschman, Albert O. Morala secretă a economistului, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998

Hume, David Eseuri politice, Ed. Incitatus, Bucureşti, 2002

Kirzner, M. Israel Perspectiva economică, Ed. All, Bucureşti, 1996

Menger, Carl Principles of Economics, preluare http://mason.gmu.edu/~tlidderd/menger/

Mill, John Stuart Eseuri etice, Ed. Paideia, Bucureşti, 2003

von Mises, Ludwig Capitalismul şi duşmanii săi, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998

von Mises, Ludwig Acţiunea umană, în traducere realizată de Institutul Mises România, www.misesromania.org

von Mises, Ludwig Haosul planificat, în traducere realizată de Institutul Mises România, www.misesromania.org

von Mises, Ludwig Socialismul. O analiză economică şi sociologică, în traducere realizată de Institutul Mises România, www.misesromania.org

von Mises, Ludwig O perspectivă asupra Şcolii austriece în economie, în traducere realizată de Institutul Mises România, www.misesromania.org

Popper, Karl R. Lecţia acestui secol, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998

Popper, Karl R. Mizeria istoricismului, Ed. All, Bucureşti, 1998

Rothbard, Murray N. Ludwig von Mises pe înţelesul tuturor, în traducere realizată de Institutul Mises România, www.misesromania.org

20

Page 21: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

Rothbard, Murray N. A legacy of liberty, preluare, www.mises.org/mnr.asp

Vergara, Francisco Temeiurile filozofice ale liberalismului, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998

von Wieser, Friedrich The theory of value, Annals of the American Academy of Political and Social science II (1891-1892), , preluare http://www.econlib.org/library

Iliescu, Adrian-Paul coordonator

Filosofia socială a lui F. A. Hayek, Ed. Polirom, Iaşi, 2001

21

Page 22: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

II. NOUA MICROECONOMIE

Noua microeconomie s-a dezvoltat ca un domeniu de cercetare relativ

autonom unde microeconomia tradiţională este abordată ca un caz teoretic

particular. Dintre achiziţiile noii microeconomii cele mai consistente teorii au ca

temă de cercetare concurenţa reală, incluzând problematica informaţiei imperfecte,

incomplete şi asimetrice, dar şi analiza costurilor de tranzacţionare. Complexitatea

şi diversitatea acţiunilor agenţilor economici au constituit pentru marii economişti

din a doua jumătate a secolului al XX-lea tot atâtea surse de inspiraţie, dar şi de

succes al teoriilor lor. Din această multitudine de teorii le reţinem pe cele care au

schimbat de o manieră decisivă modul de a gândi economia concurenţială: Noua

teorie a firmei, Teoria concurenţei imperfecte, Teoria drepturilor de proprietate,

Teoria pieţelor cu informaţie asimetrică, Teoria capitalului uman.

1. NOUA TEORIE A FIRMEI

Într-un articol apărut în 1937, intitulat "Natura firmei", Ronald H. Coase a

redefinit firma sub multitudinea valenţelor sale (origini, sensuri, influenţe) oferind o

viziune mai realistă, dar ştiinţifică asupra organizaţiilor economice. În studiul

amintit, Coase şi-a fixat drept scop dezvoltarea unei noi teorii a firmei, teorie pe

care a vrut-o "realistă şi viabilă"1, cu ajutorul căreia să explice motivele apariţiei

firmelor într-o economie de schimb specializată, unde alocarea resurselor este

orientată de mecanismul preţurilor.

Premisa fundamentală a noii teorii a firmei, elaborată de Coase, potrivit

căreia "definiţia firmei să corespundă sensului său din lumea reală şi să se poată

încadra într-o analiză marginalistă"2 asigură, pe de-o parte, continuitatea cu

1 ) R.H. Coase, Natura firmei, în Natura firme. Origini, evoluţie şi dezvoltare, editori Oliver E. Williamson şi Sidney G. Winter, Ed. Sedona, Timişoară, 1997, pg. 25.2 ) Idem, pg. 36-37.

22

Page 23: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

microeconomia tradiţională, iar pe de altă parte, legătura cu noul mediu economic al

secolului al XX-lea, mai precis cu politicile economice.

În fond, Coase a găsit cea mai bună explicaţie pentru acţiunile specifice ale

firmelor şi a modului cum politica economică generală le poate influenţa. Problema

esenţială pe care Coase o supune analizei este cea a aparentei contradicţii dintre

coordonarea exclusivă prin mecanismul preţurilor a sistemului economic şi dubla

coordonare a activităţii firmei (primul, un mecanism descentralizat în cadrul pieţei,

care semnalează nevoile de resurse şi oportunităţile şi al doilea, rezultat din modul

de organizare a firmelor şi bazat pe ierarhie, unde alocarea resurselor depinde de

autoritatea antreprenorului). Coase susţine că, de fapt, firmele se confruntă cu două

metode alternative de coordonare a activităţii: una realizată de mecanismul

preţurilor, cealaltă realizată de existenţa unui antreprenor – coordonator, care

organizează şi direcţionează producţia. Totodată, Coase observă o situaţie, cel puţin

ciudată pentru imaginea capitalismului, şi anume, înclinaţia firmelor de a recurge,

de cele mai multe ori, la coordonarea diverşilor factori de producţie fără intervenţia

mecanismului preţurilor, uneori reuşind chiar înlocuirea acestuia. Firma face una

sau alta în funcţie de obiectivele alese şi nu în scopul subminării sistemului

economiei de piaţă. Firma, deşi îşi planifică şi îşi coordonează întreaga activitate, ea

se află într-un sistem economic coordonat de mecanismul preţurilor, precum "celula

dintr-un organism". Astfel, Coase îşi propune să "concilieze" într-un mod original

cele două metode de coordonare a activităţii economice a firmei şi să explice

motivele practice pentru care este preferată una din cele două variante. În esenţă,

teoria firmei propusă de R.H. Coase constituie generalizarea situaţiilor

organizaţionale într-un mediu dominat de piaţă unde costurile de tranzacţionare sunt

semnificative. În această lumină, teoria tradiţională, fondată pe ipoteza costuri

minime - profituri maxime şi costuri de tranzacţionare nule, apare ca un caz

particular şi nu ca o normă teoretică de bază în ghidarea acţiunilor firmei.

23

Page 24: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

Fără să se abată de la coordonarea alternativă a resurselor, Coase analizează

rând pe rând atât motivele naturale ale existenţei firmei, cât şi costurile contractuale

implicite, legislaţia referitoare la tranzacţiile pe piaţă, costurile utilizării pieţei, etc.

Definirea firmei drept "sistem de relaţii ce iau naştere atunci când organizarea

producţiei depinde de un antreprenor"3 se apropie foarte mult de modul cum percep

oamenii firma şi de ceea ce se întâmplă în realitatea economică. Într-un fel Coase

elimină viziunea tradiţională despre firmă, oarecum idilică, şi propune o abordare

cu o arie largă de aplicare. Tot atât de interesante sunt şi motivele potenţiale ale

apariţiei firmelor într-o economie de schimb identificate de Ronald Coase. Nu

numai dorinţa unor indivizi de a fi proprii stăpâni şi de a controla mecanismul

preţurilor sau preferinţa clienţilor pentru bunurile create de firme, dar mai ales

costurile implicate de utilizarea mecanismului preţurilor (de pildă, costurile

descoperirii şi identificării preţurilor relevante, costurile negocierii, costurile

încheierii unor contracte separate pentru fiecare tranzacţie de pe piaţă realizată de

firmă, etc.). După opinia lui Coase, contractele situează firma în poziţie avantajoasă

faţă de mecanismul preţurilor, pentru că unei serii de contracte i se poate substitui

unul singur. Mai mult, cu cât perioada pentru care se încheie contractul este mai

lungă, cu atât mai mult se pot evita cheltuielile aferente încheierii mai multor

contracte pe termen scurt, situaţie care corespunde şi aversiunii oamenilor faţă de

risc, ei preferând contractele pe termen lung celor pe termen scurt. Problema

principală pe care o identifică Coase în acest caz este cea a comparării previziunilor

consumatorului cu obiectul contractului exprimat în termeni generali. Concluzia,

"pe cât de nouă şi de neaşteptată, provoacă prima breşă în cunoştinţele noastre în

materie de economia firmei", arată că "atunci când direcţionarea resurselor – în

limitele unui contract – devine dependentă de consumator, se poate ajunge la un tip

de relaţie numită firmă"4. Limitele contractului sunt cele pe care trebuie să le

respecte antreprenorul în coordonarea celorlalţi factori de producţie. Antreprenorul 3 ) Ibidem, pg. 28-29.4 ) R.H. Coase, Natura firmei, în Natura firmei. Origini, evoluţie şi dezvoltare, editori Oliver E. Williamson şi Sidney G. Winter, Ed. Sedona, Timişoara, 1997, pg. 30.

24

Page 25: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

trebuie să-şi îndeplinească funcţia cu costuri cât mai mici, pentru că el poate obţine

factori de producţie la preţuri inferioare celor corespunzătoare tranzacţiilor de piaţă

pe care vine să le înlocuiască. În plus antreprenorul poate apela oricând la piaţa

liberă dacă nu obţine altfel resurse mai ieftine.

Noua teorie elaborată de Coase are o valoare practică deosebită pentru

activitatea firmelor deoarece aceleaşi tranzacţii efectuate pe piaţă sau în cadrul

firmei sunt tratate în mod diferit de guvern sau de alte autorităţi cu putere de decizie

în materie de preţuri. De exemplu, dacă se ia în considerare TVA, prin această

taxare sunt vizate numai tranzacţiile de piaţă, deci nu cele încheiate în cadrul firmei.

Asemenea reglementări, într-un sistem alternativ de alocare a resurselor, vor

determina apariţia unor firme care în alte condiţii nu ar putea exista. Avantajul

acestei abordări se reflectă în mărimea firmei: o firmă creşte în dimensiuni pe

măsură ce tot mai multe tranzacţii (care ar fi tranzacţii coordonate prin mecanismul

preţurilor) ajung să fie organizate de un antreprenor şi îşi reduce dimensiunile

atunci când antreprenorul respectiv renunţă la organizarea acestui tip de tranzacţii.

Coase merge mai departe cu analiza, încercând să descopere motivele care-l

determină pe antreprenor să opteze pentru o tranzacţie în plus sau în minus şi să nu

renunţe definitiv la tranzacţiile pe piaţă, deşi el poate organiza producţia eliminând

unele costuri şi reducând costul de producţie sau să folosească sistemul alternativ de

tranzacţii, fără a recurge la concentrarea activităţii într-o singură firmă de mari

dimensiuni. Într-adevăr, relaţia eficienţă – dimensiune, dar şi posibilitatea câştigării

monopolului sunt stimulente puternice pentru expansiunea continuă şi nelimitată a

firmei. Aceste afirmaţii sunt adevărate atât timp cât nu se ţine cont de randamentul

descrescând al managementului. În realitate, se observă o serie de fapte care vin să

complice alegerea antreprenorului. În primul rând, antreprenorul trebuie să

cunoască punctul în care costul organizării unei tranzacţii adiţionale prin firmă este

egal cu costul organizării acelei tranzacţii prin intermediul pieţei libere sau de către

un alt antreprenor (este posibilă creşterea costului organizării unei tranzacţii

25

Page 26: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

adiţionale, în consecinţă, cu cât dezvoltarea firmelor este mai mare, cu atât pot

scădea veniturile marginale ce revin funcţiei antreprenorului). În al doilea rând,

există un punct în care pierderea reprezentată de risipa de resurse devine egală cu

costul organizării tranzacţiei pe piaţa liberă sau cu costul organizării ei de către un

alt antreprenor (creşterea numărului tranzacţiilor încheiate poate să creeze probleme

antreprenorului, el să nu mai reuşească să aloce factorii de producţie către scopurile

care ar asigura cea mai bună valorificare). În al treilea rând, preţurile furnizării

unuia sau mai multor factori de producţie poate să crească, pentru că avantajele

oferite de o firmă mică sunt mai importante decât cele oferite de o firmă mare.

Aşadar, o firmă se va extinde cu atât mai mult cu cât: a) costurile de

organizare sunt mai mici şi cu cât creşterea acestora, în cazul sporirii numărului de

tranzacţii, este mai lentă; b) antreprenorul greşeşte mai puţin şi cu cât frecvenţa

greşelilor comise, pe măsura sporirii tranzacţiilor este mai mică; c) preţul de

aprovizionare cu factori de producţie, pentru firmele de mari dimensiuni, creşte mai

puţin. În unele situaţii, cum ar fi aprovizionarea cu factori de producţie, dispersarea

spaţială a factorilor scade într-adevăr eficienţa firmei simultan cu creşterea

dimensiunilor ei, dar apariţia invenţiilor tehnologice tinde să anuleze această

distanţă, favorizând firma. Aceleaşi efecte pot fi produse şi de îmbunătăţirile aduse

tehnicii manageriale, atunci când creşterea dimensiunilor firmei intră în faza

randamentelor descrescânde ale managementului o schimbare în tehnicilor de

organizare poate să avantajeze firma.

Teoria lui Coase este cât se poate de clară pentru oricine doreşte să iniţieze o

firmă: a) determinarea mărimii firmei trebuie să ia în calcul propriile costuri de

organizare şi costurile de marketing, dar şi costurile de organizare ale altor

antreprenori; b) necesitatea organizării unei firme apare de fiecare dată când se

produce cu scopul de a vinde, ceea ce implică o specializare a firmei în relaţiile sale

cu ceilalţi participanţi la sistemul economiei de piaţă şi nu neapărat o specializare în

cadrul firmei; c) înfiinţarea unei unităţi economice este o piaţă neorganizată, de

26

Page 27: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

aceea obiectul organizării ei este reproducerea condiţiilor pieţei, ceea ce înseamnă

creşterea producţiei cu costuri mai scăzute.5

Concluzia teoretică şi practică arată că dacă firma îşi încetează expansiunea

la un cost aflat sub costul de tranzacţionare de pe piaţă, dar egal cu costul

organizării tranzacţiei de către o altă firmă, atunci ambele procedee pot permite

organizarea producţiei la un preţ inferior celui de piaţă. Prin urmare, antreprenorul

prin acţiunile sale specifice nu urmăreşte nici subminarea economiei de piaţă şi nici

izolarea firmei, dimpotrivă el are obiective clare care sunt canalizate spre

valorificarea tuturor oportunităţilor pieţei libere.

Deşi, Coase a elaborat Noua teorie a firmei în 1937, ea a cunoscut succesul în

a doua jumătate a secolului al XX-lea. Autori precum O.E.Williamson, S.G. Winter,

S. Rosen, H. Demsetz ş.a. fie au dezvoltat abordarea iniţiată de Coase de alegere a

tranzacţiei ca unitate a analizei, fie au descoperit noi domenii ale aplicării ei.

5) Idem, pg. 32.27

Page 28: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

2. TEORIA CONCURENŢEI IMPERFECTE

Din perspectiva procesului de achiziţionare a informaţiilor necesare

fundamentării deciziilor şi pentru a înţelege mai bine realitatea, agenţii economici

trebuie să ţină cont de costul achiziţionării informaţiilor şi al timpului pe care

aceasta îl implică. În acest cadru teoretic, informaţia pură şi perfectă este percepută

ca o simplă ficţiune, iar microeconomia tradiţională apare excedată la capitolul

despre concurenţă. Autorii teoriei concurenţei imperfecte, între care G. Stigler şi H.

Leibenstein sunt cei mai semnificativi, valorifică fundamentele tradiţionale ale

concurenţei pure şi perfecte, dar dezvoltă imperfecţiunea informaţiei pentru o serie

de situaţii specifice din realitatea economică şi pe care mulţi economişti le ignoră.

Astfel, într-o lucrare apărută în iunie 1961 "The economics of information" în

Journal of Political Economy, G. Stigler a cercetat problema informaţiei pe piaţa

muncii în legătură cu analiza şomajului voluntar. După opinia sa, informaţia pe

piaţa muncii este imperfectă. Ca urmare, pentru a căuta un loc de muncă cu condiţii

mai bune, o persoană, care este prost plătită în vechiul loc de muncă sau care caută

o ocupaţie care ar corespunde mai bine aspiraţiilor şi calificării sale, poate alege

şomajul voluntar pentru a avea timpul necesar căutării unei noi ocupaţii.

Această decizie va fi legată de un cost de oportunitate, numit şi cost al căutării,

rezultat din compararea pierderilor (salariului pierdut, timpul alocat căutării, etc.) cu

câştigul sperat din noua ocupaţie. Căutarea este privită ca o adevărată muncă, iar

căutarea informaţiei va fi urmărită numai atunci când costul marginal al căutării va

fi mai mic decât randamentul marginal obţinut pentru descoperirea celei mai bune

situaţii de cumpărare.

Concepţia lui Stigler reintroduce ideea că există şomaj voluntar legat de

căutarea unui loc de muncă (job search)6, care nu trebuie confundat cu şomajul

6 ) George J. Stigler, The Economics of Information, în Readings in Microecomocs, Times Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 176.

28

Page 29: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

involuntar şi împotriva căruia este bine de luptat prin îmbunătăţirea informaţiilor

disponibile.

H. Leibenstein a dezvoltat în studiul ,,Allocative Efficiency vs. "X-

Efficiency",, apărut în iunie 1966 în American Economic Reviw o analiză bazată pe

studii sociologice, despre comportamentul în interiorul firmei - inerţia agenţilor,

dorinţa fiecăruia de a-şi apăra aria de acţiune, imperfecţiunea informaţiei -

argumente care dovedesc că în interiorul firmei se acţionează pentru non-

maximizarea profitului, ceea ce relevă irealismul unor ipoteze ale microeconomiei

tradiţionale. Pentru a integra aceste elemente în teoria economică, Leibenstein

susţine ideea după care creşterea presiunii concurenţiale suprimă ineficienţa,

formulând cunoscuta teorie a Eficienţei-X7. Teoria Eficienţei-X tratează astfel tipul

de ineficienţă rezultat dintr-o proastă utilizare a resurselor în interiorul

organizaţiilor de producţie. Faţă de teoria tradiţională care susţine că firmele adoptă

decizii centrate pe maximizarea profitului şi minimizarea costului, Leibenstein arată

că majoritatea oamenilor adoptă un comportament maximizator numai atunci când

creşte presiunea externă8. În realitate, în condiţii de presiune concurenţială firmele

acţionează în sensul maximizării cifrei de afaceri, sub rezerva unui profit minim,

concurenţa sau factorul-X ghidând acţiunile indivizilor.

7 ) Harvey Leibestein, Allocative Efficiency vs. "X-Efficiency", în Readings în Microeconomics, Times Mirror/Mosby Publishing, 1986, pg. 149.8 ) Idem, pg. 160-161.

29

Page 30: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

3. TEORIA DREPTURILOR DE PROPRIETATE

Iniţiatorii teoriei drepturilor de proprietate, R.H. Coase şi Fr. A. Hayek au

deschis calea unei noi analize a pieţei şi a ordinii pieţei integrând drepturile de

proprietate.

În primul rând, Teorema Coase (botezată aşa de Stigler) a apărut ca reacţie

faţă de analiza a două cazuri: cel cunoscut sub numele de "eşec al pieţelor" (iniţiat

de Pigou şi dezvoltat de Keynes) şi cel al costului social. După cum se ştie, prin

introducerea argumentului de "eşec al pieţelor" se lăsa loc intervenţiei statului în

economie, sub pretextul rolului corector al politicilor guvernamentale, pentru a lua

în calcul, de pildă, efectele externe sau pentru a dirija oferta bunurilor publice.

Coase demolează pur şi simplu sistemul teoretic al lui Pigou printr-o manevră de

logică elementară: acest sistem se sprijină pe ipoteza costurilor de tranzacţionare

nule, ceea ce înseamnă că el conţine o ipoteză implicită şi anume evitarea normelor

legale9. Totodată, Coase arată că dacă costurile de tranzacţionare sunt pozitive,

atunci este posibil ca unele acţiuni guvernamentale (reglementări, taxe, subvenţii) să

fie mai avantajoase decât piaţa. În acest context, el susţine că trecerea de la costuri

de tranzacţionare nule la costuri de tranzacţionare pozitive demonstrează importanţa

covârşitoare a sistemului legislativ. Într-adevăr, pe piaţă nu se negociază entităţi

fizice, ci drepturile de a exercita anumite acţiuni, iar drepturile pe care indivizii le

pot deţine sunt stabilite prin sistemul de legi. Pentru Coase, dacă drepturile de

proprietate sunt bine definite, costurile de tranzacţionare sunt neglijabile, întrucât

costul negocierii vine din imprecizia drepturilor de proprietate, ceea ce înseamnă că

piaţa se poate extinde. Pentru o înţelegere mai clară a poziţiei sale doctrinare, Coase

insistă asupra ideii după care evidenţierea eventualelor imperfecţiuni ale pieţei în

câteva cazuri precise, nu implică şi afirmaţia că intervenţia statului este susceptibilă

de a rezolva orice problemă mai bine decât o face piaţa10.9 ) Ronald Coase, The Probleme of Social Cost, în Readigs in Microeconomics, Times Mirror/Mosby Publishing, 1986, pg. 430. 10 ) R.H. Coase, The Firm, the Market and the Law, The University of Chicago Press, 1988, pg. 7-10.

30

Page 31: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

Unul din principalele scopuri ale teoriei drepturilor de proprietate a lui

Ronald Coase este acela de a oferi o soluţie, care să nu contravină principiilor pieţei

libere, problemei externalităţilor economice. În general, în teoria economica, se

considera că apariţia şi manifestarea externalităţilor reprezintă un eşec al pieţei

libere, care prin mecanismele sale nu poate să rezolve situaţia în care costurile sau

beneficiile unei tranzacţii nu sunt suportate numai de părţile care au consimţit să

participe la respectiva tranzacţie. Externalităţile economice dereglează calculele de

eficienţă perturbând în felul acesta procesul decizional al agenţilor economici. Într-

un sistem economic ideal, principiul eficienţei economice presupune că vor fi

produse bunurile care pot fi vândute la un preţ mai mare decât costurile de

producţie. Producătorii vor plăti costurile factorilor de producţie şi vor încasa preţul

bunului produs în momentul în care îl vor vinde. Dacă un bun se vinde la un preţ

mai mare decât costul său de producţie înseamnă că producătorii vor obţine profit,

dacă nu, ei vor înregistra pierderi şi nu vor mai fi tentaţi să producă respectivul bun.

Acest mecanism funcţionează corect intr-un sistem economic ideal în care

producătorii suportă toate costurile ce derivă din producerea bunului respectiv şi

beneficiază, în acelaşi timp, de toate încasările survenite în urma comercializării

acelui bun. Realitatea a demonstrat, însă, că pot exista situaţii în care nu toate

costurile sau, respectiv, beneficiile aferente realizării unui produs sunt suportate

sau, încasate de către producător. În teoria economică manifestarea unui asemenea

fenomen este desemnată prin termenul de externalitate. Manifestarea acestui tip de

fenomen determină, în cadrul pieţei, alocarea ineficientă a resurselor.

În aceste condiţii Coase avansează următoarea teoremă:

Dacă sunt îndeplinite următoarele premise:

drepturi de proprietate bine delimitate şi corect definite

costuri tranzacţionare nesemnificative

atunci resursele vor fi alocate în mod eficient indiferent de persoana care le deţine.

31

Page 32: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

Soluţia propusă de Coase se fundamentează pe ipoteza conform căreia

principala cauză a alocării ineficiente a resurselor o reprezintă definirea sau

delimitarea inexactă a drepturilor de proprietate. Conform lui Coase o mare parte

din disputele cu privire la alocarea resurselor se datorează faptului că nimeni nu

deţine dreptul de proprietate asupra acestor resurse sau, în alt caz la fel de grav, că

toţi indivizii deţin în aceeaşi măsură aceste drepturi (proprietate publică). Aceste

dispute ar putea fi o rezolvate eficient în condiţiile în care resursele s-ar afla în

strictă posesie. În această situaţie, dacă o persoană va dori să utilizeze o anumită

resursă va trebui să ceară acordul proprietarului, acord ce poate fi obţinut in

schimbul achitării unui anumit onorariu. Prin urmare, distribuirea şi atribuirea

drepturilor de proprietate sporeşte în mod vizibil posibilitatea rezolvării disputelor

cu privire la utilizarea resurselor. În formularea teoriei sale, Coase mizează pe o

calitate importantă a dreptului de proprietate - divizibilitatea; dreptul de proprietate

reprezintă în fapt un complex de alte drepturi distincte ce privesc proprietatea

respectivă (dreptul de folosinţă, dreptul de dispoziţie, dreptul de uzufruct), în felul

acesta proprietarul poate tranzacţiona numai un anumit drept din acest complex de

drepturi.

În acest mod va lua naştere o nouă piaţă, piaţă drepturilor de proprietate, ce

va cuprinde acele tranzacţii în care obiectul schimbului îl reprezintă drepturile cu

privire la proprietatea asupra unor resurse (de exemplu vânzarea către o

întreprindere a dreptului de a polua). În aceasta situaţie, nu este necesară intervenţia

directă sau indirectă a statului pentru a se obţine un rezultat eficient deoarece părţile

au capacitatea de a stabili contracte cu privire la modul în care resursele vor fi

utilizate.

Definirea şi delimitarea precisă a drepturilor de proprietate este o condiţie

necesară dar nu suficientă pentru alocarea eficientă a resurselor. Existenţa dreptului

de proprietate oferă posibilitatea încheierii unor tranzacţii dar, uneori, aceste

tranzacţii implică apariţia costurilor de tranzacţionare.

32

Page 33: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

Costurile de tranzacţionare reprezintă, în primul rând, costurile implicate de

negocierea si stabilirea unui acord. Dacă există numeroase părţi implicate în acel

acord sau dacă disputele legate de acel acord sunt numeroase atunci este posibil ca

respectivul acord să implice costuri tranzacţionare mai ridicate decât beneficiile

aduse de respectiva tranzacţie. Pe de altă parte, cheltuielile necesare pentru

stabilirea unui acord nu reprezintă unicele costuri tranzacţionare; in această

categorie mai pot fi incluse:

costurile căutării şi ale informaţiei

costurile identificării părţilor ce pot fi afectate de respectiva tranzacţie şi a

informării lor în legătura cu respectiva tranzacţie

costurile delimitării dreptului de proprietate obţinut în urma încheierii unui

acord

costurile de monitorizare a respectării acordului semnat

costurile revendicării pagubelor produse prin încălcarea acordului respectiv

Dacă toate aceste cheltuieli tranzacţionare vor depăşi ca valoare avantajele

obţinute în urma tranzacţiei atunci, conform principiului eficienţei economice,

tranzacţia respectivă nu va mai avea loc.

O piedică importantă în calea încheierii unui acord o reprezintă, în opinia

lui Coase, problema pasagerului clandestin. Prin această sintagmă se desemnează un

anumit tip de comportament individual ce se manifestă în situaţia în care obiectul

tranzacţiei îl reprezintă un bun public sau un bun al cărui drept de proprietate este

deţinut în comun de un număr semnificativ de indivizi. Problema pasagerului

clandestin constă în manifestarea tentaţiei, la nivelul unui individ, de a beneficia de

anumite avantaje fără a plăti costurile implicate de obţinerea acelor avantaje. În

cazul în care mai mulţi indivizi trebuie să contribuie într-o anumită cotă parte la

obţinerea unui avantaj, fiecare dintre aceşti indivizi este tentat de a evita plata cotei

aferente în speranţa că restul persoanelor vor plăti şi partea sa.

33

Page 34: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

Concluzia cercetărilor desfăşurate de Ronald Coase este aceea că, în

realitate, nu există un “eşec al pieţelor” ci, mai degrabă, costuri de tranzacţionare

semnificative, costuri ce derivă, în principal, dintr-o inexactă definire şi delimitare a

drepturilor de proprietate. Prin rezultatele cercetărilor sale Coase a iniţiat un nou

domeniu de cercetare - analiza economică a dreptului - analiză ce presupune

abordarea sistemului de drept prin prisma instrumentelor specifice teoriei

economice.

Hayek, la rândul său, caută să răspundă la întrebarea pusă de economişti de-

a lungul timpului asupra cauzelor eficacităţii pieţelor11. El îşi formulează

argumentele pe imperfecţiunea informaţiilor care determină o coordonare tehnic

descentralizată şi în acelaşi timp superioară coordonării etatiste. Cu alte cuvinte,

ghidul politicii statului nu poate fi altul decât respectul libertăţii individuale, iar

funcţia statului este de face să se respecte statul de drept care apără drepturile de

proprietate şi, mai larg, economia de piaţă. Prioritatea dreptului de proprietate se

află în centrul analizei, după opinia lui Hayek, pentru că cea mai mare parte a

măsurilor sociale conduce la reducerea drepturilor de proprietate pentru unii

indivizi. Hayek, denunţă o asemenea situaţie, condamnând totodată acele măsuri

care pun liberul arbitru în locul ordinii pieţei.

11 ) F.A. Hayek, Droit, legislation et liberte, Presses Universitaires de France, Paris, 1973, pg. 172.34

Page 35: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

4.TEORIA PIEŢELOR CU INFORMAŢIE ASIMETRICĂ

Bazele acestei teorii au fost puse în anii '70 de G. Akerlof, M. Spence, J.

Stiglitz. Autorii menţionaţi au propus o explicaţie comună la o serie de întrebări

interesând domenii diferite ale economiei: care este explicaţia pentru ratele dobânzii

excesiv de mari pe piaţa creditului din ţările slab dezvoltate; de ce cei care doresc să

cumpere un automobil second-hand bun se adresează unui dealer şi nu vânzătorului

particular; care este explicaţia faptului că o firmă plăteşte dividende acţionarilor

chiar dacă este impozitată mai mult în raport cu câştigurile; de ce este avantajos

pentru companiile de asigurări să ofere clienţilor o listă unde deductibilităţile mai

mari sunt înlocuite cu despăgubiri mai mici; etc. Argumentele iniţiatorilor teoriei

pieţelor cu informaţie asimetrică ţin de definirea informaţiei asimetrice: o parte a

agenţilor economici de pe piaţă au mai multe informaţii decât cealaltă parte. Astfel,

împrumutătorii ştiu mai mult decât împrumutaţii despre eşalonarea plăţilor viitoare,

vânzătorul ştie mai multe despre calitatea maşinii decât cumpărătorul, preşedintele

consiliului de administraţie ştie mai multe despre profitabilitatea firmei, etc.

Teoria economică a apelat, pentru o perioadă îndelungată de timp, la premisa

conform căreia agenţii economici deţin în mod egal şi în cantităţi suficiente

informaţiile necesare în cadrul procesului decizional, de aceea problemelor legate

de distribuirea informaţiilor în cadrul pieţelor li se acorda o importanţă

nesemnificativă. Cei trei economişti au observat şi au cercetat următorul fenomen:

în cadrul activităţii economice există o serie vastă de pieţe în care informaţia este

distribuită asimetric iar modul în care aceasta se propagă de la un agent economic la

altul influenţează comportamentul indivizilor pe respectiva piaţă. Dacă, în cadrul

teoriei economice tradiţionale, se puneau în discuţie, în primul rând, problemele

legate de echilibrul cererii şi ofertei, de modul în care se distribuie venitul în

procesul schimbului, sau de alocarea eficientă a resurselor, noua microeconomie a

propus o abordare inedită – mare parte din deficienţele pieţelor pot fi rezultatul unei

35

Page 36: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

distribuţii asimetrice a informaţiei. Fiecare dintre autorii menţionaţi a găsit câte un

element definitoriu al pieţei cu informaţie asimetrică: Akerlof – selecţia adversă

(adverse selection), Spence – semnalizarea (signaling), iar Stiglitz – selectarea-

cernerea (screening).

G. Akerlof a publicat în 1970 "The Market for Lemons", introducând prima

analiză formală a unei pieţe cu dificultăţi de informare sau cu selecţie adversă12. El

dezvoltă astfel o nouă teorie unde arată că din cauză informării imperfecte a

împrumutaţilor şi a cumpărătorilor de maşini, împrumutătorii cu sisteme de

rambursare neperformante sau vânzătorii de maşini de proastă calitate pot îndepărta

ceilalţi competitori de pe piaţă, cu alte cuvinte, informarea asimetrică a agenţilor

poate determina o selecţie adversă pe piaţă. Argumentele lui Akerlof rezultă din

analiza pieţei unui bun unde vânzătorul are mai multe informaţii decât cumpărătorul

despre calitatea produselor, şi anume, piaţa maşinilor second-hand: "lămâia"

(maşinile vechi şi cu defecte). Concluzia lui Akerlof arată că, ipotetic dificultăţile

de informare pot conduce fie la colapsul întregii pieţe, fie la transformarea acesteia

prin selecţie adversă, fiind alese produsele de calitate proastă în locul celor calitativ

superioare. Asimetria informaţiei a oferit un imbold nesperat teoriilor economice

intervenţioniste care găseau în acest fenomen o justificare pentru o mai activă

implicare a statului în activitatea economica. În realitate, o piaţă nu se formează, nu

ia naştere pentru a eşua, chiar dacă piaţa respectivă se confruntă cu probleme

specifice, ea işi va adapta mecanismul de funcţionare astfel încât să ofere o

rezolvare internă la problemele sale. Agenţii economici ce acţionează pe o piaţă cu

informaţie asimetrică vor încerca, pe de-o parte, să fructifice în favoarea lor

asimetria informaţiilor, iar, pe de altă parte, să asigure condiţiile necesare pentru ca

respectiva piaţă să funcţioneze şi să nu dispară, pentru că, o dată cu dispariţia pieţei

dispare şi avantajul lor. Cheia problemei se află la agenţii economici care pot avea

motivaţii puternice pentru a contracara efectele adverse ale dificultăţilor

12 ) George A. Akerlof, The Market for "Lemons": Ouality Uncertainty and the Market Mechanuism, în Readings in Microeconomics, Time Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 277.

36

Page 37: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

întâmpinate în informarea asupra eficienţei pieţei. Este posibil ca numeroase

instituţii ale pieţei să fie interesate să propună o rezolvare a problemelor cauzate de

informarea asimetrică oferind diferite tipuri de contracte, de pildă vânzătorii de

maşini second-hand să ofere garanţii cumpărătorului.

Michael Spence a cercetat felul cum indivizii mai bine informaţi de pe o piaţă

pot să transmită, "să semnalizeze", în mod credibil, celor mai puţin informaţi,

informaţiile pe care le deţin, astfel încât să evite unele probleme asociate selecţiei

adverse. Semnalizarea de piaţă13 presupune existenţa unor agenţi care să ia măsuri

costisitoare, dar uşor de observat pentru a-i convinge pe alţi agenţi economici fie de

abilităţile lor, fie de valoarea şi calitatea produselor lor.

Michael Spence a publicat în 1973 un studiu intitulat "Job Market Signaling"

unde identifică educaţia ca un "semnal" al productivităţii pe piaţa forţei de muncă.

Un angajator nu poate distinge persoanele mai productive de cele mai puţin

productive. În consecinţă, el îl va alege pe cel mai productiv dintre solicitanţii mai

puţin productivi, numai dacă îl consideră mai puţin costisitor decât ceilalţi fiind mai

educat, decât cei mai puţin educaţi. Spence a constatat existenţa în baza de aşteptare

a unor puncte de echilibru diferite, condiţionate de educaţie şi venit (de exemplu,

bărbaţii şi albii primesc un salariu mai mare decât femeile şi negrii cu aceeaşi

productivitate). Cercetările ulterioare au extins aplicarea teoriei la explicarea altor

tipuri de "semnale", confirmând importanţa "semnalizării" pe diferite pieţe

(publicitatea costisitoare ca semn al productivităţii, finanţarea prin emiterea de

obligaţiuni ca semnal al profitabilităţii, tacticile de amânare a ofertei salariale ca

semnal al capacităţii de negociere, reducerile agresive de preţuri ca semnale ale

puterii pieţei, etc.).

Teoria oferă explicaţia dividendelor plătite de firme acţionarilor, deşi se ştie

că ei vor plăti un impozit suplimentar pentru aceste venituri suplimentare. De ce

aleg firmele să plătească dividende în să urmeze o cale mai simplă, adică să reţină

13 ) A. Michael Spence, Job Market Signaling, în Readings in Microeconomics, Time Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 291.

37

Page 38: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

profitul în interiorul firmei favorizând acţionarii prin creşterea capitalului şi a

valorii acţiunilor? Un răspuns, în sensul teoriei "semnalizării", este acela că

dividendele pot fi un semnal favorabil pentru investiţiile viitoare, firmele plătesc

dividende pentru că pe piaţă acest fapt este interpretat ca un semn bun, ceea ce va

însemna şi un preţ mai mare al acţiunilor. Aceasta strategie se înscrie în cadrul

comunicării financiare a întreprinderii şi urmăreşte atragerea sau menţinerea

acţionariatului. O companie care oferă dividende este o companie stabilă şi

prosperă, deci acţiunile acelei companii reprezintă o achiziţie favorabilă pentru

portofoliul acţionarilor. Ideea este că preţul mai mare al acţiunilor va compensa

pierderile acţionarilor rezultate din impozitarea suplimentară a dividendelor.

Joseph Stiglitz, împreună cu diverşi colaboratori, completează analizele

întreprinse de Akerlof şi Spence cu cercetarea comportamentului agenţilor

economici neinformaţi pe piaţă cu informaţie asimetrică, în speţă piaţa asigurărilor

unde companiile de asigurări nu deţin informaţii despre riscul real la care sunt

supuşi clienţii. Joseph Stiglitz şi Michael Rothschild arată cum compania de

asigurări-partea neinformată poate determina clienţii săi-partea informată să-şi

dezvăluie informaţiile despre riscurile proprii, prin "screening". Pe baza

informaţiilor "cernute" ("selectate"), compania de asigurări distinge între diferitele

clase de risc oferite asiguraţilor, dându-le posibilitatea de a alege dintr-o listă de

contracte alternative, unde despăgubirile mici pot fi înlocuite cu deductibilităţi mari.

Aplicaţiile teoriei pieţelor cu informaţie asimetrică sunt multiple: de la pieţele

financiare – monetare şi piaţa asigurărilor, la piaţa muncii şi piaţa bunurilor de

consum.

38

Page 39: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

5. TEORIA CAPITALULUI UMAN

Teoria capitalului uman, iniţiată de exponenţi ai noii şcoli de la Chicago în a

doua jumătate a secolului al XX-lea, conţine, atât un filon teoretic-slogan: "Omul

cea mai de preţ bogăţie a unei ţări", cât şi diferenţe semnificative de dezvoltare

teoretică. Promotorii acestei teorii sunt: Th. W. Schultz, G. Becker şi G. Stigler.

Fiecare dintre ei au abordat problemele capitalului uman, dar şi-au adus contribuţii

importante şi în alte domenii ale cercetării economice.

Theodore W. Schultz s-a făcut cunoscut prin studiile sale legate de

agricultură şi de ţările în curs de dezvoltare, dar într-o serie de studii precum:

"Investement in Man: an Economist's View"(1959), "Education and Economic

Growth"(1961) şi "Investement in Human Capital"(1971) iniţiază seria cercetărilor

referitoare la capitalul uman.

Contribuţiile lui Schultz cuprind şi o problematică adiacentă capitalului uman

dintre care o reţinem pe cea mai semnificativă: punerea în discuţie a noţiunii de

capital, insistând asupra definirii capitalului ca alocare de timp în care figurează şi

capitalul uman.

Cercetările sale extrem de diverse îl conduc, din perspectiva epistemologică,

la afirmaţia potrivit căreia cunoaşterea este o valoare economică foarte particulară

sau, altfel spus, ştiinţa este o activitate raţională rezervată celor suficient de instruiţi

ca să o înţeleagă.

Gary Becker, pe linia promotorilor capitalului uman, pune pentru prima dată

în evidenţă faptul că individul nu este simplu consumator final, ci un adevărat

producător, care prin educaţie şi formare profesională, practică o investiţie în capital

uman.

Teoria capitalului uman constituie fondul gândirii lui G. Becker, care-i

permite să abordeze din perspectivă economică atât consumul obişnuit (hrană,

39

Page 40: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

îmbrăcăminte, petrecerea timpului liber etc.), cât şi valorile personale determinante

ale comportamentul uman (iubire, ură, altruism etc.).

În opinia sa, individul este o adevărată firmă, care utilizează resurse rare

(munca salariată şi casnică a membrilor familiei) şi care prin muncă produce

satisfacţii, şi cu o organizare care necesită investiţii şi calcule bazate pe preţuri

relative, pe costul timpului etc.

G. Becker utilizează acest mod de analiză pentru a studia oferta de muncă,

comportamentul faţă de educaţie (diferenţele salariale care rezultă de aici), dar şi

factorii dominanţi ai căsătoriei. Astfel, el analizează în "Human Capital, a

Theoretical and Empirical Analysis", publicată în 1964 (tradusă şi în româneşte)14,

ideea după care actele de consum permit înfăţişarea unei producţii a plăcerii care ia

timp şi cere eforturi care depăşesc o simplă cumpărătură. Achiziţionarea şi

utilizarea unui computer personal presupune învăţare, o lectură, adică, un cost de

intrare care este mai ridicat decât costul achiziţionării unui bun care produce o

satisfacţie imediată (de exemplu o prăjitură). În 1964, el publică "A Theory of

Allocation of Time", unde generalizează timpul ca element fundamental pentru

înţelegerea comportamentelor noi ale consumatorilor15.

G. Becker fixează astfel cadrul analizei sale, definind totodată şi conceptele

de bază cu care operează teoria capitalului uman.

Mai întâi de toate, capitalul uman este definit de Becker drept activităţile

monetare şi non-monetare care influenţează veniturile monetare viitoare ale

individului. Între aceste activităţi se includ: educaţia şcolară, formarea profesională

în timpul lucrului, cheltuielile medicale, migrarea, căutarea informaţiilor despre

preţuri şi venituri.

Investiţia în capital uman este influenţată de o serie de motivaţii:

determinantul principal îl constituie profitul sau randamentul ce se aşteaptă de la

14 ) Gary S. Becker, Capitalul uman. O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie, Ed. ALL, Bucureşti, 1997, pg. 65-103.15 ) Gary S. Becker, A Theory of the Allocation of Time, în Readings in Microeconomics, Time Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 198-199.

40

Page 41: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

sumele investite în capitalul uman, iar cel secundar remunerarea care depinde de

sumele investite în capitalul uman, iar acestea sunt determinate, la rândul lor, de

comparaţia între costuri şi beneficii. Altfel zis, fiecare persoană caută investiţia

optimală în capitalul uman, iar acesta se află în punctul de intersecţie a curbei

cererii (care este descrescătoare şi care reprezintă beneficiile marginale) şi curba

ofertei (care este crescătoare şi care reprezintă costurile marginale ale finanţarii unei

unităţi monetare adiţionale la capitalul uman). Curba ofertei unei investiţii

individuale exprimă presiunea exercitată asupra individului în sensul investirii de

sume din ce în ce mai importante pentru a dezvolta capitalul uman. Curba cererii

este descrescătoare pentru că îmbunătăţirea capitalului uman face timpul mai scurt

în procesul investiţional.

Teoria capitalului uman, elaborată de G. Becker conţine şi o explicaţie în

termeni de timp a inegalităţii salariilor. El arată că procesul alegerii individuale

între prezent şi viitor va determina continuarea studiilor sau, din contră, alegerea

obţinerii veniturilor imediate. G. Becker insistă asupra costului timpului în ciclul de

viaţă, ceea ce îi permite să explice împărţirea timpului în timp de studiu şi timp de

muncă plătită.

În fond, este vorba despre costul de oportunitate al timpului, pentru că a te

educa înseamnă a renunţa la timpul liber şi la munca remunerată. G. Becker

deschide cercetările spre noua teorie a consumatorului, căreia îi ataşează rata

salariului drept cost al timpului la preţul pieţei. În acest model, individul operează

în permanenţă alegeri care-i permit să arbitreze între timp liber şi timp de muncă.

Individul continuă să substituie orelor de loisir orele de muncă până când utilitatea

marginală a muncii şi cea a timpului liber devin egale, ceea ce înseamnă realizarea

echilibrului şi a optimului. G. Becker ataşează la noua teorie a consumatorului o

nouă funcţie de consum. Spre deosebire de teoria tradiţională a alegerilor

consumatorului care insistă pe gusturi şi preferinţe, noua teorie a consumatorului

elaborată de G. Becker caută explicaţii ale formării gusturilor şi metode ale

41

Page 42: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

prevenirii efectelor rezultate din schimbările gusturilor. Analiza acestei

problematici situează în centru un consumator de un fel deosebit: un consumator-

producător. De fapt, utilitatea consumatorului nu vine direct din bunurile şi

serviciile cumpărate de piaţă, ci este rezultatul comportamentului consumatorului

care alege şi care îşi produce propriile satisfacţii în constrângerile date. În acest

cadru, din combinarea bunurilor şi serviciilor cumpărate de pe piaţă cu timpul

familiilor rezultă o activitate de producţie. Cu alte cuvinte, bunurile şi serviciile de

pe piaţă sunt input-uri pentru procesul de producţie al sectorului non-piaţă, iar

cererea consumatorului de bunuri de piaţă este o cerere derivată, similară cererii de

consum intermediar a unei întreprinderi pentru un factor de producţie. Consumul

devine în acest fel o activitate ai căror factori de producţie (input-uri) sunt bunurile,

iar produsele (output-uri) un ansamblu de caracteristici generate de utilităţi variate.

Se pot trasa astfel curbele de indiferenţă ale consumatorului faţă de posibilităţile de

substituire. Un ansamblu de proprietăţi poate fi obţinut din bunuri de natură diferită,

iar dacă consumatorul este sensibil faţă de un eşantion de caracteristici, el poate să

obţină aceleaşi niveluri ale consumului conservând un bun sau altul. Modificările în

gusturi şi preferinţe îi dau prilejul consumatorului să inoveze permanent, inovaţia

nefiind nimic altceva decât un adaos de noi caracteristici la un bun sau la un

ansamblu de bunuri. G. Becker construieşte şi o funcţie de producţie casnică,

definită de structura consumului şi de preţurile relative16. Logic, schimbarea

preferinţelor şi schimbările comportamentului consumatorului ţin de preţurile

relative şi de costurile de oportunitate, iar funcţia de producţie casnică este

determinată de aceşti doi factori. Creşterea înclinaţiei de a consuma muzică apare

din obişnuinţa anterioară de a consuma muzică, spune Becker. Aceasta se explică

printr-un fel de curbă de experienţă a consumatorului: obişnuinţa de a aprecia

muzica creşte productivitatea consumatorului reducând costul timpului consacrat de

acesta pentru îmbunătăţirea plăcerii resimţită ca meloman. G. Becker analizează şi

16 ) Gary S. Becker, Capitalul uman. O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie, Ed. ALL, Bucureşti, 1997, pg. 288.

42

Page 43: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

comportamentele faţă de căsătorie, natalitate, muncă şi interacţiunile sociale ale

acestora. Unul dintre subiectele cele mai noi şi mai controversate ale cercetărilor

sale îl constituie interpretarea deviaţiilor şi a crimelor în termenii cost-avantaj.

În introducerea primei ediţii a lucrării „Capitalul uman. O analiză teoretică şi

empirică cu referire specială la educaţie”, Becker observa „acumularea unui total

impresionant de dovezi circumstanţiale, adeverind importanţa economică a

capitalului uman, în special a educaţiei”. Spunând acest lucru, Becker se referea în

principal la diferenţele în sfera câştigurilor (în special în sectorul piaţă) existente

între persoane cu educaţie şi calificări profesionale diferite.

Motivaţia investiţiilor în capital uman este sporirea veniturilor viitoare

rezultate prin sporirea productivităţii muncii. Investiţia în capital are însă costuri

generate pe de o parte de timpul sacrificat pentru educaţie şi respectiv venitul

corespunzător acestui timp şi pe de altă parte de capitalul bănesc investit în

materiale didactice. Este normal ca veniturile prezente să valoreze mai mult decât

veniturile viitoare şi de aceea, condiţia de rentabilitate a acestor investiţii este ca

veniturile actualizate să depăşească cheltuielile actualizate efectuate.

Modelul investiţiilor familiei în capitalul uman începe tot de la altruismul

părinţilor şi funcţia de utilitate dinastică1. Investiţia în capital uman este privită în

concurenţă cu economisirea şi cu creşterea capitalului fizic. De asemenea, utilitatea

provenită din copii depinde de numărul de copii şi de investiţia în capitalul uman al

acesteia. Profitabilitatea investiţiei în capital uman depinde de cantitatea de capital

uman şi respectiv forţă de muncă existentă pe piaţă.

O foarte complexa abordare a investiţiei în capital uman o putem găsi în

lucrarea despre modificarea veniturilor familiilor între generaţii2. Această lucrare

tratează din punct de vedere economic evoluţia intergeneraţională descendentă a

veniturilor în familiile bogate şi respectiv evoluţia intergeneraţională ascendentă a

1 Becker Gary S, Kevin M. Murphy, Robert Tanamura, Human Capital, Fertility and Economic Growth, The Journal of Political Economy, Vol 89 No 5 part 2 Oct 19902 Gary S Becker, Nigel Tomes, Human Capital and the Rise and Fall of Families, Journal of Labor Economics, vol 4 no 3 part 2 1986

43

Page 44: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

veniturilor familiilor sărace, evoluţie pe care o numeşte „regresie către medie” a

veniturilor.

Conform acestor evoluţii şi datelor empirice, Becker observă ca toate

avantajele sau dezavantajele unei familii din punct de vedere al veniturilor dispar în

intervalul a 3 generaţii. Această viteza de regresie către medie a veniturilor şi

averilor copiilor faţă de părinţi poate fi considerată un indicator al gradului de

egalitate a oportunităţilor şi de echitate al economiei.

Luând în considerare faptul că timpul reprezintă una dintre cele mai limitate

resurse la dispoziţia unui om, productivitatea acestui timp şi astfel capitalul uman al

unei persoane devin subiecte importante de studiu.

Rotten Kid

Unul dintre subiectele controversate dar şi apreciate în acelaşi timp, deseori

dezbătute şi uneori chiar criticate, din munca lui Becker, este „Rotten Kid

Theorem”, publicată în „The Journal of Political Economy”, Vol 82 (nov-dec 1974).

Această teorie se referă la interacţiunile din cadrul familiei dintre un părinte altruist

şi un copil/soţie egoist(ă) şi încearcă să demonstreze cum altruismul unui membru

al familiei determină ceilalţi membri ai familiei să simuleze altruismul.

De la început observăm o completare a microeconomiei, deoarece oamenii nu

mai sunt presupuşi egoişti prin excelenţă şi deci utilitatea unei persoane nu mai

depinde doar de propriul consum, ca în modelul clasic, ci şi de utilităţile altor

persoane, având astfel de a face cu o funcţie de utilitate a familiei. Teorema Rotten

Kid spune că în cazul existentei unui cap al familiei, care face distribuţii pozitive

către ceilalţi membri, şi aceştia sunt motivaţi să maximizeze venitul social al

familiei, chiar dacă utilitatea lor depinde doar de consumul propriu. În felul acesta

putem considera că Teorema Rotten Kid este o metodă de convingere a copiilor rai

şi chiar a partenerilor egoişti de a întreprinde anumite acţiuni în favoarea capului de

familie.

44

Page 45: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

La fel ca şi alte părţi ale operei lui Becker despre familie, şi teorema rotten

kid se bazează pe venitul social al membrilor familiei. Acest venit apare prin

compunerea veniturilor tuturor membrilor familiei şi formarea unui singur buget

comun. Ipoteza bugetului comun al familiei este o ipoteză regăsita în general în

modelele „preferinţelor comune”.3 Modelele preferinţelor comune se caracterizează

pe lângă bugetul comun şi prin maximizarea aceleiaşi funcţii de utilitate a întregii

familii.

Teoria pleacă de la presupunerea că i ţine la perechea sa j, în sensul că funcţia

de utilitate a lui i, creşte în acelaşi sens cu bunăstarea lui j. Mai exact în funcţia de

utilitate a lui i este introdus pe lângă consumul acestuia şi consumul lui j sau chiar

utilitatea lui j. Condiţia de echilibru implică la fel ca şi în cazul consumului a doua

bunuri cu costuri egale, faptul că i primeşte utilitatea marginală egală din consumul

său personal şi din cel al lui j. Acest punct de echilibru este reprezentat de punctul

de tangenţă între dreapta bugetului social obţinut prin compunerea veniturilor

membrilor familiei şi curba de isoutilitate a capului familiei între consumul său şi

consumul copilului/partenerului.

O primă implicaţie importantă a acestei reprezentări, este aceea că nici o

schimbare în distribuţia veniturilor membrilor familiei nu afectează distribuţia

beneficiilor. Motivul ar fi acela ca orice schimbare în distribuţia veniturilor prin

reducerea venitului unuia dintre membri concomitent cu creşterea venitului

celuilalt, menţine aceeaşi dreapta a bugetului. Punctul de echilibru este astfel

menţinut constant, iar pentru maximizarea acestei funcţii beneficiile se distribuie în

acelaşi mod.

Teorema ar putea funcţiona conform lui Becker şi în cazul familiilor formate

din mai multe persoane. Mai exact atâta timp cât există un cap al familiei care face

distribuţii pozitive către toţi ceilalţi membri, redistribuirea venitului nu ar trebui să

îi afecteze pe aceştia deoarece în momentul în care venitul unuia dintre ei ar scădea, 3 Principalele modele ale preferintelor comune sunt considerate modelul Altruist al lui Becker, model bazat pe teorema Rotten Kid şi modelul Consensual al lui Samuelson.

45

Page 46: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

crescând venitul altuia, capul familiei ar regla distribuţia în aşa fel încât toţi să îşi

păstreze nivelul de consum ce asigură maximizarea funcţiei de utilitate a familiei (a

capului familiei). Aici se observa mai multe ipoteze ale teoremei: trebuie sa existe

un cap al familiei altruist, care să facă distribuiri pozitive de resurse către ceilalţi

membri ai familiei, aceste distribuiri sa fie făcute fără costuri de tranzacţionare şi să

fie permanente.

De aceea Becker spune că „o familie cu un cap îşi maximizează funcţia de

utilitate a consumului diferiţilor membrii, supusă unei constrângeri bugetare definite

de variabilele familiei. Funcţia de utilitate a familiei este identică cu cea a unui

membru, capul, pentru că preocuparea sa pentru bunăstarea celorlalţi membrii,

integrează toate funcţiile de utilitate ale membrilor într-o singură funcţie consistentă

a familiei”4.

Pentru familiile cu mai multe persoane exista o presupunere mai puţin

probabilă făcută de Barro5, că familia este "legata în întregime" printr-o serie de

transferuri între membri, ajungându-se ca toţi membrii să transfere tuturor

membrilor „următori” resurse deoarece o creştere a contribuţiei lor pentru următorul

va provoca o creştere a contribuţiei pentru toţi membrii familiei.

Mecanismul din teorema Rotten Kid este asemănat de Becker cu sistemul

asigurărilor. Fiecare membru al familiei este „asigurat” de faptul că în cazul unui

eveniment nefericit, distribuţia din partea capului de familie ar creşte în aşa fel încât

să compenseze scăderea venitului respectivului membru. Cu cât familia este mai

mare, cu atât ponderea venitului unei persoane în totalul bugetului este mai mică şi

de aceea, o pierdere a unui venit nu mai este aşa de importanta pentru bugetul

familiei. Mai exact diminuarea sau pierderea unui venit modifică cu destul de puţin

dreapta bugetului (bugetul fiind considerat venitul social al capului familiei)

permiţând încadrarea familiei pe o curbă de isoutilitate foarte apropiată în timp ce

punctul de echilibru nu se modifică nici el substanţial. 4 „The Journal of Political Economy”, Vol 82 (nov-dec 1974) pg 10795 Robert J. Barro. „Are government bonds net wealth?” Journal of Political Economy, 82(6):1095–1117, December 1974. Robert Barro este de fapt cel care i-a sugerat lui Becker numele de Rotten Kid pentru această teorie.

46

Page 47: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

Astfel distribuţia bugetului între membrii familiei nu este puternic afectată de

dificultăţile unuia dintre membri şi fiecare membru al familiei se simte protejat.

Fondurile pentru aceste redistribuiri sunt preluate din venitul social al familiei, din

distribuirile pe care le-ar face capul familiei către ceilalţi membri.

Mecanismul venitului social poate fi folosit şi pe termen lung alături de

legăturile prin transferuri ce se creează între persoane, pentru a observa

interacţiunea dintre generaţii prin mecanismul moştenirilor. Becker demonstrează

că pe termen lung, sacrificiul unei generaţii este compensat de diferite transferuri de

la cealaltă generaţie6 prin mecanismul moştenirilor. Fiecare dintre schimbările

resurselor relative ale generaţiilor prezente şi viitoare, va tinde să fie compensată de

schimbări egale dar opuse ale moştenirilor7.

Capul familiei maximizează funcţia sa de utilitate în care intră însă

consumurile sau utilităţile celorlalţi membri, supusă constrângerii bugetului său

social. De aceea orice măreşte venitul familial, va mări şi utilitatea sa şi astfel capul

familiei va analiza efectul asupra venitului total al familiei produs de diferitele

acţiuni ale sale, şi va diminua venitul său personal dacă veniturile celorlalţi membri

ai familiei ar creşte şi mai mult. De obicei părinţii ţin cont mai degrabă de consumul

copiilor şi nu de utilitatea acestora, modelul de consum ales de părinţi pentru copiii

lor fiind de obicei diferit faţă de cel pe care l-ar alege aceştia. Acest lucru se

întâmpla deoarece utilitatea copiilor este greu de observat sau de multe ori

încrederea părinţilor în justeţea dorinţelor copiilor este mică.

Becker considera efectele acţiunilor capului familiei asupra celorlalţi membri

ca fiind externalităţi pe care acesta le internalizează automat, prin funcţia sa de

utilitate ce depinde şi de consumul celorlalţi. Prin automatismul internalizării

externalităţilor Becker se distinge de teoria lui Coase8 în care interiorizarea efectelor

diverselor acţiuni se negociază şi care dovedeşte că atunci când "costurile de 6 Exemplu: o datorie guvernamentală mărită, sau plăţile pentru securitatea socială, sunt finanţate din împrumuturi şi astfel din taxe mărite asupra generaţiilor viitoare, sau investiţiile publice mărite în educaţie, cu beneficii sporite pentru generaţiile viitoare, sunt finanţate din taxe asupra generaţiei actuale7 Aceasta idee se va observa atât la Becker, cât şi la Barro în „Are government bonds net wealth?”8 Coase, R. H. „The Problem of Social Cost”, Journal of Law and Economics, 3, October, 1960

47

Page 48: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

negociere" sunt neglijabile, fiecare membru al familiei poate fi oricând determinat

să maximizeze oportunităţile familiei, prin negocierea plăţilor compensatorii cu

ceilalţi membri.

Cea mai importantă observaţie a teoremei Rotten Kid este aceea că şi

membrii egoişti ai familiei ajung să internalizeze automat efectele acţiunilor lor

asupra celorlalţi membri cu care sunt legaţi prin transferuri de la capul familiei.

Conform lui Becker, un membru al familiei va creşte propriul venit sau propriul

consum doar dacă prin această acţiune nu va scădea consumul altor membri ai

familiei cu o valoare mai mare. În alte cazuri, dacă prin creşterea consumului

propriu, consumul altui membru ar scădea mai mult, utilitatea totală pe care

încearcă să o maximizeze capul familiei ar scădea alături de venitul social al

familiei. Acest lucru ar diminua utilitatea capului de familie şi astfel el ar fi nevoit

să consume mai mult şi să îşi diminueze transferurile către ceilalţi membri ai

familiei. Astfel cel care provoacă diminuarea venitului social poate suferi din cauza

diminuării transferului către el însuşi şi de aceea, cunoscând acest lucru şi efectele

acţiunilor sale, probabil ca s-ar abţine.

Chiar mai mult, ceilalţi membri ai familiei ajung să fie motivaţi sa

maximizeze funcţia de utilitate a capului familiei comportându-se ca şi când în

funcţiile proprii de utilitate ar intra şi satisfacţia tuturor membrilor familiei. Ei pot

face asta renunţând la o parte din consumul lor pentru a spori consumul general al

familiei cu mai mult decât partea la care se renunţă. În acest fel şi ei ajung să

internalizeze automat externalităţile comportării lor.

Funcţia de utilitate a familiei nu este aceeaşi cu a capului familiei deoarece

acesta ar avea puteri dictatoriale asupra celorlalţi membri, ci pentru că acesta ţine

destul de mult la utilitatea celorlalţi încât să facă transferuri pozitive către toţi şi să

nu schimbe nimic din consumul acestora. Dacă totuşi ar schimba distribuţia

venitului social către ceilalţi membri, capul familiei, nu ar mai maximiza funcţia de

utilitate a lui şi a familiei.

48

Page 49: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

Exemplele date de Becker, au fost puternic combătute de Bergstrom9 care

elaborează exemplul lui Becker despre altruistul ce citeşte în pat adăugând

posibilitatea ca nevasta să stingă pe ascuns lumina. El foloseşte un exemplu foarte

elaborat pentru a arăta că în afara de transferabilitatea utilităţii, concluziile teoriei

Rotten Kid sunt într-o oarecare măsura eronate. Bergstrom a mai arătat că modelul

Rotten Kid nu se susţine neapărat nici măcar atunci când părintele poate observa, nu

doar veniturile, ci şi eforturile copiilor şi chiar în condiţiile în care funcţia de

utilitate a capului familiei depinde, nu doar de consumul copiilor, ci şi de utilitatea

acestora, mai ales dacă altruistul poate doar să ofere cadouri în bani şi nu să

direcţioneze distribuirea timpului liber. Astfel realizăm că teoria Rotten Kid nu ne

permite să considerăm că problemele stimulentelor casnice sunt rezolvate automat

atunci când exista un cap de familie mărinimos.

Cazul fiului risipitor este o problemă evidenţiată de Lindbeck şi Weibull10 cu

rădăcini în parabola biblică a fiului risipitor şi care se aseamănă destul de mult cu

cazul copiilor leneşi al lui Bergstrom. Se presupune iniţial că un copil are într-o

primă perioadă o anumită alocaţie, pe care el poate alege să o cheltuiască, sau să o

economisească. În cea de a doua perioadă, el ştie că va primi daruri de la părintele

binevoitor. Astfel, dacă părintele nu poate face un aranjament prestabilit pentru a

pedepsi comportamentul risipitor, copilul este stimulat să cheltuiască cât mai mult

în prima perioadă.

Însuşi Becker, în introducerea ediţiei adăugate a tratatului11 citează aceste

articole, considerând că respectivele critici sunt întemeiate şi încearcă să clarifice

ipotezele pentru validitatea concluziilor: „Principalele ipoteze sunt: toate bunurile

pot fi cumpărate sau vândute (timpul liber văzut ca bun este un exemplu care nu

satisface aceasta ipoteza); ne referim la o singura perioada de timp; părinţii asigura

bunurile copiilor; părinţii aleg după ce copii au făcut-o intr-un ‚joc’ cu 2 planuri”. 9 Bergstrom Theodore C., A Fresh Look at Rotten Kid Theorem – and Other Household Mysteries, The Journal of Political Economy, Volume 97, Issue 5 (oct 1989)10 Lindbeck, Asser, and Jorgen W. Weibull, "Altruism and Time Consistency: The Politics of Fait Accompli," Journal of Political Economy, Vol. 96, No. 6 (December 1988), 1165-1192.11 Becker, Gary S., Treatise on the Family, Cambridge: Harvard University Press, 1981; Enlarged edition, 1991.

49

Page 50: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

Apoi Becker introduce cu ajutorul „Tratatului de Economia Familiei” alte ipoteze

suplimentare: „La fel ca şi la teoria Rotten Kid, răspunsul automat al părinţilor la

factorul nu sunt acceptate târguielile, constrângerile sau ameninţările - determina

copii să acţioneze în direcţia dorită de părinţi”. Unii autori consideră că ipotezele

iniţiale sunt atât de restrictive, încât creează suspiciuni asupra relevanţei teoriei.

Mai mult, conform lui Pollak12, efortul lui Becker pentru clarificarea condiţiilor

conform cărora concluziile teoriei Rotten Kid sunt valide, este mai degrabă destinat

excluderii contraexemplelor propuse de critici decât pentru îmbunătăţirea condiţiilor

ce verifică teoria.

Într-o familie cu un cap se creează o serie de relaţii puternice de

interdependentă între membrii familiei. Conform Teoremei Rotten Kid, familia are

următoarele proprietăţi:

o Nici o distribuire a venitului între membri nu afectează consumul sau

bunăstarea nici unui membru deoarece determină redistribuiri făcute de capul

familiei.

o Toţi membrii familiei se comportă ca şi când ar fi aparent altruişti, chiar şi

când sunt de fapt egoişti, deoarece în încercarea de maximizare a venitului

personal, ei maximizează şi venitul familiei.

o Ca în toate modelele bazate pe preferinţe comune, şi în această teoremă,

familia se comportă ca şi când ar maximiza o singura funcţie generala a

utilităţii, supusă unei constrângeri bugetare care depinde de veniturile

familiei.

Modelul „Altruist”

Apărută iniţial în “Journal of Economic Literature” în septembrie 1976, eseul

lui Becker despre altruism, în varianta originală „Altruism, Egoism and Genetic

12 Robert A. Pollak, Gary Becker’s Contributions To Family And Household Economics, NBER Working Paper Series, Working Paper 9232

50

Page 51: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

Fitness: Economics and Sociobiology”13 a suferit diverse schimbări şi completări

datorate atât criticilor aduse, cât şi, probabil într-o măsura la fel de mare, datorita

importanţei subiectului. Pe aceeaşi temă, Becker a mai publicat încă un eseu numit

„Altruism in the Family and Selfishness in the Market”, amândouă eseurile fiind

apoi publicate în tratatul despre familie.

Importanţa modelului altruist în economie este una covârşitoare, acest model

fiind o continuare a teoremei „Rotten Kid” (şi ea foarte importantă), prin care se

oferă o soluţie de alegere colectivă (ce-i drept deocamdată doar la nivelul familiei),

eficientă şi care nu se bazează pe agregarea preferinţelor. În felul acesta, Becker a

reuşit să arate că daca se oferă un model eficient de decizie, agregarea preferinţelor

(una din temele importante de studiu ale economiei, ramase încă fără răspuns) nu

mai este neapărat necesară. După această descoperire a lui Becker, economia

familiei a început să evolueze într-o direcţie dominată în special de „teoria

jocurilor”. Unii economişti chiar au făcut o analogie între funcţia cererii familiei şi

funcţia cererii unei ţări preluând teoriile microeconomice la nivel macro14.

Altruistul este, prin definiţie, o persoana cate ţine destul de mult la alte

persoane încât să renunţe la o parte din consumul său pentru a creşte utilitatea

acestora. Renunţând la o parte din consumul propriu, este normal sa presupunem că

altruiştii au un consum mai mic decât egoiştii care dispun de aceleaşi venituri. În

plus, un altruist este dispus să renunţe la anumite acţiuni care i-ar creşte venitul

propriu diminuând venitul altei persoane de care este legat altruistul lucru pe care

un egoist nu l-ar face niciodată.

În general Becker consideră că preferinţele şi comportamentele schimbătoare,

modul de evoluţie al acestora, şi efectele asupra lor ale schimbărilor de preturi,

venituri şi alte variabile sunt doar o scuză pentru neputinţa de a găsi legi clare şi de

necontestat pentru modelarea comportamentului uman. Conform abordării

13 Ideea de paralela între economie şi biologie a fost preluată de la Alfred Marshall care considera că sistemele economice evoluează în acelaşi fel cu cele biologice supuse comportamentului maximizator pentru supravieţuire14 Samuelson, Paul A., "Social Indifference Curves," Quarterly Journal of Economics, Vol. 70, No. 1, (February 1956)

51

Page 52: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

economice15 însă, trebuie să presupunem că toate comportamentele rezultă din

maximizarea funcţiilor de utilitate, care depind de consumul diverselor mărfuri. Dar

Becker consideră că pe lângă mărfuri, în funcţia de utilitate a unei familii intră şi

alţi factori care se găsesc în afara sectorului piaţă (copii, sănătate, mândrie pentru

realizări etc) şi care transforma practic familia într-un producător de „bunuri care

intră direct in funcţia de utilitate”. Astfel se consideră că familia combină bunurile

achiziţionate din cadrul sectorului piaţă cu timpul disponibil pentru a crea bunuri Z

prin al căror consum se obţine direct utilitatea.

Din nou, ca şi la Teorema Rotten Kid, şi la modelul altruist avem de a face cu

un venit social al altruistului si reprezintă pentru o familie venitul total al

membrilor. Acesta este venitul din care altruistul obţine consumul şi astfel utilitatea

şi astfel, acest venit social reprezintă constrângerea bugetară a altruistului.

Conform lui Becker, altruistul va transfera suficiente resurse egoistului la

care ţine pentru ca să primească aceeaşi utilitate din consumul său ca şi din

consumul acestuia. Având în vedere că orice acţiune care îi creste venitul sau, îi

permite să îşi crească utilitatea, atât prin consumul personal cât şi prin sporirea

transferurilor pentru consumul egoistului şi respectiv orice creştere a venitului

egoistului îi permite să diminueze transferul către acesta, este normal ca altruistul să

întreprindă toate acţiunile care îi măresc venitul social şi să se abţină de la cele care

îl vor micşora, pentru că utilitatea sa va fi mărită de toate creşterile venitului său

social.

Aici se poate observa prima implicaţie importantă a modelului altruist:

Conform acestui model, altruistul poate avea o utilitate crescătoare chiar şi atunci

când venitul sau propriu este în scădere (dar venitul său social este în creştere),

lucru imposibil în microeconomia clasică sau pentru un egoist. În plus, altruistul

poate să-şi mărească consumul propriu şi reducând transferurile către egoist atunci

15 Bazele abordării economice sunt prezentate în prefaţa de la lucrarea lui Becker, Treatise on the Family, Cambridge: Harvard University Press, 1981 de unde aflam ca principala ipoteză în economie este comportamentul hedonist

52

Page 53: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

când venitul acestuia ar creşte, chiar dacă venitul propriu al altruistului ar fi în

scădere.

De asemenea, egoistul i are tendinţa de a se purta ca şi când şi el ar fi altruist

faţă de h, în sensul că ar fi în avantajul lui i să mărească venitul social al lui h (ca

sumă a celor două venituri) abţinându-se de la acţiuni care i-ar micşora venitul

personal al lui h, numai dacă venitul său nu ar fi mărit şi mai mult, şi chiar mai

mult, i îşi va micşora venitul său personal dacă venitul lui h ar fi mărit şi mai mult.

Prin aceste acţiuni ale egoistului, venitul şi respectiv consumul unui altruist poate fi

mai mare decât ale unui egoist. Explicaţia motivului pentru care egoistul i, se poartă

ca şi când ar fi altruist este uşor de găsit dacă luăm în considerare consecinţele pe

care le-ar avea pentru el16 dacă s-ar comporta în mod contrar. Mai exact prin

creşterea venitului sau cu mai puţin decât diminuează venitul altruistului, egoistul

ştie că va diminua venitul social al altruistului, forţându-l pe acesta să reducă

distribuţia către el. Becker consideră că diminuarea transferurilor este mai mare

decât creşterea venitului şi de aceea egoistul se va abţine17. Astfel, în condiţiile în

care i va anticipa corect reacţia lui h, se va abţine de la orice acţiuni care i-ar dauna,

atâta timp cât transferurile lui h ar rămâne pozitive iar consumul propriu al

persoanei egoiste şi averea sa vor fi reduse de reacţia altruistului.

Avantajele puternice ale altruismului se văd în condiţiile altruismului

manifestat faţă de mai multe persoane. Continuând astfel teoria „Rotten Kid”,

Becker consideră că fiecare persoană ce beneficiază în cadrul unui grup de

transferurile unui altruist, va fi motivat să maximizeze venitul social al grupului,

chiar dacă majoritatea sunt de fapt egoişti. De aceea, am putea trage concluzia că

simularea comportamentului altruist produce efecte asemănătoare cu cele pe care

deja le-am prezentat pentru altruişti: consumul propriu al adevăraţilor altruişti va fi

egal cu cel al adevăraţilor egoişti iar adevăratul egoist poate mări consumul propriu

în ciuda faptului că venitul îi scade. Translatând acest rezultat asupra unei întregi

16 Conform definiţiei egoistului, consecinţele asupra sa reprezintă singurul lucru care îl interesează17 Becker nu demonstrează aceasta afirmaţie ci doar dă un exemplu numeric.

53

Page 54: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

societăţi/economii, Becker consideră că utilitatea unei societăţi poate fi maximizată

şi în absenţa altruismului, prin taxele şi subvenţiile impuse de guvern, sau prin

negocierea unor acţiuni pentru maximizarea bunăstării generale.

Totuşi modelul altruist al lui Becker este des criticat chiar de către

simpatizanţii acestuia. Pollak18 spune că modelul enunţă soluţia unui joc

nespecificat corect între membrii familiei. Atât soluţiile cât şi jocul ar trebui sa fie

clarificate şi critică dur lipsa unor lămuriri atât în acest caz cât şi în cazul Teoremei

Rotten Kid. În acelaşi timp Barbara Bergman consideră că numărul mic de factori

luaţi în consideraţie transforma analiza economică a familiei într-o analiza cu

concluzii stupide19.

În ciuda tuturor criticilor mai mult sau mai puţin întemeiate, toţi autorii

recunosc faptul că opera lui Becker pe aceasta temă a deschis drumul cercetării

economice a familiei şi chiar că este principalul punct de pornire pentru ceilalţi

economişti interesaţi de domeniu.

George Stigler are, printre altele, şi o serie de contribuţii la dezvoltarea teoriei

capitalului uman şi la aplicarea în teoria economică a sociologiei gusturilor

dezvoltând, din această perspectivă, o teoriei a consumatorului17. În acest context,

trebuie remarcate contribuţiile sale legate de înţelegerea procesului de achiziţionare

a informaţiei în fundamentarea deciziilor, precum şi a rolului publicităţii. El

porneşte de la faptul că informaţia pură şi perfectă este o ficţiune, iar pentru a

înţelege mai bine realitatea consumatorului trebuie să se ţină cont de costul

achiziţionării informaţiilor şi al timpului pe care aceasta îl implică. Fiecare om,

spune Stigler, ştie că pentru unele bunuri complexe, cum ar fi achiziţionarea unor

locuinţe, durata căutării îmbunătăţeşte sensibil satisfacţia adusă de bunul 18 Robert A. Pollak, Gary Becker’s Contributions To Family And Household Economics, NBER Working Paper Series, Working Paper 923219 Bergmann, Barbara R., "Becker's Theory of the Family: Preposterous Conclusions," Feminist Economics, Vol. 1, No. 1, (spring 1995)

17 ) George J. Stigler, Gary S. Becker, De Gustibus Non Est Disputandum, în Readings in Microeconomics, Time Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 80.

54

Page 55: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

achiziţionat (preţ adecvat, condiţii de locuit mai pe gustul său etc.) şi invers, este

posibil să se considere căutarea drept o muncă adevărată care are un anumit cost

(timp pierdut, alte eforturi făcute etc.). Pentru Stigler, căutarea informaţiei va fi

urmărită numai dacă, costul marginal al căutării este mai mic decât randamentul

marginal obţinut pentru descoperirea celei mai bune situaţii de cumpărare. Costul

marginal depinde de dotarea iniţială cu informaţii, adică achiziţionarea anterioară a

unui stoc de cunoştinţe. Stigler precizează că mediul social şi influenţele familiale

sunt factori favorizanţi ai achiziţiilor selective şi eficiente a informaţiei. Informaţia

apare ca un input, un element al funcţiei de utilitate a consumatorului. Această

concepţie alături de cea a lui G. Becker constituie fundamentele teoriei economice

moderne a informaţiei. Pe această bază Stigler a procedat la analiza publicităţii.

Potrivit opiniei lui, publicitatea este metoda modernă de identificare a vânzătorilor

şi cumpărătorilor. Identificarea vânzătorilor reduce considerabil timpul căutării

consumatorului. Dar publicitatea are o limită, ea este o cheltuială, care este

independentă de valoarea bunului în cauză. Din punctul de vedere al

întreprinzătorului incertitudinea faptul privind preţurile sale constituie un

dezavantaj. Pe de altă parte, costul căutării este un cost de cumpărare, iar

consumatorul va căuta să-l reducă atunci când dispersarea preţurilor şi cantitatea

optimă cresc. Deci, efectul publicităţii este echivalent cu introducerea unei sume

importante a căutării de către o mare parte a cumpărătorilor potenţiali. Din această

situaţie rezultă din că achiziţionarea informaţiei şi costurile de tranzacţionare nu

sunt nule.

Teoria aceasta se aplică la fel de bine şi pentru identificarea celor mai bune

surse de profit, în vederea derulării unui program investiţional şi pentru alegerea

unei industrii, şi pentru alegerea unui loc de muncă de către un salariat. Stigler este

preocupat să caute cea mai bună calitate şi importanţă a reputaţiei mărcii, pentru că

acestea pot să conducă la economisirea efortului de căutare a consumatorului, adică

55

Page 56: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

reducerea gradului său de ignoranţă. G. Stigler, prin cercetările sale, este un

precursor al economiei informaţiei.

Teoria capitalului uman a avut şi are o mare influenţă în stabilirea politicilor

educaţionale şi în corelarea acestora cu exigenţele de pe piaţa muncii.

În concluzie, noua microeconomie valorifică din cea tradiţională principiile

fundamentale, între care individualismul metodologic este cel care face diferenţa

doctrinară.

BIBLIOGRAFIE

Akerlof, George A. The Market for "Lemons": Ouality Uncertainty and the Market Mechanuism, în Readings in Microeconomics, Time Mirror/Mosby College Publishing, 1986

Barro Robert J Are government bonds net wealth?” Journal of Political Economy, 82(6):1095–1117, December 1974

Becker, Gary S Altruism, Egoism and Genetic Fitness: Economics and Sociobiology, Journal of Economic Literature, Vol 14, No 3, Sep 1976

Becker, Gary S Treatise on the Family, Cambridge: Harvard University Press, Enlarged edition, 1991

Becker, Gary S A Theory of Social Interactions, The Journal of Political Economy, Vol 82, No 6, Nov – Dec 1974

Becker, Gary S Capitalul uman. O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la educaţie,Ed. ALL, Bucureşti, 1997.

Bergmann, Barbara R Becker's Theory of the Family: Preposterous Conclusions, Feminist Economics, Vol. 1, No. 1, (spring 1995)

56

Page 57: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

Bergstrom Theodore C A Fresh Look at Rotten Kid Theorem – and Other Household Mysteries, The Journal of Political Economy, Volume 97, Issue 5 (oct 1989)

Breit, WilliamHochman, Harold MSaueracker, Edward

Readings in Microeconomics, Times Mirror/Mosby College Publishing, 1986

Coase, R. H The Problem of Social Cost, Journal of Law and Economics, 3, October, 1960

Coase, Ronald H The Firm, the Market and the Law, University of Chicago Press, 1988

Hayek, Frederich A Droit, legislation et liberte, Presses Universitaires de France, Paris, 1973.

Leibestein, Harvey Allocative Efficiency vs. "X-Efficiency", în Readings în Microeconomics, Times Mirror/Mosby Publishing, 1986

Lindbeck, Asser Jorgen, W. Weibull

Altruism and Time Consistency: The Politics of Fait Accompli, Journal of Political Economy, Vol. 96, No. 6 (December 1988), 1165-1192

Pollak Robert A Gary Becker’s Contributions To Family And Household Economics, NBER Working Paper Series, Working Paper 9232

Samuelson, Paul A Social Indifference Curves, Quarterly Journal of Economics, Vol. 70, No. 1, (February 1956)

Spence, A. Michael Job Market Signaling, în Readings in Microeconomics, Time Mirror/Mosby College Publishing, 1986

Stigler, George J Essais in the History of Economics, Chicago University Press, 1965.

57

Page 58: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

Stigler, George J The Economics of Information, în Readings in Microecomocs, Times Mirror/Mosby College Publishing, 1986

Williamson, Oliver EWinter, Sidney G(editori)

Natura firmei. Origini, evoluţie şi dezvoltare, Ed. Sedona, Timişoara, 1997

http://emlab.berkeley.edu/users/akerlof/index.htmlhttp://www.columbia.edu/economics/stiglitz.htm

58

Page 59: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

III. NOUA MACROECONOMIE

1. TEORIA ECONOMIEI OFERTEI

Succesul pe care l-au avut economiştii ofertei (supply siders) în deceniul al

optulea se explică, în parte, prin eşecul politicilor tradiţionale de susţinere a cererii.

Între 1975-1980, teoreticienii ofertei s-au remarcat mai întâi în S.U.A., apoi în tot

occidentul. La nivel mediatic, Reagonomics-ul a tradus conceptele de bază ale

teoriei ofertei.

Teoreticienii ofertei se regăsesc în cadrul unui program teoretic în patru

puncte:

- piaţa este sistemul cel mai eficient pentru a orienta factorii de producţie către

activităţi care corespund alocării optimale;

- firmele şi indivizii au comportamente raţionale, ceea ce înseamnă că se

comportă în permanenţă astfel încât să-şi maximizeze satisfacţia; preţurile

relative le determină alegerile lor economice, iar printr-un astfel de

comportament optimal este atins:

- controlul impozitelor şi cheltuielilor publice (în fond, punerea în cauză a

statului-providenţă). După opinia iniţiatorilor economiei ofertei, ratele

marginale de impozitare sunt foarte ridicate; mai mult, ele modifică alegerile

spontane ale indivizilor, precum şi preferinţele lor, între timp liber şi muncă.

Această situaţie conduce la creşterea consumului în detrimentul economiilor

şi investiţiilor, ceea ce înseamnă că fiscalitatea nu este neutră. Celebra curbă

a lui Laffer are acest lucru drept mesaj principal.

- politicile de redistribuire a veniturilor au o eficacitate destul de limitată, după

cum în foarte multe cazuri ele sunt contrare adevăratelor interese ale

salariaţilor cei mai săraci.

A. Laffer şi G. Gilder, care sunt autorii asociaţi teoriei economiei ofertei,

revendică drept izvor teoretic legea debuşeelor a lui J. B. Say. Cercetările lor sunt

59

Page 60: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

marcate de ruptura cu keynesismul. Aceşti teoreticieni pun accent pe rolul

fundamental al întreprinzătorilor şi pe activitatea lor productivă. În acest context,

cererea globală este concepută ca o consecinţă a ofertei şi nu un declanşator.

Argumentele teoretice ale economiei ofertei au contribuit la mişcarea de reducere a

impozitelor, prefigurând o nouă concepţie despre politică economică. Supply-siders

propun o politică economică simplă care combină reducerea impozitelor cu

limitarea constrângerilor şi reglementărilor asupra ofertei. Ei resping ideea utilizării

sistematice a deficitului bugetar, contestând totodată eficacitatea multiplicatorului

keynesian.

G. Gilder a popularizat teoria ofertei, proclamând reîntoarcerea la

capitalismul pur şi renunţarea la statul-providenţă. În aceeaşi ordine de idei, G.

Gilder subliniază nocivitatea ideilor redistributive, acuzându-i de mercantilism pe

economiştii care focalizează discuţiile economice numai asupra redistribuirii şi

inegalităţii. Gilder respinge ideile redistributive folosind două argumente:

- -în primul rând, nu-i un joc de sumă nulă, adică ceea ce câştigă unii, pierd

alţii (aşa cum îl socotesc adepţii redistribuirii), ci un joc cu sumă pozitivă;

capitalismul creează un surplus net din cooperarea tuturor şi în consecinţă din

acest joc câştigă toată lumea.

- -în al doilea rând, politicile redistributive de după 1964, au creat efecte

perverse care se întorc împotriva celor care trebuiau protejaţi. Cu alte cuvinte,

sărăcia, dacă există, a fost creată de statul providenţă care pretindea că o

reduce. G. Gilder afirmă fără echivoc că asistenţa socială dăunează celor

săraci, pentru că ea crează comportamentul şi mentalitatea de asistat,

accentuând idea după care într-o economie, oferta contează, cererea nefiind

nimic altceva decât o contrapartidă la prima.

Ofensiva lui G. Gilder de a promova teoria ofertei a fost susţinută şi de

popularizarea modelului californian din Silicon Valley, care exprimă inovare,

ocupare şi profituri. Într-o analiză simplă, el respinge ideile lui J. K. Galbraith

60

Page 61: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

despre eficacitatea marilor firme, a firmelor gigant, opunându-le micilor

întreprinderi pe care le consideră creatoare de adevărată bogăţie. În aceeaşi serie el

consideră ca J. K. Galbraith şi falsele sale soluţii (impozite foarte ridicate, controlul

fiscalităţii şi reglementările penalizatoare pentru întreprinzători) sunt duşmanii

capitalismului.

Gilder propune şi soluţii împotriva stagflaţiei în acelaşi cadru al teoriei

ofertei, între care: modificarea fiscalităţii care să încurajeze investiţiile, economiile,

producţia de bogăţie şi munca. În consecinţă, spune el, politica economică astfel

constituită va conduce la creşterea veniturilor şi bunăstării.

A. Laffer, poate cel mai cunoscut teoretician al ofertei, porneşte de la

următorul raţionament: împovărarea adusă de presiunea fiscală nu antrenează în

mod necesar o creştere a încasărilor statului, iar o fiscalitate foarte ridicată modifică

preţurile relative ale factorilor muncă şi capital, perturbând ritmul lor în activitatea

economică şi penalizând oferta.

Originalitatea teoriei lui Laffer constă în afirmaţia potrivit căreia, economiştii

contemporani se situează probabil în partea curbei fiscale contrară optimului. Pentru

a-şi demonstra teoria foloseşte o funcţie de producţie unde capitalul şi munca sunt

factori substituibili şi sunt plătiţi la productivitatea lor marginală. Modelul rezultat

cunoscut sub numele de "curba lui Laffer"conţine relaţia dintre presiunea fiscală şi

încasările statului din impozite.

61

Page 62: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

Din analiza acestei curbe rezultă că, dacă rata de impozitare este de 0%,

atunci încasările fiscale sunt evident nule; dar sunt nule şi dacă rata de impozitare

este de 100%, pentru că în acest caz, agenţii economici vor renunţa la munca

oficială, refuzând o astfel de atitudine confiscatoare. Deci, conchide Laffer, se

verifică sloganul după care, "ratele înalte ucid totalul".

Se poate imagina o rată medie de 50% care ar corespunde unui nivel

psihologic mai dificil în acceptarea muncii, ea simbolizând că individul lucrează

mai mult pentru stat decât pentru sine. Curba lui Laffer nu ia în calcul o asemenea

simetrie şi lasă o mare incertitudine asupra extremelor. Astfel, punctul M (maxim)

interesează mai mult ca punct de referinţă teoretică: el corespunde unei rate de

impozitare pentru care randamentul este maxim, dar permite şi delimitarea unei

părţi a "valorilor normale", care corespunde unei zone unde creşterea ratei de

impozitare aduce din ce în ce mai multe încasări fiscale, şi a unei părţi a "valorilor

excesive", care corespunde unei diminuări a încasărilor atunci când ratele de

impozitare sunt intensificate sau, ceea ce este acelaşi lucru, creşterea ratelor de

impozitare pot la fel de bine să reducă şi nu să crească încasările finale ale statului.

Structura finală depinde de ofertă şi de elasticitatea producţiei în raport cu factorii

62

Page 63: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

de producţie utilizaţi; de aceea, o reducere a ratelor de impozitare nu produce o

reducere în aceeaşi proporţie a încasărilor fiscale. Cu cât ratele sunt mai ridicate, cu

atât există şansa ca ele să aparţină valorilor prohibitive. Prin urmare, creşterea

ratelor de impozitare reduce producţia potenţială în viitor, accelerând reducerile

producţiei prevăzute a se realiza.

Statul are de ales între două rate de impozitare care furnizează aceleaşi

încasări fiscale (A sau r1 şi B sau r2), dar punctul A este preferabil punctului B, deci

el poate obţine aceleaşi încasări fiscale cu o rată mai slabă, uşurând povara fiscală.

A. Laffer arată totodată care sunt consecinţele creşterii impozitelor asupra

ofertei de muncă. După opinia lui, individul arbitrează în permanenţă între muncă şi

loisir, iar pentru alegerea sa el foloseşte costurile relative ale fiecăruia dintre cele

două bunuri. O creştere a impozitelor, spune Laffer, semnifică pentru salariat o

reducere a venitului său disponibil, deci o reducere a costului relativ al loisir-ului: o

oră de muncă aduce mai puţin şi în consecinţă costul loisir-ului se reduce. În acest

caz, contribuabilul creşte cererea lui de loisir şi reduce oferta de muncă. Altfel spus,

operează efectul de substituţie, contribuabilul substituind munca cu timpul liber. În

acest context, efectul de venit joacă un rol imens: contribuabilul stors de fisc,

trebuie să muncească mai mult pentru a obţine acelaşi nivel al consumului, dar şi cu

scopul de a plăti creşterea de impozite, fără a renunţa la bunurile şi serviciile pe care

şi le doreşte. Laffer deduce că, la nivel microeconomic acţionează numai efectul de

substituţie, în timp ce efectul de venit se anulează. Astfel, dacă presiunea fiscală

scade, agenţii economici vor creşte oferta de muncă, iar dacă presiunea fiscală

creşte, oferta de muncă se va reduce. Prin urmare, fiscalitatea are un rol deloc

neglijat asupra arbitrajului dintre muncă şi timp liber, pentru că o reducere a

impozitelor, induce o creştere a ofertei de muncă.

Raţionamentul lui Laffer este completat cu analiza relaţiei dintre fiscalitate,

consum şi investiţii. El arată că alegerea între consum şi economii este la fel de

puternic influenţată de presiunea fiscală. Totodată, ratele de impozitare ridicate

63

Page 64: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

cresc riscul de a modifica alegerile pe care le fac familiile între consumul imediat şi

economii. Cu cât impozitul este mai ridicat, cu atât mai slabe sunt fluxurile viitoare

aduse de economii. Rezultă că, familiile vor fi incitate să consume mai mult şi să

economisească mai puţin. Fiscul va amputa astfel economiile, iar amputarea

beneficiului unei renunţări la consum, creşte preferinţa pentru prezent. Toate

acestea vor avea ca efect limitarea ofertei de capitaluri, creşterea ratelor dobânzii,

frânarea investiţiilor. În concluzie: impozitele ridicate sunt contraproductive.

Teoria economiei ofertei prin mesajul său antifiscal a suscitat opinii şi critici

diverse. Punctul vulnerabil a fost considerat metodologia utilizată: susţinerea unei

teorii psihologice a impozitului raţionând prin extensie de la microeconomie la

macroeconomie.

64

Page 65: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

2. MONETARISMUL

Monetarismul a apărut ca o reacţie teoretică la ortodoxia keynesistă,

dominantă în anii '50 în macroeconomie. De altfel, monetarismul se înscrie în

tradiţia Şcolii de la Chicago, care începând cu 1930 a susţinut cu fermitate principii

incomparabile cu orice formă de keynesism, dintre care le reţinem pe cele mai

semnificative:

*piaţa concurenţială este cea mai bună formă de organizare economică;

*componentele economice sunt explicate de teoria neoclasică a preţurilor;

*statul trebuie să se abţină de la a modifica resursele unei economii.

Astfel, tradiţia gândirii liberale şi monetariste de la Chicago a constituit

punctul de referinţă al elaborării monetarismului. Anii '70 sunt anii de glorie ai

monetarismului şi totodată sunt anii de triumf ai liberalismului. Într-adevăr,

"reţetele keynesiste" tradiţionale, care susţineau posibilitatea relansării economiei

conjugată de politica monetară şi pornind de la corelaţiile pozitive pe termen scurt

între abundenţa monetară şi creşterea economică, se dovedeau incapabile de a

realiza "reglajul fin" al economiei. Sunt puse în cauză în acest fel practicile

economice conjuncturale care garantau creşterea economică fără derapajul

preţurilor. Aplicarea concretă a monetarismului de guvernele liberale dintr-o serie

de ţări a contribuit indubitabil la triumful monetarismului. Astfel, de la preşedintele

F.E.D., P. Volcker , până la R. Reagan şi M. Thatcher şi chiar până la experţi ai

F.M.I., principiile monetarismului s-au regăsit în politicile economice înlocuind

keynesismul dominant până atunci.

Gândirea monetaristă îşi are izvorul în teoria cantitativă a banilor, dar ea

constituie o contribuţie originală şi specifică, cu o arie de cuprindere mult mai largă.

Termenul de monetarism a fost inventat de Karl Brunner, care a şi definit în

trei puncte crezul monetarist:

65

Page 66: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

*impulsurile monetare sunt determinante în variaţiile producţiei, ocupării şi

preţurilor;

*evoluţia masei monetare este indicatorul cel mai sigur pentru a măsura

impulsurile monetare;

*autoritaţile monetare pot controla evoluţia masei monetare în decursul

ciclurilor economice.

Sub aparenta uniformitate a monetarismului se ascund diverse opinii şi

curente, ale căror concluzii sunt uneori divergente. Astfel, în timp ce Friedman este

adeptul ratelor de schimb flotante, Hayek se pronunţa pentru ratele de schimb fixe.

Pentru a înţelege mai bine această diversitate este importantă precizarea

elementelor asupra cărora monetariştii sunt de acord: ei susţin că inflaţia este

întotdeauna de origine monetară şi că nu există o problemă a alegerii pe termen lung

între inflaţie şi şomaj; în consecinţă, încercările de a susţine ocuparea printr-o

politică monetară activă sunt inutile şi în acelaşi timp periculoase.

Monetarismul actual, deşi are ca punct de plecare ortodoxia monetară, are o

serie de ramuri, care fie critică ortodoxia monetară, fie îi rafinează unele principii.

*Monetarismul standard: al Şcolii de la Chicago este profund marcat de

contribuţiile lui M. Friedman. Friedman deţine un loc special în monetarism şi

pentru că studiile şi analizele sale dedicate monetarismului au influenţat de o

manieră decisivă mişcarea monetaristă. Dacă se caută elementele comune sau

principiile monetarismului ele se regăsesc în opera lui Friedman simbolizând

ortodoxia monetaristă. De alfel, Friedman a primit Premiul Nobel pentru Economie

în 1976 "pentru contribuţia sa la analiza consumului, a istoriei şi teoriei monetare,

precum şi pentru demonstrarea complexităţii politicilor de standardizare".

În acest context, contribuţiile lui M. Friedman sunt îndreptate în două direcţii:

=>critica keynesismului, monetarismul fiind un ansamblu de enunţuri în

opoziţie directă cu politica fiscală keynesistă;

66

Page 67: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

=>introducerea unor concepte cheie: anticipări adaptive, teoria venitului

permanent, rata şomajului natural, necesitatea stabilităţii politicii monetare,

respingerea politicilor conjuncturale de stabilizare prin control guvernamental,

credinţa în reglarea economiei prin piaţă.

Milton Friedman

Teoretician, polemist redutabil, şi autor creativ, M. Friedman este cunoscut

drept exponent al Şcolii de la Chicago. În 1953 el a publicat controversatul articol

"Essays în Positive Economics", dar preocupările sale ulterioare se concentrează pe

teoria monetară. Astfel el respinge ideea după care creaţia monetară şi manevrarea

ratelor dobânzii permit stimularea creşterii economice. Dimpotrivă, el reabilitează

teoria cantitativă a banilor într-un articol din 1956 "The Quantity Theory. A

Restatement". Apoi el atacă funcţia consumului, element fundamental al economiei

keynesiene, opunându-i concepţia sa despre venitul permanent (1957 în A Theory

of Consumptive Function). Publică, tot în 1957, împreună cu Anna Schwartz, o

istorie monetară a Statelor Unite ale Americii, unde insistă asupra responsabilităţii

autorităţilor monetare în amploarea crizei din 1929. În "Dolars and Deficits",

publicată în 1968 dezvoltă esenţa monetarismului şi apără ratele de schimb

flexibile, unele din ideile sale vor fi adoptate parţial în sistemul de schimb care a

urmat după 1970 celui de la Bretton Woods.

Militant al capitalismului şi al pieţei el nu separă teoria economică de

apărarea sistemului economic şi social. Astfel, în 1962 în "Capitalism and

Freedom"(tradusă în româneşte) critică statul providenţă, impozitele excesive şi

reglementările guvernamentale. Friedman reia această ofensivă în 1979 în "Free to

choose" scrisă împreună cu Rose Friedman (publicată şi în româneşte).

Dintre principiile friedmaniene reţinem:

*piaţa este considerată drept cel mai bun şi cel mai eficient mijloc de reglare

a economiei pentru că pe piaţa preţurile joacă rolul de semnale care permit calculul

67

Page 68: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

economic raţional şi alocare optimă a resurselor, evitându-se risipa. Friedman

denunţă controlul centralizat al resurselor drept sursă a calculelor eronate ale

agenţilor economici şi a distorsiunilor din economie.

*inflaţia constituie un fenomen monetar pur. Analiza monetară a inflaţiei este

esenţa sistemului de gândire monetaristă a lui Friedman: pe de-o parte, cauza

imediată a inflaţiei este mereu şi oriunde aceeaşi – creşterea anormal de rapidă a

cantităţii de monedă în raport cu volumul producţiei şi, pe de altă parte, rata de

creştere a masei monetare este principalul determinant al ratei inflaţiei.

*venitul permanent. Friedman face distincţie între venitul măsurat statistic şi

venitul numit permanent, în funcţie de care consumatorii îşi ajustează cheltuielile.

Această deosebire permite înţelegerea comportamentului consumatorului pe termen

scurt, când reportul dintre venitul monetar şi venitul real evoluează în sens invers şi

a celui pe termen lung, când venitul monetar şi venitul real evoluează în acelaşi

sens. Teoria venitului permanent i-a permis lui Friedman:

- să pună sub semnul întrebării teoria keynesiană în general, funcţia

consumului cu caracteristicile sale principale – stabilitatea înclinaţiei marginale spre

consum pe termen scurt şi scăderea înclinaţiei medii spre consum atunci când

venitul creşte, în particular.

- să pună în cauză intervenţia statului asupra venitului şi investiţiilor,

considerată sortită eşecului pentru că în perioada de fluctuaţii tranzitorii ale

venitului, consumul depinde de voinţa agenţilor de a-şi menţine intact patrimoniul.

*funcţia monedei, o funcţie stabilă. Analiza lui M. Friedman a reformulat în

termenii comportamentului economic teoria cantitativă a banilor. Raţionamentul său

se face în trei timpi:

- moneda este un bun de consum;

- cerea de monedă este funcţie de randamentele celor cinci active sub

care este deţinută bogăţia (moneda, obligaţiunile, acţiunile, bunurile

fizice şi capitalul uman)

68

Page 69: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

- relaţia stabilă pentru cererea de monedă.

În consecinţă, sunt puse în cauză atât preferinţele pentru lichiditate, cât şi

politicile monetare de acţiune asupra ratelor dobânzii pentru reglarea activităţii

economice. Mai mult, Friedman subliniază relaţia dintre cererea de monedă şi

venitul monetar, arătând că pe termen lung, jocul variabilelor monetare este fără

efect asupra variabilelor reale sau, cu alte cuvinte, moneda este neutră (deci reluarea

teoriei walrasiene a neutralităţii monedei)

*politica monetară este structurată şi nu conjuncturală. Drept urmare, politica

monetară nu trebuie supusă situaţiilor conjucturale, cu atât mai mult cu cât ea nu

depinde de aprecierile decidenţilor. Statul liberal trebuie să ducă numai o acţiune

stabilă şi strictă care să permită agenţilor economici să-şi ajusteze anticipările cu

ajutorul semnalelor furnizate de piaţă.

*eşecul politicilor conjuncturale este demonstrat pornind de la punerea în

cauză a curbei lui Philips, după care între inflaţie şi şomaj există o relaţie inversă

sau, ceea ce este acelaşi lucru, dacă se vrea ieşirea din subocupare, trebuie acceptată

o doză suplimentară de inflaţie. În opoziţie cu analiza lui Philips, M. Friedman arată

că pe termen scurt agenţii pot fi victime ale iluziei monetare şi astfel şomajul să se

reducă datorită creaţiei monetare generatoare de inflaţie. M. Friedman avertizează

că în aceste situaţii se produce un fenomen de anticipări adaptive, pentru că agenţii

economici nu sunt "miopi", iar iluzia monetară va dispărea. În concluzie, politica de

manevrare a ratelor dobânzii este ineficientă pentru că sistemul este perturbat de o

acţiune de reglare naturală a pieţei. În acest context, Friedman defineşte şomajul

natural (şi rata naturală a şomajului) astfel: inflaţia suplimentară acceptată pentru

reducerea şomajului nu produce pe termen scurt decât o reducere temporară a

subocupării, pentru că salariaţii constată creşterea preţurilor anticipând astfel

creşterea inflaţiei, cerând salarii nominale mai mari, descurajând cererea de muncă

a întreprinzătorilor. Reîntoarcerea la rata naturală a şomajului nu poate fi blocată

pentru că pe termen scurt se pot manevra anticipările inflaţioniste, iar pe termen

69

Page 70: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

lung pot fi anihilate anticipările adaptive prin indexarea generalizată a veniturilor în

raport cu creşterea preţurilor.

*rate de schimb flexibile. M. Friedman porneşte de la axioma că piaţa trebuie

să se comporte faţă de monedă la fel ca faţă de orice marfă unde preţul creşte şi

scade după cerere şi ofertă. Ideea de bază a lui Friedman este că ratele flotante

permit ajustarea în jos a preţurilor monedelor ţărilor inflaţioniste în raport cu cele

ale ţărilor cele mai inteligente. El crede că scăderea cursului devizelor permite

reechilibrarea balanţei de plăţi făcând mai atractive importurile din ţările ale căror

monede se devalorizează şi compensarea nivelului de lichiditate creat. Cu alte

cuvinte, în absenţa instituţiilor internaţionale financiare, este posibil ca numai piaţa

să ofere oricărei ţări politică economică autonomă, de reechilibrare a balanţei de

plăţi şi de constituire a unei pieţe mondiale unde preţurile factorilor sunt fiabile,

conducând la o alocare optimă a resurselor în schimburile internaţionale.

*respingerea acţiunilor bugetare (îndeosebi cele fiscale) care în absenţa

acţiunilor monetare au o mică influenţă asupra cheltuielilor totale şi asupra

producţiei şi a preţurilor.

Astăzi, când gloria monetarismului este istorie, întrebările esenţiale asupra

politicilor economice găsesc în concepţia lui Friedman destule argumente pentru a

învăţa din greşelile trecutului.

*monetarismul metalist elaborat de Jaques Rueff şi considerat ramura

franceză a monetarismului susţine de asemenea că inflaţia este un fenomen monetar.

Spre deosebire de monetarismul standard însă, J. Rueff şi adepţii săi propun

revenirea la etalonul-aur, drept singurul mijloc de a stăpâni inflaţia şi, în fond,

singura garanţie a legăturii dintre sfera financiară şi economia reală. Ca şi alţi

monetarişti, metaliştii susţin reglarea prin piaţă a economiei, respingând totodată

politicile de stabilizare bugetară.

*monetarismul bugetar reprezintă concepţia dezvoltată de K. Brunner şi H.

Meltzer şi centrată pe deosebirea pe care ei o fac între ofertă de credit şi ofertă de

70

Page 71: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

monedă, acordând un rol efectiv deficitului bugetar. Acest monetarism recunoaşte,

ca şi Keynes, influenţa monedei asupra ocupării şi a preţurilor. Drept urmare,

autorii susţin că nu este suficientă controlarea strictă a masei monetare, ci este

necesar să se ţină cont şi de fiscalitate şi de cheltuielile bugetare. În opinia lor,

pentru a avea o creştere sănătoasă politica monetară trebuie combinată cu limitarea

deficitelor bugetare şi cu presiunea fiscală.

K. Brunner şi H. Meltzer propun un model care include şi un canal de

interogare nou, şi anume preţul relativ al capitalului. Acesta devine un mijloc de

transmitere a efectelor politicii monetare în economia reală. Ei susţin că există trei

forme de active: moneda, titlurile (creditul) şi capitalul real. Agenţii economici au

un comportament de alegere simultană între active, iar autorităţile monetare

controlează baza monetară ajustată (definită drept împrumuturi bancare în monedă

legală) a cărei variaţie scapă total agenţilor sectorului privat. Băncile caută să

menţină un raport stabil între rezerve şi depozite, pe de-o parte, şi refinanţări şi

depozite pe de altă parte. Deosebirea impusă între piaţa monedei şi piaţa creditului

(însoţită de doi multiplicatori distincţi) permite să se înţeleagă un lucru esenţial:

dacă se controlează doar prima piaţă, nimic nu garantează că este controlată şi cea

de-a doua.

*monetarismul austriac propune o formulă care integrează o teorie liberală,

care refuză rolul băncii centrale, şi o concepţie economică în termeni de circuit, care

leagă investiţiile, creditul şi producţia. Aportul esenţial al austriecilor se

concentrează pe evidenţierea efectelor microeconomice ale expansiunii monetare.

Austriecii cercetează astfel, deformările care însoţesc procedeele inflaţioniste în

alocarea resurselor, în distribuirea veniturilor şi în viaţa firmelor. F. von Hayek este

reprezentantul cel mai cunoscut al monetarismului austriac actual. Hayek este de

asemenea cunoscut pentru celebrul său pamflet "Denaţionalizarea monedei", unde

arată că dacă monedele private se dezvoltă şi concurează monedele publice, acestea

nu se pot menţine decât dacă rămân stabile, ceea ce reprezintă acelaşi lucru cu

71

Page 72: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

stabilitatea preţurilor preconizată de el în sistemul ratelor de schimb fixe. După

opinia lui Hayek, politica economică keynesiană se află la originea crizelor grave cu

care se confruntă economia.

*monetarismul anticipărilor raţionale exprimă o concepţie radicală a lui homo

economics, care evoluează şi ia în calcul inflaţia şi mărimile economice reale de o

asemenea manieră încât moneda devine un simplu văl. Încă din 1961, J. F. Muth şi

din 1972, R. Lucas jr., au pus în cauză anticipările adaptive care presupuneau că pe

termen scurt agenţii economici sunt victime ale iluziei monetare. În replică, autorii

anticipărilor raţionale arată că autoritatea monetară nu dispune de nici un mijloc cu

efect retroactiv care să-i permită să spere înşelarea sistematică a publicului.

72

Page 73: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

3. NOUA ŞCOALĂ CLASICĂ

Noua şcoalã clasicã şi-a facut simţitã prezenţa îndeosebi dupã 1980, când

Robert Lucas jr1., (laureat al Premiului Nobel în 1995 ) şi Thomas Sargent2 într-o

serie de studii au iniţiat "teoria anticipãrilor raţionale". Ideea integrãrii în calculul

economic a anticipãrilor agenţilor nu este nouã. Pe linie keynesiană modelele

economice au ţinut cont de aşteptãrile întreprinzãtorilor şi consumatorilor. De altfel,

tradiţia keynesianã presupune o oarecare "miopie" a agenţilor. Cu alte cuvinte,

salariaţii, victime ale iluziei monetare, se vor bate întâi de toate pentru salarii

nominale. Neokeynesiştii, reluând ideea lui homo-economicus raţional, capabil de a

se adapta la politica economicã, au elaborat modele unde agenţii economici sunt

integraţi progresiv în mediul macroeconomic. Aceste modele caracterizate pe o

adaptare cu întârziere şi dominate de sloganul "sã învãţãm din greşelile trecutului"

nu oferã nici un mijloc de a exprima anticipãri asupra unui viitor care va fi

substanţial diferit de trecut. Anticipãrile raţionale susţin cã agenţii economici sunt

capabili sã prevadã viitorul de o asemenea manierã încât sã evite neplãcerile.

Potrivit teoriei, agenţii economici nu sunt nici orbi, nici miopi; homo-economicus

prevede viitorul raţional şi cu un grad mare de fiabilitate, indivizii folosesc în cel

mai bun mod orice fel de informaţii de care dispun. Aceste informaţii pot include,

pe lângă altele, cunoştinţe în legătură cu politica guvernamentală, acţiuni deja

întreprinse, strategii sau abordări ale politicii guvernamentale pe care cei ce

stabilesc aceste politici le realizează în mod regulat în anumite condiţii. Deci,

ipoteza aşteptărilor raţionale atribuie indivizilor o posibilitate rezonabilă de a evalua

anumite acţiuni. In extremis, aceastã poziţie face din fiecare cetãţean un vizionar

extra-lucid, un cunoscãtor foarte exact al tuturor consecinţelor politicilor economice

1 Lucas publică în anul 1972 în Journal of Political Economy lucrarea intitulată “Aşteptările şi neutralitatea banilor” iar în anul 1976 apare de acelaşi autor studiul intitulat “Evaluarea econometrică a politicii economice: O critică”2 Împreună cu Neil Wallace, Th. Sargent publica în anul 1976 lucrarea “Aşteptările raţionale şi teoria economiei politice”

73

Page 74: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

care au importanţã în realizarea alegerilor sale. În acest context, statul apare inert,

fãrã capacitate de reacţie pentru cã el nu are anticiparea anticipãrilor.

Mesajul noii şcoli clasice este foarte clar: demonstrarea incapacitãţii politicii

economice de a lupta împotriva şomajului.

Robert Lucas jr., Thomas Sargent, Edward C Prescott, Neil Wallace, au fost

anti-keynesişti, iar tentativa lor de a reînnoda clasicismul punând în cauzã orice

variantã keynesistã a fost perceputã drept o contrarevoluţie.

Atitudinea lor este susţinutã de scopurile tematice declarate şi anume o

analizã fondatã pe anticipãri raţionale într-un cadru walrasian şi în continuarea

cercetãrilor lui Milton Friedman. Noii clasici au elaborat modele macroeconomice

complicate, al cãror grad de pertinenţã ţine mai mult de capacitatea lor de

previziune şi de adecvarea a priori a acestor modele la fenomenele observate în

realitate. Prin extensie, teoria anticipãrilor raţionale apare astfel fondatã mai mult pe

pertinenţa sa, decât pe realismul ipotezelor. Ipotezele pun pe prim plan rolul

informaţiilor şi al incertitudini, iar scopul celor care iau decizia este reducere

incertitudinii prin achiziţionarea de informaţie suplimentarã la un cost oarecare,

numit cost de adaptare.

Teoria anticipãrilor raţionale are la bazã o serie de ipoteze:

- salariile şi preţurile sunt determinate de concurenţã, ele adaptându-se perfect

unui model de echilibru al oricãrei pieţe. Altfel spus, oferta este întotdeauna

egalã cu cererea;

- pieţele se comportã ca şi când agenţii economici utilizeazã cel mai bine toate

informaţiile de care pot sã dispunã, atunci când iau decizii care le vor

determina venitul sau profitul viitor. Autorii presupun cã indivizii şi

întreprinderile au o cunoaştere intuitivã, nu numai în felul cum suportã

consecinţele evenimentelor economice apãrute în sectorul lor sau pe propria

piaţã, dar şi consecinţele pe care le au asupra lor politicile bugetare şi

monetare generale şi chiar în evoluţia economiei mondiale;

74

Page 75: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

- fluctuaţia ciclurilor observate în economie rezultã din erorile pe termen scurt

ale indivizilor. Aceştia dispun de informaţii limitate. În mãsura în care ei

utilizeazã mai bine informaţia pe termen scurt pentru a prevede viitorul, nu

înseamnã cã şi ştiu ce se va petrece în realitate.

În virtutea celor trei postulate, corelate cu presupunerea cã nu existã şocuri

sau perturbãri majore, economia va fi eficientã.

Adaptarea acestor ipoteze ale raţionalitãţii agenţilor se integreazã într-o

schemã de ansamblu care demonstreazã inutilitatea teoriilor keynesiste.

La nivelul întreprinderii sau al individului, evoluţia tehnologiei, mişcãrile din

comerţul internaţional şi în acelaşi timp, concedierile şi şomajul sunt susceptibile de

a crea un climat de incertitudine. Dupã cum, fluctuaţiile producţiei şi ale ocupãrii

pot lua o mare amploare la nivelul întreprinderii sau chiar industriei. Dar, pe total,

pe ansamblu, fluctuaţiile vor avea tendinţa de a se echilibra, în aşa fel încât

producţia totalã şi volumul şomajului sã rãmânã aproape constant.

În echilibru, rata naturalã a şomajului rezultã din adaptarea fricţionalã şi

structuralã intervenitã la nivelul întreprinderilor şi a pieţelor. În teoria dominantã,

fluctuaţiile cererii globale apãreau ca principale cauze ale ciclurilor economice

observate, în cursul cãrora producţia şi şomajul se îndepãrtau de nivelul de echilibru

sau natural. Principala cauzã a acestor fluctuaţii ale cererii o constituie, potrivit

opiniilor susţinãtorilor anticipãrilor raţionale, politica intermitentã şi imprevizibilã a

statului, în special variaţiile masei monetare. Dacã, de exemplu, FED reduce masa

monetarã, cantitatea de monedã în raport cu volumul bunurilor produse este mai

micã. Moneda devine astfel rarã, ratele de schimb între monedã şi bunuri se

modificã, iar nivelul preţurilor scade. O întreprindere constatã cã preţul pe care l-a

obţinut la produsul sãu a scãzut, fãrã a realiza unde se plaseazã faţã de nivelul

general al preţurilor.

Dupã o schimbare generalã a preţurilor şi a salariilor, întreprinderile continuã

sã-şi maximizeze profiturile numai prin nivelul producţiei. Însã, fiecare

75

Page 76: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

întreprindere începe prin a se gândi cã preţul produsului sãu a scãzut şi în

consecinţã va reduce producţia.

O creştere a masei monetare declanşeazã un proces invers: întreprinderile

cred cã preţurile lor relative au crescut şi cresc deci producţia.

Impactul schimbãrilor politicilor economice asupra producţiei reale rãmâne

de altfel limitat pentru cã indivizii nu întârzie sã realizeze cã nivelul preţurilor s-a

schimbat. Întreprinderile îşi revin atunci la nivelul obişnuit al producţiei. De altfel,

teoreticienii anticipãrilor raţionale subliniazã cã nu tr buie sã se considere masa

monetarã izolat, ci ca rezultat al unei politici economice specifice.

Cea mai mare parte a teoreticienilor anticipãrilor raţionale opereazã cu ideea

potrivit cãreia nivelul producţiei şi al preţurilor sunt determinate de intersecţia

curbei cererii agregate şi a curbei ofertei agregate. Curba ofertei agregate este

consideratã verticalã, astfel încât producţia nu poate devia de la Yn, adicã de la

nivelul natural al ofertei pentru economie.

În acest cadru se degajã ideea fundamentalã a teoriei anticipãrilor raţionale:

orice politică guvernamentală consistentă menită să producă o stimulare a cererii

globale va rămâne fără efect în condiţiile în care agenţii economici îşi formează

aşteptările în mod raţional. La nivelul Yn este oferta care corespunde echilibrului pe

piaţa muncii la o ratã naturalã a şomajului şi, în consecinţã, se poate considera Yn ca

o ratã naturalã a ofertei sau a venitului pentru economie.

Fig 1 Fig 2

YN - ratã naturalã a ofertei

76

Page 77: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

LAS – oferta agregată pe termen lung

SAS – oferta agregată pe termen scurt

AD – cererea agregată

În ipoteza cã guvernul are posibilitatea sã acţioneze de-o asemenea manierã încât,

într-un prim timp, oferta sã creascã (de exemplu, prin acţiuni care sã-i permitã

creşterea venitului nominal şi a cererii de monedã agregatã) atunci ratele salariului

nominal vor creşte, şi dacã salariaţii considerã aceste creşteri ca un echivalent al

creşterii salariilor reale, ocuparea va creşte şi producţia va creşte şi ea la un nivel

superior lui Yn, dar numai temporar. (Figura 1)

Dar, dacã producţia ajunge la un nivel unde randamentele muncii devin

descrescãtoare, preţurile vor creşte în raport cu salariile nominale, iar salariul real se

va reduce. Atunci când salariaţii realizeazã acest lucru, şomajul va reveni la poziţia

iniţialã şi producţia în punctul Yn. În acest punct, rata salariilor nominale şi

preţurile sunt mai ridicate (curba cererii nominale intersecteazã curba ofertei la un

nivel mai ridicat), dar producţia şi ocuparea vor reveni în punctul iniţial. (Figura 2)

Orice politică economică consistentă, sau orice politică guvernamentală cu

obiective consistente va fi învăţată de către agenţii economici. Învăţând aceste

politici, este foarte probabil ca indivizii să-şi modifice comportamentul, răspunzând

oportunităţilor de a-şi mări profiturile şi de a-şi îmbunătăţi standardul de viaţă de pe

urma acestor politici. Dacă o politică economică nu va lua în considerare acest

principiu atunci când va fi formulată este puţin probabil ca ea să-şi atingă

obiectivele pe care le urmăreşte.

Concluzia este clarã: orice politicã economicã aşezatã pe o regulã stabilã nu

are nici o şansã de a aduce rezultatele vizate, relansarea şi reducerea şomajului. În

particular, acestea au o semnificaţie uşor de înţeles, şi anume cã toate regulile

politicii economice de adaptare sistematicã drept rãspuns la unele evenimente nu

77

Page 78: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

vor avea nici un efect asupra producţiei sau şomajului, decât cã sectorul privat va fi

avertizat.

Aceastã teoremã a ineficienţei politicii economice a fãcut sã tresarã lumea

economiştilor şi a atras critici de la cele mai concesive pânã la cele mai vehemente.

Astfel, teoria anticipãrilor raţionale a fost pusã în cauzã sub aspect conceptual

şi al construcţiei teoretice. Reproşurile s-au concentrat îndeosebi pe evidenţierea

opoziţiei dintre teoria anticipãrilor raţionale şi concurenţa liberã, în mod deosebit

fiind contestate costurile de adaptare (mai ales mãrimea acestora). Cu alte cuvinte

nu este convenabilã revenirea la normal, dupã perioade mediocre, pentru cã este

scumpã, costisitoare. Critica este susţinutã de relevarea unor situaţii din perioade

obişnuite, când pentru o întreprindere sau pentru o industrie normale, ocuparea şi

producţia trec prin faze succesive de creştere şi scãdere sensibile de la o perioadã la

alta, dar niciodatã nu se revine la aceiaşi termeni. Maniera aceasta de respingere a

teoriei anticipãrilor raţionale, numai pe motiv cã adaptarea producţiei şi ocupãrii se

face cu costuri mari nu reprezintã nimic altceva decât un mod elegant de a ocoli

problema.

O altã direcţie criticã vine sã conteste relaţia dintre alegerile pe care le fac

indivizii asupra cantitãţilor de muncã sau de producţie, şi salarii şi preţuri pe pieţe

concurenţiale. Opinia criticii contestã cã alegerea ar putea fi blocatã de insuficienţa

locurilor de muncã sau de clientelã. Drept argument este adus ciclul economic real

caracterizat de mari variaţii ale producţiei şi ale ocupãrii, dar numai de modeste

fluctuaţii ale salariilor şi preţurilor. Mai mult, în anumite sectoare de activitate

fluctuaţia criticã a preţurilor este foarte greu de prevãzut. Adicã reacţiile ofertei şi

elasticitaţii trebuie sã fie foarte puternice pentru a modifica producţia. Dacã se ia în

calcul preţul adaptãrii, cu atât mai mult problema se agraveazã, pentru cã variaţiile

salariilor şi preţurilor vor avea un efect mult mai slab asupra producţie şi a ocupãrii.

A treia direcţie criticã contestã raţionalitatea comportamentului în condiţiile

ciclului economic, ciclitatea exclude comportamentul raţional. Argumentele criticii

78

Page 79: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

speculeazã cercul vicios creat: ciclul economic este cauza erorilor de anticipare, dar

practic nu existã nici o analizã a originii lor sau a modului de eliminare. Dupã

opinia criticii teoria trebuie sã explice în detaliu ceea ce oamenii ştiu, în ce moment

ştiu şi cum au descoperit ceea ce ştiu.

Una din principalele critici3. la adresa teoriei aşteptărilor raţionale este aceea

că ipotezele acestei teorii presupune din partea agenţilor economici realizarea unor

calcule matematice şi statistice care să fundamenteze anticipările cu privire la

echilibrul economic viitor. În realitate ipoteza aşteptărilor raţionale susţine că atât

agenţii economici cât şi cei mai buni economişti ajung în mare parte la aceleaşi

concluzii dar nu susţine că aceste concluzii sunt obţinute prin aceleaşi metode. În

fapt pentru ca ipoteza aşteptărilor raţionale să fie valabilă este necesar numai ca în

lumina observaţiilor anterioare şi a experienţei pe care o deţin agenţii economici să

fie capabili să formuleze predicţii rezonabile. Trebuie de asemenea subliniat că

ipoteza aşteptărilor raţionale nu presupune ca fiecare agent economic în parte să

strângă, să prelucreze informaţiile şi să-şi formeze aşteptările de unul singur. În

multe cazuri agenţii economici lasă pe alţii să-şi formeze asteptări care sunt valabile

şi pentru ei. De exemplu, aşteptările indivizilor legate de inflaţie sunt adesea

fundamentate de predicţiile formulate de economiştii unor bănci renumite. Aceste

aşteptări sunt bazate pe un set complet de informaţii si deci sunt formulate în mod

raţional. Prin urmare, pe piaţa privită în ansamblul ei există aşteptări raţionale chiar

dacă aceste asteptări nu au fost formulate decât de o parte din cei care acţionează pe

piaţă.

3Această critică este facilitată de tentativa economistului John F Muth de transpune aşteptările subiective ale agenţilor economici într-un model matematic care să redea mecanismul formarii aşteptărilor raţionale. Muth susţine că agenţii economici se comportă după un anumit model matematic înainte de a-şi forma aşteptările. Binenţeles că mare problemă care apare se referă la măsura în agenţii economici sunt capabili să utilizeze modele matematice care să producă predicţii corecte ce corespund realităţii economice. Este important de reţinut faptul că ipoteza aşteptărilor raţionale nu presupune că agenţii economici efectuează calcule foarte complicate şi nu rezolvă funcţii complexe pentru a-şi forma aşteptările. Ceea ce este important este faptul că ei se comportă ca şi cum ar fi făcut aceste calcule. Pentru a reliefa acest lucru vom folosi următorul exemplu : pentru a prevedea direcţia şi tăria unei loviturii a unui jucător de biliard se poate aplica la calcul matematice complexe care pot determina cu acurateţe aceste aspecte, dar jucătorul de biliard nu face aceste calcule în momentul în care loveşte, el pur şi simplu se bazează pe experienţă.

79

Page 80: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

De modalitatea în care aşteptările se formează este strict legată acea critică la

adresa aşteptărilor raţionale care susţine că informaţiile necesare pentru a formula

aşteptări raţional nu sunt întotdeauna disponibile sau atunci când sunt disponibile

costul utilizării lor ar fi foarte ridicat. Această critică poate fi eliminată prin simpla

expunere a faptului că în teoria aşteptărilor raţionale un agent economic raţional nu

ar trebui să utilizeze toate informaţiile ci numai pe cele care îi sunt disponibile la un

cost rezonabil. Prin urmare, un agent economic raţional ar face o analiză a costului

şi al eficienţei informaţiilor disponibile si ar decide pe care să le folosească şi pe

care nu. Mai există în plus argumentul că atunci când o informaţie care e absolut

necesară devine prea scumpă mai mulţi agenţi se pot alia pentru a obţine respectiva

informaţie.

Cea mai puternicã atitudine criticã este legatã de îndrãzneala autorilor de a

critica modelul dominant, deşi unele aspecte ale acestei critici sunt însuşite. Este

vorba îndeosebi de curba Philips care nu s-a dovedit un bun ghid pentru politicile

economice. În plus, ideea potrivit cãreia sectorul privat îşi modificã

comportamentul în funcţie de politica monetarã şi bugetarã, ar trebui reţinutã pentru

construcţia noilor politici economice hotãrâte în lupta cu inflaţia.

Apãrãtorii anticipãrilor raţionale conchid cã teoriile lor nu fac decât sã

prelungeascã, în situaţia de incertitudine, ipoteza obişnuitã dupã care oamenii

acţioneazã potrivit propriului interes. Cunoaşterea intuitivã pe care acesta o are

despre felul cum funcţioneazã economia şi cã îi intereseazã agregate economice şi

parametri ca masa monetarã şi deficitul bugetar, cã se servesc de aceste informaţii şi

cã ştiu cum fluctuaţiile variabile le afecteazã propriile decizii.

Anticipãrile raţionale pun egalitate între pertinenţa raţionamentelor agenţilor

economici, a responsabililor politicii economice şi a autorului modelului. Toatã

politica economicã va fi clar anticipatã în consecinţele sale. Toatã politica

economicã sistematicã se vede anulatã în efectele sale. Singura soluţie constã în

aceea ca statul sã ia decizii inopinate care sã surprindã agenţii economici. Vechea

80

Page 81: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

politicã a reglãrii conjuncturale, practicatã în anii '60-'70 şi fondatã pe modele

econometrice puternice va ceda locul unei politici a surprizei şi a cadrului perfid.

Teoria anticipãrilor raţionale are meritul de a sublinia incertitudinea care

existã de fapt în jurul întregii politici economice, iar comportamentul raţional al

agenţilor economici creşte incertitudinea, nesiguranţa politicii economice.

Modele cu anticipãri raţionale confruntã, pe de o parte autoritatea publicã, cu

un comportament fix, care determinã oferta exogenã de monedã şi, pe de altã parte,

agenţii economici care anticipeazã efectele unei variaţii ale acestei oferte.

Inegalitatea situaţiei se datoreazã şi faptului cã agenţii economici nu pot fi surprinşi

de activitãţile statului, pentru cã statul nu deţine în nici un fel o poziţie de

superioritate faţã de influenţa informaţiei asupra comportamentului economic. Dar

dacã considerãm cã statul dispune, spre deosebire de agenţii economici, de

informaţie suplimentarã (de exemplu cunoaşte mai repede evoluţia preţurilor şi a

cererii) politica economicã devine eficace şi poate sã foloseascã instrumentele

monetare pentru a repune sistemul economic în echilibru, ceea ce presupune ca

statul sã aibã informaţii complete despre agenţii economici.

Justificarea şi eficacitatea politicii economice depinde în definitiv de nivelul

relativ al informaţiei autoritãţii publice şi al agenţilor economici.

81

Page 82: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

4. PUBLIC CHOICE

Public choice este o şcoală născută din nevoia de a înţelege statul ca agent

economic care fixează regulile jocului şi este, în acelaşi timp, şi arbitru şi jucător. În

jurul public choice gravitează atât economişti cât şi politologi, în cea mai mare parte

provenind de la universitatea Rochester (N. Y.) şi de la Virginia Polytechnic

Institute. Cei mai cunoscuţi autori sunt James Buchanan (laureat al Premiului Nobel

pentru Economie în 1986) şi G. Tullock.

Şcoala public choice admite că piaţa are slăbiciuni pentru că efectele externe

sunt prost luate în calculul pieţei. Public choice nu neagă că bunurile indivizibile

necesită tarifare specială, dar aceasta nu implică automat că statul poate fi mai

eficient dacă produce în locul pieţei (sectorul public) sau că reglementările asupra

schimburilor ameliorează situaţia. Altfel spus, a admite că piaţa este imperfectă, nu

implică în mod necesar o intervenţie crescândă a statului.

În aceeaşi linie, Buchanan şi Tullock formulează o teorie a pieţei politice şi o

concepţie despre birocraţie (îndreptate spre criticarea omniprezenţei statului).

Această teorie utilizează microeconomia tradiţională pentru analiza procesului

deciziilor indivizilor şi colective, pentru aprecierea eficienţei comparate a pieţei şi a

statului, pentru a sesiza motivaţiile birocraţilor şi pentru a interpreta o noţiune

ambiguă cum este bunăstarea socială.

Teoria public choice are ca scop descoperirea legăturii dintre comportamentul

indivizilor care acţionează pe piaţa economică şi comportamentul lor când

acţionează pe piaţa politică.

Acest obiectiv este susţinut de o serie de ipoteze:

-indivizii care acţionează pe cele două pieţe sunt aceiaşi;

-deciziile politice nu sunt supervizate de fiinţe atotştiutoare;

-indivizii se comportă pe piaţă, în relaţiile politice guvernamentale, în relaţiile

de grup non-guvernamentale, precum şi în alte situaţii în mod asemănător.

82

Page 83: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

În acest cadru, J. Buchanan recunoaşte că individul care participă la alegeri

colective este presupus că ştie că alegerile sale au incidenţă asupra altor indivizi nu

aplică metoda clasică (după care alegerea este analizată ca o alegere sub

constrângeri, reflectând raţionalitatea decidentului care ţine cont de interesul său şi

de costurile sau prejudiciile susceptibile de a le suferi). Funcţionarul, omul politic

sau birocratul, nu sunt agenţi economici deasupra altora, ci indivizi care au propriile

repere şi care caută să-şi maximizeze utilitatea în termeni de putere, de câştiguri

monetare, de număr de birouri din subordine etc. Această raţionalitate fundamentală

explică de ce fiecare consumator de bunuri colective pasează costul utilizării lor

asupra altora (problema pasagerului clandestin), precum şi faptul că

comportamentul birocratic produce efecte negative sau indirecte pentru colectivitate

(indivizii sunt perfecţi iar instituţiile sunt rele?). Tentaţia de a adopta un

comportament de pasager clandestin (free rider), tentaţia cuiva de a se bucura de un

bun gratuit ale căror costuri financiare sunt plătite de alţii pune în evidenţă

problemele pe care le ridică relevarea preferinţelor în absenţa unui sistem de preţuri,

care asigură excluziunea non-plătitorului. Buchanan respinge ideile lui Wicksell

după care alegerea unei politici economice sau a unei producţii publice respectă

regula unanimităţii, iar pentru punerea în practică a procesului deciziei colective

este necesară o soluţie mai precisă decât direcţia furnizată de Wiksell.

Astfel, în 1962 într-un studiu asupra procedurii de calcul al consensului, "The

Calculus of Consent" (tradusă şi în româneşte) Buchanan şi Tullock au dezvoltat

teza după care procedura majoritară nu este perfectă. Mai târziu, J. Buchanan în

"The Limits of Liberty" (tradusă şi în româneşte) arată că sistemul majoritar de vot

nu permite în mod necesar adoptarea măsurilor care să corespundă condiţiilor

eficacităţii sociale. Fenomenul pieţei politice (logrolling) conduce la adoptarea de

reguli sau cheltuieli ale căror costuri sociale sunt mai mari decât câştigurile sau

pierderile realizate, "zvonerii" accentuâmd această tendinţă. Pe de altă parte, costul

măsurilor propuse este dispersat asupra unui număr mare de persoane, în timp ce

83

Page 84: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

câştigul se concentrează la un număr mic. Grupurile de presiune acţionează în aşa

fel încât efectele pozitive să fie foarte vizibile, iar cele negative să fie greu

perceptibile, deschizând drumul pentru creşterea fără nici o limită a cheltuielilor

statului. Buchanan optează pentru o democraţie temperată, instituţii stabile şi cu o

oarecare autonomie faţă de presiunea grupurilor de presiune. În concluzie, analiza

democraţiei este sinonimă cu analiza sistemului de vot.

G. Tullock a dezvoltat în principal două teme: teoria alegătorului median şi

analiza analiza economică a birocraţiei. G. Tullock elaborează un model aşezat pe

premisa conform căreia alegătorul median este cel care influenţează rezultatul.

Utilizând o serie de ipoteze simplificatoare, Tullock demonstrează că preferinţele

alegătorului median coincid cu punctul unde nemulţumirea este cea mai mică.

Autorul utilizează acest model pentru analiza partidelor politice al căror obiectiv

este realegerea şi care, pentru a-şi atinge scopul, trebuie să-şi elaboreze programe

bine definite. Teoria îi dă prilejul să arate că într-un sistem politic cu două partide

tendinţa guvernării este spre centru, în timp ce un sistem cu trei partide cere mai

multă abilitate liderilor politici pentru că strategia celorlalţi se face pe ascuns.

Poziţia partidelor în acest caz se îndepărtează mult una de alta. Continuând

raţionamentul este lesne de presupus ce se întâmplă atunci când numărul partidelor

scapă de sub control. Dar evident teoria nu ia în calcul ce se întâmplă în momentul

în care un partid are diverse curente interne, ceea ce măreşte numărul 'jucătorilor'.

Analiza economică a birocraţiei reprezintă o altă tematică de interes abordată

de G. Tullock şi A. Downs. Birocraţia este plasată în situaţia unui producător care

trebuie să-şi maximizeze producţia în constrângerile date de mijloacele sale

limitate.

Teoria este aşezată pe câteva ipoteze:

-Birocraţii (şi toţi ceilalţi agenţi sociali) caută să-şi atingă obiectivele printr-

un comportament raţional, adică ei acţionează în modul cel mai eficient posibil, în

limita posibilităţilor şi ţinând cont de costul informaţiei. Birocraţii nu caută nimic

84

Page 85: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

altceva decât să maximizeze utilitatea. Aceasta înseamnă că ori de câte ori costul

necesar pentru a atinge un scop dat creşte, în termeni de timp, efort, bani, birocraţii

caută să atingă cel mai mic obiectiv şi invers, dacă scad costurile, ei caută să atingă

obiectivul cel mai mare.

-Birocraţii dispun de un ansamblu complex de scopuri care include putere,

venit, prestigiu, securitate, comoditate, loialitate (pentru o idee, pentru o instituţie,

pentru o ţară), mândrie pentru lucrul bine făcut şi dorinţa de a servi interesul public.

-Funcţiile sociale în fiecare organizaţie sunt puternic influenţate de structura

şi comportamentul intern, după cum comportamentul intern influenţează structura.

A. Downs defineşte un ansamblu de concepte pentru studiul

comportamentului economic, social şi politic al birocratului printre care şi

comoditatea şi interesul public.

-Comoditatea reflectă ideea după care rutina şi obişnuinţa sunt surse de

confort pentru orice om. În acest sens, schimbările sunt acceptate numai dacă aduc

avantaje mai mari decât efortul care ar trebui depus pentru a depăşi

comportamentele anterioare. Comoditatea semnifică faptul că o societate tinde să

opună rezistenţă la schimbările de comportament care implică o supracreştere a

eforturilor personale şi pe care le acceptă să-i bulverseze practicile stabilite dacă

aceasta-i permite să-şi diminueze eforturile pentru a-şi îndeplini sarcinile;

-Interesul public nu are o accepţie obiectivă, ci numai puncte de vedere

individuale, iar aceste opinii nu au nici o raţiune de a converge spontan. Ca urmare,

interesul personal domină în evaluarea interesului public. Interesul personal este

definit drept ceea ce crede fiecare că trebuie să facă birocratul pentru a-şi îmbogaţii

funcţia socială.

Birocratul are deci tendinţa de a-şi maximiza preferinţele, dar aşa cum

subliniază Tullock, dacă birocraţia evaluează corect cererea pentru un serviciu,

guvernul are unele dificultăţi în determinarea costului lui. Pentru guvern, birocraţia

este singura sursă de informaţii, ea poate să declare nu numai că nu se pot face

85

Page 86: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

economii, ci să şi crească costurile (mai ales acolo unde economiile sunt impuse).

Birocraţii rezistă la diminuarea registrului propriu graţie informaţiilor ample pe care

le au asupra serviciilor lor. Tendinţa birocraţiei este clară: creşterea bugetelor lor

fără vreo legătură reală cu funcţia socială fixată birourilor.

Teoria despre birocraţie are în centrul ei ideea găsirii unei soluţii pentru

derapajul excesiv al finanţelor publice. În acest sens, Tullock propune, pentru

creşterea competitivităţii serviciilor guvernamentale, eliminarea oricărui contract de

exclusivitate şi introducerea competiţiei în interiorul oricărui serviciu.

BIBLIOGRAFIE

Buchanan, J. M. Tullok, G.

Calculul consensului, Editura Expert, Bucureşti, 1995

Buchanan, J. M. Limitele libertatii , Ed. Institutul European, Iaşi, 1997

Friedman, MiltonFriedman, Rose

Liber sa alegi. Un punct de vedere personal, Editura: All, Bucureşti

Friedman, Milton Capitalism si libertate, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1995

Friedman, Milton The Quantity Theory of Money: A restatement, Studies in Quantity Theory, 1956

Friedman, Milton Essays în Positive Economics, Chicago, 1953

Friedman, Milton Dollars and Deficits: Living with America’s Economic Problems. Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall, 1968

Gilder, George Wealth and Poverty, Institute for Contemporary Studies, Oakland, California, 1993

Hayek, F. A Denationalisation of Money: The Argument Refined, Institute for

86

Page 87: TEORII ECONOMICE CONTEMPORANE

International Affairs, London, 1990

Laffer, Arthur B Supply-Side Economics, Financial Analyst Journal. September/October, 1981

Lucas, Robert Expectations and the Neutrality of Money, Journal of Economic Theory, 1972

Lucas, Robert Econometric Policy Evaluation: A Critique, Carnegie-Rochester Conference Series on Public Policy, 1976

Wallace, NeilSargent, Th. J

Rational Expectations and the Theory of Economic Policy, Journal of Monetary Economics, 1976

87