1

TEORIE ECONOMICĂ

GENERALĂ(Lecții conspect)

Profesor universitar:

Silvestru Maximilian

USM

CHIȘINĂU 2014

2

C U P R I N S :

Tema 1. Obiectul De Studiu Al Economiei Ca Stiinta -----------------------------3

Tema 2. Economia De Schimb. Piata Si Concurenta -------------------------- 11

Tema 3. Banii Şi Preţul. Inflaţia ----------------------------------------------------- 22

Tema 4. Agentii Economici ----------------------------------------------------------- 44

Tema 5. Factorii De Producţie --------------------------------------------------------55

Tema 6. Plata capitalului, creditul si sitmul bancar ---------------------- 69

Tema 7.Productivitatea Factorilor De Producţie ------------------------------- 77

Tema 8. Costul De Producţie. Rentabilitatea ---------------------------------- 87

Tema 9. Recompensarea Factorilor De Producţie Şi Formele Veniturilor -------- 106

Tema 10 Rezultate Macroeconomice. Utilizarea Venitului Naţional --------------- 120

Tema 11. Cresteraea Economică Si Echilibrul Macroeconomic. . - -------- 137

Ciclicitatea Evoluţiei Economice

Tema 12.Economia Mondiala. Interdependentele------------------------- 151

Tema 13. Comerţul Exterior--------------------------------------------------------- 158

Tema 14. Fluxurile Valutar-Financiare International ------------------------- 173

Tema 15.Integrarea economică internaţională-----------------------------------------183

3

Tema 1. OBIECTUL DE STUDIU AL ECONOMIEI CA STIINTA

Student Gr.MnI 21 Buhnaci Maxim

In sistemult stiintilor contenporane,”stiinta economica sau,daca se prefera terminul traditional,economia politica”ocupa un loc deosebit de important; astazi,nu exista domeniu al vetii economice si sociale care,intr-o masura sau alta, sa nu apeleze la cunostinte economice. Deciziile si actiunile oamenilor se bazeaza,tot mai mult,pe rationamente,pe criterii si calcule economice stiintifite.

Cunoasterea obiectului de studio al disciplinii Teoria economica generala este inseparabila de studierea nevoilor(trebuintelor) si resurselor, activitatilor economice,a fenomenilor si proceselor economice alegilor si categoriilor economice etc.

Nevoile(trebuintele) si resursele economice.Activitatea economica

Procesele economice si sociale care au loc, gindirea si activitatea oamenilor,in miscarea lor continua,sint inseparabile de nevoile existente.

Nevoile sau trebuintile umane reprezinta cerintile materiale,economice,asociale,spirituale,de mediu ecologic etc.Ale vetii si activitatii oamenilor.Satisfacerea lor inseamna consum de bunuri material si servicii,prin care se asigura existent si dezvoltarea purtatorilor acestor nevoi – indivizi,grupuri sociale,natiuni,societatea in asamblu ei.In sens general este vb de necesitati de consum ale populatiei si ale productiei,care impune desfasurarea activitatii economice.

Nevoile umane sint multiple,fiind legate de viata si muca oamenilor,de existent individuala si sociala a lor,de pogresul productiei si a societatii in general.Ca urmare,structura acestora are o mare sfera de cuprindere.in general,nevoile,pe care oamenii le au,pot fi grupate in: a)natural(biologice sau fizeologice);b)sociale,adica celea care sint legate de convietuirea oamenilor in societate,de comunicare,de organizare sociala etc;c)elementare (fundamentale sau de baza) –de hrana,imbracaminte,incaltaminte,locuinte si altele;d)superioare(complexe,elevate),reprezentate prin necesitatile de cunoastere,stiintifice si tehnice,legate de formarea si perfectionarea profesionala a oamenilor,de educatia si comportament,de cultura in general.

In ansamblul trebuintelor,un loc deosebit de important ocupa trebuintele economice,adica cerintelede bunuri material si servicii,corespunzatoare consumului populatiei si consumului pentru productie.Satisfacerea nevoilor oamenilor,in complexitatea si continuitatealor,necersita producerea bunurilor si serviciilor prespective, care la rindul ei,presupune consum de productie adica deforta de munca echipamente tehnice,tehnologii materii prime material etc.

Nevoile au caracter dynamic,in sensul ca,de la o perioada la alta ale evolutiei societatii,o data cu dezvoltarea productiei,se extinde sfera de cuprindere a acestora,apar noi nevoie sau trebuinte,au modificari in structura si nivelul calitativ al cerintelor de consum;se dezvolta,totodata,mijloacele material de satisfacere a tribuintelor.Astfel in structura trebuintelor de astazi ale oamenilor se include,pe linga

4

alimente,imbracaminte,incaltamine,locuinta sanatate si numeroase alte nevoie privind:transportul,comunicatiile,comertul,turismul,intructia,educatia,cultura, arta,protectia mediului,informatia organizarea sociala, etc.Se remarca trebuinta de crestere a pondelor servicii sau a bunurilor”superioare”cum sint denumite,uneori.Tot o data,nivelul de satisfacere a nevoilor trebue sa fie mereu mai innalt;calitatea hranei,modul de hranire, calitatea imbracamintei,gradul de confort personal,calitatea serviciilor etc.se afla in dinamica o data cu dezvoltarea fiecarii tari.

Nevoile umane trebuie private ca sisteme,adica in interrelatie,tinint seama de locul si importanta fiecareea de legaturile si influentele reciproce; satisfacerea corespunzatoare sau nonsatisfacerea unora se reflecta,direct sau indirect,in calitate si in conportamentul factorului uman,in randamentul muncii,in desfasurarea activitatii economice.In ansamblu acestora,pe primul loc se afla tribuintele de baza sau fundamentale(hrana,imbracaminte,incaltaminte,locuinta),care sint legate de functiile vitale ale organismului si,prin a carora satisfacere,se asigura mentinerea individuala in conditii normale de forta fizica si intelectuala si de sanatate etc. Inainte de a se ocupa de stiinta,cultura, arta,politica,religie,oamenii trebuie sa se hraneasca,sa se imbrace sis a se incalte,sa aiba locuinta.

De asemenea,nevoile oamenilor se caracterizeaza prin aceea ca:

a)sint reproductibile,in sensul ca starea in carea o nevoie sau alta este considerate satisfacuta dureaza numai un anumit timp,dupa care se manifesta din nou,adica se reproduce,corespunzator acesteea,productia de bunuri material si servicii trebuie sa fie,si ea,continua sa aiba,deci loc reluare procesului de productie;

b)au character complimentar,deoarece satisfacerea unei tribuinte genereaza alta;de exemplu,cazul in care o universitate,dorind sa-si satisfaca nevoea de tiparire de cursuri universitare,isi infiinteaza o tiprografie proprie; o data cu aceasta,eau nastere, pentru ea,si alte nevoi,pe care inainte nu le avea,privind spatial corespunzator,personalul salariat,echipamente,hirtie si alte material,despozitive etc.

Satisfacerea trebuintelor umane,in diversitatea si complexitatea lor,necesita,in mod obiectiv,activitatea economica.

Activitatea economica este o component principal a actiunii sociale,in cadrul careea au loc producerea bunurilor material si serviciilor, trecerea acestora,prin intermediu circulatiei si repartitiei,in sfera consumului in vederea satisfacerii trebuintelor.

In structura ei sint cuprinse mai multe faze productia,circulatia sau schimbul,repartitia si consumul

Productia reprezinta momentul essential al activitatii economice,in cadrul careea,prin combinarea facturilor de productie se creaza,bunuri material si servicii adica insusi obectual satisfacerea nevoelor.In cadrul ei, oamenii actioneaza in mod constient asupra resurselor din natura, spre ale transforma si adapta trebuintelor lor,intrind,totodata,in relatii reciproce. Practit estevorba de utilizarea cunostintelor stiintifice si tehnice,a masinilor,utilajelor a solului, a energiei electrice si a altor resurse,in industrie,agricultura,constructii,silvicultura,transporturi,comunicatii,comert,invatamint,stiinta,cultura,sanatate etc.,prin care se produc diferite bunor material si servicii, de catre o multitudine de agenti economici,considerati actorii vetii economice.Intr-un anumit fel,productia este motorul economiei;fara productie nu pot exista bunurile produse, nu poate exista nici circulatia sau schimbul de marfuri, nici

5

repartitia si nici consumul. Circulatia sau schimbul asigura trecerea bunurilor de la producator la consumator prin intermediul vinzarii-cumpararii,avind loc,totodata,repartizarea rezultatelor productiei. Consumul,inseamna folosirea bunurilor respective si satisfacerea nevoelor;totodata,consumul,reproducind nevoele,inpulsioneaza dezvoltarea,in continuare a productiei.

Reiese,din cele de mai sus,ca nevoile constituie elemente de terminant al vietii economice,ca ele strabat toate fazele activitatii economice. Nevoile umane in general si cele economice in special constituie punctul de pornire,inpulsul activitatii economice; cresterea volumului trebuintilor,schimbarile in structura si nivelul lor calitativ,atrag dupa sine modificari corespunzatoare si in cadrul activitatii economice.

In legatura indisolubila cu nevoile se afla resursele,adica potentialul material si spiritual ce sta la baza reluarii si dezvoltarii productiei de bunuri material si servicii. Prin cantitatea,diversitatea,calitatea si efecienta utilizarii lor,resursele constituie suportul activitatii economice si al satisfacerii nevoilor.

Resursele,de care dispune societatea,pot fi:

a)resurse primare (material si umane),adica potentialul de resurse natural(minerale,de petrol,gaze natural,fondul funciar si corestier etc.)si potentialul demografic, de resurse de munca;

b)resurse derivate,adica cele create de catre oameni,pe baza celor primare,cum sint:echipamentele tehnice-masini,utilaje,instalatii etc.-si cunostintele stiintifice,experienta si deprindirile de munca ale oamenilor.

La rindul lor,recursele natural pot fi clasificate dupa mai multe criteria. Astfel,din punct de vedere al durate folosirii sau al rezervelor disponibile,resurse natural se inpart in doua puncte:

a)neregenerabile sau epuizabile (zacaminte de comustibile fosili,minereurile metalifere si minereule nemetalifere);

b)regenerabile(pamint,apa,aer-ca factori de mediu pentru viata si activitatea oamenilor).

Din punct de vedere al posibilitatilor de recuperare sau de reutilizare in procesele de productie si de consum,resursile pot fi grupate in:

a)recuperabile,in care se include o cama larga de materie prime(metal,masa lemnoasa,lina,hirtie etc.);

b)partial recuperabile,in care sint cuprinse in special cele biologice,care, prin refolosiri successive,se degradeaza treptat;

c)nerecuperabile,in care se include in special resursele ce se folosesc in scopuri energetice.

In evolutia lor,resurse natural inregistreaza schimbari atit ca stoc,cit si in structura si in utilizarea lor. Progresul stiintific-tehnic duce la: largirea limitelor geografice ale cunoasterii si excluatarii resurselor natural (de exemplu,atragerea in circuitul economic a unor noi zacaminte de titei in platformele continentale ale marelor si oceanilor,folosirea energiei solare, e o liere,geotermare si valurilor etc.); extinderea limitelor economice ale expluatarii resurselor naturale,facind prentabila exploatarea si a unor zacaminte aflate la mare adincimi sau/si cu un continut redus in substanta utila;

6

La sporirea eficientii,arandamentului utilizarii resurselor. Ca urmare acestora,are loc cresterea stocului excluatabil de resurse naturale si a suportului material al productiei.

Resursele de care dispune o tara sau alta sint limitate,la un moment dat,fapt care actioneaza respective asupra activitatii economice; astfel, caracterul dinamic si nelimitat al nevoelor se loveste de limitele fizice ale resurselor. De aceea,capata o insemnatate deosebita utilizarea rationala a resurselor, adica obtinerea de rezultate maxime pe fiecare unitate de cheltueala; cu alte cuvinte,marimea cantitatii de bunuri materiale si servicii,corespunzator trebuintelor,trebuie sa apeleze pre ponderent nu la sporirea volumului de resurse,ci la cresterea randamentului folosirii lor.

Rezultatul utilizarii resurselor il reprezinta bunuri materiale, care au rezistenta fizica independent, si serviciile,al caror consum are loc concomintent cu producerea lor.

Instrinsa legatura cu cele de pina aici,se poate spune ca stiinta economica are rolul de a elabora cea mai bunaorganizare posibila a productiei,repartizarii veniturilor,schimbului si consumului,de a oferi modele de echilibru economic competitive pe termen lung, de relizare cu eficienta maxima a corelatiei dintre nevoi si resurse sau,cum se spune uneori,de a lupta contra raritatii.Nu fara temeise afirma ca daca nar exista raritatea,adica limitele resurselor,atunci n-ar exista nici stiinta economica.

Formarea si dezvoltarea stiintei economice.Obiectul de studio al teoriei economice generale

Procesul de formare a economiei ca stiinta a strabatut o perioada destul de delungata in evolutia societatii omenesti in plan istoric vorbind,terminul de economie vine de la doua cuvinte grecesti:”oikos”,care inseamna casa,gospodarie si “nomos”,care inseamna ordine,principiu,lege.Astfel, economia era conceputa,in esenta, ca administrare a casei, a gospodariei.

Un moment deosebit,in evolutia stiintei economice,il reprezinta Scoala clasica engleza, in frunte cu Adam Smith(1723-1790),autorul lucrarii”Avutia natiunilor,cercetarea asupra naturii si cauzele ei”(1776)si David Ricardo(1772-1823),care laboreaza lucrarea”principiile economiei politice si inpunerii” (1817),ei sunt fondatorii teoriei valoare – munca.A.Smith teoretizeaza eficacitatea pietii,functia ei regulatoare,rolul “minii invizibile”a concurentei in asigurarea concordantei intre ceea ce se produce si ceea ce se cere, analizeaza bogatiia natinunilor ca rezultat al diviziunii muncii din ce in ce mai dezvoltate etc.Astfel, stiinta economica se formeaza si se impune ca stiinta inca in secolul al xvIII-lea. In perioada care a urmat,pina in zilele noastre, stiinta economica si-a inbunatatit substantial continutul,sa dezvoltat.

Exista diferite moduri de definire a economiei de stiinta si a obiectului ei de studio. Astfel,inca in secolul trecut,J.Stuart Miill considera ca economia este stiinta care trateaza productia si distributia avutilor,in masura in care aceasta productie si aceasta distributie depinde de natura umana. In gindirea lui J.Proudhon,economia este stiinta muncii adica, actiunea inteligenta a oamenilor in societate asupra materiei in scopul prevazut, de satisfactie personala.J.Baptiste Say,in Catechisme d’economie politique (1826), spunea ca economia politica este stiinta care ajuta la cunoasterea economiei societatii,ea arata cum isi procura natiunea cele necesare pentru a subzista.

7

Exista si alte definitii, date stiinte economice. Eata citeva dintre ele: economia politica studiaza activitatile care,punind sau nu in joc moneda,implica operatii de schimb intre indivizi; ea cerceteaza cum oamenii decid sa utilizeze resursele productive rare sau limitate,in vederea creerii de marfuri sau servicii variate sis pre a le repartiza pentru scopuri de consum intre diferiti membri ai societatii; ea studiaza modus in care oamenii se comporta,in cursul obisnuitei lor existente, cistigind viata si bucurindu-se de fructele muncii lor; ea este stiinta care cerceteaza mijloacele de ameliorare a societatii si de aface posibila civilizatia umana. Paul A.Samuelson spunea ca”stiinta economica cerceteaza modul in care oamenii si societatea se decid, facind sau nu uz de moneda,sa aloce resursele productive rare productiei… de marfuri si servicii variate sis a le repartizeze in scopul consumului present sau viitor intre diferiti indivizi si colectivitati… Ea studiaza,deci,costurile si profiturile ce rezulta din cele mai bune structure ale utilizarii resurselor”.

Luind in considerare definitiile date economiei in cadrul confruntarii de idei,de catre diferiti autori se poate exprima, intro forma concise,obiectul ei de studio si poate fi pus in relief rolul aceste stiinte. Astfel,obiectul economiei ca stiinta il constituie studierea vietii economice reale, a fenomenelor si proceselor economice care au loc in domeniul productiei, schimbului, repartitiei si consumului de bunuri matereale si servicii a relatiilor cauzale a legelor si categoriilor economice pe diferite trepte ale evolutiei societatii, oferind un mod economic stiintific de gindire si actiune,putere de anticipare si rationalitate,tinind seama de confruntarea nevoilor nelimitate cu resursele limitate.

Astfel,teoria economica sau economia nu este o stiinta abstracta,nelegata de viata,ci, din potriva, ea are un rol deosebit de important in sistemul stiintelor contemporane.Aceasta cu atit mai mult cu cit luam in considerare faptul ca, astazi, gindirea econimica stiintifica trebue sa se reflecte si in acte de guvernamint, in politica economica, in compartimentul uman in general si au agentilor economici in mod special.

Afirmarea economiei ca stiinta presupune cunoasterea cu nu numaia fenomenelor si proceselor economice, direct sesizabile, ci si a relatiilor de cauzalitate care tin de esenta lucrurilor. De exemplu, relatia dintre perfectionarea facturilor de productie si randament sau ificienta utilizarii lor, in sensul ca, in mod obiectiv,un nivel calitativ superior al facturilor de productie atrage dupa sine cresterea randamentului sau eficientii folosirii lor; sau,relatia dintre cerere-oferta-pret,in cadrul careea,atunci cind cererea este mai mare de cit oferta are loc cresterea preturilor,care,la rindul-I,duce la scaderea puterii de cumparare,a nivelului de trai etc; sau, relatiile dintre cheltuelile familiale de consum si veniturile banesti ale familiilor etc.

Stiinta economica ofera,totodata, un sistem de cunostinte stiintifice, de teorii, de categorii economice sau notiunu fundamentale, de concept,legi economice, de metode si tehnici de analiza, care servesc ca instrumentar stiintific de lucru in practica economica. Asa, de exemplu, folosirea categoriilor economice, cum sint: marfa, bani, piata, concurenta, cost de productie, pret, salariu, profit, dobinda, renta, avutie nationala, munca, capital, productivitatea facturilor de productie, finante, buget, credit, venit, consum, economii, investitii, produs national brut, cresterea economica, echilibrul economic si optimul economic etc. marcheaza noi trepte in procesul cunoasterii stiintifice,servind in donducerea activitatii. In prezent, sistemul de categorii economice se imbogateste prin introducerea in circuitul de cunostinte stiintifice a unor categorii noi, cum sint: protectia mediului natural, costul ecologic, costul informatiei, costul stiintei, integrarea economica si international si altele.

8

In acelas timp,este de mare importanta luarea in considerare a intereselor economice(private si publice,curente si de perspectiva,periodice si accidentale,regionale si nationale etc.) care,o data cunoaste,pot fi puse in miscare,in directia stimularii dezvoltarii economice, cu ajutorul pirghiilor economice-salariu, profit, dobinda, pret etc. Promovarea,de exemplu a unei politici fiscale de reducere a ratei de impunere poate trage dupa sine marirea veniturilor agentilor economici si incurajarea lor in realizarea de investitii si cresterea gradului de ocupare etc.

In conditiile actuale, exista mai multe component a stiintei economice, ele alcatuesc sistemult stiintei economice. In structura acestuia sint cuprinse urmatoarele: a)stiintele economice fundamentale-economia politica sau teoriia economica generala; b)stiinte economice functionale-management,marketing,contabilitate,statistica; c)stiinte economice teoretico-aplicative,care se subdivide in stiinte economice de ramura (in industrie,agricultura,constructii,comert,transporturi etc), stiinta unitatilor economice; d)stiintele istorice economice si ale gindirii economice; e)economia mondiala, care include: relatii economice international, relatii valutar-financiare international etc.; f) stiinte economice de granita-econometria,cibernetica economica,psihologia economica,sociologie economica,economia protectiei mediului natural etc.

Sistemul stiintelor economice este dinamic si deschis inbogatindu-se, de la o perioada la alta,pe masura progresului cercetarii stiintifice.

Metoda in stiinta economica

Afirmarea economiei ca stiinta autonoma presupune,pe linga obiectul sau propriu de studio, si o metoda.In domeniul economiei, metoda reprezinta un ansamblu de principia,de procedee si de tehnici de cercetare,care au rolul de a contrebui la extinderea cunoasterii stiintifice,la descoperirea de noi adevaruri si la rezolvarea cu eficienta tot mai mare a problemelor practicii. Rolul metode creste si mai mult,daca luam in considerare faptul ca esenta proceselor economice nu apare la suprafata acestora,nu este direct sensibila,necesitind studierea aprofundata,ridicarea de la concretul senzorial,la gindirea abstracta si apoi intoarcerea la concretul logic.Preocupari pentru metoda in stiinta economica s-au manifestat in mod sistematic, incepind cu procesul conturarii economiei ca stiinta. William Petty,considerat intemeetor de stiinta din punc de vedere al metodei,recurge la argumente bazate pe experienta practica,pe cifre,greutati sau masuri,ca in stiintele ale naturii. J.Stuart Mill,considerat classic de tranziti, analizeaza problem de metoda in lucrarera sa “Sistem de logica inductive si deductive”(1843), apreciind ca inductia si deductia constituie, fiecare, doar momente ale procesului de gindire stiintifica.

Dintre procedeele ce caracterizeaza metoda in domeniul stiintelor economice mentionam urmatoarele: abstractizarea; analiza inductive si deductiva; inbinarea metodei istorice cu cea logige, teoretica; analiza cantitativa si analiza calitativa; experimental economic.

Abstractizarea presupune ca, in cercetarea fenomenelor si proceselor economice, sa se ea in considerare ceea ce este dominant,characteristic acestora,facindu-se abstractie (nu negarea) de aspect ale realitatii analizate, care sint neesentiale si necesare cunoasterii esentei.

Analiza inductive reprezinta acel procedeu de cercetare, in care se porneste de la fapte reale, asa cum sint ele,spre gindirea abstracta,spre generalizarea stiintifica sau,cu alte cuvinte,modul de a rationa de a

9

particula la general.Analiza deductive consta,invers,in a porni de la teze teoretice de generalizari spre fapte concrete, unde se pot confirma sau,din potriva,informatiile teoretice respective; sau, cu alte cuvinte, este modul de rationare de la general la particular.

Metoda istorica presupune luarea in considerarea faptelor, realitatilor, in desfasurarea lor istorica,cu detalii si meandrele care au loc, chiar daca ele nu concorda. Intotdeauna cu ceea ce reprezinta logical miscarii economice. De exemplu analiza evolutiei productivitatii facturilor de productie, in timp,poate sa coencida in relief si date, fapte din care sa rezulte nu cresterea productivitatii, asa cum este logic, teoretic, tinind seama de progresul tehnic,ci din potriva,intr-o perioada sau alta,intr-o unitate economica sau alta, dintrun motiv sau altul,sa reeasa scaderea randamentului facturilor. In acest caz,are loc “curatarea”de ceea ce este intimplator, accidental in evolutia economica retinindu-se ceea ce este esential.

In sistemul metodelor si procedeelor de cercetare stiintifica,se inscribe si analiza cantitativa si calitativa. Analiza cantitativa presupune determinari cantitative,masurarea,cuantificarea,evaluare in expresie baneasca, precum si in unitati naturale, a cheltuelilor si rezultatelor a dimensiunilor activitatii economice etc. Analiza calitativa inseamna ca,pornind de la schimbarile cantitative,de la cresteri, de exemplu, ale productiei,productivitatii,eficientei economice,ale produsului intern brut sau produsului national brut etc., cercetarea stiintifica sa suprinda si trecerea la o noua calitate,adica la un nou nivel de dezvoltare economica etc.

Desi analiza este actul cel mai important in procesul de cercetare si cunoasterea stiintifica, totusi ea trebue completata cu sinteza. Desi analiza in general,presupune o cercetare aprofundata,in detaliu,disecarea fenonemelor si proceselor economice,sinteza inseamna cunoasterea pe baza reuniunii mentale a elementelor obtinute de analiza,prin stabilirea legaturilor dintre ele.

Tinind seama de caracterul deosebit de complex al efectelor pe care le poate avea aplicarea in practica a concluziilor si rezultatelor cercetarii economice asupra vietii si activitati oamenilor, de o mare inseamnatate este experimental economic. In esenta, acesta presupune ca,inainte de extinderea sau generalizarea unor masuri de perfectionare a organizarii a conducerii,gestiunii etc., la nivelul firmelor sau al ramurilor,sa aiba loc experimentarea lor, prin care se verifica o portunitatea, eficacitatea aplicarii lor.

Obiectul de studio al stiintei economice trebue privit in dinamica sa, dupa cum o miscare continua se afla viata economica insusi.

Importanta pregatirii economice a inginerilor

Insusirea de cunostinte economice este o component esentiala a pregatirii profesionale a inginerilor, in conditiile economiei de piata deciziile autonome ale agentilor economici se intemeeaza pe calculi economice,care eau in considerare faptul ca nimeni nu despune de resurse inepuizabile,nelimitate. Ca specialist,inginerii concept,proecteaza,produc,utilizeaza si perfectioneaza echipamente tehnice de productie,tehnologii de fabricatie etc., urmarind producerea de bunuri material si servicii,potrivit cerintelor pietei interne si externe la nivelul calitativ inpus de piata,micsorarea consumurilor specific (tehnologice) si reducerea costurilor, in conditiile protectiei natural etc. Orice innoire tehnologica inseamna progress atunci cind respecta criterile de eficienta economica si ecologica, exigentele privind utilitatea si calitatea. Spiritul de conpetitie din partea firmilor presupune ca chiar in cadrul activitatii

10

tehnice nemijlocite, pe care inginerii o desfasoara, acestea sa aiba in vedere adminuarea costurilor, realizarea avantajului de cost,pe baza careea, preturile de vinzarea asigura profituri,rentabilitateamaresi mentinerea in afaceri a unitatii economice.

Un alt aspect insential,care explica importanta cunostintelor economice pentru ingineri, il reprezinta activitatea de conducerea a firmei, care, prin continutul ei, apeleaza, in cea mai mare parte la cunostinte economice si financiare privind: forta de munca, investitiile, capitalul, aprovezionarea cu materie prime, material, conbustibili,energie etc., organizarea productiei si a muncii,consumurile de mijloace material,salariile amortizarea mijloacelor fixe, cererea si oferta, costul de productie si pretul,profitul,productivitatea,rentabilitatea,creditul,dobinda,inpozitele,importul,competitivitatea,desfacerea marfurilor etc. Ocuparea diferitor funcii de conducere de catre ingineri, la nivelul firmelor sau al ramurilor in departamente si in organisme de sinteze, in diferite organe centrale si locale ale puterii de stat etc., desfasurarea muncii in cunostinta de cauza, cu competente, sint de neconceput in afara pregatirii economice adecvate.

Teoria economica generala asigura fundamentele cunoasterii economice stiintifice, fara de care nu pot fi intelese, mai departe, problemele de management, marketing si alte cunostinte economice strict necesare pregatirii ingineresti,exercitarii profesiunii, asa cum insusirea cunostintelor de mecanica fina, de electronica, de chimie industriala, energetica etc. Nu este posibila fara cunostinte prealabile solide de fizica,matematica,mecanica etc.

11

Tema 2. ECONOMIA DE SCHIMB. PIATA SI CONCURENTA

Student Gr.MnI 21 Baibarac Dorin

Cunoasterea economiei de piata moderne are ca punct de plecare studierea problemelor shimbului de marfuri , ale cererii si ofertei, ale concurentei. Prin aceasta , se dezvaluie relatii economice, forme specifice de desfasurare a productiei si circulatiei bunurilor material si serviciilor,continutul unor procese , concept sau categorii economice de mare utilitate in practica economica.

Geneza economiei de schimb.Economia de piata si trasaturile ei.

Intotdeauna bunurile produse de catre oameni sunt destinate consumului; nu intotdeauna, insa ele trec in acelasi fel de la producator la consumator. Astfel ,in perioada de inceput a evolutiei societatii omenesti, nevoile oamenilor erau satisfacute prin autoconsum, fara schimb de marfuri. Unei asemenea perioade, i-a corespuns ceea ce, in stiinta economica, poarta denumirea de economie naturala.

Economia naturala reprezinta acel sistem economic in care bunurile produse sunt destinate consumului propriu al producatorilor, in care nevoile oamenilor sunt satisfacute fara schimb. Este vorba de un sistem inchis ,în care alocarea si utilizarea resurselor nu urmareau decât satisfacerea nevoilor in limitele productiei propriei obtinute. In plan istoric, o asemenea forma de organizare a economiei a fost, prin excelenta,caracteristica epocii primitive. In aceasta epoca ,schimbul de activitati se manifesta numai in mod accidental, intimplator, deoarece surplusul de produse aparea intimplator, fara ca oamenii sa-si propuna de la inceput,producerea de bunuri in vederea schimbului.

Pe masura progresului societatii, treptat se creaza conditiile trecerii la economia de schimb, adica are loc aparitia diviziunii sociale a muncii (specializarea producatorilor) si autonomiei sau independentei producatorilor pe baza proprietatii particulare.Odata cu aceasta,schimbul se desfasoara cu o anumita regularitate.

Economia de schimb reprezinta acel sistem economic,in care bunurile, produse de catre producatori specializati si autonomi, trec de la producator la consumator prin intermediul shimbului, al vinzarii-cumpararii si in care piata are un rol hotaritor in alocarea si utilizarea resurselor, in reglarea activitatii economice.

In perioada sclavagista si in evul mediu, desi au avut loc mari progrese fata de epoca primitiva, totusi datorita unei evolutii relativ lente a factorilor de productie si nivelului relativ scazut al productivitatii, shimbul de marfuri era restrins, iar economia naturala era predominata. In perioada istorica urmatoare, in conditiile revolutiei industriale, ale productiei masiniste, ale economiei capitaliste , economia naturala se restringe foarte mult, avind loc trecerea la un sistem in care economia de schimb devine predominanta.

Desi relatii de schimb de marfuri si, deci, notiunea de piata exista de mult timp in istoria societatii omenesti, totusi economia de schimb, ca sistem economic, se manifesta atunci cind ea devine forma

12

dominanta a activitatii economice, si anume in conditiile capitalismului. In cadrul unei asemenea economii, piata,confruntarea cererii cu oferta, pun in relief concordanta sau nonconcordanta activitatilor economice desfasurate cu nevoile reale existente, determina comportamentul agentilor economici etc.Datorita rolului deosebit al pietii in cadrul economiei de schimb, aceasta din urma poarta si denumirea de economie de piata.

Sistemul economic de piata a fost instaurat odata cu sistemul economic capitalist,in care productia pentru piata era generalizata;astfel inceputurile sistemului economic de piata au avut loc odata cu nasterea sistemului capitalist in Europa Occidentala.

Economia de piata reprezinta o forma moderna de organizatie si desfasurare a activitatii economice,in care comportamentul oamenilor este liber, autonom, avind la baza semnalele pietei, in afara vreunei comenzi autoritare, si in care exista posibilitatea folosirii cu randament superior a resurselor limitate. Unele delimitari conceptuale:a)notiunea de economie de piata nu trebuie identificate cu piata, care exista de mult timp in societate, odata cu aparitia schimbului de marfuri; b) economia de piata se deosebeste de economiile precapitaliste, in care relatiile de piata aveau o pondere scazuta, predominanta fiind economia naturala;c) economia de piata se deosebeste de economiile nationale dominate de regimuri totalitare, planificate centralizat,unde au existat si relatii de piata , lipsind, insa mecanismele libere ale economiei de piata ;d)economiile contemporane ale tarilor slab dezvoltate sau in curs de dezvoltare nu inseamna economie de piata moderna.

Caracterizarea economiei de piata presupune luarea in considerare a principalelor ei trasaturi a)Economia de piata are la baza proprietatea privata, sub diferitele ei forme, ca fundament al libertatii oamenilor in general al libertatii economice in special,al liberei initiative,autonomiei si spiritului creativ etc. Acordarea, prin lege, a dreptului tuturor persoanelor de a fi proprietar, precum si apararea si garantarea acestuia de catre stat, constituie principii esentiale in tarile cu economie de piata.

b)In cadrul economiei de piata, intreprinderea privata, individuala sau asociativa, constituie entitatea economica principala, ca forma curenta de organizare si folosire a obiectului proprietatii, de combinare si utilizare a factorilor de productie, in care se produc bunuri materiale si servicii.

c)Mobilul principal al activitatii aagentilor economici il constituie profitul;

Intregul lor comportament in alocarea si utilizarea resurselor,in combinarea factorilor de productie, in perfectionarea tehnologiilor, in asumarea riscului in afaceri etc. are la baza interesul de a obtine un cistig cit mai mare, care sa-I avantajeze in relatiile de piata.

d)Reglarea activitatii economice, echilibrul dintre productie si nevoile existente se realizeaza, in general, prin mecanismele pietii , tinindu-si seama nde raportul dintre cerere si oferta,de preturile care se formeaza liber si care indeplinesc un rol esential in orientarea agentilor economici.

e)Pe baza proprietatii private, deciziile privind activitatea agentilor economici sunt autonome, nedictate si neimpuse de la centru, ci pornind de interesele si calculele fiecaruia, care tin seama de piata, de jocul cerere-oferta, de semnalele preturilor.

13

Caracterizarea economiei de piata actuale din tarile dezvoltate presupunea luarea in considerare si a acelor elemente care, fata de perioadele anterioare, reflecta shimbari in mecanismul relatiilor de piata. Economiile de piata moderne sunt economii mixte, deoarece in procesul general de functionare si dezvoltare a economiei nationale participa si statul, impletindu-se mecanismul de piata cu interventia statului in procesul general de reglementare macroeconomica ,de asigurare a echilibrului economic si cresterii economice. Interventia statului in economie nu afecteaza ,insa,ambianta de libertate economica, nu desfiinteaza piata; rolul hotaririlor in alocarea si utilizarea resurselor,in deciziile si comportamentul agentilor economici, apartine mecanismelor pietei.Ca si celelalte tari din Europa de Est, ROMANIA se afla in perioada de tranzactie la economia de piata, al carui continut in constituie infaptuirea reformei economice-proces de mare complexitate, de profunde schimbari structurale in relatiile de proprietate, in formele de organizare si conducere a activitatii economice,in sistemul de instrumente economice si financiare etc. Odata cu desfiintarea vechilor structuri ale unei parghii si mecanismele proprii economiei de piata, bazata pe autonomie decizionala a agentilor economici, pe libertatea economica, pe libera initiativa.

In ansamblul transformarilor care au loc,rolul esential il are restructurarea proprietatii, in cadrul careia, pe baza pe baza reglementarilor existente, se realizeaza privatizarea, luind nastere un important sector privat, in intraga noastra economie. Ca urmare principala entitate economica, in structura economiei,o va constitui intreprinderea private, care permite autonomie, stimuleaza libera initiativa si cresterea eficientei.

De asemenea,in tara noastra, are loc procesul de retehnologizare , de inlocuire a tehnicilor si tehnologiilor invechite si de introducerea altora noi, perfectionate care sa asigure randament economic, superior si competivitate.

Comportamentul agentilor economici, orientarea activitatii in functie de propriile lor interese, au la baza raportul dintre cerere si oferta,la piata in contextul luptei de concurenta. Totodata, reforma economica presupune cresterea rolului pirghiilor economico-financiare-pret,salariu,profit,dobinda,impozite si taxe etc.- In functionarea economiei, in stimularea agentilor economici pentru asumarea riscului in afaceri, pentru incurajarea investitiilor etc. In aceasta directie, s-a trecut la liberalizarea preturilor de desfacere a produselor si serviciilor catre consumatori,concomitent cu practicarea unor preturi controlate de catre stat la produsele de importanta vitala pentru populatie, pentru economia nationala.

Marfa.Utilitatea bunurilor economice.Utilitatea marginala

Productia si schimbul de marfuri determina existenta a o serie de categorii economice,cum sunt:piata, marfa,oferta si cerere de marfuri,bani, pret si altele, care se utilizeaza in cadrul relatiilor economice.

Marfa reprezinta acel bun, obtinut prin activitatea oamenilor, care este destinat shimbului, prin vinzare-cumparare.Astfel, forma marfa o imbraca nu orice bunuri produse de catre oameni, ci numai acelea care fac obiectul tranzactiilor de schimb,la piata, care trec de la producator la consumator prin actul de

14

vinzare-cumparare.Si, aceasta,independent de faptul ca schimbul are loc in mod direct (troc) sau este mijlocit de bani.

In practica economica actuala, bunurile marfare sunt de o mare diversitate, ca destinatie , rol, functii, grad de complexitate in producerea si utilizarea lor etc. Astfel, in structura bunurilor ce fac obiectul operatiunilor de vinzare cumparare se include urmatoarele:factori de productie-materiali si umani-, bunurile corporale de consum personal ,serviciile,banii, hirtiile de valoare etc. Corespunzator acestora,principalele grupe de marfuri sunt :a)marfuri corporale de consum personal curent –alimente imbracaminte , bunuri de igiena personala etc.; b) marfuri corporale de consum indelungat-locuinta, mobila,radio, televizor,firigider,masina de spalat, aspirator,autoturism etc..; c)marfuri incorporate de consum personal-servicii de radio si televizine, telefoane, posta etc..; d)marfuri incorporate de consum social-de intructie in scoli particulare, salubritate, iluminat , incalzit etc…; e)marfuri-capital, respectiv masini, utilaje, instalatii, cladiri, constructii speciale etc..; f)marfuri resurse naturale-terenuri agricole, paduri, resurse ale subsolului etc..; g)marfa-factorul munca; h)marfuri corporale si incorporale rezultate ale cercetarilor stiintifice-carti, brevete, programe de calculator etc…;precum si alte activitati de creatie literar artistica-carti, opere in domeniul picturii,muzicii etc..; i) marfuri-servicii manageriale de marketing si management, in general de consulting; j)marfda moneda si hirtii de valoare.

Bunurile ce imbraca forma de marfa, pe de o parte, sunt utile oamenilor si, pe de alta parte, au valoare, in raporturile de schimb care se formeaza la piata.

Utilitatea bunurilor economice reprezinta capacitatea acestora de a fi de folos oamenilor, adica de a satisface trebuinte de consum sau de productie.

Utilitatea bunurilor materiale este intrinseca acestora, fiind determinata de caracteristicile sau proprietatile lor fizice , chimice, tehnice, economice, functionale, estetice etc. O tina de griu , de fructe, de zahar, de cupru sau de aluminiu, un costum de haine, o pereche de incaltaminte, un tractor sau o locomotiva, un strung, un televizor sau un autoturism etc.,sunt utile oamenilor, deoarece ele servesc pentru consumul personal sau pentru consumul de productie; utilitatea este legata de proprietatile intrinseci ale acestora, avind deci o determinare obiectiva.Pentru a fi utile, este necesar ca bunurile respective sa se incadreze in structura nevoilor sociale existente, adica sa corespunda dorintelor gusturilor, exigentelor si asteptarilor oamenilor, aflate in dinamica.Cu alte cuvinte,utilitatea intrinseca a bunurilor capata sens economic nu “in sine”,ci numai in raport cu o anumita nevoie sociala.Oricit de bine ar fi realizata din punct de vedere tehnci o masina-unealta de un tip depasit, fata de cerintele actuale ale progresului ea nu are utilitate ,deoarecenu se incadreaza in structura nevoilor de azi a activitatii economice. De aceea piata prin confruntarea ofertei de marfuri cererea “verifica”, recunoaste sau nu recunoaste ca fiind utile bunurilor destinate vinzarii.Trecerea ,in perspectiva la structuri industriale mici consumatoare de materii prime si energie va insemna ,in acelas timp, ca multe dintre echipamentele tehnice de astazi sa-si piarda utilitatea. Astfel utilitatea bunurilor are caracter dinamic, fiind in continua schimbare, innoire, de la o perioada la alta, in condordanta cu evolutia nevoilor, cu diversificarea si perfectionarea bunurilorcare fa obiectul vinzatii-cumpararii.

In aprecierea utilitatii fiecarui bun, nu se poate face abstractie de latura subiectiva , care depinde de raportul dintre bunul respectiv si nevoile oamenilor.

15

In gindirea economica contemporana, se disting doua curente de abordare a utilitatii.Primul care considera ca utilitatea este intrinseca bunurilor economice.fiind legata de proprietatile acestora care le fac de folos oamenilor. Ca urmare , toate unitatile sau fraciunile unei cantitati de bunuri de acelas fel (omogene) au aceeas utilitate; de exemplu, fiecare tona dintr-o cantitate de griu de anumita calitate, are aceeas utilitate, sau toate perechile de incaltaminte de un anumit fel au (fiecare in parte) aceeas utilitate, prin proprietatile lor. Cel de-al doilea curent de gindire, denumit marginalist , acorda o mare importanta lature subiective, in definirea utilitatii; un consumator cumpara un produs daca, el, socoteste acesta ii va aduce o satisfactie sau utilitate. Potrivit acestui mod de gindire, utilitatea unui bun cu aceleas proprietati intrinseci , poate fi mare sau mai redusa, in functiile de nevoile fiecaruia, mai mari sau mai mici. La unul si acelas individ, utilitatea bunului economic respectiv este diferita de la o unitate la alta(doza, fractiune), in procesul de consumare a acestuia, in functie de intensitatea nevoii individuale ce trebuie satisfacuta :astfel pe masura ce se consuma succesiv unitati (doze,fractiuni) dintr-un bun, se micsoreaza intensitatea nevoii respective si , corespunzator, se reduce utilitatea bunului, deoarece se confrunta cu o nevoie in descrestere.

Utilitatea marginala corespunde ultimei cantitati (unitati,fractiuni,doze) dintr-un bun necesara satisfacerii nevoii cu cel mai scazut grad de intensitate, pe care consumatorul I considera ca trebuie cumparata. Exista o deosebire intre utilitatea marginala si ultilitatea totala. Utilitatea marginala a bunurilor califica, din punctul de vedere al individului, utilitatea adaugata printr-o unitate suplimentara dintr-un produs. In alti termeni, utilitatea marginala este utilitatea aditionala, ce rezulta prin fiecare ultima unitate suplimentara dintr-un produs; ea are tendinta de reducere, cu fiecare unitate noua consumata, deoarece se reduce intensitatea nevoii. Utilitatea totala sau cumulata este cea corespunzatoare intregii mase din bunul respectiv, tuturor unitatilor (fractiunilor) din acesta,necesara satisfacerii nevoilor; ea sporeste odata cu cresterea consumului, insa cu sporuri descrescinde.Pornindu-se de la acestea, in gindirea economica, a fost formulata legea utilitatii marginale descrescinde; aceasta lege reflecta tendinta conform careia,”atunci cind cantitatea consumata dintr-un produs se mareate, utilitatea marginala a produsului, adica ultilitatea suplimentara adaugata de ultima unitate, tine sa se diminueze”.

Notind utilitatea cu valori numerice, pot rezulta urmatoarele tendinte:

Tabelul nr. 2.1.

Cantitatea consumata dintr-un produs Utilitatea marginala Utilitatea totala 1 100 2 90 190 3 80 270 4 75 345 5 65 410 6 50 460 7 40 500 8 30 530 9 20 550 10 10 560 11 0 560

16

Se observa,din datele cuprinse in tabel, ca utilitatea marginala se micsoreaza, iar utilitatea totala se mareste cu un spor descrescind. Evolutia acestora poate fi reprezentata grafic, prin doua curbe:cea a utilitatii marginale, continuu descrescinda si cea a utilitatii totale, care se mareste din ce in ce mai lent.

Teoria valoare-munca si teoria valoare-utilitate

Studierea utilitatii permite evidentierea eterogenitatii marfurilor, adica a acelor elemente care le diferentiaza si care le fac noncomparabile. Efectuarea, insa a actelor de schimb de marfuri, diferite ca utilitate, presupune masurarea. Compatibilitatea lor, prin aducerea la un numitor comun, cu ajutorul preturilor, prin exprimarea in bani; si intr-adevar,in viata economica de zi cu zi, marfurile se vind si se cumpara pe bani,la preturi mai mari sau mai mici,mai scumpe sau mai ieftine. In legatura cu aceasta, inca de mult timp, in gindirea economica, a aparut problema valorii economice, latura intrinseca a bunurilor, element comun tuturor marfurilor.

In cadrul unor ample confruntari de idei, s-au impus atentiei doua teorii despre valoare, si anume:teoria valoare-munca (denumita si teoria obiectiva) si teoria valoare-utilitate (denumita si teoria subiectiva). Problemele fundamentale, care au constituit teme de reflectie si de confruntari, au fost:Ce este valoarea? Care este izvorul valorii?Cum se determina marimea valorii? Din ce cauza valoarea unui bun este mai mare sau mai mica decit a altuia?

Teoria valoare-munca isi are inceputul in reflectii ale lui William Petty, in secolul al 17-lea ;ea a fost elaborata de catre Adam Smith, David Ricardo, apoi continuata si dezvoltata de catre Karl Marx.In principal aceasta teorie se caracterizeaza prin urmatoarele:a)considera ca izvorul valorii este munca omeneasca, depusa pentru producerea bunurilor respective;prin munca concreta se actioneaza asupra obiectului muncii , se transfera si se conserva, in noul produs, valoarea mijloacelor de productie consumate, iar prin munca abstracta (cheltuiala de forta de munca, in sens fiziologic)se creaza valoare noua, care si ea este cuprinsa in noul produs; b)marimea valorii este determinat de consumul total de munca (vie si materializata) efectuat pentru producerea bunului respectiv; c)valoarea se manifesta sau este pusa in evidenta, la piata, prin valoarea de schimb , care reprezinta raportul cantitativ dintre doua marfuri, in care acestea se schimba; valoarea de schimb se exprima prin intermediul banilor, sub denumirea de pret d)ia in considerare conditiile de productie diferite de la un agent economic la altul (inzestrare tehnica, calificarea lucratorilor,organizare, etc),care produc acelas bun si corespunzator,

17

distinge notiunile:valoare individuala a marfii, a carei marime este determinat de tipul de munca individual ,si valoarea sociala a marfii, determinata de tipul de munca socialmente necesar (ceare la baza conditiile de productie medii, dominante, la un moment dat).

Teoria valoare –munca a fost elaborata intr-o perioada istorica in care avea loc trecerea de la feudalism la capitalism, in care insista aupra rolului muncii in activitatea economica, in producerea bogatiei. Astfel expresia lui William Petty, conform careia pamintul este mama bogatiei, iar munca tatal acesteia, s-a impus atentiei in gindirea economica.

Ceva mai tirziu, Adam Smith avea sa spuna ca munca este sursa primara a avutiei natiunilor, ca munca apare evident, ca singura masura-universala si precisa a valorii si ca singurul etalon cu care putem compara valorile diferitor marfuri.

Teoria valoare-utilitate constituie acea conceptie care explica valoarea bunurilor economice prin utilitatea si raritatea acestoral; ea abordeaza substanta si marimea valorii tinind seama de factorul psihologic, adica din punctul de vedere al cumparatorului, al utilitatii pe care o are pentru el, marfa respectiva. Aceasta teorie isi are inceputurile inca in secolul al 18-lea, indeosebi in Franta, in lucrari ale lui Turgot si Condillac. O asemenea abordare a valorii, din punct de vedere psihologic, opusa teoriei valoare-munca este reluata in cea dea doua jumatate a secolului al 19-lea si inceptul secolului 20-lea, prin Scoala de la Viena sau scoala austriaca (sau scoala psihologica sau scoala utilitatii finale), indeosebi prin K.Menger,Bohm-Bawerk,Von Wieser, si prin scoala dematematica, in Franta, Anglia,Italia, Elvetia,S.U.A…,care sustine utilitatea marginala, prin L.Walras,V.Pareto,Stanlay Jivons,I.Fisher. In explicarea valorii economice, acestia au in vedere nu numai utilizarea si raritatea bunurilor, ci si intesitatea nevoii subiective a individului. In conceptia lor,calitatea unui lucru de a fi util nu depinde de lucrul respectiv, de insusirile lui intrinseci, ci de trebuinta ce o simte omul fata de acest lucru; utilitatea este ceva subiectib;lucrurile nu sunt utile omului in acelas grad si nu sunt nici la fel de abundente. Valoarea este in dependenta si de intensitatea trebuintelor, in sensul ca unei intesitati mai ridicate a nevoii ii corespunde o valoare mai mare a bunului respectiv si invers; pe masura satisfacerii nevoilor se micsoreaza intensitatea acestora si deci, scade utilitatea si, in consecinta scade si valoarea lor. Ultimul grad de intensitate a nevoilor exprima ultima utilitate sau utilitatea marginala a lucrului care isi masoara valoarea.

Inca in secolul al 18-lea, Adam Smith, referindu-se la diferite bunuri necesare oamenilor, se intreba cum se face ca apa, care este un element ultil fara de care viata nu este posibila, n-are pret in timp ce diamantele are sunt obiecte atit de putin folosite ating preturi asa de ridicate?

Referindu-se la teoria subiectiva a valorii,economistul francez Charles Gide, la inceputul secolului al 20-lea releva faptul ca aceasta teorie nu explica de ce bunurile de prima necesitate au preturi mai scazute decit cele de lux; cu alte cuvinte, desi bunurile de prima necesitate -alimente,imbracaminte,incaltaminte, etc…-au utilitate mai mare, totusi preturile sunt mai mici decit cele a obiectelor de lux.

In cea de a doua jumatate a secolului al 20-lea,in teoria economica, n-a scazut interesul pentru valoare, Paul Samuelson formalizeaza valoarea in pret; dupa el,marimea valorii este determinata de partile ce rezulta repartitia venitului potrivit factorilor de productie care creeaza bunuri economice;el analizeaza utilitatea marginala si utilitatea totala, legea utilitatii marginale descrescinde.Gerard Debreu, considerat

18

teoreticianul cheie al gindirii neoclasice contemporane, afirma ca valoarea unui bun rezulta confruntarea conceptiei producatorului cu cea a consumatorului. Astfel, conceptia si comportamentul producatorului sunt determinate de posibilitatile de productie,de progresul productiei sale, in timp ce conceptia si comportamentul consumatorului sunt determinate de capacitatea de a alege si de bogatia sa. Ca urmare se apreciaza ca valoarea este exterioara a productiei; fiecare consumatori alege in ansamblul consumului sau, valoarea care nu excede resursele sale si care este cea mai buna dupa preferintele sale; fiecare producator alege ansamblul de productie in maniera de a-si maximiza profitul.

Priivind problema valorii in plan istoric, trebuie tinut seama de faptul ca teoria valoare-utilitate sau teoria subiectiva a aparut pe o treapta mai evoluata a economiei de schimb, in care se amplifica nevoile, cresc veniturile, in care problemele desfacerii marfurilor, ale pietii in general preocupa tot mai mult teoria si practica economica.

De aceea,in teoria subiectiva a valorii se acorda atentie sporita circulatiei, consumului, utilitatii bunurilor,obtinerii de satisfactii cu efort minim etc.

In conditiile contemporane, in vederea explicarii valorii economice a bunurilor este necesara o teorie unitara a valorii, care sa ia in considerare elementele rationale din cele doua teorii traditionale.Astfel, pornind de la realitati, valoarea economica are la baza consumul de factori de productie, cheltuielile de productie efectuate pentru obtinerea bunului respectiv;orice agent economic cu simtul realitatii in afaceri este interesat sa cunoasca, inainte de toate, cheltuielile de productie cuprinse in fiecare unitate de produs, la care se adauga profitul. Deci marimea valorii are la baza cheltuiala de productie-costul mijloacelor materiale consumate si costul muncii; in acelas timp trebuie sa ia in calcul si utilitatea bunurilor, in sensul ca trebuie sa produca bunuri materiale si servicii care sunt utile oamenilor, care se incadreaza in structura nevoilor existente.Astfel, simultan se i-au in considerare atit cheltuiala de munca,cit si utilitatea bunurilor.

Formarea valorii are loc in conditii de concurenta, in care se confrunta interese economice, in care acelas produs, oferit pe piata este realizat, insa in conditiile de productie individuale diferite de la un agent economic la altul. Se poate desprinde concluzia:valoare economica exprima consumul de factori in conditiile unei activitati socialmente necesare, care are la baza tehnologii,nivel de calificare, sistem de organizare si gestiune etc., ce cararcterizeaza la un moment dat productia, precum si preferintele cumparatorilor, ce se reflecta prin cererea solvabila a lor. In acest proces, sunt avantajati agenti economici care dispun de conditii de productie superioare si ale caror bunuri corespund nevoii sociale, preferintelor consumatorilor; dimpotriva procesul de formare a valorii “sanctioneaza” pe acei agenti economici care au consumuri de factori pe unitatea de produs ridicate si ofera bunuri sub nivelul cerintelor consumatorilor.

In conditiile economiei pe piata moderne,in procesul de formare a valorii, sporeste rolul muncii de creatie stiintifica, de conducere economica.

Piata:concept,rol,tipuri.Bursa de marfuri

Piata este o categorie a economiei de schimb, cu un continut complex si o larga sfera de cuprindere.

19

In limbaj curent, piata reprezinta locul public, acoperit sau sub cerul liber, unde se vind si se cumpara marfuri.

In sens stiintific, piata exprima relatiile economice dintre oameni, care se desfasoare intr-un anumit spatiu si in cadrul carura se confrunta cererea cu oferta de bunuri economice, inclusiv titlurile de credit,se formeaza preturile si au loc acte de vinzare-cumparare. Rezulta ca piata desi presupune spatiu economic, ea nu se limiteaza la acesta, ci exprima relatiile dintre oameni., la care participa pe de o parte producatorii-ca purtatori ai ofertei de factori de productie si de alte bunuri economice- si pe de alta parte, cumparatorii -ca purtatori ai cererii de bunuri economice -, adica agenti economici ce se aprovizioneaza cu factori de productie si populatia consumatoare de bunuri materiale si servicii.

Cunoasterea pietei presupune luarea in considerare a principalelor ei elemente, si anume:cererea si oferta, preturile concurenta; dimensiunile si dinamica acestora,ca si interrelatiile dintre ele , reflectate in dimensiunile, complexitatea si evolutia sistemului relatiilor de piata . In acceptiune clasica, piata reprezinta “mina invizibila” care reglementeaza activitatea economica,acea forta impersonala care actioneaza dincolo de capacitatea de interventie a participantilor la diviziunea muncii si la schimbul de activitati.

Piata indeplineste un rol deosebit de important in mecanismul de functionare si dezvoltare a economiei moderne.

In primul rind ea asigura contactul permanent dintre vinzatori si cumparatori dintre ceea ce se ofera si ceea ce se cere., la un moment dat punind in relief concordanta sau neconcordanta dintre oferta si cerere, dintre productie si consum de bunuri materiale si servicii. Astfel prin informatiile pe care le da privind volumul structura si nivelul calitativ al cererii, piata determina orientarea agentilor economici, sta la baza deciziilor acestora privind investitiile de capital, cantitatea si structura productiei , schimbului si consumului.In acest fel piata orienteaza alocarea si folosirea eficienta a resurselor umane, materiale si financiare. In a doilea rind prin piata , activitatea economica se autoregleaza in sensul ca de fiecare data productia se adapteaza la dinamica cererii. Prin intermediul pirghiilor economice,cum sunt pretul ,profitul , salariul, dobinda, etc..,piata furnizeaza informatii agentilor economici asupra raportului dintre cerere si oferta; tendinta de crestere a preturilor si a ratei profitului, de exemplu constituie un semnal al pietei care se stimuleaza marirea ofertei de un fel sau altul si punerea ei de acord cu cererea. In al treilea rind piata asigura echilibru economic pe termen lung, in principal echilibrul dintre oferta (productie) si cerere (consum), astfel incit se realizeaza, ceea ce preconizau economistii clasici-transformarea intereselor proprii ale indivizilor in cea mai buna optiune pentru societateprivind folosirea resurselor existente, la un moment dat.

O conditie esentiala, de care depinde indeplinirea de catre piata a rolului sau o constituie autonomia de decizie a agentilor economici, libertatea economica, ce are la baza proprietatea privata.Este vorba de faptul ca adaptarea rapida a productiei la cererea de bunuri materiale I servicii, tinind seama de ceea ce piata semnalizeaza in mod curent,necesita initiativa, o mare mobilitate si deci posibilitatile de miscare automa, directa a firmelor fara ingradiri birocratice din parte statului.

Caracterizarea relatiilor de piata moderne nu poate face abstractie totusi de interventia statului in economie, adica de actiunile acestuia de reglementare indirecta intr-o masura sau alta, a activitatii

20

economice, prin politica bugetara si fiscala, sociala de investitii, monetara si de credit etc..De aceea in prezent piata nu mai este in intregime libera;in toate tarile, inclusiv in cele puternic dezvoltate,exista o economie mixta, in care conducerea si functionarea activitatii economice au la baza nu numai mecanismul pietei , adica schimbul liber, ci si interventia statului.

Exista mai multe tipuri sau forme de piata.

Din punct de vedere al obiectului tranzactiei economice, de vinzare-cumparare,se disting: a)piata bunurilor de consum final,adica relatiile de vinzare-cumparare de obiecte si servicii de consum personal (bunuri de consum curent si bunuri de folosinta indelungata); b)piata factorilor de productie, formata la rindul ei din:piata resurselor naturale;piata muncii;piata capitalului; c)piata monetara; d)piata financiara, inclusiv bursa.

Din punct de vedere al extinderii teritoriale exista :a)piata locala;b)piata regionala;c)piata nationala d)piata mondiala.

Dupa modul de desfasurare al concurentei se disting: a)piata cu concurenta perfecta sau pura: b)piata cu concurenta imperfecta.

Diferite tipuri de piata formeaza un tot organic, un sistem de piata in sensul ca ele se influenteaza reciproc; schimbarile care au loc in cadrul uneia se reflecta direct sau indirect, in evolutia altora sau in ansamblul relatiilor de piata.

Bursa de marfuri

In general, bursa reprezinta o piata speciala, organizata de catre stat sau de catre asociatii particulare,sub forma de societati pe actiuni sau asociatii comerciale, in cadrul careia se confrunta cererea cu oferta si au loc tranzactii de vinzare-cumparare privind titluri de valoare, marfuri, valute, etc.

Bursa de marfuri este o forma a bursei o piata speciala un loc public unde se negociaza operatiuni de vinzare-cumparare de marfuri fungibile (omogene) pe baza de mostre,la produse cum sunt:cereale, petrol, minereuri,bumbac,cafea,cauciu, piei,blanuri,metale,zahar etc.;aici se confrunta cererea cu oferta marfurilor respective si se fixeaza cursul sau pretul acestora.

Bursa de marfuri nu este o piata financiara , desi functioneaza dupa mecanismele ale bursei de valori. In cadrul burselor de valori, clientii respectivi apeleaza la servicii de intermediere bursiera, din partea borkerilor, care prezinta ofera sau cererea acestora la bursa prin publicarea si afisarea la bursa a informatiei de la clienti. Bursa de marfuri ofera avantaje pentru vinzatori si cumparatori, siguranta si credibilitatea afacerilor, posibilitatea confruntarii directe a cererii cu oferta, care permite o aseazare reala a preturilor. Cotatiile la bursa de marfuri pot influenta nivelul preturilor la operatiunile care au loc in afara acestora in sensul ca vinzatorii si cumparatorii negociaza preturile tinind seama de cotatiile de bursa.

Odata cu dezvoltarea industriei si agriculturii s-a intensificat shimbul de marfuri la bursa atit in cadrul national, cit si pe plan international. S-a la specializarea si diversificarea burselor, in cadrul carora bursa de marfuri ocupa un loc tot mai important. In prezent bursele se clasifica in a)burse generale si b)burse specializate . La bursele generale, pe linga tranzactii cu hirtii de valoare, valute, etc, se negociaza o gama larga de marfuri.Bursele generale s-au infiintat si functioneaza in marile centre comerciale,

21

ca:Zurich,Paris,New-York,Chicago,Londra,Hamburg,Amsterdam,Rotterdam,Rio de Janeiro etc.. La bursele specializate se comercializeaza un sortiment redus de marfuri sau grupe restrinse de produse.Astfel exista burse pe anumite produse ca:Bursa pentru café de la New-York,Rotterdam,Amesterdam,Londra;bursa privind comercializarea zaharului –din New-York, Londra , Amsterdam, Singapore;Bursa pentru metale la:Londra , New-York etc;Bursa de cereale la Chicago, Winnipeg, Liverpool, Santa,Buenos Aires, Londra, Minneapolis etc.

Ca membri ai bursei de marfuri pot fi:comercianti sau industriasi cu firma inscrisa si agricultorii care fac in mod obisnuit negocieri la bursa, precum si mijlocitorii oficiali ai bursei respective , care nu au dreptul sa aleaga sau sa fie alesi.

Operatiunile care au loc la bursa de marfuri pot fi:la vedere, atunci cind marfa care a fost negociata se preda imediat cumparatorului din depozitele existente sau dintr-un port stabilit, la cursul existent in momentul respectiv , la termen,cind marfa negociata se preda cumparatorului ulterior, la un termen stabilit, insa la cursul convenit in momentul incheierii tranzactiei.

Pretul sau cursul la bursa de marfuri se formeaza in functie de raportul dintre cerere si oferta.Exemple de preturi la unele marfuri:la Bursa cerealelor din Chicago pretul pentru contracte cu livrari viitoare era, la inceputul lunii ianuarie 1993, la griu -3,36 centi/busel, la porumb-2,41 cent/buse;. La ovaz-1,53 centi/busel;la Bursa londoneza de marfuri, cotatiile inregistrate (luni 11ian, 1993), cu predare pe loc, au fost:la aur-328 dolari uncia, la argint-236,65 uncia, la cupru -1492,50 liresterline/tona,la zinc-1048,0 dolari/tona,la plumb-287,0 lire sterline /tona etc.

In tara noastra in contextul tranzactiei la economia de piata a fost infiintata Bursa ROMANA de Marfuri inaugurata in luna noiembrie 1992, cu sediul in Bucuresti;ea a fost fondata de catre 88 de agenti economici cu capital de stat sau privat, avind la baza un regulament de organizare si functionare. Fiind la inceput, aceasta bursa realizeaza tranzactii numai cu livrare imediata; treptat se va trece si la tranzactii la termen. Se vor crea burse specializate in Bucuresti si in alte centre ale tarii.

Cererea si oferta.Elasticitatea cererii si ofertei

Cererea si oferta sunt categorii ale pietei,iar raportul dintre ele constituie o forma de exprimare sau de exteriorizare a relatiei dintre productie si consum,in conditiile economiei de schimb.

Cererea reprezinta acea parte a trebuintelor care se satisfac prin intermediul schimbului adica prin vinzare-cumparare;ea se concretizeaza in cantitatea de bunuri materiale si servicii pe care agentii economici-producatori si consumatori- o solicita tinind seama de preturile existente, la un moment dat.

La rindu-I, cererea poate fi privita din diverse ungiuri de vedere:cerere pentru un produs sau un serviciu;cerere a unei unitati economicel;cerere a unui individ sau unui grup social;cerere totala pentru un bun sau serviciu,ca suma a tuturor cantitatilor cerute de catre toti consumatorii individuali etc.

Cererea, ca volum structura si nivel al cerintelor de consum, se schimba de la o perioada la alta, avind deci, caracter dinamic.Factori de care depind nivelul si dinamica cererii sunt nevoile, venitul si pretul.

Nevoile oamenilor se schimba de la o perioada la alta prin aparitia unora noi, prin restringerea sau prin extinderea altora sub influenta progresului stiintei si tehnicii a dezvoltarii productiei si a societatii in

22

general, determinind schimbari corespunzatoare si in sistemul cererii.Aparitia televizorului, a frigiderului, a casetofonului, a informaticii, a calculatorului electronic, a robotilor industriali, a sistemului de telecomunicatii moderne, etc,.a insemnat , totodata,shimbari in domeniul cererii.

Veniturile exercita,de asemenea o mare influenta asupra cererii; in general,marirea veniturilor populatiei ca si ale agentilor economici, atrage dupa sine, cresterea capacitatii lor de cumparare si,deci, a cererii.Este vorba de cresterea cererii solvabile, adica cererii pentru care consumatorii respectivi au acoperire baneasca corespunzatoare.

Relatia dintre cheltuielile de consum si venit a fost analizata, in secolul al 19-lea, pentru intiia oara de catre statisticianul german E.Engel si poarta denumirea de “Curbele lui Engei”.Cercetind bugetele de familie din mai multe tari, a desprins concluzia potrivit careia,importanta relativa a diferitelor cheltuieli de consum se modifica in raport cu venitul , in mod diferit.Astfel s-a observat ca atunci cind venitul creste ponderea cheltuielilor alimentare tinde sa scada;ponderea cheltuielilor cu imbracamintea si locuinta ramine constanta;

Ponderea cheltuielilor diverse (educatie, cultura, petrecerea timpului liber,transport etc.) creste.Pornind de la acestea se poate evalua elasticitatea consumului in raport cu venitul, dupa cum urmeaza:cheltuielile pentru achizitionarea produselor agroalimentare cresc mai putin decit proportional fata de cresterea venitului (coeficientul de elasticitate este mai mic decit 1);cheltuielile cu imbracamintea si locuinta cresc mai mult decit proportional fata de cresterea venitului(coeficientul de elasticitate mai mare decit 1).Asemenea tendinte, in mare parte se verifica si in societatea contemporana.

S-a constatat , de asemenea ca pe masura depasirii unui anumit nivel de venit are loc cresterea consumului de bunuri si servicii proprii sectorului tertiar.

In cadrul relatiei dintre cerere si venit au fost evidentiate si:

a)efectul de venit, care conbsta in aceea ca, atunci cind pretul unui produs scade, apare posibilitatea cumpararii, cu acelas venit, a unei cantitati mai mari din produsul respectiv , ceea ce echivaleaza cu o crestere de venit;

b)efectul de substituire, care are loc atunci cind pretul unui produs (sau serviciu) creste, determinind scaderea puterii de cumparare a venitului si tentati spre substituire, adica orientarea spre un bun (sau serviciu) al carui pret a scazut (de exemplu:unt-margarina,petrol-carbune,griu-secara etc.);

c)efectul de substituire datorat efectului de venit ,care are loc atunci cind creste pretul unui bun considerat esential (de exemplu, produse alimtare de prima necesitate), ducind la scaderea puterii de cumparare a venitului si la orientarea lui asuprea acestui bun, in detrimentul altor bunuri.

Relatia dintre cererea pentru un produs si pretul acestuia. Aceasta este cunoscuta sub denumirea de curba a cererii, care ne arata ca exista o relatie inversa intre cantitatea ceruta si pret. Cererea este o functie descrescinda fata de pret;cantitatea eruta se mareste cind pretul se micsoreaza. Curva cererii este inclinata spre jos si orientata de la nord-vest la sud-est. Aceasta proprietate a capatat numele de legea cererii descrescinde,care consta in:dacapretul unui bun se mareste (toate celelalte date mentinindu-se constante), acel bun va fi cerut mai putin sau, ceea ce este acelas lucru, daca o cantitate marita dintr-un

23

produs este aruncata pe piata (celelalte elemente raminind neschimbate), acest produs nu va putea sa fie desfacut decit laun pret mai scazut.

Spre ilustrare , presupunem , la produsul griu ,datele din tabelul ce urmeaza.

Tebelul nr.2.2

Pe baza datelor din tabel curba cererii are urmatoarea forma:

Figura nr.2.3 Curba cererii

Se observa , intr-adevar ca cererea este o functie descrescatoare de pret:cind preturile cresc , cererea scade si invers, cind preturile scad, cererea creste.

Exista insa si posibilitatea unei curbe anormale a cererii sau asa-numitul paradox al cererii, cind cantitatea ceruta este o functie crescatoare fata de pret; deci cresc preturile creste si cererea. Un asemenea caz se intilneste atunci cind populatia se asteapta la cresteri ulterioare de preturi sau din obiceiul de a aprecia calitatea unui produs dupa pretul lui.

In cadrul relatiei dintre cerere si pret este importanta intensitatea modificarii cererii in dependenta de variatiile de pret.Aceasta se poate masura prin coeficientul de elasticitate directa si coeficientul de elasticitate indirecta .

a)Coeficientul de elasticitate directa exprima modificarea cererii pentru un produs la o schimbare a pretului acestuia (celelalte preturi, presupunindu-le stabile) ; el se calculeaza raportind modificarea relativa a cantitatii cerute din produsul respectiv,la modificarea relativa a cantitatii cerute din produsul

24

respectiv, la modificarea relativa a pretului acestui produs. In mod normal expresia respectiva e negativa , deoarece pretul si cererea se afla in raport invers.

Daca de exemplu ,pretul unui casetofon creste de la 40 unitati monetare (Po),la 60 unitare (P1)iar cererea la acest produs se va reduce de la 2000 bucati (Co)la 1500 (C1) autnci coeficientul de elasticitate directa a cererii (Ed) va fi:

Rezulta ca cererea pentru bunul respectiv este slab elastica in raport cu pretul:

Unei cresteri a pretului de 50%,i-a corespuns o reducere a cererii de 25%

Acesta coeficient de elasticitate cunoaste diferite cazuri particulare de manifestare:

a)cererea inelastica, care in general, este putin sensibila la modificarile de preturi;este vorba aici de cererea de bunuri alimentare, al caror consum ale limite fiziologice;

b)cererea perfect elastica ce se caracterizeaza prin aceea ca volumul de bunuri cerut se schimba la infinit la variatiile oricit de slabe ale pretului;

c)cererea cu elasticitate unitara cind cantitatea ceruta evolueaza in raport invers proportional cu modificarea pretului.

Coeficientul de elasticitate indirecta (E1) are loc atunci cind cererea unui produs “A” este determinata de schimbarea pretului unui alt produs “B”,el se determina prin raportul dintre modificarea relativa a cantitatilor cerute dintr-un produs si modidicarea relativa a pretului unui alt produs, astfel:

Oferta reprezinta cantitatea debunuri materiale si servicii destinate vinzarii pe piata, la un moment dat.Ea poate fi totala,adica intreaga cantitate a unui produs sau serviciu pe care producatorii o ofera spre vinzare :individuala, adica oferta unui produs sau serviciu din partea unui producator sau unitati economice.

25

Oferta are caracter dinamic deoarece odata cu dezvoltare productiei a economiei de piata in ansamblu se realizeaza cresteri cantitative, diversificare si innoiri struncturale , ca si performante calitative ale bunurilor care o compun.

Ea este inseparabila de evolutia cererii, a trebuintelor sau nevoilor care sunt satisfacute prin intermediul pietei;dinamica acestora, pe masura progresului economic si social necesita adaptari corespunzatoare ale oferte, determinind impulsurile productiei.

Oferta este o functie crescatoare fata de pret, ea se afla decit in raport direct proportional fata de pret, in sensul ca se mareste atunci cind preturile cresc si se micsoreaza cind preturile scad;agentii economici sunt interesati sa ofere pe piata mai multe marfuri atunci cind preturile cresc si invers.

Curba ofertei exprima relatia ce exista intre preturile pietei si cantitatile de bunuri pe care producatorul le ofera pe piata spre vinzare. Aceasta spre deosebire de curba cererii care oglindeste relatia dintre preturi si cantitati pe care consumatorii doresc sa le cumpere.

In practica economica exista si cazuri anormale ale curbei ofertei, in care cresterea cantitatilor oferite spre vinzare are loc si atunci cind preturile scad (de exemplu la produse perisabile-legume,fructe, sau cind unii producatori agricoli sunt nevoiti sa-si vind produsele chiar si la preturi in scadere pentru a-si plati impozitele sau pentru a rambursa credite etc.)

Elasticitatea ofertei , in raport cu pretul inseamna reactia ofertei la modificarile de preturi.Ea se masoara prin coeficientul de elasticitate al ofertei (Eo)care se calculeaza prin raportarea modificarii relative a cantitatilor oferite la modificarea relativa a pretului de vinzare astfel:

26

In functie de modul in care oferta reactioneaza la modificarile de preturi, se disting mai multe feluri de oferta.

a)Oferta rigida (inelastica )care nu este sensibila la modificarile de preturi, fiind deci independenta de nivelul acestora;este cazul ofertei, de produse perisabile, care nu pot fi stocate si, care trebuie vindute indiferent cum evolueazan preturile.

b)Oferta infinit elastica, in cazul in care modificarea infinit de slaba a preturilor atrage dupa sine modificari importante ale ofertei.

c)Oferta cu elasticitate unitara cind cantitatile de bunuri oferite spre vinzare se afla in raport direct proportional cu evolutia preturilor.

Dinamica ofertei este in dependenta si de venit in sensul ca orientarea agentilor economici spre cresterea cantitatii de bunuri de un fel sau altul este ghidata de avantajul de a obtine un venit mai mare intr-un timp cit mai scurt.

Este vorba in acest caz de efectul de venit.

Exista de asemenea o strinsa legatura intre oferta si cost de productie.

Marirea ofertei de marfuri din perspectiva obtinerii unui profit cit mai mare nu poate face abstractie de factorul cost de productie ; posibilitatea vinderii marfurilor la preturi peste cost de productie si cu atit mai mult a obtinerii avantajului de cost , influenteaza decizia cresterii ofertei.

Pe baza datelor cuprinse in tabelul nr.2.1. curbele cererii si ofertei in functie de pret sunt prezentate in graficul de mai jos:

Intersectia celor doua curbe indica punctul de echilibru, in care cererea este egala cu oferta, corespunzator acestuia se formeaza si pretul de echilibru adica acel pret la care cantitatea oferita si cantitatea ceruta sunt egale.Astfel echilibrul concurential se stabileste intotdeauna la punctul de

27

intersectie a curbelor ofertei si cererii.Se poate spune cu alte cuvinte ca piata este in echilibru in momentul in care cantitatile oferite sunt egale cu cantitatile cerute.

Totodata este importanta cunoasterea efectului de deplasare a curbei ofertei si curbei cererii.Odata cu aceasta are loc si deplasarea punctului de echilibru.Astfel in cazul in care cantitatile de produse oferite pe piata se reduc (de exemplu, datorita unei recolte slabe, in agricultura) iar preturile cresc curba ofertei se deplaseaza spre stinga in sus.

Odata cu aceasta are loc formare unui noi punct de echilibru si a unui nou pret de echilibru, mai ridicate decit in perioada anterioara.In cazul in care cantitatea oferita se mareste preturile scad, curba ofertei se deplaseaza spre dreapta in jos, iar pretul de echilibru este mai scazut.

Efectul de deplasare a curbei cererii cind cererea este in crestere consta in deplasarea acestei curbe spre dreapta, in sus , ceea ce inseamna un nou punct de echilibru si un nou pret de echilibru, mai ridicate.

In graficele care urmeaza se prezinta efectele de deplasare mentionate mai sus(vezi figura nr.2,6)

Concurenta:continut,rol,forme.Strategii concurentiale.

Politici antitrust

Una din trasaturile esentiale ale economiei de piata o constituie concurenta.Pentru fiecare produs,exista mai multi producatori si deci mai multi vinzatori, pe piata , care urmaresc sa cistige cit mai mult recurgind la anumite practivi privind preturile, costurile, profiturile, inovatiile din ramura respectiva etc.

28

Concurenta este procesul in care se angajeaza concurentii; ea inseamna confruntarea deschisa a agentilor economici, in cadrul careia fiecare urmareste sa-ti atraga clientela consumatoare, sa-si stimuleze vinzarea si mentinerea pe piata a produsului, prin preturi mai convenabile,prin calitatea mai buna a produselor si serviciilor, prin reclama, in vederea obtinerii profiturilor cit mai mari.In acelas timp, concurenta presupune rivalitate, opozitie, raport de forte intre agentii economici, pe piata bunurilor de consum si serviciilor, pe piata factorilor de productie etc…, in cadrul carora cei competitivi sunt avantajati si cistiga iar cei ramasi in urma pierd si sunt scosi din afaceri.

Concurenta indeplineste un mare rol in dezvoltarea economica si sociala a fiecarei tari deoarece:

a)stimuleaza initiativa,inovatia, spiritul creativ, emulatia intre agentii economici , intre productiile concurente, ducind la eliminarea industriilor invechite si la extinderea celor noi, la inlaturarea produselor depasite si la innoirea productiei, la afirmarea progresului in toate ramurile economiei;

b)reprezinta calea cea mai buna de satisfacere a intereselor tuturor, in sensul ca ofera cumparatorilor sanse suplimentare, posbilitatea de a alege si respectiv, de maximizare a satisfacerii nevoilor consumatorilor, la un moment dat, spre deosebire de monopol, cind publicul este lasat la dispozitia unui singur producator;

c)stimuleaza tendinta de egalizare a inzestrarii cu factori de productie a intreprinderilor, intrucit fiecare intreprinzator este interesat sa aiba cheltuieli cit mai mici.

d)favorizarea, ieftinirea produselor si serviciilor, stiut fiind faptul ca sub presiunea concurentei de preturi intreprinzatorii vor fi preocupati sa micsoreze costurile promovind progresul tehnic, incit sa recurga la practica reducerii preturilor, pentru a cistiga in lupta de concurenta;

e)prin mecanismul preturilor, al actiunilor legii cererii si ofertei, concurenta orienteaza activitatea economica, duce la repartizarea resurselor economice pe ramuri, subramuri,in directia producerii a ceea ce este necesar, la costuri scazute , cu eficienta ridicata.

Concurenta este insa insotita intr-o proportie sau alta si de efecte negative.Astfel ea duce la ciocniri de interese si risipa, din punct de vedere social, de resurse economice;cazurile de concurenta neloiala sau de concentrare excesiva a productiei in scopul limitarii concurentei pot duce la deteriorarea calitatii, la falsificarea produselor, etc.

Totodata concurenta pune in relief si o anumita structura de piata denumita structura concurentiala in functie de numarul si puterea agentilor economici participanti la schimb;gradul de diferentiere a produselor;posibilitatea de intrare intr-o ramura de activitate (fluiditate pietei) ;gradul de mobilitate a factorilor de productie;gradul de cunoastere a elementelor pietei (preturi,cerere, oferta).

In general se disting doua mari tipuri de concurenta:perfecta si imperfecta.

Concurenta perfecta are loc intre un numar mare, teoretic nelimitat,de producatori,. resprectiv,vinzatori, incit cumparatorii au o mare posibilitate de a alege.In cadrul acesteia este exclus orice element de monopol ;nici un vinzator si nici cumparator nu este capabil individual sa domine piata si sa actioneze asupra pretului produsului –obiect al schimbului . O asemnea situatie presupune o indepenta absoluta a deciziilor tuturor celor care se prezinta pe piata.

29

Piata cu concurenta perfecta se caracterizeaza prin urmatoarele particularitati:

a)atomicitatea participantilor adica situatia in care exista un numar mare de producatori si consumatori, de putere economica aproximativ egala, astfel incit nici un vinzator si nici un cumparator nu poate individual sa dispuna de o asemenea pozitie incit sa exercite o actiune asupra pretului de vinzare al produselor;

b)fluiditatea si tranasparenta pietei adica posibilitatea ca toti producatorii si toti cumparatorii sa intre in mod liber in relatii de vinzare –cumparare si sa fie bine informati, sa cunoasca perfect cererea si oferta incit sa poata obtine cel mai bun produs sau cel mai bun pret;

c)omogenitatea produsului, in sensul ca produsele de pe piata sa fie identice , sa aiba aceleasi calitati, independent de firma care le produce;

d)intrarea libera pe piata(fara bariere juridice sau institurionale), adica posibilitatea ca noi producatori, si respectiv noi concurenti sa intr pe piata atunci cind costul de productie este inferior fata de pretul de vinzare si sa iasa de pe piata cind costul de productie este mai mare decit pretul de vinzare ;

e)perfecta mobilitate a factorilor de productie, care inseamna ca toti intreprinzatorii –producatorii si consumatori –sa poata gasi liber si nelimitat forta de munca si capitalul de care au nevoie.

In practica economica, insa nu este posibila prezenta simultana a tuturor acestor particularitati.De aceeea piata cu concurenta perfecta are o existenta doar teoretica .Studierea acesteia insa permite intelegerea rolului pe care il au atit producatorii cit si consumatorii pe piata,in formarea preturilor asupra cantitatii produselor aflate in procesul schimbului.

Concurenta imperfecta se caracterizeaza in esenta prin aceea ca producatorii si consumatorii au putere economica inegala, din care cauza exista posibilitatea ca , el sa exercita individual presiune asupra pretului.

Piata cu concurenta imperfecta caracterizeaza economiade piata moderna, constituind o realitate a activitatii economice actuale din tarile dezvoltate.

Exista mai multe forme de manifestare a pietei cu concurenta imperfecta.

a)Piata cu concurenta monopolista, ce se caracterizeaza prin diferentierea produselor si prin existenta unui numar suficient de mare de producator incit fiecare dintre ei sa poata lua decizii independent de consecintele pe care le-ar avea asupra deciziilor celorlalti producatori.Diferentierea produsului consta in aceea ca fiecare producator, in vederea atragerii clientilor si obtinerii de profituri cit mai mari asigura produselor sale anumite particularitati, cu caracter cu carecter de noutate , dobindind astfel temporar un anumit monopol asupra marii respectivem care-o permite o crestere a pretului.

b)Piata cu concurenta de oligopol este preponderenta in economie de poata moderna ; ea se caracterizeaza prin aceea ca exista un numar mai mare de cumparatori,iar oferta unui produs este asigurata de citiva producatori;intrucit fiecare producator detine o pondere importanta din oferta totala

30

de bunuri, acesta poate influenta piata prin deciziile pe care le ia in domeniul preturilor sau al productiei. Ca urmare , fiecare producator trebuie sa ia in considerare deciziile celoralti, precum si consecintele propriilor decizii asupra altora.

c)Piata cu concurenta de monopol presupune existenta unui singur producator care asigura intreaga oferta a produsului respectiv,dominind astfel piata si impunind pretul de monopol, care este mai mare decit pretul de piata monopolistica sau de oligopol.Piata de monopol este opusa liberei concurente reducind consumatorului posibilitatea de a alege baza de selectie;publicul consumator este de data aceasta la dispoztia unui singur producator, care-l domina absolut.

In practica este greu de presupus existebta in stare pura a monopolului absolut de regula este legata de conditii naturale (ca de exemplu, terenuri agricole deosebite, izvoare de apa minerala etc.)

Temporar se poate vorbi de monopol absolut si in cazul in care un produs nou este fabricat de o singura unitate economica.

d)Piata cu concurenta monopsonica are loc in cazul in care intr-un domeniu sau altul , exista un singur cumparator, ca purtator al intregii cereri, care se confrunta cu un numar mare de vinzari, impunind pretul de cumparare a marfurilor. De exemplu poate exista o singura mare fabrica de zahar ca unicul cumparator de sfecla de zahar, oferita de un numar mare de producatori agricoli; sau in cazul in care intr-o localitate izolata,o intreprindere este singurul cumparator de forta de munca.

Mai frecvent se poate intilni situatii de oligopson, in care exista citiva cumparatori-*singurii purtatori ai cererii care isi impun preturile de cumparare a marfurilor.

In procesul complex al concurentei imperfecte se intilnesc diferite strategii concurentiale ce pot fi promovate de catre agentii economici .

a)strategia de cantitate care consta in stabilirea de catre fiecare producator a cantitatii considerata optima ce-I poate aduce profitul cel mai mare, in conditiile date.Gestiunea intreprinzatorului presupune in acest caz obtinerea cantitatii de productie respective cu minimum de cheltuieli.

b)Strategia de pret se manifesta atunci cind producatorii cauta sa reduca pretul pentru a-si atrage cumparatoril;in acest scop este necesara reducerea costului mediu.

c)Strategia de produs presupune diferentierea produsului prin anumite insusiri sau caracteristici ale acestuia (brevete, marci de fabrica) prin care agentul economic, respectiva isi atrage cumparatori reusind sa vinda la preturi avantajoase

In viata economica actuala lupata de concurenta inseamna printre altele si politica de diferentiee provocata a produselor prin publicitate prime acordate vinzatorilor .Uneori in lupta de concurenta se recurge si la mijoace extraeconomice, ca spionajul de concurenta,coruptie, santaj.etc..Tinind seama ca concurenta este o puternica forta a dezvoltarii in economia de piata moderna se promoveaza diferite masuri din partea guvernelor cunoscute sub denumirea de politici antitrust,menite sa asigure respectarea concurentei.In aceasta directie S.U.A inca in secolul trecut in anul 1900 a fost adoptata de catre Congres , legea Sherman ,denumita adesea legea antitrust Sherman,ulterior au fost adoptate si alte legi .Prin acestea se interzicea orice fuzionare care ar putea slabi substantial concurenta. De asemenea , pentru

31

tarile membre ale comunitatii uniunii europene articolul 85 din Acordul de la Roma interzice toate practicile concentrate ce au drept efect falsificarea jocului concurentei.Adeseori se considera ca legile antitrust au o mare contributie la intretinerea unei economii competitive.Exista si parerea potrivit careia legile antitrust este plina de contradictii , independent de toate acestea, cert este faptul ca guvernele sunt tot mai mult solicitate in relatiile de piata , spre a incuraja concurenta.

32

Tema 3. BANII ŞI PREŢUL. INFLAŢIA

Studenta Gr.MnI 21 Crăciun Ina

Banii şi preţul constituie, astăzi, unul din elementele deosebit de importante ale mecanismului de funcţionare a economiei de schimb; ei sunt prezenţi în nenumăratele şi diversele acte economice, în fluxurile de bunuri materiale şi servicii, în activitatea economică în ansamblul ei, în viaţa noastră cotidiană.

Natura şi funcţiile banilor în economia contemporană. Puterea de cumpărare a banilor

Apariţia banilor este legată de evoluţia schimbului de mărfuri, de dezvoltarea istorică a societăţii, fiind consideraţi o creaţie deosebită a minţii oamenilor.Timp îndelungat, în perioada de început a producţiei de rnărfuri, trecerea bunurilor de la producător la consumator avea loc prin schimbul direct, cunoscut sub denumirea de troc; o marfă se schimbă cu o altă marfă. fără intermediar (de exemplu: grâu contra vin, blănuri contra cereale, fructe contra lână etc). Dar, această formă a schimbului funcţiona greoi, cu mari inconvenienţe; pentru ca schimbul să fi fost posibil. trebuia să existe coincidenţă de nevoi, adică cel căruia îi prisosea grâu si dorea să cumpere vin, trebuia să întălnească, la piaţă, pe cel caruia ăi prisosea vin şi dorea să cumpere grâu. Se cerea coincidenţă şi în ceea ce priveşte cantităţile şi condiţiile de schimb; trebuia să se ţină seama şi de faptul că unele mărfuri erau indivizibile (de exemptu, vitele).Odată cu aparţia banilor, schimbul devine mult rnai comod de realizat; banii duc la mari simplificări în viaţa economică, contribuind la progresul general al societăţii. „Moneda este bunul care transformă schimbul direct în schimb indirect, un schimb în două părţi - marfă-monedă sl monedă-marfă"1 Banii au rolul de intermediar : orice posesor de marfă, mai întâi o vinde pe bani şi apoi cumpără bunurile de căre are nevoie.Delinirea banilor. În concepţia clasicilor economiei politice, fondatorii ai teoriei valoare-muncă, banii sau moneda reprezintă o rnarfă specială, detaşată din lumea celorlalte mărfuri, care indeplineşte rolul de echivalent general în procesul schimbului.În literatura economică actuală, există diferite opinii cu privire la bani. Astfel, se consideră că banii sunt ,, un instrument acceptat de toată lumea în schimbul mărfurilor sau serviciilor sau la plata unei datorii "2 , sau «moneda ca instrument comod de efectuare a schimburilor va fi ca uleiul în roţile economiei reale: ea va uşura funcţionarea lor, dar nu va juca decât un rol secundar ”.3

Alteori, se afirmă că moneda „este un semn - concretizat printr-o hârtie, o piesă sau o cifră înscrisă în cartea unei bănci - care simbolizează dreptul de a lua o

parte din ceea ce este produs şi oferit vânzării, în cadrul naţiunii, unde această monedă este recunoscută"4 .Paul Samuelson, laureat al premlului Nobel, referindu-se la bani în condiţiiie actuale, spunea că „moneda este o pură convenţie socială "... sau că „ moneda este intemiediarul modern al schimburilor şi unitatea de calcul în care sunt exprimate preţurile şi datoriile."5

Ţinând seama de opiniie exprimate în literatura de specialitate, ca şi de realităţile din economia de piaţă actuală, se poate formula urmatoarea definiţie: banii reprezintă un instrument economic general acceptat, de măsurare

1 Henri Guitton, economie politique, Dalloz, 1976, Paris, p.11.

2 Henri Guitton, op.cit.,p.10. 3 Michel Didier, economie : Les regles du jeu, Economica, Paris 1984, p.96. 4 J.M.Albertini, Les rouages de l’economie naţionale, Paris, 1988, p.169.5 Paul Samuelson, L’economique, vol.1, pag. 384-385; 401.

33

şi de mijlocire a schimburilor, de efectuare a plăţilor, de transferare a titlurilor de proprietate de la o persoană la alta; ei exprimă dreptul deţinătorilor de a cumpăra bunuri sau alte monede naţionale pe teritoriul ţării emitente.În evoluţia lor istorică, banii au parcurs mal multe etape, care pun în rellef conţinutul şi rolul lor.Prima etapă, este cea cunoscută sub denumirea de bani-marfă; în cadrul acesteia, raportul de schimb era mijlocit de către anumite bunuri (şi ele mărfuri), care aveau utilitate intrinsecă, în afara funcţiei lor de mijlocitor al schimburilor, ca de exemplu, vitele - la populaţiile care creşteau animale (de unde şi cuvântul, în limba latină, pecunia - bani, care la origine înseamnă vită, turmă) -,orezul, blănurile, scoicile, peştele uscat - la populaţiile de pescari - , tutunul, uleiul de măsline, diamantele, sarea etc. Alături de astfel de mărfuri, metalele, în special aurul şi argintul, au îndeplinit rolul de bani, la început sub formă de bare, drugi, etc. care, în procesul schimbului, trebuiau cântărite şi încercate.Metalele preţioase, aurul şi argintul, graţie proprietăţilor lor deosebite (sunt omogene, divizibile, au o valoare mare într-un volum mic, sunt inalterabile), au atras atenţia oamenilor şi s-au impus ca instrument de schimb.Trecerea la moneda batută, din metale preţioase, a marcat un moment foarte important în evoluţia banilor. Moneda metalică, din aur şi argint, emisă de către stat, pe baza de monopol, reprezintă bani-marfă cu valoare sau utilitate intrinsecă, ce au dominat circulaţia mărfurilor circa 26 de secole, de la origini şi până la primul război mondial.Etapa banilor de hârtie marchează înlocuirea banilor marfă de către banii fără valoare intrinsecă, adică semne ale valorii.Banii de hârtie, după natura lor economică, sunt de două feluri : a) bilete de bancă (bancnote, bani de credit sau monedă de hârtie) şi b) banii de hârtie propriu-zişi sau hârtie-monedă. Biletele de bancă (bancnotele) sunt semnul reprezentativ al unei valori egale de aur sau titluri depuse la bancă. Acestea circulau ca banfi de credit şi aveau o dublă garanţie - efecte comerciale (de ex. cambla) aflate în portofoliul băncilor centrale şi stocul de aur al acestora: ele erau convertibile în aur. La început, emisiunea biletelor de bancă era realizată de catre bănci comerciale, apoi a devenit un privilegiu al statulul, încredinţat Bancii Centrale sau de emisiune. În prezent, biletele de bancă şi-au pierdu stabilitatea, deoarece nu mai sunt convertibile în aur şi se emit nu atât pentru operaţiuni comerciale, cât mai ales pentru acoperirea deficitului bugetar.Banii de hârtie propriu-zişi (sau hârtia-monedă) sunt semne ale valorii care, în procesul circulaţiei, înlocuiesc banii cu valoare deplină, ei au curs forţat (obligaţia, impusă de stat publicului, de a recunoaşte biletele respective), sunt neconvertibili în aur, se emit de către stat,prin Banca Centrală. Practic, banii de hârtie sunt bucăţi de hârtie ernise de către stat, fară acoperire în aur, argint sau alte valori, pe care se afla o cifră ce indică valoarea lor nominală. Banii de hârtie nu reflectă valoarea lor (ca material) sau a aurului, ci semnifică doar valoarea bunurilor materiale şi serviciilor ce pot fi procurate cu ajutorul lor. În prezent, valoarea banilor este reprezentată prin puterea lor de cumpărare.Din anul 1976, nici o monedă nu mai este convertibilă în aur. Biletele de bancă, banii de hârtie nu mai au legătură cu aurul; unităţile monetare nu-şi mai definesc valoarea în raport cu aurul. Fiecare stat îşi defineşte moneda naţională în raport cu o valută internaţională forte, numită valoare de referinţă. Daca, altadată, banii de hârtie erau semne ale valorii numai în masura în care corespundeau unei anumite cantităţi de aur, în prezent, o asemenea teză nu se mai verifică în practică; cantitatea acestora se corelează cu oferta de bunuri materiale şi servicii.O altă etapă în evoluţia banilor o constituie banii de cont sau banii scripturali, care constau din disponibilităţile băneşti aflate în conturile bancare; circulaţia lor are loc prin virament sau prin transferuri de cifre dintr-un cont într-altul. Majoritatea masei monetare - Intre 3/4 şi 9/10 - se prezintă sub forma banilor de cont; cea mai mare parte din totalul operaţiunilor băneşti se efectuează, astăzi, prin bani de cont; se recurge tot mal puţin la manipularea directă a banilor.Se poate concluziona, afirmând că, în economia modernă, banii sau moneda se manifestă sub două forme : a) bani în numerar, denumţi şi monedă manuală, în sensul că trec din mână în mână, reprezentaţi, la rândul lor, prin banii de hârtie şi moneda divizionară (piese de metal); b) banii de cont sau scripturali, care nu sunt

34

decât cifre înscrise în conturi bancare, ale unor persoane sau întreprinderi. Banii de cont se pot transforma în bani numerar, atunci când se ridică o sumă din contul deschis la bancă; invers, banii în numerar se transforrnă în bani scripturali,în cazul în care se depun sume de bani la bancă sau la case de economii. În literatura economică, se arată că, în epoca ordinatoarelor, din ce în ce mai puţin va fi necesară prezenţa banilor lichizi asupra noastră; „cartea de credit” serveşte din ce în ce mai mult în tranzacţii; operatiunile cu bani se derulează tot mai mult cu ajutorul tehnicii electronice. ,, Astăzi, moneda apare într-un sens foarte general, ca o creanţă (bilete, depozite, plasamente la vedere sau la termen) a particularilor asupra sistemulul bancar.”6

Caracterizarea conţinutului şi rolulul banilor necesită cunoaşterea şi a funcţiilor pe care ei le îndeplinesc. Dincolo de diferenţele de opinii, exprimate în literatura economică despre bani, există numeroase elemente comune, pe baza cărora pot fi puse în relief mai multe funcţii ale banilor.a) Funcţia de calcul, de măsură a valorii şi de etalon al preţurilor. Aceasta constă în folosirea banilor la măsurarea cheltulelilor de producţie şi rezultatelor, la efectuarea de calcule economice prin care se stabileşte costul activitătilor desfăşurate sau programate în viitor, se apreciază eficienţa, se determină preţul bunurilor, al tranzacţiilor imediate şi al celor viitoare etc. Această funcţie are o particularitate faţă de celelalte funcţii, şi anume, în momentul efectuării de calcule econornice şi de rnăsurare în bani, nu este necesară prezenţa fizică a sumelor de bani respective (de exemplu, pentru evaluarea producţiel de cărbune, de zeci de miliarde de lei, nu este necesară această cantitate de bani), ci banii se folosesc doar ca instrument de calcul, de măsurare.Pentru exprimarea în bani, adică pentru calcularea preţurilor, este necesar etalonul monetar; aceasta înseamnă o unitate de măsură care poartă denumiri monetare naţionale (de exemplu: leu, dolar, liră sterlină, franc, rublă, coroană, zlot etc), căreea i se atribuie o anumită valoare. În condiţiile etalonului aur, valoarea unităţii monetare era exprimată într-o anurnită cantitate de aur, considerată ca unitate de măsură; de exemplu, conţinutul în aur al monedei noastre naţionale, leul, era stabilit, în anul 1954, la 0,148112 gr.aur fin, faţă de 0,888671 gr.aur fin la dolarul S.U.A., faţă de 2,13281 gr.aur fin la lira sterlină şi faţă de 0,987417 gr.aur fin la rublă. În condiţiile actuale, când s-a renunţat peste tot la etalonul aur, valoarea banilor pe piaţa internă este reprezentată, după cum s-a mai spus, de puterea lor de cumpărare. Astfel, s-a trecut la etelonul valutar, în sensul că stabilirea valorii monedelor naţionale respective are loc prin raportarea la dolar, la lira sterlină sau la alte valute, formându-se astfel cursul oficial.b) Funcţia banilor ca mijloc de circulaţie. În cadrul acesteia, banii participă ca intermediar sau mijlocitor al schimburilor, al tranzacţiilor de vănzare-cumpărare. Trecerea din posesia unei mărfi în posesia altei mărfi are loc prin monedă. Ca agent de circulaţie, banii, prin cantitatea şi prin viteza lor de circulaţie, uşurează schimburile de mărfuri.c) Funcţia banilor ca mijloc de plată constă în folosirea lor pentru achitarea mărfurilor cumpărate pe credit, pentru plata salariilor. dobânzilor, chiriilor, impozitelor şi taxelor, pentru restituirea creditelor etc.d) Banii sunt folosiţi ca rezervă de valoare sau putere de cumpărare în aşteptare, la agenţii economici, la populaţie. Este vorba de economisirea şi acumularea unor sume băneşti în vederea unor activităţi viitoare sau de sume băneşti constituite ca mijloc de precauţiune necesar unor cheltuieli neprevăzute.e) Banii sunt, de asemenea, folosiţi în cadrul relaţilor internaţionale, la cumpărarea de marfuri şi în prestarea diferitelor servicii. În acest caz, este vorba de funcţia de bani universali, care, în prezent, este îndeplinită de către valute, adică acele monede naţionale recurnoscute pe plan internaţional ca mijloc de cumpărare, de plată şi de rezervă (dolarul S.U.A., lira sterlină, francul-francez, marca germană, yenul etc.). Tot în acest sens, se utilizează, astăzi, şi unităţi monetare convenţionale - DST (Drepturi Speciale de Tragere), ECU (European Currency Unit).Îndeplinirea acestor funcţii presupune prezenţa, în economie, a unei anumite cantităţi de bani. Masa bănească (sau masa monetară) reprezintă cantitatatea de bani aflată în circulaţie, la populaţie, la agenţii

6 Alain Beraud, Introduction a l’nalyse macroeconomique, Anthropos Economica, Paris, 1990, p.217.

35

economici, în cadrul unei economii naţionale, la un moment dat. Ea se concretizează în totalitatea mijloacelor de circulaţie şi de plată, existente în economie, sub forma banilor în numerar şi a banilor în cont. Determinarea masei băneşti necesară în econornie la în considerare cantitatea de bunuri şi servicii ce urmează a fi realizate în perioada respectivă, nivelul preţurilor şi al tarifelor, viteza de circulaţie a banilor, relaţiile de credit etc.Folosirea banilor în activitatea economică, în viaţa socială în general, este legată de puterea lor de cumpărare; aceasta reprezintă cantitatea de bunuri materiale şi servicii care pot fi obţinute cu o unitate monetară, la un moment dat (de exemplu, ceea ce se poate cumpăra cu 100 de lei sau cu 500 de lei). Puterea de cumpărare a banilor se află în raport invers proporţional faţă de preţuri; creşterea acestora atrage dupa sine scăderea puterii de cumpărare a banilor (cu aceeaşi sumă de bani se obţine o cantitate mai mică de bunuri) şi, invers, reducerea preţurilor duce la mărirea puterii de cumpărare a banilor. În general, nivelul de dezvoltare a economiei, corelarea ofertei cu cererea de bunuri, starea generală a economiei favorizează caracterul relativ stabil al puterii de cumpărare a banilor.

Preţul: concept, funcţii, tipologie

Funcţiile banilor, realizându-se prin preţ, ansamblul proceselor economice şi sociale este puternic influenţat de nivelul şi evoluţia preţurilor. Ele sunt o componentă principală a mecanismului de funcţionare a economiei de piaţă.

Conceptul de preţ. Funcţiile preţului

Preţul constituie modalitatea cea mai complexă de măsurare economică, denumită şi măsurare monetară, bănească; el se materializează în suma de bani pe care o încasează vânzătorul în schimbul unei mărfi (bun corporal sau incorporal) de la cumpăratorul acesteia.Preţul poate fi definit ca fiind măsurarea unui bun rnaterial sau serviciu în expresie monetară. Charles Gide arată ca ,,preţul este un raport din care unul din cei doi termeni este întotdeauna moneta"7, iar un autor contemporan scrie că,, preţul este numărul de unităţi monetare care trebuie dat, în contrapartidă, cu unitatea de cantitate dintr-un bun”8 Deoarece preţul există şi în condiţiile trocului, în sens general preţul exprimă cantitatea de marfă sau de monedă care trebuie plătită pentru achiziţionarea (cumpărerea) unor bunuri materiale şi servicii în cadrul tranzacţiilor bilaterale de piaţă.9

Preţul, fiind o categorie valorică, ceea ce diferenţiază principalele teorii cu privire la acest concept, este semnificaţia acordată valorii economice. Conform teoriei obiective a valorii, preţul este considerat expresia bănească a valorii, aceasta având la bază munca încorporată în marfă. Conform concepţiei subiective a valorii, preţul este explicat pe baza teoriei marginaliste, fundamentată pe analiza utilităţii unităţilor succesive dintr-o marfă dată şi a rarităţii bunurilor, el apărând atât ca reflectare a utilităţii marginale, cât şi a rarităţii unui bun.Sintetizând multitudinea de concepţii privind preţul, se poate considera că el este un instrument complex de măsurare monerară (băneasca), care reflectă, în mărimea lui, atât cheltuielile de muncă efectuate pentru obţinerea bunului, cât şi utiliatea acestuia, cererea şi oferta,raritatea, precum şi alte variabile (unele neoconomice).10

Nivelul şi dinamica preţurilor au un rol deosebit în mecanismul economiei de piaţă, formând o reţea amplă de informaţii pentru deciziile agenţilor economici şi pentru întregul sistem economic. Prin evoluţia lor, preţurile semnalizează producătorilor, preferinţele cumpăratorilor potenţiali, iar acestora din urma le arată modificările intervenite în condiţiile de combinare şi consumare a factorilor de producţie. Preţurile reglează priorităţile în

7 Charles Gide, Curs de Economie politica, ediția a opta, vol.I, Bucuresti, 1925, p.432.8 A. Page, Economie politique, vol.I, sixieme edition, 1981, Dalloz, Paris, p.136.9 Economie politică, note de curs, vol.III, Academia de Studii Economice, București, 1991, p.51.10 Gh. Crețoiu, V. Cornescu, I. Bucur, Economia politică, Editura ,, Tempus ”, București, 1992, p.125.

36

producerea bunurilor economice, orientează agenţii economici în alocarea factorilor de producţie de care dispun, potrivit cerinţetor reflectate de volumul şi structure cererii solvabile.11

Asttel, preţul nu reprezintă doar o categorie valorică, ci are funcţii economice importante, care scot în evidenţă faptul că el se constituie şi într-o părghie economică de mare însemnătate.În primul rând, preţul îndeplineşte funcţia de calcul al cheltuielilor şi rezultatelor, el servind ca instrument important de analiza şi fundamentare a deciziilor, deoarece reprezintă cea mai complexă formă de măsurare economică, în expresie monetară; prin intermediul preţului se pot determina indicatorii care reflectă activitatea economică atât pentru fiecare agent în parte, cât şi la nivel macroeconomic.În al doilea rând, o funcţie importantă a preţului este funcţia de informare, oglindind situaţia complexă a pieţei, abundenţa sau raritatea bunurilor materiale şi serviciilor produse, precum şi a factorilor de producţie, orientând opţiunile şi decizile producătorilor şi cumpărătorilor.În al treilea rând, privit în strânsă legătură cu cererea şi oferta, preţul are şi funcţiea de corelare dintre aceste elemente ale mecanismulul pieţei. Prin jocul preţurilor pe piaţă, în funcţie de cerere şi ofertă, sunt corectate dezechilibrele care apar între cerere şi ofertă şi se determină preţul de echilibru şi cantitatea de echilibru pentru fiecare marfă. În al patrulea rând, prin influenţa lui nemijlocită asupra veniturilor şi cheltuielilor agenţilor economici, preţul îndeplineşte şi funcţia de stimulare a prducătorilor. El reprezintă elementul motivaţional puternic al acţiunilor permanente ale întreprinzătorilor şi managerilor pentru minimizarea costurilor şi creşterea rentabilităţii, pentru ridicarea nivelulul calitativ al produselor şi realizarea unei structuri a acestora potrivit cerinţelor reale ale pieţei interne şi externe, pentru perfecţionarea condţiior de producţie şi de circulaţie a mărfurilor. În al cincilea rând, preţul are şi funcţia de recuperare a costurilor şi de distribuire a veniturilor. Întrucât preţul de vânzare este dat de condiţiile pieţei, iar pentru aceeaşi marfă costurile sunt diferite de la un agent economic la altul, în funcţie de calitatea activităţii fiecăruia, venitul încasat prin intermediul preţului va fi mai mare pentru cei care au costuri mai mici şi invers. În acest mod, prin intermediul preţului, are loc o distribuire/redistribuire a veniturilor întreprinzatorilor şi stimularea reducerii costurilor.Funcţiile preţului, reflectând rolul său deosebit în cadrul mecanismului economiei de piaţa, trebuie privite în interacţiunea lor şi în strânsă corelare cu cererea, oferta şi concurenţa, împreună cu care acţionează în direcţia reglării producţiei şi a schimbului.Nivelul şi dinamica preţurilor sunt consecinţa a numeroşi factori.În primul rând costul de producţie, în accepţiunea de cost mediu, nivelul şi dinamica costurilor şi a costurilor marginale înrâuresc putemic preţurile. Influenţa lor este şi mai mare în cazul utilizării de resurse nerezonabile şi existenţei unor monopoluri naturale sau artificiale care nu oferă condiţiile de sporire a ofertei resurselor respective. În al doilea rând, cererea şi oferta au un rol important în evoluţia preţurilor,chiar şi în condiţiile concurenţei imperfecte. Prin prisma acestui factor, preţul poate fi considerat, în ultimă instanţă, rezultatul confruntării intereselor economice ale purtătorilor cererii şi ofertei, interese formate sub influenţa semnalelor transmise de evoluţia condiţiilor producţiei şi ale pieţei. În al treilea rând, un factor important care determină nivelul şi dinamica preţurilor îl constituie dinamica valorii economice a marturilor şi a valorii banilor, respectiv a puterii lor de cumpărare. Ca urrnare, factorii care stau la baza formării şi evoluţiei valorii economice a mărfurilor şi a valorii banilor determină evoluţia preţurilor. În acest context, o influenţă puternică asupra preţurilor o au nivelul şi dinarnica productivităţii factorilor de producţie, intensitatea novoie sociale pe care o satisface o marfă, gradul de abundenţă sau raritate a factorilor de producţie şi calitatea acestora, abundenţa sau raritatea mărfurilo etc. Totodată, inflaţia, exercitându-şi influenţa asupra puterii de cumpărare a banilor, imprimă preţurilor tendiţă de creştere.

11 Vezi ABC-ul economie de piață modernă, Casa de Editură și Presă ,, Viața Româneasca ”, București, 1991, p.137-138.

37

În al patrulea rând, nivelul şi evoluţia preţurilor sunt influenţate putemic şi de evoluţia preţurilor mondiale, de tendinţele privind preţurile de pe piaţa intenaţională.

TIpologla preţurllor

Tipologia preţurilor în economia de piaţă cunoaşte o paletă largă de forme,*/12 reflectând configuraţia pluralistă a acestei economii. Astfel, mai ales în condiţiile contemporane, alături de numărul foarte mare de firme rnici şl mijlocii, există şi un număr redus de firme mari, de corporaţii şi diferite forme de grupări de întreprinderi care deţin o pondere importantă în activitatea economică. Totodată, pe lângă forţa acestor firme, pe piaţă intervine, prin mijloace specifice, şi autoriatea statului.După modul cum se formeaza şi se stabilesc preţurile, acestea se împart în două categorii: a) preţurl libere şi b) preţuri administrate.Preţurile libere sunt acelea care se formează în condţiiile concurentţi deschise, libere, făra ca agenţii să le influenţeze, mişcarea lor fiind în funcţie de evoluţia cererii şi ofertei. Ele sunt deci stabilite în exteriorul firmei, care se adaptează pieţei, modificându-şi volumul de mărfuri oferit sau cererea de factori. În acelaşl timp, aceste preţuri influenţează atât cererea, cât şi oferta. Ele respecta în mod fidel condiţiile de formare a ofertei şi cererii, semnalând, prin evoluţia lor raportul dintre modul de alocare şi de consumare a factorilor de producţie şi dinamica nevoii sociale.În economia contemporană, preţurile libere sunt în mare parte înlocuite de preţurile administrate, deoarece, în realitate, dominată este concurenţa imperfectă, manifestându-se pe piaţă un anumit control al preţurilor de către agenţi economici şi, în anumite limite, de către stat.Preţurile administrate sunt cele stabilte de către firmele care au un anumit control asupra pieţei, precum şi preţurile aflate în sfera intervenţiei statului. Ele sunt predominante în economia de piaţă modernă. Stabilirea acestora urmăreşte, de regulă, maximizarea vânzărilor de către firme, ca premise a obţinerii profiturilor scontate. Totodată, în ţările cu economie de piaţă, statul joacă un rol activ în formarea şi evoluţia preţuritor, acţionând atât prin pârghii indirecte, cât şi în mod direct, fixând, în unde cazuri, nivelul preţurilor pentru anumite mărfuri ori limite maxime sau minime ale acestora.Controlul preţurilor de piaţa de către firme urmăreşte, pe lângă maximizarea profitului, menţinerea şi extinderea vânzărilor, deoarece la marile întreprinderi tehnologia este compIexă, utilajele sunt specializate, perioada de producţie mai lungă. În acelaşi timp, controlul preţurilor de către firme, în condiţiile dominaţieri concurenţei imperfecte şi chiar în condiţiile de monopol, trebuie să ţină seama şi de cumpărător, să stabilească un preţ la care să găsească volumul corespunzător de cerere pentru cantiatea de marfă pusă în vânzare şi să-şi atragă clientelă. De asemenea, ele sunt în concurenţă permanentă cu alte firme din ramură. Ca urrnare, puterea firmei în ceea ce priveşte controlul preţurilor nu este şi nu poate fi deplină, absolută.După natura şi obiectul pieţei, există :a) preţuri ale mărfurilor corporale; b) preţuri ale serviciilor (numite şi tarife); c) preturi ale factorilor de producţie (salariu, dobândă, rentă); d) preţuri ale hârtiilor de valoare (numite cursuri).Ţinând seama de natura şi obiectul schimbului, există preţuri industriale, agricole, pe obiective de construcţii (preţ de deviz), tarife pentru servicii, preţ al pământului etc.După specificitatea tranzacţiilor pe unele pieţe de mărfuri, există preţul de bursă sau cotaţia la bursă, preţul de licitaţie etc.După stadiul schimbului, există preţuri cu ridicata şi preţuri cu amănuntul.O formă a preţului este şi preţul marginal. Acesta este considerat a fi preţul care acoperă cheltuielile de producţie ale ultimei partide de marfă absorbită de piaţă, respectiv al mărfurilor obţinute în condiţiile de producţie cele mal puţin avantajoase sau ca urmare a investiţiilor suplimentare cele mal puţin eficiente.În ţările cu economie de piaţă, prin legi speciale instituite împotriva înţelegelilor cu caracter de monopol, sunt sancţionate acţiunile împotriva liberului joc al concurenţel, acordurile dintre întreprinderi (ce remân independente) care limitează piaţa bunurilor materiale şi a serviciilor, printr-o limitare colectivă a concurenţei.

12*/ Formarea prețurilor pe piața mondială și tipologia lor pe această piață sunt tratate în cap.13 al cursului

38

Prin lege, se stabilesc situaţiile de dominaţie a pieţei care influenţează sau sunt succeptibile de a influienţa raportul dintre cerere şi ofertă, care compromit astfel efectele concurenşei şi care sunt sancţionate. Instiuţia concurenţei eficace trebuie apărată împotriva restricţiilor sau distorsiunilor care-i afectează funcţiile şi rolul ei deosebit de important.Potrivit conţinutului legislaţiei din ţările cu economie de piaţă privind concurenţa neloială, se consideră neloial şl ilicit nu numai orice comportament comercial care contravine regulilor de bună credinţă şi care influenţează asupra raporturilor dintre concurenţi, ci şi orice practică comercială care influenţează asupra raporturilor dintre furnizori şi clienţi (cumpărători). Practici neloiale ale concurenţei, care fac obiectul legislaţiei privind protecţia consumatorilor, pot fi considerate: indicaţii inexacte în publicitate sau în oferta de bunuri materiale şi servicii; atribuirea de titluri sau de numiri inexacte agentilor economici şi reprezentanţelor acestora; Inducerea în eroare prin crearea de confunzii privind mărfurile, lucrările sau afacerile unui agent, în scopul înşelării clienţilor; utilizarea condiţiilor comerciale abuzive, în detrimentul unor parţi contractante etc.13

Politici de preţuri ale statului

În condiţiile economiei de piaţă, cu toate că jocul pieţei are un rol principal în formarea preţurilo, prezenţa statului, intrvenţia sa în domeniul preţurilor este o realitate în toate ţările. Deşi această intervenţie îmbracă modalităţi foarte variate, în spaţiu şi în timp , exisetenţa şi necesitatea sa nu pot fi negate. Ea nu urmăreşte anularea acţiunii legilor oblictive ale pieţei, ci atenuarea şi eliminarea unor influenţe negative, menţinerea echilibrului în cadrul economiei naţionale.În prirmul rând, se elaborează de către organisrnele de stat reglementări jurldice privind, concurenţa, formarea preţurilor libere, obligaţiile celor două categorii de parteneri ai tranzacţiilor, loialitatea lor, protecţia socială a populaţiei, incidenţa fiscalităţii asupra preţurilor, folosirea subvenţiilor etc. ; activitatea la nivel statal privind preţurile presupune şi existenţa unor organisme de specialitate (departament de preţuri, instituţii statistice de înregistrare şi calcul ale indicilor de preţ etc.) adecvate.În al doilea rând, în toate tările, desigur în modalităţi specifice şi cu intensitate şi amploare diferite, statul are un rol activ în domeniul preţurilor unor mărfuri, utilizând în special pârghii economice : achiziţii de stat, la preţuri convenabile, a unor cantităţi apreciabile din unele produse (cereale, matera prime, materiale strategice etc.) şi punerea lor pe piaţă pentru a micşora sau anula creşterea preţurilor acestora atunci când se manifestă; practicarea unor preţuri avantajoase la unete materii prime funizate de către sectorul public pentru anumite domenii; subvenţiile acordate unor categorii de producători pentru unele mărfuri şi credite avantajoase în scopul stimulării producerii lor etc. Astfel, prin modalităţi de intervenţii indirectă, prin pârghii economice, statul influenţează raportul dintre cerere şi ofertă şi, deci, o anumită evoluţie şi un anumit nivel al preţurilor la unele mărfuri. În al treilea rând, în anumite cazur, statul influenţează formarea preţurilor şi prin unele intervenţii directe: fixarea preţurilor ori stabilirea unor limite de preţ la unele produse de strictă necesitate (pâine, carne, lapte etc.); legiferarea mecanismului de modificare a preţurilor; îngheţarea unor preţuri, la limita maximă sau minimă, după caz, pentru anumite perioade de timp, având ca scop fie protecţia consumatorilor, fie obţinerea unui anumit venit de către producători; o ampla intervenţie directă a statului în domeniul preturilor este unicitatea preţurilor la produse agricole în ţările care fac parte din Comunitatea Economică Europeană etc.Deci, în economia modernă de piaţă,urmărindu-se realizarea libertăţii preţurilor şi a concurenţei, raportul dintre cerere şi ofertă având rol hotărâtor în formarea şi evoluţia preţurilor, există, în acelaşi timp, o gamă variată de modalităţi şi pârghii de intervenţie a statului, potrivit cerinţelor şi realităţilor din fiecare ţară, într-o perioadă sau alta. Statul nu poate fi, nici în acest domeniu, un simplu spectator, deoarece economia de piaţă îşi dovedeşte viabilitatea atunci când şi în domeniul mecansmului de preţuri, activitatea are loc potrivit cerinţelor legilor economice.

13

39

Inflaţia

În economia mondială contemporană, inflaţia este una dintre formele principale şi de mare complexitate ale dezechilibrulul econoicc, cu o prezenţă reală în toate ţările, dar cu intensitate, mod concret de manifestare şi consecinţe diferite în timp şi spaţiu. Conţinutul, cauzele şi formele inflaţiei

Prin inflaţie se întelege un dezichilibru structural al mecanismutui economic, monetar şi financiar, care reflectă existenţa în circulaţie a unei mase băneşti ce depăşeşte nevoile reale pentru desfăşurarea acesteia, ceea ce conduce la deprecierea banilor şi la creşterea sensibilă, generalizată şi durabilă a preţurilor.14 Ea afectează economia naţională în ansamblu, prezentându-se, deci, ca un proces macroeconomic cu puternice implicaţii şi cu variate forme de mani festare mondoeconoice . Economia de piaţă, prin mecanismul de funcţionare, este foarte sensibilă; la dezechilibrul dintre masa monetară şi cantitatea de mărfuri produse şi supuse circulaţiei. Ea prezintă reacţii rapide, uneori chiar violente, deoarece îşi realizează funcţiile reglatoare mai ales prin raportul dintre cerere şi ofertă, respectiv prin preţ. Inflaţia îşi face simţită prezenţa, pe de o parte, prin creşterea generală a preţurilor, iar pe de altă parte, prin scăderea puterii de cumpărare a monedei, deci prin deprecierea banilor. Prin urmare, ea semnfică faptul că aceeaşi sumă de bani permite obiţinerea unei cantităţi mai reduse de mărfuri, cantitatea care se micşorează pe măsura sporirii preţurilor şi tarifelor.De aceea, ca una dintre formele principale ale dezechilibrulul economic, inflaţia îşi evidentiază prezenţa în condiţiile contemporane şi prin suprasaturarea canalelor circulaţiei marfurilor cu o cantitate mult sporită de monedă, sub variatele sale forme, faţă de necesităţile desfăşurării normale a acesteia. Ea reprezintă , astfel, un dezechilibru monetar- material care aratş că, în circulaţie, exitstă o masă monetară ce depăşeşte nevoile reale ale economiei, ducând la deprecierea banilor şi la creşterea generală a preţurilor.În cazul creşterii inflaţioniste a preţurilor, aceasta angajează întreagă masă a mărfurilor corporale şi a serviciilor, este o creştere generalizată, relativ puternică, durabilă şi cumulativă, deşi inegală şi neuniformă, caractenrizăndu-se prin continuitate.15 Datorită jocului complex al reacţiilor în lanţ, fiecare mărire e preţurilor antrenează noi creşteri ale acestora. Asemenea manifestări în evoluţia preţurilor îşi găsesc corespondent deplin în cea de a doua tendinţă prin care se face simţită inflaţia, şi anume scăderea puterii de cumpărare a monedei. De aceea, Inflaţia nu se confundă cu creşterile de preturi care au alte motivaţii, cum ar fi, de exemplu, sporurile de preţ cu caracter sezonier etc.

Deoarece cauzele de ordin economic, monetar şi social-politic care determină inflaţia au ca rezultat emisiunea de hârtie-monedă şi de bani scripturali într-un volum superior sporirii produsulul naţional, inflaţia devine transparentă în economia de piaţă prin creşterea vizibilă şi generalizată a preţurilor.În consecinţă, măsurarea ei se poate înfăptui,în primul rând, prin inter mediul unor indici de preţuri, care să sintetizeze modificarile preţurilor mărfurilor corporale şi serviciilor ce compun indicatorii sintetici prin care se dimensionează rezultatele activităţii la nivel macroeconomic. De regulă, în acest scop, se utlizează produsul naţional brut (P.N.B. ). Raportându-se P.N.B. evaluat în preţuri curente (P.N.B. nominal), la acelaşi P.N.B. evaluat în preţuri constante (P.N.B. real), rezultă indicele preţurilor care sta la baza măsurării inflaţiei, numit indice de deflaţionare ( IPdf ).16 Rata inflaţiei (rinf) se estimează scăzând din indicele preţurilor, exprimat procentual, baza de comparaţie, care este 100 :

14 Vezi ABC-ul economiei de piață moderne, Casa de Editură și Presă,, Viața Românească ”, București, 1991, p.106.15 J.M. Albertine, Les Rouages de l’economie nationale, Editions Economie et Humanisme, Paris, 1988, p.334.16 Vezi E.Biji, T. Baron(coordonatori), Statistică teoretică și economică, Editura Didactică și Pedagogică,București, 1991,p.216-218; 343-346.

40

rinf=( IPdf – 1) x 100 Se consideră că indicele de deflaţionare a P.N.B. constiuie cea mai buna modalitate disponibilă de estimare a inflaţiei, deoarece arată modificarea preţurilor producţiei finale de bunuri materiale şi servicii produse şi realizate într-o perioadă de timp dată.În al doilea rând, măsurarea inflaţiei impune şi cunoaşterea evoluţiei puterii de cumpărare a populaţiei, respectiv a cantităţii de mărfuri ce poate fi obţinută cu o unitate monetară, deci a valorii relative a monedei. Puterea de cumparare permite, de regulă, comparaţia în timp, de la un an la altul etc., pentru o ţară dată sau, cu unele condiţii, chiar între ţări. Ca indice, puterea de cumpărare (Ipc) se exprimă pe baza indicilor de preţ (Ip). Ipc =1/Ip

Astfel, dacă în două momente succesive, B şi C, indicii de preţ au fost B= 1,20 şi C = 1,66, faţă de perioada de bază A = 1, vom avea:

Ipc= 1/1,20 =0,83; Ipc = 1/1,66 = 1,60

Valorile 0,83 şi 0,60 exprimă, în ansamblu, gradul de depreciere monetară, faptul că puterea de cumpărare a monedei s-a diminuat în proporţiile respective (cu 17% şi respectiv cu 40%), ca urmare a creşterii preţurilor. Indicele preţurilor de consum este, în toale ţările, indicele cel mai frecvent folosit pentru a exprima evoluţia puterii de cumpărare şi pentru că are, ca element de referinţă, preţul la consumator, reflectând veridic puterea de cumpărare a populaţiei. Potrivit practicii internaţionale, respectiv statisticii.O. N.U. şi F.M.I., acest indice este un „indice coş", adică sunt luate în calcul, în proporţii specifice fiecărei ţări, mărfurile care fac obiectul consumului obişnuit al populaţiei. Constituirea acestui „coş" şi stabilirea proporţiilor respective, se bazează pe datele bugetelor de familie. Indicele preţurilor de consum se deosebeşte, dimensional, de ceilalţi indici de preţ (indicele preţurilor cu ridicata, indicele preţurilor producătorilor) deoarece preţurile de consum includ şi impozitele indirecte sau taxele de consumaţie, care influenţează, uneori semnificativ, puterea de cumpărare a populaţiei.În al treilea rând, masurarea inflaţiei, a nivelului şi intensităţii ei, se reflectă şi în creşterea masei băneşti din circulaţie într-un ritm mai rapid decât creşterea producţiei şi a productivităţii factorilor de producţie. Se pot astfel sesiza anumite corelaţii în economia contemporană între inflaţie şi creşterea economică, corelaţii reflectate teoretic, prin noţiuni cum sunt : creşterea economică neînflaţionistă; creşterea economică inflaţionistă; stagflaţie; slumpflaţie.17 Manifestarea acestor corelaţii indică probleme specifice pentru elaborarea şi înfăptuirea strategiilor cu caracter antiinflaţionist ale guverenelor. Astlel, atunci când ritmul creşterii economice întrece rata inflaţiei, corelaţia respectivă reflectă procesul neinflaţionist de creştere economică. În această situaţie, o rată moderată a inflaţiei poate avea un efect de antrenare asupra dinamici economice. În cazul creşterii economice cu caracter inflaţionist, rata inflaşiei întrece ritmul mediu anual înregistrat de indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice.Stagflaţia semnifică acea stare a economiei naţionale caracterizată, pe de o parte, prin lipsa de creştere economică (,,creşterea zero ” ) sau chiar prin recesiune economică şi, pe de altă parte, prin inflaţie rapidă. În aceste condiţii pot apărea numeroase şi grave disfuncţii, cum ar fi sporirea şomajului, cu urmarile sale pe plan economic, social şi politic.Slumpflaţia reflectă acea corelaţie dintre inflaţie şi creşterea economică, când indicatorii creşterii ecnomice, ce semnifică criză sau declin econornic, sunt însoţiţi de indicatori privind rata unei inflaţii rapide sau chiar galopante. Dat fiind suprapunerea inflaţiei cu somajul şi recesiunea economică, slumpflaţia este un proces mult mai greu de asanat.Ţinând searna de valorile pe care le au indicatorii de măsurare a inflaţiei, în funcţie de mărimea indecelui de mediu anual al creşterii preţurilor, de condiţiile desfăşurarii ei, inflaţia îmbracă mai multe forme: a) Inflaţie târâtoare sau rampantă, caracterizată printr-un ritm lent de creştere medie a preţurilor, de 3-4% anual; b) Inflaţie deschisă sau moderată, caracterizată printr-o creştere generală a preţurilor de 5-10 % anual; c) inflaţie

17 Vezi Economia politică. Note de curs, vol. V, Academia de Studii Economice, București, 1991, p.150-161.

41

rapidă, care atinge peste zece procente anual şi este însoţită de ritmuri lente de creştere economică sau chiar de stagnare şi reducere a producţiei; d) inflaţie galopantă; e) hiperinflaţie.Aceste din urmă forme antrenează dezechilibre generale în economia naţională, cu efecte sociale negative pentru cea mai mare parte a populaţiei.În România, în condiţiile puternicului declin economic înregistrat după decembrie 1989, inflaţia a cunoscut o dinamică foarte puternică, manifestându-se sub formă de slumpflaţie. Astfel indicele preţurilor bunurilor de consum, comparativ cu octombrie 1990, a cunoscut urmatoarea evoluţie: 137,7% in decembrie 1990, 319,4% în septembrie 1991, 444,5% în decembrie 1991 şi 857,6% în august 1992.18

Inflaţia, în condiţiile economice contemporane, are la baza numeroşi factori de ordin economic, monetar, social-politic, psihologic, de natură internă şi externă, care acţionează simultan. Astfel, dintre factorii care conduc la sporirea masei monetare fac parte : sporirea excesivă a volumulul creditelor, deficitele bugetare şi ale balanţei de plăţi externe, creşterea costurilor, sporirea veniturilor salariale fără corespondent în sporirea rezultatelor activităţii econornice. Totodată, procesul inflaţionist poate avea la baza şi cauze curn sunt : slăbirea activităţii economice, reducerea producţieli de bunuri materiale şi servicii pierderea încrederii în monedă a posesorilor de economii băneşti prin folosirea lor într-o proporţie mai mare etc., cauze care şi ele deterimină formarea unei mase monetare excedentare. Ca urmare, inflaţia nu este un fenomen de natură exclusiv monetară, ci rezultatul multor cauze ce se influenţează reciproc în atrenarea creşterii preţurilor.Ţinând seama de factorii nemijlociţi care stau la baza procesulul inflaţionist, se disting mai multe tipuri de inflaţie : a) inflaţie prin cerere; b) inflaţie prin monedă; c) inflaţie prin costuri: d) inflaţie structurală.Inflaţia prin cerere, numită şi iflaţie reală sau indusa prin cerere, îşi evidenţiază prezenţa printr-un dezechilibru durabil dintre cerere şi ofertă, ca urmare a sporirii cererii globale şi regidiltăţii sau chiar involuţiei ofertei, consecinţa fiind creşterea generală şi de durată a preţurilor. ,, Atunci când o nouă creştere a volumulul cererii efective nu mai determină o nouă creştere a producţiei - scria J.M Keynes - şi se manifestă exclusiv printr-o creştere a unităţii de cost strict proporţional cu creşterea cererii efective, s-a creat o situaţie care poate fi definită cu temei ca inflaţie autentică”.19 Excesul de cerere globală este urmarea mai multor cauze : creşterea veniturilor salariale fară a fi urmarea sporirii corespunzătoare a rezultatelor activităţii economice, sporirea cererii guvernamentale pe seama creşterii necontrolate a cheltuielelor publice finanţate mai ales prin deficite bugetare, sporirea substanţială a volumulul creditului etc.Inflaţia prin monedă este urmarea introducerii şi menţinerii în circulaţie a unei mase monetare excedentare în raport cu cantitatea de mărfuri de pe piaţă, încălcîndu-se astfel cerinţele legii circulaţiei băneşti. Idiferent de cauzele caregenerează dezechilibrul, excedentul de masă monetară reflectă, de fapt, o cerere nesatisfăcută de bunuri materiale şi servicii.Inflaţia prin costuri sau indusă prin costuri este determinată de cauze cu motivaţii diverse care influenţează creşterea costurilor, cum ar fi sporirea preţurilor la unele materii prime, combustibil, energie, creşterea costurilor salariale în ritmuri superioare celor ale productivităţii factorilor de producţie etc.Inflaţia structurală este generată prin condiţiile de formare a preţurilor pe anumite pieţe sau în anumite sectoare ale economiei, care pot declanşa presiuni şi procese inflaţioniste. Ea se manifestă prin intermediul unor strategii de impunere a preţurilor de către corporaţii care deţin puterea de decizie economică pe un anumit segment de piaţă sau prin intermediul unor preţuri controlate şi stabilite de stat, pe alte considerente decât cele în funcţie de evoluţia raportului dintre cerere şi ofertă.Datorită adâncirii interdependenţelor economice dintre state în perioada postbelică si, deci, dezvoltării puternice şi diversificăriii schimburilor econornice internaţionale, factorii de ordin exogen ale inflaţiei pot avea, prin intermediul importurilor şi exporturilor, o influenţă sporită în propagarea şi manifestarea procesului inflaţionist în diferite ţări. Aceasta arată şi faptul că, stoparea şi combaterea inflaţiei, în condiţiile contemporane, trebuie sa fie şi un obiectiv al comunităţii internaţionale.

18 Raportul guvernării în perioada octombrie 1991- octombrie 1992, în ,,Adevărul” din 19 octombrie 1992.19 J.M. Keynes, Teoria generală a folosirii mânii de lucru, a dobânzii și a banilor, Editura Științifică, 1970, p.310.

42

Consecinţe ale inflaţiei. Măsuri antiinflaţioniste

Inflţia mai ales când se află la cote ridicate şi persistente, antrenează dezechilibre generale în economia naţională, cu efecte economiece şi sociale negative. Are loc dezorientarea agenţilor economici, perturbându-se puternic echilibrul dintre cerere si ofertă. Este afectată negativ utilizarea resurselor economice de care dispune economia naţională. fiind neglijate activităţi de mare însemnătate pentru înfaptuirea echilibrului economic general. Totodată, inflaţia galopantă subminează creditul pe termen lung şi determina tendinţa, uneori dramatică, de micşorare a depozitelor bancare. Inflţia conduce la deficite bugetare cronice,ca urmare a faptului că veniturile preconizate devin insuficiente, iar cheltuielile efective, pentru satisfacerea aceloraşi cerinţe exprimate fizic, sunt mult mai mari.Consecinţe importante are inflaţia şi pe planul raporturilor economice externe ale ţării, îndeosebi pentru statele cu monedă neconvertibilă. Moneda naţională a acestor tari depreciindu-se, îşi diminuează valoarea relativă în raporturile de curs valutar, determinând sporirea cheltuielilor de import, iar mărfurile naţionale devin mai ieftine pentru străinătate.Reflectând scăderea puterii de cumpărarea a banilor, inflaţia afectează în mod diferit grupurile de agenţi economici, creditori, debitori etc., având loc transferuri de avuţie şi pierderi de venituri.Inflaţia conduce la reaşezarea distribuirii veniturilor în defavoarea familiilor şi persoanelor cu venituri fixe. Salariaţii, pensionarii, beneficiarii de avuţii şi ajutoare şi alte categorii cu venituri fixe sunt victimile cele mai vulnerabile ale inflaţiei, resimţind puternic reducerea puterii de cumpărare a banilor.Dată fiind complexitatea procesului inflaţionist în economia contemporană, varietatea de forme pe care le capătă, multitudinea de factori care stau la baza manifestării sale, măsurile cu caracter antiinflaţionist cuprind politica monetară, bugetară, a veniturilor, de ajustare a structurii economiei naţionale, de protecţie socială etc. Aceste măsuri îmbracă specificităţi concrete în spaţiu şi în timp, potrivit realităţilor din fiecare ţară şi din economia mondială; trebuie să se caracterizeze prin simultaneitate, să se completeze cît mai bine, pe termen lung. Ele trebuie să vizeze atît factorii ce influinţează oferta, cît şi pe cei care influenţează cererea de mărfuri, atît condiţille producţiei şi circulaţiei marfurilor, cît şi pe cele ale circulaţiei băneşti. Totodata, politica antiinflaţionistă trebuie sa ducă, simultan, la evitarea stagnării economice, la înfaptuirea obiectivelor de relansare economică şi creştere economică, precum şi limitarea şomajului şi menţinerea sa la o rată cît mai redusă. De asemenea, atunci cînd echilibrul economic este deteriorat ca urmare a unei inflaţii puternice, prin măsuri antiinflaţioniste statul trebuie sa acţioneze energic, pentru a frîna inflaţia şi, mai ales, pentru a preveni transformarea ei în inflaţie galopantă sau în hiperinflaţie.În cadrul masurilor cu caracter antiinflaţionist, asupra reducerii masei monetare se poate acţiona prin : diminuarea masei baneşti scripturale pe calea reducerii volumului creditului din economie prin creşterea dobînzii, prin sporirea rezervelor obligatorii ale băncilor, prin diminuarea creditulul de consum; reducerea cheltuielilor publice şi a cheltuielilor private realizate pe seama fondurilor publice sau împrumutate; echilibrarea bugetulul de stat şi a balanţei de plăţi externe; sporirea fiscalităţii, prin majorarea unor impozite şi taxe; promovarea unei politici adecvate a veniturilor, care să evite sporuri de salarii şi profituri superioare celor rezultate din creşterea efectivă a producţiei de bunuri materiale şi servicii şi a productivităţii factorilor de producţie.Pentru înlăturarea unor cauze ale inflaţiei care sunt determinate de structura producţiei de bunuri materiale şi servicii, de capacitatea ei insuficientă de a raspunde incitaţiilor cererii, de dezechilibrele sectoriale ori teritoriale măsurile antiilnflaţioniste pot viza : diminuarea unor asemenea disparităţi prin stimularea dezvoltării activităţilor productive în vederea sporiri ofertei de bunuri materiale şi servicii; folosirea pîrghiilor economice adecvate pentru adaptarea structurii activităţii economice în scopul apropierii ofertei de volumul şi structura cererii; stimularea creşterii productivităţii factorilor de producţie, mai ales în sectoarele rămase în urma şi, în special, în domeniul serviciilor crearea, printr-un sistem de pîrghii economice şi financiare adecvate, a unui climat care să ducă la micşorarea incertitudinilor pentru întreprinzatori.

43

În unele perioade, pot apărea măsuri de control al unor preţuri, pentru temperarea exploziei lor, iar pentru durate mai scurte, chiar ,,îngheţarea” acestora.Gama măsurilor antiinflaţioniste includ şi elemente de protecţie socială faţă de efectele creşterii preţurilor şi scăderii puterii de cumpărare a banilor. Astfel, indexarea salariilor şi a altor venituri fixe, acordarea de compensaţii de către stat şi întreprinderi pentru salariaţi etc., Sunt menite sa reducă efectele negative ale inflaţiei asupra veniturilor reale ale unor categorii largi de membri ai societăţii. Potrivit studiilor elaborate de Asociaţia Generală a Economiştilor din România, deoarece inflaţia în ţara noastră a devenit şi ea un factor putemic de degradare şi disfuncţionalitate progresivă a economiei naţionale, se impune : a) redresarea şi relansarea de urgenţă a producţiei industriale şi agricole şi adoptarea în acest scop a măsurilor adecvate; b) elaborarea unei politici comerciale potrivit dezvoltării moderne a economiei româneşti, care să favorizeze redresarea economică a ţării: c) contractarea de împrumuturi în străinătate să fie făcutş în viitor cu preponderenţă pentru scopuri productive; d) folosirea banilor obţinuţi din privatizare pentru redresarea economică: e) studierea posibilităţilor de efectuare, în viitor, la momentul potrivit, cînd vor fi prezente şi condiţiile internaţionale necesare, a unei reforme monetare care sa pună ordine în circulaţia bănească şi, totodată, îm finanţele publice.20

20 Economistul, nr.238 din 27-29 septembrie 1992

44

Tema 4. Agentii EconomiciStudenta Gr.MnI 21 Pociumban Tatiana

In conditiile economiei de piata,activitatea economica se desfasoara pe baza liberei initiative a agentilor economici,a pluralismului formelor de proprietate,pornindu-se de la cerintele pietei si urmarindu-se obtinerea de rezultate economico-financiare cit mai bune.

Proprietatea si pluralismul formelor ei

Conceptul de proprietate

Agentii economici isi intemeiaza activitatea si functiile lor in economia de piata pe baza pluralismului formelor de proprietate si in conditiile in care proprietatea privata,in diversele ei modalitati concrete de manifestare,detine locul central.

Intr-o larga acceptiune,proprietatea reprezinta raporturile dintre oameni in legatura cu insusirea bunurilor existente in socoetate sau realizate prin activitatea economica,relatii guvernate de norme sociale specifice diferitelor perioade istorice.Ea este baza puterii si controlului in intreprindere si societate.Acest concept cuprinde,in interdependenta lor,mai multe laturi.

In primul rind, sub aspect cantitativ,material,obiectul proprietatii 1 constituie bunurile,in intreaga lor tipologie.Un rol aparte il au bunurile de productie,deoarece de volumul si productivitatea lor deoinde,in buna parte,gradul de multiplicare a obiectului proprietatii in viitor.In acelasi timp,proprietatea asupra bunurilor de productie are un rol hotaritor asupra independentei economice a membrilor societatii.

In al doilea rind,subiectii proprietatii sunt agentii vietii economice care isi exercita,prin modalitati variate,atributele in legatura cu obiectul proprietatii,rezultind,in consecinta,pluralisul formelor acesteia si impletirea lor.

In calitate de subiecti al proprietatii apar indivizii ca persoane fizice,familiile,sociogrupurile si organizatiile nationale si internationale.Indivizii apar ca subiecti in toate formele proprietatii;cei care sunt producatori isi valorifica liber forta de munca de care dispun si isi utilizeaza direct obiectul proprietatii;in cazul in care nu sunt si producatori,indivizii posesori de bunuri isi exprima calitatea de subiecti al proprietatii in modalitati variate,in afara celei de folosire directa a abiectului acesteia,rezultatele folosirii productive a bunurilor repartizindu-se intre posesorii acestora si salariati.Sociogrupurile,ca entitati complexe,delimitate dupa criterii variate(locul in sistemul proprietatii,incadrarea in diviziunea sociala a muncii etc.),sunt o mare diversitate,de la cele mai simple,cum sunt asocierile de persoane,la cooperative si la multitudinea formelor de societati comerciale in toate domeniile.Organizatiile,ca subiect al proprietatii,in cadrul national-statal apar ca uniuni de intreprinderi constituite pe ramuri,sectoare de activitate ,zone,etc.Insusi statul,ca agent economic(producator,consumator,etc),poate fi considerat tot o astfel de organizatie in calitate de subiect al proprietatii.Organizatiile internationale reflecta participarea unor organizatii si intreprinderi din mai multe tari.Trebuie subliniat si faptul ca indivizii au posibilitati

45

multiple de a se manifesta ca subiecti ai proprietatii,in si prin diferite sociogrupuri si organizatii.Astfel,una si aceeasi persoana poate sa foloseasca individual obiectul proprietatii sale,poate participa,potrivit posibilitatilor si intereselor sale,la una sau mai multe cooperative sau societati comerciale,poate hotari intre a fi intreprinzator sau salariat,se poate asocia in diferite afaceri.Acest fapt este un suport fundamental al liberei initiative si o latura principala a afirmarii democratismului in viata economica.

In al treilea rind,partea integranta a conceptului de propritate o constituie raporturile socila economice dintre persoanele fizice si/sau juridice etc.,deci intre subiectii proprietatii,cu privire la obietul acesteia.Raporturile respective au,la rindul lor,o structura complexa:a)raporturile cu privire la apropierea,ca posesiune,a bunurilor;b)raporturile cu privire la utilizarea bunurilor;c)raporturile cu privire la gospodarirea,administrarea si gestiunea bunurilor;d)raporturile cu privire la dreptul de dispozitie asupra bunurilor;e)raporturile cu privire la culegerea roadelor utilizarii obiectului proprietatii.Toate aceste atribute se exercita in conditiile respectarii legilor statului de drept.Exercitarea tuturor acestor atribute constituie monopolul proprietarului,un drept al sau esential,iar instrainarea temporara a unora dinre ele poate fi,de asemenea,efectuata doar de catre proprietar,aparind raporturi specifice:raporturi de inchiriere,de arenda,de credit,de locatie a gestiunii;raporturi manageriale;raporturi de uzufruct etc.

In al patrulea rind,proprietatea include,odata cu aparitia statului,si o dimensiune juridica,concretizata in normele de drept,prin care se statueaza si se constientizeaza atributele raporturilor de proprietate,norme care trebuie continuu perfectionate pentru inlaturarea si prevenirea unor disfunctii si contradictii,astfel incit valentele proprietatii sa se manifeste cit mai deplin.In acest fel,categoria economica de proprietate a imbracat firma juridica,in sensul ca proprietatea a devenit un drept de insusire,un drept de apropiere,sanctionat si intarit cu puterea de constringere a statului.

Raporturile de proprietate care stimuleaza puternic libera initiativa a agentilor economici si reprezinta un suport real al dezvoltarii si afirmarii democratiei economice au urmari pozitive asupra randamentului activitatii economice,asupra cresterii productivitatii factorilor de productie.De aceea,asa cum arata experienta istorica,atunci cind proprietatea este dispersonalizata prin practici monopoliste sau prin masuri dictatoriale,se reduce substantial interesul producatorilor pentru rentabilitate si eficienta,datorita instrainarii lor fata de procesul economic si de rezultatele sale.Constitutia Romaniei prevede ca statul ocroteste proprietatea,iar dreptul de proprietate,precum si creantele asupra statului sunt garantate.Dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind protectia mediului si asigurarea bunei vecinatati,precum si la respectarea celorlalte sarcini care,potrivit legii sau obiceiului,revin proprietarului.

In economia contemporana,odata cu progresul tehnico stiintific si tehnologic,cu sporirea considerabila si diversificarea obiectului proprietatii,s-a imbogatit structura raportului de proprietate.Proprietatea evolueaza,adaptindu-se noilor conditii,permitiind progresul continuu al economiei de piata.Astfel,evolutiaproprietatii private in conditiile contemporane este puternic influentata,printre alti factori,de revolutia manageriala si de amplificarea interventiei statului in economie.Primul determina trecerea puterii de decizie si a controlului de la proprietari de manageri,fapt reflectat si pe planul redistribuirii veniturilor.Al doilea isi face simtita tot mai mult prezenta prin parteneriat ,adica prin transformarea statului intr-un veritabil partener pentru intreprinzatori.Alaturi de ceilalti agenti economici,statul participa activ la viata economica,integrindu-se organic in mecanismul economiei de

46

piata,urmarind corectarea efectelor social-indezirabile ale pietei si sporirea fortei productive a intreprinderii private;interventia statului devine un factor intern,organic intregrat,in mecanismul de functionare al intreprinderii si pietei.

Pluralismul formelor de proprietate

Cu tot rolul deosebit al proprietatii private,sub diferitele ei modalitati concrete de existenta,ca temelie a economie de piata,a legaturii de continut dintre acest tip de economie si proprietatea privata,aconomia de piata contemporana nu inseamna negarea virtutilor altor forme de proprietate ,nu exclude,ci presupune in mo obiectiv si alte forme de proprietate,pluralismul lor.Orice conceptii reductioniste sunt in contradictie cu realitatea economica si pot avea urmari negative pe planul practicii sociale.

Acest pluralism este,in realitate,o trasatura a economiei de piata,deoarece legitatile si mecanismul care-I sunt proprii se afla in contardictie cu interventii administrative,arbitrare,de comanda in procesul vietii economice.Libera initiativa cuprinde si competitia dintre diferitele forme de proprietate ,modificari permanente,in spatiu si in timp,ale raportului dinttre ele.Pluralismul formelor de proprietate antreneaza pe cel al intereselor economice ,ai caror purtatori sunt agentii economici.Acestia,in lupta de concurenta,isi vor sustine si promova interesele cu mojloacele economice si pe principii caracteristice economiei de piata.Pluralismul formelor de proprietate creeaza premisele stimularii initiativei,este temelia asigurarii democratismului autentic al vietii economice,deoarece ofera posibilitati neingradite de actiune si optiune tuturor agentilor economici prin instrumentele si mecanismele pietei.Daca agentul economic nu este activ,daca el este ingradit de structuri si sisteme rigide care-i limiteaza prerogativele ca subiect al proprietatii ,el nu-si poate asuma riscuri pentru a se adapta in raport cu conditiile oferite de piata.

Formele principale de proprietate care coexista in prezent in tarile cu economie de piata si care se combina si se interinfluenteaza in modalitati concrete in fiecare tara,in functie de factori si elemente specifice si in dinamica lor in timp si spatiu,sunt:a)proprietatea privata,in cadrul careia se disting mai multe modalitati de insusire a factorilor de productie si de exercitare a prerogativelor proprietatii de catre subiectul acesteia:proprietatea individuala,in cazul micii productii mestesugaresti,micilor unitati comerciale,fermelor mici si mijlocii,unitatilor familiale prestatoare de servicii etc,;proprietatea privata in care proprietarul neproducator utilizeaza salariati;proprietatea privata asociativa,in cazul societatilor comerciale ,cooperatiei;b)proprietatea publica;c)proprietatea mixta.Fiecare dintre acestea are atit virtutile sale,cit si limite inerente,rezultatul competitiei dintre ele reflectindu-se in structura concreta,in timp si spatiu,a sistemului proprietatii in conditiile economiei de piata.

Proprietatea privata ocupa locul central in sistemul de proprietate in tarile cu economie de piata.Constitutia Romaniei stipuleaza faptul ca proprietatea privata este,in conditiile legii,inviolabila.Ea este ocrotita in mod egal de lege,indiferent de titular.

Avantajele proprietatii private sunt deosebit de importante:a)asigura autonomie deplina unitatilor economice de baza,permitind descentralizarea deciziilor;b)genereaza concurenta reala intre agentii economici,conditionind,in mod hotaritor,elementele de baza ale macanismului economiei de piata;c)stimuleaza libera initiativa in infiintarea si dezvoltarea intreprinderilor;d)asigura o cointeresare

47

inalta si o motivatie superioara in munca ,promovind spiritul de economisire;e)permite o mai buna adaptare a activitatii economice la nevoile schimbatoare ale pietei;f)constituie fundamentul libertatilor individului si ale democratiei economice.

Cu toate acestea ,proprietatea privata nu este lipsita de unele limite:a)contine tendinte spre concentrare si centralizare si posibilitatea formarii de monopoluri,cu urmari negative asupra functionerii nomale a mecanismului economiei de piata;b)determina tendinte de crestere a discrepantei dintre bogati si saraci,de polarizare a societatii;c)poate favoriza stari de nesiguranta materila si neliniste in rindurile proprietarilor mici si mijlocii in lupta de concurenta si supravietuire.Astfel de fenomene si tendinte pot fi insa atenuate sau inlaturate de catre interventia statului prin pirgii economico financiare.

Proprietatea publica (de stat) este prezenta in toate tarile si se caracterizeaza prin faptul ca bunurile,in special factorii de productie,se afla in proprietatea organizatiilor statale ,a diferitelor administratii publice.Ea este prezenta in ramuri startegice ale economiei,cum ar fi industria de armament,energetica,exploatarea miniera,transporturi feroviare,posta ,precum si in domenii care furmizeaza bunuri materiale si servicii cu destinatie culturala si sociala.Aceasta forma de proprietate raspunde unor cerinte obiective si de aceea ea nu poate fi contrapusa economiei de piata,nu poate fi negat rolul ei in mecanismul acestei economii.

In tara noastra,proprietatea publica apartine statului sau unitatilor administrativ teritoriale.Bunurile proprietate publica sunt inalienabile si,in conditiile legii,ele pot fi date in administratie regiilor autonome si institutiilor publice sau pot fi concesionate ori inchiriate.Constitutia Romaniei precizeaza ca bogatiile de orice natura ale subsolului,caile de comunicatie,spatiul aerian,apele cu potential energetic valorificabil si acelea care pot fi folosite in interes public,plajele,marea teritoriala,resursele naturale ale zonei economice ai ale platoului continental,precum si alte bunuri stabilite de lege,fac obiectul exclusiv al proprietatii publice.

Rolul proprietatii publice se evidentiaza prin urmatoarele:a)permite organizarea unor activitati cu riscuri mari ,pe care agentii economici privati nu le pot suporta(cercetari fundamentale,explorari miniere,cercetari spatiale etc.);b)cuprinde unele domenii devenite in mod traditional ca fiind de utilitate publica ,intrucit presupun investitii mari(conducte de apa.gaze si canalizare,retele electrice,transport feroviar,amenajari funciare,irigatii,industrii antipoluante etc.);c)asigura o mai mare satisfacere a unor nevoi sociale (asistenta sociala,invatamint public,activitati culturale,sportive,etc.);d)asigura economii la scara care ii maresc eficienta;e)ofera o mai mare stabilitate a locurilor de munca etc.

Dintre limitele acestei forme de proprietate fac parte:a)nu stimuleaza sufiecient initiativa,favorizind comoditatea si rutina in procesul muncii;b)admite nerentabilitatea-chiar permanenta-a unor intreprinderi,care supravietuiesc prin subventii din bugetul de stat ;c)conduce mai lesne la situatii de monopol,care frineaza manifestarea concurentei si favorizeaza practicarea unor preturi de monopol;d)poate determina manifestari de instrainare a lucratorilor de mijloacele de producetie din unitatile publice;e)favorizeaza elemente de birocratism care intirzie luare deciziilor,precum si existenta unor verigi intermediare costisitoare.Proprietatea mixta,care rezulta sin combinarea formelor de proprietate aratate mai sus,is manifesta prezenta in toate tarile cu economie de piata.Capitalul unitatilor respective se formeaza prin participarea ,alaturi de intreprinderi publice si a unor societati

48

comerciale ,persoane fizice etc.Asocierea poate avea loc atit in cadrul national,precum si in cadrul international.

Dezvoltarea proprietatii private in economia tarii noastre,drept componenta principala a reformei economice in procesul tranzitiei la economia de piata,este marcata prin:a)restabilirea dreptului de proprietate privata in agricultura,prin restituire;b)vinzarea locuintelor din fondul locativ de stat,construite din fondurile statului;c)infiintarea de mici intreprinderi private(micii intreprinzatori);d)promovarea investitiilor straine in Romania si asocierea societatilor comerciale cu capital de stat cu societati comerciale cu capital privat;e)vinzarea de active;f)privatizarea societatilor comerciale cu capital de stat,prin vinzarea de actiuni;g)desprinderea de regiile autonome a activitatilor care pot fi organizate in cadrul societatilor comerciale(si deci cuprinse in privatizare).

Astfel,prin aplicarea Legii nr.18/1991,a fondului funciar,pina la 30 saptembrie 1992 au aparut circa 5 mil.noi proprietari,suprafata de teren trecuta in posesia lor fiind de 7,8 hectare.In urma aplicarii acestei legi,80% din terenul arabil si 65% din cel agricol se afla in proprietate privata.Tot la aceeasi data,existau 362 mii de intreprinderi cu capital privat,din care:188 mii asociatii familiale si persoane independente organizate conform Decretului lege 54/1990.

174 mii societati comerciale cu capital privat organizate conform Legii 31/1990.De asemenea,numarul societatilor comerciale cu capital strain era de 16223,cu un aport de capital de peste 503 milioane dolari.Totodata,sunt in curs de infaptuire prevederile Legii nr.58/1991 privind privatizarea societatilor comerciale cu capital de stat,trecindu-se efectiv,de la 1 iunie 1992,la redistribuirea,cu titlu gratuit,sub forma certificatelor de proprietate a 30% din capitalul social al societatilor comerciale cu unic actionar statul roman ,cetatenilor romani care pina la data de 31 decembrie 1990,implinisera virsta de 18 ani;distribuirea acestor certificate s-a incheiat la sfirsitul anului 1992.

Agentii economici si structura lor

Economia de piata, prin sistemul de proprietate care ii este caracteristic, prin pluralismul formelor de proprietate prin locul central pe care-l ocupa proprietatea privata, presupune in mod obiectiv multiplicarea diversificarea centrelor de decizie, ca agenti economici legati intre ei printr-o vasta retea a actelor de schimb.

Agentul economic este o persoana ori grup de persoane fizice sau juridice, (care dispune, controleaza sau utilizeaza factori de productie, participa la viata economica, are functii comportament asemanatoare in cadrul acesteia .

Agentii economici se delimiteaza pe baza mai multor criterii: a) subiect de proprietate; b) formele de organizare si folosire ai factorilor de productie; c) principiile economice indeplinite; d) sfera de activitate etc. Ei de afla intr-o stransa legatura datorita schimbului de activitati prin intermediul pietei si fluxurilor monetare. Functionarea mecanismului economiei de piata este consecinta initiativelor, optiunilor si deciziilor multiplelor centre de decizie microeconomice, a autonomiei agentilor economici.Diversitatea agentilor economici impune, in vederea caracterizarii circuitului economic si a contributiei fiecaruia la producerea bunurilor materiale, respectiv la repartizarea si folosirea bunurilor veniturilor, structurarea lor pe grupe cat mai omogene, in functie de criteriile care corespund cel mai bine scopului urmarit si de tipurile mari de activitati eonomice. Astfel,in economia de piata contemporana,se manifesta urmatoarele tipuri de agenti

49

economici: a) gospodariile (menajele);b)intreprinderile(firmele);c)administratiile (publice sau private);d)institutiile de credit si companiile deasigurari; e) exteriorul (restul lumii) Aceasta metodologie de descompunere aactivitajii economice unice si complexe in tipuri autonome de activitati economice, reflectate pe agenti economici agregati,este fololosita in Sistemul Conturilor Nafionale pentru calcularea rezultatelor macroeconomice si urmarirea fluxurilor economice reale si monetare din economia nationala,pe baza indicatorilor astfel calculati.Gospodariile sau menajele, ca agent economic,pot fi constitute din oricepersoana sau grup de persoane care traiesc sub acelasi acoperis si functioneaza ca o unitate economica.Ele indeplinesc doua functii importante, care contribuie la mentinerea fluxului circular din economie: a) detin, controleaza si furnizeaza cel putin unul dintre factorii de productie - munca care impreuna cu abilitatea intreprinzatorului ,conditioneaza,in mare masura,capacitatea productiva a economiei; b) reprezinta unul din principalii consumatori de bunuri materiale si servicii oferite de producatori, cererea lor conditionand ce si cit este solicitat de piata,precum si nivelul preturilor. In aceasta functie economica generala de consumator ,menajele se prezinta sub forma a numeroase categorii socio profesionale,grupate in functie de activitatea capului de familie (salariati, pensionari,fermieri agricoli, proprietari de pamant,cadre superioare),cuprinzind entitatile ce incaseaza venituri si organizeaza cheltuirea lor, fie ca este vorba de familii, celibatari, diferite comunitati consumatoare. Menajele includ si intreprinderi individuale.In angrenajul circuitului economic,de la gospodarii pornesc catre ceilalti agenti economici fluxuri de factori de productie,fluxuri de cheltuieli si fluxuri de economii. In acelasi timp, se produc fluxuri care exprima intrari, provenite de la ceilalti agenti si anume: fluxuri de bunuri materiale si servicii pentru consum, fluxuri de venituri provenite atat din participarea la activitatea economica, cat si din transferuri de plati.Intreprinderile (firmele), ca agent economic, indiferent de forma deproprietate (privata, publica, mixta) si de organizare, produc bunuri materiale si servicii nonfinanciare destinate pietei.Scopul urmarit de intreprinderi este maximizarea profitului, producind pentru piata. Parte integranta a acestei categorii de agent economic sunt si intreprinderile individuale nonfinanciare constitute in cadrul menajelor.Desfasurarea activitatii economice in intreprinderi presupune, ca si in cazul gospodariilor, doua categorii de fluxuri economice, corespunzatoare intrarilor si iesirilor. Fluxul de intrari se concretizeaza in factorii de productie achizitionati de la alti agenti economici. Costul factorilor de productie determina fluxuri de cheltuieli ale intreprinderilor catre agenti care furnizeaza acesti factori. Fluxul de cheltuieli mai cuprinde o serie de alte componente care nu sunt legate de achizifionarea factorilor de produce (taxe indirecte, plati de transfer etc.) Rezultatele actrvitatii - bunurile materiale serviciile produse puse la dispozifla celorlalti agenti economici (fluxuri de bunuri materiale si servicii) determina un flux de venituri realizat mai ades in urma vinzarii bunurilor materiale si serviciilor respective.Administratiile (publice sau private), in calitate de agent economic, exercita, in buna parte, functii de redistribuire a veniturilor pe baza serviciilor nonmarfare prestate. Aceasta categorie de agent economic cuprinde: institute guvernamentale (ministerele si asimilateie lor); administrative locale de stat; institutive de invatamint public; institutive publice de ocrotire a sanatatii; reteaua de institutii menite sa asigure securitatea sociala si ordinea publica; partidele politicce,administratiile private care functioneaza pe baza de subventii; case de pensii suplimentare si speciale etc.; statul, ca distribuitor de servicii nonmarfare celorlalti agenti economici (serviciile prestate in sistemul invatamantului public, justitiei,in infrastructurile publice rutiere, portuare, aerodromuri etc.).In cazul acestei categorii de agent economic, intrarile, respectiv veniturile, au ca sursa de provenienta prelevari de la ceilalti agenti economici, sub forma prelevarilor obligatorii (impozite, taxe, contributii la asigurarile sociale etc.) sau sub forma unor plati facultative (cotizatii, subventii etc.). Iesirile, respectiv cheltuielile, constau in plati de transfer, prestarea de servicii nonmarfare, contravaloarea bunurilor si serviciilor cumparate.Institutille de credit si companiile de asigurari, ca agent economic, includ verigile sistemului bancar, companiile de asigurari, indiferent de forma de proprietate (privata, publica, mixta). Ele indeplinesc rolul de intermediar financiar intre ceilalti agenti economici. Astfel, in cazul, institutiilor de credit, ele mobilizeaza mijloacele banesti temporar disponibile ale unor agenti si le acorda altora, sub forma de credit. Companiile de asigurari incaseaza primele de asigurare si platesc asiguratului despagubiri ori,dupa caz, suma asigurata.

50

Exteriorul (restul lumii sau strainatatea) reprezinta un agent economic specific care influenteaza activitatea economica interna prin fluxurile de factori de productie, de bunuri materiale si servicii si prin fluxurile de venituri si cheltuieli generate de activitatea desfasurata de catre agentii nationali in strainatate, respectiv de agentii straini pe teritoriul tarii, precum si prin activitatea de imprumuturi etc. Din aceasta categorie de agenti economici fac parte si administrative straine si internationale care isi au sediul in tara de referinta.Tinind seama de tipurile de agenti economici, rezulta ca fluxurile generate de activitatea economica pot fi grupate in doua tipuri: a) fluxuri reale sau materiale, care constau in fluxurile de factori de productie si fluxurile de bunuri materiale si servicii obtinute in activitatea economica; b) fluxuri monetare, care constau in circuitul veniturilor si cheltuielilor agentilor economici.Astfel, fluxurile reale - intrari de factori de productie si iesiri de produse si servicii,care constituie esenta procesului economic, sunt insotite de doua fluxuri monetare,unul de venituri si altul de cheltuieli. In economia de piata, proprietarii factorilor de productie schimba aceste elemente pentru venituri banesti, in timp ce intreprinderile, ca agenti economici, schimba outputul de bunuri materiale si servicii pentru fluxuri de venituri, care isi au originea, in mare masura, in gospodarii (menaje). Dereglarea acestor fluxuri continue influenteaza negativ raportul dintre cerere si oferta si are implicatii asupra gradului de folosire a potentialului productiv, asupra nivelului preturilor si a gradului de ocupare a fortei de munca.Fluxurile de bunuri materiale si servicii, de venituri cheltuieii, care reflecta activitatea economica, stau la baza masurarii rezultatelor la nivelul economiei nationale, prin intermediul agregatelor macroeconomice, aaa cum se va arata intr- un alt capitol al acestui curs..

Intreprinderea, intreprinzatorul si managerul

Intreprinderea - agent economic. Trasturile si rolul intreprinderii

Producerea de bunuri materiale servicii presupune combinarea factorilor de productie, proces care are loc in intreprindere (fabrica, ferma, santierul de constructii, magazinul comercial, institutul de cercetare si proiectare, unitatea de transporturi etc.).Intreprinderea este unitatea economica care se caracterizeaza prin genul sau specific de activitate, manifestindu-si functionalitatea prin organizarea tehnologica specifica, prin capacitatea ei de a produce anumite bunuri, prin conducerea si gestiunea unica, ca si prin unitatea sa financiara.Ea este un organism complex, in care are loc combinarea factorilor de productie dupa anumite reguli, obtinindu-se bunuri materiale si servicii necesare existentei societatii. Intreprinderea dispune de un anumit patrimoniu, care-i permite sa fie un centru autonom de decizii, sa produca pentru piata, sa-si asume riscurile activitatii, sa contracteze relatii economice si financiare cu tertii, urmarind maximizarea profitului.Fiind o unitate multifunctionala si desfasurindu-si activitatea intr-un mediu deosebit de complex in conditile economiei de plata, intreprinderea trebuie sa asigure coerenta deciziilor sale privitoare la piata bunurilor materiale si serviciilor pe care le produce, la piata capitalului, la piata muncii, ca si la organizarea sa interna. Realizarea rolului intreprinderii ca unitate de baza a economiei nationale, este in functie de numerosi factori: nivelul inzestrarii tehnice; calitatea personalului; modul de integrare in sistemul pietei; competenta si flexibilitatea conducerii proprii etc.Ca urmare, intreprinderea are o serie de caracteristici:In primul rind, o caracteristica importanta a intreprinderii o constituie existenta patrimoniului, care-i da posibilitatea asumarii riscului productiei si asigurarii unitatii ei, atunci cind include mai multe componente cu autonomie tehnica.In al doilea rind, intreprinderea combina factorii de productie atit sub aspect tehnlc si tehnologic, cat si sub aspect economic, al rentabilitatii maxime, in procesul realizarii produselor si serviciilor care formeaza obiectul activitatii sale.In al treilea rind, agentii care aduc factorii de productie pot exista distinct fata de intreprinzator, munca fiind furnizata de catre salariati, iar capitalul, de regula, de catre unitatile bancare sau alti creditori (fac exceptie, intr-o anumita masura, intreprinderile individuale si familiale).

51

In al patrulea rind, productia pentru piata, destinata schimbului, este o caracteristica importanta a intreprinderii. Aceasta presupune anticiparea cit mai corecta a cererii si ofertei,decizie grevata de incertitudini, de riscuri importante, lucru ce arata insemnatatea vitala pentru intreprindere de a cunoaste piata, tendintele si factorii evolutiei cererii si ofertei etc.In al cincilea rind, maximizarea profitului este scopul activitatilor intreprinderii si, in acelasi timp, conditia supravietuirii si dezvoltarii ei. Absenta profitului duce la falimentul si disparitia intreprinderii.Tinind seama de specificul si de ansamblul activitatilor care au loc in cadrul intreprinderii, se evidentiaza functiile intreprinderii: a) de cercetare-dezvoltare,cuprinzind activitatile prin care se studiaza, se concepe si se realizeaza viitorul cadru tehnic, tehnologic si organizatoric al intreprinderii; b) de productie, care cuprinde activitatile determinate de combinarea cit mai eficienta a factorilor de productie, potrivit obiectului activitatii intreprinderii si care asigura desfasurarea normala a productiei de bunuri materiale si servicii; c) comerciala care asigura realizarea activitatilor de aprovizionare tehnico-materiala si de desfacere a produselor; d) financiar-contabila, care se refera la activitati cu pronuntat caracter de sinteza,control, corectie, urmarindu-se obtinerea si folosirea cit mai eficienta a mijloacelor de care dispune intreprinderea, comensurarea cheltuielilor si veniturilor, evidentierea rezultatelor financiare; e) de personal, prin care se infaptuieste recrutarea, selectarea, incadrarea, promovarea, perfectionarea si salarizarea personajului.In strinsa legatura cu conceptul de intreprindere se afla si cel de firma. Prin firma ,in sens juridic, se intelege un nume sub care o persoana fizica sau juridica exercita o activitate economica si sub care trebuie sa se inscrie in Registrul de Comert,inregistrare prin care se obliga sa respecte normele inscrise in acest registru.Firma poate fi un nume care defineste domeniul activitate al intreprinderii sau un nume aleatoriu care sa serveasca la identificarea ei. Dreptul de firma este protejat prin reglementari care prevad imposibilitatea inregistrarii, pe un anumit teritoriu, a altei firme, cu o denumire identica sau foarte apropiata dea altei firme deja inregistrata, daca urmeaza sa desfasoare o activitate asemanatoare. Firma trebule sa fie inscrisa cu toate actele, facturile, enunturile etc. emise de intreprinderea respectiva.

Upologia intreprinderilor

Una din formele de manifestare ale pluralismului economic in conditiile economic de piata este si multitudinea de forme de intreprindere, avind in vedere o diversitate de elemente si cauze.A. Dupa ramura de activitate, se disting: intreprinderi industriale, agricole, comerciale, de transport etc.B. In functie de volumul factorilor de productie folositi si in functie de marimea rezultatelor economico-financiare, intreprinderile pot fi mici, mijlocii si mari, fiecare dintre ele dispunind de avantaje, dar si de limite inerente. Astfel, avantajele intreprinderilor mici si mijlocii sunt multiple: a) sunt mai adaptabile la nevoile schimbatoare ale pietei, mai ales in domeniul unor servicii (proiectare, reparatii, vopsitorii, turism, comert cu amanuntul etc.), al unor produse si piese din ramurile prelucratoare, al industriei casnice etc; b) anumite conditii naturale si chiar economice pot fi vaiorificate superior de aceste intreprinderi ( cazul agriculturii montane, datorita dispersarii terenului cultivabil; cazul unor ateliere - laborator in care se valorifica o inventie; cazul intreprinderilor mici si mijlocii care executa piese si subansamble necesare produsului final si de serie mare al unor mari intreprinderi); c) determina un grad mai mare de interes, initiativa si inovare atit la producator, cat si la comerciant; d) asigura un grad mai ridicat de ocupare a fortei de munca locale, cu importante implicatii pozitive economice si sociale; e) asigura pastrarea unor traditii in meserie, dezvoltind profesionalismul etc. Printre limitele acestor intreprinderi se pot enumera: a) datorita potentialului lor redus,au posibilitati mai mici de asistenta tehnica si stiintifica, de reutilare rapida; b) au un risc mai mare in lupta de concureta, risc care se extinde asupra intregului patrimoniu etc. In cazul intreprinderilor mari, avantajele sunt si ele numeroase: a) permit o mai adinca specializare si o cooperare mai ampla in productie, cu rezultate notabile pe planul eficientei; b) beneficiaza, in conditii avantajoase, de tehnicile si tehnologiile moderne, de roadele cercetarii stiintifice, de studii de marketing pentru sondarea cerintelor schimbatoare ale pietei; c) organizeaza cercetari stiintifice proprii si pot valorifica patente si licente; d) pot realiza economii importante de scara (inclusiv in domeniul marketingului),

52

economii ca urmare a marimii seriilor de fabricatie si economii de cheltuieli variablie ca urmare a favorizarii progresului tehnico - stiintific si a organizarii superioare a productiei; e) avantaje mai mari pe pietele de aprovizionare si desfacere si pe piata capitalului, pozitii mai puternice in lupta de concurenta etc. In acelasi timp, dintre limitele acestor intreprinderi fac parte: a) mobilitate redusa fata de nevoile foarte dinamice ale pietei, crescind riscul economic; b) conducerea lor poate fi greoaie si costisitoare; c) poate amplifica instrainarea lucratorilor fata de mljloacele de productie folosite; d) in anumite conditii, pot aparea implicatii ecologice negative si determina cheltuieli mari pentru prevenirea si inlaturarea lor etc.Rezulta asadar, ca nu se poate absolutiza intreprinderea de o anumita dimensiune. Cu toate ca se manifesta in economia mondiala o tendinta de crestere a numarului intreprlnderilor de dimensiuni mici si mijlocii, problema fundamentala este aceea a imbinarii lor in proportii adecvate, potrivit conditiilor concrete din economia nationala din fiecare perioada, tendintelor din economia mondiala, specificului fiecarei ramuri si domeniu de activitate, asa fel incit eficienta economica ridicata sa se imbine cu cea socialsa si ecologica. Astfel, exista ramuri in care dimensiunea intreprinderii are o importanta mare pentru obtinerea unei eficiente superioare, cum ar fi industria metalurgica, extractiva, de autovehicule, industria navala etc. In acelasi timp, in alte ramuri si subramuri, cum ar fi industria confectiilor, farmaceutica, alimentara, agricultura etc., intreprinderile de mari dimensiuni pot avea consecinte negative pe planul costurilor, productivitatii, din punct de vedere ecologic etc.C. Daca avem in vedere tipologia unitatilor economice dupa forma de proprietate, in cazul proprietatii private, exista intreprinderea individuala sau personala (persoana fizica), societatea comerciala si cooperativa - ca intreprinderi societare, iar in cazul proprietatii publice exista societatea comerciala pe actiuni sau cea cu raspundere limitata si regia autonoma (regia publicsa). Exista intreprinderi mixte, constituite pe baza mai multor forme de proprietate.Intreprinderea individuala (familiala, persoana fizica) se caracterizeaza prin faptul ca intreprinzatorul este proprietarul capitalului. El poate folosi direct factorii de productie sau poate angaja salariati, care sa utilizeze acesti factori.Societatea comerciala este o unitate economica formata din mai multe persoane fizice si /sau juridice (numite, dupa caz, asociati, respectiv actionari), avind cel putin o trasatura comuna, exprimata printr-un interes comun care participa la formarea unui patrimoniu social, in scopul desfasurarii unei activitati oarecare. Ca intreprindere, societatea comerciala reprezinta locul unde se combina si se utilizeaza factorii de productie avansati, rezultatele obtinute fiind impartite atit pentru recompensarea participantilor la formarea capitalului, potrivit contributiei fiecaruia, cit si la sporirea acestuia.In tarile cu economie de piata, societatea comerciala este forma principala de intreprindere.In practica economico-juridica din tara noastra - asa cum prevede Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale -, sunt consacrate doua tipuri fundamentale de societati comerciale: a) de persoane; b) de capitaluri.In cazul societatilor comerciale de persoane, capitalul este format din parti sociale, care reprezinta aportul, in forma baneasca sau naturala, la con- stituirea patrimoniului. Partea sociala este atestata prin emiterea de catre administratorii societatii a unor certificate speciale, iar posesorii partilor sociale au dreptul la incasarea unei parti din profitul unitatii respective. Partea sociala nu este negociabiia si ea poate fi transmisa in conditiile in care asociatii sunt de acord sau in caz de succesiune.Societatile comerciale de persoane se impart, la rindul lor, in: a) societati in nume colectiv; b) societati in comandita simpla. Criteriul de departajare il reprezinta responsabilitatea asociatilor (subiecti de proprietate) fata de patrimoniul societatii.Societatea comerciala in nume colectiv este constituita dintr-un singur fel de asociati, aportul lor sub forma de parti sociale fiind netransmisibil; toti asociatii raspund solidar si nelimitat, cu toata averea lor prezenta si viitoare, pentru obligatiile societatii. Ea se constituie ,prin contract,intre persoane care se cunosc, data fiind raspunderea considerabila pe care o au toti asociatii.Societatea comerciala in comandita simpla este formata din doua categorii de membri: a) comanditatii, care raspund solidar si nelimitat pentru obiigatiile asumate de societate; b) comanditarii, care au o

53

raspundere limitata fata de datoriile societatii, pina la cuantumul partilor sociale subscrise de el la capital. Aportul asociatilor nu este cesional si negociabil.In cazul societatilor comerciale de capitaluri, patrimoniul lor este format din varsamintele actionarilor, care poseda un anumit numar de actiuni, corespunzator sumei investite de fiecare. Actionarii pot fi persoane fizice si/sau juridice.Actiunea este un inscris, un titlu de valoare, care reprezinta o cota fixa, dinainte stabilita, din capitalul unei societati pe actiuni. Posesorul ei are dreptul sa primeasca o parte din profitul societatii, sub forma de divident, sa participe la adunarile generale ale societatii, la controlul gestiunii etc. Drepturile actionarilor se transmit o data cu transmiterea actiunilor. In paralel cu miscarea capitalului real, are loc circulatia continua a actiunilor, care formeaza capitalul fictiv, respectiv duplicatul de hirtie al capitalului real folosit de societate.Societatile comerciale de capitaluri se grupeaza in doua categorii: in comandita pe actiuni; b) societati pe actiuni.Societatea in comandita pe actiuni, al carui capital social este impartit in actiuni, se caracterizeaza prin faptul ca societarii sunt de doua categorii: comanditatii, care raspund solidar si nelimitat pentru obiigatiile societatii; comanditarii, care raspund pentru obiigatiile societatii in limita actiunilor subscrise si detinute.Societatea pe actiuni este cea mai reprezentativa forma de societate comerciala. Capitalul ei este format prin contributia actionarilor - care pot fi persoane fizice si/sau juridice - sub forma de actiuni. Asociatii sunt obligati numai la piata actiunilor lor. Obligatiile sociale ale societatii sunt garantate cu patrimoniul social.Societatea cu raspundere limitata este o forma principala de societate comerciala care imbina eiemente ale societatilor comerciale de persoane,cu ale societatilor comerciale de capitaluri. Capitalul social este divizat in parti sociale netransmisibile, iar numarul de asociati este limitat (asemanari cu societatea comerciala de persoane). Asociatii raspund pentru pasivul social numai in limita aportului la capital (asemanari cu societatea comerciala de capital). Toate tipurile si formele societatilor comerciale realizeaza, in fapt, combinari speciale ale formelor de proprietate si ale modulul de utillzare a factorilor de productie.Regia autonoma (regia publica) este o forma de intreprindere, persoana juridica, care are ca obiect exploatarea, valorificarea, in scop de profit, a unor bunuri aflate in proprietatea publica. Conform prevederilor Legii nr. 15/1990 privind organizarea unitatilor economice de stat ca regii autonome si societatii comerciale, regiile autonome se organizeaza si functioneaza in ramurile strategice ale economiei rationale - industria de armament, energetica, exploatarea miniera a gazelor naturale, posta, transporturi feroviare -, precum si in unele domenii apartinand altor ramuri stabilite de guvern. Regiile autonome functioneaza pe baza de gestiune economica si autonomie financiara si se pot infiinta prin hotarari ale guvernului - pentru cele de interes national - sau prin hotariri ale organelor judetene municipale ale administratiei de stat - pentru cele de interes local. Regiile autonome pot infiinta, in cadrul structurii lor: uzine,fabrici, ateliere, servicii, sucursale si alte asemenea unitati necesare realizarii obiectului de activltate. Regia autonoma este proprietara a bunurilor din patrimoniul sau si, in exercitarea dreptului de proprietate, ea foloseste si dispune, in mod autonom,de bunurile pe care le are in patrimoniu sau, dupa caz, le culege roadele, in vederea realizarii scopului pentru care a fost constituita.Cooperativa este o forma de unitate economica prin care mai multe persoane fizice, avind anumite interese comune, constituie o intreprindere (devenind cooperatori), unde drepturile fiecaruia la gestiune sunt egale si unde profitul obtinut este impartit, intre membrii asociati, proportional cu activitatea lor si cu contributia la formarea capitalului. Cooperativa isi desfasoara activitatea economica utilizand resursele aduse de cooperatori si/sau a celor cumparate pe baza rezultatelor nete ale acestora folosite pentru dezvoltare.Dupa obiectul activitatii lor, cooperativele sunt de mai multe feluri: a) de consum, care se ocupa de facilitarea aprovizionarii cooperatorilor cu bunuri de consum personal; b) de productie, in care se desfasoara activitati de productie agricole pe terenurile proprietate privata utilizate in comun, activitati

54

de productie cu caracter industrial, de reparatii etc; c) de desfacere, care au ca obiect organizarea si efectuarea vinzarii bunurilor produse individual de catre membrii asociati etc.

Intreprinzatorul si managerul

In conditiile economiei de piata, activitatea intreprinderii este indisolubil legata de intreprinzator. Acesta este o persoana sau un grup de persoane care initiaza, individual sau in asociere, o afacere, o intreprindere, care investeste capital si actioneaza in industrie, agricultura, transporturi, comert, servici etc., in scopul obtinerii de profit.Intreprinzatorul are initiativa productiei si a combinarii, cu rezultate cit mai bune, a factorilor de productie, repartizeaza veniturile. El poate utiliza numai capitalul propriu si/sau capital imprumutat. In primul caz, lui ii revine intregul rezultat financiar, iar in al doilea il imparte cu creditorul, caruia ii revine dobinda. Prin urmare, intreprinzatorul se afla in centrul mecanismului economiei de piata, pentru ca el pune in miscare capitalul inactiv, organizind productia sau circulatia, asumandu-si riscul activitatii, exercitand functia de autoritate.In acest context, in economia contemporana, abilitatea intreprinzatorului este considerata o resursa umana speciala, un neofactor de productie. Ea se manifesta prin capacitatea intreprinzatorului de a combina, in conditii de eficienta, factorii de productie, de a-si manifesta inifiativa si de a se adapta rapid cerintelor pietei, de a produce noi bunuri economice, de a gasi cele mai avantajoase surse de aprovizionare si piete de desfacere, de a-si asuma riscurile luarii si ale realizarii deciziilor economice.Evolutia intreprinderii in conditiile economiei contemporane a determinat transformari importante si in privinta intreprinzatorului. La inceputurile economiei de piata, intreprinzatorul individual era si proprietarul capitalului sau al unei mari parti a acestuia in virtutea dreptului sau de proprietar, conducea intreprinderea, avand putere de decizie,in limitele proprietatii lui, bazandu-se pe experienta, pregatire si pe flerul sau. Aceasta situatie se intalneste si in prezent in cazul numarului mare de intreprinderi individuale familiale, de intreprinderi mici si mijlocii din cele mai variate domenii de activitate.Pe masura ce au sporit capitalurile si ele au devenit proprietatea unui numar crescind de asociati, s-a amplificat complexitatea vietii economice, s-a inasprit concurenta si a crescut amploarea si frecventa riscului, ca si a urmarilor sale, au avut loc transformari privind intreprinzatorul. In afara de raspunderile fata de actionari, intreprinzatorul are responsabilitati importante fata de clienti, furnizori, fata de salariati, precum si fata de public. De aceea, a aparut, in economia moderna de piata, un nou tip de intreprinzator - consiliul de administratie -, format din actionari, specialisti, reprezentanti ai producatorilor, care face politica intreprinderii, promoveaza interesele generale ale dezvoltarii ei.Totodata, in conditiile revolutiei manageriale, s-a autonomizat functia de conducere a marii firme, aparind managerul. El este specialist cu inalta pregatire care, pe baza hotaririlor consiliului de administrate, ale proprietarului sau ale intreprinzatorului, si in interesul firmei, ia decizii privind activitatea economica a intreprinderii, a firmei, utilizand, in acest scop, tehnicile de management. Managerul exercita atributii si sarcini care privesc intregul ciclu de conducere, activitatea generala a unitatii economice, deciziile sale influentind direct actiunile si comportamenul salariatilor, calitatea activitatii intreprinderii reflectata in rata profitului.Cu toate ca intreprinzatorul si managerul au functii destincte in cadrul intreprinderii moderne, totusi unele din atributiile lor se interfereaza si se imbina. Managerul isi exercita atributiile nu direct prin dreptul de proprietate, ci prin functiile majore pe care le indeplineste privind gestiunea si conducerea activitatii .Ca urmare necesitatea si rolul sau apare indiferent de forma de proprietate a intreprinderii.De aceea ,in stiinta economica occidentala, se demostreaza faptul ca,in ultima instanta,nu forma de proprietate decide eficienta economica a intreprinderii,ci managementul,modul de conducere,de gestiune.

55

Tema 5. FACTORII DE PRODUCŢIE

Student Gr.MnI 21 Don Vlad

Producerea bunurilor materiale şi serviciilor presupune existenta şi folosirea în activitatea economică a factorilor de produce care, la rândul lor, sunt generaţi in permanentă de potenţialul economic oferit de avuţia naţională.

Caracterizarea generală a factorilor de producţieîn general, prin factori de producţie se înţelege ansamblul elementelor materiale şl umane care se combină şi participă la producerea de bunuri materiale şi servicii. El sunt resurse economice atrase şl utilizate In activitatea economică şi apar ca fluxuri.Numărul şi conţinutul factorilor de producţie s-au modificat ta timp. existând tendinţa de multiplicare şi diversificare. De asemenea, locul şi rolul fiecărui factor de producţie, modul şi proporţiile ta care se combină ta activitatea economică diferă in timp. îndeosebi sub influenţa progresului ştiinţei şi tehnicii, dar şi ca urmare a schimbărilor intervenite ta volumul, amploarea şi structura trebuinţelorLa începutul societăţii omeneşti au existat numai doi factori de producţie, primari sau originari, munca şi pământul sau natura, prin unirea cărora se asigura producţia.Mai târziu, când bunurile de producţie au dobândit o importanţă deosebită pentru dezvoltare, apare un nou factor de producţie, derivat din primii doi, şi anume, capitalul, ca totalitatea bunurilor produse de om. care nu sunt consumate direct de el, ci sunt utilizate tatr-o activitate de producţie ulterioară, care permite creşterea produsului. Iniţiatorii teoriei acestor trei factori de producţie - munca, pământul şi capitalul - este economistul francez J.B. Say.In epoca modernă, unii autori , pornind de la rolul întreprinzătorului ta economia de piaţă, adaugă la cei trei factori de producţie tradiţionali şi abilitatea întreprinzătorului, ca un tip special de resursă umană, neofactor de producţie, care se referă la capacitatea acestuia de a combina, ta modul cel mai eficient, natura, munca şi capitalul, la creativitatea şi iniţiativa de a produce noi bunuri economice, de a găsi cele mai avantajoase surse de aprovizionare şi pieţe de desfacere, la asumarea riscului în întreprinderea acţiunilor economice etc .Abilitatea întreprinzătorului - neofactor de producţie - apare ia diverşi autori sub denumiri diferite: iniţiativa ta afaceri, riscul întreprinzătorului, întreprinderea însăşi sau organizaţia, statul ş.a.

Dupa unii cercetători, factorii de producţie continuă să se diversifice, celor menţionat! mai sus. adâugându-le. in ultimile decenii: capitalul uman (potenţialul de cunoştinţe productive obţinute prin Investiţii), resursele Informaţionale sau potenţialul creativităţii ştiinţifice şi tehnologice,progresul tehnico stiintific etc.Resursele informaţionale sunt o expresie a cunoştinţelor ştiintifice si tehnice create obţinute şi produse de om în cadrul societăţii. Incorporate în factorul uman, reprezintă o resursă derivată de o deosebită importanţa in viata economica. Purtate pe un suport material (hârtie, (disc, memorie magnetica, memoria semiconductoarelor etc.), resursele Informaţionale conduc direct procesele de producţie, înlocuiesc

56

factorul uman în diferite activităţi, funcţii care, până la apariţia inteligenţei artificiale, păreau de neânlocuit.Sintetizând, factorii de producţie specificaţi după teoria neofactorilor de producţie, îl putem clasifica în: factori tradiţionali (pământul, munca şi capitalul), care, într-o proporţie sau tuturor genurilor de activităţi economice, şi neofactor! (abilitatea întreprinzătorului. Informaţia, progresul tehnic şi ştiinţific, întreprinderea, statulFactorii de producţie formează o unitate, se afla în interdependenţă , acţiunea lor determină particularităţile activităţilor economice şi dimensionează aspectele ei cantitative , structurale si calitative . Fiecare factor de producţie apare ca o unitate a unor determinari cantitative si calitative specifice .Experienţa practică arată câ dezvoltarea productiei are loc atât prin atragerea unor cantităţi sporite de resurse economice, cât şi prin îmbunătăţirea calitativă a factorilor de producţie, bineânţeles că rolul şi aportul lor fiind diferite in evolutia istorica. Îmbunatatirea calitativa a factorilor de producţie a fost întotdeauna, este si va fi permanent o necesitate obiectivă a dezvoltăm economico-sociale.impusa de soluţionarea contradicţiei dintre trebuinţele umane nelimitate şi resursele primare materiale şi energetice disponibile care, in general, au un caracter limitat.Progresul calitativ al factorilor de producţie trebuie să aiba ca rezultat imbunatatirea raportului dintre rezultatele economice utile obtinute in activitatea economică si volumul resurselor atrase si consumate , prin asigurarea unei devansari a dinamicii resurselor utilizate de catre dinamica productiei .Îmbunatatirea raportului dintre rezultatele economice utile obtinute in activitatea economica si volumul resurselor atrase si consumate , prin asigurarea unei devansari a dinamicii resurselor utilizate de catre dinamica productiei .Îmbunatatirea se produce pentru fiecare factor factor de productie in parte , precum si pentru ansamblul factorilor de productie. Evoluţia cantitativă resurselor atrase în circuitul economic se împleteşte tot mai mult cu procesele de natură calitativă: de înlocuire a celor devenite rare şi scumpe cu altele mai abundente si mai ieftine, a celor ameninţate cu epuizarea cu altele recuperabile şi reproductibile. a celor uzate fizic sau moral cu cele ce Incorporează rezultate noi ale ştiinţei ce oferă soluţii mai eficiente.Întrepătrunderea laturilor cantitative ale evoluţiei factorilor de producte cu cele calitative determină puternice modificări m structura factorilor de oroductie si în rolul fiecăruia în cadrul proceselor economice Trăsătura esenţială a restructurării consta in progresul ce se înregistrează In privinţa îmbinării resurselor materiale cu cele umane, concretizată in creşterea graduluide înzestrare tehnicâ a forţei de muncă. în ridicarea calificării. în schimbarea structurii socio-profesionale a populaţiei, toate având ca rezultat mărirea productivitâţii muncii.Schimbările calitative ale factorilor de producţie se înfăptuiesc prin intermediul progresului ştiinţific şi tehnic, luat în accepţiunea cea mai largă, ca proces complex de perfecţionare a tehnicii şi tehnologiilor. în al cănii conţinut se includ înnoirea şi modernizarea produselor, perfecţionarea echipamentelor de producţie, modificările în natura şi structura resurselor de materii prime şl de energie, îmbunătăţirea tehnologiilor de fabricaţie, de transporturi şi comunic perfecţionarea sistemului informaţional şi a metodelor de organizare şi c ducere a producţiei şi serviciilor.3

Pământul (resursele naturale)Pentru a avea loc activitatea economică sunt necesare atragerea şi utilizarea resurselor naturale Ele sunt alcătuite din obiectele şi forţele din mediul natural al ţării: terenurile cultivate şi cultivabile, pădurile, apele şi potenţialul hidroenergetic. stocul cinegetic şi piscicol, zăcămintele de minereuri - cărbune, ţiţei, gaz metan etcResursele naturale au un caracter limitat. De aceea, pentru orientarea comportamentului omului în utilizarea raţională, folosind diferite criterii, resursele naturale pot fi grupate astfel. după modul de existenţă, în resurse materiale (solul,flora, fauna, minereurile. lemnul, apa etc). resurse energetice (căderea apelor, energia solară, mareele, energia eoliană, reacţiile chimice şi nucleare ş a ); după caracterul reproducerii şi duratei folosirii lor. în resurse regenerabile (solul, apa, fondul cinegetic etc.) şi

57

resurse neregenerabile (mineralele);dupâ posibilităţile de recuperare. în resurse recuperabile, resurse parţial recuperabile şi resurse nerecuperabile (în special combustibili fosili); în funcţie de destinaţia şi rolul pe care il joacă în satisfacerea trebuinţelor, în resurse de mijloace de subzistenţă (utilizabile direct sau după o anumită prelucrare pentru consumul omului) şi resurse de mijloace de producţie (utilizabile în activitatea economică)Nomenclatorul, volumul, calitatea şi structura resurselor naturale cunoscute şi atrase in circuitul economic, precum şi gradul lor de prelucrare evoluează in timp. ca urmare a cercetării geologice şi a progresului tehnic.

MuncaMunca reprezinta activitatea fizica si intelectuala prin care oamenii ,utilizînd uneltele si instrumentele adecvate , isi valorifica aptitudinile , experienta si cunostintele pe care le poseda, in vederea obtinerii de bunuri necesare satisfacerii trebuintelor lor.Munca are două laturi: fizică şi intelectuală Latura fizică a muncii exprimă consumul de energie fizică, musculară a omului in procesul de creare a bunurilor economice; latura intelectuală a muncii constă în consumul de energie nervoasă. Aceste două laturi ale muncii se manifestă permanent, dar contribuţiile lor sunt diferite. în timp. la crearea bunurilor materiale şi a serviciilor. în zilele noastre, munca are. prin excelenţă, un caracter creativ Creativitatea omului se caracterizează prin noutate, originalitate, prin rezultate superioare, prin capacitatea de a cerceta, descoperi şi sintetiza noi legităţi ale dezvoltării in cele mai diverse domenii ale activităţii umane. înainte de toate în ştiinţă, tehnică, economie, de a crea bunuri cu caracteristici superioare, noi valori spirituale, de a găsi noi forme, metode de organizare şi conducere etcîn ansamblul factorilor de producţie, munca este un factor de producţie primar, originar şi tradiţional, comun tuturor genurilor de activităţi sociale. Prin multitudinea manifestărilor sale - muncâ de invenţie şi inovaţie, de conducere, de organizare şi execuţie etc. - munca omului reprezintă factorul activ şi determinant al dezvoltării şi progresului. Oamenii sunt cei care au iniţiativa în orice activitate economică. Prin intermediul muncii sunt antrenaţi, combinaţi şi utilizaţi ceilalţi factori de producţieOamenii, cu aptitudinile şi deprinderile lor. cu experienţa şi cunoştinţele dobândite sunt producătorii celei mai mari părţi a bogăţiei, a avuţiei naţionale în acest sens, W.Petty preciza că „munca este tatăl avuţiei“, iar Adam Smith - fondatorul ştiinţei economice - releva că munca este. sursa unică a avuţiei naţiunilor”. La rândul său, J.M.Keynes. referindu-se la rolul muncii în ansamblul vieţii economice, preciza că împărtăşeşte „concepţia preclasică după care munca este cea care produce totul, ajutată de ceea ce purta cândva numele de meşteşug, iar azi se cheamă tehnicâ. de resursele naturale care nu costă nimic sau se obţin în schimbul unei rente “ /în condiţiile contemporane, deşi sub influenţa determinantă a progresului ştiinţei şi tehnicii au loc unele procese, cum sunt: reducerea timpului de muncă, substituirea accelerată a muncii prin capitalul tehnic, înlocuirea mai largă a activităţilor manuale şi a unor funcţii intelectuale prin automatizare, robotizare şi informatizarea producţiei, rolul factorului muncă in activitatea economică sporeşte. în special, ai muncii de creaţie, de inventivitateMunca înseamnă consum de resurse de muncâ ocupate în orice activitate socială Resursele de muncă sau potenţialul de muncă al unei ţări exprimă totalitatea persoanelor în vârstă legală de muncă şi aptă de muncă. Limitele vârstei de muncâ sunt convenţionale, fiind determinate în mod diferenţiat in fiecare ţară. potrivit legislaţiei in vigoare. în prezent, in România, populaţia în vârstă de muncă se consideră cea cuprinsă între 16-57 ani pentru femei şi 16-62 ani. pentru bărbaţi. Potentialul de resurse de munca depinde , in principal de factorii demografici cum sint densitatea populatiei , natalitatea , mortalitatea , miscarea migratorie internationala a oamenilor , durata medie de viata , mai ales a vietii active , conditiile de trai etc.

Din resunsele de munca o parte formează populatia activa , iar cealaltă parte constituie inactivă

58

Populaţia activă reprezintă forţa nemijlocită de producţie a societăţii în definirea conceptului de populaţie activă există deosebiri naţionale 5

in literatura de specialitate din ţara noastră, populaţia activă este con- sweratâ ca fiind totalitatea persoanelor ocupate în procesul muncii sociale în diferite activităţi profesionale, Inclusiv persoanele care satisfac stagiul militar, elevii şi studenţii de la cursurile de zi. precum şi persoanele în curs de schimbare a locului de muncăLa o mărime dată a populaţiei totale, populaţia activă şi ponderea acesteia în total depind de: evoluţia demografică anterioară; durata şcolarizării, structura pe sexe a populaţiei, reglementarea vârstei de pensionare; normalrtatea. respectiv gradul de infirmitate a populaţiei etc.Din populaţia actlvâ. cea care-şi aduce efectiv contribuţia la crearea de noi bunuri materiale şi servicii este populaţia ocupată Aceasta cuprinde per soanele care au un loc de muncâ. prestează efectiv o muncă şi obţin un venit din prestarea muncii. Populaţia ocupată nu indude militarii Iri termen, elevii şi | studenţii, persoanele în curs de schimbare a locului de muncâ.Dinamica populaţiei ocupate şi ponderea ei în totalul populaţiei depind de mai mulţi factori, capacitatea economiei naţionale de a crea noi locuri de muncâ. raportul dintre cererea şi oferta de braţe de muncă; motivaţia participării la muncă etc. Şomajul este unul dintre factorii care influenţează in permanenţă raportul dintre populaţia ocupată şi cea activăDimensiunile muncii depind atât de numărul persoanelor ocupate in ac- Iîivitatea economică, cât şi de durata timpului de muncă Pe termen lung, fldurata săptămânii de lucru a înregistrat o importantă tendinţă de reducere Numai în ultimele decenii, în cele mai multe ţâri dezvoltate, s-a trecut de la 48 de ore săptămânal la 40-42 ore. purtându se discuţii pentru reducerea in continuare la circa 35 ore săptămânal. Reducerea timpului de muncâ este şi mai mare dacă se are în vedere, comparativ cu trecutul, numărul de ore lucrat anual, influenţat de prelungirea concediului plătit, creşterea numărului de zile libere în cursul anului Ca urmare a tuturor acestor modificări s-a produs o netă reducere a timpului de lucru în timpul total al vieţii oamenilor şi creşterea timpulu.Lliber Asemenea schimbări în timpul de muncâ au fost posibile şi vor fi posibile. In viitor, în principal, prin promovarea progresului tehnic şi a tuturor căilor care conduc la creşterea productivităţii muncii.Potenţialul de muncâ este influenţat şi de calitatea factorului uman, care se află în strânsă legătură atât cu nivelul de instruire profesională şi de cultură generală, cât şi cu nivelul de dezvoltare economicâ a ţării. între conţinutul factorului uman şi nivelul general de dezvoltare a societăţii există permanent o relaţie de interdependenţă, de intercondiţionare.De-a lungul mileniilor, omul a trecut de la activităţi simple la altele mai complexe, de la o muncă preponderent fizică la alta preponderent intelectuală Astăzi, automatizarea, robotizarea şi informatizarea producţiei, schimbă locul şi rolul omului în economie, determină sporirea ponderii muncii complexe, creative, ridicarea permanentă a volumului de cunoştinţe, sporirea importanţei laturii calitative a factorului uman. Drept urmare, Intensificarea procesului de formare şi perfecţionare permanentă a resurselor de muncă au devenit probleme esenţiale ale fiecărei ţări.Transformarea resurselor de muncă în factor de producţie, are loc. în principal, prin intermediul pieţei comune.5.4 Piaţa muncii şi şomajulConceptul de piaţă a muncii exprimă relaţiile în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta de muncâ. au loc negocieri privind angajarea de lucrători, mărimea salariului care trebuie plătit, condiţiile de muncâ pe care le asigură ngonţll economici etc. Obiectul tranzacţiilor 1 constituie forfa de muncă, adică potenţialul sau capacitatea celor care se angajează de a efectua anumite munci, ilo n produce bunuri materiale sau servicii pe care agenţii economici le au in vedere.Categoriile esenţiale ale pieţei muncii sunt : cererea şi oferta de muncă, salariul sau preţul muncii.

59

Cererea de muncă reprezintă necesarul de muncă salariată, existent la un moment dat. determinat de locurile de muncâ disponibile, la nivelul fiecărei unitati economice sau firme, al fiecărei ramuri sau pe ansamblul economiei nationale. Cererea de muncâ nu se identifică cu necesarul total de muncâ, ea constituie numai acea parte a acestuia care se satisface prin intermediul şl salarizării; necesarul de mână de lucru din cadrul activităţilor casnice nu constituie cerere de muncă.Suportul cererii de muncâ I constituie activitatea economicâ. a cărei de/ dttermtnă dinamica necesarului de lucrătoriOferta de munca reprezintă totalitatea muncii pe care o poate efectua populatia apta de muncă ce doreşte să se angajeze la un moment dat.Cu.alte cuvinte oferta de muncă înseamnă cerere de locuri de muncâ. în condiţii de salarizare. Determiiniarea strictă a ofertei de muncâ ia In considerare nu toată de muncă, ci numai acea parte a el dornică de a se angaja ca salariata la care se adaugă sau din care se acade soldul migraţiei externe a persoanelor apte de munca din perioada respectiva.Astfel oferta de muncâ nu se identifica cu populaţia aptă de muncă; en nu Include femeile casnice.studenţii, militarii in termen şl alte persoane care desfăşoară activităţi nesalarialeAgenţii purtători ai ofertei de muncă, ta mod direct,sunt persoanele apte de muncă ce doresc să se angajeze. Un rol important revine unităţilor de învăţământ, care „produc“ forţa de muncă calificată, oferind absolvenţi diferitelor forme şi trepte de instruire profesională.Negociatorii pe piaţa muncii sunt: pe de o parte, ofertanţii de muncă, adică, persoanele purtătoare a forţei de muncă, precum şi sindicatele şl afte organizaţii ale salariaţilor, oficii şi agenţii de plasare; pe de altă parte, cei care angajează forţă de muncă, adică patronatul, agenţii economici, ca purtători ai cererii de muncă sau ai ofertei de locuri de muncă. Pe piaţa muncii, participă şi statul, ca legiuitor şl mediator ta relaţiile de muncă; ei poate influenţa, totodată, raportul dintre cererea şi oferta de muncă, prin politica de investiţii, bugetară, fiscală, de credit etc. în cadrul negocierilor care au loc, se ajunge la înţelegeri privind mărimea salariilor, corelarea acestora cu dinamica preţurilor bunurilor şi servirilor, condiţiile de muncă, protecţia muncii, asigurări sociale, etc.Cererea şi oferta de muncă sunt influenţate de salariu: creşterea acestuia stimulează interesul pentru angajare şi deci. mărirea ofertei de muncă; cererea de muncă. Insă, se află ta raport invers proporţional faţă de salariu, ta sensul că sporirea salariilor, însemnând scumpirea factorului muncă, determină agenţii economici să-şi reducă angajărfle de noi salariaţi şi să adopte o altă modalitate de combinare a factorilor, mai puţin costisitoare. Aceste reiaţii pot fi observate şi ta graficul care urmează:

60

Figura nr. 5.1.reprezentarea grafică rezultă că: cererea de muncă se află ta raport Invers proporţional faţă de salariu, Iar oferta de muncă ta raport direct proporţional, punctui de Intersecţie a curbei cererii cu cea a ofertei indică nivelul de echilibru (e) dintre cantitatea cerută şl cantitatea oferită, căruia 1 corespunde salariul de (Se)

Influenţa salariului asupra ofertei şi cererii de muncă, se reflectă şi ta efectul de substituire şi efectul de venit Efectul de substituire constă în aceea că mărirea salariilor stimulează interesul lucrătorilor pentru diminuarea timpului lor liber şi creşterea corespunzătoare a timpului de muncă, adică a timpului ta care sunt ocupaţi. Dacă acest efect este dominant, creşterea salariilor antrenează, după sine, mărirea ofertei de muncă. Efectul de venit, însă. are un sens invers1.1. faţă de efectul de substituire, şi anume: creşterea salariilor, asigurând venituri tot mai mari angajaţiilor şl, deci. posibilităţi de trai mai bune. un standard de viaţă mai ridicat, poate, de la un punct, să determine o asemenea împărţire a1.2. timpului de care fiecare dispune, tacât să crească timpul lor liber şi să se reducă, corespunzător, partea consacrată muncii; dacă acest efect este dominant, oferta de muncă este o funcţie descrescătoare.Efectul de substituire şi efectul de venit ale salariului asupra cererii şi ofertei de muncă se pot observa şl pe baza graficelor ce urmează. Pe axa absciselor se scrie cantitatea de ore de muncă oferite, calculate pornind de la punctul de pe abscisă, A, spre punctul 0. Se consideră că timpul consacrat muncii cuprinde Intervalul A-B, iar restul. B-0, reprezintă timp liber. Pe axa ordonată, notăm : Yo • venitul primit independent de activitate (de exemplu, alocaţii familiale); Y1 - venitul ta funcţie de muncă, ta timpul A - B şl de mărimea venitului sub forma alocaţiilor familiale etc.; Y2 - venitul ta funcţie de muncă, în timpul de muncă A-B1 şi de salariul mărit; M reprezintă punctul de tangentă între dreapta de bugetde timp şi curba de indiferenţă cea mai ridicată. Ordonata punctului M măsoară venitul de echilibru (BM) al consumatorului.

Figura nr. 5.2. Efectul de substituireRezultă, pe baza graficului, că: venitul ta funcţie de muncă, în

61

timpul do mtincAA-Bl este mai mare decât venitul în timpul A-B, adică Y2 > Y1. Cantitatea , ite muncă ta intervalul A-Bi > A-B; cantitatea de timp liber 0-B1 < 0-B.

Se observă, pe baza graficului, fenomenul invers, de creştere a timpului liber şi de reducere a cantităţii de muncă.Piaţa muncii îndeplineşte un important rol în cadrul economiei de piaţă şi anume: a) oferă posibilitatea satisfacerii necesarului de forţă de muncă, prin confruntarea agenţilor care exprimă cererea cu cel care sunt purtători ai ofertei de muncă; b) asigură orientarea ocupării eficiente a resurselor de muncă ale fiecărei ţări, pe ramuri, subramuri. întreprinderi, unităţi social-culturale; c) dă Informaţii privind concordanţa sau neconcordanţa cererii cu oferta de muncă, de care se ţine seama ta elaborarea politicilor de pregătire, ta orientarea profesională a tineretului, ta restructurarea învăţământului; d) echilibrul dinamic dintre cererea şi oferta de muncă influenţează favorabil piaţa capitalului, realizarea Investiţiilor, piaţa bunurilor materiale şi serviciilor, funcţionarea echilibrată a economiei naţionale.Şl pe piaţa muncii există concurenţa, ca o componentă a structurilor ei, aici au loc confruntări între capacităţile creative, de inovare, între competenţele oamenilor, fapt care le stimulează interesul ta pregătirea profesională, ta afirmarea talentului şi priceperii lor, ta promovarea noului. Concurenţa este cea care, ta mod spontan, selectează şl ierarhizează valorile şi competentele umane, contribuind, prin aceasta, la afirmarea progresului.Şomajul este o stare negativă a economiei, de dezechilibru între cererea şi oferte de forţă de muncă, ta care o parte a populaţiei apte de muncă nu are loc de muncă asigurat; cererea de mână de lucru este, deci, sub nivelul ofertei de muncă. Sunt şomeri acei oameni apţi de muncă dar lipsei de loc de muncă şl care doresc să se angajeze, căutând loc de muncă.în ţara noastră, ta baza Legii nr. 1/1991, republicată ta urma modificărilor aduse prin Legea nr.88/1992, sunt considerate şomeri persoanele apte de muncă ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibile corespunzătoare pregătirii lor.

Situaţia de şomaj se concretizează ta două procese principale: a) pierderea locului de muncă de către o parte a populaţiei active şi b) imposibilitatea angajării integrale. în perioada respectivă, a noilor generaţii de populaţie aptă de muncă, de tineri absolvenţi ai diferitelor forme de calificare sau alte persoane apte de muncă ce doresc loc de muncă Această situaţia de şomaj, trebuie înregistrată în evidenta instituţiei care se ocupă de problemele muncii şi protecţiei sociale, cum sunt oficiile de plasare a forţei de muncă.Măsurarea şomajului ia ta considerare atât mărimea absolută, adică numărul total al şomerilor, cât şi mărimea relativă a acestuia adică rata şomajului, la un moment dat Rata şomajului se determină ca raport procentual tatre numărul şomerilor şi populaţia aptă de muncă; ea exprimă greutatoa specifică sau ponderea celor care caută loc de muncă faţă de totalul populaţiei apte de muncă Rata şomajului se determină şi ca raport procentual tatre numărul şomerilor şi populaţia ocupată sau tatre numărul şomerilor şi cel al salariaţilorRata şomajului diferă de la o tară la alta. ca şi de la o perioadă la alta fiind ta strânsă legătură cu evoluţia economiei. Astfel, ta faza de recesiune, cererea de forţă de muncă descreşte, ducând la mărirea

62

şomajului, iar când are loc depăşirea recesiunii, înseamnă totodată şl sporirea cererii de mână de lucru, deci scăderea şomajului. în general, pe plan mondial, se constată. începând cu finele anilor '60. o creştere a numărului şomerilor şi a ratei şomajului; chiar dacă de la mijlocul anilor 80 s-au înregistrat unele descreşteri. şomajul se menţine la un nivel ridicat. Rata şomajului era ta anul 1990 9.8 % ta Belgia. 8.1% taCanada, 9,6% în Danemarca. 11 % ta Italia. 8,9% ta Franţa. 5,9% ta Marea Britanie. 7.2% ta Germania. în S.U.A., rata şomajului era ta Iunie 1992.7.8%. fiind considerată cea mai ridicată din ultimii opt ani. în acelaşi an, 1990. însă. rata şomajului era 0.7% ta Elveţia, 1.5% ta Suedia. 2,1% ta Japonia.Tendinţa de creştere a şomajului se manifestă, în prezent, şi ta ţările din estul şl centrul Europei. In România, de exemplu, la începutul anului 1993, existau peste 1 milion de şomeri; ponderea şomerilor in populaţia activă era de peste 9%. După unele aprecieri, oferta de muncă din tara noastră, ta următorii ani. •e va majora, pe seama următorilor factori: trecerea activităţii societăţilor comerciale pe principiul eficienţei, al rentabilităţii, care va duce la reducerea necesarului de lucrători; restrângerea activităţii ramurilor dependente de importul de materii prime; efectul retehnoiogizării; creşterea costului vieţii va duce la mărirea ofertei de muncă, prin necesitatea angajării în plus. în cadrul familiilor.Analiza cauzelor şomajului este deosebit de complexă. Ea are ca element esenţial insuficienţa cererii de forţă de muncă şi, deci, punerea ta relief a «1 lelor elemente care, direct sau indirect, duce fie la micşorarea relativă a cererii,la stimularea ofertei de mână de lucru. înzestrarea muncii cu echipament tehnic de randament superior, retehnologizâriie şi restructurările la domeniul producţiei şi managementului etc. atrag după sine, creşterea productivităţii şi diminuarea necesarului de mână de lucru pe unitatea de rezultat.De asemenea, trebuie luată fn calcul creşterea populaţiei apte de muncă, mărirea vârstei de pensionare, creşterea ofertei de muncă din partea tinerilor şi femeilor, imigrarea de persoane apte de muncă; ca urmare, In ultimul timp, a sporit numărul candidaţilor la un loc de muncă nou creat.Caracterizarea şomajului necesită şi analiza formelor lui. Starea de inactivitate poate fi determinată fie de dorinţa subiectivă a celor \n cauză, fie factori independenţi de voinţa lor.Corespunzător acestora, şomajul poate fi: voluntar şi involuntarUneori, se apreciază că şomajul voluntar este legat de un nivel ridicat de dezvoltare a economiei, deoarece numai aceasta oferă posibilitatea ca în mod voit cineva să nu accepte să muncească o anumită perioadă de timp, sâ nu accepte orice din ceea ce I se oferă. Şomajul voluntar apare, astfel, ca un rău necesar, acceptat şi denumit natural.Şomajul involuntar reprezintă acea stare de inactivitate, tn care persoanele respective, deşi doresc sâ se angajeze, n-au această posibilitate datorită lipsei de locuri de muncă; el constituie forma dominantă a şomajului, care însoţeşte, cu numeroase consecinţe, activitatea economică din perioada postbelică.Şomajul involuntar se manifestă sub mai multe forme;Şomajul ciclic, denumit şi conjunctural. este legat de evoluţia ciclică a activităţii economice; el se accentuează în faza de recesiune, când are loc o insuficienţă a cererii efective adică diminuarea necesarului de mână de lucru.Şomajul structural este determinat de restructurări ale producţiei sub incidenţa progresului tehnic, care Impun şl restructurări socio-profesionale (meserii sau specialităţi noi, nivele de calificare noi etc.), neconcordanţa dintre cererea şi oferta de muncă, adaptări la noile cerinţe, eliberări de lucrători.Şomajul tehnologic este determinat de înlocuirea vechilor tehnologii cu altele noi. care înseamnă şi imposibilitatea pentru unele persoane de a mai lucra, în continuare, fiind necesară recalificarea.Şomajul intermitent se manifestă din cauza incertitudinii afacerilor unor agenţi economici, care duce la contracte de angajare pe termen scurtŞomajul de discontinuitate se întâlneşte la acele persoane care sunt nevoite să-şi îi.trerupă activitatea din motive familiale (de exemplu, în vederea creşterii copiilor).Şomajul sezonier este determinat de caracterul sezonier al unor activităţi (ca, de exemplu, agricultură, construcţii) care asigură ocuparea forţei de muncă numai într-o anumită perioadă a anului.

63

Ocuparea deplină a forţei de muncă,astfel încât orice individ apt de muncă şi care doreşte să se angajeze să poată găsi loc de muncă, nu este posibilă in economia de piaţă contemporană. Se consideră că ocuparea deplină, „le pleln emploi“, nu trebuie înţeleasă în sensul utilizării integrale a resurselor de muncă, al economiei fără şomaj. în acest sens, J.M.Keynes spunea că „trecerea de la un loc de muncă la altul nu se poate efectua fără anumite întârzieri, astfel încât într-o societate nestatică va exista întotdeauna o anumită proporţie de resurse

nefolosite „între două ocupări". Ocuparea deplină se defineşte, astăzi, printr-o populaţie aptă de muncăocupată în proporţie de 95-98%, sau cu o rată a şomajului de 2-5%.Un alt aspect ce caracterizează fenomenul şomaj, 1 reprezintă intensitatea şomajului, adică gradul tn care este prezentă imposibilitatea de angajare a persoanelor respective. Din acest punct de vedere, există şomaj total. în care este vorba de pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii, şi şomaj parţial, care presupune reducerea perioadei de muncă, th special prin micşorarea duratei săptămânii de lucru, sub cea legală, odată cu scăderea corespunzătoare a salariului. Durata şomajului, adică intervalul de timp din momentul pierderii locului de muncă până la reangajare, are tendinţă de creştere. De asemenea, tot tendinţă de creştere are şi perioada de timp pentru care se acordă ajutor de şomaj, fiind însă diferită de la o ţară la alta. pe baza reglementărilor respective; în unele cazuri, această durată ajunge la 18-24 de luni.în ţara noastră, ajutorul de şomaj se plăteşte pe o perioadă de cel mult 270 de zile calendaristice, timp în care şomerii sunt obligaţi să participe la cursurile de calificare sau recalificare Intr-o nouă meserie sau specialitate.Caracterizarea şomajului, în actuala perioadă necesită şi luarea în considerare a structurii şomajului, după gradul de calificare pe ramuri şi subramuri economice, grupe de vârstă, sex. rasă etc. Se constată că şomajul afectează tot mai mult femeile, tinerii până la 25 de ani şi persoanele în vârstă de peste 50 de ani. în raport cu restul populaţiei active. Rata şomajului la tineri (de 24 de ani şi peste), era, în anul 1988 după cum urmează: 11,5% In S.U.A.; 6,5% în ■ Japonia; 7,2% în R F.G; respectiv. 28.5% în Franţa; 13% în Regatul Unit; 23.7%fri Italia.Existenţa şomajului constituie un fenomen de instabilitate în viaţa economică şi socială a fiecărei ţări. El afectează veniturile şi nivelul de trai al şomerilor, în sensul scăderii lor. Şomajul înseamnă subutizare a forţei de muncă şi, deci, o formă de risipă de resurse de muncă. în legătură cu aceasta, o sie costul şomajului, care, pentru unii, reprezintă venitul pierdut datorită nemuncii.Ocuparea şi şomajul ridică două mari probleme sociale: a) asigurarea.în fapt dreptul la munca al fiecăruia;b) garantarea unor venituri care sa le asigure conditii minime de existenta . Garantarea dreptului la muncă presupune cerere efectivă de mână de lucru, care la rându-i depinde de evoluţia economiei, de mâsura în care ea oferă locuri de muncă pentru cei care doresc să se angajeze. Asigurarea de locuri de muncă figurează printre revendicările sindicatelor. „Pentru lucrător, sublinia Charles Gide, nu-i totul faptul de a încasa un salariu suficient şi de a nu fi pus la o muncă prea omorâtoare. Mai este şi oa treia condiţie, fără de care viaţa e plină de nelinişte : e siguranţa omului care trebuie să trăiască zi cu zi... şi căruia ii trebuie o garanţie contra riscurilor". Protecţia socială a şomerilor a devenit, astăzi, unul din factorii principali de micşorare a efectelor negative ale şomajului asupra nivelului de trai. Garantarea unui venit minim şomerilor are loc prin acordarea ajutorului sau indemnizaţiei de şomaj, care diferă de la o ţară la alta, atât ca mărime, cât şi ca durată, pentru care se plăteşte ajutorul respectiv. în România, ajutorul de şomaj constă dintr-o sumă, calculată în mod diferenţiat, pe categorii de persoane şi vechime în muncă: 60% din salariul de bază minim pe ţară. brut, indexat, din care s-a dedus impozitul prevăzut de lege, în cazul beneficiarilor de ajutor de şomaj care

64

provin din rândul absolvenţilor învăţământului preuniversitar, profesional sau de ucenici; 70% din salariul de bază minim pe ţară, brut, indexat din care s-a dedus impozitul prevăzut de lege, în cazul beneficiarilor de ajutor de şomaj care provin din rândul absolvenţilor învăţământului superior. Se mai prevede, în legea respectivă, şi alocaţie de sprijin persoanelor lipsite de mijloace de întreţinere, care au beneficiat de ajutor de şomaj, dar care n-au putut să se încadreze în muncă; alocaţia de sprijin este o sumă egală cu 40% din salariul de bază minim pe ţară, brut, indexat, din care se scade impozitul corespunzător. Pierd dreptul la ajutor de şomaj cei care refuză, nejustificat, locurile de muncă oferite sau refuză să se recalifice.în vederea diminuării şi limitării acestui „rău social“, care este şomajul, se impune şi o anumită politică a ocupării, menită să protejeze locurile de muncă şi veniturile, să asigure stabilitate ocupării. Ţinând seama de faptul că, astăzi, şomajul se manifestă din ce în ce mai mult prin neadaptarea mâinii de lucru la restructurările care au loc. în ansamblul măsurilor antişomaj. se înscriu acelea menite să asigure recalificarea, instruirea profesională necesară în noile condiţii. Economia constituie, însă suportul cererii de forţă de muncă, al ocupării; activitatea economică, prin investiţiile ce se realizează, prin ritmul şi structurile ei.poate să ducă la reducerea şomajului, sau, dimpotrivă, ia creşterea lui. De aceea, politicile antişomaj vizează, în cea mai mare parte, ca soluţii, extinderea şi diversificarea activităţilor economico-sociale»

Capitalul - factor de producţieConceptul de capital - factor de producţie. Rolul şi structura sa în funcţie de forma pe care o iau diferitele valori-capital, de locul şi rolul lor în activitatea economică, din noţiunea de capital au derivat altele, din care exemplificăm: capital real. capital tehnic, capital fizic, capital productiv, capital bănesc, capital bancar, capital financiar, capital nominal, capital juridic, capital contabil, capital social, capital cultural, capital uman, capital natural. Dintre diferitele forme ale capitalului numai capitalul real (fizic, tehnic, productiv) are r o l d e factor de producţie.în sens economic contemporan, capitalul - factor de producţie reprezintă ansamblul bunurilor materiale acumulate şi reproductibile utilizate în ac tivitatea economică la producerea de noi bunuri materiale şi servicii destinate vânzării, în scopul obţinerii de profit. El cuprinde: clădirile în care se desfăşoară activităţile economice, maşinile, utilajele şi instalaţiile, materiile prime şi materialele, combustibilii, seminţe etc., care, în combinare cu ceilalţi factori de producţie, condiţionează producerea noilor bunuri economice cerute de cumpărători şi care. prin vânzare, aduc profit.Prin natura lor, bunurile materiale care formează capitalul real se deosebesc de bunurile de consum; ele nu pot fi consumate direct de către om, nu pot servi la satisfacerea unei nevoi personale, ci indirect prin intermediul bunurilor materiale sau serviciilor la producerea cărora participă în combinare cu ceilalţi factori de producţie. De aceea, bunurile care formează capitalul real se numesc şi bunuri indirecte sau bunuri intermediare; de asemenea, pentru că folosesc activităţi productive, din care se obţin alte bunuri materiale şi servicii, se mai numesc şi bunuri (mijloace) de producţie.Capitalul real, în raport cu factorii primari de producţie - munca şi pământul -, este un factor derivat din procesele de producţie anterioare; el se constituie din acele bunuri produse prin muncă şi acumulate, utilizate în activitatea economică. „Bunurile - capital, arată PA.Samuelson, sunt bunuri produse care pot fi utilizate ca factori sau intrări secundare la sfârşitul producţiei noi. Dimpotrivă, solul şi mâna de lucru, In calitate de factori sau intrări primare nu pot fi tratate ca fiind ele însele create propriu-zis în procesul de producţie“.Capitalul real sau capitalul - factor de producţie se deosebeşte de alte forme de existenţă ale capitalului. De pildă, el nu se confundă cu capitalul bănesc, căci banii - capital prin ei înşişi nu pot produce direct nimic. Capitalul tehnic se deosebeşte şi de capitalul juridic. Acesta „are o bază mai largă, este constituit din toate elementele pozitive ale patrimoniului întreprinderii (bunuri care servesc sau nu producţiei, bani, creanţe etc.); este un capital lucrativ (în planul repartiţiei veniturilor) şi nu este un capital care produce bunuri; ... capitalul juridic recunoaşte dreptul de proprietate şi permite titularului său să dobândească un venit fără să depună muncă concomitentă".1

65

în contabilitatea unei întreprinderi, ecuaţia capital = total active - datorii este ecuaţia fundamentală, arătând care sunt drepturile proprietarilor unei unităţi economice asupra activelor respectivei unităţiCapitalul real are un rol esenţial în orice activitate economică, fiind suportul vital pentru dezvoltarea tuturor ramurilor economice. El este o componentă de bază a avuţiei oricărui agent economic şi a avuţiei naţionale. Prin utilizare, în combinare cu ceilalţi factori de producţie, capitalul îşi aduce aportul la sporirea şi diversificarea producţiei, la îmbunătăţirea calităţii bunurilor materiale şi serviciilor şi. drept urmare, devine un factor important de creştere a bogăţiei. Tehnica şi tehnologia modernă fac munca mai uşoară şi-i multiplică capacitatea de transformare şi utilizare a elementelor naturii Materiile prime şi materialele, combustibilii şi energia etc. constituie substanţa materială şi forţa fără de care nu ar fi posibilă obţinerea atât a bunurilor de consum, cât şi a bunurilor de producţie. Volumul, structura şi calitatea capitalului real determină gradul de dezvoltare economică a unei întreprinderi, a unei ramuri economice, a economiei naţionale. Practica demonstrează că întreprinderile cu o înzestrare mai mare de capital real pe lucrător au. în general, şi productivitatea muncii, venitul şi profitul mai ridicate. Ţările mai dezvoltate economic, care au şi nivelul de trai mai ridicat, sunt acelea care dispun de o puternică şi modernă bază tehnico-materialâ.

Capitalul real sau bunurile-capital reprezintă o mărime eterogenă. în funcţie de modul în care diferitele sale componente participă la producţie, teconsumă şi se înlocuiesc, el se divide încapital fix şi capital circulant.Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului real care. păstrându-şi forma fizică iniţială, participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte după mai mulţi ani de întrebuinţare. în cadrul acestuia se includ: clădiri; construcţii speciale; maşini de forţă şi utilaje energetice; maşini, utilaje şi instalaţii de lucru; aparate şi instalaţii de măsură, control şi reglare; mijloace de transport etc. Din aceste elemente, o importanţă deosebită pentru creşterea economică are partea activă a capitalului fix - maşini, utilaje şi instalaţii de lucrucare participă nemijlocit la producerea bunurilor.Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului real care se transformă şi se consumă intr-un singur ciclu de producţie şi se înlocuieşte după fiecare circuit economic. El se constituie din: materii prime şi materiale, combustibili. energie, apă, semifabricate destinate producţiei etc.Formarea capitalului real are loc prin investiţii de capital. Acestea reprezintă cheltuielile băneşti făcute atât pentru crearea de noi capitaluri fixe, înnoirea, lărgirea şi modernizarea celor existente, cât şi pentru sporirea stocurilor de producţie.Circuitul şi rotaţia capitaluluiFormarea, utilizarea, consumarea, transformarea şi reînnoirea capitalului real dau naştere unui flux continuu, real şi monetar, circuitului şi rotaţiei capitalului.Circuitul capitalului exprimă trecerea capitalului prin stadiile de aprovizionare, producţie şi desfacere şi transformarea lui din formă bănească în formă productivă şi formă marfă.Primul stadiul al circuitului capitalului I constituie cel al aprovizionării, ta care are loc. prin cumpărare, transformarea banlor sau capitalului bănesc (B) ta bunuri de producţie necesare producţiei, deci ta capital real sau capital productiv (Kp). în acest stadiu* are loc şi angajarea forţei de muncă şi asigurarea celorlalţi factori de producţie. în al doilea stadiu al circuitului capitalului, stadiul producţiei, are loc utilizarea, consumarea şi transformarea capitalului real. în combinare cu ceilalţi factori de producţie, ta bunuri economice destinate vânzârii. ta mărfuri (M) In ultimul stadiu, al circuitului capitalului, stadiul desfacerii, are loc transformarea mărfurilor ta bani, a capitalului marfă ta capital bănesc (B’), formă de la care s-a pornit Iniţial, dar amplificată.

Cele trei stadii care formează circuitul capitalului - aprovizionare, producţie, desfacere - şi cele trei forme pe care le îmbracă capitalul - bănească, productivă, marfă - pot fi prezentate schematic astfel:

66

Kf / B- Kp ......P.....M-B’ \ Kc B’ care reprezintă banii încasaţi ta urma vânzării mărfii, are roiul de a asigura recuperarea costului (toţi factorii de producţie consumaţi) şi obţinerea profitului sau venitului întreprinzătorului. Deci. B' > B.în cele trei stadii ale fluxului circular al capitalului, acesta îmbracă trei forme1.3. bani, bunuri capital, marfă - care există numai ta legătură cu capitalul factor de producţie, banii şi mărfurile sunt forme de existenţă ale acestuia.Cele trei stadii ale circuitului formează un tot unitar, care se condiţionează reciproc şi determină durata unui circuit, care trebuie să fie cât mai scurtă.Permanenţa activităţii economice face necesară reluarea continuă a circuitului capitalului, ceea ce reprezintă rotaţia capitalului Timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit reprezintă durata de rotaţie a capitalului; iar numărul de circuite ale capitalului tatr-o anumită perioadă de timp exprimă viteza de rotaţie a capitalului. Accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului are numeroase efecte pozitive, dintre care amintim, sporeşte volumul producţiei cu acelaşi factori de producţie sau face posibilă reducerea necesarului de factori de producţie pentru obţinerea aceluiaşi volum de producţie; se micşorează costul de producţie; cresc cifra de afaceri, profitul şi rentabilitatea etc.Viteza de rotaţie a capitalului este influenţată de mai mulţi factori, care acţionează ta cele trei stadii ale circuitului capital ului. Aceştia sunt :structura capitalului real utilizat, nivelul tehnic al echipamentului de producţie, tehnologiile de fabricaţie, combinarea optimă a factorilor de producţie etc., ta stadiul de producţie; ritmicitatea aprovizionării, capacitatea şi viteza mijloacelor de transport, concordanţa dintre bunurile economice fabricate şi trebuinţe, calitatea şi preţul de desfacere a bunurilor etc . ta cele două stadii ale circulaţiei capitalului influenţa structurii capitalului real-fix şi circulant - asupra vitezei de rotaţie a capitalului, este contradictorie. Capitalul fix se consumă treptat, ta mai multe cicluri de producţie; drept urmare,întreprinderile şi ramurile cu o pondere mai ridicată a capitalului fix ta totalul capitalului real. au o viteză de rotaţie a capitalului mai mică şl invers. Dar, ta această situaţie, de regulă, partea activă a capitalului fix fiind ridicată, nivelul tehnic şi tehnologiile de fabricaţie modeme având un înalt randament, există premise pentru obţinerea unor producţii comparabile mai mari. reducerea necesarului relativ de capital fix şi circulant, creşterea masei profitului şi recuperarea tatr-un termen mai scurt a unor investiţii de mari dimensiuni5.5.3 Uzura şi amortizarea capitaluluifixCa urmare a întrebuinţării ta mal multe cicluri de producţie şl datorită progresului tehnic, capitalul fix se uzează. Uzura capitalului fix este de două feluri: uzură fizică şi uzură morală.Prin uzură fizică se înţelege pierderea treptată a proprietăţilor tehnice de exploatare ale capitalului fix ca urmare a folosirii în activitatea economică şi acţiunii agenţflor naturali. Concomitent cu acest proces, are loc şl o pierdere din preţul de achiziţionare a capitalului fix, care se transferă, sub forma amortizării, asupra costului de fabricaţie a noilor bunuri economiceDatorită faptiiul că uzura fizică conduce, în ultimă instanţă, la scoaterea din funcţiunea capitalului fix, agenţii economici sunt interesaţi de utilizarea raţională a acestuia, respectarea normelor tehnice şi regimului de funcţionare, repararea şi întreţinerea corespunzătoare. Totodată, datorită efectelor negative, trebuie evitată sau redusă la minimum uzura fizică provocată de agenţii naturali, care devine o pierdere definitivă şl irecuperabiăUzura morală a capitalului fix constă în pierderea unei părţi din preţul de achiziţionare şi/sau deprecierea proprietăţilor tehnice de exploatare ale capitalului fix înainte de uzura fizică deplină, datorită progresului tehnic. Acesta determină apariţia unor echipamente de producţie mai perfecţionate, devenind posibilă şl

67

necesară înlocuirea lor. La altele, progresul tehnic determină reducerea costului de fabricaţie şi a preţului de vânzare a bunurilor de producţie destinate să înlocuiască pe cele scoase din funcţiune.în perioada de funcţionare, ta mal multe cicluri de producţie, preţul de achiziţionare (actualizat) al 'capitalului fix, corespunzător uzurii, se transferă asupra noi or produse, taduzându-se ta costul producţiei şl recuperat prin preţul de vânzare al acesteia; se constituie astfel resursele băneşti necesare înlocuirii capitalului fix scos din funcţiune. Expresia bănească a acelei părţi din capitalul fix. corespunzătoare uzurii sale, fizice şi morale, care se transmite asupra noilor produse se numeşte amortizare Suma recuperată prin amortizare constituie fondul de amortizare Acesta, ta principal, are rolul de a fi folosit pentru înlocuirea capitalului fix scos din funcţiune. Fondul de amortizare poate servi, tasă. şi la creşterea capitalului fix ta funcţiune, ta următoarele împrejurări: datorită faptului că amortizarea se înfăptuieşte treptat, iar înlocuirea capitalului fix are loc după mai mulţi ani, ta această perioadă, fondul de amortizare este utilizat pentru lărgirea activităţii economice; când se achiziţionează echipamente de producţie cu performante superioare cu acelaşi fond de amortizare, are loc nu numai Înlocuirea capitalului fix scos din funcţiune, ci şi lărgirea dimensiunilor activităţii economice. Revoluţia tehnică şi ştiinţifică actuală, ac-celerând uzura morală a capitalului fix, determinând creşterea eficienţei echipamentului de producţie, impune accelerarea amortizării, deci, reducerea perioadei de amortizare.în funcţie de condiţiile de exploatare a diferitelor elemente ale capitalului fix, precum şi ta vederea preîntâmpinării uzurii morale, se disting mal multe modalităţi de amortizare liniară, progresivă, regresivă, accelerată .

Amortizarea liniară este acel mod de amortizare ta care se utilizează o cotă constantă de amortizare pe toată durata de funcţionare a capitalului fix. Suma medie anuală a amortizării (A) se determină prin luarea în considerare a preţului de achiziţionare a capitalului fix (Kf). a veniturilor obţinute din casarea lui (r). cheltuielilor cu montarea şi demontarea (d) şi a duratei de funcţionare a mijlocului fix, in ani, (T), utilizând relaţia:

Kf - r + d A= ------------- TPrin raportarea amortizării anuale (A) la preţul capitalului fix ce se amortizează (Kf) se determină cota procentuală de amortizare anuală (Ca) : A Ca =----- x 100 KfLa amortizarea progresivă, ţlnându-se seama de gradul uzurii efective a capitalului fix şl de frecvenţa reparaţiilor capitale, care se măresc spre finalul perioadei de funcţionare a acestuia, se stabilesc cote de amortizare crescătoare.Amortizarea regresivă constă în stabilirea unei cote de amortizare descrescătoare pe durata de funcţionare a capitalului fix. Prin această metodă se recuperează mai repede o parte din cheltuielile de achiziţionare a capitalului fix, diminuându-se, astfel, eventualele pierderi datorate uzurii morale a acestuia Amortizarea accelerată este o formă de recuperare rapidă a preţului capitalului fix achiziţionat, ta vederea evitării pierderilor ca urmare a uzurii morale a acestuia.La determinarea amortizării trebuie să se aibă ta vedere că actuala revoluţie tehnlco-ştiinţlflcă accelerează uzura morală a capitalului ftx. determină reducerea perioadei de funcţionare economică a acestuia.

68

înlocuirea echipamentelor scoase din funcţiune cu altele mai perfecţionate. Totodată, trebuie să se aibă în vedere că amortizarea este un element al costului de productie, marimea lui influentind si rentabilitatea.

69

Tema 6 . PlATA CAPITALULUI, CREDITUL SI SITeMUL BANCAR

Student gr Mni 21 Scorobogaci Ion

In mecanismul economiei de piata , moneda, creditul si sistemul bancar constituie un suport important al vietii economice,al carui rol se amplifica in conditiile contemporane.

Piata capitalului si formele sale

Piata capitalului reprezinta relatiile banesti care se formeaza in procesul atragerii si plasari fondurilor banesti ,relatii rezultate din confruntarea cererii si ofertei de capital,formindu-se resursele financiare ale agentilor economici.

Oferta de capital cuprinde totalitatea mijloacelor banesti disponibile pentru plasament la un moment dat sau intr-o anumita perioada de timp si la un anumit pret.Ea include economiile care se formeaza in perioada data,capitalul eliberat dintr-un imprumut sau dinstr-o folosire anterioara,transformarea sumelor inactive,a imobilizarilor,in lichiditati active,capitalurile banesti care devin disponibile pentru un interval de timp etc.

Cererea de capital reflecta totalitatea nevoilor de capital ale agentilor economici la un moment dat ori intr-o anumita perioada,avind in vedere si nivlul dobinzii pe care sunt dispusi s-o suporte.Ea are frept component capitalul solicitat pentru investii,resursele suplimentare necesare pentru functionarea capitalului imprumutat si pentru plata anuitatilor acestuia,mijloacele necesare pentru formarea de reserve etc.

Piata capitalului raspunde unor cerinte obiective ale functionarii vietii economice.In sens larg,ea cuprinde toate posibilitatile de procurare a capitalului,respective atit pietele de credit cit si pietele de titluri de valoare negociabile.daca se are in vedere perioada de timp pentru care se solicita si se oferra capitalul,piata capitalului cuprinde doua component principale,aflate intr-o strinsa legatura: piata capitalului pe termen scurt,cunoscuta mai ales sub denumirea de piata monetara si piata capitalului pe termen mijlociu si lung,cunoscuta si sub denumirea de piata financiara.

Piata de capital pe termen scurt cuprinde relatiile care se formeaza in domeniul atragerii si plasarii fondurilor pe termen scurt ,pina la un an,avind un rol deosebit in finantarea pe termen scurt a activitatii economice.Ea, este in esenta,o piata interbancara,prin care bancile se imprumuta intre ele: cele care au un surplus de incasari il imprumuta celor care au surplus de plati,pe termen de la o zi pina la un an,realizindu-se o functie de compensare a excendentului si deficitului de lichiditati bancare.Tot in cadrul acestei piete,sunt effectuate operatiuni cu active financiare care au scadente scurte,precum si operatiunile de scontare si rescontare a titlirilor de credit si procurarea,in acest mod,a unor fonduri lichide,inainte de scadenta.

Piata de capital pe termen mijlociu si lung cuprinde relatiile in legatura cu atragerea si plasarea de fonduri pe termen mijlociu (1-7 ani) si lung (peste 7 ani).Ea are urmatoarele component : a)piata financiara,formata din piata actiunilor,obligatiunilor si altor titluri financiare pe termen lung;b)piata imprumutarilor pe gaj de titluri pe termen lung (lombardul);c)piata ipotecara.

70

Bursele de valori si rolul acestora

Bursele de valori raspund necesitatii existentei unei piete pe care se concetreaza si se confrunta cererea si oferta de hirtii de valoare,valute,navluri etc. In cadrul lor,se negociaza o gama larga de operatiuni cu hirtii de valoare.Unele burse specializate pe un singur fel de asemenea operatiuni.

Bursele de valori au un rol deosebit in mecanismul de functionare a economiei de piata.

In primul rind ,ele reprezinta o piata permanenta a hirtiilor de valoare,oferind posibilitatea transformarii rapide a acestora in bani lichizi,daca detinatorii respectivi doresc acest lucru,stimulindu-se astfel activitatea investitionala,inlesnindu-se folosirea creditelor bancare.daca bursa n-ar oferi posibilitatea vinderii rapide a hirtiilor de valoare,detinatoriilor n-ar fi dispusi sa-si investeasca capitalul in ele.Totodata,ar fi mult stinjenita si acordarea de imprumuturi de catre banci,deoarece acestea acceptaefecte de comert si alte hirtii de valoare atunci cind,la bursa,se pot urmari cotatiileacestora,astfel incit sa se poata proteja fata de debitori nesiguri.Cotatiile la bursa ofera numeroase indicia privind bonitatea financiara a debitorilor.

In al doilea rind, bursele de valori contribuie la orientarea capitarilor spre cele mai profitabile domenii ale activitatii economice.Ele ofera zilnic,in mod deschis,numeroase informatii privind preturile de piata(cotatiile) ale hirtiilor de valoare,volumul tranzactiilor etc., care sunt un indreptar deosebit de util pentru agentii economici.cotatiile la bursa capata semnificatia unui fel de barometru al conjuncturii economice,putind fi anticipate schimbarile ce se vor produce.Totodata, se asigura o anumita tendinta de stabilizare a preturilor de piata ale hirtiilor de valoare,reducinduse riscul oscilatiilor bruste si de mare amplitudine ale acestora.In mod obisnuit,investitorii vor evita emiterea de noi actiuni in ramurile sau unitatil;e cu capacitate concurentiala slaba si vor favoriza emisiunea in domeniile cu eficienta ridicata,care au perspective si forta concurentiala,potrivit cotatiilor representative ale bursei de valori.

In al treilea rind,bursele de valori au si functii de creditare a unor activitati viitoare,de asanare a economiei de unitati falimentare sau cu rentabilitateredusa.Pe de o parte,bursa,constituind piata pe care hirtiile de valoare sunt comercializate,este aceeacare,pina la urma,le confera acestora calitatea de hirtii de valoare si le da,in fiecare zi,un prêt-cursul(cotatia)de bursa;de regula,cotatiile hirtiilor de valoare cresc sau se micsoreaza in functie de evolutia ascendenta sau descendenta a profitabilitatii societatiilor care le-au emis si de programarele dezvoltarii in perspective a acestora.Pe de alta parte,prin intermediul burselor de valori,economiile si acumularile pot fi utilizate mult mai flexibil de catre posesorii lor.

Organizarea burselor de valori este astfel conceputa incit sa raspunda realizarii,in bune conditiuni,a functiilor ce le sunt specific,sa previna sis a inlature operatiunile cu character speculative.In principiu, o bursa de valori este organizata pe mai multe niveluri si are reguli de functionare riguroase,in scopul prevenirii tranzactiilor pernicioase si manipularii artificial a cotatiilor.Functionarea ei presupune un flux

71

permanent de informatii intre agentii de schimb,comisia operatiilor de bursa,casa de clearing,vinzatorii si cumparatorii de hirtii de valoare.

Dat fiind rolul burselor de valori,rezulta ca,fara acestea este de neconceput functionarea,in bune conditii , a mecanismului economiei de piata.De aceea,infiintarea burselor de valori in Romania este o component da baza a fauririi mecanismului respective.Aceasta problema este in curs de dezvoltare pe masura crearii premiselor reale de functionare a burselor si,in special,a extinderii obiectului activitatii bursiere,respective a hirtiilor de valoare.Aparitia bursei de valori va contribui la mobilizarea mai ampla a resurselor de care dispune societatea si redistribuirea acestora pe criteria economice.

Creditul: continut,functii si forme

Economia de piata presupune libertatea creditului,respective posibilitatea intreprinzatorului de a avea acces liber la capital,pe baza mecanismului pietei,precum si libertatea proprietarului capitalului de a si-l valorifica in aceste conditii.

Creditul este o relatie baneasca care ia nastere in legatura cu acordarea de imprumuturi banesti sau sub forma de bunuri material si servicii,unor personae fizice sau juridice ,iar rambursareaurmeaza sa se efectueze la o data ulterioara,numita scadenta.

Caracterizind specificul creditului,Virgil Madgearu scria ca, prin credit se intelege”schimbul de bunuri actuale contra bunurilor viitoare ,valorificarea unei obligatii viitoare pentru o afacere prezenta.deci,creditul este o afacere in care prestatiunea si contraprestatiunea sunt separate de timp”

Relatia baneasca de credit incuba : a)un raport juridic contractual,prin care o persoana,numita creditor,pune la dispozitia altei personae,numita debitor,o suma de bani,un bun material sau serviciu,evaluate in bani;b)suma respective sau pretul bunului respective se ramburseaza creditorului,de catre debitor,dupa o anumita perioada,numita scadenta; c) pentru folosirea imprumutului,debitorul plateste creditorului un anumit prêt,sub forma dobinzii.

Creditul este ,in economia de piata,o forma specifica de miscare a capitalului cer este dat cu imprumut,avind un rol deosebit ca fort ace dirijeaza resursele,capacitatile de productie,eforturile umane spre anumite obiective,lucru reflectat prin functiile creditului: a) functia distributive,prin acea camobilizeaza resursele banesti disponibile in economie,redistribuindu-le,apoi prin acordarea de imprumuturi;b)sporeste forta de actiune productiva a capitalului,prin faptul ca pune in miscare forte economice latent;c) esteun important factor al cresterii economice,ca urmare a rolului sau in procesul transformarii economiilor in investitii;d) prin libertatea creditului in economia de piata,acesta contribuie proliferarea intreprinderilor mici si mijlocii,stimulindu-se concurenta;e) creditul are si functia de emisiune monetara a banilor de cont ;f) are un rol important in desfasurarea relatiilor economice externe.

Printre elementele care asigura elasticitate si,prin acestea,o larga accesibilitate creditului in economia de piata,sunt consemnarea si transferabilitatea.consemnarearaportului de credit se materializeaza in consimtamintul debitorului privind datoria,creindu-se inscrisul sau titlul de credit.pe aceasta baza,creanta poate fi instrainata I,deci,se poate tranfera calitatea de creditor.Prin transferabilitate ,creditorul nu este legat definitive de raportul de credit respective,ci poate renunta la aceasta calitate,cedind-o,de regula prin vinzare ,altei persoane,interesata in valorificarea capitalului pe aceasta cale.Datorita caracteristicii

72

amintite,creditorii se angajeaza mai usor in raporturile de credit ,se largesc fluxurile de capital,sporesc resursele cresterii economice.In micsorarea lor,valorile care formeaza obiectul creditului nu-si pierd deci calitatea de capital,isi pastreaza aceasta calitate prin continut si functii.

Creditul imbraca mai multe forme.

Dupa forma in care se acorda,creditul este de doua feluri : credit commercial si credit bancar.

Creditul commercial este creditul acordat de furnizor cumparatorilor,sub forma de livrari de marfuri,executari de lucrari sau prestari de servicii,cu plata la o data ulterioara.aceasta forma de credit este o practica straveche care insoteste,in mod firesc,drumul marfii de la producator la consummator.necesitatea acestei forme de credit in economia de piata a aparut ca urmare a faptului ca,unii intreprinzatori au marfuri déjà fabricate pentru vinzare sau au capacitate pentru executarea de lucrari si prestarea de servicii,iar alti agenti economici au nevoie de aceste marfuri,lucrari sau servicii,dar nu dispun de mijloace banesti pentru a le cumpara.Creditul commercial favorizeaza desfacerea productiei respective inainte ca agentul economic comparator sa dispuna de cantitatea de bani necesara.pe aceasta calecreditul commercial accelereaza circuitulsi rotatia capitalului ocupat in sfera productiei si circulatiei.In economia contemporana,creditul commercial este o forma predilecta prin care furnizorul finanteaza activitatea cumparatorului,acoperind o parte semnificativa a resurselor financiare ale intreprinderilor.10-15% USA, 20-22% in Franta,30-35 % Japonia.

De regula ,in cazul creditului commercial,obligatia de rambursare se consemneaza intr-un instrument de credit specific ,care este cambia,utilizindu-se insa sit rata ori biletul la ordin.Aceste documente indeplinesc atit functia de credit pe termen scurt,cit sip e acea de instrument de plata.Creditul commercial decurge din interesele commune ale partilor in cresterea fluiditatii schimburilor si in diminuarea cheltuielilor de organizare,amenajare si intretinere a depozitelor etc. Totodata,el este si un mijloc de concurenta,deoarece acordarea de facilitate in domeniul creditului,de catre furnizor,este o cale suplimentara de atragere a clientele.In acelasi timp,creditul commercial are anumite limite,volumul sau depinzind de marimea capitalului disponibil al firmelor din productia si circulatia marfurilor si de regularitatea revenirii capitalurilor la intreprinzatorii respective.In economia de piata,creditul commercial are o mare audienta si datoria faptului ca el poate fi lesne transformat in credit bancar,prin operatia de scontare a cambiilor si a altor efecte de comert , de catre beneficiarii acestora,in scopul obtinerii,inainte de scadenta a disponibilitatilor banesti cuvenite.

Creditul bancar reprezinta creditul acordat in bani,de catre banci,firmelor sau persoanelor fizice care au nevoie de anumite disponibilitati banesti ,pe o durata determinate.el se deosebeste de creditul commercial prin faptul ca se acorda din capitalul inactive,aflat in cautare de plasament.obiectul creditului bancar il constituie capitalul de imprumut,iar la acordare sa se are in vedere si riscul insolvabilitatii debitorului,fiind garantat cu marfuri,efecte publice,actiuni etc.

Creditul bancar are o dubla destinatie: a)imprumut de capital,cind sporeste capitalul real;b)imprumut de bani,folosit numai ca mijloc de plata,fara a contribui la largirea activitatii economice.

73

Creditul bancar imbraca mai multe forme: a) de scont;b)in cont current;c)de Lombard(pe gaj de efcte publice,de efectede comert si de marfuri;d)ipotecar;d) documentar etc.

In functie de subiectul juridic care angajeaza creditul,acesta se imparte in :a)credit public,contractat de catre stat pentru completarea veniturilor sale;b)credit privat,contractat de catre o persoana particulara ,de catre o intreprindere sau firma privata.

Dupa destinatia creditului,acesta poate fi : a)credit de productie,care este utilizat pentru activittea economica;b)credit de consum destinat achizitionarii unor bunuri de consum (in cazul vinzarii de marfuri cu plata in rate).

In functie de durata acordarii sale ,creditul se clasifica in :a)credit de termen scurt(pina la un an sau 18 luni in unele tari);b)credit pe termen mediu(pina la 7 ani);c)credit pe termen lung(cu scadenta pina la 7 ani).pentru creditele pe termen mediu si lung,experienta internationala a promovat rambursarea treptata,functie de constituirea fireasca,din activitatea economica,a resurselor necesare in acest scop.De asemenea,in sprijinul debitorului,se practica perioada de gratie,axata pe etapele initiale de utilizare a obiectului procurat cu ajutorul creditului,perioada in care nu se platesc rate de rambursare si nici dobinzi.

Dupa aria geografica,creditul este de doua feluri :a)creditul intern,cind atit creditorul,cit si debitorul sunt din tara;b)credit extern sau international,contractat pe piata externa,creditorul si debitorul fiin din tari diferite.

Subliniind rolul creditului in economia de piata,trebuie aratat insa ca,uneori,gradul sau deexpansiune se poate tranforma intr-un element care sa tulbure echilibrul economic.Astfel de urmari apar in conditii de supracreditare,atunci cind creditul este folosit abuziv,devenind un factor generator de inflatie.Totodata,folosirea creditului pentru finantarea unor activitati economice insuficient fundamentate,poate genera dezichilbre structurale,disproportii,cresterea riscului pentru verigile sistemului bancar,cu urmari negative in economie.De aceea,dimensionarea corecta a creditului ,care sa raspunda unor nevoi reale,justificate economic,este deosebit de importanta pentru realizarea echilibrului in economia nationala.

Bancile si sistemul bancar

In economia moderna ,un rol deosebit de imprtant in functionarea pietei capitalului si in desfasurarea relatiilor monetare si financiare ,interne si externe,il au institutiile bancare.Banca este o unitate economica specializata,care organizeaza circulatia baneasca,efectueaza operatiuni de incasari si plati in numerar si decontari intre agenti economici,mobilizeaza mijloacele banesti temporar disponibile in economie,acorda credite,emite titluri de credit,emite si pune in vinzare hirtii de valoare etc.

Rolul bancilor in economia de piata rezulta din principalele lor functii ,ca mijlocitori si centre de credit si de casa ai agentilor economici,avind ca scop obtinerea de profit: mobilizeaza capitalurile banesti inactiv,veniturile disponibile si economiile populatiei si le transforma in capital de imprumut sau le plaseaza in diferite afaceri;emit si pun in vinzare titluri de credit;efectueaza decontari intre agentii economici;presteaza si alte servicii financiare la dispozitia agentilor economici si populatiei.astfel,bancile contribuie la largirea activitatii economice pe calea reditului,la accelerarea vitezei de rotatie a capitalurilor,la micsorarea cheltuielillor de circulatie si a masei banesti necesara

74

circulatiei. Ele indeplinesc un rol important in calitate de intermediar intre debitori si creditori , fiind specializate in constituirea si miscarea capitalului de imprumut Deci, bancile efectueaza urmatoarele operatiuni : a) operatiuni principale passive (atragerea de disponibilitati banesti , sub forma de depuneri in cont ,depuneri de economiietc.); b) operatiuni principale active (acordare de credit ,scontare de cambii si alte efecte de comert ); */c) operatiuni accesorii (incaso,depozite in custodiae ,servicii de casa etc.) In orice tara cu economie de piata exsta , in present ,numeroase banci si tipuri de banci , care sunt structurate dupa anumite criterii si care alcatuiesc un sistem bancar dezvoltat si integrat in economia nationala a fiecarei tari . In cadrul sistemului bancar , se disteng bancile centrale (de regula ,cate una in fiecare tara ),bancile specializate si institutiile speciale de credit . A)Banca centrala ocupa un loc deosebit in cadrul sistemului bancar . Ea este , in economia contemporana , principal institutie prin intermediul careia guvernele realizeaza politica monetara ,valutara ,de plati si de credit , in contextual si subordonata politicii generale economice a tarii . Prin pozitia pe care aceasta banca o are in cadrul sistemului bancar , ea este ‘’banca bancilor’’ ,ca urmare a atributiilor care ii sunt conferite pe linia orientarii si supravegherii activitatii tuturor bancilor , asigurarii unei inalte functionalitati intregului sistem bancar . Rolul multifunctional al bancii centrale rezulta din functiile pe care le indeplineste: functia de emisiune a monedei nationale , functiei in care banca central are un rol primordial si preponderant in creatia monetara ;reglarea circulatiei monetare iterne ;emisiunea instrumentelor de credit ,aplicand ,in acest domeniu ,poltica monetara si de credit a guvernului ;acorda credite statului si bancilor comercialee sub forma rescontului **/de cambia,imprumuturilor de gaj de efecte , comerciale ,lombardarea ***/de efecte publice etc.; efectueaza operatiuni de decontare intre bancile comerciale si pastreaza depozitele acestora ; primeste si pastreaza rezervele de aur ale statului ;realizeaza politica valutara a tarii ;administreaza rezervele bugetare si valutare ale statului ;reprezinta statul in relatiile valutare si de credit internatiunale etc.

*/Efectele de comert :titluri de credit p-rin care se constata obligatia unei personae , numita debitor , de a face ceva unei alte personane ,numita creditor , la o anumita dalta . Din categoria efectelor de comert fac parte :cambia,biletul la ordin ,cecul,mandatul si varantul . **/Rescontare : scontarea , la banca central , a unei cambii ,polite,etc. care au fost deja scontate . Reprezinta ,deci, operatiunea prin care o banca vinde bancii centrale , inainte de scandenta ,cambia aflate la ordinal sau , pentru a accelera rotatia capitalului si in vederea largirii plasamentului . Rescont: suma de bani , egala cu dobinda cuvenita bancii centrale , pentru achitarea anticipate a unei polite deja scontata ,inclusiv comisionul perceput pentru acoperirea cheltuielilor ocazionale de operatia de rescontare . ***/Lombardare :operatia prin care bancile acorda imprumuturi sau avansuri garantate cu efecte publice , care se depun cu gaj .

Resursle bancii centrale sunt : capitalul propriu ; capitalul de rezerva ;depunerile bancilor specializate , ale diferitor firme si ale statului ;emisiunea de bancnote ,care constituie cea mai importanta sursa . Modul de organizare si functionare a banicii central difera de la tara la tara , asa cum este prevazut in statulul fiecaruei banci .

75

B. Bncile specializate –ca termen generic utilizat pentru a desemna orice alta banca decat banca central cuprind institutiile care deruleaza operatiuni specifice activitatii bancare . In cadrul structurilor bancare ale tarilor cu economie de piata dezvoltata ,bancile specializate sint foarte diversifitate , ele putind fi differentiate dupa tipl operatiunilor sau dupa sfera teritoriala de cuprindere. Cele mai frecvent intilnite sunt : 1. Banci de deposit (uneori denumite si banci de afaceri ) care realizeaza cea mai mare parte a activitatii lor pe plan intern , prin atragerea de depozite si acordarea de credite , pe termen scurt si mijlociu , firmelor si persoanelor fizice . In unele tari (SUA , Germania, etc . ) , ele se ocupa si cu emisiunea si plasarea hirtiilor de valoare , acordarea creditelor pe gaj de hartii de valoare societatilor financiare , etc . Totusi , in multe privinte , activitatea acestor banci este complementara bancilor comerciale . 2. Banci comerciale , isi desfasoara activitatea atit pe plan intern , cat sip e plan international . Activitatea lor este foarte diversa si , prin aceasta , ocupa un loc deosebit de important in cadrul sistemului bancar :acordarea de credite firmelor ;acceptarea de depuneri de la alte banci si firme;administrarea averilor ; plasamentul imprumuturilor;finantarea schimburilorcomerciale ale tarii unde sunt amplasate :acordarea de credite pe termen mijlociu si lung pentru export ,mobilizand, in acest scop , fonduri prin emiterea de obligatiuni ;acorda credite filialelor bancare sau comerciale ale tarii in strainatate : realiseaza operatiuni de comision, care constau in indeplinirea dispozitiilor primate din partea clientilor ,operatiuni in care nu sunt , in mod nemijlocit , angajate fondurile proprii ale bancii (operaatiuni de remitere ,acreditive, operatiuni de incaso ) 3. Banci specializate in finantele comertului exterior , au ca obiect de activitate atit operatiuni de casa , cat si operatiuni de credit privind derularea raporturilor economice internatiunale . 4. Banci ipotecare ,acorda imprumuturi in numerar sau in scrisuri funciare de regula pe termen lung , garantate cu ipoteca asupra terenurilor sau cladirile debitorului . 5. Banci locale ,care opereaza pe plan intern , sau ca principal activitate servirea clientele locale , formate din firme mici si mijlocii , pr cum si personae particulare . Activitatea lor cuprinde atragerea de depozite , acordarea de credite , administrarea averilor etc . 6. Casele de economii sunt institutii bancare , cu retea vasta de mobilizare a disponibilitatilor banesti ale populatiei , prin diferite instrumente de economisire .Resursee pe care le detin sunt plasate in hartii de valoare , in imprumuturi acordate bancilor comerciale , altor agentii economici , statului si propriei clientele

C. Institutiile speciale de credit cuprind banci cooperatiste , societati de asigurare , societati de constructii etc . Tara noastra dispunea , in perioada interbelica , de un puternic sistem bancar .Astfel , in anii ’30 , existau circa 1500 banci comerciale si circa 9000 banci cooperatiste . Acest sistem a fost , practice , lichidat in 1948. Deoarece , fara mecanismului ramificat si amplu al sistemului bancar nu este de conceput functionarea in bune conditiuni a mecanismului ramificat si amplu al sistemului bancar nu este de conceput functionarea in bune conditiuni a mecanismului economiei de peata , edificarea unui asemenea sistem modern in Romania se afla in plina desfasurare . Prin adoptarea Legi nr. 33/1991 privind activitatea bancara sa a Legii privind statutul Bancii Nationale a Romaniei , s-a constituit , pe plan institutional ,sistemul bancar. Potrivit Legii 33/1991,activitatea bancara in tara noastra se desfasoara prin Banca Nationala a Romaniei si prin societatile bancare , ca societati

76

comerciale , constituite in baza Legii in 31/1990 privind societatile comerciale . Banca Nationala a Romaniei , ca ‘’banca a bancilor’’ , este banca centrala a statului , avind personalitate juridica . Este organul unic de emisiune al statului si stabileste reglementarile in domeniul monetar , de credit , valutar si de plati . Ea realizeaza supravegherea activitatii tuturor societatilor bancare , le refinanteaza si asigura lichidarea sistemului bancar . Societatile bancare – respectiv bancile comerciale si celelalte banci –sunt personae juridice romane si se supun reglementarilor stabilete de catre Banca Nationala a Romaniei pentru faptuirea politicii monetare ,de credit ,valutare si de plati ,de asigurare a prudentei bancare si de supraveghere a societatilor bancare . Potrivit legislatiei adoptate ,toate societatile bancare din Romaniei , inclusiv sucursalele bancilor straine aflate in tara noastra , pot efectua gama complete de operatiuni banesti atit in monede nationala , cat si in valuta , atit cu personae fizice si juridice romane,cat si straine . Aceasta autorizare acordata societatilor bancare , de a efectua , cu sau pentru orice client ,toate genurile de tranzactii , stimuleaza competitia pentru atragerea clientele,prin ridicarea calitatii serviciilor oferite.ocietatile bancare –repectiv bancile comerciale si celelalte banci-sunt personae juridice romina si se supun reglementarilor stabilite de catre Banca Nationala a Rominiei pentru infaptuirea politicii monetare,de credit,valutare si de plati,de asigurare a prudentei bancare si de supraveghere a societatilor bancare.

77

Tema 7.Productivitatea factorilor de producţie

Studenta Gr.MnI 21 Gherghişan Daniela

Nivelul şi dinamica producţiei depind atît de volumul,structura şi dinamica factorilor de productie, cît şi nivelul şi dinamica productivităţii în procesul uitilizării acestora.

Conceptul de productivitate şi formele productivităţii

În general, prin productivitate se înţelege capacitatea de a produce, raportul măsurabil între o producţie dată şi ansamblu factorilor care au contribuit sau unul din aceşti factori. Ea poate fi interpretată atît ca randament al utiliyării şi combinării factorilor de producţie, cît şi sub forma necesarului acestora.*/ În primul cay, productivitatea exprimă producţia obţinută la unitatea de factori de producţie, în timp ce, în al doilea caz, reflectă cheltuielile cu factori de producţie pentru obţinerea unei unităti de producţie.

În funcţie de aceste doua modalităţi de exprimare, sporirea productivităţii factorilor presupune, fie mărirea producţiei la unitatea de factori de producţie, fie micşorarea eforturilor cu factorii de producţie pentru obţinerea unei unităţi de producţie.

Ţinînd seama de mărimile care se corelează, productivitatea factorilor poate fi medie sau marginală.

Productivitatea medie se referă la ansamblu producţiei şi factorilor, ceea ce corespunde unei caracteristici medii a acesteia. Productivitatea medie reprezintă raportul măsurabil dintre volumul producţiei totale şi volumul factorilor respectivi ăntr-o perioadă dată.

Pentru a evidenţia ifluenţa pe care o are asupra mărimii producţiei modificările factorilor de productie se utilizează conceptul de productivitate marginală, care exprimă raportul măsurabil dintre variaţia producţiei şi variaţia unui factor de producţie ( a tuturor factorilor ) dintr-o perioadă faţă de alta.

Productivitatea marginală a factorilor de productie are o largă utilizare în deciziile economice privind stabilirea dinamicii producţiei, combinarea factorilor de producţie, investiţiile, repartiţia venitului total între factorii de producţie, relaţiile economice intrenaţionale etc.

Productivitatea factorilor de producţie prezintă importanţă pentru orice activitatea economică. Prin intermediul ei se poate stabili oportunitatea şi valabilitatea unei activităţi, atît din punct de vedere al întreprinzătorului, cît şi cît al beneficiarului.

78

______________________

*/Randamentul se defineşte ca fiind efectul util al unui factor de producţie într-o unitate de timp.În ţara noastră pentru a se măsura efectul util al forţei de muncă se utilizează noţiunea de productivitate a muncii. Noţiunea de randament se foloseşte cu precădere pentru mijloacele de muncă (randamentul utilajelor,uneltelor etc.) şi pentru obiectele muncii (randamentul folosirii materialelor prime, a combustibilului, a pamîntului etc.).

Pentru exprimarea generală a relaţiei dintre efectele economice utile şi efortul cu factorii de producţie se utilizează, de regulă, categoria de eficienţă economică,care are însă o sferă de cuprindere mai largă decît cea de productivitate şi mai multe forme de exprimare.

La nivel fiecărui agent economic individul sau asociat, cerinţa esenţială care se impune este ca înfăptuirea scopului propus să aibă loc în condiţiile utilizării cu maxim de raţionalitate a tuturor factorilor de producţie.

În strînsă legătură cu factorii de producţie şi cu condiţiile de producţie, cu specificul ramurilor şi sectoarelor de activitate economice, cu nivelul de organizare şi luare a deciziilor activităţilor economice, deosebim mai multe forme ale productivităţii:

a) În funcţie de factorii de producţie care se utilizează şi se combină deosebim formele de bază ale productivităţii – productivitatea muncii, productivitatea capitalului, productivitatea capitalului fix, productivitatea capitalului circulat, productivitatea pămîntului etc.- şi productivitatea globală, care ia în considerare efortul integral cu factorii de producţie.b) În funcţie de condiţiile în care se desfăşoară producţia productivitatea factorilor poate fi individuală şi socială. Productivitatea individuală a factorilor exprimă productivitatea cu care sunt utilizaţi factorii de producţie în condiţiile specifice, individuale de producţie, de dotare tehnico-materială, de calificare a lucratorilor, de intensitate a muncii, de organizare a producerii, conducerii şi a muncii etc. Productivitatea individuala determină costul de producţie individual, de întreprindere, nivelul retribuţiei factorilor de producţie şi rentabilitate factorilor de producţie. Sporirea salariilor angajaţilor poate avea loc doar în limitele productivităţii muncii. Productivitatea socială reprezintă productivitatea cu care sunt utilizaţi factorii de producţie în condiţiile medii, normale din punct de vedere social, de înzestrare tehnică, calificare, organizare etc. Ea stă la baza determinării preţurilor de vînzare ale produselor; sporirea ei oferă posibilitatea reducerii preţurilor de vînzare ale bunurilor materiale şi tarifelor serviciilor, creşterea competivităţii bunurilor economice pe plan naţional şi internaţional, măririi venitului naţional şi, pe această bază, resurselor destinate consumului şi dezvoltării.c) În raport cu diviziunea muncii în cadrul economiei naţionale se conturează formele speciale ale productivităţii: productivitatea factorilor de producţie din agricultură, industrie, construcţii etc. Legăturile normale care există între diferite ramuri de activitate stau la baza interdependenţelor ce se creează între diferitele forme speciale ale productivităţii, determinînd productivitatea întregii economii naţionale.d) Pornind de la împărţirea economiei naţionale în sectoare economice, putem delimita: productivitatea sectorului primar, productivitatea sectorului secundar , productivitatea sectorului terţiar etc., între care există relaţii de interdependenţă.e) Corespunzător nivelurilor de organizare şi conducere a activităţilor economice, productivitatea se poate strucura la nivel micro, mezo şi macro-econimic. Productivitatea de la nivel superior depinde de productivitatea realizată de fiecare subsistem care-l compune. De pildă, productivitatea la nivelul unei întreprinderi va depinde de productivitatea fiecărei secţii, a atelierelor ce

79

compun întreprinderea. Productivitatea naţională va depinde de productivitatea tuturor ramurilor economice.

Modalităţi de determinare a productivităţii factorilor de producţie

În condiţiile actuale, cînd presiunea exercitată de nevoia socială supra resurselor se intesifică, iar mecanismele concurenţei favorizează activităţile economice pozitive şi elimină pe cele nerentabile, se impune tot mai mult folosirea unor indicatori cu ajutorul cărora să se măsoare nivelul productivităţii factorilor de producţie a oricărei activităţi economice.

Pentru fundamentarea indicatorilor de exprimare a producţiei factorilor se impune respectarea unor principii, şi anume:

a) luarea în considerare a efortului integral de factori, avansaţi, ocupaţi şi consumaţi;b) reflectarea complexităţii producţiei pe diverse structuri ale economiei naţionale.Acest principiu are în vedere următoarele: producţia poate fi globală, finală şi nou creată; ea poate fi exprimată în unităţi fizice, natural-convenţionale şi valorice, fiecare avînd anumite limite;c) delimitarea în timp şi spaţiu atât a producţiei, cât şi a factorilor corespunzători;d) asigurarea comparabilităţii indicatorilor care exprimă producţia şi factorii de producţie. Acest principiu presupune ca indicatorii să aibă acelaşi conţinut social-economic, să fie utilizate aceleaşi metodologii de determinare, evaluarea să se facă în acelaşi sistem de preţuri. În cazul eforturilor, comparabilitatea presupune şi omogenizarea componentelor integrale, care se realizează prin transformarea tuturor factorilor intr-unul singur, omogen. În vederea asigurării comparabilităţii factorilor şi producţiei este necesară actualizarea acestora. Actualizarea are ca scop luarea în considerare a neechivalenţei cheltuielilor cu factorii de producţie şi a producţiei obţinute în diferite momente de timp. Factorul de actualizare (a) serveşte la compararea şi însumarea unor mărimi referitoare la momente diferite, reducându-le la un moment dat (cel iniţial sau unul din viitorul mai apropiat). De obicei, factorul de actualizare are forma:

a=(1+r)-t , în care: r este rata anuală a scontului, iar t este timpul (în ani calendaristici).

Deoarece r > 0, a < 1. Dacă y0 este valoarea mărimii economice y în momentul iniţial, iar y t este estimaţia aceleiaşi mărimi intr-un moment viitor t, atunci valoarea scontată actualizată a mărimii yt este:

Y0= (1+r)-t • yt

Complexitatea deosebită a procesului de producţie, diversitatea formelor pe care le capătă corelaţia dintre producţie şi factorii de producţie fac necesară existenţa unui număr mare de indicatori, cu caracter parţial şi global, care să permită construirea lui într-o viziune sistemică. Construirea sistemului de indicatori al productivităţii presupune cuantificarea factorilor de producţie şi a producţiei şi stabilirea relaţiilor dintre factori şi producţie.

Determinarea nivelului productivităţii factorilor de producţie se poate face utilizând metoda clasică metoda funcţiilor de producţie.

80

a) Prin metoda clasică, productivitatea se determină raportând fie indicatorii producţiei la indicatorii factorilor de producţie, fie, invers, raportând indicatorii factorilor de producţie la indicatorii de producţie. În principiu, indicatorii au următoarele forme de exprimare:

-productivitatea medie ( ):

şi (1)

unde, P - producţia; Fpi – factorii de producţie (i=1,2 …n);

-productivitatea marginală (Wm):

şi (2)

unde: dP – variaţia producţiei; dFpi – variaţia factorilor de producţie.

Indicatorii parţiali ai productivităţii se determină pe baza relaţiilor:

-productivitatea muncii :

- medie : =P/L (3)

- marginală : WL=dP/dL (4)

unde : L – munca

- productivitatea capitalului fix :

- medie : kf = P/k.f. (5)

- marginală : W m.k.f.= dP/dk.f. (6)

unde : k.f. – capitalul fix

- productivitatea capitalului circulant */ :

- medie : k.c. = P/k.c. (7)

- marginală : Wm.k.c.= dP/dk.c. (8)

Productivitatea medie globală ( ) se poate determina după relaţia :

(9)

81

unde , a = L/P exprimă consumul specific de muncă la o unitate data de producţie;

coeficientul a serveşte la transformarea capitalului în unităţi de muncă, asigurându-se astfel posibilitatea insumării muncii cu capitalul.

Această formulă are meritul de a lua în calcul concomitent toşi factorii de producţie, având o putere superioară de reflectare a realităţii faţă de productivitatea fiecărui factor de producţie. Numai astfel se poate vedea eficienţa combinării factorilor de producţie, a înlocuirii parţiale a unui factor cu un alt factor; aşa poate fi înţeleasă o

______________________

*/ Conceptul de productivitate a capitalului, ca expresie a venitului national pe unitatea de capital, a fost elaborat de E.Domar. În acelaşi timp cu Domar, Roy F. Harrod, în 1947, a definit pentru prima dată coeficientul capitalului. E.F.Harrod priveşte coeficientul capitalului atât ca un coeficient mediu, cât şi ca un coeficient marginal. Coeficientul mediu al capitalului (C) ce determină raportând capitalul în funcţie (K) la venitul unei perioade (y), astfel : C=K/y; Coeficientul marginal al capitalului (Cr) este un raport dintre capitalul suplimentar (Δk) şi sporul de venit (Δy) căruia îi dă naştere : Cr=Δk/Δy. Întrucât capitalul suplimentar (Δk) este egal cu investiţiile (I), coeficientul marginal al capitalului mai poate fi reprezentat şi prin relaţia :

Cr = I/Δy

(vezi Harrod, R.F. – Towards a dynamic economics, London, Macmillan, 1963, p22).

eventuală scădere a productivităţii capitalului fix comcomitent cu creşterea productivităţiii muncii sau/şi a productivităţii capitalului circulant.

Corelaţia dintre productivitatea globală şi productivitatea parţială a factorilor poate fi exprimată pornindu-se de la relaţia (9), astfel :

(10)

De unde,

(11)

Din relaţia (11) rezultă că productivitatea medie globală este dependentă de productivitatea medie a muncii, de productivitatea media a capitalului fix şi productivitatea medie a capitalului circulant. Ea este o compunere neliniară de productivităţi parţiale ale factorilor de producţie. Cu alte cuvinte productivitatea globală a factorilor de producţie nu reprezintă altceva decât productivitatea muncii combinată cu valorile productivităţii capitalului fix şi ale productivităţii capitalului circulant.

82

Pentru a cunoaşte care sunt activităţile ce produc o valoare dată cu un minim de muncitori şi concomitent cu un minim de capital, în scopul stabilirii priorităţilor în dezvoltarea pe ramuri a unei economii naţionale, economistul român Mihail Manoilescu (1891-1950) a reunit formulele cu care a determinat separat

prductivitatea muncii ( ) şi productivitatea capitalului ( ) în una singură, “fiindcă ea dă o expresie numerică pentru modul de folosire a muncii şi capitalului de către industrie”. 1

unde: P – producţia netă anuală a unei ramuri; T – numărul de salariaţi; C – capitalul investit.

Modulu de determinare a productivităţii fiecărui factor de producţie prin metoda clasică i se obiectează faptul că o producţie creată prin aportul combinat al tuturor factorilor de producţie se raportează, pe rând, la fiecare factor de producţie, ca şi cum ar fi rezultatul acestuia, ceea ce evident nu corespunde realităţii. Totodată, sunt posibilie evoluţii contradictorii ale productivităţii nor factori de producţie în cazul substituirii lor. De pilda, prin substituirea parţială a muncii cu echipamente de producţie de nivel tehnic superior, poate aparea următoarea situaţie: productivitatea muncii creşte, dar productivitatea capitalului fix (acesta, exprimat prin preţ) se micşorează, ceea ce necesită o analiză suplimentară pentru luarea deciziei de substituire dintre factori. Pentru a depăşi aceste limite se utilizează una dintre metodele de calcul existente în economia modernă, cea a funcţiilor de producţie.

b) Determinarea productivităţii prin utilizarea funcţiilor de producţie

______________________

1/ Manoilescu, Mihail, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior, Rditura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p.95

În literatura economică se apreciază, adeseori, că cea mai bună reprezentare a legăturii dintre rezultatele producţiei şi factorii de producţie, în condiţiile substituibilităţii parţiale între factorii de producţie, este o funcţie de tip Cobb-Douglas. Ea este folosită pentru punerea în evidenţa a dependenţei producţiei de mărimea consumurilor de factori, pentru determinarea nivelului productivităţii factorilor de producţie etc.

Funţia de producţie Cobb-Douglas în forma sa originală a avut următoarea exprimare :

P = A x Lα x Kβ, cu condiţia : α + β = 1 (12)

83

unde, P – producţia; L – munca; K – capitalul fix în funcţiune; α – coeficientul de elasticitate a producţiei în raport cu munca; β – coeficientu de elasticitate a producţiei în raport cu capitalul fix; A – coeficientul de proporţionalitate între muncă şi capital.

Coeficienţii α şi β se determină după următoarele relaţii:

(13)

Înlocuind pe P din relaţia (3) şi (5) cu valoarea lui din relaţia (12) rezultă :

- productivitatea medie a muncii :

(14)

- productivitatea medie a capitalului fix :

(15)

Funcţia de producţie Cobb-Douglas, în forma sa originală, nu serveşte decât la exprimarea legăturii producţie/factori de producţie atunci când tehnica folosită este invariabilă, calificarea muncii nu se schimbă şi, în sfîrşit, când nu are loc progres ethnic şi orice creştere a producţiei se datorează creşterii volumului factorilor calitativi neschimbaţi, iar creşterea productivităţii poate rezulta din schimbarea raportului K/L, ceea ce înseamnă folosirea mai intensă a unuia sau altuia din factori. Toate acestea au impus completări la formula originală, inclunzându-se şi o variabilă referitoare la progresul tehnic. Forma cea mai uzitată pentru cazul cu două variabile este funcţia de producţie propusă de Solow :

P(t)=Lα•Kβ•eλt (16)

unde : t este timpul; λ este un parametru care reprezintă ritmul progresului tehnic.

Făcând înlocuirile corespunzătoare, obţinem :

- productivitatea medie a muncii :

(17)

- productivitatea medie a capitalului fix:

(18)

84

În statistica internaţională, principalii indicatori utilizaţi la nivelul naţional pentru exprimarea productivităţii factorilor sunt :

-pentru productivitatea muncii : PNB/Nr. Persoanelor ocupate (Nr. ore-om), în care PNB – produsul national brut;

-pentru productivitatea capitalului fix în funcţiune : PNB/Kf;

-pentru capitalulcirculant :

• indicatorul materialintensivitatea economiei : Kc/PNB;

• indicatorul energointensivitatea economiei : consumul de energie kwh/PNB;

• indicatorul metalintensivitatea economiei : consumul de metal în unităţi fizice/PNB.

Secţiunea 3.Dinamica productivităţii şi factorii de influenţă

Nivelul productivităţii are un caracter dinamic. Evoluţia productivităţii se determină prin indicii productivităţii, raportând nivelul productivităţii din perioada curentă la cel din perioada de bază :

(19)

în care, Iw- indicele productivităţii; IP- indicele producţiei; IFp-indicele factorilor de producţie.

În funcţie de raportul dintre dinamica producţiei şi dinamica factorilor de producţie, vor rezulta următoarele situaţii în evoluţia productivităţii: de creştere a productivităţii, IW>1, atunci când IP > IFp ; de stagnare a productivităţii, Iw=1, atunci când Ip=IFp; de scădere a productivităţii , Iw<1, atunci când Ip<IFp.

Creşterea productivităţii este o necesitate obiectivă a dezvoltării şi progresului fiecărui agent economic, a societăţii in ansamblu; ea are un caracter legic. Istoria umanităţii demonstrează că întotdeauna progresul şi prosperitatea sunt de partea celor care gospodăresc mai bine, pe termen lung, factorii pe care îl utilizează. Creşterea productivităţii determină : sporirea producţiei cu acelaşi volum de factori de producţie; reducerea costului de producţie şi pe această bază, sporirea profitului, a rentabilităţii; stabilitatea şi posibilitatea reducerii preţurilor; creşterea competivităţii produselor pe piaţa naţională şi mondială : ridicarea veniturilor agenţilor economici; reducerea timpului de muncă şi creşterea timpului liber; locul şi puterea unei ţări în economia mondială.

În legatură cu dinaminca productivităţii factorilor de producţie, gîndirea economică, încă de la formarea ei ca ştiinţă, apreciază existenţa şi a unei legi a productivităţii marginale descrescînde, denumită şi legea universală a fertilităţii descrescînde sau a randamentelor descrescînde sau legea randamentelor neproporţionale. Această lege a fost sesizată mai întîi in agricultură şi avea denumirea de legea fertilităţii descrescînde a solului. Mai tîrziu, o serie de autori explică că această lege are o sferă mai largă de

85

existentă, ea se referă la orice domeniu de activitate. Potrivit acestei legi, într-un proces de producţie care necesită utilizarea mai multor factori, dacă va creşte cantitatea unuia dintre ei, ceilalţi rămînînd stabili, volumul producţiei suplimentare consecutiv fiecărei creşteri a acestui factor (productivitatea marginală) tinde mai întîi să crească, apoi, trecînd printr-un punct maxim, sfărşeşte întotdeauna prin a se diminua.Această lege este valabilă în anumite limite; ea presupune ca mărimile suplimentare crescătoare a le factorului variabil (în principiu munca) combinat în procesul productiv cu factorul constant (în principiu capitalul) pun întotdeauna în acţiune totalitatea acestui factor fix. Ea acţionează numai atunci cînd investiţiile suplimentare se realizează în echipament de producţie la acelaşi nivel tehnic cu al investiţiilor anterioare. Ea acţionează cînd tehnica progresează, cînd mijloacele tehnice şi tehnologice se perfecşionează.

Rezultă că legea productivităţii marginale descrescîndă nu are un caracter absolut. Ea are un caracter relativ, acţionează ca tendinţă. Limitarea acţiunii acestui proces se poate face prin măsuri de creştere a productivităţii factorilor.

Productivitatea se află sub influenţa tuturor condiţiilor materiale şi sociale în care se desfăşoară producţia, condiţii variate şi tot mai complexe. Ea este determinată de mai multe categorii de factori, dintre care precizăm : factori naturali : fertilitatea solului, condiţiile climaterice, adîncimea sau concentraţia în zăcăminte etc.; factori tehnici : mecanizarea, automatizarea şi cibernetizarea producţiei, modernizarea proceselor tehnologice; gradul de protecţie şi securitate a muncii etc.; factori economici : organizarea ştiinţifică a producţiei şi a muncii, ridicarea gradului de calificare a forţei de muncă, cointeresarea materială etc.; factori psihologici : gradul de adaptare în condiţiile de muncă, influenţa relaţiilor de muncă, gradul de satisfacţie oferit de munca prestată; factori de structură : modificări în sfera producţiei unei întreprinderi şi pe ramuri ale economiei naţionale; factori sociali-polici : sistemul de conducere a muncii şi al economiei naţionale, stimularea morală în muncă, orientarea generală a politicii economice şi sociale etc.

Progresul tehnic, prin formele sale principale – mecanizarea simplă şi complexă, automatizarea, electronizarea, electrificarea, chimizarea, chimizarea şi perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie, înnoirea şi modernizarea produselor etc. are un rol hotărîtor în creşterea productivităţii muncii. Progresul tehnic conduce, de regulă, la creşterea înzestrării tehnice a muncii şi, prin aceasta, la creşterea producţiei pe lucrător. Din punct de vedere economic, este necesar ca dinamica productivităţii muncii să fie mai mare decît dinamica înzestrării tehnice a muncii. Totodată, prin progres tehnic se reduc consumurile specifice de materii prime, materiale, combustibil şi energie; se reduce necesarul relativ de capital fix pe unitatea de producţie. Prin toate acestea creşte productivitatea globală a factorilor de producţie.

În strînsă legătură şi dependenţă de progresul tehnic se află ridicarea calificării lucrătorilor – factor important de sporire a productivităţii muncii. Îmbogăţirea continuă a cunoştinţelor tehnice, economice şi de cultură generală, expresie a ridicării calităţii forţei de muncă, permite lucrătorilor perfecţionarea tehnicii existente şi promovarea tehnicii noi, îmbunătăţirea organizării producţiei, ridicarea calităţii produselor şi înnoirea lor, economisirea muncii pentru fiecare produs, sporirea numărului produselor şi valorii acestora.

Perfecţionarea organizarii conducerii,producţiei şi a procesului de muncă, a activităţii manageriale în general este un factor important de creştere a producţiei şi productivităţii muncii prin folosirea cît mai

86

bună a potenţialului factorilor de producţie. Complexitatea proceselor economice, ritmul intens al derularii lor, mulţimea factorilor de infulenţă determină organizarea ştiincifică a însăşi conducerii întreprinderii. Printre problemele pe care le are de rezolvat, pe această linie, conducerea întreprinderii, se află : prevedera perspectivelor activităţilor pe care le conduce organizarea activităţilor respective, elaborarea organigramei întreprinderii, liarea deciziilor în timp utilşi fundamentate ştiincific stabilirea riguroasă a responsabilităţilor fiecărui compartiment,a fiecărei persoane :organizarea unui sistem informaţional şi de evidenţă pentru cunoaşterea operativă şi exactă a proceselor economice :controlarea activităţilor etc.Organizarea ştiinţifică a producţiei propriu-zise se referă,în general,la stabilirea şi asigurarea unor fluxuri tehnologice raţionale, aprovizionarea ritmică cu materii prime, energie etc., folosirea completă a utilajelor şi suprafeţelor de producţie optimizarea seriilor de fabricaţie; asigurarea ritmicităţii producţiei în toate secţiile, desfacerea produselor etc. Organizarea ştiincifică a muncii se referă la probleme cum sunt : asigurarea unui raport optim între capacităţile de producţie şi numărul personalului pe diferite calificări; repartizarea forţei de muncă pe diferite locuri de muncă potrivit cerinţelor tehnice şi tehnologice, asigurarea unui raport optim între diferite categorii de lucrători, organizarea locurilor de muncă, normarea ştiinşifică a muncii şi a producţiei. În organizarea ştiincifică a muncii se ţine seama şi de concluziile unor ştiinţe cum ar fi sociologia muncii, psihologia muncii ,ergonomia.

Renumerarea muncii direct proporţional cu nivelul şi variaţia productivităţii muncii şi răspunderea materială pentru nerealizarea sarcinilor de producţie şi pentru pagubele aduse întrprinderii au un rol important în valorificarea potenţialului de muncă, de creaţie a fiecărui lucrător, de consolidare a motivaţiei privind necesitatea participării la desfăşurării unei activităţi de calitate, eficienţă.

Aceşti factori vizează mai ales creşterea productivităţii muncii în întreprindere. Daca avem în vedere întreaga economie naţională, există factori dintre care precizăm : perfecţionarea structurii pe ramuri a economiei naţionale; perfecţionarea conducerii şi organizării întrgii economii naţionale. Perfecţionare organizării sociale a producţiei se referă la probleme cum sunt : concentrarea producţiei; combinarea producţiei; specializarea şi cooperarea întreprinderilor; amplasarea raţională pe teritoriu a întreprinderilor etc.

87

Tema 8. COSTUL DE PRODUCŢIE. RENTABILITATEA

Studenta Gr.MnI 21 Leviţchi Ecaterina

Fundamentarea ştiinţifică a ofertei de bunuri materiale şi servicii, alocarea de resurse economice pe diverse ramuri sau subramuri. extinderea sau restrângerea activităţii agenţilor economici, restructurările şi retehnologizările au la bază calcule economice privind costul de producţie şi eficienţa. Totodată, cunoaşterea activităţii economice, in desfăşurarea ei, a cheltuielilor şi rezultatelor obţinute, gestiunea resurselor impun studierea factorilor de producţie nu numai în procesul alocării şi combinării, ci şi consumării lor Ca urmare, este necesară calcularea costului de producţie, a cărei problematica ţine de nivelul microeconomic, deoarece întreprinderile, ca centre de decizie, combină, într-un fel sau altul, factorii de producţie, efectuează cheltuieli de resurse şi obţin rezultate.

Consumul factorilor de producţie şi costul

Consumul factorilor de producţie înseamnă întrebuinţarea nemijlocită a acestora la producerea de bunuri materiale şi servicii. în cadrul căreia resursele economice alocate se regăsesc in conţinutul material şi/sau în preţurile rezultatelor obţinute

Diversitatea factorilor de producţie dă naştere unor deosebiri în procesul consumării lor Astfel, consumul factorului munci presupune utilizarea potenţialului de muncă al lucrătorilor, ca agenţi activi ai producţiei, potrivit specialităţii şi nivelului lor de calificare, regăsindu-se in rezultatele ce se obţin numai valoric, in expresie bănească, prin salarii. Consumul bunurilor capital, ca factor de producţie derivat, se caracterizează prin aceea că - in cazul capitalului fix (echipamente tehnice - maşini, utilaje, instalaţii etc.). acesta se consumă nu dintr-o dată. ci in mai multe acte de producţie. în decursul unei anumite perioade de timp, regăsindu-se numai valoric în bunurile care se obţin, prin amortizare. - în cazul capitalului circulant, acesta se consumă integral in fiecare act de producţie şi se regăseşte în bunurile care se obţin atât valoric (prin preţurile lor) cât şi material (când este vorba de materii prime şi materiale) Consumul resurselor naturale, ca factor de producţie primar, originar, presupune întrebuinţarea acestora la producerea de bunuri materiale şi servicii şi reflectarea lor in rezultatele obţinute, valoric, prin preţul

88

pământului in agricultură) şi al celorlalte resurse naturale atrase in circuitul economic, precum şi material (minereuri, petrol, gaze naturale etc.).

Consumul factorilor de producţie poate fi privit atât pe întreaga producţie, de un fel sau altul, denumit şi consum global, cât şi pe unitatea de produs sau de rezultat obţinut (un autoturism, o tonă de grâu sau de cafea, o garnitură de mobilă, un calculator electronic, un apartament etc.).

În ceea ce priveşte latura cantitativa a factorilor de producţie, întreprinzătorii îi antrenează în mod diferit. Astfel, pe termen scurt. în vederea măririi producţiei, apelează la angajarea mai multor lucrători şi la materii prime şi materiale suplimentare, "m condiţiile în care factorul capital fix rămâne constant. Pe termen lung, însă, toţi factorii de producţie sunt variabili, deoarece mărimea producţiei implică modificări la toţi factorii de producţie, inclusiv capitalul fix (de exemplu, pentru a-şi spori producţia, agentul economic poate să recurgă şi la o nouă uzină de dimensiuni mai mari, ce se poate realiza numai pe termen lung) Desigur, creşterile cantitative de factori de producţie trebuie să fie însoţite de sporirea mai accentuată a randamentelor ce se obţin în utilizarea lor.

Consumul de factori de producţie are caracter dinamic, fiind diferit, in timp. in funcţie de volumul producţiei, de progresul tehnico-ştiinţific, care antrenează după sine perfecţionări In Înzestrarea cu factori şi diminuarea consumurilor specifice.

Gestiunea economică presupune calculul economic, evaluarea In bani a consumului de factori de producţie şi. deci, cunoaşterea costului; aceasta se impune cu atât mai mult in contextul resurselor limitate, care acţionează restrictiv. în faţa oricărui producător, încă înainte de a avea loc producţia, in faza de informare şi documentare, se ridică întrebarea, aparent simplă, cât costă producerea bunului respectiv. Un cost de producţie mai mic permite obţinerea de profit mai mare, asigură menţinerea clienţilor şi dă, totodată, satisfacţie acţionarilor, consiliului de administraţie, salariaţilor in ansamblu lată de ce se poate spune că acţiunile agenţilor economici sunt ghidate de costuri.

În strânsă legătură cu asemenea cerinţe ale practicii, ştiinţa economică trebuie să ofere instrumentarul teoretico-ştiinţific adecvat, in cadrul căruia costul de producţie ocupă un loc deosebit de important; el constituie o categorie fundamentală a economiei de schimb.

Costul de producţie reprezintă, in expresie bănească, totalitatea cheltuielilor corespunzătoare consumului de factori de producţie pe care producătorii le efectuează pentru producerea şi vânzarea de bunuri materiale sau pentru prestarea de servicii. De aici rezultă următoarele, a) costul de producţie este forma bănească de exprimare a consumului de mijloace materiale şi de forţă de muncă, atât in producerea de bunuri materiale, cât şi în domeniul serviciilor, b) costul de producţie include In sine tot ceea ce înseamnă cheltuială (consum de factori) suportată de către producători, atât pentru producerea propriu-zisă de bunuri, cât şi pentru desfacerea lor; c) exprimarea bănească, unitară, a tuturor cheltuielilor, independent de mărime şi importanţă, permite aducerea la un numitor comun a consumului de factori de producţie diferiţi şi, pe această bază. devin posibile măsurarea şi comparabilitatea

Mărimea costului. Tipologia costurilor

Din punct de vedere contabil, costul cuprinde, in componenţa sa, numai ceea ce efectiv reprezintă cheltuială măsurabilă in bani, efectuată de către agentul economic respectiv pentru plata materiilor

89

prime, materialelor, combustibilului. energiei, salariilor, transporturilor etc. pentru amortizarea clădirilor, maşinilor, utilajelor, instalaţiilor, ca şl pentru prevenirea sau înlăturarea poluării mediului natural de viaţă etc. Din punctul de vedere al economiştilor teoreticieni, pe lângă aceste elemente (care reprezintă costul contabil). in componenţa costului se include şl acea cheltuială care nu presupune plată către terţi, cum este consumul de muncă al proprietarului firmei, care Îndeplineşte activităţi de coordonare şi conducere, considerat profit normal. în acest caz, costul de producţie este mai mare decât costul conta bl, incluzând ti structura sa şi ceea ce constituie profit normal, consum de factori de producţie al întreprinzătorului neevidenţiat In costul contabil Cu alte cuvinte, din punct de vedere economic, costul cuprinde tot consumul de factori de producţie.

În literatura economica actuala, costul de producţie sau preţul de cost se defineşte ca suma a cheltuielilor fabricantului pentru a produce bunurile pe care le vinde sau ca suma a costurilor cu manopera, cu materialele şi regia (costul luminii, încălzirii, chiriei, transportului etc.) necesare pentru a produce ceva sau ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie dat.

Cunoaşterea conţinutului costului de producţie necesită luarea In considerare şi a relaţiei dintre acesta si preţul de vânzare, relaţie ca de la parte la întreg Aceasta, In sensul că, întotdeauna, costul de producţie (C) desemnează numai o parte a preţului de vânzare (P). şi anume numai ceea ce înseamnă cheltuiala suportată de către producătorii de bunuri materiale sau servicii. Excedentul preţului de vânzare peste costul de producţie reprezintă profit (pr) sau beneficiu

În cadrul relaţiei dintre cost şi preţ, trebuie să se ţină seama şi de faptul că. costul este nu numai cauză a preţurilor, ci şi rezultat al lor. aceasta, deoarece, pentru cumpărători, preţul de achiziţionare a factorilor de producţie reprezintă. In acelaşi timp. costuri, cheltuieli. Costul de producţie constituie un indicator economic cu o largă sfera de utilizare, calcularea lui are loc la nivelul unităţilor producătoare de bunuri materiale (din industrie, agricultură, construcţii, silvicultură etc.). precum şi in cele care prestează servicii Autonomia economică şi financiară a agenţilor economici impune şi o activitate riguroasă de măsurare şi cunoaştere permanentă a costurilor.

Totodată, costul de producţie este un indicator economic cu o mare forţă de oglindire a calităţii activităţii Prin raportarea rezultatelor la costuri, se poate cunoaşte eficienţa folosirii resurselor alocate Costul serveşte drept criteriu de fundamentare a opţiunilor şi deciziilor fiecărui producător; in cazul in care efectele sau rezultatele variantelor de proiect sunt identice, criteriul de alegere a variantei optime îl reprezintă nivelul mai scăzut al costului.

Mărimea costului poate fi privită: a) pe unitatea de produs (de exemplu, o tonă de aluminiu, o tonă de grâu sau de fructe, un metru cub de gaz metan, o maşină unealtă, un automobil etc.) şi b) pe întreaga producţie pe care o realizează o Armă sau alta. Desigur. In cazul producţiei eterogene, se urmăreşte costul de producţie şi pe ansamblul acestei producţii obţinute, ca expresie In bani a întregului efort depus pentru obţinerea ei.

Mărimea costului pentru întreaga producţie (C), dintr-un domeniu sau altul, este In dependenţă de cantitatea de produse obţinute (q) şi de costul unitar (cp).

De aici rezultă că C = f (q ,Cp).

90

Mărimea costului pe unitatea de produs se determină prin raportarea costului întregii producţii la

cantitatea totala de produse: Cp = Cq

Mărimea costului pe unitatea de produs este diferita, după cum urmează:

a) de la un produs ia altul, in funcţie de specificul fiecăruia, de consumul de factori pe care-l solicită:

b) la unul şl aceiaşi produs, de la un producător la altul, ca urmare a

înzestrării cu factori - diferi,

c) la unul şi acelaşi producător, de la o perioadă ia alta. In dependenţă de

modificările in dotarea tehnică. In nivelul de calificare a lucrătorilor. In organizare şi conducere etc.

Costul efectiv pe produs, la nivelul unităţii economice, reflectă cheltuielile reale de mijloace materiale, de salarii şi alte cheltuieli băneşti efectuate în condiţiile economiei de piaţă, se folosesc mal multe categorii de costuri, in care se regăsesc, intr-o formă sau alta. costul întregii producţii şi costul pe unitatea de produs în acest sens. există o tipologie a costurilor 3/, m cadrul căreia se includ mai multe tipuri de costuri.

A. Costul global, definii ca ansamblul costurilor corespunzătoare unui volum de producţie dat în cadrul acestuia, In mod tradiţional, se disting, ca

elemente structurale:

1. Costul fix (Cfg). care desemnează acele cheltuieli care. privite in

totalitatea lor, sunt independente de volumul producţiei (chirii, asigurări,

dobânzi, amortizarea capitalului fix, cheltuieli de Întreţinere etc),

2. Costul variabil(Cvg) reprezintă acele cheltuieli care. privite In totalitatea lor, variază în funcţie de cantitatea de produse obţinute. Unele cheltuieli dintre acestea se schimbă strict proporţional cu producţia (de exemplu, cheltuielile de materii prime, salariile directe etc). Astfel, presupunând că cheltuielile de materii prime la un produs sunt de 100 de lei pe unitate, iar Întreaga producţie obţinută este de 3000 de unităţi, atunci totalul costului la materii prime va fi de 300000 de lei; dublarea producţiei la 6000 de unităţi (considerând neschimbat preţul materiei prime şi consumul specific pe unitatea de produs), va însemna şi

dublarea costului la materii prime, şi anume la 600000 de lei. Alte cheltuieli sunt

neproporţional variabile cu variaţiile producţiei.

3. Costul total(Ctg) reprezintă suma costurilor fix şi variabil Deci, Ctg - Cfg + Cvg Presupunem că o firmă, pentru a fabrica produsul O" utilizează doi factori variabil - A şi B - şi un factor fix (f); notăm cu pa preţul unitar al factorului A. de exemplu, preţul unei ore de muncă, şi cu pb preţul unitar ai factorului B. de exemplu, preţul unei tone de materie primi, presupunem, de asemenea, că din factorul de producţie A se

91

consumă cantitatea „a", iar din factorul B se consumă cantitatea „b", iar „f" reprezintă costul factorului fix. Costul de producţie total, ca sumă a costurilor fix şl variabil, are următoarea ecuaţie.

Ctg = pa .”a” + pb. „b” +f

Costul marginal (Cm) reprezintă suplimentul de cost (sporul de cost) necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de produs, la un moment dat; el se determină raportând creşterea costului total la creşterea producţiei fizice. De exemplu, costul total pentru a obţine 60 de produse este de 18000 lei. iar pentru a obţine 72 de produse este de 25920 lei; costul mediu. In aceste două situaţii, este 300 de lei şi, respectiv. 360 de lei; costul marginal, pentru realizarea celor 12 unităţi suplimentare de produs, este 7920 lei (25920 -18000) Rezulta că pentru realizarea unui spor de 12 produse (de la 60 la 72) este necesar un spor al costului de producţie de 7920 lei Astfel, costul marginal

Cm =Cre ş tereacostului totalCre ş terea produc ţ iei

=△Ct△ q

=7920

12 = 660 lei

pentru realizarea unei unităţi suplimentare de producţie. în procente, rezulta că pentru a obţine o creştere de 20% a cantităţii de produse este necesari creşterea costului cu 44%.

Costul marginal are o mare importanţă In luarea deciziilor privind mărirea producţiei; maximizarea profitului presupune ca realizarea fiecărei unităţi suplimentare de producţie să necesite un spor de cost cât mai mic. în caz contrar, are loc diminuarea eficienţei. Veniţii suplimentar, ce se poate obţine prin vânzarea sporului de producţie respectiv, trebuie să fie mai mare decât costul suplimentar

C. Costul mediu sau unitar (c) reprezintă costurile pe unitatea de produs sau pe unitatea de efect utl. Se disting trei tipuri de costuri medii: - costul fix mediu, costul variabil mediu şi costul total mediu. Se constată că. atunci când este vorba de costul mediu, şl costul fix devine variabil, deoarece el scade pe măsura creşterii cantităţii de produse sau, dimpotrivă, se măreşte atunci când producţia obţinută se micşorează.

Notând cantitatea de produse cu q, se pot deduce diferitele tipuri de cost mediu, după cum urmează: costul fix mediu( cf)

i) se determină prin raportarea costului fix global la cantitatea de produse, adică cf=Cfgq

; (cv) mediu se

calculează raportând costul variabil total la cantitatea de produse adică cv =Cvgq

; ; costul total mediu

c tse determină prin raportarea costului total global la cantitatea de produse, adică

ct = Ctgq

=cf+cv care reprezintă costul unei unităţi din producţia q.

92

Presupunând date preţurile factorilor de producţie, tipurile de costuri menţionate mal sus. au un comportament diferit in funcţie de volumul producţiei. Astfel. In cazul creşterii volumului producţiei, se pot înregistra următoarele evoluţii: a) costul fix total rămâne constant, in timp ce costul fix mediu se micşorează cel mal mult. b) costul variabil total creşte, In timp ce costul variabil mediu se poate reduce; c) costul total se măreşte, iar costul total mediu se poate micşora. Reducerea costului mediu este In dependenţă de randamentul producţiei; atunci când sporirea acestuia devansează creşterea costurilor totale, are loc scăderea costurilor medii; in caz contrar, se înregistrează şi creşteri ale costurilor medii în cadrul relaţiei dintre randament şi costul mediu se poate,deci, constata că: randamentului crescând intr-un ritm mai mare decât sporirea costurilor totale ii corespund costuri medii descrescânde; randamentului descrescând ii corespund costuri medii crescânde; randamentului constant ii corespund costuri medii constante. Cazurile In care costurile au tendinţă de creştere sunt legate de acţiunea legii randamentelor neproporţionale.

Comportamentul diferitelor tipuri de costuri, ti funcţie de cantitatea de produse, se poate observa prin datele (ipotetice) cuprinse In tabelul ce urmează, presupunem că producătorul respectiv, In vederea fabricării unei cantităţi crescânde din produsul „A", va trebui să suporte următoarele costuri:

După cum se observă, datele din tabel pun in relief dependenţa tipurilor de costuri (cu excepţia costului fix total) de producţia obţinută, ele fiind, deci, funcţie de volumul producţiei. Costul marginal se determina, practic, prin diferenţa dintre costul global total din momentul respectiv şi cel din momentul anterior, ei ne arată sporul de cost pe care I necesită o unitate suplimentară a

producţiei obţinute.

Evidenţierea tendinţelor pe care le au tipurile de costuri cuprinse In tabel se poate realiza intr-o formă mai expresivă prin reprezentarea grafică a evoluţiilor. Astfel, trasând axele coordonate, vom nota pe abscisă cantitatea de produse (q). iar pe ordonată costurile în primul grafic (fig.nr.8.1) se prezintă curbele costurilor totale.

93

Se observa ca, in condiţiile măririi volumului producţiei, costul fix total rămâne constant, In timp ce costul variabil total şi costul global total înregistrează creşteri.

În cel de al doilea grafic (fig.nr.8.2). sunt trasate curbele costurilor medii si cea a costului marginal.

Figura nr.8.2.

Rezultă că mărirea volumului producţiei dă naştere la modificarea tuturor costurilor medii (inclusiv a costului fix mediu), precum şi a costului marginal Costul fix mediu se micşorează, deoarece volumul total

94

(constant) al costului fix se raportează la o cantitate crescătoare a producţiei obţinute. Curbele costului variabil mediu, costului total mediu şi a costului marginal încep prin descreştere, ti condiţiile creşterii cantităţii producţiei, trecând printr-un minim, după care cunosc, şl ele. O tendinţă de creştere; datorită faptului că, mărirea 120 producţiei a fost devansată de creşterea costului variabil total şi a costului total Curba costului marginal trece prin punctul minim al curbelor costurilor medii (varia bl şi total).

În general, curbele costurilor nu sunt identice, deoarece există condiţii de cost diferenţiate, atât de la o întreprindere la alta, cât şi de la o perioadă la alta. Condiţiile de cost diferenţiate sunt reprezentate prin:

a) înzestrarea inegală cu factori de producţie (echipament tehnic, calitatea profesională a lucrătorilor etc.);

b) randamentul sau eficienţa diferită In utilizarea factorilor de producţie;

c) metode diferite de organizare şi conducere, de gestiune şi de stimulare

a lucrătorilor etc.

Relaţiile economice internaţionale pot, la rândul lor, să exercite anumite influenţe asupra costurilor

Astfel, există părerea că mişcările libere de mână de lucru şi de capitaluri Intre diferite ţări tind să ducă la apropierea şi egalizarea salariilor, precum şi a preţului altor factori şi, ca urmare, se poate manifesta tendinţa de egalizare a costurilor.

Minimizarea costului şi comportamentul întreprinzătorului

Mărimea şi dinamica costului pe unitatea de produs depinde, in principal, de: a) consumul de factori de producţie pe unitatea de produs (consumul de resurse naturale, de forţă de muncă, de echipamente etc. şi b) preţul factorilor de producţie utilizaţi La un nivel dat al consumului de factori de producţie pe unitatea de efect util. scăderea preţului de achiziţionare a factorilor duce la micşorarea costului şi invers. în cazul In care preţul factorilor rămâne constant, iar consumul acestora pe unitatea de produs se micşorează, are loc. de asemenea, micşorarea costului mediu. Mărimea costului pe unitatea de efect util este influenţată şi de: volumul producţiei, schimbarea caracteristicilor produsului, a calităţii acestuia etc. Ţinând seama de criteriul de maximizare a profitului, este necesară realizarea unor costuri care să se situeze sub costul estimativ sau (şi) real al concurenţei.

Minimizarea costului înseamnă reducerea cheltuielilor pe unitatea de efect util sau pe unitatea de rezultat şi are o deosebită importanţă economică. în primul rând. limitele resurselor de materii prime şl energie, ale resurselor economice in general, îndeamnă la raţionalitate In utilizarea acestora. în acest context se impun atenţiei cunoştinţele ştiinţifice privitoare la ingineria valorii, care in esenţă, presupune realizarea unui cost minim, fără a afecta calitatea, fiabilitatea şi performanţa etc. Nu sunt, însă, excluse cazurile in care îmbunătăţirea unui parametru se realizează In detrimentul altuia. Costul unui autoturism poate fi redus prin utilizarea unor materiale Inferioare la unele repere, scăzând, prin aceasta, fiabilitatea şi vânzările. Dimpotrivă, mărirea fiabilităţii poate avea loc prin utilizarea unor materiale de calitate superioară dar care măresc şl costurile de producţie.

95

In al doilea rând, minimizarea costului de producţie are un rol determinant in maximizarea profitului. Mărimea acestuia se stabileşte ca diferenţă titre preţul de vânzare şi costul de producţie. De aici, rezultă că masa profitului depinde de doi factori: preţul de vânzare şi costul de producţie, care pot evolua ti proporţii diferite şl In sensuri diferite. La un nivel dat al preţului de vânzare, diminuarea costului duce la creşterea profitului, după cum ridicarea nivelului preţului de vânzare, presupunând neschimbat costul de producţie (şi cu atât mai mult ti cazul reducerii lui), atrage după sine sporirea profitului obţinut. în această ordine de Idei. se impune atenţiei relaţia dintre costul de producţie şl preţul competitiv. Obţinerea de profit depinde de capacitatea producătorilor de a fabrica bunuri de calitate superioară la un cost cât mai redus, pe care să le vândă la preţuri competitive, valorificând, astfel, ti mod corespunzător, factorii de producţie de care ei dispun. Dar preocuparea pentru un preţ competitiv nu exclude, ci presupune, ca producătorii să ofere clienţilor mărfuri ta preţuri care să nu însemne reducerea puterii lor de cumpărare. Cu alte cuvinte, micşorarea costului şi vinderea mărfurilor la un preţ competitiv nu trebuie să vizeze interesele producătorului rupte de satisfacerea intereselor clienţilor.

Importanţa reducerii costului pentru maximizarea profitului creşte şi mai mult dacă ţinem seama de faptul că, ti economia de piaţă, producătorii (cu excepţia monopolurilor) n-au posibilitatea să acţioneze după dorinţă nici asupra preţurilor factorilor de producţie pe care-l cumpără şl nici asupra preţurilor la ca re-şl vând propriile mărfuri. De aceea, in condiţiile concurenţei, In vederea obţinerii unui profit cât mai ridicat, producătorii acţionează asupra costului, ti sensul reducerii lui.

In al treilea rând, nivelul mal redus al consumului de factori cerut de producerea unor bunuri şi, pe această bază, posibilitatea ca încasările să fie mai mari decât costurile, constituie motivaţia transferului de resurse spre anumite ramuri, care duce la mărirea ofertei, ti acest fel, costul de producţia Influenţează oferta de bunuri. De fapt. costurile care influenţează oferta sunt costurile marginale, care călăuzesc reacţiile şi deciziile producătorilor. în momentul adoptării ei, de exemplu, decizia de a construi o uzină de o anumită dimensiune şi într-un anumit fel este o decizie marginală; se extind acele activităţi al căror venit marginal depăşeşte costul său marginal şi, Invers, se restrâng activităţile al căror cost marginal este mal mare decât venitul lor marginal. în acest context, se poate vorbi de funcţia de cost care exprimă legătura dintre costul de producţie şl cantităţile de produse. În condiţii optimale, producătorul alege acel nivel al producţiei la care costurile sunt cele mai mici, iar profiturile sunt cele mai ridicate; ti măsura ti care acţionează asupra ofertei, costul influenţează preţul concurenţial. Astfel, diminuarea costului pe unitatea de efect util constituie baza obiectivă a micşorării preţurilor şi tarifelor şi. deci. a creşterii puterii de cumpărare a populaţiei.

In al patrulea rând, importanţa minimizării costurilor se reflectă şi In cadrul schimburilor economice externe întrucât la baza preţurilor se află, înainte de toate, costurile, un dezavantaj de cost riscă să se transforme într-un recul ti competiţie. De aceea, comprimarea costurilor devine o necesitate; micşorarea costului pe unitatea de produs, ti Interiorul fiecărei ţări, reprezintă calea de asigurare a competitivităţii produselor şi de realizare a unor schimburi economice eficiente pe piaţa internaţională.

Reducerea costului de producţie implică un anumit comportament al întreprinzătorului, raţionalitate ti orientarea şi mobilizarea eforturilor, spirit de competiţie, cunoaştere bazată pe calcul economic.

O componentă esenţială a calculului economic o reprezintă gestiunea optimală sau optimul producătorului. Aceasta înseamnă acea modalitate de realizare a producţiei, prin care producătorul

96

urmăreşte ca. la un cost de producţie global dat. si maximizeze producţia obţinută, adică să producă cât mal mult posibil Se are in vedere ca resursele alocate să fie de aşa natură gestionate, încât maximizarea producţiei să aibă loc prin mărirea randamentului şi nu apelându-se la suplimentarea consumului de factori. Gestiunea optimală este determinată de anumite restricţii, de care producătorii trebuie să ţină seama, şi anume: nivelul resurselor disponibile, li sensul că acestea sunt limitate, la un moment dat (factorii de producţie nu sunt inepuizabil); preţurile factorilor de producţie.

O altă ipostază a gestiunii optimale sau optimului producătorului o reprezintă minimizarea costului pentru o producţie determinată. în acest caz, producătorul caută să realizeze un nivel dat al producţiei (ti care Q1 = Qo) cu un cost global cât mal mic posibil. Spre a simplifica înţelegerea problemei, admitem că producătorul respectiv utilizează doi factori de producţie - echipament şi muncă In cantităţile x şi y Costul total, in această ipoteză, va fi egal cu suma ponderată cu preţurile celor doi factori (px şi py adică Ct = Xpx + Y py) . Se consideră date atât funcţia de producţie Q = f (X,Y), cât şi preţurile factorilor de producţie -px şi py; producătorul va trebui să acţioneze asupra cantităţii factorilor (X şi Y), in sensul reducerii lor, astfel încât producţia Q1 să necesite un cost cât mal mic.

O componentă esenţială a gestiunii optimale o reprezintă asigurarea unei dimensiuni optime a firmei, adică acea dimensiune, dincolo de care costul mediu creşte. Cu alte cuvinte, aceasta presupune o asemenea mărime a unităţii economice respective, care, in condiţiile de producţie date, să permită obţinerea unei producţii maxime la un nivel dat al costului total, sau realizarea volumului de producţie dat, cu un cost de producţie total minim. Mărimea optimă a firmei înseamnă prezenţa unor avantaje de ordin tehnic (posibilitatea folosirii unor echipamente complexe, de înaltă productivitate, care se justifică din punct de vedere al rentabilităţii, ca şi a unor tehnologii avansate etc.) şi a unor avantaje care ţin de administrarea al gestionarea resurselor, de capacitatea de adaptare rapida la cerinţele pieţei.

In activitatea concreta de reducere a costului, producătorii iau in considerare mai multe elemente: a) şi aleg procesul de producţie dintr-o multitudine de procese de producţie eficiente, şl anume acel proces de producţie care este eficient nu numai din punct de vedere tehnic, ci şi economic, adică atunci când ei este cei mai puţin costisitor pentru o producţie dată: b) urmăresc să cumpere factori de producţie, pe cât posibil, la preţurile cele mai mici, fără a neglija calitatea şl să reducă costurile de funcţionare a acestora; c) caută să micşoreze consumul de factori pe unitatea de rezultat, prin mărirea randamentului lor, care presupune sporirea eficienţei utilizării mijloacelor materiale şl creşterea productivităţii muncii (care trebuie să devanseze mărirea salariilor); d) asigurarea reduceri costurilor ti toate fazele muncii, nu numai in execuţia nemijlocită de bunuri, ci şi in fazele cercetare şi proiectare, in însăşi concepţia produsului respectiv, in domeniul gestiunii şi conducerii; e) realizarea obiectivelor stabile, ţinând seama de resursele disponibile, de condiţie de producţie existente, in contextul restricţiilor de ordin economic; f) aplicarea metodei analiza valorii trebuie să ducă şi la Identificarea produselor care generează consumuri energetice mari şi a produselor care aduc pierderi, să imprime caracter preventiv activităţii de minimizare a costurilor, cu ajutorul metodelor modeme de calcul şl evidenţă, să întărească calculaţia pe produs etc.

Micşorarea costurilor necesită ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor, perfecţionarea echipamentului tehnic, a tehnologilor de fabricaţie, a activităţii de administrare, de gestiune şi conducere, stimularea materială şi punerea in mişcare a interesului lor in creşterea randamentului şi a calităţii

Rezultatele financiare şi rentabilitatea întreprinderii

97

In economia de piaţă, obţinerea de profit. In condiţiile satisfacerii nevoilor de consum social, constituie scopul nemijlocit al activităţii oricărei întreprinderi. Profitul reprezintă rezultatul financiar pozitiv al unei activităţi lucrative calculat ca diferenţă Intre veniturile realizate şl cheltuielile ocazionate aferente Profitul exprimă câştigul, venitul realizat. In formă bănească de către cei ce iniţiază şi organizează o activitate economică.

Rezultatele financiare şi situaţia întreprinderii

În scopul maximizării profitului, prin angajarea, gospodărirea şi utilizarea cât mal eficientă a resurselor economice, agenţii economici întreprinzători individualizează, comensureaza şi compară permanent veniturile obţinute din realizarea bunurilor materiale, a lucrărilor executate sau a serviciilor prestate cu cheltuielile ocazionate de acestea, diferenţa dintre ele dând măsura utilităţii sociale a activităţilor respective şl a întreprinderii, a competenţei managerilor, a dreptului lor la existenţă

Din compararea veniturilor totale cu cheltuielile ocazionate de acestea, o firmă se poate afla In una din următoarele situaţii financiare :

a) când veniturile totale (VT) sunt mai mari decât cheltuielile totale ocazionate de acestea (CT), VT > CT, diferenţa dintre ele permiţând obţinerea de profit (Pr). VT - CT = Pr > 0, Arma se află într-o situaţie profitabilă. Profitul răsplăteşte pe întreprinzător pentru buna funcţionare a firmei. Pe baza profitului este posibilă alocarea de resurse atât pentru sporirea consumului, cât şi resurse pentru dezvoltare. Profitul, oglindind fidel eficienţa întreprinderii, rezultatele ei fi na neclare, exprimă competenţa întreprinzătorului şi managerilor, dă dreptul la existenţă şi dezvoltare a activităţilor respective, a întreprinderi;

b) când veniturile totale sunt egale cu cheltuielile totale ocazionate de acestea, VT = CT, profitul fiind nul, VT-CJ = Pr=0, întreprinderea se află într-un punct "mort", intr-o situaţie de stagnare. Ea nu are nici o perspectiva de dezvoltare. Dimpotrivă, datorită concurenţei, progresului tehnico-ştiinţific etc. perspectiva ei, dacă nu-şi schimbă situaţia in bine. este de înrăutăţire a locului ocupat in activitatea economică, pe piaţă;

c) când veniturile totale sunt mai mici decât cheltuielile totale. VT < CT, întreprinderea înregistrează pierderi. VT - CT=Pr < 0, se află in stare de insolvenţă, adică nu dispune de banii necesari pentru aşi plătii datoriile. Un astfel de fenomen este in contradicţie cu însuşi scopul firmei, de a obţine profit din activitatea pe care o întreprinde. Nimeni nu investeşte un capital pentru a-l pierde, ci pentru a câştiga.

Cauzele pentru care o parte din agenţi economici devin insolvenţi sunt numeroase, dar pot fi sintetizate in expresia „incompetenţa managerială", manifestată prin greşeli in aprecierea potenţialului pieţei, in angajarea şi plata salariaţilor, in organizarea utilizării materiilor prime şi echipamentelor de producţie, In organizarea acţiunilor de reclama comercială, ti aprecierea capacităţii de plată a clienţilor etc. Desigur, pot fi şi factorii fortuiţi

Absenţa profitului, situaţia de insolvabilitate a unor firme face imposibilă continuarea activităţii economice; menţinerea unor asemenea agenţi economici ar genera noi şi noi greutăţi altor agenţi economici. Potrivit exigenţelor economiei de piaţă, asemenea agenţi economici nu mai au dreptul la existenţă. Economia de piaţă şi-a creat un instrument eficace de eliminare promptă din economie a unor astfel de agenţi economici, instituţia falimentului.

98

Prin faliment se înţelege starea de încetare a plăţilor unei firme faţă de creditorii săi, declarată de instanţa de judecată, după o procedură prevăzută de dreptul naţional, la cererea debitorului sau a creditorului. Falimentul este o procedură specială de executare silită. unitară, colectivă şi concursurală. instituită in favoarea creditorilor, prin împărţirea riscurilor intre aceştia.

Starea de faliment poate fi pronunţată la cererea mai multor părţi interesate a) societatea care îşi încetează plăţile. Aceasta este obligată să declare starea de faliment intr-un termen cât mai scurt la grefa tribunalului competent din raza căruia îşi are sediul. Totodată, este obligată să depună la grefă bilanţul şl contul de profit şi pierderi, situaţia valorică a creanţelor sale şi a datorilor sale, cu indicarea numelui şi a domiciliului fiecăruia dintre creditori; b) unul sau mai mulţi dintre creditorii societăţii. Acest drept il au toţi creditorii individuali ai societăţii, c) din oficiu, de către tribunalul comercial

Există, desigur, diferenţe in legislaţiile adoptate in diferite ţâri pentru reglementarea falimentului, obiectivele fundamentale ale instituţiei falimentului rămân însă aceleaşi:

a) dizolvarea întreprinderi prin hotărâre declarativă de faliment şi instituirea unei proceduri concursurale speciale, de executare silită asupra tuturor

bunurilor debitorului. în acest fel. are loc eliminarea de pe piaţă a agent lor

economici ajunşi ti situaţia de insolvenţă, de incapacitate de aşi plătii datoriile,ale căror decizii şi acţiuni In continuare ar genera noi şi noi pierderi şi dezechilibre in economie; falitul este eliminat din poziţia In care aduce pagube celorlalţi agenţi economici, societăţi in ansamblu;

b) distribuirea produsului lichidării activelor patrimoniale In mod

proporţional (echitabil) cu creanţele tuturor creditorilor. Prin efectul sentinţei

declarative a stării de faliment, întregul patrimoniu al comerciantului falit este afectat creditorilor săi, care sunt uniţi în scopul recuperării unor cote

proporţionale cu creanţele lor. Ca urmare, este interzisă urmărirea Individuală

împotriva falitului, inclusiv pentru despăgubirile destinate să acopere prejudiciul

cauzat prin neexecutarea contractelor de comerţ exterior.

c) eliberarea, in acest fel. a debitorului, a falitului, de toate datoriile existente şi punerea lui ti poziţia de a începe din nou. de a se reabilita:

d) sancţionarea falitului sau a organelor de conducere a societăţii comerciale In raport cu gradul de culpabilitate, sancţiuni care pot fi şi de natură penali.

Rentabilitatea şi căile sporirii ei. Pragul de rentabilitate

99

Situaţia favorabilă existenţei şl dezvoltării unei firme este cea care se finalizează, după fiecare ciclu de producţie, cu profit. Capacitatea agenţilor economici de a realiza profit poartă denumirea de rentabilitate

Rentabilitatea este o formă a eficienţei economice care evidenţiază rezultatele financiare ale întreprinderii. Ea măsoară sintetic calitatea activităţilor desfăşurate în toate stadiile, la toate nivelurile; sintetizează productivitatea consumării factorilor de producţie, performanţele tuturor activităţilor desfăşurate Maximizarea rentabilităţii este scopul urmărit de orice posesor de capital, mobilul întregi activităţi care se desfăşoară intr-o economie de piaţă. Rentabilitatea asigura resurse atât pentru dezvoltarea activităţilor economice respective, cât şl pentru sporirea consumului, personal şl public.

Rentabilitatea are două forme de existenţă : absolută şi relativă. Ea poate fi urmărită la nivel de produs, firmă, ramură şi economie naţională.

În formă absolută, rentabilitatea este dată de masa profitului realizat. Pe unitatea de produs (serviciu), profitul (pr.i) reprezintă diferenţa dintre preţurile vânzare (pi) şl costul de producţie mediu, pe produs (ci). Deci. pr.i = pi - ci

La nivel de firmă. rentabilitatea absolută este dată de masa profitului. Pr. care este funcţie de nivelul preţurilor de vânzare, de nivelul costului de producţie mediu şl de volumul fizic al producţiei (qi). Pentru o producţie omogenă, cu aceiaşi profit pe unitatea de produs, relaţia de calcul a masei profitului este următoarea:

La nivelul unei firme sau ramuri, unde se realizează produse (servicii) cu rentabilitate diferită, modelul de calcul al masei profitului este următorul:

- suma încasărilor rezultate din vânzarea producţiei,

-suma cheltuielilor efectuate pentru respectiva producţie

În formă relativă, rentabilitatea se exprimă prin rata rentabilităţii, definită

ca raportul procentual dintre profit şi capitalul avansat, precum şi dintre profit şi costul de producţie. Sub această formă, rentabilitatea evidenţiază gradul de valorificare a factorilor de producţie, a resurselor

100

avansate sau consumate. Rata rentabilităţii îndeplineşte funcţia de orientarea producţiei, a activităţii economice ti general, pe traiectorii optime de evoluţie.

în funcţie de elementele luate ti calcul (profitul brut sau profitul net la numărătorul fracţiei; capitalul avansat, costul de producţie, cifra de afaceri, la numitorul fracţiei), rata rentabilităţii poate fi determinată prin diferite metode, fiecare având putere informativă proprie.

La nivelul unui produs, rata rentabilităţii poate fi determinată pe baza următoarelor formule:

La nivelul unei firme, rata rentabilităţii poate fi determinată astfel:

unde: pr.i - profitul obţinui la produsul i; ci - costul de producţie al produsului i; pi preţul de vânzare al produsului i; Pr - masa profitului; Ctg - costul total global; Ka – capitalul avansat; CA - cifra de afaceri.

Creşterea rentabilităţii, necesitate obiectivă pentru dezvoltarea oricărei firme, a societăţii in ansamblul el. presupune, mal întâi, verificarea utilităţii sociale a produselor conform nevoii sociale; in al doilea rând. ea presupune asigurarea folosirii cu productivitate cât mai ridicată a tuturor factorilor de producţie; m ai treilea rând, ea presupune calitate superioară şi un nivel tehnic ridicat al produselor

Nivelul şi dinamica rentabilităţii sunt Influenţate de numeroşi factori, dintre care o importanţă deosebită o au : costul de producţie, volumul şl structura producţiei, nivelul preţurilor de vânzare al produselor (serviciilor), viteza de rotaţie a capitatului.

a) Reducerea costului de producţie constituie un factor fundamental de sporire a rentabilităţii. care se reflecţi atât prin sporirea absoluta a profitului, ca efect, cât şl prin diminuarea consumului cu factorii de producţie utilizaţi ca efort. Drept urmare, cale de reducere a costului de producţie - asigurarea cu factorii

101

de producţie necesari ia preţuri de cumpărare cât mal mici. reducerea consumului de factori de producţie pe unitatea de produs prin creşterea productivităţii flecarul factor de producţie, reducerea stocurilor etc. - sunt şi căi de mărire a rentabilităţii.

Aşa cum se arată şi in capitolul „Costul de producţie" in procesul reducerii costului de producţie in vederea sporirii rentabilităţii. trebuie să se acorde atenţie calităţii produselor. Reducerea costului de producţie nu trebuie să afecteze negativ calitatea produselor ci, dimpotrivă, este necesar ca acest proces să aibă loc concomitent cu ridicarea calităţii produselor, astfel încât să crească utilitatea produselor pe unitatea de cheltuiala. Totodată, reducerea costului de producţie ta scopul măririi rentabilităţii nu trebuie realizată pe seama degradării mediului ambiant şi a epuizării unor resurse naturale deficitare, ci. dimpotrivă, procesul trebuie să albi loc prin protecţia resurselor naturale şi a mediului ambiant. Numai astfel va putea sport in mod real rentabilitatea şi pe termen lung. atât In Interesul personal, cât şl general.

b) Creşterea volumului producţiei, îmbunătăţirea calităţii şl structurii acesteia. Pragul de rentabilitate.

O variabilă asupra căreia întreprinzătorul poate acţiona in vederea realizării funcţiei obiectiv-maximizarea profitului, este şi cea a nivelului producţiei sale in acest sens. In primul rând, trebuie avut in vedere că întreprinderea poate realiza profit numai de ia un anumit nivel ai producţiei, iar, in al doilea rând. maximizarea rotitului şi rentabilităţii depind de un nivel optim al producţiei. Creşterea volumului producţiei constituie o cale de mărire a rentabilităţii întrucât atrage după sine mărirea masei profitului ta mod direct Ea acţionează şi indirect, prin reducerea costurilor totale, întrucât costurile fixe, pe termen scurt, rămân constante atunci când creşte producţia

Datorită faptului că unele costuri sunt fixe şi altele variabile. întreprinderea înregistrează; in mod obligatoriu pierderi până la un anumit volum al producţiei, peste care va putea obţine profit. Volumul producţiei (sau cifra de afaceri) dincolo de care producătorul obţine profit se numeşte „punct mort" sau prag de rentabilitate, in acest „punct" încasările totale obţinute din realizarea mărfurilor (V.T.) sunt egale cu costul total global al producţiei (Ctg ). iar profitul (Pr) este nul. Deci, pragul de rentabilitate a întreprinderi poate fi definit prin relaţiile:

unde : V.T. - încasările totale sau cifra de atacări; qr - pragul de rentabilitate; p - preţul pa unitatea da produs; Ctg- costul total global ai producţiei; ct - costul total mediu.

Nivelul pragului de rentabilitate poate fi determinat atât prin calcul algebric, cât şi prin metoda grafică.

102

Relaţia de calcul a pragului de rentabilitate poate fi prezentată pornind de la ecuaţia de definiţie a pragului de rentabilitate astfel: qr . p = Cta

Ştiind ca

unde : Ctg - costul fix global; Cvg - costul variabil global; cv - costul variabil mediu.

Modalităţile de determinare grafică a pragului de rentabilitate sunt influenţate de forma funcţiei cost variabil, cost total, preţ, dacă este liniară sau neliniară in raport cu variaţia producţiei.

In ipoteza evoluţiei direct proporţionale a variabilelor dependente - costul variabil global, costul total global şi încasările totale cu volumul producţiei, putem vorbi de un model de analiză liniară.

Diagrama pragului de rentabilitate in relaţie liniara este reprezentată in fig.8.3.

103

Figura nr. 8.3. Diagrama pragului de rentabilitate In relaţie liniară

In

diagrama pragului de rentabilitate se observă ca atunci când qi < qr se formează o zonă intre dreptele V.T. şi Ctg in care întreprinderea înregistrează pierderi. Atunci când qi = qr profitul este nul. Întreprinderea obţine profit numai atunci când qi > qr Profitul total maxim are o deschidere spre infinit, cu qi > qr şi qr→∞ . Creşterea producţiei şi a vânzărilor, pentru maximizarea profitului determină întreprinderea să utilizeze capacitatea de producţie până la saturaţie, sa sporească şi să modernizeze factorii de producţie, să crească productivitatea.

Nivelul pragului de rentabilitate este o mărime dinamică la aceeaşi întreprindere şl diferit de la întreprindere la întreprindere. Printre factorii care influenţează nivelul pragului de rentabilitate sunt: nivelul şl structura costului de producţie fix şi variabil. nivelul şl evoluţia preţului, cererea de produse şa. Astfel, la un nivel al costului de producţie total mal redus ta momentul .t + 1" fată de momentul ,t" nivelul pragului de rentabilitate coboară. întreprinderea va putea obţine profit la un volum mai redus al cifrei de afaceri. De asemenea, dacă întreprinderea îşi îmbunătăţeşte dotarea tehnica cu maşini şi utilaje. înlocuind o parte a muncii cu capital fix. are loc creşterea nivelului şl ponderii costului fix global a costul total global, ceea ce conduce la ridicarea pragului de rentabilitate întreprinderea va putea obţine profit de la un nivel mai mare al producţiei. Peste acest nivel, însă, are loc o creştere a profitului intr-un ritm superior comparativ cu situaţia ta care dotarea tehnică este mai redusă. Dacă întreprinderea, in vederea măririi volumului desfacerii, reduce preţul de vânzare al produselor, atunci pragul de rentabilitate se ridică; dimpotrivă, dacă piaţa permite, are loc creşterea preţului de vânzare, pragul de rentabilitate se reduce.

Analiza pragului de rentabilitate in relaţie liniara este utilă, in principal, din punct de vedere teoretic-metodologic, practic însa unele costuri variabile nu evoluează strict proporţional cu volumul producţiei, iar costul fix. pe termen lung. se modifică; de aceea, nici curba costurilor totale globale nu va mai avea forma unei drepte; se poate avea ta vedere şi o reducere a preţului de vânzare pentru a permite creşterea volumului vânzărilor. Drept urmare, se impune analiza pragului de rentabilitate in relaţie neliniară.

Presupunând atât curba costurilor totale neliniara, cât şi curba veniturilor totale neliniara, in diagrama din fig 8.4.( in care q r.i - pragul de rentabilitate inferior; qrs - pragul de rentabilitate superior) sunt puse in evidenţa : o zonă a pierderilor atunci când volumul producţiei şi al vânzărilor este redus; o zonă a

104

pierderilor atunci când volumul producţiei si al vânzărilor este redus;o zona a pierderilor pentru un volum al producţiei superior; o zona de profituri. Întreprinderea va obţine profit atunci când qr.i < qi <qr.s . Problema care se pune in continuare este găsirea volumului producţiei pentru maximizarea profitului.

c) Nivelul preturilor de vânzare al mărfurilor. Pentru ca întreprinderea sa fie rentabila este necesar ca preţul de vânzare si bunurile desfăcute să fie mal mare decât costul de producţie mediu (de oportunitate). Pentru a aprecia preţul de vânzare, întreprinderea trebuie să cunoască raportul dintre cerere şi oferta de produse, gradul de saturare cu produse a pieţei, evoluţia raportului dintre veniturile cumpărătorilor şi preţurile produselor, elasticitatea cererii şi ofertei la evoluţia veniturilor şi a preţurilor. Trebuie ţinut seama, totodată, şi de faptul ca preţurile unor produse sunt influenţate de caracterul sezonier al cererii lor, de un anumit timp optim, de calitatea produselor.

La aprecierea preţului trebuie să se aibă in vedere şi maximizarea rentabilităţii la nivel de întreprindere şi nu doar pe produs, deoarece nivelul rentabilităţii întreprinderii depinde nu numai de preţul de vânzare al fiecărui produs, ci şi de volumul producţiei vândute, de costul total global. Tendinţa unor ageriţi economici de a spori preţul de vânzare ai produselor, ta veci ar ou n Arfa ii rentabilităţii pe produs, fără sa ţină seama de elasticitatea cererii faţă de preţ. poate determina scăderea vânzărilor şi punerea ta situaţia chiar de a nu putea acoperi cheltuielile totale globale cu veniturile totale obţinute.

d) Creşterea vitezei de rotaţie a capitalului, respectiv scurtarea duratei unui circuit, este o altă cale Importantă de sporire a rentabilităţii întreprinderii. Fără să sporească masa capitalului avansat, unităţile

105

economice, pentru accelerarea rotaţiei capitalului, pot obţine, intr-o perioadă de timp. un volum de producţie mai mare, sa reducă costume fixe medii de producţie şi să obţină un profit mai mare.

In acest sens, in afara reducerii timpului de producţie propriu-zisa, este necesar să se producă şi să se ofere spre vânzare numai produse cerute de piaţă, care corespund sistemului de trebuinţe, ta calitatea şi cantitatea corespunzătoare, căci rentabile pot fi numai produsele (serviciile) care au fost vândute şi încasată contravaloarea lor. Producţia fără desfacere trebuie sistată, căci ea aduce numai pierderi.

Pentru accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului. întreprinderea trebuia ei se aprovizioneze cu factorii de producţie necesari, ca volum, structura şi calitate, la timpul optim. Tendinţa unor întreprinderi, agenţi economici, de a se aproviziona cu cantităţi de materii prime, materiale etc. peste posibilităţile normale de continuarea circuitului, de a stoca produse finite ta aşteptarea unor preţuri mai mari, imobilizează spaţii de depozitare, imobilizează mijloace materiale care conduc la creşterea costurilor prin dobânzi, chirii etc., la limitarea rentabilităţii.

In ţara noastră ta condiţiile trecerii la economia de piaţă modernă, a reducerii şi eliminării subvenţiilor la tot mai multe produse, amplificării concurenţei dintre agenţii economici atât pe pian naţional, cât şi pe plan extern, sporirea preocupărilor pentru fundamentarea ştiinţifică a deciziilor ta angajarea resurselor economice, pentru creşterea productivităţii factorilor de producţie şi a rentabilităţii fiecărui produs, serviciu etc., devin imperative pentru existenţa şi dezvoltarea oricărei firme.

106

Tema 9. RECOMPENSAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE ŞI FORMELE

VENITURILOR

Student Gr.MnI 21 Focsa Nicolae

Producţia, privită atât la nivelul fiecărei întreprinderi, cât şi la nivel naţional, este rezultatul aporturilor combinate ale factorilor de producţie. Aporturile acestora sunt remunerate prin venituri, suma lor constituind venitul naţional. După teoria modernă a repartiţiei, fluxurile de venituri către posesorii factorilor de producţie îmbracă formele: salariul pentru muncă, renta pentru pământ, dobânda pentru capital şi profitul pentru intreprinzător.Salariul: conţinut şi forme. Mărimea şi dinamica salariuluiSalariul poate fi abordat atât prin prisma factorilor de producţie, reprezentând suma plătită pentru a obţine serviciul factorului muncă-salariată, ca element al costului de producţie, cât şi ca venit alături de rentă, dobândă şi profit. Aceasta ultimă abordare se bazează pe faptul că salariul se obţine după ce munca s-a consumat în activitatea pentru care a fost angajată, deducându-se din preţul încasat pe bunul la producerea căruia a contribuit. Indiferent de modul de interpretare, salariul ocupă un loc important în teoria şi practica economică. El reprezintă cea mai frecventa formă de venit pe care o îmbracă o mare parte din venitul naţional; salariul condiţionează situaţia economică a unui mare număr de locuitori. În ţările dezvoltate economic, salariaţii reprezintă 65-95% din forţa de muncă ocupată; salariul constituie venitul cel mai legat de existenţa omului, fără de care nu se poate asigura o mare parte a forţei de muncă prezente şi viitoare. El deţine o pondere importantă în costul de producţie al bunurilor economice. Salariul este element de bază al mecanismului de funcţionare a economiei, pârghia principală de stimulare materială a angajaţilor să crească producţia, productivitatea, calitatea bunurilor economice, să reducă consumurile specifice, să realizeze inovaţii, invenţii etc.Termenul de salariu, de la apariţia sa, a avut sensul de venit al unei persoane care munceşte la altcineva, de care este dependentă, fie juridic, fie economic. Salariul este o forma de venit, o parte a valorii create, care apare în procesul repartiţiei acesteia. El reprezintă plata muncii salariate ocupată în activitatea economica care creează valoare nouă. Salariul este considerat şi, în sens larg, ca totalitate a veniturilor obţinute din muncă, indiferent de forma juridică în care se desfăşoară. Se extinde, astfel, valabilitatea conceptului, mai puţin justificat, şi la veniturile din muncă ale intreprinzătorilor, micilor producători, ale exploatărilor familiale, liber profesioniştilor etc.Salariul nu se referă la venitul din muncă al oricărei persoane, ci numai la venitul obţinut din munca unei persoane angajată la altă persoană, căreia îi inchiriază capacitatea sa de muncă. Noţiunea de salariu a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a producţiei de mărfuri, o dată cu sistemul economic capitalist, în condiţiile existenţei omului liber din punct de vedere juridic, dar lipsit de bunurile de producţie şi resurse naturale şi, deci, lipsit de bunuri de subzistenţă, fiind nevoit să-şi inchirieze capacitatea sa de muncă, pe timp determinat, altei persoane, posesoare de alţi factori de producţie, de care devine dependentă economic şi juridic. În acest sens, salariatul are o sferă de cuprindere mai restrânsă decât cea a persoanelor care depun muncă. Salariatul are anumite trăsături: a) aportul de muncă este adus într-o întreprindere, instituţie (sunt excluşi liberi profesioniştii şi artizanii); b) subordonarea faţă de un şef, deci este dependent. Negociază remuneraţia proprie cu şeful întreprinderii; c) nu participă la riscurile economice ale întreprinderii. Salariul este venitul salariatului ca recompensă pentru aportul la crearea venitului naţional. Salariul nu exprimă venitul intregii munci productive - factor de producţie, ci numai a muncii salariate, deci a unei munci speciale care o delimitează de munca totală - factor de producţie.Salariul nu se identifică nici cu venitul din muncă, care include pe lângă salariu şi alte venituri din muncă - câştigurile băneşti şi în natură ale fermierilor, întreprinderilor individuale, societăţilor în nume colectiv, liber profesioniştilor etc. Salariul nu se identifică nici cu venitul personal care are o sferă mai largă, el cuprinzând, la nivel naţional, venitul curent

107

care revine tuturor persoanelor, din toate sursele. Venitul personal cuprinde: a) salariile; b) alte venituri din muncă; c) veniturile proprietarilor, provenite din activităţile curente; d) veniturile din chirii şi arenzi ale persoanelor (rentele); e) dividendele; f) dobânzile primite de persoane; g) plăţile transferate la persoane (pensii, ajutoare de şomaj, burse etc. minus contribuţiile salariaţilor la asigurările sociale). Dacă din venitul personal se scad plăţile fiscale şi nefiscale (impozite, taxe etc.) personale, se obţine venitul personal disponibil, utilizat pentru consum şi economii(investiţii).Salariul apare, deci, ca venit obţinut de către posesorul forţei de muncă ca urmare a închirierii şi folosirii acesteia de către cei ce dispun şi de ceilalţi factori de producţie. Salariul nu este un venit oarecare ci “preţul unei munci închiriate şi întrebuinţate de un antreprenor”. Deci, salariul “nu este decât un mod de remunerare nu absolut şi unic, ci relativ recent în istoria economică, care nu s-a generalizat decât odată cu organizarea capitalistă şi patronală modernă”.Formele salariuluiSalariul se stabileşte pe baza unui consens în urma negocierii între cel ce are nevoie de factorul muncă şi posesorul acesteia, în contextul general al raportului dintre cererea şi oferta de muncă, în condiţiile prevăzute de contractul colectiv de muncă.Ca preţ al serviciului adus de factorul muncă salariată, salariul se stabileşte pe baza mecanismului pieţii, dar este definitivat şi plătit după depunerea muncii, în funcţie de rezultate. De aceea, el se prezintă ca: a) salariu teoretic sau ipotetic şi b) salariu efectiv sau nominal. Salariu ipotetic sau teoretic este salariul stabilitla angajare, în funcţie de condiţiile de ansamblu proprii unei economii, ramuri, subramuri şi pieţe locale (zonale). Salariul efectiv este salariul definitivat şi plătit după depunerea muncii, corespunzător situaţiei reale din intreprindere, de programul de lucru şi de rezultatele obţinute.În funcţie de motivul şi modul de acordare a salariului el poate fi :

a) salariul personal (individual)-salariul încasat de fiecare salariat pentru munca depusă;b) salariul colectiv care reprezintă veniturile primite de către salariaţi din remuneraţia colectivă. El este atribuit

tuturor angajaţilor unei intreprinderi pentru participarea în calitate de salariat. Aceste venituri revin salariaţilor sub forma participării la profit, prin crearea unor facilităţi pentru participarea la activele autofinanţării ş.a. Aceste venituri suplimentare din remuneraţia colectivă au rolul, în special, de a cointeresa pecuniar pe salariaţi la viaţa întreprinderii şi de a îmbunătăţi raporturile dintre patroni şi salariaţi;c) salariul social care reprezintă acea parte din venitul naţional prin caresocietatea, în ansamblul său, intervine pentru a spori veniturile unor categoriide salariaţi sau numai ale unor grupuri din cadrul acestora ce se confruntă cuo situaţie familială mai grea sau cu riscuri, cum sunt accidentele de muncă, bolileprofesionale, şomajul etc., cărora nu le poate face faţă fiecare separat dacă nusunt ajutaţi. Salariul social este unul din rezultatele cele mai evidente ale politiciide redistribuire a veniturilor. În funcţie de obiectivele pe care le urmăreşte,salariul social se împarte în două categorii: salariul social afectat carereprezintă suplimentul de venit vărsat în mod regulat unor categorii de salariaţiîn funcţie de situaţia lor familială. Acest venit are deci o destinaţie determinatăprin luarea în consideraţie a numărului de copii; în vederea constituirii fondurilornecesare, patronul cotizează în funcţie de valoarea fondului de salarii şi nu înfuncţie de numărul de copii pe care îl au salariaţii săi; salariul social amânat -salariul pentru riscuri comune tuturor oamenilor. El se consideră amânat pânăla survenirea unor riscuri legate de boli, accidente etc.Structura valorică şi natural-materială a venitului naţional, care constituie substanţa salariului, determină existenţa salariului nominal şi real.Salariul nominal este suma de bani pe care salariatul o primeşte atunci când lucrează.In România conform reglementărilor în vigoare , salariul cuprinde:a) salariul de bază;

b) adaosurile, formate din: plusul de acord, premiile acordate din fondul de salarii, cota parte din profitul net, alte adaosuri;

108

c) sporurile la salariul de bază: pentru condiţii deosebite de muncă, grele, periculoase sau penibile; pentru condiţii nocive de muncă; pentru orele lucrate suplimentar peste programul normal de muncă şi lucru în zilele libere şi sărbătorile legale; pentru vechimea in muncă; pentru lucru în timpul nopţii etc.În funcţie de mărimea salariului cuvenit şi încasat, salariul nominal este: salariul brut şi net. Salariul Brut exprimă suma de bani totală cuvenita factorului muncă salariată. Salariul net reprezintă suma de bani efectiv încasată, după scăderea din salariul brut a impozitului pe salariu, a contribuţiei pentru şomaj, a contribuţiei pentru pensii suplimentare etc.Salariul real exprima cantitatea de bunuri materiale şi servicii care poate fi cumpărată la un moment dat cu salariul nominal. Salariul real este funcţie de mărimea salariului nominal brut, de cea a impozitelor pe salarii etc., de preţurile mărfurilor şi tarifele serviciilor sau costul vieţii.Mărimea şi dinamica salariuluiCu privire la determinarea mărimii salariului există puncte de vedere diferite, mai multe teorii. Vom preciza doar unele dintre ele.După teoria subzistenţei, salariul trebuie stabilit la un nivel care să poată asigura existenţa şi perpetuarea forţei de muncă. Dacă salariile ar fi mai mari decât costul forţei de muncă, ar conduce la o rată mai înalta a natalităţii, la o sporire a ofertei de muncă în raport cu cererea, ceea ce ar determina o tendinţă de reducere a salariilor.Teoria productivităţii marginale susţine că mărimea salariului este determinată de nivelul minim al valorii producţiei marginale pe lucrător. Dacă suma salariilor depăşeşte mărimea valorii producţiei marginale, o parte din lucrători trebuie să fie concediaţi, iar în situaţia unor salarii mai scăzute nivelul de ocupare ar fi mai ridicat.Teoria cererii şi ofertei consideră că mărimea salariului este determinată exclusiv de raportul dintre cererea şi oferta de pe piaţa muncii.Teoria negocierilor apreciază că nivelul salariilor depinde de raportul de forţe dintre două asociaţii - sindicat şi patronat.În mod obiectiv, mărimea salariului are două limite, minimă şi maximă, între care, teoretic, poate să oscileze. Limita minimă a salariului trebuie să se situeze cel puţin la nivelul costului forţei de muncă. Limita maximă a salariului este data de întreg venitul naţional creat pe baza productivităţii muncii salariate existente în momentul depunerii muncii, dar care, din punctul de vedere al posesorului de capital, nu trebuie atinsă niciodată. Pentru firmă, limita maximă este atinsă când salariul, cost marginal al muncii, este egal cu productivitatea marginală a muncii. Salariul are un caracter dinamic. Pe termen lung, dinamica salariului este ondulatorie, cu tendinţă generală de creştere. Pe termen scurt, salariul poate să crească, să scadă sau să stagneze.Salariul, preţ al muncii, este puternic influenţat de cererea şi oferta de muncă.a) Pentru a înţelege această determinare, pornim de la o piaţă cu concurenţă perfectă. Pe această piaţă, se întâlnesc un număr mare de ofertanţi de muncă, cu o pregătire omogenă, cu un număr mare de cumpărători de muncă; con-curenţa este liberă; între salariu, pe de o parte, şi cererea şi oferta de muncă, pe de altă parte, există o relaţie biunivocă. Nu numai cererea şi oferta determină nivelul şi mişcarea salariului, ci şi nivelul şi mişcarea salariului influenţează într-un sens sau altul cererea şi oferta de munca. Firma nu are nici un control asupra nivelului salariului existent pe piaţa muncii, dar ea poate ajusta cantitatea de muncă pe care o angajează în acord cu evoluţia salariului şi a venitului marginal al produsului. Salariul se formează prin mecanismul cererii şi ofertei de muncă, nefiind supus nici unei reglementări, el urmează o mişcare în funcţie de evoluţia cererii şi ofertei de muncă.Dacă cererea şi oferta de muncă sunt egale, salariul se stabileşte la un nivel determinat de punctul de intersecţie a curbei cererii cu cea a ofertei, rezultând salariul punctului de echilibru.Dacă cererea de muncă este mai mică decât oferta, înseamnă că salariul este ridicat; drept urmare salariul se va reduce cunoscând o tendinţa de scădere spre nivelul costului muncii. El se va stabili la un nivel sub salariul punctului de echilibru.Dacă cererea de muncă este mai mare decât oferta, înseamnă că salariul este redus, determinând creşterea cererii de muncă; drept urmare va avea loc o creştere a salariului, care va tinde să se ridice la nivelul venitului marginal al muncii Nivelul lui va fi mai mare decât salariul punctului de echilibru.b) În cazul monopolului ofertantului de muncă, ca urmare a unui nivel de pregătire rar întâlnit, a presiunii sindicatelor, nivelul salariului se va stabili deasupra celui care domină piaţa cu concurenţă perfectă. Firma va putea să accepte

109

mărirea salariului până la un nivel care egalează venitul marginal al produsului. În cazul în care salariul este mai mare decât venitul marginal al produsului, întreprinderea va înregistra pierderi de pe urma factorului muncă, determinând-o să înlocuiască o parte din muncă cu capital fix. În vederea descurajării creşterii salariului peste nivelul productivităţii marginale a muncii, cu efecte negative în evoluţia preţului produselor, statul intervine, de regulă, prin pârghia impozitului pe salariile individuale sau pe fondul de salarii, stabilind impozitele pe tranşe de salarii şi impozite mai mari pentru fondul de salarii care depăşeşte anumite plafoane determinate de volumul producţiei.c) În cazul monopsonului, pe piaţă există un singur cumpărător de muncă care fixează atât cantitatea, cât şi preţul muncii. Salariul va fi stabilit de firmă, desigur, la un nivel mai redus decât cel de pe piaţa cu concurenţă perfectă, dar nu mai puţin decât costul muncii. Dacă salariul ar fi stabilit sub nivelul costului muncii, el nu ar permite o existenţă normală a omului, conducând la reducerea ofertei de muncă. Deoarece preţul factorului muncă, salariul, este sub nivelul venitului marginal al produsului, lucrătorii sunt plătiţi de către monopson mai puţin decât este contribuţia lor la venit in acest caz, salariul monopsonic, este un salariu de exploatare.Pentru contracararea puterii monopsonului pe piaţa muncii, de regulă, guvernul stabileşte un salariu minim pe economie. Acest nivel este determinat de punctul de echilibru a cererii şi ofertei, evident, el este mal ridicat decât costul muncii.d) În cazul monopolului bilateral există un singur ofertant şi un singur cumpărător de muncă. O asemenea situaţie apare când se întâlnesc sindicatele dintr-o ramură cu patronatul din ramura respectivă. Nivelul salariului se stabileşte undeva între salariul de monopol şi salariul de monopson şi este rezultatul negocierii dintre sindicate şi firme. Sindicatele forţează nivelul salariului la un nivel cât mai ridicat; patronatul, la rândul lui, prin opoziţie, limitează creşterea salariului. Negocierile dintre sindicate şi patronat (firmă) duc, în final, la stabilirea salariului situat undeva între limita maximă şi salariul punctului de echilibru.În concluzie, salariul este determinat de mai mulţi factori. La factorii prezentaţi mai sus - costul resurselor de muncă, productivitatea muncii, cererea şi oferta de muncă, raportul de forţe dintre sindicat şi patronat, reglementările statului care influenţează mărimea şi dinamica salariilor - se adaugă gradul de calificare a lucrătorilor, condiţiile de producţie, evoluţia nivelului preţurilor bunurilor de consum etc. Formele de salarizareDeterminarea mărimii şi dinamicii salariilor individuale se realizează cu ajutorul formelor de salarizare. Ele sunt modalităţi de plată ce fac legătura între participarea la muncă, produsul muncii şi salariu.În esenţă, se cunosc trei forme de salarizare: a) după timpul lucrat (pe unitatea de timp sau în regie); b) în acord şi c) mixtă.În practică, datorită diversităţii de condiţii concrete din fiecare unitate economică, fiecare formă de salarizare se prezintă într-o diversitate de variante, fiecare firmă având varianta sa proprie, care corespunde cel mal bine îmbinării intereselor sale cu cele ale salariaţilor, realizării unor obiective strategice privind menţinerea şi extinderea pieţei etc.a) Salarizarea în regie asigură remunerarea salariatului după timpul lucrat -oră, zi, săptămână, lună, fără să se specifice cantitatea de muncă pe caresalariatul trebuie s-o depună în unitatea de timp, dar subânţelegându-se că unminim de muncă trebuie depusă, întrucât , altfel, nu şi-ar putea îndepliniobligaţiile ce-i revin, ţinând seama de calificarea pe care o are şi de locul ocupatîn diviziunea muncii din unitatea respectivă. Este de remarcat că unitateaeconomică renunţă la salariatul care nu depune munca minimă scontată în timppentru care este remunerat şi recompensează suplimentar prin premii,gratificaţii, cadouri sau diferite servicii pe cei ce depun o muncă mai mare saude o calitate mai bună.Salarizarea în regie se practică în activităţile în care calitatea are o importanţă deosebită, unde eterogenitatea lucrărilor face dificilă aprecierea muncii necesare pentru fiecare lucrare; unde lucrările sunt foarte variate de la un moment la altul etc.Această formă de salarizare are anumite avantaje, care constau în salvgardarea calităţii; garanţia securităţii venitului; absenţa constrângerii muncitorului. Întreprinzătorul beneficiază de orice creştere în intensitatea muncii şi produc-tivitatea muncii. Unitatea de măsură a salariului total este preţul mediu al unei ore de muncă.

110

b) Salarizarea în acord constă în remunerarea pe baza cantităţii de bunuriproduse sau a numărului de operaţii executate în unitatea de timp şi a tarifuluipe produs sau lucrare.Această formă de salarizare pare mai avantajoasă pentru muncitori, deoarece: relevă mai bine legătura între mărimea salariului şi munca depusă de salariat; tinde să sporească productivitatea salariatului, de care beneficiază în mod direct. Pentru întreprinzător, avantajul constă în diminuarea cheltuielilor prin renunţarea la supraveghetorii necesari în cazul salarizării în regie.Această formă de salarizare este, adeseori, şi contestată. Goana după executarea cât mai multor produse şi operaţii etc. poate avea loc în detrimentul calităţii (deşi se prevăd amenzi şi penalizări dacă produsele nu sunt de calitate), împinge la oboseală tot mai mare. Lista operaţiunilor executate în acord fiind, uneori, foarte lungă, face foarte dificilă stabilirea unor tarife care asigură salariu egal la efort egal.În funcţie de condiţiile concrete de organizare a muncii din fiecare unitate economică şi de modul cum se realizează stimularea în muncă, acordul, după tariful aplicat pe un produs, o activitate, o operaţie, poate fi: acord direct, când salariul este stabilit după un tarif constant, mărimea lui fiind direct proporţională cu numărul produselor sau al operaţiunilor executate. Se aplică acolo unde măsurarea muncii se poate face individual, pe bază de norme; acord progresiv, când la un anumit nivel de realizare a sarcinilor, tariful pe unitatea de produs sau lucrare se majorează în anumite proporţii sporite progresiv. Acordul, în funcţie de nivelul de organizare a activităţilor, poate fi: individual; colectiv (pe echipe); global (pe uzină, fabrică, întreprindere etc.).c) Salarizarea mixtă constă în stabilirea unul salariu stabil (fix) pe unitatea de timp, de regulă, pe o zi de muncă, ce se acordă în funcţie de îndeplinirea unor condiţii tehnice, tehnologice, de organizare etc.Formele de salarizare, oricât de perfecţionate ar fi, sunt de multe ori contestate, atât de salariaţi, cât şi de întreprinderi sau chiar organisme de stat care se ocupă cu probleme de muncă şi salarizare. Drept urmare, s-au conturat unele direcţii de acţiune pentru perfecţionarea formelor de salarizare dintre care precizăm : corelarea, participarea şi socializarea.

a) Corelarea îmbracă aspecte cum sunt: creşterea siguranţei posesorului forţei de muncă prin menţinerea salariului peste un minim vital sau decent: adaptarea rapidă a salariului la dinamica preţurilor şi la inflaţie prin aplicarea unor scări mobile (indexarea salariilor); atenuarea disparităţilor dintre salariile din sectorul public, privat şi mixt la muncă egală; acordarea de sporuri sau prime pentru condiţii de muncă, mai dificile, responsabilităţi în domeniul conducerii etc.

b) Participarea priveşte admiterea salariaţilor la repartizarea profitului obţinut de unitate. Participarea se poate organiza în trei forme:- directă la profit (cota parte din profit);

- prin intermediul acţiunilor cumpărate de salariaţi la întreprinderea la care lucrează şi chiar distribuite gratuit de către firmă;

- salariu proporţional, care constituie un procent din cifra de afaceri distribuită tuturor salariaţilor, dar asigurat din profit.c) Socializarea se aplică unor grupuri de salariaţi aflaţi în situaţii grele, carenu pot face faţă cu salariul încasat pentru munca depusă, îmbracă forma:salariului familial - alocaţii pentru copil, naştere etc.Profitul: conţinut şi rol. Dinamica profitului. Masa şi rata profituluiConceptul de profit este folosit în teorie şi în practică cu o mare varietate de înţelesuri de sine stătătoare.În legătură cu conţinutul şi natura acestuia au existat şi există numeroase concepţii, unele asemănătoare, altele opuse. În literatura economică se menţionează existenţa mai multor teorii despre profit, cum ar fi: „teoriile dispariţiei" şi „teoriile confuzioniste", ca teorii negative, “teorii apologetice” şi ”teorii explicative” care justifică existenţa profitului, de “teoria reziduală" etc.Printre primele încercări de a explica profitul le întâlnim şi la mercantilişti. Ei vedeau izvorul profitului (comercial) în sfera circulaţiei mărfurilor dintre state, în comerţul exterior, întrucât, după ei, numai acesta sporeşte cantitatea de metal preţios din ţara respectivă. Potrivit concepţiei lor, profitul îşi are explicaţia în faptul că mărfurile se vând la

111

preţuri care cuprind două elemente cu totul diferite unul de celălalt: primul element este valoarea reală şi al doilea element este profitul de înstrăinare, realizat din vânzarea mărfurilor.Fiziocraţii au negat orice bază pentru existenţa profitului comercial, atât în comerţul intern, cât şi în cel extern. Ei afirmă că profitul este un venit care provine numai de la natură şi care trece apoi şi la clasele sterile.Adam Smith consideră profitul un scăzământ din produsul muncii muncitorului, un produs al muncii neplătite, dar care se cuvine în mod natural capitalistului ca o plată pentru serviciul capitalului. El a respins părerea care considera profitul drept salariul capitalistului. Adam Smith a precizat că salariul şi profitul sunt categorii economice generate de legi diferite, că mărimea profitului nu depinde de cantitatea de muncă cheltuită de capitalist, ci de mărimea capitalului acestuia. În schimb, beneficiul întreprinzătorului (partea din profit care rămâne după scăderea dobânzii) este prezentat ca fiind o recompensă pentru riscul şi strădania întreprinzătorului capitalist. El vorbeşte şi despre o tendinţă de scădere a ratei profitului odată cu dezvoltarea societăţii capitaliste, nesesizând însă că tendinţa de scădere a ratei profitului poate fi însoţită de o creştere a masei profilului.David Ricardo a afirmat în mod clar că izvorul profitului reprezintă o parte din munca neplătită a muncitorului, însuşită de capitalist în mod absolut natural. El a arătat pentru prima dată opoziţia dintre salariu şi profit; variaţiile salariului nu se răsfrâng asupra valorii mărfurilor, ci numai asupra profitului, în sensul că în funcţie de creşterea sau descreşterea salariului are loc scăderea sau creşterea profitului, respingând, astfel, părerea lui A.S. Smith că în capitalism salariul şi profitul pot creşte simultan. De aici, el trage concluzia că, odată cu dezvoltarea societăţii capitaliste profitul are tendinţa naturală de scădere, având caracterul unei legi obiective. El explica scăderea profitului prin creşterea salariului nominal, ca urmare a măririi inevitabile a preţului produselor agricole, datorită fertilităţii descrescânde a solului. În această concepţie a lui Ricardo, cu privire la tendinţa naturală de scădere a profitului şi-au găsit sursa de inspiraţie “teoriile dispariţiei" profitului.J. B.Say a respins explicaţiile date de Smith şi Ricardo profitului, ca fiind un scâzământ din munca muncitorului. El a analizat profitul aşa cum se prezintă sub forma dobânzii şi a beneficiului întreprinzătorului, pe care le-a rupt de profit şi le-a explicat prin izvoare diferite. Dobânda este considerată ca un venit al capitalului, un rezultat al serviciilor săvârşite de capital, iar beneficiul întreprinzătorului ca o plată a muncii, o recompensă pentru riscul şi talentul său.K. Marx a acordat un mare spaţiu din opera sa analizei profitului în societatea capitalistă. După el, profitul nu-i nimic altceva decât o formă transformată a plusvalorii, privită ca produs al întregului capital avansat. Izvorul plusvalorii se află în exploatarea muncii salariate.Analizând concurenţa dintre ramuri, ajunge la concluzia că aceasta duce la formarea unei rate mijlocii a profitului şi a profitului mijlociu. Profitul mijlociu este profitul încasat de capitalişti proporţional cu capitalul avansat independent de compoziţia organică a capitalului. Marx a arătat că în societatea capitalistă are loc tendinţa de scădere a ratei profitului, dar aceasta poate avea loc concomitent cu creşterea masei profitului.“Teoriile apologetice", cum le denumeşte prof. A.Piettre, justifică existenţa acestuia; ele susţin caracterul de profit meritat, ca o remuneraţie a întreprinzătorului a) pentru funcţiile lui de bun organizator şi inovator; b) pentru riscurile pe care şi le asumă; c) pentru calitatea lui de agent economic care satisface nevoile sociale. În acest sens, Fr.Perroux afirmă că întreprinzătorul îndeplineşte, înainte de toate, o funcţie de creaţie, care ţinteşte nu la ridicarea, ci la coborârea preţului de vânzare; în acest scop, el ar face o politică de progres, iar profitul nu ar fi decât recompensa unei asemenea politici.„Teoriie explicative" motivează profitul prin imperfecţiunile concurenţei. Pentru Leon Walras, profitul este o „rentă a dezechilibrului", care nu poate exista decât într-o economie reală, întrucât într-o stare de libertate absolută a con-curenţei profitul ar fi egal cu zero. Pentru americanul F.Walker, profitul ar fi determinat „de sus", prin calităţile întreprinzătorului, iar de „jos”, prin costul menţinerii în funcţiune a întreprinderii celei mai puţin bune (întreprinderea marginală).„Teoria reziduală" a profitului, parte componenta a teoriei moderne a repartiţiei, prezintă profitul ca o simplă mărime reziduală: o mărime care rămâne din venitul brut după ce au fost plătite preţul serviciilor muncii (salariile) şi preţul serviciilor proprietăţii (dobânda, chiriile şi arenda). “Prin profit se înţelege venitul rezidual, care rămâne după ce o firmă şi-a acoperit toate costurile provocate de activitatea ei economică” .Datorita faptului ca firmele trebuie sa plătească impozite pe profiturile lor, există şi definiţii ale profitului, izvorâte din cerinţe ale practicii fiscale, proprii fiecărei ţări, care, însă, sunt nesatisfâcâtoare din punct de vedere teoretic al costului

112

şansei. De regulă, profitul este definit ca venit minus cost.În ţara noastră, conform reglementărilor în vigoare de ordin fiscal, se calculează profitul impozabil şi profitul net total. Astfel, profitul impozabil se determina ca diferenţă între veniturile totale încasate şi cheltuielile prevăzute aferente veniturilor. Veniturile totale cuprind: a) venituri din activitatea de baza: b) venituri din alte activităţi: subvenţii pentru diferenţa de pret; venituri financiare din titluri de participare; valori mobilare de plasament; dobânzi, alte venituri financiare. Cheltuielile aferente veniturilor includ: a) costuri aferente veniturilor; cheltuieli evidenţiate în costul perioadei; costuri aferente stocurilor de produse finite şi facturile de la începutul perioadei minus facturile de la finele perioadei; b) cheltuielile suportate direct din veniturile realizate; c) impozitul pe circulaţia mărfurilor. Prin scăderea din profitul impozabil a impozitului pe profit şi a sumelor reţinute din venituri pentru fondul de dezvoltare ş.a. rezultă profitul net totalAtât în teorie, cât şi în practică, într-o formulare scurtă, cel mal des întâlnită, profitul este venitul total minus costul total. Dacă în ceea ce priveşte venitul total (cifra de afaceri) nu există deosebiri de păreri, ele apar în legătura cu ceea ce reprezintă costul în funcţie de care se precizează şi formele profitului. În forma cea mai limitată, din punct de vedere contabil, costul cuprinde doar cheltuielile băneşti cu factorii de producţie alţii decât cei aflaţi în proprietatea întreprinzătorului şi utilizaţi în activitatea economică. Conform acestei concepţii, profitul îmbracă următoarele forme:

a) profitul brut (total) care reprezintă cifra de afaceri minus remuneraţia aporturilor productive altele decât acelea ale întreprinzătorilor:

b) profitul minimal sau profitul necesar (profitul normal) reprezintă suma remuneraţilor minime pentru diferite aporturi productive ale întreprinzătorului şi sub care (dacă nu ajung la o anumita limită minimă) întreprinzătorul încetează să-şi mai aduca contribuţia. Acest profit apare ca un agregat de mai multe remuneraţii distincte:- salariul întreprinzătorului sau al proprietarului pentru munca proprie depusă în întreprindere care este o evaluare, prin analogie, după care întreprinzătorul se pune în serviciul unei terţe persoane;- dobânda la capitalul propriu al întreprinzătorulul calculată după rata în vigoare pe piaţa monetară;

- chiria pentru clădirile proprii puse în serviciul activităţii economice;- dividendele plătite acţionarilor corporaţiei;

- renta pentru pământul proprietate a întreprinzătorului utilizat de firma.Profitul minimal (profitul normal) este deci o componenta a costului total de producţie şi reprezintă echivalentul costului de oportunitate al factorilor de producţie aflaţi în proprietatea firmei; el echivalează sacrificiul acceptat când se procedează la o alegere între mal multe acţiuni posibile. Costul acestei alegeri este câştigul la care se renunţă din cauza unei mai bune soluţii alternative sacrificată. Profitul minimal (profitul economic) reprezintă o limită de la care întreprinzătorul va putea mai repede sau nu să ia în considerare oportunitatea activităţii.c) profitul pur, reprezintă eventualele diferenţe pozitive între profitul brut şi profitul minimal.Conform acestei concepţii, în societăţile pe acţiuni moderne, mai multe categorii socio-profesionale obţin profit, pentru că ele exercită anumite funcţii de întreprinzător şi anume:

- membrii Consiliului de administraţie: dividende; jetoane de prezenţa; profituri speculative;- acţionarii: dividende, venit necontractual, care tinde să se apropie de nivelul dobânzii; variază într-o anumită

măsură în funcţie de rezultatele întreprinderii. Nivelul dorit de conducere este nivelul care evită ca acţionarii să iasă din societate:- salariaţii superiori (managerii): participarea la beneficii, gratificaţii;- întreprinderea însăşi: beneficiile nedistribuite încorporate în rezerve;- salariaţii: participare la profit etc.Faptul că profitul revine mai multor categorii socio-profesionale, unii autori consideră că profitul este mai degrabă un venit al întreprinderii decât al întreprinzătorului.În sens restrâns, „profitul poate fi definit ca venitul total minus costul total, dacă includem toate costurile şanselor în calculul costului total”. Conform acestei concepţii, profitul apare ca urmare a incertitudinii, a spiritului de iniţiativa, a asumării riscului şi care revine întreprinzatorulul. În acest caz, costul total de producţie cuprinde atât costul explicit, cât şi costul implicit, adică totalitatea cheltuielilor cu consumul factorilor de producţie. Iar profitul nu mai are componente în costul de producţie. El este o mărime reziduală, este profit pur.

113

Pentru a delimita cele două concepţii despre profit redăm următoarea schemă ce cuprinde relaţiile dintre venitul total, costuri şi profit (Fig.nr.9.1.).d) În afara profitului normal sau necesar şi profitul pur, unii întreprinzători pot obţine şi profit de monopol, care reprezintă venitul obţinut de agenţii economici care deţin poziţii monopoliste în producţie sau pe piaţă şi care vând produsele lor la preţuri de monopol.

114

VENITUL TOTALCOSTUL TOTAL Profitul pur

Costul explicit Costul implicitCostul contabil Profitul normal

PROFITUL TOTAL

Figura nr. 9.1. Relaţiile dintre venitul total, costuri şi profite) O formă specială de profit sunt dividendele încasate de acţionari din profitul net realizat de societăţile la care deţin acţiuni.Având în vedere natura eterogenă şi diversitatea surselor de formare a profitului total, unii autori delimitează în cadrul acestuia două mari componente: profitul legitim sau normal şi profitul nelegitim.a) Profitul legitim este venitul, câştigul ce revine întreprinzătorului pentru serviciile aduse în activitatea economică, pentru aportul la aceasta activitate. Acest profit poate fi motivat numai de către acei întreprinzători cu calităţi deosebite care îşi îndeplinesc în bune condiţiuni funcţiile pe care le au.În categoria profitului legitim, în funcţie de diferite aporturi ale întreprinzătorului, se includ:- veniturile obţinute ca urmare a activităţii de inovaţie, de creativitate a întreprinzătorului, concretizată în progres tehnic şi economic din cadrul întreprinderii, obţinute prin folosirea unor echipamente de producţie mai per-fecţionate şi relativ mai ieftine, a unor tehnologii noi, a realizării unor produse noi şi perfecţionate. De aceste servicii beneficiază atât firma, cât şi societatea. Profitul obţinut de pe urma unor astfel de activităţi este un incitator puternic pentru întreprinzător să promoveze continuu progresul ştiinţific şi tehnic; - veniturile realizate din activitatea de management, respectiv în activitatea de conducere, care îmbină atât cunoştinţele ştiinţifice, cât şi talent, artă, pricepere, ceea ce asigură o bună orientare a firmei în activitatea economică; - veniturile realizate din reducerea costului sub preţul de vânzare prin acţiunile de economisire şi gospodărire eficientă a tuturor resurselor economice;- veniturile dobândite prin evitarea (depăşirea şi învingerea) riscului asumat în activitatea economică.Riscul este o caracteristică a economiei de piaţa şi reprezintă anumite evenimente viitoare şi posibile a căror producere ar putea provoca anumite pierderi. El are un caracter obiectiv. Într-o economie în care se manifestă permanent incertitudinea cu privire la prezent şi viitor, întreprinzătorii suportă riscul în afaceri. Unele riscuri pot fi previzibile, atunci când factorii care ar aduce pierderi pot fi prevăzuţi cu anticipaţie, alte riscuri sunt, însă, imprevizibile, determinate de situaţii fortuite.În vederea desfăşurării activităţilor economice, întreprinzătorii încearcă să anticipeze modificările cererii şi ofertei, evoluţia preţurilor etc; iau decizii de introducere a progresului tehnic, de investiţii etc, oricare din ele putând duce la câştig substanţial sau la o pierdere substanţială. Eventualitatea uneia sau alteia depinde de relaţia dintre ceea ce managerii prevăd că se va întâmpla şi ceea ce se întâmplă în realitate. Întreprinzătorii şi managerii, care au prognozat viiitorul mai bine sau mult mai bine decât alţii vor aduce venituri, câştiguri pentru firma lor. Aceste venituri se cuvin întreprinzătorului, celor care au contribuit la reuşita activităţii economice. Tocmai speranţa în câştig, în profit, moblizează în luarea unor decizii mai bune, în orientarea mai bună a întreprinderii. Profitul potenţial este un stimulent important, probabil, indispensabil, pentru trecerea la acţiune.b) Alături de diferite forme ale profitului legitim, în practică, unii întreprinzători pot obţine şi venituri fără aport productiv specific, denumite profit nelegitim. Pe bună dreptate, în concepţia unor economişti, acest gen de profit este considerat ca fiind un transfer incorect de bogăţie, o „îmbogăţire fără cauze”. Acest profit nejustificat prin aport productiv ar trebui taxat şi preluat în întregime de societate.Profitul nelegitim, în funcţie de sursele de provenienţă, îmbracă mal multe forme concrete de venituri, cum sunt:

- profitul de monopol, care se obţine, de regulă, de firmele care deţin o poziţie de monopol. Datorită poziţiei dominante într-o ramură sau activitate, monopolul manipulează preţurile, cantităţile de produse etc. Prin stabilirea unor preţuri mai scăzute la cumpărare şi ridicate la vânzare sau alte practici, ele obţin profituri mult mal mari decât în condiţiile normale, nejustificate prin prisma aportului adus la activitatea economică;

115

- câştigurile unor agenţi economici provenite din economiile la cheltuieli care ar trebui efectuate pentru protecţia mediului ambiant şi repararea daunelor aduse acestuia, dar lăsate pe seama colectivităţilor locale sau societăţii;- câştigurile unor agenţi economici din practicarea unor preţuri de vânzare mai ridicate, posibile datorită politicilor vamale protecţioniste; câştigurile suplimentare conjuncturale determinate de inflaţie sau deflaţie;- anumite forme de rentă funciară: câştigurile obţinute de firme şi alţi agenţi economici care au costuri mai mici, în special cu transportul, decât cele medii, datorită poziţiei mai apropiate de piaţă etc.Din formele pe care le îmbracă şi din motivele care îl determină rezultă că profitul este un venit specific, corespunzător exercitării unei funcţii care depinde de anumite circumstanţe favorabile întreprinzătorului; el este un venit aleator, poate exista sau nu, poate fi mai mare sau mai mic. Se poate spune deci, că profitul se diferenţiază de celelalte venituri. El este un element rezidual al activităţii economice a firmelor. Spre deosebire de salariu, rentă, dobândă, el nu are la bază un contract, depinzând de succesul în afaceri al întreprinzătorului.Profitul are un rol deosebit de important atât pentru întreprinzător, cât şi pentru societate; el reprezintă partea din valoarea creată şi recunoscută prin vânzarea mărfurilor, el rămâne la dispoziţia întreprinzătorului. Profitul este dovada utilităţii unei activităţi sau unităţi economice, iar mărimealui este măsura acestei utilităţi.Profitul sintetizează rezultatele întregii activităţi a firmelor, constituind principalul indicator calitativ de performanţă. El constituie motivaţia obiectivă a întreprinzătorilor şi proprietarilor firmelor. Situaţia economică şi socială a acestora fiind condiţionată de mărimea şi dinamica profitului, face din maximizarea profitului funcţia scop a unităţilor economice, criteriul major al eficienţei economice la nivelul întreprinderii.Profitul îndeplineşte mai multe funcţii principale şi anume: a) funcţia destimulare a iniţiativei, a creativităţii şi de acceptare a riscului; b) factor de incitarela declanşarea, sporirea şi diversificarea eforturilor productive; c) factor decultivare a spiritului de economisire; d) funcţia de sursă de venit pentru bugetulstatului, prin care se asigură funcţionarea unor activităţi nonprofit, dar care suntabsolut necesare pentru dezvoltarea generală a societăţii.Profitul este de mărime diferită de la produs la produs, de la o firmă la alta şi dinamic în timp. El depinde de o serie de factori atât independenţi, cât şi dependenţi de activitatea firmei.Dintre factorii care nu depind de activitatea firmei remarcăm: a) impozitele şi taxele indirecte plătite de către firmă, întreprinzător către stat. Între acestea sunt: taxa pe valoarea adăugată (impozitul pe circulaţia mărfurilor), contribuţii pentru asigurări sociale, contribuţii la fondul de şomaj ş.a. b) preţurile de achiziţie a factorilor de producţie, nivelul salariilor, a dobânzii, a rentei şi a chiriei, ca şi preţul de desfacere a produselor.Mărimea profitului depinde în mod hotărâtor de activitatea întreprinderii pe linia reducerii costului de producţie, în special a consumurilor specifice, de combinare optimă a factorilor de producţie, de îmbunătăţire a structurii şi calităţii produselor, de volumul optim al producţiei, de accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului. Dobânda: concept şi funcţii. Rata dobânziiDobânda este o categorie complexă, cu mai multe inţelesuri.Ea este analizată, de regulă, în legătură cu împrumuturile băneşti şi considerată în sens restrâns, după unii autori, că reprezintă: „plata pentru o sumă împrumutată"; „recompensă pentru renunţarea la lichiditate pe o anumită perioadă de timp”; „partea din plusvaloare încasată de creditor - persoană fizică sau juridică - de la debitor, ca plată pentru capitalul de împrumut cedat”; „preţul pe care oamenii îl plătesc pentru a obţine resursele acum în loc să aştepte până vor câştiga banii cu care să cumpere resursele; - o primă plătită pentru a intra în stăpânirea curentă a resurselor”.Rolul capitalului în activitatea economica este acela de a contribui la sporirea producţiei, la creşterea productivităţii, indiferent că provine din resurse proprii sau împrumutate. Drept urmare, ideea de dobândă, într-un sens larg, a fost generalizată la totalitatea resurselor utilizate în calitate de capital. În această accepţiune, dobânda este „un excedent, ce revine sub formă de venit oricărui posesor a unui capital antrenat într-o activitate economică”, este „preţul specific plătit pentru orice capital care constituie o altă categorie de factori de producţie”. Dobânda este recompensa ce revine posesorului de capital pentru aportul adus la producţie: ea este „preţul pentru a pune economia în serviciul investiţiei".

116

Într-adevăr, dacă pentru resursele împrumutate se consideră justificată dobânda, atunci, gândind economic, ea se cuvine şi resurselor proprii folosite în calitate de capital. Nici un posesor de economii nu şi le-ar utiliza pentru investiţii proprii dacă n-ar spera să obţină un echivalent cu dobânda pieţei. Or, tocmai speranţa obţinerii unui venit din utilizarea capitalului îl determină să economisească şi să investească. Venitul cuvenit posesorului capitalului, la nivelul dobânzii pieţei, se justifică prin faptul că, prin utilizarea capitalului în prezent, are loc sporirea producţiei, creşterea productivităţii şi câştigurilor viitoare.Dobânda nu este, deci, o caracteristică doar a capitalului împrumutat, ci a oricărui capital, prin a cărui folosire sporesc resursele viitoare. Dacă posesorul capitalului este şi întreprinzător, el va însuşi în mod direct, din vânzarea mărfurilor, remuneraţia capitalului echivalentă cu dobânda pieţei ca parte a profitului normal, minimum sau necesar; dacă el îl dă cu împrumut, va primi dobânda, ca venit indirect, printr-un act de împrumut, de la debitor.Pentru debitor, dobânda este un cost, o plată inclusă în costul de producţie. El plăteşte dobânda pentru a intra în stăpânirea curentă a resurselor, care este mai de preţ decât stăpânirea viitoare a aceloraşi resurse. “Atâta timp cât oamenii cred că îşi pot spori productivitatea în viitor, prin intrarea, în prezent, în stăpânirea resurselor şi crearea de capital din ele, ei vor fi dispuşi să plătească o primă pentru a obţine resursele acum, în loc să aştepte până le vor câştiga”.După unii economişti, dobânda se descompune în următoarele componente:

a) primă de risc, care constituie o compensaţie a riscului la care se estimează să fie expus plătitorul, majorându-se în funcţie de nivelul de insecuritate al operaţiunii;

b) cheltuială de gestiune, adesea suportată de împrumutător pentru a controla solvabilitatea împrumutatului;c) dobânda pură, ceea ce rămâne din dobânda brută (totală) după scăderea primei de risc şi a cheltuielilor de

gestiune.Dobânda are un rol important în mecanismul de funcţionare a economiei. Se consideră că ea îndeplineşte următoarele funcţii: a) influenţează repartizarea factorilor de producţie, orientându-i către destinaţiile care asigură folosirea lor cea mai eficientă; b) pârghie de stimulare atât a populaţiei, cât şi a firmelor în economisirea unei părţi din venituri; c) modalitate de a asigura băncilor recuperarea cheltuielilor efectuate şi realizarea unul profit normal; d) pârghie de redistribuire a venitului. Dobânda este o pârghie economică deosebit de importantă folosită de stat sau de diferite grupuri în orientarea activităţii economice.Rata dobânziiPreţul plătit pentru a dispune timp de un an de 100 unităţi monetare este rata dobânzii. Ea reprezintă raportul procentual dintre mărimea absolută a dobânzii anuale plătite şi creditul acordat

d=DaC×100

Unde d - rata dobânzii; Da - mărimea dobănzii anuale; C - creditul acordat.Mărimea dobânzii totale (D) este direct proporţională cu mărimea creditului acordat (C), durata lui în ani (T) şi rata dobânzii (d):

D=d .C .T100

Mărimea dobânzii se stabileşte pe piaţă în funcţie de cererea şi oferta de capital, şi depinde de o serie de factori economici şi politici, cum ar fi mărimea procesului inflaţionist.Din cauza acestui proces, s-a trecut de la dobânda fixă, la dobânda variabilă, care se calculează periodic (de regulă la 3 luni) în funcţie de evoluţia dobânzii pe piaţă. În felul acesta creditorul se apără de pierderea care ar rezulta pentru el din fixarea unei dobânzi neschimbate la acordarea creditului într-o perioada de ascensiune a dobânzii.

117

Datorita inflaţiei vom întâlni rata nominală a dobânzii (dobânda cuvenită prin contractul de credit) şi rata reală a dobânzii (rata nominală influenţată cu rata inflaţiei). Pentru determinarea ratei dobânzii reale (dr) se foloseşte un calcul special:

dr=1+ratadob î nziinominale

1+ratainfla ț iei−1

În condiţiile în care, de pildă, rata nominală a dobânzii este de 50 la sută, iar rata inflaţiei este de 40 la sută, rata dobânzii reale va reprezenta 7,14 la sută (dobânda reală pozitivă), ceea ce înseamnă că se recuperează puterea de cumpărare a capitalului angajat şi o sumă ce reprezintă dobânda reală, de dimensiuni mult diminuate, în raport de nivelul nominal. Dimpotrivă, în cazul în care rata nominală a dobânzii este de 50 la sută, iar rata inflaţiei este de 80 la sută, rata dobânzii reale va reprezenta -16,66 la sută (sau altfel spus dobânda reala negativa de 16,66 la sută), ceea ce evidenţiază nu numai lipsa oricărui profit pe seama acestei operaţiuni, dar şi o pierdere substanţială din puterea de cumpărare a capitalului avansat.Forma de manifestare a dobânzii. Dobânzile sunt preţuri care se practică pe o piaţa specifică, piaţa capitalului, unde există diverse segmente distincte (pluralitatea pieţei capitalurilor), funcţie de modul de angajare şi valorificare a capitalului disponibil.Beneficiarii de credite se confruntă cu dobânda bancară de împrumut, la care aceştia obţin creditul. Aceasta are un nivel mediu, dar multiple valori, dat fiind gradul de risc, funcţie de persoana debitorului, de destinaţia creditului etc.Există un nivel orientativ al dobânzii preferenţiale aplicată în raporturile cu întreprinderi consolidate, solvabile şi cu lichiditate, deci cu risc nesemnificativ.Dobânda preferenţiala constituie baza stabilirii celorlalte dobânzi, mai ridicate. Acolo unde emisiunile obligatare ale statului sunt abundente, dobânda la bonurile da tezaur sau la alte titluri de stat este semnificativă pentru piaţa creditului.Nivelul general al dobânzii pe o piaţă dată, depinde de preţul de procurare de către băncile comerciale a propriilor resurse; depinde deci de dobânda plătită pentru depozite, pentru creditele obţinute de la banca de emisiune prin taxa scontului sau de la celelalte bănci: dobânda pe piaţa monetară.Băncile, în existenţa lor tipică de bănci comerciale, sunt intermediari în comerţul de capital. Pentru a acorda credite la dobânda de piaţa, ele trebuie să-şi procure resurse, în principal de la băncile de emisiune. Dobânda percepută de banca de emisiune este cunoscută în literatura economică sub nume distinct, taxa scontului (taxa rescontului). Ea are, în mecanismul dobânzilor, rolul de bază în raport de care se formează nivelul celorlalte dobânzi bancare situate cu 2- 3 procente mal sus. Diferenţa asigură funcţionarea băncilor comerciale, acoperirea cheltuielilor acestora şi profitul. Întrucât taxa scontului stă la baza stabilirii nivelurilor de piaţă ale dobânzii, înseamnă că orice creştere sau diminuare a taxei scontului va avea drept urmare mişcarea paralelă, dar în acelaşi sens, a nivelului dobânzilor în general.Pe pieţele internaţionale ale capitalului, nivelul dobânzii, care este foarte diferenţiat, se fundamentează şi porneşte de la dobânzile plătite pentru depozite; se iau în considerare: termenul de contract (o zi, o săptămâna, o lună etc), moneda în care se contractează creditul şi în care este constituit depozitul, întrucât ritmul inflaţiei pe pieţele naţionale este diferit etc.Factorii de influenţă a ratei dobânziiRata dobânzii este o mărime variabilă în timp şi diferită pe ţări. Nivelul şi dinamica ei sunt rezultatul acţiunii concomitente, convergente şi contradictorii, a mai multor factori generali şi specifici, cu influenţe directe sau indirecte cum sunt: rata profitului, raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut, riscul pentru cel ce acordă capital de împrumut, inflaţia, durata creditului, politica guvernului ş.a.

a) Rata dobânzii este în strânsă legătură cu rata profitului, trebuind să fie mai mică decât aceasta. În caz contrar, întreprinzătorii nu vor angaja credite deoarece, din valorificarea lor prin investiţii, ar trebui să consume întregul profit sau chiar mai mult pentru a plăti dobânda, ceea ce ar face nerentabilă activitatea lor.

b) Cererea şi oferta de capital de împrumut este un factor cu acţiune amplă şi directă asupra ratei dobânzii. Daca presupunem că avem situaţia unei pieţe cu concurenţă perfectă, creşterea cererii de capital atrage o ridicare a ratei dobânzii şi invers; nivelul dobânzii, în urma confruntării cererii şi ofertei de capital este dat de punctul de

118

intersecţie dintre curba cererii şi curba ofertei de capital de împrumut. Punctul de intersecţie unde cererea este egala cu oferta determină dobânda de echilibru

c) Riscul pentru cel ce acordă capitalul de împrumut este un alt factor care influenţează nivelul dobânzii. Cu cât posibilitatea returnării capitalului de împrumut este mil mare, cu atât riscul este mai mic şi rata dobânzii mai redusă. Dimpotrivă, cu cât riscul este mai mare, cu atât şi dobânda este mai ridicată.

d) Inflaţia, de regulă, determină majorarea ratei dobânzii, în vederea compensării reducerii puterii de cumpărare a banilor. Inflaţia însă poate duce şi la sporirea ofertei capitalului de împrumut, având în acest caz ca efect tendinţa de scădere a ratei dobânziie) Politica guvernului poate influenţa într-un sens sau altul evoluţia ratei dobânzii. Atunci când pe piaţa capitalului de împrumut se manifestă puternic factorii care acţionează în direcţia creşterii ratei dobânzii, guvernul poate interveni în sensul stopării acestui proces, stabilind un plafon maxim al ratei dobânzii. Efectele pot fi însă contradictorii. Solicitanţii de credite îşi vor spori cererile în condiţiile unei dobânzi mai reduse, ofertanţii însă care se văd descurajaţi de reducerea ratei dobânzii vor micşora oferta de credit, ceea ce se va concretiza într-o cerere de credite de împrumut nesatisfăcută, în condiţiile în care există disponibilităţi băneşti în economie. f) Rata dobânzii depinde şi de conjunctura economică în perioadele de relansare economică, pentru stimularea investiţiilor, rata dobânzii scade, în timp ce în perioade de recesiune aceasta creşte.Renta şi formele ei. Preţul pământuluiRenta a preocupat gândirea economica încă de la începuturile formării ei ca ştiinţă. Limitata iniţial la terenurile agricole, extinsă apoi la exploatările miniere, la terenurile din construcţii etc. ea este generalizată azi la orice bun cu calităţi deosebite folosit în activitatea economică.În gândirea economică contemporană, renta reprezintă venitul ce se cuvine unei persoane posesoare a unui bun economic cu calităţi deosebite folosit în activitatea economică drept factor de producţie. Dacă bunul respectiv este folosit în activitatea economică de către proprietar, renta este însuşită în mod direct de către acesta. Dacă bunul economic este dat pentru folosinţă temporară altei persoane, renta va fi însuşită indirect, prin act contractual. Pentru persoana care foloseşte bunul economic proprietatea altei persoane, renta reprezintă suma da bani plătită pentru folosirea unui factor de producţie sau a unui bun economic cu calităţi deosebite, care aparţine altei per-soane. Pentru proprietarul bunului respectiv, renta constituie un venit, o recompensă în schimbul transferării temporare a dreptului de folosinţă a acestuia.Realizarea rentei presupune existenţa simultană a următoarelor condiţii: bunul să fie limitat cantitativ; să nu poată fi substituit cu un alt bun, cel puţin o anumita perioadă, oferta lui să fie inelastică (limitată) în raport cu cererea.Renta îmbracă diferite forme: renta funciară, renta minieră, renta din construcţii, renta de raritate, renta de transfer.Principala formă de rentă este renta funciară sau renta pământului, care se formează în agricultură şi în silvicultura. Aceasta reprezintă o sumă de bani plătită de arendaşi proprietarului funciar pentru dreptul de a exploata pe termen limitat terenul acestuia. Renta funciară rezultă din preţul ridicat al produselor agricole a căror cerere în creştere se confruntă cu oferta puţin elastică, datorită caracterului limitat al pământului ca principal factor de producţie în agricultură. Ea este egală cu diferenţa dintre preţul de vânzare al produsului agricol şi preţul de producţie plus profitul normal al arendaşului. Renta funciară îmbracă următoarele forme: a) renta funciară absolută, care reprezintă suma încasată de proprietarul funciar de la arendaş drept chirie pentru terenul arendat, indiferent de calitatea şi poziţia acestuia, pentru utilizarea lui în activitatea economică; b) renta funciară diferenţială, care se formează pe baza deosebirilor de fertilitate sau de poziţie faţă de centrele de aprovizionare, desfacere şi căile de comunicaţie a terenurilor cultivate, precum şi a diferenţelor de productivitate ce pot să apară între investiţiile succesive de capital ce se fac în producţia agricolă; c) renta de monopol, sumă ce se încasează de proprietarii unor suprafeţe de teren de pe care se obţin produse în cantităţi foarte reduse, cu calităţi excepţionale şi care sunt foarte căutate de consumatori. Renta de monopol este un supraprofit încasat de proprietarul funciar ce decurge din preţul de monopol la care se vând aceste produse, determinat de capacitatea de cumpărare şi preferinţele consumatorilor.Renta minieră, exprimă plata făcută de arendaş proprietarului pentru terenul arendat şi exploatarea zăcămintelor aflate în subsolul acestuia.

119

Renta din construcţii, se formează în sectorul construcţiilor, pe baza deosebirilor de poziţie şi de rezistenţă dintre terenurile afectate diverselor construcţii; mărimea ei este influenţată de cererea şi oferta de astfel de terenuri. Renta de raritate este suma de bani ce revine posesorului de factori de producţie sau de alte bunuri economice rare, pentru a căror utilizare se plăteşte un preţ mai ridicat.Renta de transfer este suma de bani care se obţine în urma modificării destinaţiei unor factori de producţie, prin care se asigură o folosire mai rentabilă a acestora.Unii autori consideră că anumite forme de rentă, cum sunt cele diferenţiale şi de monopol, pentru că nu rezultă dintr-un aport efectiv al proprietarului la creşterea producţiei, ar trebui preluate în întregime de către societate.Preţul pământulul. În economia de piaţă, pământul este o marfă, se vinde şi se cumpără. Se pune deci problema preţului pământului.Preţul pământului depinde, în principal, de: raportul dintre cererea şi oferta de terenuri agricole; dintre cererea şi oferta de produse agricole; de mărimea arendei şi rata dobânzii. Proprietarul funciar va pretinde, la vânzarea pământului, un preţ care corespunde cu capitalul necesar pentru a obţine o dobândă egală cu renta anuală a solului. Preţul pământului este, de fapt, rentă capitalizată, adică acea rentă care, fiind transformată în capital, aduce posesorului banilor respectivi un venit egal sub formă de dobândă. Desigur, la determinarea preţului pământului este necesar a se lua în calcul mărimea rentei care se prevede a fi în viitorii ani. În mod concret, preţul pământului este influenţat de raportul dintre cerere şi ofertă, de clasa de fertilitate a solului, de categoriile de folosinţă - arabil, vii, livezi, fâneţe naturale, păşuni naturale etc.

120

Tema 10. REZULTATE MACROECONOMICE. UTILIZAREA VENITULUI NAŢIONAL

Student Gr.MnI 21 Jenunchi Nicolae

Tabloul sintetic al rezultatelor macroeconomice, concretizate în bunuri materiale şi servicii, reflectă fluxurile din economia naţională, nivelul, structura, dinamica şi performanţele dezvoltării acesteia, potenţialul de consum şi de investiţii; furnizează informaţii care stau la baza cunoaşterii vieţii economice, a fundamentării deciziilor.

Necesitatea şi cerinţele măsurării rezultatelor macroeconomice

Rezultatele activităţii la nivel macroeconomic într-o perioadă de timp determinată, de regulă un an, obţinute de către toţi agenţii din economia naţională, se reflectă, cifric, cantitativ, complet şi coerent, prin indicatori sintetici.Indiferent de natura rezultatelor (bunuri materiale şi servicii materiale ori nemateriale) şi fluxurilor din economia naţională, aceşti indicatori se calculează numai in expresie valorică, prin intermediul preţurilor şi tarifelor, în funcţie de scopul urmărit, ei pot fi evaluaţi la preţurile pieţei (preţurile cumpărătorilor), la preţurile factorilor de producţie (preţurile producătorilor) sau in preţuri comparabile în mod curent, toţi indicatorii sintetici de rezultate macroeconomice se determină la preţurile pieţei (ale cumpărătorilor), mod de exprimare care serveşte la cunoaşterea dimensiunii rezultatelor actrvttăţil din intervalul de timp avut in vedere, la corelarea resurselor alocate şi consumate cu rezultatele obţinute, la studierea principalelor corelaţii care s-au manifestat în perioada de calcul. Preţurile factorilor de producţie, comparativ cu preţurile pieţei, nu includ impozitele indirecte nete (impozitele Indirecte minus subvenţiile de exploatare). Preţurile comparabile (constante) sunt utilizate pentru evidenţierea dinamicii acestor rezultate sub aspect fizic, eliminându se influenţa schimbării preţurilor şi tarifelor asupra acestei dinamici; se folosesc. În acest scop, indici de preţuri, cu ajutorul cărora se recalculează indicatorii evaluaţi la preţurile pieţei. Serviciile nemateriale, deci rezultatele din domeniul producerii acestor servicii, care se prezintă sub forma serviciilor de consum (învăţământ, ocrotirea sănătăţii, cultură, artă etc). serviciilor prestate de către administraţia de stat etc., se exprimă valoric, fie la nivelul cheltuielilor ocazionate cu prestarea lor, fie prin veniturile încasate.Sistemul de evidenţă şi măsurare a rezultatelor macroeconomice îndeplineşte, prin indicatorii utilizaţi, o serie de funcţii esenţiale.În primul rând, are rolul de instrument de evidenţă statistică, cu ajutorul căruia se sintetizează şi se corelează informaţiile privind desfăşurarea activităţii economice şi măsurarea potenţialului economic, oferind o imagine de ansamblu asupra procesului creşterii şi dezvoltării economice.În doilea rând, îndeplineşte rolul de instrument important de analiză a activităţii economice din perioada anterioară, a echilbrului macroeconomic sub diferitele sale forme de manifestare; permite înţelegerea legităţilor vieţii economice şi a modulul lor concret de manifestare in timp şi spaţiu.În al treilea rând, reflectând tabloul fluxurilor din economia naţională, al interdependenţelor vieţii economice, indicatorii de rezultate macroeconomice sunt un suport de bază al fundamentării deciziilor în economie, al influenţării corelaţilor şi tendinţelor celor mai favorabile, al corectării unor efecte nedorite ale mecanismului spontan al pieţei, astfel încât să se realizeze, in condiţii cât mai bune, dimensiunile, ritmurile şi proporţiile reproducţiei sociale şi creşterii economice, înfăptuirea obiectivelor de bază ale dezvoltării economico sociale.

121

În al patrulea rând, indicatorii de rezultate macroeconomice au o largă utilizare pentru comparaţii internaţionale, pentru înţelegerea corectă a proceselor şi fenomenelor din economia mondială, al interdependenţelor economice internaţionale, al participării ţării la circuitul economic mondial.Ţinând seama de rolul deosebit de important al sistemului de indicatori de măsurare a rezultatelor macroeconomice, in determinarea acestor rezultate trebuie să se respecte anumite cerinţe şi principii esenţiale, pentru a răspunde cât mai bine funcţiilor pe care le îndeplinesc.În primul rând, se impune respectarea concepţiei sistemice, in elaborarea şi fundamentarea indicatorilor, având in vedere caracterul de sistem al economiei naţionale. El se calculează pe baza indicatorilor cuprinşi in subsistemul unităţilor şi/sau ramurilor economiei naţionale. Are loc agregarea indicatorilor de la nivelul unităţilor până la cel al economiei naţionale, asigurându-se evidenţierea diversităţii şi complexităţii vieţii economice. Agregarea trebuie să permită analiza logică a informaţilor pe trepte ierarhice superioare, (vezi figura nr. 10.1.).În al doilea rând, sistemul de indicatori al rezultatelor activităţii macroeconomice trebuie să se bazeze pe o concepţie unitară privind conţinutul categoriilor pe care le reflectă, pe o metodologie unitară de înregistrare, prelucrare şi agregare a informaţilor, pe o sferă de cuprindere unitară a proceselor şi fenomenelor economice pe care le măsoară.În al treilea rând, trebuie avute in vedere necesitatea şi posibilitatea asigurării comparabilităţii, în timp şi spaţiu, a indicatorilor respectivi. Cu alte cuvinte, conţinutul şi sfera lor de cuprindere să permită compararea aceloraşi indicatori din perioade diferite şi, când este cazul, din ţări diferite. În al patrulea rând, pentru ca măsurarea rezultatelor macroeconomice să răspundă cerinţelor caracterizării complexe a acestor rezultate. Indicatorii sintetici respectivi trebuie să reflecte atât fluxurile materiale din economie, cât şi cele monetare. Indicatorii sintetici calculaţi pe baza datelor ce exprimă fluxurile materiale (de bunuri materiale şi servicii) oferă posibilitatea caracterizării structurii rezultatelor prin prisma destinaţiei pe care o au: consum intermediar, consum final, acumulare, export etc. Indicatorii sintetici calculaţi pe baza informaţiilor privind fluxurile monetare (de venituri şi cheltuieli) oferă posibilitatea analizei circuitului veniturilor intre agenţii economici, folosirii acestora, determinării eficienţei economice etc.

Figura nr.10.1 Sistemul de indicatori ai dezvoltarii economiei nationale

Indicatorii unitatilor

economice si sociale

Indicatorii unitatilor

teritorial-administrative

Indicatorii ramurilor

economiei nationale

Indicatori sintetici ai

economiei nationale

122

Pornind de la asemenea principii şi cerinţe in fundamentarea sistemului de indicatori, trebuie ierarhizate in mod corespunzător procesele economice pentru măsurarea corectă a rezultatelor, inclusiv la nivel macroeconomic; trebuie să se îmbine funcţiile de culegere, sistematizare şi prelucrare a informaţiilor, cu cele de analiză şi decizie, pe toate treptele ierarhice ale vieţii economice.Indicatorii macroeconomici de rezultate pot fl clasificaţi după mai multe criterii.

1. După elementele pe care le conţin, deci după structura lor, indicatorii de rezultate macroeconomice pot fi: a) de natură globală, când includ, pe lângă producţia finală, consumul intermediar şi consumul de capital fix; b) de natură brută, când nu includ consumul intermediar; de de natură netă, când nu includ nici consumul intermediar şi nici cel de capital.

2. Având in vedere aria teritorială de cuprindere, indicatorii macroeconomici se împart in: a) indicatori interni, care măsoară rezultatele tuturor agenţilor economici agregaţi (atât autohtoni, cât şi străini) ce acţionează in interiorul ţării; b) indicatori naţionali, care măsoară numai rezultatele agenţilor economici autohtoni, indiferent dacă el acţionează în interiorul ţării sau in afara teritoriului naţional.

3. În funcţie de preţurile in care sunt calculaţi, ei se măsoară în: a)preţurile pieţii; b) preţurile factorilor de producţie; c) preţuri constante.Ţinându-se seama de concepţia teoretică si de principiile care stau la baza măsurări rezultatelor macroeconomice, de sfera de cuprindere a indicatorilor sintetici (de includere sau nu in aceste rezultate a serviciilor nemateriale), sunt cunoscute, pe plan internaţional, două sisteme de calcul al acestor rezultate: a) sistemul conturilor naţionale (S.C.N.) sau contabilitatea naţională: b) sistemul producţiei materiale (SPM). Primul sistem este utlizat in statistica ţărilor cu economie de piaţă, in statistica organismelor ONU, şi a altor organizaţii internaţionale, precum şi de unele ţări cu economie centralizată. Deci, acest sistem este folosit de către marea majoritate a statelor lumii. Cel de al doilea sistem sa utilizat de către tările cu economie centralizată şi, mai ales, de către ţările care au făcut parte din CAER.Deosebirea esenţială dintre cele două sisteme de măsurare a rezultatelor macroeconomice constă în concepţia teoretică pe care se bazează şi, in consecinţă, in modalităţile de calcul, evaluare şi, in principal, sfera de cuprindere a indicatorilor sintetici utilizaţi.Măsurarea rezultatelor macroeconomice in sistemul conturilor naţionale (SCN), are la bază teoria factorilor de producţie, elaborată de către economistul francez Jean-Baptiste Say (1767-1832), concepţie potrivit căreia, fiecare factor de producţie este recompensat în funcţie de serviciile pe care le aduce in activitatea economică: munca- salariul; capitalul-profitul şi dobânda; pământul (natura) – renta. Evaluarea rezultatelor macroeconomice se întemeiază pe veniturile factorilor respectivi.Măsurarea rezultatelor macroeconomice in sistemul producţiei materiale (SPM) are la bază teoria muncii productive, concepţie potrivit căreia, este productivă şi, deci, creatoare de venit naţional, munca ce creează bunuri materiale şi servicii materiale şi valoare economică. Cu toate că, intre timp, au evoluat şi concepţiile despre munca productivă, in direcţia lărgirii sferei sale de cuprindere, totuşi o bună parte dintre activităţile din domeniul serviciilor nemateriale (servicii de consum, servicii guvernamentale etc.) este considerată neproductivă in acest sistem de măsurare a rezultatelor macroeconomice. Ca urmare, indicatorii macroeconomici calculaţi in S.P.M. (produsul social global, produsul social final şi venitul naţional) au o arie de cuprindere mai redusă comparativ cu cei calculaţi in S.C.N., deoarece înregistrează numai rezultatele activităţii concretizate in bunuri materiale şi servicii materiale; în S.C.N. indicatorii macroeconomici sunt urmarea evaluării tuturor bunurilor materiale şi serviciilor materiale şi nemateriale obţinute în activitatea economică in perioada de calcul (de regulă un an).Pentru asigurarea comparabilităţii indicatorilor utilizaţi in cele două sisteme de măsurare macroeconomică, trebuie ţinut seama de sfera de cuprindere diferită a indicatorilor respectivi, de deosebirile privind conceptele, definiţiile şi clasificările folosite şi în care sunt sintetizate principalele informaţii referitoare la rezultatele activităţii economice. Dată fiind însemnătatea acestor relaţii de trecere de la indicatorii unul sistem la cel din celălalt sistem, organisme internaţionale de specialitate din cadrul ONU au elaborat studii aprofundate care sesizează diferenţele dintre indicatorii respectivi.

123

Tranziţia la economia de piaţă in România face necesară adoptarea S.C.N. de măsurare a rezultatelor macroeconomice şi asigurarea comparabilitâţii cu indicatorii utilizaţi in statistica internaţională. Trecerea la acest sistem necesită o anumita perioadă de timp impusă de realizarea unor lucrări pregătitoare, cum ar fi: reorganizarea sistemului informaţional economic şi de prelucrare a datelor, perfecţionarea şi dezvoltarea sistemului de clasificări şi nomenclatoare (clasificarea ramurilor economiei naţionale, a produselor, serviciilor, ocupaţiilor) etc.

Sistemul conturilor naţionale şi indicatorii macroeconomici utilizaţi în acest sistem

Sistemul conturilor naţionale (SCN) sau contabilitatea naţională descrie şi măsoară cifric activitatea economică, fluxurile de bunuri materiale şi de servicii, fluxurile de cheltuieli şi de venituri, stocurile de bunuri materiale şi valori financiare existente la un moment dat.În primul rând. prin SCN, te măsoară ansamblul activităţii economice, întreaga activitatea umană care are ca rezultat bunuri materiale şi servicii ce satisfac nevoi reale în societateÎn al doilea rând, SCN reflectă atât rezultatele activităţii economice, cât şi repartiţia şi folosirea lor, utillzându se principiul dublei înregistrări din tehnica contabilă. Acest lucru permite ca orice tranzacţie intre agenţii economici să fie înregistrată atât ca o resursă, cât şi ca folosire a acesteia, alcâtuindu-se un sistem de patru conturi naţionale sintetice (producţie, consum, acumulare şi străinătatea). Conturile respective evidenţiază activitatea tuturor agenţilor economici agregaţi. Aceştia sunt grupaţi, pe de o parte, pe feluri de activităţi omogene, ţinându-se seama de natura produselor şi serviciilor obţinute, grupare ce permite estimarea componentelor indicatorilor macroeconomici, iar, pe de altă parte, cea de a doua grupare a agenţilor economici se referă la cadrul instituţional, la agenţii angajaţi in decizii financiare, grupare prin care se obţin informaţiile necesare privind estimarea cheltuielilor finale.

a) Contul „Producţie” reflectă, in credit, destinaţia producţiei, respectiv, vânzări de bunuri de consum, vânzări de bunuri de investiţii şi exportul net., iar in debit, evidenţiază venitul brut realizat în activitatea economică, adică valoarea adăugată brută.

b) Contul „Consum" sintetizează, în credit, veniturile aferente factorilor de producţie antrenaţi în activitatea economică (venitul brut) şi prin transferurile de la străinătate (restul lumii). În debitul acestui cont se evidenţiază cheltuielile pentru cumpărarea de bunuri de consum, precum şi transferurile curente către restul lumii. Mărimea soldului debitor, oglindeşte economiile nete.

a) Contul „Acumulare", care evidenţiază formarea capitalului, reflecta, in credit sursele de formare a capitalului (economiile nete şi deprecierea capitalului fix, respectiv amortizarea) în debitul acestui cont se reflectă cheltuielile pentru bunurile de investiţii (capital fix şi sporirea stocurilor). Soldul debitor arată capacitatea de finanţare.

b) Contul „Străinătatea" (restul lumii) exprimă, în credit, importurile şi necesarul de finanţare, iar, in debit, oglindeşte exporturile.În al treilea rând, în determinarea indicatorilor de rezultate macroeconomice, produsele şi serviciile se cuprind în calcul numai în condiţiile în care sunt urmarea activităţii din intervalul de timp pentru care se calculează rezultatele macroeconomice. Cu alte cuvinte, nu sunt luate in calcul bunurile materiale şi serviciile care reprezintă revânzări, când tranzacţiile de piaţă respective sunt doar o schimbare a titlului de proprietate.În al patrulea rând, baza evaluării rezultatelor reprezentând-o veniturile factorilor de producţie angajaţi în activitatea economică, nu sunt incluse în aceste rezultate transferurile băneşti care au loc intre agenţii economici, sub forma alocaţiilor de la guvern, pensiilor, ajutoarelor, burselor etc. şi care nu sunt însoţite de fluxul invers de produse şi servicii.În al cincilea rând, la determinarea rezultatelor activităţii economice in S.C.N., nu sunt luate în calcul înregistrările repetate sub forma consumurile intermediare, respectiv acele produse şi servicii consumate in perioada de calcul în scopul producerii altor bunuri materiale şi servicii. Ca urmare, dimen-

124

siunea acestor indicatori sintetizează valoarea adăugată brută ori netă a produselor şi serviciilor finale (destinate consumului privat, consumului public, investiţiilor şi exportului). În al şaselea rând, la determinarea indicatorilor macroeconomici in S.C.N. se are în vedere teritoriul unde acţionează agenţii economici, rezultând indicatori ce reflectă, pe de o parte, produsul intern (brut ori net), iar pe de altă parte, produsul naţional (brut ori net). Deci, contabilitatea naţională creează condiţiile informaţionale explicării comportamentului grupelor de agenţi economici agregaţi într-un cadru global, cunoaşterii cauzelor schimbărilor intervenite în elementele care caracterizează starea economiei.În S.C.N., indicatorii macroeconomici de rezultate însumeazâ, valoric, outputul activităţii economice desfăşurate de agenţii economici, determinarea lor făcându-se atât pe baza fluxurilor reale, cât şi a fluxurilor de venituri şi cheltuieli (fluxurilor monetare). Rezultă astfel, că totalul outputului (producţia finală) este egal cu totalul veniturilor agenţilor angajaţi în activitatea economica, precum şi cu totalul cheltuielilor acestora pentru producţia finala în intervalul pentru care are loc măsurarea respectiva.În consecinţă, indicatorii care reflecta rezultatele macroeconomice în SCN pot fi calculaţi prin una din următoarele trei metode.

a) Metoda de producţie, prin care are loc agregarea fluxurilor produselor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici în perioada de calcul, de regulă un an, evidenţiind contribuţia fiecăruia la producţia bunurilor materiale şi serviciilor finale respective. Practic, prin această metodă, din valoarea totală a producţiei, se elimină consumul intermediar, iar în cazul indicatorilor in expresie netă, se elimină şi consumul de capital fix (amortizarea).

b) Metoda utilizării producţiei finale constă din agregarea cheltuielilor totale ale agenţilor economici cu bunurile materiale şi serviciile care compun producţia finală. In mod concret, prin această metodă se însumează cheltuielile gospodăriilor (menajelor) pentru produse şi servicii de consum, cheltuielile guvernului (instituţiilor), pentru bunuri materiale şi servicii, cheltuielile pentru bunuri de investiţii, exportul net.c) Metoda costurilor sau valorii adăugate brute constă în însumarea elementelor care reflectă compensarea factorilor de producţie, concretizate în veniturile incasate de proprietarii acestor factori (salariu, profit, dobânda, renta, excedent de exploatare), în alocaţiile pentru consumul de capital fix şi în impozitele indirecte. Dacă în agregarea elementelor respective se utilizează numai preţul factorilor, rezultă venitul naţional.În practică, pentru calcularea indicatorilor sintetici ai rezultatelor macroeconomice, se îmbină cele trei metode. Astfel, pentru determinarea producţei pe ramuri ale economiei, se utilizează metoda de producţie, pentru domeniul serviciilor nemateriale se aplică metoda costurilor etc.Principalii indicatori de rezultate macroeconomice calculaţi in SCN sunt: produsul global brut (PGB), produsul intern brut (PIB), produsul intern net (PIN), produsul naţional brut (PNB), produsul naţional net (PNN) şi venitul naţional (VN).Produsul global brut (P.G.B.) însumează valoarea totală a bunurilor materiale şi a serviciilor, cu caracter marfar şi nemarfar. obţinute intr-o perioadă de timp, de regulă un an, în cadrul subsistemelor economiei naţionale. El se calculează ca sumă a producţiei brute de bunuri materiale şi servicii din toate sectoarele.

P .G .B=∑i=1

n

PGi

sau

P .G .B .=∑i=1

n

Cli+∑i=1

n

PFi

,unde PGi - producţia globală realizat în toate sectoarele; Cli – consumul intermediar; PF - producţia finală.

125

Deci, PGB include înregistrări repetate, fapt pentru care el are o utilizare redusă. Cu toate acestea, indicatorul respectiv răspunde unor cerinţe reale de cunoaştere macroeconomica privind, mai ales, corelaţiile care se formează între diferite ramuri, subramuri şi activităţi.Produsul intern brut (P.I.B.) reflectă, valoric, producţia finala de bunuri şi servicii obţinute de către toţi agenţii economici (autohtoni şi străini) care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării. Este vorba, deci, de produsele şi serviciile ajunse, în decursul unui an, în ultimul stadiu al circuitului economic. Ca urmare, acest indicator sintetic nu include consumul intermediar, determlnându-se ca diferenţă dintre produsul global brut şi consumul intermediar.

P.I.B. = P.G.B. - CI.Rezultă, că PIB, reflectă valoarea adăugată brută care a fost obţinută, în decursul unui an, de către toţi agenţii economici care işi desfăşoară activitatea în interiorul ţârii. Acest indicator este baza măsurării rezultatelor macroeconomice în S.C.N. şi se calculează, in practică, prin combinarea metodelor arătate mai sus.Produsul naţional brut (P.N.B.) se defineşte ca reprezentând valoarea de piaţă a tuturor bunurilor materiale şi serviciilor finale obţinute de către agenţii economici autohtoni care acţionează atât în interiorul ţării, cât şi în afara teritoriului naţional, într-o perioadă de timp determinată. El poate fi mai mare sau mai mic decât PIB, în funcţie de soldul pozitiv sau negativ (±M) dintre PIB obţinut de către agenţii economici autohtoni în străinătate (+ M) şi PIB obţinut de către agenţii economici străini în interiorul unei ţâri (-M).

P.N.B. = P.I.B. ± M

Dacă acest indicator este evaluat pe baza preţurilor pieţei, denumit şi PNB. nominal, el oglindeşte oferta naţională, iar daca se calculează pe baza fluxurilor de cheltuieli ale naţiunii, apare şi ca indicator al cererii agregate.Atât PIB cât şi PNB, cu toată însemnătatea lor pentru reflectarea rezultatelor macroeconomice, nu oferă, totuşi, imaginea producţiei finale nete, deoarece includ şi alocaţia pentru consumul de capital fix, respectiv amortizările.Produsul intern net (P.I.N.) sintetizează valoarea adăugaţi netă a bunurilor materiale şi serviciilor finale produse de către toţi agenţii economici (autohtoni şi străini) care acţionează in interiorul ţârii, într-o anumită unitate de timp, de regulă un an.

P.I.N. = P.I.B. – Akf

Dacă este calculat pe baza fluxurilor reale, el cuprinde numai bunurile materiale şi serviciile de consum şi bunurile de investiţii care asigură creşterea avuţiei, iar dacă este calculat pe baza fluxurilor de venituri, reflectă valoarea adăugată netă obţinută de către toţi agenţii economici ce acţionează în interiorul ţării.Produsul naţional net (P.N.N.) măsoară, în formă bănească, valoarea adăugată netă a bunurilor materiale şi serviciilor finale obţinute de către toţi agenţii economici autohtoni, într-o perioadă de timp determinată, care îşi desfăşoară activitatea atât pe teritoriul naţional, cât şi în afara acestuia.

P.N.N. = P.N.B. - Akfsau

P.N.N. = P.I.N. ± M

Daca PNN, este determinat prin utilizarea preţurilor factorilor, atunci el reflectă venitul naţional.Venitul naţional (VN) sintetizează veniturile obţinute de către proprietarii factorilor de producţie, prin care se recompensează aportul acestor factori la producerea bunurilor materiale şi serviciilor.Venitul naţional poate fi considerat şi ca indicator ce exprimă veniturile din munci si din proprietate care decurg din producţia bunurilor economice. De asemenea, el reflectă şi utilizarea veniturilor pentru cumpărarea de produse şi servicii de consum şi pentru economisire.

126

Determinarea mărimii venitului naţional, ţinându-se seama de cheltuielile agenţilor economici, porneşte de la PNB evaluat la preţurile pieţei (PNBpr.p), din care se scad alocaţiile pentru consumul de capital fix (AKF), precum şi impozitele indirecte (Iind) şi se adaugă subvenţiile de exploatare (Se). La acelaşi rezultat se ajunge şi prin scăderea din PNB, exprimat la preţurile factorilor (PNBpr.f.), a alocaţiilor pentru consumul de capital fix.

V.N. = P.N.Bpr. p. - Akf - Iind + Se

sauV.N. = P.N.B. pr.f. - Akf

Venitul naţional este un indicator fundamental care reflectă rezultatele macroeconomice. De mărimea şi dinamica lui depind volumul şi dinamica venitului personal, capacitatea de acumulare, volumul şi dinamica cererii finale de produse şi servicii de consum, precum şi de bunuri de investiţii.Venitul personal, in mărime absolută, se determină pornind de la venitul naţional, din care se elimină veniturile care nu revin menajelor (impozite pentru asigurările sociale, profiturile nedistribuite ale societăţilor comerciale) şi adăugandu-se veniturile de la guvern şi de la întreprinderi şi care, deci, nu provin din participarea la activitatea economică (transferuri sub forma compensării neocupăril, pensii, ajutoare, burse etc., dobânzi nete plătite de guvern şi de consumatori). Venitul personal disponibil rezultă prin eliminarea impozitelor personale din venitul personal; reflectă veniturile menajelor care pot fi utilizate pentru acoperirea cheltuielilor personale (cumpărarea de mărfuri, plata tarifelor pentru servicii, plata dobânzilor, transferuri de venituri în străinătate) şi pentru economisire.Sporirea venitului naţional, ca expresie sintetică a creşterii şi dezvoltării economice, este condiţionată de acţiunea a doi factori generali:a) Creşterea volumului factorilor de producţie angrenaţi în obţinerea produselor şi serviciilor în concordanţă cu cerinţele pieţei, exprimate prin cererea solvabilă .Acesta este un factor de ordin extensiv, determinând caracterul extensiv al creşterii economice; acţiunea sa poate avea loc numai în limitele resurselor economice care pot fi atrase pentru producerea de bunuri materiale şi servicii. Multiple elemente de ordin economic, natural, ecologic, social etc., determina existenţa a numeroase restricţii în sporirea volumului factorilor de producţie în raport cu nevoile.b) Creşterea productivităţii factorilor de producţie, care are un rol hotărâtor, o influenţă esenţială în sporirea venitului naţional; acest factor este de ordin intensiv şi determină creşterea economică de tip intensiv. În ţârile dezvoltate, ponderea covârşitoare din sporul venitului naţional se obţine pe această cale. Amploarea şi trăsăturile progresului tehnic şi tehnologic contemporan reprezintă premise obiective pentru creşterea continuă a venitului naţional, în pofida restricţiilor tot mai mari şi numeroase, care apar în sporirea volumului multor resurse economice.

Consumul şi economiile. Relaţiile dintre consum şi economii

Venitul naţional este folosit pentru consum şi economisire. Deci, venitul (V), in procesul utilizării, se divide in două mari componente: consum (C) şi economii nete (E). De unde,

V = C + EScopul final al oricărei activităţi economice fiind satisfacerea trebuinţelor directe ale populaţiei, venitul este utilizat, în primul rând, pentru consum şi, apoi, pentru economii, pentru sporirea avuţiei.

Consumul: conţinut, structuri şi rol. Factorii care influenţează consumulConsumul reprezintă partea din venit cheltuită pentru cumpăraturi de bunuri materiale şi servicii care părăsesc sfera producţiei, destinate satisfacerii directe a trebuinţelor personale ale populaţiei şi/sau trebuinţelor generale de consum ale societăţii. Consumul are o structuri complexă, care poate fi analizată după mai multe criterii, în funcţie de sursa de formare şi finanţare, consumul se împarte în

127

consum privat şi consum public. Consumul privat exprimă valoarea la preţul pieţei, a tuturor bunurilor şi serviciilor cumpărate sau primite sub formă de venituri în natură de către populaţie şi întreprinderi cu scop nelucrativ pentru diverse servicii prestate. Consumul public cuprinde toate cheltuielile curente destinate cumpărării bunurilor materiale şi serviciilor de către administraţiile publice de la toate nivelurile în funcţiede modul de procurarea bunurilor, există: consum de mărfuri şi autoconsum în raport de destinaţia produselor şi serviciilor care fac obiectul consumului, se disting: consum de bunuri alimentare, de produse nealimentare şi servicii. Din punct de vedere al duratei consumului, deosebim: consum de bunuri de folosinţa curentă şi consum de bunuri de folosinţă îndelungată (bunuri durabile). Structura consumului după aceste ultime două criterii indică, indirect, nivelul de dezvoltare a unei ţări şi permite caracterizări ale nivelului de trai.Consumul, ca proces de utilizare a bunurilor şi serviciilor, are funcţii complexe şi de maximă importanţă atât în satisfacerea directă a trebuinţelor oamenilor, cât şi asupra producţiei, asupra gradului de folosire a factorilor de producţie, asupra echilibrului şi dinamismului economic.Prin consum se realizează scopul final al oricărei producţii, satisfacerea efectivă a necesităţilor fiziologice, spirituale, sociale etc. ale omului. „Consumul, preciza J.M.Keynes, este singurul scop şi singura ţintă a oricărei activităţi economice". De volumul, structura şi calitatea bunurilor şi serviciilor de consum depind realizarea echilibrului fiziologic necesar vieţii şi dezvoltării aptitudinilor fizice şi intelectuale ale oamenilor, reproducţia normală a forţei de munca. Consumul dă satisfacţii muncii, dă sens muncii, nimicc nu este mai important decât consumul de bunuri, consumatorul îşi maximizează pe această cale fericirea".Prin consum se recunoaşte utilitatea produselor şi serviciilor şi utilitatea factorilor de producţie consumaţi şi, pe această bază, se conferă dreptul la recompensarea factorilor de producţie pentru aportul adus la crearea produsului naţional. Consumul dă sens nu numai producţiei bunurilor de consum, ci şi producţiei bunurior de producţie. Aceasta din urmă se justifică numai în măsura în care devine mijloc pentru producţia bunurilor de consum.Consumul acţionează direct asupra producţiei. Sigur, relaţia este şi inversă. Cum producătorii se decid în funcţie de perspectivele de vânzare a produselor lor, cererea de bunuri de consum, la care se adaugă cererea de bunuri de producţie, deci cererea globală, joaca un rol motor în relaţia consum producţie. Absorbind-ul produsul, consumul determină reluarea neîntreruptă a producţiei, creşterea ei, îmbunătăţirea calităţii şi structurii ei. Consumul, prin influenţele sale directe asupra producţiei, determină gradul de folosire a factorilor de producţie. Practica pune în evidenţă că societăţile în care consumul a crescut în strânsă legătură cu producţia au cunoscut şi ritmuri înalte de creştere economică, au asigurat un grad înalt de folosire a forţei de muncă. Stagnarea sau scăderea consumului a fost, de regulă, însoţită de scăderea producţiei, de creşterea şomajului şi a capacităţii de producţie nefolosite, de dezechilibru in economie. Consumul influenţează decisiv aportul muncii la crearea produsului naţional şi a venitului global. Un venit personal proporţional cu aportul muncii la crearea produsului şi, în consecinţă, un consum personal proporţional cu acest venit personal va stimula creşterea aportului muncii la activitatea economică. Dimpotrivă, un consum personal mai redus în raport cu aportul muncii la crearea produsului naţional va determina scăderea interesului pentru muncă, a imboldului pentru muncă şi, drept urmare, scăderea aportului muncii şi, în consecinţa, scăderea producţiei. Factorii care influenteaza consumul Nivelul şi dinamica consumului depind de influenţa conjugată a numeroşi factori obiectivi şi subiectivi.În categoria factorilor obiectivi se includ: mărimea şi dinamica venitului; modificarea aşteptârilor şi ceea ce priveşte raportul dintre venitul actual şi nivelul viitor al venitului. Speranţa că in viitor veniturile vor spori poate determina creşterea consumului curent şi, dimpotrivă, prevederea unor venituri viitoare nesigure sau mai reduse poate limita consumul curent; existenţa unor riscuri, ca de pildă acela dea trăi prea puţin pentru a putea beneficia de bunurile viitoare; modificările neprevăzute ale valorii capitalului şi neluate în considerare în calculul de previziune a venitului, datorate schimbării preţurilor şi

128

dobânzilor; modificârile politicii fiscale, fie in scopul trecereii la o politică bazată pe constituirea de fonduri proprii, fie invers, care pot lărgi sau restrânge cererea de consum; rata dobânzii etc.Factorii subiectivi de care depind cheltuielile de consum decurg din caracteristicile naturii umane, care determină nevoie subiective şi obiceiurile indivizilor. Dintre aceştia sunt nivelul consumului atins într-o perioadă dată, care devine, cu timpul, un minimum psihologic în afara circumstanţelor restrictive; publicitatea şi sistemul de ofertă; influenţa socială a altor consumatori şi a tuturor (actorilor socio-culturali; evaziunea din statutul social-real, dorinţa acelora cu venituri mai coborâte pentru a aborda modul de viaţi al celor cu venituri mai ridicate; apariţia produselor noi etc.În cadrul factorilor care determină variaţiile consumului, mai ales în perioade scurte de timp, venitul este, de regulă, variabila determinantă. Relaţia dintre consum şi venit a fost denumită de J M Keynes funcţia de consum şi semnifică cum sunt influenţate nivelul, dinamica şi structura consumului de către venit.

Înclinaţiile spre consum, media şi marginaliProporţia consumului faţă de venit şi tendinţa acesteia se exprimă prin înclinaţiile spre consum, medie şi marginală.Înclinaţia medie spre consum, denumită şi rata medie a consumului c, exprimă raportul dintre valoarea totală a consumului C şi valoarea totală a venitului V. Deci, c = C/V; de unde C = c . V, o relaţie funcţională dintre un anumit venit şi cheltuielile efectuate pentru consum, C= f (V).Înclinaţia marginală spre consum, denumită şi rata marginală a consumului c’, reprezintă raportul dintre variaţia consumului dC şi variaţia venitului dV. Deci, C = dC/dV = f’(V). Ea ne arată ce efect are asupra consumului (variabila dependentă) modificarea cu o unitate a venitului (variabila independentă).a. Influenţa venitului asupra nivelului şi dinamicii consumuluiDupă J.M.Keynes şi susţinătorii săi, funcţia consum are următoarea proprietate fundamentală : dacă venitul creşte atunci creste şi consumul, dar în măsură mai mică decât venitul, iar dacă venitul scade atunci scade şi consumul, dar iarăşi în măsură mai mică decât venitul.Acest fenomen este explicat pe baza legii psihologice fundamentale care „ ...spune că, de regulă şi în medie, oamenii înclină să-şi mărească consumul atunci când venitul lor creste, dar nu cu atâta cu cât creşte venitul". Cu alte cuvinte, variaţia consumului dC este de acelaşi semn cu cea a venitului dV, dar mai mică ca volum, adică raportul dC/dV este pozitiv şi subunitar. Forma funcţiei consum, pe termen scurt, este cea concav[ fig nr. 10.2.Logic, înclinaţiile spre consum, medie şi marginală, scad când creşte venitul şi cresc când scade venitul. Tendinţa de creştere a înclinaţiilor spre consum atunci cind scade venitul se explica prin necesitatea de a se menţine nivelul consumului atins la un moment anterior (vezi exemplificarea in tabelul nr.10.1).

Ci

0< dCdV

<1

Vi

Figura 10.2. Funcţia concavă

129

Tabelul nr.10.1

Relaţiile între variatiile venitului, consumului si econnomiilor si intre inclinatiile spre consum si economii, medii si marginale

AN

Venitul(V)

mld.lei

Consumul(C)

mld.lei

Variaţia venitului(dV)

mld.lei

Variaţia consumului

(dC)mld.lei

c=CV

c '=dCdV

Economii(E)

mld.lei

Variaţia economiilor

(dE)mld.lei

e= EV

e '= dEdV

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10600 480 42 29 0.8 0.8 120 13 0.2 0.31642 509 45 30 0.79 0.67 133 15 0.21 0.33687 539 48 31 0.78 0.65 148 17 0.22 0.35735 570 51 32 0.77 0.63 165 19 0.23 0.37786 602 -51 -32 0.76 0.63 184 -19 0.24 0.37735 570 -48 -31 0.77 0.65 165 -17 0.23 0.35687 539 -45 -30 0.78 0.67 148 -15 0.22 0.33642 509 -42 -23 0.79 0.69 133 -13 0.21 0.31600 480 - - 0.8 - 120 - 0.2 -

Într-o formulare analitica si prezentare grafică a funcţiei consum sunt posibile însă mai multe ipoteze:

- Înclinaţiile spre consum, medii si marginale, constante indiferent care ar fi nivelul venitului (fig.nr10.3). Cînd consumul variaza proporţional cu venitul, C = c .V, înclinaţia medie spre consum este constantă si egală cu înclinaţia marginală spre consum:

C1V 1

=C2V 2

=…CiVi

=K=CV

=dCdV

,unde K-constanta

dCdV

=K=CV

Ci C= c .V cu 0 < c < 1

C3

C2

Figura nr.10.3. Funcţia liniară a consumului C1

Vi

Înclinaţia medie spre consum variabilă şi înclinaţia marginală spre consum constanta

Existenţa omului este condiţionată de un consum minim, consum incompresibil (fix), acel consum care nu poate fi diminuat fără a pune in pericol viaţa sa. În situaţia unui consum incompresibil (Co) pozitiv, Co > 0, şi a unul consum variabil Cv = a .V ( unde „a" reprezintă înclinaţia variabilă spre consum), avem:C = a .V + Co, de unde

c=CV

=a+C0

V , deci

130

C = f(V) = variabila.

Înclinaţia medie spre consum variază şi este o funcţie descrescătoare a nivelului venitului CV

=a+C0

V.

Înclinaţia marginală spre consum este constantă.

c '=dCdV

=(a .V +C0 )'=k=¿ constanta; ea este inferioară înclinaţiei medii spre consum. Întrucît C 0 > 0 si

V > 0, rezultă C0

V>0 ; deci

c '=dCdV

=k<c=a+C0

V (Fig.10.4.)

Ci C = a .V + C0 cu 0 < a < 1

dCdV

=k<CV

=a .V +C0

V=a+

C0

V

C2

C1

C0

Vi

V1 V2

Figura nr.10.4 Funcţia afină a consumului

- Înclinaţiile spre consum, medii, si marginale, variabile, urmînd nivelul (Fig.10.5). Ţinînd cont de consumul incompresibil în ipoteza concavitatii funcţiei de consum logic, la orice creştere a venitului are loc o mai slabă creştere a consumului, iar la înclinaţia medie spre consum se diminuează odata cu nivelul venitului înclinaţia marginală spre consum scade şi ea atunci cînd venitul creşte

( dCdV

>0 sid2CdV 2 <0)

Ci

C2

C1 C = f(V), cu

dCdV

>0 siC (0 )=C0>0

C0 Vid2CdV 2 <0

131

V1 V2

Figura nr.10.5 Funcţia concavă a consumului

b) Influenţa venitului asupra structurii cheltuielilor de consum. Legea lui Engel. Observarea statistică a bugetelor de familie arată că importanţa relativă a diferitelor cheltuieli de consum variază sensibil cu venitul, în următoarele sensuri:- când venitul creşte, ponderea cheltuielilor alimentare, după ce consumul alimentar a atins un anumit nivel, tinde să se diminueze, în condiţiile unei creşteri absolute a acestora; ponderea cheltuielilor cu locuinţa şi îmbrăcămintea rămâne stabilă, iar cea cu serviciile (cultură, igienă, distracţii, transport etc) creşte importanţa părţilor variază în funcţie de categoriile socio-profesionale

- Legile lui Engel arată că elasticitatea de venit a consumului, eCV=dC

C:dVv

este < 1 pentru cheltuielile

alimentare, = 1 pentru cheltuielile de locuinţă şi îmbrăcăminte; > 1 pentru cheltuielile cu serviciile Aceste legi au importanţă în practică la prevederea incidenţei variaţiei venitului asupra principalelor tipuri de consum şi, pe această bază, la luarea deciziilor de producţie în acelaşi timp, se observă că elasticitatea de venit a consumului se diminuează cu gradul de penetraţie a produsului în societate şi că ea devine vecină cu „1" când toată lumea consumă. În plus, când anumite bunuri ”dispar” elasticitatea consumului acestora devine negativă, iar rata de consum foarte slabă; singure doar, categoriile cele mai sărace continuă să le consume.

Economiile: conţinut, structură şi factori de influenţă

În procesul utilizării, o parte a venitului naţional disponibil este destinată economisirii, formându-se economiile nete. Prin economii nete se înţelege, de regulă, partea din venit care nu este consumată. Deci, V - C = E. Dacă la economiile nete se adaugă consumul de capital fix (amortizarea) se formează economiile brute.Ca parte componentă a venitului, proporţia dintre economiile nete şi venit, ca şi tendinţa acestora, se exprimă prin înclinaţiile spre economii, medie şi marginală.Înclinaţia medie spre economii, denumită şi rata medie a economiilor, e, exprimă raportul dintre economiile nete şi venit, e = E/V. Ea ne arată cât se economiseşte dintr-o unitate monetară de venitÎnclinaţia marginală spre economii, denumită şi rata marginală a economiilor, e', exprimă raportul dintre variaţia economiilor dE şi variaţia venitului dV, e' - dE/dV. Ea ne arată cu câte unităţi variază economiile la variaţia cu o unitate a venitului.Structura economiilor poate fi analizată din mai muite puncte de vedere. După sursele de finanţare, există economii ale sectorului privat şi economii ale sectorului public. În ţările cu economie de piaţă dezvoltate, ponderea principală în totalul economiilor o deţin economiile sectorului privat, îndeosebi economiile private ale persoanelor şi familiilor, în raport cu economiile nedistribuite ale corporaţiilor şi ale sectorului public.

După modul cum se iau deciziile de economisire, pot exista : economii libere şi economii forţate.Economiile libere sunt economiile corespunzătoare unul ideal individualist, rezultate dintr-un non-consum. Potrivit împrejurărilor care determină apariţia unui non-consum, economiile libere pot fi : economii destinate şi economii reziduale. Economiile destinate sunt economiile rezultate dintr-o atitudine deliberată şi activă, dintr-o alegere intre consum şi non-consum. care reprezintă partea de venit sustrasă consumului imediat, cu intenţia de a-i destina valoarea altor întrebuinţări. Economiile

132

reziduale sunt economiile rezultate dintr-o atitudine deliberată şi pasivă; ele sunt un reziduu al consumului; ele nu reprezintă un sacrificiu al prezentului pentru viitor.Economiile forţate sunt economiile provenite din procedee mai mult sau mai puţin discrete, care limitează partea de opţiune individuală în repartiţia venitului între consum şi economii. Ele reprezintă surplusul economiilor efective peste ceea ce s-ar economisi dacă n-ar exista o constrângere exterioară, deliberată sau nu, care să impună această alegere deţinătorului de venit şi care conferă economiilor un caracter colectiv.Motivele economisirii. Într-o economie de piaţă, la baza incitaţiei spre economii se află numeroase motive, printre care :

a) dorinţa de organizare raţională a cheltuielilor în timp. Se renunţă la o satisfacţie imediată în favoarea unei satisfacţii viitoare considerată de preferat. Un asemenea raţionament este condiţionat de utilitatea diferită în timp a bunurilor;

b) dorinţa de îmbogăţire. Este dorinţa de a acumula mijloace care să permită creşterea veniturilor viitoare,f ie în condiţii de satisfacţii prin bunuri de consum durabile, fie in condiţii de venituri monetare (care pot conduce fie la crearea de capitaluri tehnice noi sau investiţii, fie la însuşirea directă sau indirectă a capitalurilor tehnice deja existente - altfel spus - plasament);

c) întârzieri de adaptare a consumului. O asemenea situaţie există atunci când dispare dorinţa de noi cheltuieli imediate. O astfel de economie poate imbrăca două forme: forma elementară, care se manifestă la consumatorii de o anumită vârstă, mai puţin sensibil la creşterea consumului, mai ales dacă venitul creşte după ce modul de viaţă este bine determinat de mai mulţi ani, forma raţională, care se manifestă atunci când, deşi venitul este în creştere, economia nu poate face posibil accesul la noi cumpărături dorite decât dacă se depăşeşte un anumit prag;

d) preferinţa pentru lichiditate. Odată atins un anumit nivel de consum, în anumite imprejurări, se preferă abţinerea de la un consum în plus în favoarea păstrării venitului excedentar sub formă lichidă. Printre motivele care stau la baza banilor lichizi sunt: tranzacţia, pentru a face faţă cumpărăturilor curente; precauţia, pentru a face faţă unor cheltuieli neprevăzute; speculaţia, pentru a se profita de ocaziile favorabile unor cumpărături (ex. titluri la bursă etc).

Relaţiile dintre consum şi economii

Ţinând cont de definiţia economiilor şi de faptul că C + E = V, iar dC + dE = dV, prin raportarea ambilor termeni din relaţiile anterioare la V şi respectiv la dV, rezultă că suma înclinaţiilor spre consum şi economii, medii şi marginale, corespunzătoare, este egală cu unitatea. Astfel, c + e = 1; c' + e’ = 1. De aici,se observă că fiecare dintre cele două înclinaţii este reversul celeilalte sau, altfel spus, complementul celeilalte. În sensurile: cu cât creşte consumul cu atât trebuie să se reducă economiile şi invers, cu cât cresc economiile cu atât trebuie sâ se reducă consumul într-un fel sau altul, venitul trebuie să fie utilizat integral. Deci, e = 1 - c; c = 1 - e; e' = 1- c'; c' = 1- e’.Funcţia economie se determină având în vedere relaţiile de mai sus, prin simpla deducţie din funcţia consum. Economia este funcţie de venit:

E = V-C = V - f(V) =E(V)

Din ipoteza funcţiei consum afină, reprezentată prin relaţia C = a . V + Co rezultă că funcţia economie afină se scrie: E = V - (a . V + Co) = (1 - a)V – Co. Pentru că 0 < c < 1 rezultă, e' = dE/dV = 1-c' > 0. (Vezi tabelul nr.10.1).Formula precedentă pune în evidenţă că economia este funcţie crescătoare de nivelul venitului înclinaţia medie spre economii este. În mod evident, variabilă, urmând nivelul venitului. Această ipoteză implică şi ideea, mai realistă, că nu se poate economisi decât pornindu-se de la un anumit nivel al venitului.

133

Se poate remarca că pentru un nivel de venit nul (V = 0) economiile vor fi negative, egale cu (- Co). În acest caz, dacă consumul este pozitiv, pentru un nivel de venit nul, va avea loc o „dezeconomie", adică o economie negativă, prelevată din ceea ce se deţinea anterior şi care a permis finanţarea consumului incompresibil (Co). De asemenea, se poate evidenţia că pentru venituri toarte mici cu C > 0 (cazul şomerilor sau bolnavilor care fac apel la ajutoarele familiei, se îndatorează sau lichidează anumite elemente din patrimoniul lor) economiile continuă să fie negative, dar volumul acestora se reduce pe măsura creşterii venitului până când C = V. Pentru un nivel al venitului V = C nu se economiseşte. Acest nivel al venitului egal cu consumul este „pragul economiei". Economia nu devine pozitivă decât dincolo de un anumit nivel al venitului Vr , numit „prag de ruptură", prag dincolo de care colectivitatea încetează de a mai „dezeconomisi". Acest „prag de ruptură" este definit prin E =0, cu E = (1 - a) V-Co, de unde (1 - a) V - Co = 0, iar „pragul de ruptură" Vr este la un nivel de V = Vr = Co/(1 - a). ( Figura nr 10.6). Economisirea poate avea loc atunci când Vi > Vr.Din analiza funcţiei consum şi a funcţiei economii rezultă următoarele concluzii: a) deciziile de repartizare a venitului pentru consum şi economii nu pot avea valori independente, izvorâte dintr-o succesiune separată de decizii luate fără legătură una cu alta; b) factorii care Influenţează înclinaţiile spre consum şi economii afectează concomitent repartizarea venitului între cele două utilizări; c) dacă la un venit nul consumul este pozitiv, are loc o „dezeconomie", cu posibile consecinţe nefaste în viitor, situaţie care nu poate fi tolerată mult timp; d) economii se pot face numai de la un anumit nivel al venitului. De aici decurg problemele care se ridică pentru ţările slab dezvoltate în a-si asigura economiile interne necesare dezvoltării. Economiile, în esenţa lor, au un rol progresist in societate prin investiţii.

Consum C Economii

E

C0 +E

-E Vr Vi

E0= -C0

Figura nr. 10.6. Raporturi între funcţia consum şi funcţia economie

Investiţiile si raporturile dintre consum şi investiţii. Eficienţa economică a investiţiilor

Formarea de capital - factor de producţie implică cu necesitate efectuarea de investiţii. Partea din venit cheltuită pentru formarea capitalului factor de producţie, adică pentru creşterea volumului capitalului fix şi stocurile materiale (materii prime, producţie neterminatâ. produse finite etc) se numeşte investiţii nete. Ele se concretizează în acumularea netă de capital. Dacă la investiţia netă adăugăm amortizarea capitalului fix, se defineşte investiţia brută, care reprezintă formarea brută de capital fix şi creşterea

134

volumului stocurilor materiale. Prin investiţii brute are loc acumularea brută de capital, atât înlocuirea capitalului fix consumat, cât şi creşterea capitalului - factor de producţie.

Raportul investiţii - economii. Rolul investiţiilor

Orice investiţie (netă) presupune ca o parte din venit să fie îndreptată către bunurile de producţie. Aceste venituri sunt economisite. Economiile apar ca o condiţie a investiţiilor nete.Există, în general, două concepţii opuse privind economiile şi raporturile acestora cu investiţiile. După concepţia tradiţională, economia corespunde unei tendinţe de neconsumare. Conform concepţiei funcţionale, numai veniturile neconsumate destinate investiţiilor joacă un rol economic. De aici, unii autori susţin că ceea ce se economiseşte din venit, prin nonconsum, nu este obligatoriu şi întotdeauna să fie egală cu valoarea veniturilor investite. Veniturile economisite pot fi utilizate ca investiţii, plasamente de capital sau pot fi tezaurizate; de asemenea, o parte a veniturilor investite poate proveni nu din veniturile economisite ci din crearea de monedă, care produce venituri ce nu sunt rezultate din producţie. Se face deci o delimitare netă intre investiţii, plasamente de capital şi tezaurizare.Capitalul investit lucrează, produce, împreună cu ceilalţi factori de producţie, bunuri materiale şi servicii. Investiţiile, respectiv economiile in vederea acumulării, „...sunt esenţiale pentru creşterea economică. Trebuie sâ se sublinieze, totuşi, că economiile in sine nu contribuie la creşterea economică. Ele contribuie la creşterea economică numai dacă sunt investite şi utilzate in mod productiv".Plasamentele de capital definesc operaţiunile prin care deţinătorii de capital întrebuinţează fondurile (economiile) în afara activităţii lor de bază, în scopul de a obţine profituri cât mai ridicate. Capitalul plasat apare doar ca aducător de câştig. Plasamentele de capital au o largă sferă de cuprindere: plasamentele în hârtii de valoare - obligaţiuni, acţiuni, rente etc; plasamente imobiliare - in terenuri, construcţii, lucrări de infrastructură; achiziţionarea de bunuri mobile - metale preţioase, tablouri, mobilă şi obiecte de artă, mărci poştale, care vizează sporirea simţitoare a capitalului, când se scontează pe creşterea în perspectivă a preţului bunurilor cumpărateTezaurizarea, respectiv punerea deoparte şi păstrarea neproductivă a valorilor, are drept rezultat scoaterea unor umportante mijloace din circuitul monetar şi economic.După alţi autori, printre care şi J.M Keynes, la nivel macroeconomic, investiţiile sunt in mod necesar egale cu economile. Economiile şi investiţiile, la nivelul unei ţări, nu reprezintă decât faţete diferite ale aceluiaşi lucru. Orice individ poate economisi o anumită sumă de bani, mai mare sau mai mică, in funcţie de venitul şi comportamentul său economic. Nu orice individ însă poate fi un întreprinzător, nu poate să-şi asume riscurile investitorului, nu are calităţile necesare. Iar dacă le are, este posibil să nu le poată valorifica din cauza lipsei de capital. Dar „oamenii nu-şi bagă economiile sub saltea. Ei îşi pun economiile la lucru. Dacă nu-şi cumpără ei înşişi bunuri de capital cu venitul pe care-i economisesc, atunci cumpără active financiare de mai multe feluri (obligaţiuni, acţiuni, conturi de economii) şi, în felul acesta, transferă economiile altcuiva, care va achiziţiona bunuri de capital". Prin urmare, volumul economilor este rezultatul comportamentului colectiv al consumatorului individual, în timp ce investiţiile reprezintă un rezultat al comportamentului colectiv al întreprinzătorului individual.

Rolul investiţiilor. Prin implicaţiile lor, investiţiile au un puternic efect de antrenare în toate sectoarele economiei, asupra tuturor agenţilor economici. Prin investiţii sporeşte şi se modernizează capitalul - factor de producţie. Investiţiile nete constituie suportul material al creării de noi locuri de muncă şi sporirii înzestrării tehnice a muncii, al promovării celor mai noi şi eficiente cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii moderne în producţie, al modernizării structurii şi diversificării producţiei, al creşterii productivităţii factorilor de producţie şi a rentabilităţii, a competitivităţii, a creşterii economice şi, pe aceasta bază, a venitului şi consumului. Drept urmare, creşterea consumului în viitor implică în mod necesar folosirea unei părţi din venit pentru investiţii, pentru dezvoltare.

135

Raportul între venit, consum şi investiţii: multiplicatorul investiţiilor şi acceleratorul

Între venit, consum şi investiţii exista relaţii de influenţă reciprocă. La nivel macroeconomic, volumul activităţii, de la o perioadă la alta, este guvernat de un proces continuu de adaptare a cererii globale şi a ofertei globale. Cum producătorii, care sunt exponenţii ofertei, se decid să producă în funcţie de perspectivele de vânzare a produselor lor, cererea globală este cea care joacă rolul motor. Dacă se reduce economisirea la un rol pasiv, cererea efectiva se constituie din suma cererii de bunuri de consum şi a cererii de bunuri de producţie, flecare depinzând de factori diferiţi. La rândul său, producţia, ca expresie a ofertei, este generatoare de venituri, care vor alimenta cererea globală a perioadei următoare. La rândul lor, cele două componente ale cererii efective se vor influenţa reciproc. Cererea de bunuri de producţie sau decizia de investiţie sunt susceptibile variaţiilor, care se vor repercuta asupra producţiei, apoi asupra venitului şi, în final, asupra consumului. Dar bunurile de producţie nu sunt decât intermediari care trebuie, în definitiv, să contribuie la producţia de consum. De unde, rezultă că exista o acţiune posibilă a consumului asupra investiţiei. Aceste interdependenţe sunt exprimate prin multiplicatorul investiţiilor şi acceleratorul.

Multiplicatorul investiţiilor. Multiplicatorul investiţiilor stabileşte un raport, pe baza unei înclinaţii spre consum date, intre venit şi investiţii.După J.M.Keynes, multiplicatorul ( m = dV/dl) ne arată de câte ori se cuprinde sporul investiţiilor în sporul de venit. El denumeşte coeficientul m ca multiplicator, deoarece din formula lui m rezultă relaţia m . dl = dV, adică unei anumite creşteri a investiţiilor îi corespunde creşterea venitului de m ori.O variaţie a investiţiei se răsfrânge asupra consumului din perioada următoare prin intermediul unei acţiuni amplificate asupra venitului global. Într-adevăr, o variaţie a investiţiei iniţiale dl determină o

variaţie a venitului dV, care aste un multiplu de dl. Avem deci: dV- m . dl, cu m > 1. Relaţia m=dVdl

pe

baza dl = dV-dC devine m= dVdV−dC

Impărţind ambii termeni ai raportului la dV, vom obţine: m= 1

1−dCdV

Cum dC/dV = c' înclinaţia marginală spre consum, multiplicatorul devine m= 11−c

Pe baza relaţiilor demonstrate anterior între înclinaţie marginală spre consum şi economii, c' = 1-e', rezultă: m = 1/e', unde e' = dE/dV, înclinaţia marginală spre economii. Deci, valoarea multiplicatorului investiţiilor este cu atât mai ridicată cu cât înclinaţia marginală spre economii este mai scăzută. Multi-plicatorul investiţiilor este egal cu inversul înclinaţiei marginale spre economiiEfectul de multiplicare nu acţionează în totalitate decât în anumite condiţii: constanţa forţei de muncă; invariabilitatea tehnicilor folosite; existenţa unei situaţii de nefolosire completă a resurselor; economiile să fie egale cu investiţiile, efectul de multiplicare se judecă pe o succesiune infinită de consumuri adiţionale din ce in ce mai mici.Acceleratorul . Acceleratorul relevă influenţa consumului asupra investiţiilor între cererea de produse finite (în care cererea de bunuri de consum este o componentă principală) şi investiţii există o relaţie de accelerare. Dacă toate mijloacele de producţie sunt utilizate, o schimbare a cererii de bunuri de consum generează o schimbare de o mai mare amplitudine a investiţiei.Schimbările survenite in cererea şi furnizarea de produse finite şi servicii tind sâ determine variaţii mai accentuate ale cererii şi fabricării bunurilor de producţie care le creează. Cum cererea de bunuri de

136

producţie derivă din cea de produse finite, se poate vorbi în aceeaşi măsură de principiul amplificării cererii derivate.Acceleratorul (a) se exprimă prin relaţia:

a=I t

V t−V t−1= IdV

În care : a - acceleratorul; t - timpul.De unde, rezulta mărimea investiţiilor: I = a . dV, cu 0 < a < 1. Acceleratorul ne indică ce investiţie suplimentară ar trebui să corespundă la o creştere a cererii de produse finite.Principiul accelerării pune accent pe creşterea cererii de mărfuri, pe care o consideră variabilă independentă şi care determina mărimea investiţiilor.Principiul accelerării nu acţionează decât în anumite condiţii, cum sunt se consideră folosite la capacitate maximă bunurile de producţie existente. El acţionează numai in faza de expansiune, încetează să mai acţioneze imediat ce cererea de produse scade; se consideră că acceleratorul reprezintă o mărime constantă. Se presupune că pentru a creşte fabricarea de produse finite într-o proporţie dată trebuie să crească în aceiaşi proporţie şi investiţia.

Eficienţa economică a investiţiilor

Imboldul la investiţii depinde de numeroşi factori, dar în mod hotărâtor, de eficienţa economică a acestora.Eficienţa economică a investiţiilor exprimă, în general, raportul dintre rezultatele economice utile obţinute pe multiple planuri de pe urma acestora şi efortul de investiţii.O investiţie, pentru a aduce avantaje maxime, impune ca decizia să se bazeze pe calcule de eficienţa şi analiză riguroasă a condiţiilor în care se va realiza, să se ţină seama de faptul că investiţiile sunt supuse unui regim de incertitudine. O investiţie angajează imediat însemnate fonduri băneşti, a căror imobilizare este certă, recuperarea lor prin câştigurile nete ce vor rezulta de pe urma capitalului tehnic format este o incertitudine, o speranţă (desigur întemeiată pe anumite calcule) a cărei traducere in viaţă depinde de o sută de factori. Totodată, trebuie avut în vedere că realizarea investiţiilor este un proces ireversibil. Cazurile întâlnite în practica de investiţii sistate, de investiţii de capital fix realizate şi puse în funcţiune, dar care necesită imediat după această dată noi fonduri de modernizare sau capacităţi de producţie care stau nefolosite, sunt consecinţa unor decizii care nu s-au luat pe baza unei analize riguroase, având efecte negative asupra rezultatelor financiare ale agenţilor economici, asupra economiei naţionale.Eficienţa economică a investiţiilor poate fi apreciată în mai multe feluri, utilizând diferiţi indicatori, dintre care menţionam:a) Procedeul cel mai general, pentru un obiectiv de investiţie, este calcularea ratei de rentabilitate a investiţiei. Calculul ei se bazează pe principiul dobânzilor compuse şi pe principiul actualizării.Dacă se cunosc valoarea cheltuielilor cu investiţiile (costul capitalului tehnic) şi câştigurile obţinute anual pe toată durata de viaţă a capitalului tehnic (încasările nete obţinute), rata de rentabilitate a investiţiei, R, se determină prin raportarea profitului actualizat (câştigurile actualizate minus costurile actualizate), Pr.a., şi costurile actualizate, Ca. după relaţia :

R=Pr .a .Ca

∗100

La nivelul economiei naţionale, indicatorul sintetic cel mai edificator se obţine prin raportarea sporului de venit naţional la volumul investiţiilorRata rentabilităţii permite alegerea variantei optime între diferite proiecte de investiţii. Deoarece suma necesară investiţiei poate fi plasată cu dobândă compusă faţă de rata dobânzii de piaţă, există o dorinţă puternică de a investi cu condiţia ca rata rentabilităţii să fie mai mare decât rata dobânzii J M Keynes, care considera că inclinaţia spre investiţii este determinată de eficienta marginala a investiţilor şi de

137

rata dobânzii, explică, in esenţă, în felul următor influenţa acestora asupra volumului investiţiilor; atunci când eficienţa marginala a capitalului este mai mare decât rata dobânzii, investiţiile vor avea o tendinţă de creştere. Pe măsură ce investiţiile vor creşte, va creşte, pe de o parte, abundenţa de capital, dar, pe de altă parte, vor creşte preţurile la materialele necesare pentru investiţii, ceea ce va reduce eficienţa marginală a capitalului. Scăderea eficienţei marginale a capitalului sub acest nivel va reduce volumul investiţiilor, până când capitalul real va deveni destul de „rar" pentru ca nivelul eficienţei marginale a capitalului să atingă din nou nivelul dobânzii. Fluctuaţiile ciclice ale eficienţei marginale a capitalului in raport cu rata dobânzii, spune Keynes, atrage după sine fluctuaţiile ciclice ale investiţiilor.

b) O expresie a eficienţei investiţiilor este şi randamentul intern al investiţiei rata de actualizare care permite egalarea valorilor actuale ale cheltuielilor cu investiţiile cu câştigurile nete cumulate aşteptate. În concepţia lui Keynes, aceasta este eficienţa marginală a capitalului, pe care o defineşte în felul următor: "..definesc eficienţa marginală a capitalului, ca fiind egală cu acea rată a scontului care ar face ca valoarea actuală a seriei de anuităţi, alcătuită din veniturile scontate de pe urma bunului capital de-a lungul duratei sale de funcţionare, să fie tocmai egală cu preţul său de ofertă. Aceasta ne dă eficientele marginale ale diferitelor tipuri de bunuri capitale. Cea mai mare dintre aceste eficiente marginale poate fi considerata ca eficienţă marginală a capitalului in general.

c) O largă folosire in analiza eficienţei economice a investiţilor o are perioada de rambursare (recuperare) a investiţiei. Acest indicator exprimă perioada la sfârşitul căreia antreprenorul a rambursat costul iniţial al investiţiei din profitul obţinut. Se determină raportând volumul investiţilor (I) la profitul anual Pr.A., după relaţia T = I: Pr.A. Varianta reţinută este cea a cărei perioadă de rambursare este mai scăzută.Pentru creşterea eficienţei economice a investiţiilor este necesar să se acţioneze atât în perioada de pregătire a investiţiei, cât şi in perioadele de execuţie şi de realizare a parametrilor tehnico-economici proiectaţi. În acest sens, prezintă importanţă, printre altele, stabilirea mărimii optime a capacităţii de producţie, realizarea unei structuri raţionale a investiţilor, creşterea ponderii echipamentelor de producţie la nivelul tehnicii avansate, reducerea perioadelor de realizare a obiectivului de investiţie, cât şi de realizare a parametrilor proiectaţi.

138

Tema 11. Cresteraea economică si echilibrul macroeconomic.Ciclicitatea evoluţiei economice.

Studenta gr, Mni 21 Muntean Tatiana

Stiinta economica nu se limiteaza la studierea microeconomiei,a comportamentului individual al agentilor economici, ci abordeaza si problemele care vizeaza macroeconomia,adica economia economia nationala in asamblul ei ,legaturile dintre intreg si partile lui componente,jocul interdependentilor folosind categorii denumite”agregate”,suficient de omogene pentru a putea generaliza observatii, concluzii.Cresterea economica ,echilibrul macroeconomic si fluctuatiile ciclice ale activitatii economice fac parte din sfera problematica macroeconomica.

Cresterea economica: concept, facturi, tipuri.

Problema modelelor de crestere economica

In utimele decenii din perioada postbelica, s-a impus atentiei studierea proceselor economice in dinamica lor,capatind o deosebita importanta teoria cresterii economice.

In literatura economica, exista diferite incercari de definire a cresterii economice.Astfel,uneori, cresterea economica este considerata sinonima cu expansiunea productiei sau a produsului national pe termen lung,ce corespunde unei depline folosiri a factorilor,care sa-r exprima prin rata cresterii anuale medii a productiei.Exista si parerea,potrivit carea,cresterea economica exprima tendinta ferma si de lunga durata de sporire a venitului national tottal si pe locuitor,eventual insotita si de transformari structurale. Dupa unii autori,cresterea economica inseamna cresterea venitului ca medie sau pe locuitor ,masurata,de obicei,prin produsul intern brut raportat la populatie.Alteori,se are in vedere produsul net pe locuitor,ca element esential al analizei globale a cresterii, subliniindu-se totodata,legatura dintre rata cresterii produsului net pe locuitor, pe de o parte,sporul de productivitate si schimbarile de structura (de exemplu,industriale), pe de alta parte.

Cresterea economica este un proces complex, ce nu se poate reduce la simpla expansiune a productiei.' Cresterea economica iseamna marirea durabila, in timp, a rezultatelor macroeconomicein conditiile largirii si folosirii eficiente a factorilor de productie, concretizata tn sporirea produsului national brut, produsului intern brut si venitul national pe total si pe locuitor.De aici, se desprind urmatoarele concluzii. a) cresterea economica vizeaza in primul rind latura cantitativa a rezultatelor activitatii economice, marirea acestora atit pe ansamblu, cit si pe locuitor; b) cresterea economica presupune nu numai extinderea potentialului de factori de productie, ci si o anumita combinare de utilizare a acestora, in contextul unor restructurari si perfectionari; c) masurarea cresterii economice apeleaza la indicatori, cum sunt ; produsul national brut, produsul Intern brut, venilul national, implicind o sporire a acestora superioara cresterii populatiei, dlntr-o tara sau alta.

139

Cresterea economica se afla intr-o strinsa legatura cu dezvoltarea economica: aceste doua notiuni nu trebuie nici opuse una alteia, dar nici Identificate- Elementele comune lor, constau In : a) ambele concepte reflecta proces de miscare economica, in sensul sporirii rezultatelor obtinute; b) infaptuirea atit a cresterii, cit si a dezvoltarii economice presupune alocarea si utilizarea de resurse economice, marirea randamentelor, avind ca rezultat mersul inainte al economiei; c) finalitatea sociala a ambelor procese este aceeasi, si anume satisfacerea trebuintelor de trai ale oamenilor, imbunatatirea calitatii vietii,intre cresterea economica si dezvoltarea economica exista si unele deosebiri, care, de fapt, le delimiteaza si justifica utilizarea lor in instrumentarul teoretico stiintific actual. Astfel, in timp ce cresterea economica vizeaza indeosebi latura cantitativa a activitatii economice, in sensul maririi rezultatelor, adica a produsului national sau venitului national pe total si pe locuitor, dezvoltarea economica are o sfera de cuprindere mai mare, reflectind si schimbarile calitative ale structurilor economice interramuri, organizationale in repartizarea venitului national, in dinamica nivelului de trai etc.Cresterea economica si dezvoltarea economica inseamna progres economic, adica o stare mai buna in raport cu trecutul, oglindita in ridicarea ansamblului economiei nationale la un nivel superior, caracterizat prin structuri noi, prin productivitate superioara, prin eficienta mai inalta, prin marirea venitului national pe locuitor etc. La rindul lui, progresul economic inseamna progres social, adica ridicarea, de flecare data, a conditiilor de viata materiala si spirituala a populatiei.Cresterea economica este determinata de mai multi factori, care actioneaza asupra venitului national (V). Acestia sunt urmatorii : a) factorul uman sau potentialul de munca (L); b) stocul de capital (K); c) resursele naturale (R); d) progresul tehnic sau inovatia tehnologica (T). Astfel, relatia generala de exprimare a dependentei cresterii economice de factorii mentionati se poate scrie sub forma:V = f(L,K,R,T) Aceasta reprezinta, de fapt, o functie de productie. Fiecare, dintre acesti factori, are o latura cantitativa si alta calitativa a Influentei pe care o exercita asupra cresterii economice.Factorul uman influenteaza marimea venitului national prin cantitatea si calitatea mainii de lucru (L) si prin eficienta utilizarii acesteia, adica prin productivitatea muncii (W). Astfel,in acest caz, V= f(L,W). Venitul national obtinut este egal cu produsul dintre cantitatea fortei de munca utilizata si productivita:

V=L∙W sau V=L.VL

In cadrul relatiei dintre factorul munca si cresterea economica pot exista mai multe situatii:

a)situatia in care numarul de lucratori creste in timp ce productivitatea ramine constanta.In acest caz venitul national din perioada curenta (V 1) se va calcula adagind la cel din perioada de baza ( V 0) sporul obtinut ( ∆V) prin cresterea numarului de lucratori.Relatia este urmatoarea:

V 1+ =V 0+ ∆V=L0 ∙W 0+(L¿¿1−L0)W 0 ¿ . Astfel, ∆V=(L¿¿1−L0)W 0¿ , in care:

L0-numarul de lucratori in anul anterior;L1-numarul de lucratori in anul curent;W 0 -productivitatea muncii in anul anterior;W 1 -productivitatea muncii in anul curent;

b) situatia in care, productia obtinuta sporeste prin cresterea productivitatii muncii,presupunind constant numarul de lucratori.De data aceasta relatia este: V 1=V 0+∆V=L0 ∙W 0+(W 1-W 0)L0

c) situatia in care cresterea venitului national este rezultatul atit al maririi numarului de lucratori cit si al sporirii productivitatii muncii . Astfel: V 1=V 0+¿ ∆V=∆ L0 ∙ W 0¿+(L¿¿1−L0)W 0 ¿ + (W 1-W 0) L1

140

Stocul de capital contribuie la cresterea economica prin marirea volumului capitalului utilizat, adica a bunurilor capital(echipamente,materii prime,materiale,etc) si prin sporirea eficientei utilizarii lui:

W K=VK

, in acest caz:

V=f( KVK

) , deci, V=K∙W K

La rindul sau ,stocul de capital depinde de investitii sau acumularea de capital, care, in gindirea economica,uneori, a fost considerata singura sursa a cresterii.De fapt, cresterea neta, a stocului de capital AK este insasi investitia neta (1) adica:αK=1.Rata investitiilor sau rata acumularii, precum si eficienta utilizarii acestora contribuie la marirea rezultatelor micro si macroeconomice.

In cazul resurselor naturale(R) marirea venitului national depinde de cantitatea resurselor utilizate si de eficienta utilizarii lor (m).Astfel: V=R.m

Progresul tehnic indeplineste un rol deosebit in dinamica activitatii economice si a rezultatelor ei:el se gaseste incorporat in potentialul mereu mai mare al tuturor celorlalti factori –mana de lucru, masini, utilaje, materii prime,materiale,etc. Acest factor determina marirea randamentelor, a eficientei utilizarii fortei de minca, capitalul, resurselor naturale,si deci, a aportului acestora la cresterea economica.

In contextul contemporan, in care dezvoltarea si functionarea fiecarei economii nationale depinde tot mai mult de factorul extern, abordarea problemelor cresterii economice ia in calcul si influenta relatiilor economice internationala, ca factor cu actiune indireecta.

In dependenta de conditiile concrete din fiecare tara, cresterea economica se poate realiza intr-o proportie mai mare sau mai redusa,prin cantitatea factorilor sau sporirea eficientei utilizarii lor .In legatura cu aceasta se disting doua tipuri de crestere economica a)cresterea economica de tip extensiv, care are loc atunci cind marirea venitului national se infaptuieste preponderent prin extinderea sau sporirea cantitatii factorilor atrasi in procesul de productie; b) cresterea economica de tip intensiv, care inseamna sporirea venitului national apelind preponderent la cresterea eficientei utilizarii factorilor si nu a cantitatii lor. In economia tarilor dezvoltate, ponderea dominanta in cresterea economica apartine sporirii randamentelor, eficientei economice.Teoria cresterii economice are in vedere abordarea fenomenului crestere pe termen lung, in care, practic, toti factorii de care aceasta depinde sunt variabili (cantitatea si eficienюa utilizarii mainii de lucru, stocul de capitai, resursele naturale, starea tehnicii de productie etc ). Desigur, in cazul factorului pamint, cantitatea acestuia ramine intotdeauna fixa, atit pe termen scurt, cit si pe termen lung. Totodata, teoria cresterii economice formuleaza si fundamenteaza un anumit model de utilizare si combinare a factorilor, care sa asigure o eficienta maxima pe unitatea de cheltuiala si protejarea mediului ecologic.Modelul cresterii economice reprezinta o constructie logico-malematica, corespunzatoare structurii logice a teoriei cresterii economice. In stiinta eonomica, exista de mult timp preocupari pentru elaborarea de modele ale cresterii economice echilibrate. Astfel, in perioada interbelica, economistul englez J. M Keynes, in lucrarea sa. Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobinzii si a banilor, a elaborat un model al echilibrului si cresterii economice. In care a folosit urmгtoarele marimi globale sau

141

agregate: volumul folosirii mainii de lucru (E), venitul national (V), consumul individual (C), investiюiile (I) si economiile (S), la care ne vom referi mai pe larg in paragraful urmator.

In perioada postbelica, s -au intensificat preocuparile privind cresterea economica si echilibrul economic. Mai cunoscute sunt modelele elaborate de R. F Harrod, E D Domar. R Sdow. De exemplu, R. F Hanod a cercetat relatia dintre cresterea economica si cele trei elemente fundamentale: populatia, capitalul disponibil, progresul tehnic. Tinind seama de aceste trei variabile, el determina fractiunea de venit necesara a fi acumulata pentru a obtine o anumita rata de crestere economica Hanod distinge trei rate de crestere : rata de facto, (cea electiva), rata de crestere garantata (care ofera intreprinderii satisfactie si asigura mentinerea investitiilor) si rata naturala, adica cea pe care o оngaduie conditiile fundamentale existente. Daca rata de facto este mai mare decit rata garantat, G>Gw,are loc tendinta spre boom; daca rata de facto este mai mica decit rata garantata, G < Gw, atunci se manifesta tendinta de recesiune. Aceasta situatie se intimpla in conditiile in care rata garantata este mai mica decit rata naturala, Gw < Gn. Totodata, el considera ca realizarea unei cresteri stabile a ocuparii depline presupune o stricta concordanta intre comportamentul investitiilor si comportamentul economiilor.Robert Solow ,construieste o functie de productie incorporind progresul tehnic in modelul de crestere. Produsul (Q) este o functie de capital (K),munca (L), progresul tehnic (T); deci Q = f(K,L,T). El considerг ca intr-o economie, in care ritmul de crestere demografica este constant si, unde, preturile sunt flexibile,economia respectiva va tinde automat spre un punct de echilibru,care corespunde unui maxim al consumului pe locuitor ,adica al nivelului de viata.E.D.Domar,pune in evidenta conditiile de echilibru dinamic,corespunzator unei cresteri dinamice.El ia in considerara locul a trei variabile cheie si anume: rata cresterii investitiilor sau rata de acumulare a capitalului,rata tehnica a produsului pe unitatea de capital (productia pe unitatea de capital) ,rata macroeconomica de economii.

Echilibrul macroeconomic: concept , forme , condiţii de echilibru

Caracterul complex şi mereu scimbător al trebuinţelor şi resurselor economice fenomenale de instabilitate din economia mondiala etc.,situeaza in actualitate problemele echilibrului şi cresterii economice.

Echilibrul macroeconomic exprimă starea de concurdanţa relative dintre ofertă si cererea de bunuri materiale si servicii ,sau dintre nevoi si resurse pe ansamblul economiei naţionale , care are la baza alocarea si folosirea a resurselor ,functionarea normal a potenţialului de producţie si de circulaţie ,a tuturor componentelor mecanismului in interdependenta lor. Echilibrul macroeconomic operează cu noţiunile de ofertă si cerere agregată .

Oferta agregată sau globală exprimă cantitatea de bunuri materiale şi servicii disponibile in economia naţională , la un moment dat.

Cerere agregată sau globală reprezintă totalitatea de cereri de bunuri materiale si serviciul pe ansamblu economiei naţionale;ea poate fi definita si ca totalitate a produselor si serviciilor cerute .Oferta agregată şi cererea agregată nu pot fi exprimate in unitaţi fizice(bucaţi,kg,tone, metri,etc.,) ci numai in unitaţi monetare ,care permit măsurarea si comparabilitate.De aceea, in cadrul relaţiilor de echilibru economic ,moneda este prezentă intotdeauna.

142

Echilibrul dintre cererea globală si oferta globală necesită lucrarea in considerare a relaţiei dintre producţie ,venituri şi cheltuieli.Aceasta în sensul ca producţia dă naştere la fluxuri de produse şi servicii care,la rîndul lor ,determină fluxuri de venituri,distribuite deţinătorilor factorilor de producţie,ceea ce atrage dupa sine fluxuri de cheltuieli,prin care se procura bunuri şi servicii oferite de producţie. Astfel,cererea şi oferta sunt legate între ele prin intermediul veniturilor. În consecinţă,este important a sti cum reacţionează cererea globală şi oferta globală nu numai la modificarile de preţuri,ci în primul rind la cele ale veniturilor globale. Condiţia de echilibru macroeconomic este ca oferta globală, reprezentată prin produsul naţional sau venitul naţional(V) să fie egal cu cererea globală (Cg),adica V=Cg.

Cererea globala are drept componente: mărirea cererii de bunuri consum (C) si marirea cererii de investiţii (I).

Astfel, Cg=C+I De aici rezulta ca:V=C+I

Masa totala de venit poate fi folosită, de către beneficiarii lui ,o parte pentru cumpărarea de bunuri de consum(C) si alta parte economistă (S).

De aici , relaţia : V=C+S. Totodată,relaţia de echilibru general se poate scri sub forma:

C+S=C+I, unde se poate deduce că S=I.

Această egalitate, a economiilor cu investiţiile este considerată, in mod tradiţional ,condiţie de echilibru macroeconomic, cea ce inseamnă că pentru realizarea echilibrului pe piaţa produselor si serviciilor,global considerate ,trebuie că tot ceia ce este produs sa fie şi cumparat; totalitatea venitului naţional sa fie utilizat şi, in consicenta,tot ceea ce nu este cosumat ,adica ceea ce este economist,să fie investit. In realitate ,in economia modernă,agenţii care sunt susceptibeli de a economisi,in general,nu sunt aceiaşi cu cei care iau decizii de a investi,existănd,astfel,posibilitatea dezechilibrului economic.

In cadrul cunoştinţelor privind echilibrului macroeconomic se disting noţiunile:echilibru static si echilibru dinamic.

Echilibrul static reflectă acea starea momentană a economiei,considerate ca ipoteză de lucru sau ca punct de referinţă.În realitate nu exista echilibru static ,deoarece întotdeauna au loc schimbări în sistemul de trebuinţe şi în cel al resurselor,încît echilibru economic,nu ramine la nivelul realizat,ci se schimba, în timp, necesitînd ,,ajustări” corespunzătoare condiţiilor mereu dinamice.Echilibrul dinamic reflecta tendinţa obiectivă de adaptare,de corelare în dinamica a ofertei cu cerere,de realizarea a concordanţei necesare ,de fiecare dată la alt nivel.

Exiata mai multi factorii care determină dinamica echilibrului economic:a)populaţia, care prin numărul ,structura pe grupe de virstă ,nivelul de calificare a lucratorilor etc.,aflate in continuă miscare ,determină schimbări corespunzătoare in ansamblul cererii.b)progresul stiinţifico-tehnic care duce la apariţia a noi tribuinţe,noi subramuri,la modificari în structura şi nivelul lor şi,implicit,la schimbari ale ofertei şi cererei globale,la adaptări ale raportului dintre acestea, c)comportamentul agenţilor economici, care se schimbă ,atrăgînd dupa sine noi orientări in folosirea veniturilor-pentru consum şi pentru investiţii-ca şi structura pe ramuri şi subramuri economice a plasării capitalurilor în afaceri, d)limitele resurselor naturale, care actionează restrictiv ,impunînd restructurări in alocarea si combinarea factorilor de producţie,ca şi în ansablul cererii şi ofertei etc.

143

Condiţiile mereu schimbatoare ,în care se desfăşoară activitatea economică,atrag după sine dezechilibru economic,înţeles ca stare normal necesară dezvoltării ,şi nu ca stare gravă de disfuncţionalitate.În gîndirea economică contemporană se semnalează mai multe tipuri de situaţii de dezechilibru:a)exces de ofertă pe piaţa bunurilor şi piaţa muncii, b)exces de cerere pe piaţa bunurilor şi exces de ofertă pe piaţa muncii (şomajul classic),cînd echipamentul de producţie este insuficient pentru a satisfice cererea de bunuri şi prea restrîns pentru a ocupa toată forţa de muncă disponobilă, c)exces de cerere pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii(întreprinderile nu găsesc atîţi licrători de care au nevoie şi cererea de bunuri nu poate fi satisfăcută), d)exces de ofertă pe piaţa bunurilor şi de cerere pe piaţa muncii,care corespunde situaţiei de supracapitalizare.

Echilibrul macroeconomic presupune, realizarea echilibrului pe piaţa bunurilor si serviciilor ,pe piaţa muncii,pe piaţa capitalului,pe piaţa valutară,a echilibrului financiar, echilibru bugetar etc. denumite echilibre partiale.Există în acets caz,o relaţie ca de la parte la întreg:asigurarea echilibrelor menţionate,în dinamică,se reflect favorabil în cadrul echilibrului macroeconomic , dupa cum , eventualele disfuncţionalităţi ale acestora afectează buna funcţionare a economiei naţionale în ansamblul ei; ritmul înnoirilor în cadrul echilibrelor parţiale se oglindeşte în ritmul de ansamblu al dezvoltării economice.

În strinsă legatură cu echilibrul economic se află optimul economic, adică acea variant de echilibru care asigură obţinera unor rezultate economice maxime pe unitatea de cheltuială , în codiţiile protejării mediului natural.

O problemă de mare importanţă practică o constituie modul de realizare a echilibrului economic, mijloacele prin care să se poată pune de accord oferta cu cererea. În concepţia lui Adam Smith, asigurarea echilibrului are loc prin “mîna invizibilă” a pieţei care, graţie preţurilor , ajustează cantitaţile oferite cu cantitaţile cerute . J.Baptiste Say , considerat , de unii, theoretician al echilibrului macroeconomic , a formulat “legea debuşeelor ”, potrivit căreia , tot ceea ce se produce se şi cumpără , deoarece prin distribuirea veniturilor celor care creează produsele(salarii, profut,etc)se creează ,totodată , o putere de cumpărare (cererea ) egală cu valoarea totală a veniturilor distribuite ,care,ele însele,ar provoca tot atîtea cheltuieli în bunuri de consum şi bunuri de producţie,asigurîndu-se,astfel,menţinerea pieţei în echilibru.

O abordare aprofundată a problemei echilibrului macroeconomic, in perioada interbelică ,realizează J.M Keynes .El şi-a dat seama că forţele pieţii bazate pe principiul “laissez faire ului” nu erau capabile să realizeze echilibrul economic, sustinînd,ca remediu,prin intervenţia statutului ,prin investiţii.In cadrul modelului elaborat sunt cunoscute esenţialile ecuaţii de echilibru , privind relaţiile intre venit(V), consum(S) si investiţii(I), si anume:

V=C+I; C=V-I; I=V-C; S(conomiile)=V-C; S=I. Acasta din urma este considerată relaţie fundamentală ,deoarece transformarea economiilor în investitii reprezintă cheia problemei in realizarea echilibrului.

In condiţiile actuale,sporeşte însemnătatea echilibrului macroeconomic si o data cu aceasta,creşte rolul statului în ece.Integrarea statului în modelul de echilibru macroeconimic are loc,înaite de toate,prin echeltuielele publice (Cs ) ,care constitue o component a cererii globale,alături de consumul

144

particular(Cp) şi cheltuielile de investiţie(I).Astfel,în situaţia de echilibru macroeconomic,egalitatea ofertei cu cererea se scrie.

V=Cp+Cs+I

De asemenea,realizarea echilibrului macroeconomic în condiţiile actuale nu poate face abstracţie de schimburile economice cu alte tări, integrarea acestora in modelul generat de echilibru macroeconomic

presupune luarea în considerare a exporturilor şi importurilor,în cadrul relaţiei dintre oferta globală şi cererea globală.Ca urmare,expresia de echilibru macroeconomic se poate scrie sub forma:

V+M=Cp+Cs+I+S , E volumul exporturilor, M-volumul importurilor.

Accentuarea interdependentelor dintre economiile naţionale si problemele globale ale lumii de astăzi impun ca nevoia de echilibru economic sa depăsească cadrul naţional şi să prezinte o cerinţă si la sacra mondiala.De aceea,in ultimele decenii, s-a impus atenţie in domeniul cercetarii stiintifice , incercarea de a elabora modele globale sau mondoeconomice,care privesc societatea umana ca un sistem , a carei functionare de ansamblu este conditionată de comportamentul fiecărei economii naţionale.

Problemele esenţiale , cuprinse in modelele globale , sunt: resursele naturale, populaţia, producţia agricola si alimentară,poluarea mediului natural.Fără a intra în detalii,menţionate,dintre lucrările care abordează problem privind modelele globale ale lumii,mai întîi,,Limitele creşterii”,lucrarea elaborate de J.Forrester,din S.U.A.,ca prim Raport către Clubul de la Roma,din care se desprinde concluzia că,în cazul continuării actualelor tendinţe,la scară mondială,de creşterea a populaţiei,de industrializare,poluare,ale producţiei alimentare,de epuizare a resurselor,limitele creşterii pe planeta noastră vor fi atinse în decursul următorilor o sută de ani.Se apreciază,însă,că meritul essential alş acestei lucrări constă în aceea că,ea,a dat naştere unei adevărate dezbateri international ţn legatură cu problemele globale ale omenirii.O altă lucrare,în aceeaşi directive,este ,,Omenirea la răspindre”,de Masarovschi şi Pestel,ce reprezintă cel de-al diolea raport către Clubul de la Roma,care cuprinde numeroase ecuaţii,oferind scenario alternative de realizare a echilibrului şi creşterii economice.Una dintre ideile fundamentale pe care le conţine este aceea că nu creşterea economică în sine duce lumea spre catastrofă,ci caracterul devastator ăn acre ea a avut loc pînă acum.O altă lucrare,în sensul menţionat mai înainte,este ,,Restructurarea ordinii internationalsub conducerea lui jan Tinbergen,din olanda).care reprezintă ceş de-al treilea Raport către Clubul de la Roma,şi în care se abordează problemele creşterii economice,ale dezvoltării în strînsă legătură cu instaurarea unei ordini international.

De asemenea,problemele globale ale omenirii au fost abordate şi în alte lucrări,ca,de exemplu,,viitorul economiei mondiale(de Leontief,S.U.A.),,,Să ieşim din epoca risipei”(de D.gabor, U.Colombo,A.King, R.Galli),ca un alt Raport către Clubul de la Roma, ,,Hrana pentru 6 miliarde”,apoi ,,Revoluţia descu

11.3 Fluctuaţii ciclice ale evoluţiei economice.

145

Studiera evolutiei activitatii economice pune in relief prezenta perioadelor in care au loc marirea productiei si cresterea economica,prekum si a acelora caracterizate prin incetiniri ale kresterii,stagnari sau char scaderi.Astfel/ evolutiea sau dinamica economica nu este liniara,unuforma,ci este fluctuanta,neuniforma,in timp,precum si de la o tara la alta.Periodic economiile nationale sau unele ramuri ale acestora cunosc stari de criza,de dezechilibru,care perturba continuitatea desvoltarii si functionarii normale.In evolutia economica au loc,deci fluctuatii. Unele dintre fluctuatii sint accidentale sau intimplatoare,determinate de cause naturale (seceta,inundatii etc.)sau de cause cociale (razboae ,alte evenimente in relatiile dintre state),iar altele se manifesta cu o anumita regularitate,sunt repetabile la anumite intervale da timp,fiind denumite fluctuatii ciclice,cauzate,de regula,de factori economici.

Ciclicitatea economică reprezintă o formă specifică de mişcare in economie , in cadrul careia alternează ,cu o anumită regularitate, perioade de criza sau de recesiune.Succesiunea si repetabilitaea,in timp,a unor asemenea stari ale economiei se aseamana,in linii generale,de la un ciclu la sltul.Cele doua perioade sau faze vizeaza,intotdeauna,aceleasi elemente esentiale ale economiei –dinamica productiei,gradul de ocupare a mainii de lucru,investitiile,efficient econamica,veniturile,consumul si nivelul de trai etc.cu deosebirea ca in perioada de expansiune toate acestea,de regula,inregistreaza cresteri,iar in perioada de recesiune,ele,cunosc contractii,restringeri,stagnarisau chiar scaderi.

Ciclul economic reprezintă acea perioada de timp care separă doua crize economice,sau perioade ce se scurge de la inceputul unei crize pina la inceputul crizei următoare.El cuprinde anumite faze, care se deosebesc una de alta, dar se reproduc intr-o anumită succesiune. Astfel , ciclul economic reprezinta insasi manifestarea sa atare a fluctuatiei in in domeniul economic. Urmarind evolutia generala a activitaţii economice, se constata că,”ciclul economic”a constituit una din principalele caracteristici ale evolutiei economice a naţiunilor industrializate,in lumea intreagă ,din momentul in care societatea preîndustrială a devenit relativ indestulătoare , a inceput sa fie inlocuită printr-o economie monetară ,complexă si interdependent Alternarea celor doua mari perioade ale ciclului economic eate determinate obiectiv ,de schimbarea periodica a conditiilor in care se desfasoara productia ,care,la rindul lor,se reflecta corespunzator in rezuitatele activitatii economice in timpul cresterii economice,in veniturile si in consumul populatiei etc.Totodata, fazele ciclului economic, in cuccesiunea lor,pregatesc premisele unor noi schimbari calitative in conditiile de productie si de crestere economica.

Cercetarea stiintifica in domeniul economic sa identificat mai multe tipuri de cicluri economice:

a) cicluri economice lungi sau seculare ,denumite si cicluri Kondratiev(dupa numele economistului rus care le-a studiat pentru intiea oara,in anul 1935);b) cicluri economice medii sau decenale sau cicluri Juglar (dupa numele economistului francez C.Juglar,care le-a studiat in mod special,in anul 1860 care au durata 4-5 ani pin la 10-12 ani;c) cicluri economice scurte (de la 6 luni pin la 3 ani)cum sint,de exemplu ,ciclul inflationist,ciclul variatiei stocurilor etc.

146

d) Ciclurile economice lungi sau seculare su o durata de 40-60 de ani si caracterizeaza pe termen lung dinamica economiei,a factorilor de productie si a rezultatelor activitatii economice;ele reflecta tipul dezvoltarii in decursul unei perioade indelungate,in care se afla si apoi,decade un anumit system tehnic de producer.”Acest tip de ciclu corespund revoluţiilor tehnologice ,adica inovaţiilor tehnologice majore.Ciclul economic lung cuprinde doua faze: ascendentă si descendentă ,fiecare din ele au durata de 20-30 de ani.In prima parte,de 20-30 ani,sistemul tehnic de productie stimuleaza dezvoltarea economica;echipamentul tehnic de praductie,tehnologiile de fabricare isi afirma pe deplin capacitatea de progress economic. De la un punct al evolutiei sale,in care se atinge nivelul maxim al dezvoltarii ,sistemul tehnic de productie respectiv incepe sa-si epuizeze capacitatile sale,manifestindu-si limitele prin tendinta de incetinire si apoi,de scadere a eficientei economice.Totodata,apar elementele ale unui nou mod tehnic de productie,care,treptat,se generalezeaza si marcheaza trecerea la un stadiu calitativ nou al evolutiei economice.

Faza ascendentă se caracterizează prin preponderenta perioadelor de dezvoltare,de prosperitate economică , ritmuri relative ridicate de crestere economică , eficienta inaltă a aparatului de producţie, creştere a investiţiilor, a producţiei ,a produsului naţional,venitului naţional,profiturilor,nivelul de trai al populaţiei.

Faza descendentă se caracterizează preponderent prin incetinirea ritmurilor de crestere a investitiilor ,producţiei,salariilor ,prin accentuarea şomajului, inflaţiei; totul se traduce printr-o incetinire a creşterii,care nu mai atinge ritmul sau normal. Intensificarea cercetarii stiintifice pregăteşte trecerea la o noua fază de prosperitate.

In literatura economică, au fost puse in evidenţă mai multe cicluri economice lungi,după cum se observă in tabelul ce urmează:

Cauza ciclurilor economice lungi o reprezinta insăşi evoluţia ciclică a cercetării stiinţifice si inovaţiei tehnologoce, care provoacă schimbări ciclice structurale in economie.Experienţa istorică demonstrează ca realizări de anvegură,cu totul deosebite,ale cercetării stiinţifice si inovaţiei tehnologice,care sa restructureze intregul sistem tehnic de productie,unde au loc in orice moment , ci la perioade relativ mari de timp.Ca urmare ,in faza ascendenta,descoperirile stiintifice si tehnologice imprima,ca dominant a evolutiei economice,un ritm sustinut de crestere aconomica;de la un anumit punct al miscarii economice ,insa sistemul tehnic de productie,atingand nivelul maxim al potentialului sauisi reduce eficienta,fiind necesara intensificarea cercetarii stiintifice ,care sa asigure trecerea la un alt system tehnic de productie. De exemplu,sistemul tehnic de producer actual, statornicit cu mult timp in urma,cind limitele resurselor natural nu reactionau alarmant , ca in present ,se caracterizeaza, dupa cum

147

se stie, prin structure mari consumatoare de materii prime su energie ; de aceea,el trebue inlocuit cu unul nou, cu eficirnta superioara-economica,sociala,ecologica etc.

11.4 Сiclurile economice medii sau decenale

Pe fondul ciclurilor economice lungi se derulează cicluri economice medii sau decenale.In desfasurarea sa,ciclul economic mediu sau decenal cuprinde mai multe faze,care după unii autori ar fi: criza , depresiunea , inviorarea si avîntul. In legatura cu acestea există si alte păreri .Astfel , Paul Samuelson ,referindu-se la ciclurile economice traditionale ,spunea ca primii autori ,care le-au studiat foloseau cuvintele de panica sau criza ,prin care desemnau situatii grele din economie ,ca, de exemplu ,panica din 1837, panica din 1873,din Cleveland ,din 1893,panica “bogatilor” din 1904 ,crahul bursier monstru din “martea neagra”,din 29 octombrie 1929 etc.El foloseste noţiunile de: contracţie , depresiune(cadere) , expansiune , apogee, ca faze succesive ale ciclului economic.

In general, sunt recunoscute asa faze ale ciclului economic: expansiunea, criza, dpresiunea(contractia) si reluarea.

Ciclul economic decenal din zilele noastre cuprinde,sub o denumire sau alta, cele patru faze mentionate mai sus.In teoria si practica actuala , se i-au in vedere ca faze ale ciclului economic : expansiunea sau boom- ul (prosperitate) ce caracterizează tendinţa generală de crestere a investiţiilor, producţiei, gradului de ocupare a forţei de muncă, raţei dobînzii etc., si recesiunea, ce se caracterizeă, din contra prin tendinţa generală de incetinire şi, uneori, chiar de scădere a investiţiilor, ocupării, creşterii producţiei, profiturilor, salariului, consumului etc. Această abordare ia totodată, in considerare si asa- numitele puncte de trecere de la o fază la alta, adică de la expansiune la recesiune, concretizat, de fapt, prin perioadele in care au loc reluarea activităţii si depresiunea. De aceea, se spoate spune ca fazele ciclului economic-traditional –criza si depresiunea de boom,ca expresie a unei evolutii economice favorabile.

Evoluţia ciclului economic decenal poate fi observată si prin prezentarea grafică a fazelor acestuia,in succesiunea lor: punctele A-B indica perioada de expansiune; punctele B-C - perioada de recesiune; punctele C-D indica un moment de cotituri in evolutia economica, dupa care urmeaza o noua faza de expansiune.

148

Cunoasterea conţinutului ciclului economic decenal, presupune caracterizarea fiecarei faze .Astlel, faza de expansiune se defineste prin cresterea considerabila a investitiilor, care atrage dupa sine, ca efect propagat ,cresterea producţiei, a veniturilor, a ocuparii mainii de lucru ,si deci, reducerea somajului ,marirea salariilor ,profiturilor,a cererii solvabile ,care,la randu-i, duce la sporirea ulterioara a investitiilor ,productiei etc.Marirea cererii globale de bunuri de consum si bunuri de productie favoreaza cresterea preturilor ,care accentueaza fenomenele inflationiste etc, ceea ce impune ,tot in acasta faza,majorarea ratei dobanzei si atenuarea cererii globale,diminuarea investitiilor etc.

Astfel,expansiunea nu poate continua,la nesfarsit ,avand loc trecerea la alta faza a ciclului economic.

Criza( denumita si punctul de cotitura superior)-este o tulburare brusca a echilibrului economic.Cu alte cuvinte ,in cadrul fiecarui „val” ,pe linga miscarea ascendenta ,se manifesta si tendinte opuse,ce reflecta epuizarea potentialului factorilor care au stat la baza expansiunii.Este vorba ,in acasta faza , de tendinta de reducere a ratei profitului datorita scumpirii unor factori de productie ,de marirea stocurilor nevandabile sau greu vandabile,legat indeosebi de dezechilibrul cerere-oferta de bunuri, de cresterea mai accentuata a productiei in comparatie cu veniturile unor categorii importante ale populatiei,de diminuarea relativa ainvestitiilor ,determinata ,intre altele,de incertitudinea plasarii capitalurilor in afaceri, tendinta de restrangere a creditelor bancale in conditiilie nerambursarii la termen a unor credite scadente si de crestere a ratei dobanzii. Depresiunea(contractia)-este acea faza a ciclului economic decenal, in care se accentuaza neincrederea in afaceri; au loc ,totodata,falimente ale unor intreprinderi ,se accentueaza dificultatile in activitatea altora,in conditiile diminuarii cererii si maririi costurilor ,se restrange volumul productiei ,scade rata profitului ,se reducenivelul de trai. In acelas timp ,se creaza condiţii de trecere la faza următoare si anume la reluarea cresterii economice,deoarecerestrangerea productiei duce ,la un moment dat ,la absorbtia de pe piata a excesului de oferta ,ceea ce impune continuitatea productiei.Agentii economici care au rezistat crizei isi reinnoesc capitalul fix,depasindu-se astfel,depresiunea avand loc trecerea la o noua faza. Reluarea cresterii economice-este faza ciclului economic decenal in care se stimuleza investitiile,determinate nu numai de reinnoirea capitalului fix ci si de crearea de noi capacitati de productie,au loc cresterea gradului de ocupare a mainii de lucru si reducerea somajului ,marirea cererii globale,a productiei si a veniturilor.Tendintelefavorabile cresterii economice marcheaza insasi faza de inviorare ,ajunge din nou la criza si ,in continuare ,la repetatrea celor lalte faze.

In caracterizarea ciclurilor economice ,este necesara luarea in considerare si a urmatoarelor aspecte:

a) Cicluri economice ,in desfăşurarea lor ,nu se indentifica unul cu altul; fazele mentionate mai sus desi generale,totusi se deosebesc intre ele atit ca intindere ,cit si ca intensitate, de la o tara la alta si de la o perioada la alta;b) In faza de expansiune, desi sunt preponderente elemente pozitive de crestere economica, nu sunt excluse elemente de dezechilibru,de scaderi partiale ale productiei ,dupa cum in fazele de criza nu sunt excluse unele cresteri ale productiei,in unele ramuri; c) In desfasurarea sa ,fiecare faza a ciclului decenal creaza ,totodata conditiile propriei depasiri si ale trecerii la etapa urmatoare;d) Criza si depresiunea au, totodată, rolul de a restabili echilibrul economic,corelatiile necesare de reluare a fluxurilor economice.

149

11.5 Crizele economice şi formele lor.Politici anticriza

In general, crizele economice reflectă o stare de dereglare a economiei şi se manifesta sub mai multe forme.a)Crizele de subproductie, care se intilnesc, in economia diferitor tari ,sub forma de deficit sau insuficienta de productie, lipsa sau penurie de bunuri, cauzate de fenomene naturale(seceta,inundatii) sau razboaie, epidemii, migratii masive de populetie etc.Asemenea crize au fost tipice pana la inceputul secolului al XIX-lea ,dar,ele nu sunt excluse nici in prezent,mai ales in tarile subdezvoltate.

b)Crizele ciclice de supraproductie. Acestea se manifesta ca faze ale ciclului decenal(asa cum s-a aratat mai sus), la anumite intervale de timp. De la inceputul secolului al XIX-lea si pina in prezent, au avut loc crize ciclice de supraproductie in anii: 1815,1827,1836,1847,1857,1866,1873,1882,1890,1900,1907,1920-1921,1929-1933,1937-1938,1948-1949,1957-1958,1973-1975,1980-1982, cu intindere,durata si intensitate diferite.c)Crizele neciclice sunt stari de dereglare ce nu se caracterizeaza printr-o anumita regularitate, in timp. Ele pot fi : partiale , ce se manifesta prin reducerea productiei si a gradului de ocupare a fortei de munca intr-o ramura de activitate ,ca,de exemplu, in industira siderurgica,carbonifera ,constructii navale;tot in acasta categorie se includ si crizele agrare , care au o durata mai mare; intermediare , care cuprind mai multe ramuri; crizele de materii prime, energetice,valutar-financiare, care se manifesta prin insuficienta unor asemenea resurse,in raport cu posibilitatile de acces spre obtinerea lor, ca si prin cresterea preturilor nejustificata economic,prin restrictii arbitrare in producerea si livrarea lor. Crizele economice in sens larg includ si crizele de credit structurale si mondiale. Marea criza economica din anii 1929-1933a impus si mai mult necesitatea explicarii crizelor economice prin cauze endogene,adica cele care tin de mecanismul economic insusi.Exista citeva teorii de explicare a crizelor: Teoria ciclului reinvestitional sustine ca la originea ciclurilor se afla capitalul investit , in sensul ca,in procesul de inlocuire in proportii mari cu perioade de inlocuire nesemnificativa ,care imprima caracter ciclic evolutiei economice.

Teoria subconsumului explica insuficienta cererii de bunuri si servicii,datorita insuficientei veniturilor din partea celei mai mari partia consumatorilor; cresterile de venituri ale populatiei nu au loc in acelasi ritm cu marirea productiei.

Teoria supraacumularii de capital explica declansarea crizelor prin investitiile mari de capital,care, avand si un randament ridicat, duc la cresterea productiei pe care cererea este incapabila s-o absoarba.

Unii adepti ai teoriei monetariste sustin ca, ciclul economic ar fi un fenomen pur monetar, determinat de erori ale autoritatilor in politica monetara,iar crizele ca expresie a dereglarii circulatiei monetare.Politicile de credit ,adoptate de bancile centrale ,reducand rata dobanzii ,stimuleaza investitiile fara o fundamentare economica temeinica,ce se dovedesc ,la un moment dat ,nerealizabile ,antrenand fenomene de dereglare economica.

150

Dupa teoria marxista , crizele economice de supraproductie trebuie explicate tinind cont de contradictia dintre tendinta de crestere continua a productiei si puterea de cumparare limitata a populatiei. Crizele economice constituie o realitate in evolutia vietii contemporane ,care afecteaza , intr-o masura sau alta ,progresul economic si social. In vederea atenuarii fenomenelor de instabilitate din viata economica guvernele promoveaza politici anticriza,care presupun interventia statului in economie prin: politica cheltuielilor publice , politica monetara si de credit, politica fiscala.

Politica cheltuielilor publice inseamna acea orientare a guvernelor respective, care asigura cresterea cheltuielilor bugetului de stat prin care stimuleaza activitatea economica cresterea cererii globale, a productiei,a ocuparii mainii de lucru , a venitului, consumului,avind asa-numitul efect de relansare.Prin cheltuielile publice,statul realizeaza investitii de capital in sectorul public,asigura functionarea serviciilor publice-scoli,unitati de cultura,administratie publica,constructii de locuinte,etc,.Totodata prin cheltuielile statului pentru ajutorul de somaj,alocatii familiale etc., se atenueaza fluctuatiile veniturilor disponibile ale unor categorii ale populatiei.In legatura cu aceasta ,se afirma,chear ca cheltuielile bugetare mai mari decat veniturile inseamna distribuire de putere de cumparare suplimentara care,ia rindu-i,antreneaza consum suplimentar ,ducand la marirearitmului de dezvoltare.

Polotica monetara si de credit apeleaza la: rata dobinzii, creditul,masa monetara, tinindu-se seama de faza ciclului economic.

In faza de recesiune ,de regula se poate actiona in sens invers ,si anume prin masuri de reducere a ratei dobanzii ,de extindere a creditului si a masei monetare etc, stimulandu-se ,astfel,activitatea economica ,investitiile ,cresterea ocuparii a productiei ,veniturilor si consumului.

Politica fiscala presupune asemenea masuri si actiuni de impunere fiscala, prin care sa se reduca fluctuatiile si instabilitatea economica.In faza de recesiune ,se actioneaza in directia reducerii ratei de impunere fiscala,favorizandu-se marirea veniturilor si a reducerii investitiilor ,incurajarea activitatii economice ,cresterea ocuparii,a productiei si consumului .In perioada de boom,de regula se recurge la varianta de finantare a cresterii cheltuielilor publice prin marirea impozitelor ,ceea diminueaza veniturile agentilor economici ,franeaza cererea de bunuri de consum si de investitii si etenueaza inflatia etc.

In tara noastra tranzitia la economia de plata este insotita de puternice fenomene de dezechilibru, de criza, de somaj etc., ceea ce necesita si angajarea directa a instrumentelor financiare, de credit si monetare in conducerea activitatii economice.In domeniul politicii fiscale,de exemplu ,prin cote de impunere diferentiate ,se urmareste incurajarea dezvoltarii economice,infiintarea in intreprinderi mici si mijlocii ,incurajarea capitalului strain ,dirijarea investitiilor spre sfera productiva si servicii utile etc.

151

Tema 12.ECONOMIA MONDIALA. INTERDEPENDENTELE

studenta grupei MnI21Romasevschi Viorica

ECONOMICE INTERNATIONALE

Evoluţia fiecarei economii naţionale contemporane se afla in interacţiune cu economiile naţionale ale altor ţari.Amplificarea şi intensificarea interdependenţelor dintre ţari constituie o caracteristică a lumii de azi. De aceea,în sistemul cunoştinţelor economice actuale,un loc important ocupă categoriile,factorii şi mecanismele privind economia mondială,fluxurile economice internaţionale etc.

Economia mondială şi trăsăturile ei.

Raportul dintre economia mondială şi relaţiile economice externe

Economia mondială repr.totalitatea economiilor naţionale aflate în relaţii de interdependenţă,generate de participarea la diviziunea mondială a muncii şi la circuitul economic mondial.Astfel,economia mondială desemnează latura economică a sistemului internaţional;ea nu trebuie inţeleasă ca o sumă aritmetică a economiilor naţionale,ci ţinînd seama de legăturile reciproce,în care funcţionarea şi dezvoltarea fiecăreia depind şi de relaţiile cu celelalte ţari. Deşi economia mondială,prin însaşi esenţa sa,presupune relaţii economice externe,ea nu se identifică cu acestea.Relaţii economice între ţari există de mult timp în evoluţia istorică a societăţii,fără ca aceasta să însemne şi prezenţa întotdeauna a economiei mondiale.Formarea economiei mondiale a avut loc pe o anumită treaptă a evoluţiei societăţii,fiind legată de diviziunea muncii şi de evoluţia schimburilor de la nivelurile micro şi macroeconomic şi la cel mondial. Astfel,sub impulsul marilor descoperiri geografice,s-a extins considerabil zona geografică a schimburilor de marfuri şi s-au creat premisele apariţiei economiei mondiale spre sfîrşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea,cînd a avut loc trecerea la capitalism.În acelaşi timp,începînd cu secolul al XVII-lea,constituirea statelor naţionale centralizate,a economiilor naţionale şi a pieţei naţionale,au favorizat crearea economiei mondiale.În secolele al XVIII-

152

lea şi al XIX-lea,odată cu atragerea în orbită capitalismului european a celorlalte zone ale globului,se desfăşoară formarea economiei mondiale.Prima mare revoluţie industrială,bazată pe maşinism,duce la consolidarea economiilor naţionale şi a pieţelor naţionale.În perioada care a urmat,îndeosebi în anii dintre cele doua războaie mondiale şi în anii postbelici,s-au adîncit legăturile şi interdependenţele dintre economiile naţionale. Problemele cu care se confruntâ omenirea astăzi ,devin probleme globale ale lumii contemporane; este vorba de creşterea populaţiei,de producţia de alimente,resurse naturale,producţia agricolă şi cea industrială,poluarea etc.

Economia mondială,de astăzi,are următoarele trăsături principale: -unităţile de bază ale ei le reprezintă economiile naţionale,a căror evoluţie în interdependenţă determină însăşi dinamica de ansamblu a sistemului economiei mondiale; -caracterul global,atotcuprinzător,la scară planetară,al subsistemelor de bază ale economiei mondiale-piaţa mondială,diviziunea mondială a muncii şi circuitul economic mondial; -caracterul unitar prin interrelaţii dintre subsistemele componente ,structura eterogenă a economiei mondiale,ce este compusă din toate economiile naţionale,aflate la un nivel diferit de dezvoltare,cu numeroase particularităţi,de la o ţara la alta.

Se folosesc,în acest scop,mai mulţi indicatori economici,cum sunt: produsul intern brut pe locuitor,produsul naţional brut pe locuitor,produsul naţional net pe locuitor,producţia industrială şi cea agricolă pe locuitor,nivelul productivităţii,structura pe ramuri a economiei,consumul pe locuitor al unor produse industriale semnificative în privinţa dezvoltarii industriale şi nivelului de trai etc.Din punct de vedere al nivelului de dezvoltare,economia mondială cuprinde mai multe grupe de ţări:slab dezvoltate,în curs de dezvoltare,cu dezvoltare medie,dezvoltate şi puternic dezvoltate.În anul 1987 produsul naţional brut pe locuitor era de pînă la 500 de dolari în 45 de ţari ,între 500 şi 1500 de dolari în 36 de ţări,peste 6000 de dolari în 38 de ţări.

Produsul naţional brut pe locuitor (în dolari), în anul 1989,era:30270-în Elveţia,23730 –în Japonia,21100 –în SUA., 20750 –în Germania (Vest), 17830 –în Franţa, 16010- în Olanda, 14570 – în Regatul Unit,5340 – în Grecia, 2160 – în Argentina, 2550 – în Brazilia,350 – în India. În cele mai sărace ţări din lume,în Africa,venitul anual pe locuitor (în dolari) în anul 1991,era: 70- în Mozambic,100 – în Tanzania, 120 – în Etiopia.Ţările slab dezvoltate şi cele în curs de dezvloltare,împreună,deşi au cea mai mare pondere în populaţia mondială – peste 72,0%-, ele deţin însă o pondere scăzută în producţia mondială (17,0%).Ţările dezvoltate şi cele puternic dezvoltate, împreună (de exemplu,SUA ,Canada,tările Europei Occidentale,Japonia,Australia,Noua Zeelandă şi altele),deşi au o pondere relativ scăzută în populaţia mondială – peste 18,0%-,ele deţin ponderea cea mai ridicată în producţia mondială – peste 68,0%.Cele mai multe dintre aceste ţări dispun de un complex economic naţional diversificat şi dezvoltat,în care predomonă industria şi în special subramurile ei de vîrf,agricultura de mare randament şi serviciile care deţin o mare pondere în tottalul populaţiei ocupate; ele obţin o productivitate a muncii înaltă şi asigură populaţiei un nivel de trai ridicat.De asemenea, aceste ţări au cea mai mare pondere în exporturile mondiale. Există însă,deosebiri,de la o ţară la alta,şi în ceea ce priveşte bogăţiile naturale,de care ele dispun: astfel,unele sunt înzestrate mai mult,iar altele mai puţin cu resurse de materii prime,energetice şi condiţii pedoclimatice.De asemenea există deosebiri,de la o ţară la alta sau de la o zonă geografică la alta,în domeniul populaţiei,al înzestrării cu echipamente tehnice de producţie,cunoştinţe tehnice şi manageriale etc. şi,ca urmare,se manifestă deosebiri considerabile în posibilităţile de producţie. Natura a repartizat resursele pe planeta noastră după legile geologice,fără

153

legătură cu frontierele naţionale.Nici o ţară nu dispune de toate resursele naturale. Dezvoltarea fiecărei ţări nu poate face abstracţie de relaţiile economice cu alte ţări,de fluxurile economice internaţionale.

Raportul dintre economia naţională şi relaţiile economice externe reflectă interdependenţele dintre ţări,în condiţiile adîncirii şi diversificării diviziunii mondiale a muncii.În etapa actuală,are loc creşterea rolului factorului extern în viaţa economică internă,deoarece posibilităţile de producţie şi de consum de bunuri materiale şi de servicii nu se limitează la frontierele naţionale,ci iau în considerare şi cadrul economiei mondiale,schimburile de activităţi dintre ţări.Dotarea cu echipamente şi tehnologii,aprovizionarea cu materii prime,combustibil etc.,valorificarea resurselor economice,mărirea randamentelor,creşterea economică,condiţiile de muncă şi de trai ale oamenilor depind şi de relaţiile cu alte ţări,în cadrul cărora,prin schimburi reciproc avantajoase,se poate beneficia de rezultatele creaţiei ştiinţifice şi tehnice mondiale. Factorul extern exercită un mare rol şi în ceea ce priveşte continuitatea producţiei şi asigurarea ocupării mîinii de lucru,diminuarea instabilităţii şi dezvoltarea economică echilibrată;vînzarea peste graniţele ţării a unei cantităţi de bunuri din producţia internă,ce depăşesc nevoile proprii,permite reluarea proceselor de producţie; cu atît mai mult în care producţia destinată exportului deţine o pondere ridicată. Relaţiile externe pot influenţa,însă,economiile naţionale şi prin transmiterea efectelor perturbatoare,ale dezechilibrelor,crizelor,inflaţiei,şomajului,care se pot propaga prin canalul interdependenţelor; oscilaţiilor economiei mondiale influenţează economiile naţionale,în funcţie de ponderea exporturilor şi importurilor în produsul naţional brut,de structura materială a acestora,ca şi de balanţa de plăţi externe. În condiţiile actuale,în fiecare ţară,abordarea problemelor ocupării,atenuării inflaţiei,asigurării stabilităţii şi creşterii economice nu este posibilă fără luarea în calcul a factorului relaţii externe; în cadrul schimburilor care au loc la scara mondială,beneficiază simultan toate naţiunile lumii.Într-un asemenea context contemporan, se remarcă următoarele două tendinţe: pe de o parte,are loc creşterea interdependenţelor dintre ţări,în sensul că se accentuează sensibilităţile economiilor naţionale la evoluţia şi tendinţele vieţii economice internaţionale,imprimîndu-li-se o dinamică susţinută şi ,pe de altă parte,se constată fenomenul invers,şi anume,relaţiile internaţionale,la rîndul lor,sunt sensibile la ,,trepidaţiile”uneia sau alteia dintre economiile naţionale,în sensul că agravarea unor fenomene de instabilitate,ca,de exemplu,inflaţie,deficite bugetare,şomaj etc.,afectează,direct sau indirect,într-o măsură mai mare sau mai mică,desfăşurarea relaţiilor economice internaţionale etc.

Diziunea mondială a muncii.Specializarea internaţională

Relaţiile de interdependenţă dintre ţări,schimburile economice internaţionale,sunt legate de diviziunea mondială a muncii şi de politicile pe care statele lumii le promovează. Diviziunea mondială a muncii exprimă procesul istoric de specializare a ţărilor lumii în producţia şi comercializarea pe piaţa mondială a unor bunuri economice pentru care ele au avantaj şi prin care se reflectă locul şi rolul fiecărei ţări în circuitul economic mondial.În cadrul acesteia,participă economiile naţionale respectice,prin agenţii economici.Diviziunea mondială a muncii a apărut odată cu trecerea la marea industrie mecanizată,cînd,în condiţiile primei revoluţii industriale,bazate pe maşinism,Anglia devine ,,atelierul industrial al lumii”;aceasta a marcat stadiul de început al diviziunii internaţionale a muncii,în care lumea se diviza în ţări agrare şi ţări industriale. În desfăşurarea sa istorică,diviziunea mondială a muncii a cunoscut numeroase schimbări,legate de însăşi dezvoltarea economiilor

154

naţionale,de înnoirile structurale pe care acestea le-au cunoscut etc. Diviziunea mondială a muncii este reflectată de specializarea internaţională,prin însăşi trăsăturile,înnoirile,restructurările acesteia.În general,specializarea,în cadrul relaţiilor economice internaţionale,depinde de condiţiile naturale ale fiecărei ţări,de populaţie,de nivelul tehnic al echipamentului de producţie de care dispune,de gradul de calificare a lucrătorilor pe care-i are,de disponibilităţile de capital,de tradiţii economice şi în structura producţiei şi consumului populaţiei,ca şi de factori extraeconomici (războaie,dominaţie colonială etc.)

În literatura economică sunt identificate mai multe tipuri de specializare,care,conţinutul şi tendinţele lor,oglindesc însăşi diviziunea mondială a muncii. a)Specializarea intersectorială,de forma industrie-agricultură sau extarcţie-prelucrare,care a rămas predominantă pînă în prima jumătate a secolului nostru.Aceasta a însemnat împărţirea lumii în ţări industriale şi ţări agrare,sau în ţări cu industrie prelucrătoare dezvoltării şi ţări cu industrie extractivă şi furnizoare de materii prime şi resurse energetice.O asemenea specializare a stat la baza schimburilor dintre ţările dezvoltate şi ţările slab dezvoltate,în decursul a peste două secole,pînă la cel de-al doilea război mondial:ea a însemnat,totodată,unele dezavantaje pentru ţările slab dezvoltate,de ex.,în specializarea îngustă,mergînd,uneori,pînă la monocultură,în agricultură sau monoproducţie,ca şi în starea de dependenţă economică faţă de ţările dezvoltate.b)Specializarea de tipul interramuri(de forma:industrie-industrie,agricultură-agricultură) şi intraramuri(îndeosebi în domeniul industriei,pe subramuri,sub forma:electronică-electronică,chimie-chimie),care a avut loc în condiţiile în care,în perioada postbelică,s-a restrîns tot mai mult specializarea în agricultură a ţărilor în curs de dezvoltare şi în industria extractivă,avînd loc şi o diversificare a economiilor lor naţionale,în procesul de industrializare a unora.Cu toate acestea,şi în prezent,se întîlnesc forme de specializare intersectorială,inclusiv în ţările dezvoltate.Acestea din urmă,în ultimele decenii,au reprezentat principalii producători şi exportatori la o gamă largă de materii prime minerale şi produse agroalimentare;de exemplu,Marea Britanie a devenit,chiar,exportatoare de petrol,iar SUA şi Comunitatea Economică Europeană promovează o politică de dezvoltare a agriculturii;ca urmare,alături de furnizorii tradiţionali de produse agricole,ca SUA,Canada,Australia,Argentina,ţările C.E.E. au reuşit ca ,pe lîngă satisfacerea cerinţelor lor agroalimentare,să devină,şi ele,principali exportatori de produse agricole.c)Specializarea tehnologică repr.o nouă formă a diviziunii mondiale a muncii,care constă în reînnoirea structurilor industriale în ţările avansate,prin înlocuirea tehnologiilor mari consumatoare de materii prime şi energie cu tehnologii moderne care sunt,însă,mari consumatoare de cunoştinţe ştiinţifice-tehnice. Specializarea internaţională a unei ţări ia în considerare faptul că schimburile internaţionale,mutual,trebuie să fie profitabile pentru toţi participanţii.Astfel,ea trebuie să aibă la bază criteriul de eficienţă economică Practic fiecare ţară trebuie să-şi orienteze specializarea producţiei în relaţiile cu alte ţări ţinînd seama de înzestarea cu factori de producţie,de abundenţa sau raritatea resurselor de care dispune,de nivelul producticităţii muncii şi al costurilor pe care le are,în comparaţie cu performanţele internaţionale ale acestora,încît produsele oferite să fie competitive şi deci,schimburile pe care le realizează să fie eficiente.În legătură cu această problemă,în gîndirea economică,au fost formulate diferite criterii,care să stea la baza specializării şi,deci,a aschimburilor cu alte ţări. a).Criteriul avantajului absolut,format de către Adam Smith,constă,în esenţă,în aceea că economisirea muncii naţionale şi specializarea unei ţări trebuie să aibă în vedere producerea acelor mărfuri ale căror costuri sunt absolut mai mici,comparativ cu străinătatea.În cazul,în care o altă ţară ne poate furniza mai ieftin decît le-am putea produce noi,este mai avantajos să le importăm.b).Criteriul avantajului

155

comparatic,cunoscut şi sub denumirea de ,,teoria costurilor comparative”,formulat de către David Ricardo; acest criteriu presupune ca specializarea ţărilor să aibă loc în acele activităţi în care,ele,dispun de superioritate comparativă de avantaje naturale sau artificiale,încît producerea mărfurilor pe care le exportă să coste comparativ mai ieftin.În cazul în care ,prin export,ţara respectivă cedează o parte din valoarea nou creată datorită productivităţii naţionale mai scăzute decît nivelut mondial al acesteia,poate fi vorba,totuşi de,de un avantaj şi,deci de economisire a muncii naţionale,dacă mijloacele de plată obţinute la export permit importul unor produse a căror producere în interior ar fi mult mai scumpă.c).Criteriul ce are în vedere înzestrarea naţiunilor cu factori de producţie .Preluîndu-se ideea avantajului comparativ,se susţine că ficare ţară are interes să se specializeze şi să exporte produse şi servicii care încorporează factorii de producţie relativ abundenţi şi ieftini; în cazul invers,ea caută să importe produse şi servicii care necesită inputuri mari de factori de producţie deficitari şi scumpi.d)Criteriul productivităţii muncii.Conform acestui criteriu,pentru a se realiza eficienţă în relaţiile economice cu alte ţări,fiecare ţară trebuie să-şi orienteze dezvoltarea spre acele activităţi care au o productivitate a muncii superioară cele medii naţionale.e).Criteriul ce are în vedere dinamica şi structura cererii internaţionale,drept element de fundamentare a specializării internaţionale şi de explicare a schimbărilor actuale ce au loc în diviziunea mondială a muncii.Un asemena criteriu este susţinut de către autori contemporani ca:R.Nurkse,S.B.Linder,R.Vernon. Pornind de la ideea că specializarea şi schimburile internaţionale trebuie să fie profitabile,Paul Samuelson pune în evidenţă rolul costurilor descrescătoare,în acest proces.Este vorba de faptul că specializarea unei ţări,acţionînd pentru o piaţă mare,presupune producţie de masă,care favorizează costuri descrescătoare pentru producător şi,pe această bază,avantaj,pentru el,în realizarea de schimburi profitabile. ,,Într-adevăr,...specializarea la o scară mare dă maximum de rezultate cînd se acţionează pe o piaţă foarte întinsă”.Aceasta este un alt motiv ce impune schimburile internaţionale. Fiecare ţară urmăreşte o asemenea structurare a economiei proprii,care,luînd în considerare satisfacerea cerinţelor interne,să asigure şi o specializare avantajoasă a producţiei destinată exportului. În condiţiile contemporane,în cadrul diviziunii mondiale a muncii şi,deci,al specializării internaţionale,se remarcă prezenţa a mai multor tendinţe,care oglindesc schimbări,mutaţii,restructurări în evoluţia ţărilor lumii,în ansamblul schimburilor internaţionale.În cadrul actualei diviziuni mondiale a muncii,participă ţări cu un potenţial economic diferit,cu grad diferit de specializare şi cu pondere diferită în exporturile mondiale.În primul rînd,se constată tendinţa de reînnoire şi modernizare a structurilor economiilor naţionale ale ţărilor avansate,în direcţiile care ţin de revoluţia microprocesoarelor,de biotehnologie,biochimie,microbiologie şi genetică,de informatică etc.În asemenea condiţii,cercetarea ştiinţifică şi tehnologică constituie,prin excelenţă,domeniul de specializare al ţărilor industriale avansate.Aceste ţări se constituie tot mai mult în grupul producătorilor de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnologii,iar în cadrul relaţiilor economice internaţionale devin tot mai mult exportatori de ştiinţă,adică de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnologii avansate.În această categorie sunt cuprinse ţări ca:SUA.,Japonia,Germania,Franţa şi Marea Britanie.Ţările avansate au,astfel,o specializare internaţională de înaltă eficienţă, precum şi o pondere ridicată a lor în totalul exporturilor mondiale; în anul 1988 – 12,8% reveneau SUA., 12,7% - R.F.G., 8,2 – Japoniei,6,6% - Franţei, 5,2% - Canadei, 4,1% - Olandei etc.În al doilea rînd,este de remarcat faptul că,îndeosebi în anii ’60 şi în anii ’70 ai secolului nostru,a avut loc industrializarea ţărilor în curs de dezvoltare, concretizată în deplasarea ramurilor industriale tradiţionale din ţărilor avansate în economia ţărilor rămase în urmă.Ca urmare,mai multe ţări aflate în curs de dezvoltare au depăşit,în evoluţia lor,situaţia în care economiile lor naţionale erau dominate de sectorul primar.Astfel,au luat naşterea

156

grupul noilor ţări industrializate,din care fac parte:Argentina,Brazilia,Mexic,Chile,Uruguay,Columbia etc. -ţări din America Latină;Coreea de Sud,Hong-Kong,Taiwan,Singapore,India etc. – ţări din Asia;Grecia,Portugalia,Spania,Turcia-în Europa de Sud;Israelul şi ţările arabe exportatoare de petrol –în Orientul Mijlociu;-în Europa de Est;Algeria şi Maroc – în Africa de Nord etc.Odată cu aceasta,s-au schimbat locul şi rolul lor în diviziunea mondială a muncii,în sistemul relaţiilor economice internaţionale; ele devin ‘[ri producătoare şi furnizoare de produse industriale de bază şi clasice,se afirmă pe piaţa produselor manufacturate.În al treilea rînd,se remarcă faptul că ţările slab dezvoltate au o participare unilaterală la schimburile economice internaţionale şi o pondere scăzută în exporturile mondiale.În al patrulea rînd,are loc,după anul 1975,un proces complex şi contradictoriu de adaptare a diviziunii mondiale a muncii la noile condiţii de acces la resursele naturale,îndeosebi la combustibili,la schimbarea radicală a raportului de schimb între principalele categorii de produse pe piaţa internaţională.

Fluxurile economice internaţionale.

Circuitul economic mondial

Există o strînsă legată între diviziunea mondială a muncii,interdependenţele dintre ţări şi fluxurile economice internaţionale.Aceasta în sensul că adîncirea şi diversificarea diviziunii mondiale a muncii determină,în mod necesar,intensificarea legăturilor şi interdependenţelor şi,corespunzător,se impun schimburi de activităţi dintre ţări,fluxuri multiple de bunuri materiale şi servicii. Sistemul relaţiilor economie internaţi. repr. ansamblul legăturilor dintre economiile naţionale, prin agenţii economici din diferite ţări,în cadrul cărora au loc schimburi de bunuri şi servicii. Fluxurile economice internaţionale repr. Desfăşurarea concretă a relaţiilor economice dintre ţări sub forma schimburilor de activităţi,a mişcării de bunuri materiale şi servicii,de valori spirituale şi mijloace băneşti,care au loc cu o anumită regularitate,în timp şi care sunt mijlocite de instrumente adecvate de măsurare,de evaluare.Caracterizarea fluxurilor economice internaţionale presupune luarea în considerare a următoarelor elemente:a)obiectul schimburilor care au loc,şi care poate fi reprezentat prin bunuri materiale şi spirituale,mijloace băneşti,servicii,activităţi de cooperare; b) orientarea geografică,în sensul că fiecare flux se desfăşoară între agenţi economici din diferite ţări sau zone ale globului,implicînd,deci,deplasare în spaţiu;c) o anumită frecvenţă,regularitate în timp,repetabilitate,determinate de însăşi continuitatea activităţilor economice din ficare ţară,de caracterul reproductibil al trebuinţelor.

Totalitatea fluxurilor economice internaţionale,care au loc în cadrul schimburilor de activităţi dintre ţări,privite în interdependenţa lor,constituie circuitul economic mondial. Conţinutul circuitului economic mondial îl reprezintă,deci,însăşi fluxurile economice internaţionale,în interdependenţa lor.Se disting mai multe fluxuri,ce intră în componenţa circuitului economic mondial. Din punct de vedere al obiectului relaţiilor economice dintre ţări,există următ. fluxuri: a) fluxuri comerciale internaţionale,determinate de exportul şi importul de mărfuri,deci de relaţiile de vînzare şi cumpărare dintre ţări; b)fluxuri de investiţii; c)fluxuri de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice sau fluxuri de tehnologie sub forma licenţelor la brevetele de investiţii,a operaţiunilor de know-how,consulting engineering,leasing etc., prin care se poate beneficia de rezultatele creaţiei ştiinţifice şi tehnice la scară mondială; d)fluxurile de prestări de

157

servicii,cum sunt:turismul,transporturile,telecomunicaţiile,asigurările,servicii bancare,asistenţă tehnică etc., în cadrul relaţiilor dintre ţări.

e)fluxul de cooperare economică internaţională,care au la bază efortul comun al diferitelor state şi care se pot realiza: în sfera producţiei prin constituirea în comun a unor obiective industriale,agricole,comerciale etc.,organizarea coproducţiei,crearea de societăţi mixte etc.; în sfera comercializării,prin oferta comună de mărfuri,acţiuni comune de marketing,vînzări în comun pe terţe pieţe etc.;în sfera serviciilor,prin activităţi de consulting,realizarea în comun a unor obiective turistice;cooperare ştiinţifică şi tehnică,sub forma schimburilor de informaţii tehnice şi ştiinţifice,elaborării de programe comune de cercetare,realizarea de institute de cercetare ştiinţifică comune etc.; f)fluxuri de forţă de muncă ce repr.procesul de trecere de forţă de muncă dintr-o ţară în alta,în vederea desfăşurării de activităţi economice; g)fluxurile valutar-financiare,care oglindesc relaţiile generate de mişcările internaţionale de fonduri băneşti,legate de schimburile de mărfuri,de prestările de servicii,de fluxurile tehnologice,de operaţiunile financiare relizate în valută,între agenţii economici din diferite ţări.Rezultă,aşadar,că fluxurile economice internaţionale au un conţinut deosebit de complex;ele reflectă o multitudine de schimburi de activităţi dintre ţări.Ele sunt nu numai operaţiuni de vînzare-cumpărare de mărfuri,prin export şi import,ci şi prin prestări reciproce de servicii; nu numai investiţii de capiatl şi credite,ci şi de mînă de lucru şi cunoştinţe ştiinţifice,operaţiuni atît de încasări,cît şi de plăţi valutare etc.Din punct de vedere geografic,se distind următoarele fluxuri:a)fluxurile de schimb dintre ţările dezvoltate,cunoscute şi sub denumirea de fluxuriNord-Nord;este vorba de fluxurile intraeuropene,între Europa Occidentală şi celelalte regiuni şi ţări puternic dezvoltate(SUA, Canada, etc. b)fluxurile de schimb dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare,cunoscute şi sub numele de fluxuri Nord-Sud;c)fluxurile de schimb dintre ţările Europei de Est şi ţările dezvoltate.d)fluxuri de schimb dintre ţările Europei de Est şi ţările în curs de dezvoltare; e)fluxuri dintre ţările Europei de Est;f)fluxuri de schimb dintre ţările în curs de dezvoltare,cunoscute şi sub denumirea de fluxuri Sud-Sud. Fluxurile economice internaţionale,şi,deci,circuitul economic au caracter dinamic,în sensul că,de la o perioadă la alta,se produc creşteri cantitative şi schimbări structurale,înnoiri în sistemul de forme,de tehnici de lucru şi mecanisme de desfăşurare,în domeniul preţurilor,al cursurilor de schimb valuatr,al transporturilor şi telecominicaţiilor etc. În structura fluxurilor economice internaţionale se înregistrează unele tendinţe.Astfel spre deosebire de perioada de început a economiei mondiale,în care fluxurile comerciale erau forma definitorie a fluxurilor economice internaţionale.În perioada celui de-al doilea război mondial,au căpătat o mare extindere fluxurile de cooperare economică internaţională.Aceasta repr,de fapt,un complex de fluxuri:de investiţii,de echipamente tehnicede producţie,de cunoştinţe ştiinţifice,de servicii,schimburi de informaţii tehnice etc.,Totodată,pe lîngă creşterile deosebit de mari ale schimburilor comerciale de mărfuri,a avut loc diversificarea acestora adica se afirma tot mai mult produse din domeniile-microelectronică,informatică,robotică,mijloace de transport şi telecomunicaţii etc.Evoluţia fluxurilor economice internaţionale şi a circuitului mondual depinde de mai mulţi factori,cum sunt –gradul de dezvoltare a economiilor naţionale,care se reflectă în ceea ce poate,o ţară,să ofere şi,respectiv,să importe,în relaţiile economice cu alte ţări,de la o perioadă la alta;-rela’iile politice internaţionale care pot favoriza dezv. relaţiilor.În perioada postbelică,ritmul de creştere a comerţului mondial a devansat ritmurile de creştere a produsului naţional brut,producţiei industriale şi ale altor indicatori ai creşterii economice la scară mondială.Astfel,în anul 1990,faţă de 1950,produsul intern brut a crescut pe plan mondial de peste 6 ori,producţia industrială globală de peste 7 ori,faţă de

158

creşterea comerţului mondial,de circa 56 ori.Acestea demonstrează creşterea capacităţii de absorbţie a pieţei mondiale,accentuarea interdependenţelor economice şi,deci,participarea sporită a ţărilor lumii la circuitul economic mondial.

Tema 13. COMERŢUL EXTERIORStudent gr.Mni 21 Soltan Victor

Evolutia circuitului economic mondial in economia contemporana si multiplicarea fluxurilor sale s-au impletit strins cu cresterea interdependentelor dintre acestre fluxuri,sporind , totodata,rolul si insemnatatea comertuliu exterior.

I. Comerţul exterior - componentă principală a fluxurilor economice internaţionale

Comerţul exterior, respectiv exportul şi importul, reprezintă, prin volumul şl ponderea sa, principalul flux economic internaţional; In structura balanţelor de plăţi ale statelor, ponderea cea mal mare - până la 75-85% - o deţine capitolul care vizează circulaţia mărfurilor pe piaţa externă.Amplificarea celorlalte fluxuri economice Internaţionale, inclusiv apariţia şi dezvoltarea unor fluxuri noi. na micşorat roiul comerţului mondial, datorită atât faptului că unele dintre fluxurile respective îmbracă, până la urmă, tn bună măsura forma de fluxuri de mărfuri şi servicii, cât şl prin Influenţa lor stimulatoare asupra comerţului exterior Astfel, de exemplu, cooperarea economică dintre state se materializează, fn bună parte, tn schimburile internaţionale de mărfuri, tehnologii. licenţe etc. influenţând deci volumul, structura şl dinamica exportului şl Importului de mărfuri şl servicii. Dat fiind faptul câ forma principală a schimbului de activităţi cu arte state aste comerţul exterior, acesta va determina, tn mare măsură, starea circuitului economic mondial, dinamica şi principalele sale tendinţe, consecinţele par ticlpârii la acest circuit asupra dezvoltării economice a ţării. Comerţul exterior cuprinde atât fluxurile de mărfuri corporale, cât şl comerţul invizlbl. respectiv fluxurile de mărfuri incorporate (brevete de Invenţie, loxw bow, proiecte, tehnologii, leasing, consufting-englneering etc) şl prestări de servicii (transporturi şi telecomunicaţii Internaţionale, turism, asigurări, ser vicii bancare, servicii profesionale tn domeniul medical, juridic, învăţământului etc). aşa cum rezultă şi din schema de mal jos (flg. nr. 13.1). Denumirea de comerţ invizibil apare din punctul de vedere al reglementărilor vamale, cu consecinţele respective asupra agenţilor economici. Astfel, tn timp ce exportul şi importul de mărfuri corporale pot fl sesizate vizual şl certificate la punctele vamale prin care mărfurile respective Intră sau Ies din ţară (deci sunt înscrise In tarifele vamale), tn cazul comerţului Invizlbl, componentele sale nu apar in tarifele vamale1. Structura fluxurilor comerciale Internaţionale

159

O intensificare şl diversificare Importantă au cunoscut schimburile economice externe In decenile postbelice, sub Impactul dezvoltării cantitative şl calitative a activităţilor economice. Trăsăturile generale ale acestei evoluţii evidenţiază atât rolul Important al comerţului exterior tn economia mondiala, cât şi necesitatea înlăturării restricţiilor şi barierelor din calea schimburilor economice dintre ţari. In primul rând. se evidenţiază dinamismul puternic al comerţului exterior în ansamblu, indicii de creştere ai exporturilor şi Importurilor devansând destul de puternic pe cei ai PI.B şl ai producţiei Industriale. Acest fapt oglindeste lărgirea absoluta şl relativa a pieţei mondiale, sporirea ponderii din producţia naţionala realizata prin comerţul exterior. In al doieia rând. au avut loc modificări Importante in structura comerţului mondial, accentuându-se diversificarea sa, sporirea ponderii produselor prelucrate şl de tehnicitate superioara, conturarea unor noi segmente ale pieţei mondiale. De asemenea, concomitent cu creşterea rapida a volumului şl ponderii comerţului Invizlbl, o însemnătate sporita are,in cadrul acestuia, comerţul cu brevete, fluxurile de tehnologii moderne, servicii tehnico-ştllnţiflce etc. In al treilea rând, se manifestă procesul de lungă durată de concentrare a comerţului mondial spre ţările dezvoltate, lucru oglindit de ponderea ridicată a acestor ţări tn cadrul schimburilor economice externe. Ele deţineau tn 1990 circa 70% din totalul comerţului mondial şl peste 3/4 din schimburile cu mărfuri manufacturate. In al patrulea rând, s-au manifestat şl se manifestă, tn cadrul comerţului mondial, numeroase obstacole si îngrădiri de natură tarifari şi, mal ales, netarifară, care frânează puternic liberalizarea comerţului exterior şl manifestarea acestuia ca factor al creşterii economice pentru toate ţările. In al cincilea rând, s-a manifestat puternic tendinţa de instituţionalizare a schimburilor comerciale externe, apărând organisme şi organizaţii Internaţionale cu o anumită capacitate juridică, potrivit funcţiilor ce le sunt conferite: Acordul General pentru Tarife şl Comerţ (G.A.TT); Conferinţa Naţfunlor Unite pentru Comerţ şl Dezvoltare (U.N.C.T.A.D.);organizaţii economice regionale irstatale; organizaţii internaţionale pe produse primare etc Asupra dezvoltării comerţului internaţional, cu trăsăturile arătate mal sus, au exercitat influenţa numeroşi factori:

160

a) Factori de ordin structural, ca urmare a dezvoltării ramurilor şi subramurilor moderne în condiţiile progresului tehnico-ştiinţific contemporan, care au determinat creşterea rapidă a posibilităţilor de producţie a mărfurilor şi serviciilor Ţările lumii, preocupându se pentru dezvoltarea complexă a economiei lor, a ramurilor moderne sau specializat in fabricarea unor grupe , familii şi tipodimensiuni de produse în cadrul ramurilor şi subramurilor, având loc, pe această bază. o rapidă evoluţie a schimburilor economice externe. b) Evoluţia puternică şi în modalităţi specifice a procesului integrării economice internaţionale atât în Europa, cât şi în alte zone ale lumii, precum şi perfecţionarea politicilor comerciale, a metodelor, tehnicilor şl instrumentelor de comercializare. c) Ascensiunea societăţilor transnaţionale, care a avut, printre alte concecinţe, creşterea ponderii fluxurilor comerciale intrasocietate (între filialele acestora amplasate in ţâri diferite) în ansamblul exporturilor şi Importurilor. d) Discrepantele în repartizarea pe glob a capitalului, a resurselor naturale, a forţei de muncă, discrepanţe care au la bază factori de ordin economic, social-istoric, natural şi geografic; ele determină ţările ca, în condiţile adâncirii diviziunii internaţionale a muncii, să participe tot mai intens la schimburile economice externe, pentru a face faţă cerinţelor tot mal diversificate aleproducţiei şi consumului. e) Progresele realizate în domeniul transporturilor şi telecomunicaţiilor, atehnicilor bancare şi valutar-finaneiare. Deci factori importanţi au determinat puternica intercondiţionare dintre comerţul exterior şi creşterea economică în condiţiile contemporane. Cu atât mai puternic apare această intercondiţionare pentru România. La multe dintre cele mai importante resurse, ţara noastră dispune de o bază proprie de materii prime de dimensiuni restrânse in raport cu nevoile, având deci o Însemnătate cu totul aparte completarea ei prin schimburile economice externe. De asemenea, dimensiunile pieţei interne, capacitatea de absorbţie a acesteia in raport cu cerinţele optimizării seriilor de fabricaţie care să asigure o eficienţa economică înaltă, dar şi desfăşurarea unei game largi de activităţi la nivel optim, presupun ca ponderi mari din producţia multor mărfuri să fie destinate exportului. In acest mod, se valorifică pe piaţa externă resursele nationale şi se obţin mijloacele de plată necesare procurării, de pe această piaţă, a bunurilor de producţie şi de consum pe care nu le produc sau le produc în cantităţi insuficiente agenţii economici Interni. Totodată, este stimulată realizarea exigenţelor de calitate, eficienţă şi reînnoire pe care le pune concurenta in cadrul relaţiilor economice externe. Totodată, cerinţele mari şl variate ale economiei româneşti de tehnică şi tehnologii moderne, precum şl valorificarea pe piaţa externă a rezultatelor naţionale ale cercetării, arată însemnătatea deosebită a schimburilor economice Internaţionale pentru progresul rapid al economiei României, pentru modernizarea structurilor ei de producţie atât prin efecte dlrect cit si prin cele de antrenare in întreaga economie naţionala. Toate acestea evidenţiaza cauzele pentru care, deşi s-au amplificat şi celelalte fluxuri economice externe, comerţul exterior se manifestă, prin volum si pondere ca fluxul economic cel mai Important. în consecinţă, dinamica structura şi nivelul de eficienţă ale schimburile comerciale cu străinătatea au implicaţii de profunzime asupra întregii vieţi economice a ţării. De aceea problemele fundamentale ale dezvoltării economiei României, In prezent si in perspectiva , pot fi rezolvate condiţiile Integrării complexe şl eficiente In sistemul relaţiior economice externe, atât pe plan european, cât şi mondial.

2. Formarea preţurilor pe piaţa mondiala

161

Pentru participanţii la schimburile economice externe, preţurile au o Importanţă deosebita, reflectând gradul de profitabilitate a acestor schimburi. Ele au un rol de seamă ca instrumente de calcul şi de urmărire a eforturilor depuse in economia naţională, a rezultatelor obţinute şi a gradului de echivalenţă şi de eficientă a schimburilor cu străinătatea.Prin mecanismul lor de formare şl prin funcţifle lor pe care le au, preţurile de pe piaţa mondială sunt un adevărat barometru pentru agenţii economici, oglindind amplu, pulsul cererii şl ofertei, dinamica activităţii economice, tensiunile monetare etc. De aceea, urmărirea sistematică de câtreflrmele româneşti a preţurilor la care au loc tranzacţiile pe piaţa externă, a tendinţelor con juncturale şl de durată care se manifestă, sunt elemente Importante pentru adoptarea deciziilor tn vederea realizării unei activităţi cât mal profitabile tn general şl pe piaţa externă In particular. Chiar dacă firmele rromâneşti nu tranzacţioneazâ anumite mărfuri sau le tranzacţionează pe alte pieţe, cunoaşterea preţurilor şi a mecanismelor de formare a lor pe cele mal diferite segmente ale pieţei mondiale, permite fundamentarea variantelor de negociere a preţurlor de tranzacţie atât la export, cât şi la import, precum şl orientarea întregii activităţi pe piaţa externă, evitându-se riscuri Importante şi realizandu-se un aport valutar cât mal ridicat.Realităţile din economia mondială arată însă că preţul este utilizat adesea şi ca instrument al poilticilor comerciale discriminatorii şi faptul că se menţin practici de impunere a unor preţuri neremuneratorii la materii prime care fac obiectul exportului ţărilor In curs de dezvoltare.O caracteristică a procesului de formare a preţurilor pe piaţa mondială contemporana constă tn faptul că, potrivit specificităţii ofertei şi cererii pe diferite pieţe, funcţionează concomitent mal multe mecanisme de formare a preţurilor, aflate »rtr-o strânsă Interdependenţa, având ca rezultat o diversitate de tipuri şl nivele de preţ.a) in cazul mărfurilor fungible, omogene, mecanismul cel mai răspândit este mecanismul burselor Internaţionale de mărfuri,situate fie in zonele de producţie, fie in cele de consum. Preţurile respective, numite şl cotaţii, reflectă sinteza raportului dintre cerere şl ofertă pentru o anumită marfă, pe principalele el pieţe Internaţionale Există.*, prezent, aproximativ 40 burse de mărfuri principale, la care se negociază contracte reprezentând peste 80-100 de produse, in ultimii ani manrfestându se o tendinţă de sporire a numărului contractelor negociate prin burse.b) Un mecanism caracteristic de formare a preţurilor, cu rol tot mai Important pe piaţa mondială, I reprezintă licitaţiile Internaţionale. Ele sunt pieţe de mărfuri cu caracteristici proprii, care funcţionează periodic sau ocazional, după un ansamblu de norme şl concentrează, fn acelaşi timp şi In acelaşi loc, oferta şl cererea de mărfuri nefunglbile şi netipizate, cu deosebire a ullajeior şi obiectelor complexe.c) Mecanismul de preţuri specific acordurilor Internaţionale pentru unele produse primare, situaţie în care participanţii - producători şi cumpărători - cad de acord asupra cotelor de producţie şi a preţului de vânzare, care are două limite, fixate In prealabil, limite între care preţurile pot oscila Hber Dacă limitele preţurlor sunt depăşite, se acţionează, dupâ caz. fie asupra ofertei, prin contingenţa rea exporturilor, reducerea producţiei etc . fie asupra Cererii, prin stocuri internaţionale regulatoare etc.d) La unele materii prime de origine minerală, societăţile transnaţionale şl filialele lor. în măsura \n care controlează extracţia şl. domină piaţa, pot controla şl nivelul preţurilor în funcţie de aceste preţuri, care devin preţuri conducătoare, se onentează. Tn bună măsură, şi ceilalţi producători Acest mecanism se manifestă şi in cazul unei părţi importante a produselor manufacturate pare fac obiectul comerţului exterior.e) în limitele unor grupări de state, cum este cazul Comunităţilor Economice Europene, datorită procesului Integrării economice internaţionale, se manifestă şl mecanismul preturilor stabilite pe baza unor reglementări fn cadrul grupărilor respective de state, pentru comercializarea unor mărfuri de mare importanţa.

162

Datorită mecanismelor de formare a preţurilor pe piaţa mondială, există o diversitate de tipuri şl niveluri de preţuri practicate in schimburile inter naţionale, de către agenţii economici. Ele pot fi clasificate după diferite criterii a) După felul mărfurilor care fac obiectul schimburilor externe, se disting preţuri Internaţionale ale mărfurilor corporale (materii prime, produse prelucrate) şl preţuri internaţionale ale sen/teilor fnaviu tn razul transporturilor, tarife in cazul serviciilor turistice, prime în cazul asigurărilor etc). b) După direcţia fluxurilor comerciale externe, preţurile sunt de două feluri: de import şl de export. c) In funcţie de poziţia celor care le stabilesc, există o paletă largă de preţuri pe piaţa mondială Astfel. In cazul acordurilor internaţionale pentru unele produse primare,există preţuri de acord De asemenea, preţurile pot fi fixate de producători (de exemplu. în cazul ţiţeiului exportat de ţările din O.P.E.C) sau de consumatori. O categorie aparte, o constituie preţurile practicate Intre filialele societăţilor transnaţionale. în unele situaţii, sunt practicate preţuri de monopol sau de cartel. d) In functie de tehnica de comercializare a mărfurilor, se întâlnesc următoarele preţuri: preţul sau cotatia la bursele internaţionale de mârturi; preţul de licitaţie; preţui ajustat este preţul prevăzut in contractul negociat de către agenţii economici şi care, in momentul livrării mărfii, poate fi corecat In funcţie de conjuctura pieţei; preţul de listă sau de catalog este stabilit de către exportator şl este difuzat Importatorilor tn vederea negocierii contractelor de vânzare-cumpărare pentru mărfurile comercializate fritr-o gamă diversă de sortimente şl tipodlmensluni Cele se adaptează periodic. In funcţie de starea pieţei); preţul director este preţul care se formează pe piaţa mondială a unei mărfi sau pe aceea cu volumul cel mal ridicat de desfaceri din marfa respectivă preţul indexat cuprinde, pe lângă elementele constitutive ale preţului, evaluări pe baza unor factori de Indexare. în scopul realizării unei legături nemijlocite intre nivelul preţului practicat şl evoluţia elementelor pe baza cărora se face Indexarea (asemenea elemente de Indexare conţine, de exemplu, preţul practicat de tarile O.PE.C. la vânzarea ţiţeiului). e) Dupa etapele tranzacţiei de comerţ exterior, se întâlnesc : preţuri de ofertă, preţuri de negociere; preţuri de tranzacţie care reprezintă preţurile efective la realizarea operaţiunii de vânzare-cumpărare şi care sunt fundamentale ţinând seama de preţurile practicate pe pieţe caracteristice şi accesibile partenerilor respectivi. h) Conform metodologiei staMIle de Comisia pentru Statistică a ONU., după condiţia de livrare, preţurile de export sunt evaluate In condiţia FO B.. Iar preţurile de Import tn condiţia CI.F Preţurile FO B (free on board) presupun că vânzătorul işi asumă obligaţia de a livra marfa la bordul navei stabilită de către cumpărător şi de a suporta toate cheltuielile, riscurile şl primele de asigurare până in momentul in care marfa a trecut bordul navei In portul de teărcare convenit, după care toate cheltuielile, riscurile şi obligaţiile de plată ale primelor de asigurare trec asupra cumpărătorului. Preţurile de Import In condiţia CI.F. (cost, Insurance, freight) presupun că vânzătorul suportă toate cheltuielile de transport, plata asigurărilor, cheltuielile de 'încărcare şl descărcare până la portul de destinaţie, intre aceste condiţii de livrare există mal multe variante, In funcţie de obligaţiile pârtilor ta suportarea cheltuielilor şi riscurilor privind marfa pe tot parcursul Internaţional. Astfel, clauza C.A.F. (cost and freight) apare atunci când vânzătorul suportă cheltuielile de transport, dar nu suportă cheltuieile de asigurare maritimă (reprezentând deci preţul mărfii tn portul de expediţie, la care se adaugă cheituleile de transport până la portul de destinaţie, fără cheltuieile de asigurare), in cazul transportului terestru, clauza franco frontiera ţării exportatoare echivalează, din punctul de vedere al obligaţiaor, cu preţul F.O.B., Iar clauza franco frontiera ţârii Importatoare echivalează cu preţul

163

CI.F; tn ambele cazuri, se precizează punctele de frontieră prin care trece marfa şl. deci. locul tn care proprietatea şi riscul trec la cumpărător. Nivelul ţi dinamica preturilor pe plata mondiala se formează sub in influenţa a numeroşi factori, a căror Intensitate este diferită de la o perioadă la alta, pe diferite grupe de mărfuri, segmente de piaţă etc. a) Raportul dintre cerere şi ofertă este un factor de bază care influenţează nivelul şl dinamica preţurilor pe piaţa mondială, tn funcţie de acest raport existent la un moment dat, piaţa poate fl dominată fie de producător, fie de cumpărător Agenţii economici trebuie să urmărească permanent şl să cunoască volumul, structura şl elasticitatea cererii şi ofertei pe produse, grupe de produse, pe ţări şi zone geografice. b) De asemenea, urmărind corelaţia utilitatea mărfii şl preţ, experienţa ultimelor decenii evidenţiază şl faptul că, atunci când. din diferite cauze, apare tot mai evidentă raritatea unei mărfi care nu poate fi substituita ori poate fi parţial substituită printr o altă marfă, acest lucru influenţează puternic nivelul şl dinamica unor preţuri pe piaţa mondială c) Procesele şl tendinţele inflaţioniste din economia mondială exercită Influenţe importante asupra nivelului şi dinamicii preţurilor mârturi or care fac obiectul raporturilor economice externe. Efectele inflaţiei se regăsesc atât in preţurile majorate ale mărfurilor importate, cât şi. prin propagare, In preţurile mârfurlor realizate pentru export, in măsura in care mărfurile respective inglobeazâ produse Importate. d) Totodată, nu pot fl trecute cu vederea efectele proceselor care se manifestă in cadrul relaţiilor valutar-financiare internaţionale, urmările deselor devalorizări sau revalorizări monetare, ale cursurilor flotante ale principalelor valute care mijlocesc relaţiile economice externe. Agenţii economici trebuie, prin urmare, să cunoască fluctuaţiie cursurilor de schimb ale principalelor valute utilizate ca mijloace de plata internaţională, tendinţele care se manifestă, pentru a acţiona In deplină cunoştinţă de cauză e) in acelaşi sens, se face puternic simţită Influenţa deformanta a măsurilor adoptate de autorităţile unor state care. prin taxe vamale, taxe suplimentare, taxe de consum, subvenţii de export, lormarea de stocuri, con tlngentări la importuri şl exporturi, măsuri discriminatorii In raporturile economice cu anumite state. Influenţează negativ formarea, dinamica şi nivelul preţurilor pe piaţa mondiala. f) Politica economică a statelor are efecte asupra preţurilor internaţionale, prin colectivele urmărite, prin reglementările şl Instrumentele folosite. Pe plan Internaţional, statele lumii, unele grupări de state, societăţi transnaţionale, folosesc politici specifice fri materie de preţuri. Au fost convenite aranjamente mutttaterale de reglementare a unor pieţe Internaţionale, inclusiv sub aspectul preţurilor, tn acelaşi timp, sunt prevăzute şi aplicate măsuri referitoare la preţuri ti cadrul unor organisme internaţionale cum sunt.G A.T.T. şl U. N.C. T.A. D,sau regionale ,cum ar fi C.E. E. etc. De asemenea, pditide comerciale ale unor ţări sau grupări de state care deţin poziţii puternice tn comerţul tntemaţlnal cu diferite produse, Influenţează, la rândul lor, preţurile (rtemaţlonale Acţiunea conjugată şi contradictorie a ccmplexiful de factori arătaţi a determinat ca. pe termen lung, tn perioada postbelica, preţurie să înregistreze pe piaţa internaţionala o tendinţă de creştere atât la produsHe primare, cât şl la mărturie manufacturate, la acestea din urmă ea fiind mult mai puternică în acelaşi timp, dacă la mărfurile manufacturate creşterea preţurtor a avut, cu unele excepţii, un caracter continuu. în schimb, la cele primare, scăderile de preţuri au fost şl sunt toarte frecvente, cu numeroase momente chiar de cădere a lor, cu implicaţii negative asupra economiei ţărilor exportatoare pe produse primare (de regulă, ţări slab dezvoltate sau In curs de dezvoltare). Apropierea nivelului preţurilor interne de cele practicate pe piaţa internaţională şi asigurarea unor corelaţii corespunzătoare între ele pot fi rezultatul sporirii productivităţii

164

factorilor de producţie, reducerii costurilor, organizării modeme a producţiei şl comercializării Drept urmare, creşterea competitivităţii şi rentabilităţii, pot fi atinse şl pe baza fundamentării şi utilizării judicioase a preţurtor Interne şi externe, acţionându-se asupra factorilor susceptibili să le influenţeze nivelul şl dinamica.în domeniul preţurilor externe, este necesar să se urmărească obţinerea de nivele de preţ care asigură rentabilitatea operaţilor de export şl import, prin valorificarea cât mal bună a condiţiilor de pe piaţa internaţională. De asemenea.are importanţă sporirea ponderii preţului de export obteriabU In preţul plătit de consumatorii străini. Agenţii economici trebuie să fundamenteze şi să utllzeze stategfl de preţ pe produse şl grupe de produse.tri cadrul cărora să fie elaborate oferte complexe, urmărindu-se, in mod prioritar, asigurarea competitivităţii, prin preţ, a produselor româneşti şi corelarea mal bună a preţurilor interne cu cete externe. Totodată, este necesară studierea preţurilor de pe piaţa externă şi prin prisma efectelor propagate ale modif tcânlor acestora, având In vedere Interdependentele existente între preţurile diverselor categorii de mărfuri.3. Eficienta comerţului exterior : concept, indicatori de exprimare, factori de influenţă

Dată fiind legătura tot mal strânsă care se manifesta In economia mondială contemporană titre creşterea economica ti fiecare ţară şi comerţul ei exterior, o însemnătate deosebita capătă realizarea, cu o eficienţa economica cât mai ridicată, a raporturilor economice externe Eficienta comerţului exterior, ca una din formele de bază ale eficienţei economice, exprimă raportul dintre ansamblul efectelor acestei activităţi tnnrj'strate tn economia naţionala şl eforturile, respectiv cheltuielile ocazionate pentru realizarea lor. In aprecierea conţinutului eficienţei relaţiilor economice internaţionale, efectele obţinute pot fi grupate după natura şl modul transmiterii lor in: directe, care acţionează nemijlocit asupra profitului obţinut din comerţul exterior, indirecte sau propagate, care influenţează alte aclfvitâti la nivel macro şi teroeconomic. atât cele legate de afacerile economice respectrve, cât si economia naţională in ansamblu Efectele directe acţionează, de regulă,actioneaza imediat , cele propagate îşi exercită influenţa pe termen mediu şl lung . Ca urmare, eficienţa economică a comerţului exterior are o sferă mai larga de cuprindere decât rentabilitatea, însumând totalitatea efectelor economice lele schimbului internaţional de mărfuri şi servicii, concretizate în cresterea venitului naţional, pe când rentabilitatea evidenţiază numai efectele directe şi hnedtate înregistrate pe măsura efectuări) operaţiilor de schimb. Insă in practica, calculele economice se referă mal ales la rentabilitatea comerţului exterior. In cazul exportului, preţul Intern exprimă efortul, iar preţul extern reflectă efectul .Cu cit este mal mic raportul dintre preţurie Interne şl preţurie exten , cu atât cu atit exportul este mal eficient. In cazul importului, preţul cu care se vinde marfa respectiva pe piaţa internă reprezints efectul, far preţul plătit pe piaţa externă reflecta efortul . Cu cât este mai mare raportul dintre preţul Intern şi preţul extern, cu atât importul este mal eficient. Rezulta că , pentru a realiza economie de muncă socială pe ansamblul schimburilor economice cu străinătatea, pentru ca activitatea de comerţ exterior sa contribuie la creşterea venitului naţional, este necesar ca preţurile obţinute pe pieţele externe la export să acopere cheltuielile efectuate cu realizarea lânurilor exportate şi să asigure obţinerea de profit. în acelaşi timp, preţurile plăţite pe pieţele externe pentru mărfurile Importate trebuie să fie mal mici decăt costurile realizării lor in cadrul economiei naţionale. Cuantificarea eficienţei comerţului exterior se reflectă prin mai mulţi Indicatori.0 expresie Importantă a acestei eficiente la nivel macroeconomic este raportul de schimb, prin care exportul este comparat cu importul, cel mai adesea din punct de vedere al preţului mediu

165

unitar. El reflectă condiţiile calitative şi de preţ tn care au loc schimburile Internaţionale cu mărfuri şl servicii Raportul de schimb se prezintă sub mai multe ipostaze: a) Raportul de schimb brut (R s.b) sau cantitativ, rezultă din compararea valorilor globale ale celor două fluxuri de mărfuri şi servicii - exportul şl importul - exprimate In preţurile aceluiaşi an de bază.

q1 exp si q1 imp - cantităţile de mărfuri si servicii exportate si respectiv ,importate, in anul supus analizei ; p0 exp si p0 imp – preturile in valuta a,e acestora in anul de baza . Dacăr.s.b. < 1 rezultă că, pentru o unitate fizică Importată, s-a exportat mai puţin de o unitate, adică s-au livrat mărfuri la export cu un grad de prelucrare superior celor importate. în acest caz, raportul de schimb brut reflecta o situaţie avantajoasa sub aspectul valorificării muncii naţionale Incorporată In mărfurile exportate. Dacă R.s.b. > 1, atunci Importul cuprinde o pondere mai mare de produse pelucrate decât exportul.b) Indicele raportului de schimb brut (I.r.s.b.) oferă o imagine In dinamică a raportului de schimb brut şl se obţine comparând modificarea volumului fizic al exportului (Iqexp ) cu cea a importului (lq.mp)l.r.s.b. = î^xlOOAtunci când I r.s.b. < 100, evidenţiază o evoluţie pozitivă, deci o îmbunătăţirea structurii pe produse a comerţului exterior, iar când l.r.s.b > 100 reflectă o înrăutăţire a situaţiei, adică pentru acelaşi volum de import este necesar un volum sporit de export comparativ cu perioada de bază. în comparaţiile respective, trebuie ţinut seama ca, în perioadele comparate, raportul valoric dintre export şi import să nu fi înregistrat modificări semnificative.c) Indicele raportului de schimb net ţl.rs.n) sau valoric, caz in care exportul este comparat cu importul din punct de vedere al indicelui preţurilor calculate faţă de aceeaşi perioadă de bază. arătând modificarea In timp a acestui raport.exprimat în valuta (Pe) fiundeindicele valorii mtdii unitara al.r.s.a = J^xioo, IpimpIpaxp ' indicei* valorii medii unitar* a exportului: Ipimp Importului:Dacă I r.s.n > 100, înseamnă că, In condiţiile menţinerii preţurilor la import la un nivel mediu constant, preţurile la export au crescut In perioada dată. astfel că, faţă de anul de bază, importul revine relativ mai ieftin, ceea ce reprezintă o evoluţie avantajoasă sub aspectul variaţiei preţurilor.d) Indicele puterii de cumpărare a exportului (Ic exp). care se determină prin înmulţirea indiceiului raportului de schimb net cu indicele volumului fizic al exportuluiIcaxp = Ir.s.n. x Iqe^El reflectă evoluţia volumului fizic al importurilor obtenabile cu Încasările din export In condiţiile variaţiei cantitative a exportului şi al modificării conjuncturii pieţelor Internaţionale de mărfuri.Dintre indicatorii cu o largă utilizare pentru evidenţierea rentabilităţii valutar financiare a comerţului exterior, un loc important 1 ocupă şl cursul de revenire la export (Cra) şi la import (Cri), pe produse şi grupe de produse, care reflectă eficienţa fiecărei operaţii de import sau export.a) Cursul de revenire la export (Cre) este raportul dintre preţul intern complet de export (Pi), exprimat in lei şi preţul extern franco frontieră, exprimat in valută (Pe)

166

Cre=Pi/Pe

Acest indicator arată încasările in lei. obţinute pe piaţa internă, pe unitatea valutară străină cheltuită pentru import. Cu cât valoarea acestui indicator este mai mare. cu atât avem o situaţie mai favorabilă şi Inversîn aprecirea eficienţei repartiţiei geografice a schimburilor comerciale externe sunt importante şi diferitele cursuri de revenire obţinute la aceeaşi marfă pe pieţe diferite O variantă de analiză a eficienţei repartiţiei geografice a schimburilor economice externe este aceea realizată pe baza coeficienţilor teritoriali ai exporturilor şi Importurilor.Acest coeficient, pentru o anumită marfă, permite determinarea celei mal avantajoase pieţe de desfacere sau de aprovizionare, comparând preturile externe preliminate sau obtenabile cu preţul unei pieţe etalon sau cu preţul mondial specific Cu cât acest raport este mai mare. cu atât relaţia este mai Interesantă ca piaţă de desfacere şi, invers, în căzui importului.l-51^: . undeCtj - coeficientul teritorial specific relanai j: qij - cantitatea de marfă i destinaţi (obţinuţi i pi*1*i |; pij - preţui obtenabil la măria i pe plata |. pim - preţul unei pi*ie etalon sau preţul mondial specific al mart-.Indicele raportului de schimb în profil teritorial se obţine raportând coeficientul teritorial al exportului la cel al importului Un rezultat supraunitar exprimă efectul practicării unui comerţ exterior mai eficient in condiţiile preţurilor efective de export şi import, decât In condiţiile preţurilor pieţei etalon sau al pieţeimondiale şi Invers.Pentru determinarea eficienţei exportului, alături de cursul de revenire, este importantă şi determinarea aportului net in valută (Av). El se determină ca diferenţă între preţul extern exprimat în valută (Pe) şi cheltuielile materiale (Me) aferente partidei de marfă, exprimate tn valută şi la preţuri internaţionale, inclusiv amortizarea capitalului fix.Av = Pa - MeMasa aportului net în valută exprimă, prin urmare, manopera cuprinsă în marfă şi valorificata prin activitatea de comerţ exterior Cu cât aportul net in valută este mal mare. cu atât exportul este mal avantajos, In sensul că manopera încorporată Tn marfa exportata este mai bine valorificată prin export, determinând încasarea unul volum sporit de valută.întrucât, masa aportului net tn valută depinde şl de mărimea partidei de marfă exportată, se utilizează rata aportului net In valută (Ra v) calculată ca pondere a aportului net In valută In preţul extern încasaiR.v = ~ x 100

167

sau ca mărime absolută pe unitatea de marfă exportată (q)R*v = _Rata aportului net în valută are un rol deosebit în compararea rentabilităţii exportului unor produse şi sortimente ce se fabrică din aceleaşi materii prime, precum şi pentru aprecierea rentabilităţii exportului produselor fabricate în noile obiective de investiţii, întrucât exprimă gradul de valorificare a manoperei pe piaţa externă.Creşterea eficienţei economice a comerţului exterior este urmarea acţiunii unui complex de factori de ordin tehnic şl economic care caracterizează ansamblul economiei naţionale, activitatea unităţilor economice, precum şi condiţiile de comercializare a mărfurilor pe pieţele externeîn primul rând, o Importanţă deosebită pentru sporirea eficienţei schimburilor economice externe, are optimizarea specializării Internaţionale, selectarea pe criterii de eficienţă economică a domeniilor industriale in care ţara are perspective reale pentru dezvoltarea producţiei de export şl pentru •mbunătăţirea structurii fizice a exportului şi Importului.în ţara noastră, schimbările structurale înregistrate tn cadrul exportului şf Importului In perioada postbelica sunt, în ansamblu, pozitive. Astfel. în 1938. după cum atestă cercetările efectuate de către profesorul Virgil Madgearu. circa 80% din exporturile României constituiau materiile prime sau produsele simplu transformate, iar la importuri, produsele finite reprezentau aproape 75%. în deceniile postbelice, structura comerţului exterior, pe cele două grupe mari de mărfuri - produse primare şi produse manufacturate -. s-a inversat In bună măsură. în anul 1989, produsele industriale prelucrate deţineau la export o pondere de peste 61%. Cu toate acestea, structura fizică a comerţului exterior arată unele dezechilibre structurale în cadrul industriei. La export, aveau o pondere importantă mărfuri materialo-lntensive şi produse cu grad mai redus de prelucrare. Totodată, contribuţia comerţului Invizibil la exportul total era restrânsă. De aceea, un factor de bază al creşterii eficienţei comerţului exterior al României. I reprezintă mutaţiile ce se Impun fn structura fizică a Importurilor şl exporturilor, proces intim legat de înfăptuirea obiectivelor modernizării şi retehnologizării producţiei sociale, a optimizării structurii economiei naţionale

De asemenea,diversificarea exportului românesc are perspective şi pe seama exportului de servicii turistice, transporturi, activităţi de <x>nsuttlng-ervgineering, knovv-how etc, ţara noastră dispunând de un potenţial însemnat de cercetare sl proiectare, insuficient valorificat In comerţul exterior, de un potenţial natural turistic deosebit de valoros etc, care ar putea aduce contribuţii importante la creşterea încasărilor în balanţa comercială şl de plăţi externe.In al doilea rând. un factor al creşterii eficientei schimburilor externe este şl orientarea geografică a acestuia în spaţiul economic european şi mondial, în , direcţia asigurării unui grad înalt de diversificare geografici, pentru a se asigura pieţe de desfacere şl surse de aprovizionare alternative, care să creeze posibilitatea contracarării perturbaţii!or şl factorilor cu efect de bloca) ce pot apare pe piaţa unor parteneri Prefacerile care au loc azi h lume creează posibilităţi pentru această reorientare geografică a raporturilor economice externe ale României. O mare Importanţă are. tri această privinţă, integrarea fluxurilor comerciale externe româneşti în reţeaua celor europene şi amplificarea comerţului exterior cu ţările dezvoltate şl cu toate statele de pe celelalte continente.tn al treilea rând. în condiţiile economiei de piaţă care se făureşte In România, are loc angajarea nemijlocita a agenţilor economici In operaţiunile de export şi Import, antrenând astfel Interesul, iniţiativa şi răspunderea lor pentru o eficienţă cât mai ridicată în consecinţă, o serie de factori ce influenţează puternic eficienţa comerţului exterior sunt rezultatul nemijlocit al calităţii deciziilor şl activităţii agenţilor economici, al nivelului costurilor de producţie şi al productivităţii factorilor de producţie O influenţă deosebită asupra competitivităţii mărfurilor pe piaţa

168

externă, o are calitatea produselor, care condiţionează puternic preţul Încasat şl, deci, nivelul de eficienţă al tranzacţiilor. De aceea, crearea şi promovarea unor mărci proprii, de prestigiu, de produse şl servicii, susţinerea acestora prin investiţii şi knovv-how tehnic şl comercial şl prinţr-o activitate promoţională penetranta, se înscriu drept cerinţe de prim ordin pentru agenţii economici tn vederea promovării unor exporturi eficiente.în al patrulea rând, creşterea eficienţei comerţului exterior este condiţionată, ki mare măsură, de perfecţionarea managementului promovării, negocierii ai contractă ni In afacerile economice. Acţiunea acestui factor depinde. In mare măsură, de diversificarea tehnicilor de comerţ exterior, de selectarea, pe Criterii ştiinţifice, a unora sau altora dintre acestea pentru flecare tranzacţie comercială cu partenerii străini. De asemenea, In managementul afacerilor economice externe trebuie să se fină seama de politicile comerciale ale ţărilor de unde provin partenerii externi şl de posibilitatea extinderii şi drversificăril reţelei proprii de comercializare pe piaţa internaţională 4. Balanţă comercialăSinteza statistico-economică a participării flecarei ţâri la schimburile economice externe, respectiv a exporturilor şl Importurtor, rrtr-o anumită perioadă de timp (semestru, an), se reflectă In balanţa comerciala . Balanţa comerciali cuprinde încasările din exportul de mărfuri şi plăţile pentru Importul de mărfuri, exigibile în cursul perioadei de referinţă, de obicei un an, Indiferent dacă fluxul de mărfuri a avut loc în aceeaşi perioadă sau Vi arta*Ea se prezintă ca un cont recapitulativ In care se înscriu, pe coloane (activ, pasiv), datele privind încasările şi plăţile ca urmare a exportului şl, respectiv, a Importului de mărfuri, după .Clasificarea tip pentru comerţul internaţional" (Standard International Trade Oasification - S.I.T.C.), elaborată de O. NU. Potrivit uzanţelor Internaţionale, mărfurile exportate se evidenţiază tn preţuri franco frontiera ţării exportatoare sau preţuri F.O.B. portul de îmbarcare, iar mărfurile Importate In preţuri franco frontiera ţării Importatoare sau preţuri CI F Balanţa nu cuprinde .exportul intern de mărfuri", respectiv cumpărarea de mărfuri de către străini, îndeosebi de turişti, pe teritoriul ţării şi nici importurile destinate unor societăţi comerciale cu capital mixt şl care reprezintă aport la capitalul social adus de către partenerul străin.Balanţa comercială este generală, atunci când cuprinde totalitatea schimburilor comerciale cu străinătatea şi parţiali, atunci când se referă la comerţul exterior cu o altă ţară sau grup de ţări.De asemenea, balanţa comercială poate fl echilibrata, activă sau pasivă Balanţa comercială echilibrată apare în caz ui _ In care suma încasărilor din export este egală cu suma plăţilor pentru import în practică, un echilibru perfect este aproape imposibil de realizat Din această cauză, balanţa comercială este. după caz. fie activă (excedentară), atunci când încasările din export depăşesc plăţile pentru import, fie pasivă (deficitară), atunci când plăţile pentru import depăşesc tncasârile dm export în cadrul balanţei de plăţi externe, soldul activ al balanţei comerciale serveşte la acoperirea altor cheltuieli externe, după cum soldul pasiv poate fi acoperit cu resurse provenite de la alte operaţiuni înscrise In balanţa de plăţi externe. Pentru ţara noastră, balanţa comercială este componenta cu ponderea dominantă In balanţa de plăţi externe şi, de aceea, starea acestei balanţe (activă sau pasivă) are o Influenţă puternică asupra ansamblului economiei naţionale şi, mai ales, asupra întregului sistem de legături economice cu străinătatea.Manifestarea comerţului exterior ca factor al creşterii economice se poate amplifica atunci când balanţa comercială este activă, deoarece tn condiţiile unei economii naţionale bine structurate şl diversificate, Intrarea acestui sold în circuitul economic Intern poate determina un efect de antrenare, care să ducă la mărirea sporului de venit naţional generat de comerţul exterior al ţării respective. Excedentul balanţei comerciale poate fl considerat şi ca o componentă a acumulării. însă, acest sold excedentar nu poate sâ fie oricât de mare şi

169

permanent, deoarece ar atrage un excedent al cererii interne faţă de volumul de mărfuri şi servicii disponibile pe plata Internă. O balanţă comercială cronic pasivă, ca urmare a devansării exporturilor de către Importuri, determină reducerea veniturilor In devize ale ţării şl, fn consecinţă, micşorarea posibil itâţiiur de Import şi de achitare a datoriei externe. Deficitele repetate şi mari ale balanţei comerciale forţează economia naţională să apeleze la credite externe pe termene medii şl lungi, tn România, Tn anii 1990-1992. balanţa comercială s-a încheiat cu deficite importante: 3626,1 mii. dolari In 1990, 1527,8 ml. dolari în 1991 şi 1651.3 ml. dolari în 1992, lucru care s-a reflectat tn creşterea rapidă şi In volum ridicat a datoriei externe.In economia mondlaJă,se utilizează mal multe modalităţi de echilibrare a balanţei comerciale Una dintre aceste căi este stimularea exporturilor, mal ales prin măsuri care să albă ca efect creşterea competitivităţii mărfurilor pe piaţa externă Ele pot fi atât masuri pe termen lung (creşterea productivităţii factorilor de producţie), cât şl pe termen scurt (subvenţionarea exporturilor, scutiri sau reduceri de impozite, credite avantajoase de export etc).Altă modalitate, mai des utilizată, este devalorizarea monetari; prin aceasta se urmăreşte stimularea cererii externe şl descurajarea celei Interne, respectiv Ieftinirea exporturilor şl scumpirea Importurilor, fără ca prin aceasta exportatorul şi piardă In monedă naţională. Efectul acestei măsuri depinde şi de preţul extern al mărfurilor respective, de cantitatea exportată, precum şl de elasticitatea cererii externe In funcţie de preţ etc. Devalorizarea monedei naţionale, ca Instrument de echilibrare a balanţei comerciale, nu poate fi utilizată pe termen lung şi, de aceea, trebuie însoţită şi de alte măsuri, unele de amploare şi de durată mai mare, cum sunt cele referitoare la modernizarea şl restructurarea economie) naţionale.

5. Politici comerciale externeComerţul exterior a fost întotdeauna subordonat obiectivelor politicii economice a statelor, foiosindu-se diferite mijloace de politici comercială externi. Ea cuprinde totalitatea reglementarilor cu caracter fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar, juridic, administrativ, adoptate în scopul promovării iau restrângerii schimburilor comerciale externe şi protejării economiei naţionale de concurenţa străină.Rezultă, că politica comercială externă are două funcţii principale: a) de promovare a reiaţilor economice externe ale ţării; b) de protejare a economiei naţionale de concurenţa celorlalte ţări, prin reglementarea şi controlul Importurilor, stimularea exporturilor, echilibrarea balanţei de plăţi externe, sporirea rezervei valutarea a statului şi a agenţlor economici Principalul ei obiectiv pe termen lung este stimularea dezvoltării economiei naţionale, transformarea relaţiilor economice externe Intr-un factor Important al creşterii economice.Dezvoltarea relaţiilor economice externe In vederea satisfacerii Intereselor tuturor partenerilor, presupune nediscriminarea şl egalitatea în drepturi, care se realizează prin acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate Ea este un principiu de politica economică practicat in relaţiile economice externe, înscris iri tratate, convenţii, acorduri comerciale şi care constă In faptul că statele semnatare tşl oferă reciproc toate privilegiile şi avantajele pe care le acordă sau te vor acorda hi viitor ţârilor terţe (In domeniul taxelor vamale, eliberării licenţelor de Import sau export, tranzitului, navigaţiei maritime şl fluviale etc). Clauza poate fi acordată atât In cadrul bilateral, cât şi multilateral, prin G.A.T.T.Ea poate să apară sub două forme a) forma necondiţionată (cunoscută şl sub denumirea de „principiul egalităţii") presupune că privilegiile şi avantajele pe care una din ţările semnatare le acordă ţărilor terţe se extind, tn mod automat şl gratuit, asupra celuilalt semnatar; b) forma condiţionată (sau principiul „corn pensaţlei") presupune extinderea automată şi gratuită asupra unui stat sem natar numai a acelor privilegii şi avantaje pe care celălalt stat semnatar le acorda sau le va acorda ţârilor terţe fără nici un fel de compensaţii din partea ultimelor I Pentru

170

extinderea asupra unui stat semnatar a privilegiilor acordate ţârilor terţe contra unei compensaţii, statul semnatar respectiv trebuie sâ acorde, la rândul I său. privilegii şi avantaje corespunzătoare In schimbul celor pe care le primeşte I din partea celuilalt semnatarPolitica comercială externă cuprinde, In principal A) politici comerciale | tarifare; B) politici comerciale netarifare; C) politici de stimulare a exporturilor A. Politica vamală se referă la ansamblul reglementărilor care vizează intrarea sau ieşirea mărfurilor In/ sau din ţară şi care implica controlul la trec era frontierei, îndeplinirea formalităţilor vamale şi plata taxelor vamale. Ea se realizează cu ajutorul tarifelor vamale, care cuprind taxele vamale şi alte reglementări de ordin vamal (cod vamal, regulament vamal etc). In cadrul politicii comerciale externe, impunerea vamală joacă un rol principal, îndeplinind funcţii fiscale, protecţioniste şi de negociereTaxa vamală este o mărime procentuala care se aplică mărfurilor atunci când trec graniţele vamale ale unei lari, având incidenţă directă asupra preţurilor mărfurilor care fac obiectul comerţului exterior. Ea poate avea rol de protejare a economiei naţionale sau a producţiei Interne, de creştere a veniturilor bugetare, de sporire a competitivităţii, de echilibrare a balanţei de plăţi externe etcTaxele vamale se clasifică după mai multe criterii: a) După obiectul impunerii: de import, pentru protejarea producţiei naţionale; de export, In principal pentru limitarea exportului unor produse de bază, stimulându-se prelucrarea acestora pe plan intern; de tranzit, pentru mărfurile care trec prin teritoriul vamal al ţării, b) După scopul impunerii, deosebim: taxe vamale fiscale pentru realizarea de venituri la bugetul statului; taxe vamale protecţloonisto care se percep în scopul ridicării unor bariere pentru mărfurile străine şl îmbunătăţirea balanţei comerciale, fapt pentru care ele sunt mai mari. c) După modul de impunere, taxele vamale pot li: specifice, percepute pe unitatea de d fizică a mărfurilor (bucată, greutate, volum etc); advalorem, când se o sub fonriH unei t;ole procentuale din preţul mărfii importate; mixte, când «.cep ca adaos la cele specifice, d) Dupâ modul de fixare, taxele vamale ..: autonome, care sunt fixate unilateral de către fiecare stat, nedepinzând • convenţii cu alte ţâri (de exemplu, taxele vamale aflate sub Incidenţa clauzei unu celei mai favorizate), preferenţiale, aplicate doar mărfurilor importate din Tifle ţâri, care se bucură de un tratament privilegiat şi au un nivel mal redus it restul taxelor vamale, de retorsiune sau de răspuns, se aplică, de regulă. yA răspuns la politica comercială discriminatorie (neloială) a altui stat. Ele se jzlntâ sub formă de taxe antidumping şi taxe compensatorii, taxele vamale Hidumping sunt taxe vamale suplimentare, peste cele obişnuite, pentru Marea efectelor dumpingului practicat pe piaţa Internaţională de anumite ale; taxele vamale compensatorii se percep de către stat asupra importurilor [provin din ţările care subvenţionează exporturile anumitor produse sau prdă prime de export. Nivelul taxelor vamale se regăseşte în tarifele vamale Ele sunt cataloage i cuprind nomenclatorul produselor (clasificate după anumite criterii: al iKlc, originea mărfurilor, gradul de prelucrare etc) supuse impunerii vamale rvelui taxelor vamale perceput e asupra fiecărui produs sau grupă de produse i parte Tarifele vamale sunt de import sau de export, acestea din urmă jterindu se la un număr restrâns de mărfuri De asemenea, tarifele vamale pot t simple (cu c singură coloană), când taxele vamale se aplică nedrferenţial. diferent do provenienţa sau destinaţia mărfurilor; compuse, cu două sau mal pte coloane de taxe vamale, diferenţiate pe mărfuri şi pe ţări de provenienţă j coloane pentru taxe vamale autonome, convenţionale şl preferenţiale)Tarifele vamale sunt Instrumente de politica comercială, cu ajutorul cărora j| înfăptuieşte protejarea producţiei interne de concurenţa străină. Pe baza lor, ftă posibilitatea să se negocieze concesii vamale Acestea se pot finaliza i reduceri de taxe vamale sau prin consolidări ale acestora, respectiv tinerea lor la nivelul existent, pe o perioadă determinată In ultimele decenii, centrul de greutate In politicile comerciale externe sa plasat tot mai mult spre practicile

171

netarifare, datorită reducerii caracterului jtecţicn.st al taxelor vamale. In special ca urmare a rundelor de negocieri rxesfve în cadrul G.A.TT.B. Politicile comerciale netarifare constituie un complex de măsuri şi pamentări publice sau private, altele decât cele tarifare, menite, de regulă, să I2e sau să împiedice fluxul internaţional de bunuri materiale şi servicii, bi Jerea apărăni pieţei interne de concurenţa străină şi/sau pentru echilibrarea antei de plăţi externe. Ele sunt foarte numeroase, au o rază de acţiune mult jl mare, fiind şl mai discriminatorii, dar şi greu de Identificat şi de negociat • esrlmeazâ că numărul obstacolelor netarifare a ajuns la peste 2000. Printre cele mai cunoscute componente ale politicilor comerciale Mritare sunt: a) politici care Implică o limitare cantitativă, directă a impor Jor. prin interdicţiile (prohibirile) la import, contingentele de import, licenţele I Import etc ; b) politici comerciale care limitează importurile in mod indirect, " i mecanismul preţurilor prelevări variabile la import practicate In cadni politicii agricole a C.E.E. preţurile minime şl preţurloe maxime de import impozitele indirecte şl alte taxe cu caracter fiscal care îmbracă o varietate de forme, depunerile (depozitele) prealabile pentru Import etc; c) politici corner ciale netarifare care decurg din formalităţile vamale şl administrative privind importurile: evaluarea mărfurilor In vamă (evaluarea vamală), documente foarte numeroase şl complicate, ca şi formalităţi foarte greoaie la import etc; d) politici comerciale netarifare care decurg din participarea statului la activitatea de comerţ exterior prin achiziţii guvernamentale, monopolul statului asupra Impor tul ui unor produse de primă Importanţă economică (ţiţei, medicamente etc): e) politici comerciale netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate şi celor Indigene: normele de securitate, care cuprind şl condiţiile de calitate, normele sanitare, normele de ambalare, marcare, etichetare etcC Politicile şl mecanismele de stimulare a exporturilor, care sau dez voltat In ultimele decenii, se prezintă sub multe forme: a) mecanisme de natură bugetară: subvenţionarea directă şl indirectă a producţiei pentru export şl/sau a exporturilor propriu-zlse. asistenţa financiară acordată exportatorilor etc; b) mecanisme de stimulare de natură fiscală, respectiv scutiri, reduceri sau rambursări de diferite taxe şi Impozite etc; c) mecanisme de stimulare de natură financiar-bancară, prin credite în condiţii avantajoase legate de activitatea de export, stimulente valutare specifice, subvenţionarea dobânzior etcIn perioada postbelică, cerinţele liberalizării schimburilor economice dintre state au generat o tendinţă de Instituţlonalizare a comerţului Internaţionalîn centrul sistemului comercial Internaţional a fost situat Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T. - General Agreement ol Tarif and Trade). El este un tratat interguvemamental multilateral privind liberalizarea schimburilor comerciale internaţionale. In principal în domeniul taxelor vamale G.A.T.T. a fost semnat la Geneva, la 30 octombrie 1947, de către 23 de ţări şi a început să funcţioneze de la i ianuarie 1946. Numărul statelor participante este In prezent de 125. România participă la activitatea acestui organism din 1957. devenind membru cu drepturi depline tn 1971.Obiectivul declarat al G.A.T.T. I constituie favorizarea dezvoltării economiei mondiale prin eliminarea discriminărilor din comerţul exterior, prin restruc turarea şl reducerea treptată a taxelor vamale, în vederea liberalizării şl stimulării schimburilor Internaţionale. Prin statutul său, G.A.T.T. îndeplineşte un dublu rol: a) de a institui un cod al comerţului Internaţional, care să consacre o serie de principii unanim acceptate de către ţările membre, cu perspective de generalizare în viaţa Internaţionala, b) de a crea un cadru de negocieri litre pârţHe contractante, ta scopul facBitârii schimburilor comerciale reciproce Periodic, au loc conferinţe tarifare, cea fa curs de desfăşurare fiind runda a Vili a,cunoscută sub denumirea de runda Uruguay.Pentru realizarea obiectivelor sale, G.A.TT a adoptat o serie de principi) dt bază: a) nediscri ml na rea, respectiv asigurarea egalităţii de tratament ta planul comerţului exterior; b)

172

reciprocitatea, care vizează garantarea avantajelor reciproce: c) liberalizarea are la bază rolul pozitiv al libertăţii pieţei ta promovarea schimburilor externe; d) muftiaterallzarea. respectiv dezvoltarea pe baze mul tilaterale a comerţului exterior. Principalul instrument de aplicare a acestor principii 1 constituie clauza naţiunii celei mai favorizate.Deşi G.A.T.T. a constituit un Instrument complex de liberalizare a schimburilor comerciale externe. înregistrându-se un proces de reducere treptată a barierelor de ordin tarifar, au crescut Insă, ca Importanţă şi din punct de vedere numeric, obstacolele netarifare, care sunt şl mal discriminatorii. De aceea, negocierile în cadrul G.A.TT includ, ta ultimii ani, şl problema reducerii barierelor netarifare Totodată, reducerile tarifare pentru produsele care fac obiectul ex porturilor ţărilor in curs de dezvoltare au fost mult mai mici, Iar unele mărfuri n-au fost incluse pe lista negocierilor.Pentru găsirea de soluţii ta scopul transformării comerţului Internaţional tatr-un instrument mai eficace al dezvoltării ţărilor rămase ta urmă din punct de vedere economic. în 1964. a fost creată Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şl Dezvoltare (U.N.C.T.A.D.). ca o instituţie specializată ta cadrul ONU Măsurile convenite la sesiunile sale sunt inserate tn rezoluţii, care au un Caracter de invitaţii sau recomandări, vizând probleme de interes major pentru ţările lumii. UN CTAO. a reuşit să impună recunoaşterea tratamentului preferenţial ta favoarea ţârilor ta curs de dezvoltare, instituindu se, ta cadrul său. Sistemul Generalizat de Preferinţe Vamale (S.G.P.), ta favoarea acestor ţări. pentru produsele manufacturate. El presupune acordarea, de către fiecare ţară dezvoltată, tuturor ţărilor tn curs de dezvoltare, a unor preferinţe tarifare, vizând reduceri sau eliminări de taxe vamale la Importul de produse manufacturate.Cu toate câ pot fl considerate ca importante,concesiile convenite tn domeniul facilitării relaţiilor comerciale internaţionale n-au dus. nici pe departe, la deplina liberalizare a comerţului exterior. Recrudescenţa protecţionismului. ta special prin barierele netarifare, vizează, mai ales. produsele şl grupele de produse care deţin o pondere Importantă ta exportul ţârilor ta cura de dezvoltare Totodată, se manifesta slăbirea principiului aplicării necondiţionate a clauzei naţiunii celei mai favorizate Toate acestea se constituie ta factori agravanţi al Instabilităţii pieţei mondiale şl ai frânării manifestării liberalismului In comerţul Internaţional

173

Tema 14. FLUXURILE VALUTAR-FINANCIARE INTERNATIONAL

studenta gr.MnI21 Pociumban Tatiana

Dezvoltarea relatiilor economice externe intre statele lumii a avut drept consecinta amplificarea si diversificarea fluxurilor valutar-financiare international. Acestea, la rindul lor, influenteaza puternic toate celelalte fluxuri ale

circuitului economic mondial.

Valutele, devizele si cursul valutar

Pentru efectuarea platilor si lichidarea datoriilor fata de strainatate, indiferent de geneza lor, se utilizeaza valutele si devizele.Prin valuta se intelege moneda nationala a unei tari, atunci cind este utilizata in operatiuni si tranzactii internationale (plati catre persoane fizice si juridice straine, lichidarea diferitelor datorii fata de strainatate etc.). Ea se poate afla in circulatie, fie sub forma numerarului, care are o utilizare restrinsa, fie sub forma de valuta in cont, respectiv a disponibilului in contul bancar al detinatorului, din care platile se efectueaza prin operatiuni bancare curente (dispozitie de plata, cecuri etc.).Valuta de rezerva reprezinta sumele in moneda nationala a unor tari aflate la dispozitia altor state pentru acoperirea angajamentelor fata de strainatate (utilizate ca mijloace de rezerva). Ea apare, mai ales,sub forma depozitelor bancare apartinind bancilor centrale. Rolul de valute de rezerva il au acele monede rationale care se caracterizeaza printr-un grad ridicat de stabilitate valorica si de siguranta economica si care detin o pondere importanta in relatiile comerciale, bancare, valutare si financiare internationale. Cele mai utilizate valute de rezerva sunt dolarul S.U.A., lira sterlina, francul francez, marca germana, yenul japonez.O optiune frecvent utilizata in practica financiar-valutara este aceea de devize. In sens restrins, devizele cuprind documente de plata (trata, cec, bilet la ordin, ordin de plata, ordin de varsamint si de virament etc.), instrumente de credit pe termen scurt si alte hirtii de valoare (cambii, obligatiuni, titluri de proprietate etc.), exprimate intr-o valuta convertibila. Ele dau dreptul beneficiarului sa primeasca, la o anumita data sau la vedere si intr-o localitate stabilita, o anumita suma in valuta respectiva. In sens larg, utilizat cu prioritate, devizele includ, pe linga elementele aratate si valutele (fie in numerar, fie in cont).Devizele pet fi negociate la bursa, ori scontate la banca, inainte de scadenta. Vinzarea si cumpararea valutelor si devizelor se realizeaza prin cursul de schimb valutar. El constituie raportul valeric dintre doua monede nationale diferite, respectiv pretul unei unitati monetare dintr-o tara exprimat in unitati monetare din alte tari. Exprimarea cursului valutar, respectiv metoda de cotare, poate fi: directa - folosita de majoritatea pietelor valutare -, cind pretul unei unitati fixe de valuta straina se exprima in moneda nationala (1 $ = x F fr; 1£ =y Ffr; 1000 Lit = zFfr); indirecta, cand pretul unei unitati din moneda nationala se exprima in valuta straina (1 £ = x $, 1 £ = y F fr; 1 £ = z L it). La un raport aritmetic mai mare, valuta straina se apreciaza si cea nationala se depreciaza in cazul cotarii directe si invers; in cazul cotarii indirecte, la un raport aritmetic mai mare, valuta nationala se apreciaza si cea straina se depreciaza si invers.Cursul valutar liber, de piata, care practic s-a generalizat in economia contemporana, se stabileste pentru valutele convertible, ca urmare a mecanismului pietei valutare. El este, prin definitie, un curs variabil, flotant, putandu-se modifica in timp, chiar zilnic si pe diferite piete valutare, sub influenfa a numerosi factori. Acest curs exprima, in general, raportul real de valoare dintre monede.Factorii care influenfeaza cursul de schimb al unei valute pot fi de natura economica, politica, psihologica, precum si de natura financiar-bancara. Factorii economici au un rol determinant si au o paleta larga de modalitati de manifestare.Astfel,exista o stransa legatura intre balanta de plati externe si pozitia pe piata a unei monede; un export sustinut de marfuri si servicii, solicitate pe piata externa, determina sporirea cererii pentru moneda tarii in cauza si invers. De asemenea, cursul de schimb valutar concentreaza influenta unui numar important de factori legati de politica investitiilor, monetara, financiara, a comertului exterior, de nivelul si dinamica productivitatii factorilor de productie si a

174

competitivitatii marfurilor destinate exportului. Inflatia, la randul ei, influenteaza deteriorarea cursului valutar. Pozitia pe piata a unei valute poate fi influentata de factori de natura politica, cum ar fi existenta unei situatii politice favorabila rezolvarii problemelor economice interne si internationale ale tarii in cauza. Un anumit rol asupra evolutiei cursului de schimb valutar, mai ales pe termen scurt, il pot avea factori de ordin psihologic, cum ar fi psihoza unui posibil conflict intre doua sau mai multe state, posibilitatea unor convulsii sociale in unele tari etc.Totodata, in functie de rezervele valutare ale statului, bancile centrale intervin pe piata valutara pentru a imprima o anumita evolutie cursurilor de schimb valutar, potrivit unor obiective economice si financiare urmarite de guverne.Flotarea cursurilor valutare reflecta astfel miscarea lor pe piata valutara, potrivit cererii si ofertei de valuta, sub influenta acestei multitudini de factori. Cursurilor flotante sporesc riscurile in relatiile economice externe, prin amplificarea riscului valutar si stimuleaza propagarea inflatiei prin intermediul relatiilor economice internationale.Prin risc valutar se intelege posibilitatea suportarii de pierderi in cazul incheierii unui contract de import sau export, de cooperare economica, de plati,de credit etc., datorita, dupa caz, deprecierii sau aprecierii valutei de contract. El poate fi prevenit sau micsorat prin inserarea, in contracte, acorduri, conventii a unor clauze asiguratorii, cum sunt clauza valutara, clauza D.S.T. etc. Clauza valutara este prevederea expresa din acordurile internationale, prin care pretul se poate stabili sub una din urmatoarele forme: a) exprimarea pretului intr-o valuta considerata stabila (forte), alta decat aceea a decontarii care, la data platii, va fi raportat la valuta pretului, inlaturandu-se astfel oscilatiile cursului de schimb valutar ale valutei in care se face plata; b) exprimarea pretului si a modalitatii de decontare in aceeasi valuta, cu mentiunea ca pretul de decontare se modifica in aceeasi proportie in care se schimba cursul valutei de tranzactie fata de o terta valuta considerata forte si prevazuta in contract. In economia contemporana, datorita flotarii generalizate a cursurilor valutare, se foloseste clauza multivalutara sau a „cosului valutar", raportandu-se cursul valutei de plata la media cursurilor mai multor valute; prezinta un grad mai ridicat de stabilitate, deoarece are loc, in fapt, o compensare reciproca a formelor de depreciere si a celor de apreciere valutara. Clauza D.S.T. are o utilizare tot mai larga, deoarece D.S.T. sunt, in economia mondiala contemporana, cele mai stabile unitati de referinta, calculindu-se zilnic dupa un „cos" de 16 valute, apartinind statelor care au cea mai mare pondere in comertul international.In economia mondiala contemporana, o categorie financiara cu foarte larga utilizare in legatura cu operatiunile valutare, este eurovaluta. Prin eurovalute se inteleg depozitele monetare, exprimate intr-o valuta convertibila, depuse de catre proprietarii lor la banci comerciale situate in afara tarii emitente a valutei date. Pentru ca o operatie sa fie calificata drept operatie cu eurovaluta, sunt necesare doua conditii: a) valuta utilizata sa fie straina in raport cu tara in care se desfasoara operatia; b) nici una din partile contractante sa nu fie rezident al tarii emitente a valutei respective. Practic, s- au impus ca eurovalute, valutele convertibile care sunt utilizate preponderent in relatiile economice externe. Prefixul „euro" are un caracter generic, nu exprima o anumita localizare geografica a debitorului sau creditorului, eurovalutele putand lua nastere si in Asia, Canada, Singapore etc. Inceputul cresterii de eurovalute a fost insa in Europa si de aceea s-a mentinut, in general, prefixul „euro". El reflecta caracteristica operatiunii si nu locul unde se efectueaza (Europa, Asia etc.). In mod similar si in legatura cu eurovaluta, sunt si notiunile de eurocredite, euroobligatiuni, europiata. Astfel, in sfera europietei sunt incluse toate operatiunile efectuate cu eurovalute. Puterea de cumparare a eurovalutelor evolueaza in mod similar cu cea a valutelor respective. In cadrul eurovalutelor, dolarul S.U.A. a fost si este preponderent; de aici folosirea, inca foarte frecventa, a termenului de eurodolari pentru desemnarea tuturor eurovalutelor.

Convertibilitatea monetara

Dupa posibilitatea preschimbarii unei valute in alta, ele se impart in valute convertibile si valute neconvertibile. In general, prin valuta convertibila se intelege acea moneda nationala care poate fi preschimbata in mod liber cu alte valute si la cursul pietei, spre deosebire de valuta neconvertibila care nu dispune de aceasta capacitate.

175

Convertibilitatea a cunoscut importante modificari de continut de-a lungul timpului. In economia contemporana, prin convertibilitate se intelege insusirea legala a unei monede de a fi preschimbata cu o alta moneda, in mod liber, prin vanzare- cumparare pe piata, pe baza cererii si ofertei, neexistind restrictii cu privire la suma preschimbata, la scopul preschimbarii (plati pentru tranzactii curente sau miscari de capital) sau la calitatea celui care efectueaza preschimbarea (rezident al tarii in care se efectueaza operatia sau nerezident). Piata trebuie sa permita o confruntare permanenta a cererii si ofertei si sa comunice cu pietele internationale.

Trecerea la convertibilitatea unei monede nationale are o mareinsemnatate si multiple consecinte.In primul rand, se creeaza premisele determinarii, in mod real, a eficienteicomertului exterior in ansamblu si a fiecarei tranzactii in parte si, deci, o mai temeinica fundamentare a specializarii, in cadrul ramurilor si subramurilor economiei, a productiei pentru export; in conditiile convertibilitatii monedei nationale, raporturile dintre preturile interne si externe reflecta raporturile privind productivitatea si costurile reale.In al doilea rand, liberalizand circulatia monedei nationale pe plan international, se creeaza posibilitatea stabilirii cursului valutar si, in general, a valorii monedei nationale pe o baza economica, determinata de cererea si oferta de pe piata valutara internationala.In al treilea rind, ca urmare a convertibilitatii, produsele nationale se afla intr-o concurenta reala cu produsele celortalte tari, agentii economici interni sunt stimulati in directia unei activitati performante, a unei productivitati si rentabilitati cat mai ridicate, realizarii unor produse de inalt nivel calitativ. Are loc astfel asanarea economiei nationale de agenti economici cu activitate necorespunzatoare.In al patrulea rind, convertibilitatea monedei nationale ofera rezidentilor tariirespective posibilitati sporite de actiune pe piata externa. Astfel, in calitate deimportatori, ei pot efectua platile in moneda nationala, eliminindu-se o serie decheltuieli suplimentare determinate de procurarea mijlocelor de plata straine, incazul monedei neconvertibile (comisioane bancare, dobinzi etc.) In situatia deexportator, marfurile pot fi vindute in moneda nationala sau in orice alta valuta,conform intereselor agentilor economici.O tara cu moneda convertibila poateface mai lesne comert cu toate celelalte state, pe pietele unde obtine cel maimare avantaj.Alaturi de avantajele trecerii la convertibilitatea monedei nationale, acest proces poate conduce la anumite fenomene negative, mai ales in cazul in care tara respectiva nu este suficient de bine pregatita din punct de vedere economic, financiar, monetar, pentru trecerea la convertibilitate. Astfel, poate spori riscul accentuarii dezechilibrului balantei de plati externe, ca urmare a Iargirii sferei de utilizare a monedei nationale nu numai pe plan national, ci international.Trecerea la convertibilitatea unei monede nationale presupune reaiizarea cerintelor necesare si a masurilor pregatitoare adecvate; ea nu este o simpla operatiune monetara. Astfel, procesul trecerii la convertibilitate in perioada postbelica a unor monede nationale, ca marca vest-germana, lira sterlina, francul francez, yenul japonez etc., releva ca acesta a necesitat un interval de timp indelungat, iar actul in sine a avut loc in perioada 1958-1965, pe masura realizarii premiselor respective.Mai intai, un rol deosebit de important pentru infaptuirea convertibilitatii il are atingerea unui potential economic ridicat, care sa poata asigura producerea de marfuri si servicii in cantitatea, calitatea si sortimentul corespunzatoare cerintelor pietei externe si in acelasi timp, sa asigure o adaptare permanenta a productiei in functie de tendintele de pe aceasta piata.In al doilea rind, o alta premisa importanta o constituie apropierea nivelului productivitatii factorilor de productie de cel existent pe plan mondial, cel putin in ramurile furnizoare de marfuri pentru export. Existenta acestei premise creeaza posibilitatea stabilirii unei corespondente dintre preturile de pe piata interna si preturile mondiale si, deci, realizarea unui export eficient.

176

In al treilea rand, trecerea la convertibilitate presupune stabilirea unui curs de schimb valutar justificat din punct de vedere economic, care sa reflecte corect raporturile valorice dintre moneda nationals si celelalte valute.In al patrulea rand, convertibilitatea impune ca premisele aratate mai sus sa se asigure in contextul realizarii echilibrului general economic, al respectarii unor corelatii atat pe plan economic (acumulare-consum, salarii-productivitate, import-export), cat si pe plan financiar-valutar (buget echilibrat, balanta de plati echilibrata etc.).In al cincilea rand, convertibilitatea presupune existenta unui volum adecvat de rezerve valutare,pentru a face fata cererilor din partea detinatorilor straini de moneda nationala,precum si pentru realizarea anumitor interventii ale autoritatilor monetare pe piata valutara internationala, in scopul mentinerii cursului valutar al monedei nationale in anumite limite, considerate normale.In al saselea rand, se impune si infaptuirea anumitor masuri de ordin organi- zatoric, care au in vedere inlaturarea restrictiilor in domeniul valutar, al decon- tarilor, renuntarea, in timp, la clearing ca metoda de decontare in schimburile economice externe.In functie de gradul de respectare a acestor conditii, convertibilitatea unei monede nationale poate imbraca mai multe forme, respectiv prezinta diferite grade de libertate.a. Convertibilitatea deplina se manifesta atunci cand nu exista, nici un fel de restrictii pentru efectuarea schimbului unei monede cu alta. In aceasta situatie, se afla cele 5 valute forte, cu pondere mare in tranzactiile internationale: dolarul S.U.A., marca germana, yenul japonez, francul francez si lira sterlina. Acelasi statut il au si alte monede nationale, cum ar fi francul elvetian, dolarul Canadian etc., dar care au o pondere mai mica in tranzactiile economice externe.b. Convertibilitatea externa, in care caz, posibilitatea preschimbarii monedei nationale cu alte monede este permisa numai nerezidentilor tarii de emisiune.c. Convertibilitatea limitata se manifesta atunci cind se realizeaza cu anumite restrictii in ceea ce privete marimea sumei (stabilindu-se deci anumite plafoane valorice), scopul preschimbarii monedei (pentru anumite categorii de plati) etc.Date fiind rolul si implicatiile convertibilitatii monetare, realizarea conver- tibilitatii leului este parte integranta a procesului crearii in Romania a sis- temului complex de pirghii economice si instrumente de ordin financiar pentru functionarea mecanismului economiei de piata. Fiind una dintre problemele importante ale reformei economice, trecerea la convertibilitatea leului va avea loc, pe masura crearii, in mod progresiv, a premiselor necesare, trecandu-se prin diferite etape, de la statutul leului de moneda neconvertibila, la convertibilitatea limitata, externa si, in final, la cea deplina.

Continutul si componentele pietei valutar - financiare internationaleComertul exterior si cooperarea economica internationala se afia intr-o stransa interdependenta cu fluxurile valutar-financiare internationale. Ele sunt atit un rezultat, cat si un factor important ale extinderii si diversificarii circuitului economic mondial.Mai intai, vanzarea-cumpararea de marfuri ori servicii pe piaaa externa presupun existenta unui flux valutar-financiar invers, reprezentand contravaloarea bunurilor care au format obiectul schimburilor respective. Adancirea diviziunii mondiale a muncii conduce la amplificarea fluxurilor valutar-financiare. Ele au, in astfel de cazuri, un caracter compensator.In al doilea rind, in cadrul raporturilor economice dintre statele lumii apar, pe de o parte, fonduri disponibile si, pe de alta parte, necesitati si disponibilitati de plasare a lor sub forma investitiilor externe de capital, precum si sub forma creditelor externe. Aceste fluxuri au caracter investitional: ele imbraca atat forma investitiilor directe, in obiective economice sau in actiuni de cooperare economica internationala, cit si a investitiiilor de portofoliu (in hirtii de valoare).In al treilea rind, alaturi de aceste fluxuri, care au ponderea cea mai mare in cadrul fluxurilor valutar-financiare internationale, au aparut si alte forme de manifestare a lor, cum sunt cele legate de

177

depozitarea rezervelor valutaro nationale ale statelor, care, de regula, se plaseaza la banci comerciale in strainatate spre a fi utilizate si fructificate.Rezulta, deci, ca circuitul economic mondial se reflecta sintetic in totalitatea fluxurilor valutar-financiare internationale pe care le genereaza. La randul lor, ele influenteaza evolutia economiei mondiale fiind, in acelati timp, foarte sensibile la procesele de ordin economic, social si politic care se manifesta in cadrul acesteia. Astfel, crizele economice sunt frecvent insotite si de crize valutar-financiare, amplificind efectele negative asupra intregului sistem de relatii economice dintre state. Starea de echilibru in desfasurarea relatiilor valutar financiare creeaza conditii favorabile pentru desfasurarea comertului exterior si a cooperarii economice internationale, iar disfuncfionalitatile si dezechilibrele din aceasta zona se reflecta negativ asupra intregii economii mondiale. Totodata, aceasta interdependenta se manifesta nu numai prin faptul ca volumul fluxurilor valutar- financiare insoteste, ca marime, fluxurile comerciale si necomerciale pe plan extern, ci mai ales prin aceea ca formele, instrumentele si mecanismele specifice relatiilor valutar- financiare internationale au cunoscut o diversificare si adaptare permanenta la noile realitati ale raporturilor economice de pe piata externa.Piata valutar-financiara international reprezinta totalitatea relatiilor care se formeaza, la nivel international, intre diferite institutii nationale sau de vocatie internationala, intre persoane fizice sau juridice angajate in operatiuni valutar- financiare internationale, a caror sfera de desfasurare depaseste cadrul national. Ea este constituita, pe de o parte, din mai multe piete internationale cu specificul lor bine determinat, iar pe de alta parte, are la baza existentei si functionarii sale pietele nationale.In economia contemporana, piata valutar-financiara internationala are urmatoarele componente : A) piata valutara internationala; B) piata monetara internationala (piata eurovalutelor); C) piata de capital (piata financiara) internationala.A. Piata valutara internationala ocupa un loc deosebit in cadrul pietei valutar-financiare internationale, datorita capacitatii sale de a mijloci preschimbarea rapida si in orice volum, a unei valute in alta. Ea cuprinde ansamblul de relatii care iau nastere in economia mondiala intre bani, precum si intre acestea si clientii lor, prin intermediul carora se efectueaza vinzarile cumpararile de devize in scopul reglementarii platilor si incasarilor care apar in procesul derularii schimburilor economice cu strainatatea sau se initiaza operatiuni speculative, in scop de cistig.Prin urmare, aceasta piata concentreaza cererea si oferta de devize la nivel international; obiectul principal al operatiunilor constituie devizele convertibile, mai ales sub forma depunerilor la vedere si la termen in conturi deschise la banci. Pe aceasta piata, se stabilesc cursurile de schimb valutar ale monedelor convertibile, se obtin fonduri pe termen scurt si sunt schimbate titluri de credit pe termen scurt.Dezvoltarea schimburilor economice externe si amplificarea cooperarii economice intre state reprezinta baza largirii si diversificarii operatiunilor pe piata valutara internationala. Sumele incasate din export pot fi exprimate in alte valute decat cele necesare platii importurilor, in care caz se impune convertirea lor in valuta necesara, aparand astfel necesitatea schimbului valutar. Trebuie avut in vedere si faptul ca miscarile de capital, fie sub forma investitiilor directe,fie sub forma hirtiilor de valoare, implica preschimbarea monedei nationale (cind este neconvertibila) sau a unui disponibil existent intr-o valuta convertibila, in valuta tarii spre care au loc micsorarile de capital; chiar repatrierea capitalului astfel investit implica reconvertirea lui in moneda nationala sau in alte valute. La acestea, se adauga si progresele realizate in domeniul telecomunicatiilor, ce permit legatura prompas cu toate pietele nationale. Totodata, unele tehnici bancare au contribuit la dezvoltarea gamei de operatiuni de pe pietele valutare, in special prin viramentul interbancar.Suportul existentei, functionarii dezvoltarii pietei valutare internationale il constituie pietele valutare nationale, a caror organizare difera de la o tara la alta, autoritatile monetare exercitind, in acest spatiu, politica valutara subordonata intereselor economice financiare ale fiecarui stat. Cu toate ca organizarea pietelor valutare difera de la o tara la alta, ele se compun, in general, dintr-o bursa valutara si dintr-un numar de banci comerciale care efectueaza operatiuni cu valute si tin legatura cu bursa.Schimbarile de natura monetara si financiara care au avut loc atit pe plan national, cat si pe plan international, au determinat largirea pietei valutare internationale. Astfel, mobilitatea politicilor valutare ale diferitelor state, concretizate in tendintele de inlaturare a restrictiilor valutare, de trecere la convertibilitate a mai multor valute etc., au dat noi dimensiuni pietei valutare internationale. De

178

asemenea, generalizarea cursurilor fluctuante a instabilitatii acestora au avut drept consecinta amplificarea operatiunilor pe piata valutara. O influenta importanta asupra sporirii dimensiunilor pietei valutare internationale au avut-o aparitia si extinderea operatiunilor cu eurovalute si, in special, piata eurovalutelor. Posibilitatea preschimbarii rapide a unei valute in alta, a depozitarii sau plasarii valutelor pe o piata sau alta, au determinat ca astfel de operatiuni sa capete o mare extindere.Asigurind trecerea rapida a fondurilor de pe o piata pe alta dintr-o tara in alta, piata valutara internationala reflecta o multitudine de influente, pe care apoi le transmite asupra economiei mondiale in ansamblu. De aceea, ea este cea mai sensibila piata fata de procesele economice, monetare, sociale si politice care au loc pe arena internationala.Operatiunile de pe piata valutara internationala sunt asemanatoare cu cele de la bursele de valori, dar spre deosebire de acestea, ele se incheie, in buna masura, in afara bursei, direct intre participanti, in speta pe piata interbancara. Bursa, atunci cand exista, are numai rolul de a stabili cursul oficial si a compensa cererea si oferta celor mai importante banci. In functie de natura lor, operatiunile respective sunt la vedere sau la termen, iar acestea din urma, dupa gradul de complexitate, sunt operatiuni simple sau operatiuni complexe. Operatiunile la vedere, care detin ponderea cea mai mare in cadrul tranzactiilor de vanzare- cumparare de valuta, sunt operatiunile la care decontarea, respectiv miscarile in conturi, se efectueaza dupa un interval de cel mult doua zile lucratoare de la data incheierii lor, interval necesar pentru reglarea tranzactiei pe baza documentelor prevazute. Operatiunile valuare la termen sunt cele a caror decontare aro loc intr-un interval ce depaseste doua zile lucratoare din momentul incheierii tranzactiei si la un curs stabilit in momentul incheierii ei. Operatiunile simple presupun vanzarea sau cumpararea la termen a unei valute contra alteia, iar operatiunile complexe reprezinta imbinarea a doua operatiuni valutare, simultane si opuse (una de vanzare alta de cumparare) sau la doua scadente diferite (una la vedere si alta la termen).B. Piata monetara internationala reprezinta ansamblul institutiilor, regilementarilor (scrise sau nu) si al relatiilor care iau nastere in procesul atragerii si plasarii fondurilor disponibile necesare la nivel international (intre tari), pe termen scurt (pana la un an). Ea inglobeaza, de fapt, toate pietele monetare nationale, in interdependenta lor, pe care sunt permise asemenea operatiuni si functioneaza in paralel cu aceste piete. Din acest punct de vedere, firmele amplasate in tari in care s- au constituit centre financiare apartinand pietei monetare internationale, pot dezvolta, in paralel, operatiuni atat pe piata monetara nationala, in conditii de dobanda si de obtinere de fonduri potrivit reglementarilor nationale, cat si pe piata monetara internationala, unde functioneaza alte reguli si exista alte niveluri ale dobanzilor.Indiferent de modalitatile de reglementare a operatiunilor pe aceste piete, desfasurarea activitatilor este, de regula, urmarita de catre bancile centrale, constituind o componenta a politicii monetare si financiare din tara respectiva.In ultimele decenii, in cadrul pietei monetare internationale au aparut, s-au dezvoltat au devenit predominante, operatiunile cu eurovalute deci piata eurovalutelor. Ca urmare, operatiunile de atragere si plasare a fondurilor pe termen scurt se desfasoara atit in mod clasic, cind o tara initiaza astfel de operatiuni cu alta tara, in moneda uneia dintre ele, cit mai ales, in eurovalute.Piata eurovalutelor, avind ca obiect operatiuni cu eurovalute, este paralelacu piata monedei nationale a tarii vanzatoare sau cumparatoare. Eurovalutele fac obiectul depozitelor bancare si al operatiunilor de creditare in cadrul europietelor.Europietele au contribuit la sporirea mobilitatii valutelor si la cresterea lichiditatii internationale. Capacitatea ridicata a pietei eurovalutelor de a atrage si a oferi fonduri banesti a dus, pe de o parte, la cresterea rolului lor in relatiile valutar-financiare internationale, dar, pe de alta parte, a contribuit si la marirea instabilitatii pe piata mondiala. Operatiunile cu eurovalute au fost un factor de accentuare a fenomenului inflationist, a mobilitatii dobinzilor si indeosebi de ridicare a ponderii creditelor cu dobinda variabila.In principal, operatiunile pe piata eurovalutelor sunt de doua feluri: operatiuni de depozitare (de plasare), care se refera la depozitele bancare constitute de diverse persoane fizice sau juridice la bancile comerciale care opereaza pe aceasta piata si operatiuni de imprumut (atragere), ambele putind fi realizate pe termene foarte scurte sau

179

scurte. Privite in ansamblu, operatiunile pe o asemenea piata se pot realiza prin doua sisteme de legaturi: de la banca la banca (sistem interbancar), respectiv o banca solicita altei banci un credit sau realizeaza un depozit in eurovalute si de la banca la sector nebancar (firme comerciale, financiare, de asigurari, transporturi etc.).Specific operatiunilor care se deruleaza pe piata eurovalutelor, este faptul ca, intotdeauna, una din parti (indiferent de pozitia de creditor sau debitor) este o banca. Astfel, participant pe o asemenea piata pot fi banci comerciale, institutii financiare specializate, organisme si banci regionale si internationale,firme comerciale si persoane particulare.C. Piata de capital (financiara) internationala cuprinde ansamblulrelatiilor care iau nastere, la nivel mondial, intre persoane fizice sau juridice, in procesul atragerii si plasarii de fonduri pe termen mijlociu si lung, precum si institutiile si reglementarile legate de derularea acestor tranzactii.In cadrul ei, se manifesta cererea si oferta de titluri de credit pe termen lung pe plan international si se formeaza relatii intre organisme care inlesnesc operatiunile pentru plasarea acestora. Cumpararea titlurilor respective constituie o investitie, adica o angajare, pe termen lung, a unui capital. Prin tranzactiile efectuate pe aceasta piata, parte din disponibilitatile de capital pe termen lung dintr-o tara sunt plasate in strainatate sau, invers, prin care nevoile de finantare sunt partial acoperite de pe pietele externe. Ca purtatori ai cererii, actioneaza atit sectorul public si sectorul privat din diverse tari, cat si organisme financiar bancare internationale; oferta are surse foarte diverse: de la firme de stat sau private, la tari din mai multe zone ale planetei.Dezvoltarea pietei intenationale de capital s-a realizat ca o prelungire a pietelor de capital nationala si a evoluat, in principal, in functie de urmatorii factori: a) nevoia tot mai accentuata de fonduri disponibile pe termen lung la nivelul unor tari si implicit existenta de astfel de fonduri la nivelul altor tari; b) reglementarile nationale ale statelor, mai mult sau mai putin restrictive, care au permis emisiunea si negocierea de hirtii de valoare pe piata de capital nationala;c) aparitia eurovalutelor etc.Finantarea pe piata de capital (financiara) internationala se infaptuieste prinlansarea de imprumuturi pe baza de emisiuni internationale de valori mobiliare(actiuni, obligatiuni etc.), prin operatiuni curente de vinzare-cumparare devalori mobiliare straine si operatiuni cu eurocapitaluri, care detin o pondereimportanta.Obiectul tranzactiilor pe piata financiara internationala il pot constitui atit emisiunile noi (piata primara), cit si titlurile de credit pe care detinatorii lor le vind pentru a-si redobindi capitalurile inainte de termenul prevazut (piata secundara). De asemenea, aceasta piata poate imbraca forma pietei pentru imprumuturi pe termen mijlociu si lung sau a pietei pe care se negocieaza instrumente de mobilizare a capitalurilor (actiuni, obligatiuni etc.)Piata financiara internationala are un rol deosebit in dezvoltarea raporturilor economice dintre state. Starea ei se reflecta in nivelul si dinamica investitiilor international de capital si, prin consecintele acestora, in insasi evolutia economiei mondiale.In economia contemporana, incidenta proceselor de pe piata valutar-finan ciara internationala, precum si a starii acesteia asupra relatiilor economice externe, sunt puternic infiuentate si de manifestarile crizei sistemului de raporturi valutar financiare internationale. Aceasta criza se reflecta prin generalizarea cursurilor fluctuante, prin evolutia imprevizibila a dobanzilor, prin amplificarea dezechilibrelor balantelor de pIati ale majoritatii statelor lumii, prin createrea puternica si volumul urias al datoriei externe a tarilor in curs de dezvoltare etc.Infaptuirea de catre tara noastra a obiectivelor dezvoltarii sale economice si realizarea unor raporturi economice externe de amploare si eficiente, impun cunoasterea, in dinamica sa, si a pietei valutar-financiare internationale. Intelegerea proceselor de pe piata valutar-financiara internationala permita stabilirea judicioasa a ceea ce trebuie finantat, ce resurse se pot utiliza, cum trebuie realizata finantarea, cum se pot obtine resursele de finantare, delimitarea pietelor potentiale pentru o anumita tranzactie etc. In toate cazurile, trebuie analizate, comparativ, durata posibila de creditare, costul creditului (dobanda, speze bancare etc.), facilitati de finantare oferite de diverse institutii sau firme straine etc.

180

. Balanta de plati externe

Balanta de pIati externe cuprinde si compara totalitatea incasarilor pIatilor realizate de catre o tara in raporturile sale cu strainatatea, intr-o anumita perioada, de regula un an.Ea se bazeaza pe principiul contabilitatii an partida dubIa si apare ca un tablou statistico-economic care inregistreaza, la activ, incasarile, respectiv creantele exigibile in perioada de referinta, iar la pasiv, pIatile, respectiv datoriile exigibile in aceeasi perioada, indiferent daca operatiile comerciale sau financiare care le-au generat au fost efectuate in acea perioda sau anterior. Aceasta balanta cuprinde si miscarile de capital inregistrate in aceeasi perioada de timp .Balanta de pIati externe se poate intocmi : a) global, pentru relatiile economice si financiare ale unei tari cu restul lumii; b) regional, pentru relatiile unei tari cu un anumit grup de state; c) bilateral, pentru relatiile economice si financiare ale unei tari cu o tara data.Structura balantei de pIati externe contine urmatoarele capitole principale: a) balanta comerciala; b) balanta serviciilor (transporturi externe, turism servicii bancare, asigurari, telecomunicatii etc.); c) balanta transferurilor (dividente, dobanzi, venituri din munca din drepturi de autor etc.); d) balanta investitiilor directe de portofoliu; e) balanta creditelor si imprumuturilor; f) balanta miscarilor de capital pe termen scurt; g) modificari in rezervele oficiale de aur si devize.Capitolele balantei de plati externe sunt grupate in trei conturi: a) contul curent (denumit si balanta platilor curente sau tranzactiilor curente), care cuprinde primele 3 capitole; b) contul de capital (sau balanta miscarilor de capital), care cuprinde urmatoarele 3 capitole; c) contul de regularizare si miscare a rezervelor oficiale nete.Balanta de plati externe poate fi activa (excedentara), atunci cand incasarile, sunt mai mari decat platile; pasiva(deficitara), cand platile sunt mai mari decat incasarile; echilibrata, cand incasarile sunt egale cu platile. In realitate, balanta de plati externe, in ansamblu, este intotdeauna si in mod necesar echilibrata, activul fiind egal cu pasivul, ca urmare a elaborarii ei dupa principiul contabilitatii in partida dubla. Aceasta, pentru ca, in fapt, numai anumite capitole ale balantei prezinta solduri active ori pasive, numai parti ale ei pot fi dezechilibrate.Contul curent sau balanta de plati curente este, in general, dezechilibrat, prezentand, la sfirsitul anului, fie un excedent, fie un deficit in relatiile cu o tara sau cu ansamblul tarilor partenere. Excedentul acestei balante poate, in principal, sa ia forma : sporirii volumului valutei de rezerva; exportului de capital (investitii in strainatate, imprumuturi acordate altor tari); reducerii datoriei proprii in strainatate, prin repatrierea de titluri emise plasate in alte tari. Deficitul contului curent este acoperit prin : cheltuirea unei parti din rezervele valutare pentru achitarea datoriei fata de strainatate; importul de capital (prin atragerea de investitii straine, imprumuturi contractate in strainatate); aminarea rambursarii datoriei externe; crearea de „arierate" comerciale cu strainatatea, prin neplata importului. Ca urmare, echilibrarea balantei de plati curente (a contului curent) se realizeaza printr-un dezechilibru corespunzator al balantei miscarilor de capital, astfel ca balanta de plati externe, in ansamblu, sa apara in echilibru. Insa, de mare insemnatate, este modul cum se realizeaza echilibrul, calitatea acestuia. Asa de exemplu, nu este acelasi lucru daca echilibrul este infaptuit printr-un export suplimentar de marfuri, reprezentand un efort propriu sau printr-un ajutor financiar extern, reprezentand efortul altor tari. O atitudine activa fata de balanta de plati externe presupune ca, plecand de la determinarea pozitiilor din balanta care au influentat negativ echilibrul, sa se actioneze in asa fel incit elementele dezechilibrante sa fie influentate in sensul echilibrarii, pentru a se apela cat mai putin la credite sau la alte miscari de capital. Acoperirea deficitului balantei de plati curente prin miscari de capital reprezinta, de fapt, o trecere a unei parti din sarcinile actuale asupra viitorului.

Factorii principali care influenteaza soldul balantei de plati externe sunt: sporirea sau micsorarea importului exportului de marfuri sau a volumului de servicii prestate; miscarea soldului dintre datoriile creantele rezultate din importuri si credite (miscarea capitalului); modificarea cursului de schimb al valutelor, mai ales al acelora care sunt larg utilizate la platile internationale.Rolul balantei de pIati externe rezulta, mai intai, din faptul ca reprezinta un instrument de baza prin care se infaptuieste politica valutara de comert exterior a unei tari, oferind informal de mare utilitate asupra situatiei diferitelor posturi ce o compun, ca si asupra evolutiei si nivelului preturilor internationale.

181

In al doilea rand, ea este documentul de sinteza privind relatiile economice international ale unui stat, reflectand volumul si structura incasarilor si platilor in valuta in relatiile cu strainatatea, pe o anumita perioada.In al treilea rand, importanta balantei de plati externe rezida in capacitatea ei de a reflecta multiple aspecte economice, financiare si chiar politice ale tarii. Astfel, o balanta comerciala activa poate reflecta faptul ca marfurile produse sunt competitive, in timp ce o balanta comerciala pasiva poate constitui un semnal al competitivitatii slabe a acestora; un volum important al exportului de capital poate exprima o politica de expansiune economica etc.In al patrulea rind, evolutia pe o perioada mai indelungata a balantei de plati externe reflecta tendintele care se manifesta in activitatea economico-sociala a tarii.

Datoria externa

O forma principala a fluxurilor externe de capital o constituie imprumuturile sau creditele externe. Ele reprezinta capitalurile care se acorda, pe un anumit termen, de catre firmele straine sau de catre state, altor tari sau firme si care se restituie la scadenta impreuna cu dobanda convenita. Datoria externa, aiaturi de investitiile directe si de portofoliu, face parte dintre resursele exogene ale dezvoltarii, cu rol complementar fata de sursele interne.Datoria externa este un post important de activ, cu ajutorul caruia se echilibreaza balanta de piati externe, reprezentind un element de „finantare compensatoare" a acestei balante.Influenta imprumuturilor externe asupra balantei de plati externe poate fi diferita, dupa cum este vorba de momentul contractarii sau de perioada de timp pentru care imprumutul a fost contractat. In momentul contractarii, balanta de plati externe inscrie, la activ, suma neta care a fost realizata prin plasarea titlurilor imprumutului pe pietele externe. Pe parcursul anilor, pina la rambursarea totala a creditului, balanta de plati externe se incarca, la pasiv, cu dobanda semestriala sau anuala pe care debitorul s-a angajat sa o plateasca creditorului, precum si cu amortizarea, respectiv cu suma platita periodic de debitor pentru rambursarea treptata a imprumutului. Cotele scadente de amortizare a unui credit, impreuna cu dobinzile aferente, reprezinta anuitatea tmprumutului sau serviciul datoriei externe. Ea este un element de pasiv al balantei de plati externe a statului debitor si un element de activ pentru creditor.Datoria externa, ca asistenta externa in general, are doua categorii de efecte: a) efect amplificator, generat de utilizarea resurselor externe atrase; b) efect limitativ produs de diminuarea resurselor interne atat ca urmare a rambursarii creditelor care au generat efectul amplificator, cat a dobanzilor la aceste credite (a caror masa este cu atat mai mare, cu cat intervalul de timp ce separa cele doua efecte este mai mare). De aceea, in practica, trebuie avute in vedere condple in care, imbinarea celor doua efecte, poate avea urmari pozitive asupra dezvoltarii.Un efect important al crizei valutar-financiare declansata in anii'80 si care s-a reflectat prin generalizarea cursurilor fluctuante, prin evolutia imprevizibila a dobanzii la creditele externe etc., a fost cresterea fara precedent a datoriei externe a tarilor in curs de dezvoltare. In conditiile „crizei datoriilor" aparuta in anii 1981 -1982, principala problema in finantarea externa este nu numai gasirea de solutii pentru datoria nerambursabila, dar si pentru dezvoltarea comertului international. In economia mondiala contemporana, eforturile tarilor in curs de dezvoltare pentru cresterea lor economica trebuie sa fie insotite de sprijinul financiar international, iar creditul acordat in conditii avantajoase sau preferential ocupa un loc important. Impactul pozitiv al creditului extern este posibil in cadrul unor relatii valutar-financiare internationale care sa duca la sporirea contributiei acestuia la stimularea progresului economic al tarilor in curs de dezvoltare.Impactul creditelor externe asupra economiei nationale este in functie de destinatia de modul de utilizare a acestora. Astfel, structura economiei nationale se modifica in conditiile in care creditele sunt utilizate in procesele de productie; in timp ce folosirea lor pentru rambursarea datoriei externe sau pentru satisfacerea nevoilor de consum (mediate, determina alte tipuri de efecte: pe termen scurt,

182

contribuie la finantarea unor importuri care vizeaza ameliorarea conditiilor de viata, dar efectul pe termen lung este doar acela de a crea o cerere in avans asupra unor venituri externe viitoare.Pentru a deveni un factor al cresterii economice si echilibrului dezvoltarii, creditele externe trebuie sa fie destinate, in primul rand, ramurilor economice dotate cu resurse, cum ar fi agricultura, turismul, industria alimentara, industria usoara; domeniilor in care exista o indelungata tradifie si care dispun de forta de munca necesara; efectuarii unor investitii in obiective vitale pentru dezvoltarea economica; infuziei de tehnologii moderne, cu impact deosebit asupra modernizarii structurii economiei tarii cresterii competitivitatii produselor pe piata mondiala.Totodata, trebuie avut in vedere si faptul ca o datorie externa importanta atrage, dupa sine, alocarea pentru piata serviciului acesteia a unei parti a intrarilor in valuta convertibila,determinand scaderea substantiala a investiiiilor. Acumularea unui important debit al datoriei externe este, in sine, un proces dureros pentru tarile cu exporturi necompetitive, constituind, in acest caz, o ipoteca mare asupra generatiilor viitoare.Infaptuirea obiectivelor reformei economice in Romania, a tranzitiei la economia de piata, restructurarea si retehnologizarea ramurilor economiei nationale, necesita mari resurse financiare, in cadrul carora un rol complementar important il pot avea resursele externe atat sub forma investitiilor de capital strain, cat si a creditelor externe.Totodata, trebuie avut In vedere ca, utilizarea creditelor externe este doar una dintre formele pe care le imbraca relatiile valutar-financiare internationale, alaturi de investitii directe de capital strain, de importul de licente, know-how prin diverse procedee de finantare internationala si de modalitati de cooperare economica cu alte state.Angajarea creditelor externe, ca factor al dezvoltarii, trebuie sa se bazeze pe studii temeinice de fezabilitate, care sa permita infaptuirea reformei economice, modernizarea economiei nationale, realizarea unor obiective de investitii de importanta vitala pentru procesul restructurarii, crearea de noi locuri de munca.In ultimii trei ani (1990-1992), in tara noastra s-a acumulat o importanta datorie externa, ea cunoscand o tendinta de crestere puternica. Una din principalele cauze ale acestei situatii este deficitul balantei comerciale. La 31 decembrie 1992,creditele externe pe termen mediu si lung, contractate si garantate de stat, insumau 4469,6 mil.dolari SUA, din care 2946,2 mil.dolari SUA contractate direct de stat (65,9%) 1523,4 mil.dolari SUA contractate de agentii economici garantate de stat (34,1%). Din volumul creditelor angajate de stat la 31 decembrile, ponderea cea mai mare o au creditele pentru finantarea balantei de plati externe, care prezentau 2290,6 mil.dolari (77,6%). In acelasi timp, se constata ca o parte covirsitoare din creditele externe au fost utilizate pentru consumul zilnic al economiei si populatiei si o pondere foarte mica pentru dezvoltare. Astfel, din totalul creditelor externe contractate de stat la 31 decembrie 1992 (2946,2 mil.dolari), 2691 mil.dolari sunt destinati consumului, ceea ce reprezinta 91,3% din datoria contractata, restul de 255,2 mil.dolari (8,7% din datoria contractata) fiind destinata dezvoltarii.Rezulta, deci, necesitatea imperioasa a micsorarii substantiale si rapide a datoriei externe destinata consumului zilnic al economiei populatiei, astfel incit recurgerea la credite externe sa constituie un factor care sa contribuie la infaptuirea restructurarii si modernizarii economiei nationale, sa fie producatoare de profit si sa influenteze cresterea competitivitatii marfurilor romanesti pe piata externa. In asemenea conditi, serviciul datoriei externe devine suportabil si nu se transforma intr-un factor impovarator pentru economia nationala si generatiile viitoare.Ca urmare,deciziile legate de datoria externa trebuie sa fie fundamentate pe o strategie pe termen mediu si lung, avind in vedere interesele majore si de durata ale dezvoltarii economiei rominesti, ale infuziei de tehnica si tehnologie avansate, ale cresterii productivitatii factorilor de productie sporirii potentialului concurential pe piata externa.

183

Tema 15. INTEGRAREA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ

Una din urmările importante ale accentuării interdependenţelor economice dintre state tn lumea contemporană este tendinţa tot mai puternică a diferitelor economii naţionale de a conlucra sub variate forme de Integrare economică Internaţională, respectiv de constituire a unor grupări comerciale şl economice Internaţionale.

. Conţinutul, cauzele şi formele integrării economice internaţionale

în literatura economică, procesului Integrării economice Internaţionale I se dau accepţiuni care variază, tri limite largi, de la un autor la altul şi de la un curent de gândire economică la altul, precum şl tn funcţie de problemele noi apărute tn economia mondială. Cu toate acestea, un element comun important, de conţinut, al acestora este faptul că se are in vedere caracterul obiectiv al adâncirii Interdependenţelor economice dintre state şl aspectele calitativ noi pe care acestea le dobândesc mereu tri economia mondiala contemporana.Integrarea economică internaţională este procesul complex de adâncire a interdependenţelor dintre economiile diferitelor ţări, proces care se concretizează tn formarea de grupări regionale, subregionale. zonale etc. cu caracter economic, urmârindu-se dezvoltarea colaborării economice dintre statele respective.Ea poate fl considerata ca o modalitate importanta de colaborare economică dintre ţări. un răspuns la probleme complexe şl variate cu care se confruntă statele lumii şl care Impun soluţii adecvate de conlucrare economică Ca urmare, formarea şl funcţionarea unor organizaţii economice subregionale. regionale sau chiar la scară continentală, cunoscute sub denumirea de asociaţii, uniuni, comunităţi, uniuni vamale, pieţe comune, zone de liber schimb etc, sunt consecinţa preocupărilor comune ale unor ţări de a rezolva probleme globale cu care ele se confruntă, realizându-se o cooperare mai strânsă, facilitată şl de apropierea geografică, ca şi de alte elemente de ordin istoric, politic etc.în consecinţă, integrarea economică Internaţională nu se confundă cu integrarea economică care are alte semnificaţii, un alt conţinut. Astfel. Integrarea economică pe plan Intern are la bază adâncirea diviziunii sociale a muncii şl reprezintă procesul complex de accentuare a interdependenţelor dintre ramurile economiei naţionale, a intensificării legăturilor dintre unităţi din aceeaşi ramură şi din ramuri diferite. Ea îmbracă forme diverse cum sunt: a) integrarea economică orizontală tn care sunt cuprinse unităţi cu aceiaşi profil sau aie căror activităţi sunt complementare; b) integrarea economică verticală care cuprinde unităţi din diferite ramuri, a căror activitate reprezintă verigi succesive în circuitul economic; c) Integrarea agroindustrială care reflectă procesul de Intensificare a legăturilor de cooperare dintre unităţi agricole şi diferite unităţi industriale (uneori şi de comercializare), tn scopul eliminării verigilor intermediare şi sporirii eficienţei economice.

întemeindu-se pe principiile dreptului internaţional, integrarea economica internaţională presupune aderarea voluntară a statelor la modalităţi specifice de conlucrare, caracterizate prin stabilitate iri timp, cu structuri organizatorice proprii şl care dispun de mijloace pentru realizarea obiectivelor urmărite. Ea se manifestă şl printr-un anumit gen de instituţionalizare a raporturilor de colaborare dintre ţâriînţelegerea procesului integrării economice internaţionale presupune luarea în considerare a factorilor multipli, de ordin economic, politic şi social Istoric a contextului Iri care s-au format şl se dezvoltă diferitele sale modalitâţi de realizareîn primul rând, printre factorii de ordin general care au determinat acest proces se numără amplificarea Interdependenţelor economice dintre state in perioada postbelică, care au impus găsirea unor soluţii

184

adecvaie de colaborare, potrivii condiţiilor reale dintr-o zonă sau alta. soluţii care să permită fiecărei ţan participarea la acele forme de colaborare care corespund Intereselor sale.în al doilea rând, evoluţia procesului integrării economice internaţionale se află intr o strânsă interdependenţă cu evoluţia rapidă a ştiinţei, tehnicii şi tehnologiilor moderne, care a determinat transformări structurale de profunzime In viaţa economică, trepte noi ale diviziunii mondiale a muncii, precum şi forme adecvate de realizare a lor.în al treilea rând. creşterea rolului statului in reglementarea desfăşurării relaţiilor economice externe a influenţat şi influenţează procesul Integrării economice internaţionale.în al patrulea rând, unele organizaţii economice apărute In procesul integrării sunt şi urmarea preocupărilor ţarilor în curs de dezvoltare de a rezolva, pe calea extinderii cooperării lor economice, probleme comune cu care se confruntă ca urmare a disfuncţiilor apărute în economia mondială. Formele pe care le Îmbracă organizaţiile integraţloniste ale acestor state urmăresc nu numai obţinerea unor resurse deficitare de către participanţi, ci, îndeosebi, mărirea capacităţii pieţei care se creează In acest mod.în al cincilea rând.in împletire cu factorii de ordin general din economia mondială, arătaţi mai sus, care au determinat procesele cu caracter in-tegraţlonist. s-au manifestat şi factori mai mult sau mai puţin specifici unor grupe de state şi unor anumite perioade Astfel, tn cazul ţârilor vest europene care au fondat Comunităţile Economice Europene, şi-au manifestat influenţa mai multe cauze de ordin economic şi politic specifice situaţiei internaţionale din deceniile imediat postbelice. Este vorba, printre altele, de problemele reconstrucţiei economilor naţionale în condiţiile dramatice ale divizării Europei în blocuri politico militare opuse. Aşa cum arată experienţa Istorică de aproape patru decenii, formarea şi consolidarea Comunităţilor Economice 'm procesul integrării vest-europene au permis acestor state să realizeze obiective de importanţă vitală pentru dezvoltarea lor economică, să se numere printre ţările lumii cu nivel ridicat de dezvoltare. Ca proces amplu şi complex, integrarea economică internaţională s-a realizat şl se realizează prinţi u diversitate de forme, de modalităţi de instituţionalizare a relaţiilor economice dintre state, în funcţie de realităţile, fn dinamica lor, din diferite zone ale lumii. Pentru con solidarea bazelor dezvoltării lor economice, ţări din toate continentele au constituit grupări economice Integraţloniste care să ducă la formarea unor pieţe mal mari, prin liberalizarea schimburilor din zonele Integrate, prin dezvoltarea economică concertată etc.Cel mal complex, mal via bl şi mai dinamic proces Integraţlonlst s-a dovedit a fi cei vest-european, care. a urmat două modalităţi de realizare: a) una, care a condus la crearea celor trei comunităţi economice - ti anul 1951, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CE.00.), ti 1957, Comunitatea Europeană a Energie) Atomice (EU R A TOM) şl Comunitatea Economică Europeană (C.E.E), cunoscută şi sub denumirea de Piaţa Comună -; b) alta, prin crearea ti 1959, a unei grupări bazată pe cooperare interguvemamentală, care a condus la formarea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (A E LS.) Deosebirea dintre aceste două grupări este însemnată atât prin natura şl obiectivele urmărite, cât şi prin structura, amploarea şl Instltuţile care le guvernează. în acelaşi timp, gradul de integrare este mutt mal profund fel cadrul C.E.E. decât ti A.E.L.S. în acest din urmă caz, procesul integraţionist se manifestă, ti esenţă, prin formarea zonei de liber schimb, dar fără politici concertate şl fără tarif vamal comun faţă de terţi Ca urmare a negocierilor dintre C.E.E. şl A.E.L.S., s-a Instituit, din anul 1973, o zonă vastă de liber schimb litre tărie respective, piaţă care absoarbe o parte Importantă a comerţului lor exterior, mal ales din 1977, când schimburile comerciale dintre aceste state au fost complet liberalizateUn număr Important de grupări economice cu caracter Integraţlonlst din diferite zone din America, Africa şl Asia cuprind, de regulă, ţări ti curs de dezvoltare Aceste grupări economice, denumite In multe cazuri şl pieţe comune, cu toate asemănările de formă, se diferenţiază atât li ceea ce priveşte obiectivele, modalităţile de înfăptuire a colaborării, formele de Instituţionalizare. cât şl li ceea ce priveşte efectele pe termen scurt sau pe termen lung, precum şl trăinicia lor. Ţările din America Latină au progresat mai rapid ti direcţia Instltuţionalizării şi cooperării economice internaţionale, urmare şl a unui nivel de dezvoltare economică diferit de cel din alte zone ti dezvoltare. Pe continentul african, cu

185

toate că. după cucerirea Independenţei, ţările respective au constituit o serie de grupări economice subregionale. Influenţa şl rolul acestora au fost modeste. în Asia, tendinţa spre constituirea unor organizaţii regionale şl subregionale s-a făcut mal puţin evidentă; singura grupare economică care s-a dovedit viabilă a fost Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud Est (ASE AN), constituită hi 1967, pe baza unui acord semnat de Fllpine. Indonezia, Malaezia,Sinoapore 5' Tailanda.In prezent, In economia mondială, manifestarea şi evoluţia procesului Integrării economice Internaţionale se evidenţiază, pe de o parte, ca un proces pe orizontala, concretizat prin formarea unor grupări noi şl prin aderarea altor state la grupările existente. Pe de altă parte, este sesizabilă şi o evoluţie pe verticală, avlnd drept consecinţă adîncirea proceselor Integraţloniste demarate cu mal mult timp li urmă, prin Instrumente juridice noi care să Impulsioneze şl mal mult raporturile economice reciproce.în primul rând, această tendinţă se reflectă prin faptul că dinamica şi ponderea schimburilor comerciale intra regionale sunt, în general, superioare celor înregistrate de comerţul Interregional şl mondial. Astfel, în perioada 1979-1989, In condiţiile ti care ritmul mediu anual de creştere a comerţului Internaţional a fost de 4,5%, cel al schimburilor Intraaslatlce a fost de 11,5%, In interiorul Europei Occidentale de circa 7%, Iar al comerţului intraamerican de aproape 6%.în al dolea rând, sunt evidente evoluţiile care sau produs ti plan internaţional prin statuarea, prin Instrumente juridice internaţionale, a unor raporturi economice speciale în diferite zone ale globuluifn Europa, procesul intensificării integrării economice Internaţionale se manifestă atât prin lărgirea C.E.E. ca urmare a aderărilor succesive, cât şi prin crearea pieţei interne unice şl Spaţiului Economic European. De asemenea, sunt tn diferite faze de constituire şl alte grupări economice cuprinzând ţări europene din zona Mării Negre, din Europa Centrală etc, potrivit Intereselor ţărilor participante.tn America, evoluţii Instituţionale deosebite au loc la scară subreglonală. Pe confinatul nord american.li 1989 a Intrat In vigoare acordul de liber schimb S.U.A. • Canada, negociat apoi şl de către Mexic, formă ndu-se zona nord-a meri cană de liber schimb. Acest acord nu reglementează doar regimul vamal şl netarifar al comerţului reciproc, cl şi comerţul cu servicii, regimul investiţiilor directe externe şi, parţial, migrarea forţei de muncă. în acelaşi timp, mal multe state latino americane realizează negocieri bilaterale şl multilaterale in vederea încheierii unor acorduri de comerţ liber,Negocieri similare sunt ti curs şl In Asia.Printre factorii care determină, In prezent, evoluţiile ti domeniul integrării economice, pot fl menţionaţi următorii; a) dificultăţile economice persistente care s-au manifestat în cursul deceniului marcat de cele două şocuri petroliere, b) caracterul similar tot mai pronunţat al opţiunilor fundamentale de politica economică a statelor din aceeaşi arie regională; c) măsurile de liberalizare a comerţului exterior întreprinse de multe ţări In curs de dezvoltare, dţ necesitatea acoperirii riscurilor potenţiale care pot să apară, fie ti zona respectivă, fie în alte zone, cum arfl, de pildă, efectul tendinţelor protecţioniste ale S.U.A. sau C.E.E.; e) probleme specifice cu care se confruntă fiecare zonă, cum ar fi orientarea geografică existenta a raporturilor economice externe, diversitatea orientărilor politice ale ţărilor respective etc.Cu toate că procesul amplu şl complex al Integrării economice Internaţionale îmbracă forme concrete diverse, sunt evidente, ti acelaşi timp, unele trăsături generale pe care el le prezintă tn economia mondială contemporani.în primul rând, se evidenţiază o anumită tendinţă spre simultaneitate a proceselor Integraţloniste. Aceasta este urmarea evolutiei unei economii mondiale cu mai multe centre de putere economica, fiecare dintre ele având un mare ■ potenţial economic şl intr-o rapidă schimbareîn al doilea rând, se remarcă etaplzarea proceselor integraţloniste, fiecare etapă reprezentând noi laturi ale adâncirii integrării economice sau ale extinderii ariei geografice a organizaţiilor existente, lucru deosebit de pregnant In cazul 1 C.E.E.în al treilea rând, procesul Integraţlonlst contemporan are caracter dinamic, lucru reflectat prin faptul că el îşi extinde aria de incidenţă, ajungând sâ Intereseze sfere tot mai complexe ale raporturilor dintre statele partenere Astfel. C.E.E. evoluează spre uniunea economică, monetară şi chiar politică Se

186

remarcă, de exemplu, tendinţa puternica pentru aderarea la C.E.E. a multor state, iar pe continentul american, unde Canada respinsese de două ori un tratat de comerţ liber cu S.U.A., ti prezent, numai fn decurs doar de un an a negociat şi ratificat un asemenea tratat.15.2. Comunitatea Economică Europeană : caracterizare, mecanisme şi rolîn Europa, procesul integrări) economice Internaţionale a Îmbrăcat, de la început, forme mai ample, mal profunde, trainice şl a cunoscut o dinamică susţinută. Concepţia generală de realizare a procesului de integrare economică vest- europeană avea ca punct de plecare uniunea sectorială şi trecerea treptată spre uniunea economică sl monetară a ţărilor respective.Prima organizaţie economică vest europeană cu caracter integraţionist a fost Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Otelului (C.E.C.O) Ea a luat fiinţă prin semnarea, la 18 aprilie 1951, a Tratatului de la Paris, de către R.F.Q , Franţa, Italia, Belgia. Olanda şi Luxemburg, tratat care a intrat ti vigoare la 25 Iulie 1952 Ţările respective şi-au propus unirea eforturilor pentru realzarea unei pieţe comune a cărbunelui şl oţelului,prin înlăturarea obstacolele din calea schimburilor economice cu mărfurile respective şi stabilirea unor reguli comuno şl loiale de concurenţă.Integrararea economică vest-europeană a parcurs, o nouă etapă, prin formarea. In anul 1957, a altor două comunităţi Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.). cunoscută şl sub denumirea de Piaţa Comună, prin semnarea, la 25 martie 1957, de către guvernele aceloraşi 6 ţări, a Tratatului rin la Roma, intrat In vigoare, după ratificare. Ia 1 Ianuarie 1956; la aceeaşi dată, n luat fiinţă Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (E.URA.TOM), pe baza unui tratat separat, ce a fost semnat tot la Roma de către cele 6 ţări.Obiectivul pe care şi la propus C.E.E.. constă in integrarea, ti timp, n tuturor sectoarelor economice, formarea unei uniuni vamale şl a unei plate comune generalizate după care, printr-o apropiere progresivă a poHtlcUoi statelor membre, să se ajungă la înfăptuirea, pe etape, a unei uniuni economico şi monetare şi, ti final, politice.

E.U.R.A.T.O.M. a fost conceput pentru a se asigura coordonarea politicilor ţârilor membre în domeniul cercetării nucleare şl formarea unei pieţe comune a acestor state pentru materialele şl echipamentele nucleare. Până In anul 1967. fiecare dintre cele trei comunităţi avea Instituţii similare, dar separate. Prin Tratatul de fuziune a lor, semnat la Paris, s-a constituit un ansamblu integraţionist, intitulat oficial Comunităţile Europene, având aceleaşi organe de conducere şl buget comun. Aceasta marchează o nouă etapă a Integrării economice vest-europene, C.E.E. subsumând, In realitate, cele trei comunităţi, cu toate că tratatele care stau la baza lor au rămas separate.Pe măsură ce tşl realiza obiectivele sale şl îşi consolida poziţie strategice In Europa şl In economia mondială, C.E.E. şia sporit numărul membrilor. Tn anul 1973, au aderat Anglia, Danemarca şl Irlanda, la 11anuarie 1961, Grecia a devenit membru cu drepturi depline, Iar la 1 ianuarie 1986, prin aderarea Spaniei şl Portugaliei, numărul ţărilor membre ale C.E.E. a ajuns la 12. în anul 1993, au început negocierile pentru aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei la C.E.E.Totodată, au fost încheiate acorduri de liber schimb cu fiecare din celelalte ţări din A.E.L.S. Deoarece scopul acestor acorduri a fost libera circulaţie a produselor Industriale, restricţiile vamale dintre cele două grupări Integraţloniste europene au fost tn mod treptat reduse, astfel încât schimburile dintre ele au fost în întregime liberalizate.în cadrul C.E.E., pe lângă ţările care au calitatea de membru cu drepturi depline, există şi .ţări asociate" Acordurile de asociere cuprind prevederi referitoare ta cooperarea comercială, tehnică şl tina ne iară. ele înlesnesc, prin reduceri şl scutiri de taxe vamale, pătrunderea mărfurilor ţărilor respective pe piaţa comunitară, în schimbul unor preferinţe pentru mărfurile exportate de C.E.E. Dintre ţările europene, are statui de asociat Turcia. în anul 1991, Cehia, Slovacia, Polonia şl Ungaria au negociat acorduri de asociere, apoi Bulgaria, Iar la 17 noiembrie 1992 sau încheiat negocierile In vederea asocierii României la Comunităţile Europene. Prin Convenţia de la Yaounde. semnată în 1963,18 ţări africane au devenit

187

asociate la C.E.E., Iar In baza convenţiei de la Lome. încheiata In 1975 şl reînnoită tn 1979 şi 1964, numărul ţârilor în curs de dezvoltare asociate a crescut la 64.Forme de legături specifice cu C.E.E. sunt şl diferite tratate referitoare la schimburile comerciale, care vizează crearea unei zone de comerţ liber şl nu aderarea la C.E.E. etc.Prin sistemul de asociere, ca şl prin celelalte forme de organizare a raporturilor cu alte ţări din Europa, Africa, Asia şi America Latină, C.E.E. se constituie într-un Important centru economic al lumii contemporane. Influenţând puternic desfăşurarea relaţiilor economice internaţionale.Cu toate dificultăţile Întâmpinate, a contradicţiilor şi chiar a unor momente importante de criză care sau manifestat ri înfăptuirea şl evoluţia procesului integrării economice vest-europene, C.E.E. a evoluat continuu atât în direcţia lârgirii sale, cât şl a sistemului amplu de asociere a multor state şi a altor forme de raporturi economice cu ţările din diferite zone ale lumii. Ea a parcurs şi parcurge diverse etape care reflectă trepte ale adâncirii Integrării economice internaţionale. Totodată, remodelându-şi continuu strategiile, concomitent cu parcurgerea succesivă a etapelor Integrării, ţările membre ale C.E.E. au realizat, ti anii '60, o creştere economică superioară celei din S.U.A. şi comparabilă ti anii '70 De asemenea. Investiţiile şi productivitatea muncii au crescut mal rapid decât Vi S.U.A. Tn acelaşi timp, prin programele adoptate pe domenii de activitate, C.E.E. a obţinut poziţii strategice ti sectoarele chele ale economiei modeme, ca şl Vi sectoare tradiţionale şl dispune de un mare potenţial de cercetare ştiinţifica. Prin locul său In comerţul mondial, C.E.E. e_to, in fapt, prima putere comercială a lumii, cu cea mal mare piaţă solvabila, deţinând peste 40% din comerţul mondial şl aslguririd peste 30% din producţia mondială Principalele obiective ale C.E.E. suni cuprinse ti ari. 2 al Tratatului de la Roma, conform căruia se urmăreşte ca, prin realizarea unei pieţe comune şi apropierea progresivă a politicilor economice ale ţărilor membre, să se promoveze, ti întreaga comunitate, o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice, o expansiune continuă şl echilibrată, o creştere a stabilităţii, o sporire accelerată a standardului de viaţă şl relaţii mal strânse Intre ţările membre. în ari. 3, sunt detaliate activităţile care vor fi înfăptuite pentru atingerea obiectivelor stabilite. Celelalte articole ale Tratatului de la Roma reiau fiecare domeniu Vi parte şl I detaliază, 1 etapizează, prevăzând şl modalităţile prin care C.E.E. tşl va exercita prerogativele- Cu toate că Tratatul de la Roma nu prevedea, fel mod expres, unificarea bugetară, monetară şl a balanţelor de piăţl şi nici uniunea politică, dea lungul anilor, C.E.E. şf-a stabilit noi obiective, cuprinse fei documentele elaborate privind uniunea economică, monetară şl. fei final, cea politică.Tratatul de la Roma stabilea, pe srigă obiectivele Integrării economice, mecanismele pentru înfăptuirea lor treptată, dar sistematică.Uniunea vamală a fost concepută ca având un rol esenţial Vi cadrul acestui proces Ea este definită ca un spaţiu economic al cărui membri se angajează reciproc să nu Impună nici un fel de taxă vamală sau echivalentă şl nici restricţii cantitative, să aplice un tarif vamal extern comun faţă de ţările terţe, precum şl o legislaţie vamală de bază comună. Uniunea vamală se deosebeşte In mod esenţial de o zonă de liber schimb, care presupune desfiinţarea taxelor vamale şi a celor echivalente titre ţările zonei, pentru produsele originare din statele respective, fiecare ţară conservând Insă propria sa politică vamală faţă de ţările terţe. Ea a Intrat Vi vigoare la 1 Iulie 1968 şl sa realizat In condiţiile multor şi uneori îndelungate divergenţe şi a unor compromisluni titre aceste state, inlâturându-se treptat tarifele vamale şi contlngentărlle între ţările membre ale C.E.E. Liberalizarea circulaţie) mărfurilor a avut drept consecinţă lărgirea schim burilor intracomunltare, dar şl amplificarea concurenţei, înăsprirea el.în acelaşi timp, ţările membre caută pe diferite căi şl mai ales prin bariere şi instrumente netarifare, să-şl protejeze, Intr-o anumită măsură, pieţele naţionale.Politica agricolă comună este considerata, alături de uniunea vamală, ca obiectiv de bază al Integrării vest-europene. Elementele care stau la temelia pieţei comune agricole sunt: unicitatea preţurilor la produsele agricole ti interiorul comunrtăţil, preţuri care, de regulă, depăşesc pe cefe mondiale, având un rol stimulativ tn creşterea producţiei; preferinţele acordate achiziţionării produselor agricole din ţările membre; reglementarea Vi comun a pieţei principalelor produse agricole; sprijinirea politicii agrare

188

comune a ţârlor membre, solidaritatea financiară realizată prin intermediul Fondului European de Orien tare şl Garantare Agricolă (F.E.OG.A.) etc Date fiind deosebirile inerente Importante dintre interesele şi poziţiile ţărilor membre, realizarea politicii agricole comune a antrenat, încă de la început, multiple şi serioase controverse privind afirmarea şl perspectivele sale.Politica industrială a avut şi are un rol determinant tn înfăptuirea obiec trvelor pe termen lung ale C.E.E., ţinând seama şi de contribuţia industriei la formarea produsului intern brut In ţările membre De aceea, reglementările privind politica Industrială se referă la eliminarea obstacolelor tehnice din calea schimburilor, promovarea la nivel comunitar a întreprinderilor capabile să facă faţă concurenţei externe, susţinerea industriilor cu tehnologie avansata, restructurarea unor sectoare, creşterea eficienţei economice etc.Elemente concrete specifice ale mecanismului integrării vest- europene sunt prevăzute şi de politica energetică, politica în domeniul transporturilor, politica In domeniul ştiinţei şl cercetării, politica In domeniul materiilor prime, politica tn domeniul mediului înconjurător, politica în domeniul turismului, politica regională şl politica socială Astfel, liberalizarea circulaţiei capitalurilor avea ca scop dezvoltarea unor ramuri sau regiuni, proces de mare însemnătate în condiţiile progresului tehnico-ştilnţific contemporan şi pentru stimularea acestuia. Libera circulaţie a forţei de muncă, creând posibilitatea migrării forţei de muncă In interiorul CE E , a dus la o anumită diminuare a şomajului în unele ţâri, la asigurare cu forţă de muncă calificată a unor ramuri etc.Uniunea economică şl monetară a apărut drept consecinţă a preocupărilor susţinătorilor integrării de a continua. într-o formă mal dezvoltată, construcţia vest-europeană şi asigurarea armonizării politicilor economice Uniunea economică urmăreşte realizarea convergenţei politicilor economice ale statelor membre, prin orientări definite în comun Uniunea monetară este concepută ca o 2onă caracterizată prin convertibilitatea totală a monedelor, prin crearea unei monede unice administrată de o bancă centrală, prin asigurarea liberei circulaţii a capitalurilor etc Măsuri similare, ar urma să fie adoptate în domeniul politicii fiscale, mai ales prin armonizarea anumitor impozite, al ponticii de credit, precum şi al armonizării şl coordonării politicilor bugetare etc.în scopul transpunerii in practica a politicii comunitare, C.E.E dispune de un cadru instituţional adecvat, principalele instituţii comunitare fiind, începând din 1967, aceleaşi pentru toate cele trei comunităţi.Un rol deosebit 1 joaca, fn ultimii ani, In viaţa comunitară, Consiliul Vest-European, care se întruneşte de trei ori pe an şl în care ţările sunt reprezentate la cel mai înalt nivel, respectiv al şefilor de state şi de guverne. El este instanţa suprema care stabileşte liniile directoare ale activităţii C.E.E.. angajamentele poltticli comune, lanseazâ iniţiative de viitor, poate lua hotărîri numai în unanimitate.Comisia Executivi a C.E.E., alcătuită din 17 membrinumiţi pe o perioadă de 4 ani, este un organism de execuţie şl control.Ea veghează la aplicarea corecta, Vi toate ţările membre, a tratatelor şi deciziilor adoptate; reprezintă C.E.E. Vi raporturle sale cu restul lumii.

Consiliul Ministerial este singurul organism comunitatr ai carui membri –c âte un ministru din fiecare ţară - reprezintă în mod direct guvernele naţionale tn cadrul său. se realizează echilibrul dintre interesele fiecărui stat membru şi al C.E.E în ansamblu Acest organism este Investit cu putere de decizie efectiva şi rezolvă problemele de politică curentă, adopta actele juridice Importante. Parlamentul European este format din parlamentari aleşi prin sufragiu ; universal, pentru o perioadă de 5 ani, de către electoratul ţărilor comunitare Acest organism participă la procesul legislativ al C.E.E., adoptând proiectele de legi şi avizând propunerile Comisiei înainte de a fi supuse Consiliului Ministerial Parlamentul European este Vi mod efectiv consultat asupra tuturor I problemelor importante.Curtea de Justiţie a C.E.E., ca instituţie comunitară independentă de . celelalte Instituţii, decide asupra compatibilităţii cu tratatele comunitare a actelor Consiliului Ministerial, Comisiei Executive şi ale altor organisme ale C.E.E.Curtea de Conturi, creată ti 1975, sa Impus datorită sporirii volumului ' bugetului comunitar şl ca urmare a autonomiei financiare a Comunităţii. Ea are 1 atribuţii de control al bugetului C.E.E.

189

în cadrul C E.E. funcţionează un număr important de alte Instituţii care au, fel general, caracter consultativ, sub forma comitetelor consultative pe diferite | domenii.Rezultă, deci, că pentru a se înfăptui obiectivele Integrării vest - europene. 1 convenite de către ţările membre, a fost creat un mecanism Instituţional de acţiune, adaptat la specificul activităţilor C.E.E., care să permită analiza problemelor Vi termeni comunitari şl găsirea de soluţii ti vederea concilierii Intereselor naţionale cu cele comunitare Hotărârile majore se iau, de aceea, după îndelungi şl multiple negocieri şi dezbateri.Modalităţile concrete de transpunere In practică a politicii comunitare sunt următoarele recomandări, care nu au caracter obligatoriu; reglementări, care sunt valabile din momentul publicării lor Vi Jurnalul Oficial al Comunităţilor, directive, care comportă obligaţii numai tn anumite domenii, lăsând libertatea alegerii mijloacelor de acţiune; decizii, care sunt obligatorii din toate punctele de vedere.Actlvftăţlle financiare ale C.E.E. au marcat nu numai procesul tot mal amplu de Integrare vest-europeană, evidenţiat prin fiecare din etapele sale, dar au constituit şl unul dintre elementele cele mai dinamiceResursele financiare proprii ale C.E.E. au înlocuit treptat contribuţiile naţionale şl provin din: taxele vamale percepute la produsele Importate din exteriorul C.E.E.; preievârile agricole percepute la frontierele externe ale acesteia, pentru a alinia preţul produselor importate la nfvelul celor comunitare, o parte din taxa asupra valorii adăugate etc.Cea mai mare parte a cheltuielilor prevăzute in bugetul C E.E. este alocată intervenţiilor cu caracter economic, social, dezvoltării regionale etc; cheltuielile pentru funcţionarea comunităţii au o pondere mică, de câteva procente, în buget.Ţinând seama de obiectivele şl mecanismele cei sunt proprii, specificitatea C.E.E., ca forma complexa a integrării economice internaţionale, rezulta din trasaturile ei.2

în primul rând, C.E.E. reprezintă o uniune vamali, care şi-a propus ca obiectiv Înlăturarea progresivă a obstacolelor tri calea schimburilor reciproce dintre statele membre şl apare ca entitate unică tn raport cu ţările terţe,în al doilea rând, se defineşte ca o piaţă unică, propunăndu-şl realizarea, până la urmă, nu numai a liberei circulaţii a mărfurilor, cl şl a persoanelor, serviciilor şl a capitalurilorTn al treilea rând, prin realizarea uniunii economica şl monetare, se urmăreşte înfăptuirea convergenţei pollticlor economice ale ţârilor respective, introducerea unei monede unice, realizarea compatibilităţii titre politica naţională a fiecărei ţări şi cea comunitara.în al patrulea rând, o caracteristica a C.E.E. este şi faptul că dreptul comunitar reprezintă o ordina juridică autonomă, independentă de aceea a statelor membre, dotată cu propriile sale Instituţii, cărora le-au fost conferite anumite competenţe.Această ordine juridică comunitară implică drepturi şi presupune obligaţii nu numai Instituţiilor comunitare, cl şl statelor respective.Tn al clncdoa rând, obiectivele C.E.E. sunt mult mal ample şl profunde decât cele atribuite, ti genere, organizaţiilor Internaţionale, fiind vorba de domenii şi probleme economice şl sociale fundamentale ale statelor membre.15.3. Piaţa unică europeanăUna dintre caracteristlcfle principale ale procesului de Integrare economică vest-europoanâ o reprezintă şl faptul că. documentele care stau la baza sa conţin prevederi care să ducă la aprofundarea acestui proces, la realizarea liberei circulaţii a persoanelor, mărfurilor, capitalurilor şi serviciilor. De aceea, Integrarea economică Internaţionali a cunoscut, pe conţi netul european, o Intensificare puternică începând cu a doua parte a anilor '80, prin proiectul .marii pieţe integrate' şl al Spaţiului Economic European, cuprinzând ţârfle membre ale C.E.E. şl A E.L.S.Acest proces de amploare este irmerea acţiunii unor factori atât de natură politico- mnttară, cât mal ales d9 natură preponderent economicăFactorii da ordin polltlcc-r lîitar, cu efecte reale la nivel naţional, sub regional, corrtlnental şl mondt?!, pot fi subsumaţi procesului de detenstonare a raporturilor globale Interstatale, al căror caracter

190

conflictual a slăbit vizIbH. Ca urmare a relaxării potttfco-mCltaro, se tifăptuleşte dezideotoglzarea pronunţată a dialogului pan-european, acesta lind aşezat pe baze favorabile unei conlucrări tot mai ample şi profunde. Are loc conştientizarea puternica a popoarelor privind anacronismul divizării Europei şi a politicii de bloc. care au constituit factori puternici de frâna a progresului tuturor ţârilor şl a colaborării lor economiceFactorii de natură preponderent economică derivă din adâncirea inter dependenţelor economice internaţionale şi din evidenţierea avantajelor / economiei de piaţă, probate de-a lungul timpului şl ti privinţa ampiorii proceselor de conlucrare dintre state, inclusiv prin formele integraţionlste din Europa din perioada postbelică. Integrarea economică vest-europeana s-a dovedit. în ansamblu, a fl un proces benefic pentru toate statele participante de pe continent, dar şi pentru alte ţări.De aceea, integrarea economică în cadrul C.E.E. s-a lărgit continuu prin extinderea ariei geografice de cuprindere şl s-a adâncit prin trecerea la noi forme, mai diverse şi mai complexe, de conlucrare. Atracţia exercitată de către C.E.E. pentru toate statele europene, este un fapt real, mecanismele integrării economice vest-europene dovedlndu-şl valenţele pentru progresul tuturor statelor. în pofida multor dificultăţi şi poziţii divergente care s-au manifestat de-a lungul anilor.Dezvoltarea, tn ultimul deceniu, a procesului integrării economice vest-europene a avut ca obiective crearea unei pieţe interne unice până la Începutul anului 1993. precum şi accelerarea şl aprofundarea, ti continuare, a Integrării economice In cadrul C.E.E., prin realizarea, tn persepetrvă, a Uniunii Economice şi Monetare, precum şi a Uniunii Politice, ca etape ale procesului integrării spre obiectivul final - Uniunea Europeană.înfăptuirea reformei globale şl radicale a C.E.E. este cuprinsă In două documente elaborate de către Comisia Executivă a C.E.E. şi anume ti Actul Unic European, Iar partea sa economică este este inclusă în Cartea Albă. 4

Adoptată în iunie 1985, de către Consiliul Vest European şi Parlamentul C.E.E., Cartea Albă abordează, pentru prima dată. un proiect detaliat şl complet pentru crearea, în perioada 1985-1992, etapă cu etapa, după un calendar precis, a pieţei unice interne, respectiv a unui spaţiu economic dinamic şl flexibil, care să permită utilizarea optimă a resurselor umane, naturale şl financiare, precum şl folosirea acestei mari pieţe ca factor de dezvoltare economică. în acest document, se face un inventar al tuturor barierelor fizice, tehnice şi fiscale care determină controlul la frontiere şi care trebuie eliminate, pentru a înlătura toate obstacolele existente şi considerate ca o frână în realizarea unei veritabile plete unice. Se au în vedere, în acest scop, un număr de aproape iOO de texte legislative care să ducă la:a) eliminarea barierelor fizice, care determină controlul vamal la frontiere, cum ar fi diferenţe titre Impozitele indirecte, ajustarea preţurilor produselor agricole, norme diferite privind probleme veterinare şi fitosanitare, stabilirea de contingentări şi alte restricţii cantitative etc ;b) eliminarea barierelor de ordin tetinic. datorate unor deosebiri normative privind calitatea produselor, precum şl a unor norme specifice care protejează şi favorizează producătorii naţionali Cu alte cuvinte, este vorba de înlăturarea deosebirilor privind astfel de reglementări care reprezintă bariere autentice in calea liberei circulaţii a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor;c) eliminarea barierelor fiscale - adevărate distorsiuni ale concurenţei in-tracomunttare -, manifestate prin diferenţele de regim fiscal între ţările comu nitare. Se cere deci, ti mod Imperativ, un anumit grad de armonizare ta impozitul indirect şi la impozitele specifice, pentru a favoriza libera concurenţă.Prin urmare,piaţa unică internă înseamnă.un spaţiu economic european, dinamic şi omogen, bazat pe reguli comune şi condiţii egale de concurenţă; armonizarea modalităţilor de impozitare, recunoaşterea reciprocă a diplomelor şl libertatea de acces la toate profesiunile tn ţările respective: libertatea conferită întreprinzătorilor de a se stabili In toate ţările comunitare, lucru ce presupune armonizarea reglementărilor juridice; libertatea de mişcare a capitalurilor; coordonarea transporturilor; armonizarea normelor de calitate şl securitate etc.Bazele constituţionale ale programului de punere ti aplicare a acestor prevederi sunt stabilite ti Actul unic european semnat la 28 februarie 1989. Acest document defineşte piaţa unică drept „un spaţiu fără

191

frontiere interne, în care este asigurată libera circulaţie a persoanelor, a mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor''. El cuprinde, pe de o parte, prevederi referitoare la aprofundarea procesului de integrare economică "m cadrul C.E.E şi, pe de altă parte, reglementări privind cooperarea titre tarile membre tn domeniul politicii externe. Actul unic european are în vedere, alături de crearea pieţei unice, adoptarea unei politici adecvate şi In alte domenii, cum ar fi cel monetar, social, regional etc. Acestea sunt în strânsă legătură cu edificarea spaţiului unic Integrat, urmărindu-se armonizarea politicilor naţionale ale statelor membre şi dezvoltarea politicilor comune ale C.E.E.Prin conţinutul său, Actul unic european completează Tratatul de la Roma, recunoaşte competenţele Comunităţii Economice Europene ti realizarea unul ansamblu coerent şi performant ta nivel comunitar, fixează noi obiective şl stabileşte măsuri concrete pentru întărirea coeziunii economice şi politice în cadrul C.E.E. înlăturarea obstacolelor de orice fel, care afectează libera circulaţie a persoanelor a mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor, va stimula concurenţa şi. implicit, va duce la creşterea eficienţei şi stabilităţii comunitare.Un moment deosebit de important privind adâncirea şi amplificarea procesului de integrare în cadrul C.E.E.. la reprezentat reuniunea la nivel înalt a celor 12 membri ai organizaţiei, care s-a desfăşurat în perioada 9-10 decembrie 1991. în localitatea Maastricht. din Olanda Prin acordurile încheiate vizând uniunea economică şl monetară, pe de o parte, şi cea politică, pe de altă parte, această reuniune a schiţat - ti condiţiile existentei multor şi serioase divergenţe dintre participanţi - drumul pe care-l va parcurge C.E.E. pânâ la sfîrşitul actualului deceniu. în februarie 1992. a fost semnat. în aceeaşi localitate, de către ţările respective, Tratatul de creare a uniunii economice, monetare şi politice, cunoscut sub denumirea de Tratatul Uniunii Europene. El prevede transformarea C.E.E.. pânâ la sfîrşitul secolului XX, într-o Uniune Europeană Acest tratat urmează să intre In vigoare după ratificarea sa de către parlamentele ţărilor semnatare, iar după ratificare, realizarea Uniunii Europene va constitui teiul spre care se vor îndrepta, ti practică, ti primul rând, ţările actuale membre ale C.E.E.Această nouă etapă ti procesul de integrare economică şi monetara prevede şi punerea in circulaţie, până la sfîrşitul deceniului actual, a unei monede unice - ECU. (European Currency Unit) -. monedă efectivă, cu o însuşire indispensabilă, aceea a stabilităţii, şi crearea unei bănci centrale europene independente, cu o politică monetară comună, fundamentată pe rezervele valutare reunite ale tuturor ţărilor participante.Procesul de adâncire a Integraţii economice In cadrul C E E.are loc aproape concomitent cu negocierile dintre C.E.E. şi A.E.LS. pentru crearea Spaţiului Economic European la începutul anului 1993. care să înglobeze geografic aceleaşi ţări ca şi zona de liber schimb, respectiv cele 19 state membre aia ambelor comunităţi. Realizarea acestui obiectiv se deosebeşte de zona de liber schimb prin faptul că, ti afara de domeniul comercial specific zonei, prevede o cooperare mai extinsă într-un număr mai mare de domenii, in special tn cercetare şi dezvoltare, ti transporturi, în cel social şi chiar cultural, cele 19 st.i!.> unindu şi potenţialul economic într-o singură piaţă Spaţiul economic al celor două organţizaţii cuprinde circa 380 mii. locuitori, exporturile totale ale statelor respective reprezintă circa 45% din comerţul mondial, din care circa 32% constituie comerţul reciproc al celor 19 ţâri.Cu toate că acest proces va amplifica fluxurile colaborării economico Intraeuropene ca urmare a creşterii dimensiunii şi a diversificării structurale a pieţelor reunite ale statelor respective, ei va determina şi sporirea posibilităţilor de colaborare, pe baze concurenţiale, cu celelalte zone ale lumii. Spaţiul Economic European nu va avea caracterul unui bloc comercial, aiunui sistem închis de relaţii economice, cl va fi un cadru multilateral, deschis şi transparent, cu o reţea de raporturi economice reciproc avantajoase, bazate pe o concurenţă puternică. Astfel, procesul integrării economice europene şl evoluţia acestuia se dovedesc a fl un proces benefic atât pentru ţările respective, cât şl pentru alte zone geografice ale lumii, cu condiţia respectării prin cipiilor democratice care trebuie să guverneze raporturile economico internaţionale.Concomitent cu constituirea Spaţiului Economic European, se manifesta şl opţiunea declarată a ţărilor membre ale A.E.LS. ca şi a altor ţări europene, Inclusiv a celor aflate in tranziţie la economia de piaţa, de

192

a deveni membre alo C.E.E. Cooperarea economică europeană presupune o abordare complexă a problemelor şi priveşte toate principalele ramuri şi domenii ale activităţii economice. Cooperarea industrială, agricolă, tehnologică, ştiinţifică, trebuia să stea la temelia celorlalte domenii de cooperare economică, şi tn condiţiile respectării principiilor democratice care trebuie să guverneze raporturi!" economice dintre state Aceasta, deoarece In calea unităţii europene a stal şi continuă să se afle încă, alături de alţi factori, Inegalitatea nivelurilor de dezvol tare economică şl, de aici, varietatea intereselor economice ale diferitelor ţâri Dimensiunea europeană, concretizată prin piaţa unică, începând cu anul 1993, pune tri noi termeni desfăşurarea luptei de concurenţă la nivel comunitar şi, implicit, a competitivităţii agenţilor economici, concurenţa accentuându-se in fiecare ţară, nu numai din interior, dar şi din exterior. în acest nou spaţiu economic, fiecare ţara trebuie să dispună de unităţi economice care să obţină performanţe, să albă capacitatea competitivă , iar statele trebuie să-şi reconsidere strategiile de dezvoltare, iri vederea întăririi forţei competitive a propriilor agenţi economici.15.4. Relaţiile româno - comunitare şt integrarea tării noastre în Comunităţile EuropeneRomânia, prin aşezarea sa geografică şl prin complementarttăţile sale naturale şl, mal ales economice, precum şi prin tradiţii, model de civilizaţie, spiritualitate, aparţine spaţiului european. Opţiunea apropierii României de C.E.E., demersurile el pentru a deveni ţară asociată şi. Iri perspectivă, membră cu drepturi depline a Comunităţilor Europene, urmăresc dezvoltarea puternică a relaţiilor ei tradiţionale, pe toate planurile, cu ţările Europei.Raporturile României cu C.E.E. au început încă din anul 1969. când sau iniţiat negocieri tri vederea încheierii unor acorduri tehnice, negocieri finalizate In 1970. Ţara noastră a fost Inclusa, tn 1974, pe lista ţârilor beneficiare de preferinţe vamale generalizate; o serie de produse româneşti exportate pe pieţele ţârilor din Plata Comuna au fost astfel scutite, total sau parţial, de taxe vamaleRomânia a fost prima ţară din Europa de Est care a negociat şl încheiat cu CE E. un acord privind comerţul cu produse industriale (altele decât textile şi siderurgice). Prin acest document, care a intrat In vigoare la 1 ianuarie 1981. ţara noastră recunoştea, de facto, Comunitatea Economica Europeană ca entitate.La Iniţiativa părţii române, tn 1962. a fost adoptată recomandarea cu privire la extinderea posibilităţii de negociere a unul acord de comerţ, cooperare comerciala şi economică Intre România şl C.E.E. în următorii doi ani, au avut loc patru runde de discuţii exploratorii, la nivel de experţi în vederea clarificări) ariei de cuprindere a unul asemenea acord. Cu prilejul sesiunii anuale, din noiembrie 1986, a Comisiei mixte, partea română a insistat pentru începerea negocierilor privind încheierea acordului, lăsând să se înţeleagă că, odată cu aceasta, ar fi gata să procedeze la recunoaşterea diplomatică a CE E Au urmat trei runde de tratative care, In aprilie 1969, au fost însă suspendate oficial de către Consiliul de Miniştri al C.E.E.. ti semn de protest faţă de nerespectarea drepturilor omului In România.Dupâ revoluţia din decembrie 1989. raporturile dintre România şi Comunităţile Economice Europene au fost aşezate pe baze noi. Ţara noastră a primit ajutoare de urgenţă din partea .celor 12"; ea a fost inclusă pe lista statelor beneficiare de ajutoare nerambursabile, precum şl de programele iniţiate ti cadrul .Grupului celor 24".în vara anului 1990, după recunoaşterea oficială a C.E.E. şl acreditarea pe Ungă ea a primului ambasador, au fost reluate negocierile pentru încheierea Acordului de comerţ şl cooperare comercială şl economică, care a fost semnat In octombrie 1990, la Luxemburg, şl a Intrat In vigoare la 1 mal 1991. Totodată, ti decembrie 1991, a fost semnată Declaraţia de cooperare a României cu ţările A.E.L.S. Sprijinită de Comunitatea Europeană. România a devenit, ti ianuarie1991. beneficiara a asistenţei financiare acordată prin programul .Phare".La prima sesiune a Comisiei mixte constituită pe baza Acordului de comerţ şl cooperare comercială şl economică, delegaţia ţării noastre a înmânat preşedintelui părţii comunitare, scrisoarea prin care se cerea oficial începerea negocierilor ti vederea asocierii României la Comunităţile Europene. în ianuarie1992, pe baza hotărtii guvernului ţării noastre, sa format Comitetul Inter ministerial pentru relaţiile României cu Comunităţile Europene şl cu ţările A.E.L.S. El a avut mandatul de a coordona ansamblul

193

negocierilor privind asocierea României la Comunitatea Europeana şl, respectiv, dezvoltarea cooperării cu ţările A.E.L.S., pentru crearea zonei de comerţ liber titre părţiîn mal t992, s-au deschis negocierile propriu-zlse de asociere a României la Comunităţile Europene. Conţinutul acordului şl al anexelor a fost negociat titr-un timp record, la 17 noiembrie 1992 ele au fost deja parafate. Acest acord, care consacra deci integrarea României ti structurile europene, a fost semnat de către cele două părţi la i februarie 1993. la Bruxelles. România primind astfel statutul de asociat la Comunităţile Europene.Acordul de asociere, spre deosebire de înţelegerile precedente, are un caracter complex Pe lângă dezvoltarea cooperării economice, financiare şl culturale, acordul asigură un cadru adecvat dialogului pontic ti vederea unor legături foarte strânse ti acest domeniu. Un obiectiv important al acordului este sprijinirea tranziţiei ţării noastre ia democraţie şi economia de piaţă. Asocierea României se va realiza titr-o perioadă de tranziţie de maximum 10 ani şl se va concretiza prin asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şl forţe) de muncă. Referitor la circulaţia produselor, acordul se bazează pe regula asimetrie! concesiilor, ceea ce înseamnă că liberalizarea se va face mai reperin de către Comunitatea Europeană decât de către România Aceasta va asigura protecţie şi va da Industriei româneşti răgazul să se adapteze la condiţie unei concurenţe deschise. Dupâ intrarea ti vigoare a acordului. România va trece din categoria \&rior terţe, ti aceea a statelor faţă de care Comunităţile Europeno aplică un regim preferenţial. Schimbarea statutului României va aduce astfel avantaje care pot micşora costurile tranziţie) fa economia de piaţă.Perioada de tranziţie nu are nici o legătură cu aderarea României la Comu nrtâţile Europene Ţara noastră va primi statutul de membru cu drepturi depline, atunci când va îndeplini condiţiile necesare.Acordul European de Asociere a României la Comunităţile Europene va Intra ti vigoare după ce va fi ratificat de parlamentele celor două părţi, inclusiv de forurile legislative ale celor 12 state membre ale Comunităţilor Europene, proces care poate dura titre 12 şi te luni. Pentru a simplifica şl accelera Intrarea tui In vigoare, paralel cu acordul general, a fost negociat un acord Interimar, care permite aplicarea anticipată a prevederilor cu privire la colaborarea economică şl comerciala, domenii ce intră ti competenţa Comisiei Europene. Acordul respectiv a devenit operaţional de la 1 mal 1993. după avizarea sa de către Parlamentul European şl de către cel al României.Concomitent cu acţiunile concrete ale strategiei de integrare în structurile economice din Europa, ţara noastră are ti vedere câ realizarea acestor obiective nu implica numai accesul la facilităţile vamale etc, cl impune, înainte de toate, un nivel ridicat de competitivitate a ofertei româneşti, inclusiv ti domeniul calităţii mărfurilor. O Importanţă deosebită are, sl ti acest context. înfăptuirea strategiei privind restructurarea şi retehnologlzarea ti toate ramurile economie), creşterea puterii concurenţiale a tuturor agenţilor economici.