CURS 1

BAZELE GENERALE ALE TEORIEI ŞI METODICII JOCULUI DE FOTBAL

1. OBIECTUL TEORIEI Şl METODICII JOCULUI DE FOTBAL

Cunoaşterea multilaterală şi în profunzime a unui domeniu constituie o necesitate şi tot odată o

condiţie pentru eficienţa acţiunilor celor ce activează în domeniul respectiv.

Activitatea fotbalistcă constituie fără îndoială o realitate obiectivă si implicit un segment

particular de cunoaştere. Studierea acestui fenomen revine Teoriei şi Metodicii jocului de fotbal,

ca parte constitutivă a disciplinei ştiinţifice sportive - Fotbal. Jocul de fotbal trebuie privit

multilateral, dar convergent şi analizat după criterii ştiinţifice. Cunostiinţele din domeniul

fotbalului, atât cele referitoare la informaţia teoretică cât şi cele metodice, se constituie într-un sistem

deschis, ce se îmbogăţeşte, diversifică şi se aprofundează continuu.

Teoria şi metodica jocului de fotbal, ca parte constitutivă a teoriei şi metodicii generale a

jocurilor sportive, are ca domeniu propriu de cercetare, studierea activităţii ludice specifice jocului de

fotbal şi a influenţelor acestuia asupra personalităţii umane. Pentru aceasta dispune de un ansamblu

de date teoretice şi practice, care îi asigură o bază proprie de autoperfecţlonare.

Teoria şi metodica jocului de fotbal are metode proprii de cercetare, particularizate

fenomenului, precum si legităţi specifice, concretizate în principii, cerinţe, norme şi reguli,

caracteristice fotbalului. Înţeleasă în acest context teoria şi metodica fotbalului generalizează

experienţa domeniului, transformându-o în norme de lucru, prospectând posibilităţile de îmbunătăţire

continuă a efectului activităţii practice.

Teoria fotbalului cuprinde un ansamblu foarte vast de cunoştiinţe, organizate într-un sistem logic

şi coerent, care descrie şi explică acest fenomen. Avem deci de-a face cu două noţiuni : descrierea

conţinutului jocului, care este în principal constatativă si explicarea lui, consecinţă a cunoaşterii lui

profunde prin cercetare ştiinţifică.

Teoria fotbalului trebuie considerată ca un sistem deschis, dinamic, complex, adaptiv şi

anticipativ. Aceasta preia şi generalizează elementele practicii şi cercetării ştiinţifice proprii, precum şi

elementele aparţinând altor ştiinţe sau activităţi cu care se află în corelaţie. Acestea reprezintă de fapt

1

principalele izvoare ale teoriei fotbalului. Existenţa unei teorii separate pentru jocul de fotbal s-a

impus ca o necesitate, aceasta având de răspuns la numeroase si complexe probleme, precum studiul

conţinutului jocului, istoricul jocului, procesul didactic, optimizarea componentelor antrenamentului,

forma sportivă, selecţia, studiul concepţiei de pregătire şi joc, etc.

Teoria fotbalului are un pronunţat caracter activ, reflectat în contribuţia la perfecţionarea practicii,

lucru ce se realizează în principal prin componenta aplicativă a teoriei, metodica fotbalului.

Metodica fotbalului este parte integrantă a teoriei fotbalului, ce exprimă şi valorifică funcţia

aplicativă a acestuia. Metodica fotbalului preia şi adaptează la specific principiile, metodele şi

mijloacele generale ale pedagogiei, ale ştiinţei educaţiei fizice şi sportului, metodicii

antrenamentului sportiv, precum şi metodologia jocurilor sportive. Metodica fotbalului cuprinde

principiile, metodele şi mijloacele specifice instruirii în fotbal. Acestea sunt preluate din

activitatea practică şi din rezultatele cercetării ştiinţifice proprii, fiind apoi explicate si generalizate.

Metodica fotbalului constă din cunoştinţele, priceperile şi deprinderile necesare tehnologiei

instruirii şi educării jucătorilor şi echipelor. În acelaşi timp, este parte constitutivă şi indispensabilă a

pregătirii specialiştilor domeniului. Principalele capitole şi activităţi componente ale metodicii

fotbalului se referă la metodica selecţiei, a antrenamentului integral, metodica pregătirii pe

factorii antrenamentului, planificarea şi evidenţa, metodica organizării activităţii fotbalistice, etc.

Din expunerea conceptului despre metodica fotbalului reiese sarcina acesteia de a forma

specialiştii domeniului, capabili să aplice în practică tehnologia pregătirii jucătorilor şi echipei, precum şi

tehnologia specifică celorlalte sectoare aferente ( arbitrajul, organizarea, etc.).

1.1. FOTBALUL CA DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ

Fotbalul a parcurs de la apariţia lui şi până astăzi o lungă perioadă de dezvoltare şi progres,

constituindu-se astăzi într-un domeniu foarte complex al vieţii sociale, într-o civilizaţie în care ştiinţa

şi tehnica ocupă un loc prioritar, cunoaşterea multilaterală şi aprofundată a unui fenomen constituie

o necesitate şi în acelaşi timp o condiţie pentru eficienţa acţiunilor tuturor celor care studiază şi

activează în acest domeniu.

În momentul actual, dispunem de un sistem de discipline ştiinţifice cu diferite grade de

generalizare, ce formează „Ştiinţa educaţiei fizice si sportului", o sumă de discipline ştiinţifice ce

abordează din diferite puncte de vedere domeniul sportiv. Prin logica propriei dezvoltări, concomitent cu

dezvoltarea ştiinţei educaţiei fizice şi sportului, fotbalul si-a dobândit statutul de disciplină ştiinţifică.

2

Fotbalul constituie un domeniu particular de cunoaştere, care este studiat şi investigat de disciplina

ştiinţifică Fotbal. Considerarea fotbalului ca disciplină ştiinţifică sportivă priveşte în principal specialiştii

domeniului profesori si antrenori).

Fotbalul ca disciplina ştiinţifică sportivă este integrat în teoria şi metodica jocurilor sportive şi

împreună cu aceasta în ştiinţa educaţiei fizice şi sportului.

Fotbalul este o disciplină de sinteză bio-psiho-socio-pedagogică, având ca obiect de studiu:

• conţinutul jocului şi a întregii activităţi legate de fotbal, în vederea perfecţionării

acestuia.

• legităţile si metodologia antrenamentului şi jocului în scopul maximalizării

disponibilităţilor de performanţă individuală şi colectivă

• perfecţionarea multilaterală a fiinţei umane în contexul său social prin practicarea

sistematică a jocului.

O primă caracteristică a fotbalului ca disciplină ştiinţifică este pluri şi interdisciplinaritatea,

Fotbalul poate fi investigat atât de pe poziţiile ştiinţelor, ramurilor şi disciplinelor ştiinţifice care se

ocupă de fiinţa şi personalitatea umană, cât şi prin coordonarea şi convergenţa cercetării ştiinţifice

asupra aspectelor practice, teoretice, metodice şi organizatorice ale jocului.

O altă caracteristică este aplicabilitatea, ce reiese din faptul că majoritatea investigaţiilor vizează

perfecţionarea metodelor şi mijloacelor de realizare a funcţiilor fotbalului, atât ca joc sportiv, cât şi ca

mijloc de educaţie şi cultură.

Cercetarea şi fundamentarea ştiinţifică în domeniu! fotbalului s-a realizat etapizat. Bogata experienţă

practică, cercetarea ştiinţifică, literatura de specialitate, numeroasele studii, creşterea impresionantă a

cantităţii şi calităţii sistemului competiţional, au contribuit la acumularea de numeroase cunoştinţe

teoretice şi practice. Acestea au avut ca efect şi aprofundarea cunoaşterii în acest domeniu de activitate.

Sistemul de cunoştinţe specific fotbalului, atât informaţia teoretică, cât şi priceperile şi deprinderile

tehnice, tactice şi metodice se îmbogăţesc si diversifică continuu. Studierea fotbalului ca disciplină

ştiinţifică sportivă în cadrul ştiinţei educaţiei fizice şi sportului a determinat şi întrebuinţarea unei

terminologii ştiinţifice proprii ce cuprinde un sistem de termeni şi noţiuni cu care se operează în teoria şi

practica acestuia. Fotbalul beneficiează de un microsistem terminologic propriu, deschis, care este în

continuă creştere, fenomen caracteristic de altfel oricărui domeniu ştiinţific. Definirea termenilor

specifici, elaborarea şi precizarea acestora 's-a impus ca o necesitate pentru interpretarea unitară a

noţiunilor, ce permit comunicarea între specialişti, precum si între aceştia si jucători.

Fotbalul ca disciplină ştiinţifică sportivă are metode de cercetare specifice ştiinţei educaţiei

3

fizice şi sportului, precum şi a celorlalte ştiinţe conexe, Aplicarea acestor metode de cercetare are un

caracter complex, dar şi de particularizare, de adaptare fa specificul jocului. Enunţiativ, iată câteva

metode de cercetare utilizate în fotbal : documentarea, observarea, experimentul, modelarea, testele,

antropometria sportivă, metode sociometrice, etc.

Ca părţi constitutive ale disciplinei ştiinţifice sportive fotbal avem:

• teoria şi metodica jocului de fotbal

• practica antrenamentului şi jocului

• cercetarea ştiinţifică fundamentală şi aplicativă.

1.2.FOTBALUL CA DISCIPLINĂ SPORTIVĂ

Statutul şi denumirea de disciplină sportivă îi este conferit fotbalului de cadrul organizatoric şi

sportiv instituţionalizat pe plan naţional şi internaţional, precum şi de aderarea la organismul

internaţional de coordonare şi conducere a acestei discipline sportive în relaţiile internaţionale.

Baza instituţională pentru fotbal cuprinde :

• unităţile sportive constituite din echipe în asociaţii şi cluburi sportive ce se pregătesc

organizat şi participă în competiţiile

organizate conform unui calendar competiţional

• existenţa Federaţiei Române de Fotbal (F.R.F.), organ central cu statut de persoană juridică,

afiliată la F.I.F.A., care conduce şi coordonează activitatea fotbalistică în ţară, întreţine relaţii

statutare cu F.l.F.A., cu celelalte organisme internaţionale abilitate, cu federaţiile naţionale

ale altor ţări

• participarea la competiţiile internaţionale, amicale şi oficiale, sub egida şi controlul F.I.F.A.,

a echipelor reprezentative naţionale si de club.

1.3. FOTBALUL CA DISCIPLINĂ DE ÎNVĂŢĂMÂNT

Această ipostază a fotbalului reprezintă o parte componentă a conceptului despre acest joc sportiv,

care îşi găseşte aplicabilitatea în unităţile şi formele de învăţământ care au drep scop formarea -

calificarea şi perfecţionarea specialiştilor în fotbal.

Este vorba despre A.N.E.F. şi Facultăţile de Educaţie fizică şi sport, şcolile de antrenori,

4

cursurile de instructori sportivi. Cursanţii şi absolvenţii acestor unităţi de învăţământ trebuie să

parcurgă şi însuşească toate elementele conceptului despre fotbal. Prin asimilarea de cunoştinţe,

priceperi şi deprinderi, cu precădere metodologice, teoretice şi practice, aceştia vor putea conduce

procesul didactic de formare si perfecţionare a jucătorilor si echipelor ce vor activa în diversele

eşaloane ale fotbalului.

1.4. FOTBALUL CA MIJLOC AL EDUCAŢIEI FIZICE

Fotbalul este unul dintre cele mai importante jocuri sportive colective, o formă specifică de

manifestare şi practicare a exerciţiului fizic, o activitate socială subordonată cerinţei perfecţionării

dezvoltării fizice şi capacităţii motrice a oamenilor, cu valoare educativă deosebită.

Caracterul lui formativ se datorează cumulării efectelor sanotrofice cu influenţele şi efectele

educative ale practicării acestuia. Considerarea fotbalului ca mijloc al educaţiei fizice, alături de celelalte

jocuri sportive, reprezintă recunoaşterea funcţiei formative a acestuia.

Fotbalul este unul din mijloacele tipice ale educaţiei fizice si sportive modeme, ce contribuie la

integrarea socială a tinerilor si la pregătirea lor multilaterală, prin activitatea ludică specifică practicării lui.

Fotbalul este un domeniu care include un sistem de exerciţii fizice diversificate, grupate într-o tehnică

proprie, ordonată prin regulamente precise şi unice. Fotbalul reprezintă un mijloc principal al educaţiei

fizice în învăţământul de toate gradele, între cele două activităţi sociale, educaţia fizică şi fotbalul (j°c

sportiv), există o relaţie de mare însemnătate teoretică şi practică. Elementul cel mai elocvent al acestui

raport este furnizat de infuzia de tehnică fotbalistică în sistemul mijloacelor educaţiei fizice,

modernizând conţinutul acesteia, în acelaşi timp, fotbalul urmăreşte valorificarea maximă a

înclinaţiilor participanţilor spre acest domeniu de manifestare.

Integrat fiind educaţiei fizice, se realizează o fuziune între educaţia fizică şi sportivă, aceasta

din urmă reprezentând în esenţă utilizarea fotbalului atât pentru realizarea obiectivelor de instruire si de

performanţă proprii, cât şi pentru realizarea obiectivelor şi funcţiilor educaţiei fizice. Practicarea

fotbalului rezolvă multiple probleme ale educaţiei fizice şi sportive, dintre care enumerăm :

întărirea sănătăţii (funcţia sanotrofică )

dezvoltarea calităţilor biomotrice, cu precădere a celor specifice fotbalului

dobândirea unor tehnici proprii jocului

formarea personalităţii multilaterale a individului

Ca mijloc al educaţiei fizice, fotbalul este strâns legat de noţiunea de întrecere, prin care se

5

evidenţiază calităţile individuale şi colective, precum şi stadiul de pregătire, întrecerea dezvoltă

spiritul de colectivitate şi de competivitate, capacitatea de autoorganizare si autoconducere.

Considerat sub acest aspect educaţional, fotbalul este un instrument unanim acceptat, ce

contribuie la realizarea funcţiilor educaţiei fizice şi sportive.

În sinteză, fotbalul contribuie la cultura sportivă a practicanţilor, ce însumează un sistem larg

de cunoştinţe { informaţii ), priceperi şi deprinderi de practică sportivă.

1.5. FOTBALUL CA SPORT COMPLEMENTAR

Calitatea de sport complementar este atribuită fotbalului ca o consecinţă a influenţelor acestuia

asupra calităţilor motrice si psihice, a valorii lui educative multilaterale.

Fotbalul este de departe cel mai frecvent utilizat sport complementar, atât în metodologia

celorlalte jocuri sportive cât şl a celorlalte sporturi. El este şi poate fi practicat în toate perioadele

antrenamentului, pregătitoare, competiţionale sau de tranziţie, diferenţiat în funcţie de

obiectivele metodice ale etapei de antrenament respective.

Fotbalul reprezintă şi avantajul de a putea fi practicat pe suprafeţe de teren de dimensiuni

diverse, în aer liber sau în săli, cu un număr diferit de jucători.

Din punct de vedere metodic, fotbalul poate fi folosit ca mijloc de pregătire a aparatului

locomotor ( încălzire generală ), ca mijloc de pregătire fizică generală, dar si ca mijloc de agrement

sportiv ţ odihnă activă, recreere sportivă).

1.6 FOTBALUL CA SPECTACOL SPORTIV

Fotbalul este o creaţie a omului, care a apărut şi s-a dezvoltat odată cu civilizaţia, fiind o

componentă importantă a culturii materiale si spirituale universale. Fotbalul este în primul rând o

creaţie a omului, o cucerire culturală, practicarea lui constituind un act de cultură.

Extinderea la nivel planetar si dezvoltarea accelerată, a făcut ca fotbalul să devină o agreabilă

formă de comunicare, cu o puternică atracţie şi mobilizare a milioanelor de spectatori. Fotbalul

poate fi socotit un limbaj universal al secolului nostru, o componentă importantă a vieţii sociale.

Într-o lume în care pacea şi echilibrul reprezintă şanse pentru supravieţuire, fotbalul transmite

cu generozitate un mesaj nobil către milioanele de simpatizanţi de îmbunătăţire a relaţiilor dintre

oameni, naţiuni şi continente.

Fotbalul este unul dintre cele mai răspândite şi atractive jocuri sportive şi implicit spectacole

6

sportive. De aici necesitatea ca lupta sportivă, prestaţia echipelor în teren să aibă caracteristicile

unui spectacol, dominat de principiul fair-play-ului.

Marile competiţii cu caracter continental şi mondial, stârnesc un interes considerabil în rândul

spectatorilor, în decursul anilor, spectacolul fotbalistic a cunoscut forme si conţinuturi diverse.

Astăzi, numărul spectatorilor a celor din tribune, a celor din faţa televizoarelor a crescut în mod

exploziv.

Jocul de fotbal nu este numai lupta dintre competitori pentru dovedirea superiorităţii ci si un

spectacol pentru un public tot mai numeros şi mai exigent. Nevoia de spectacol a marelui public a

stimulat şi creşterea spectaculozităţii jocurilor.

Participarea publicului este resimţită dintotdeauna în mod specific de către jucători. Influenţele

exercitate de spectatori asupra jucătorilor şi antrenorilor nu sunt de neglijat.

Spectatorul cunoaşte foarte bine jocul, iar exigenţa şi pretenţiile sale faţă de calitate sunt pe

deplin justificate. Spectatorul apreciază subtilităţile tehnice, acţiunile si combinaţiile spectaculoase,

golurile ingenios marcate şi îşi manifestă din plin şi zgomotos entuziasmul pe care toate acestea le

produc.

7

CURS 2

DATE PRIVIND ISTORICUL JOCULUI DE FOTBAL

Indragit de milioane de oameni, practicat cu ardoare de alte milioane, fotbalul isi are originea in

negura veacurilor practicat la inceput sub forma unor jocuri rudimentare evoluand pe parcursul

timpului odata cu evolutia societatii.

Paternitatea lui este revendicata de francezi prin a lor “LA SOULE”, de italieni prin “Gioco di

Calcio” dar adevarata lui origine apropiata jocului de astazi revine englezilor care au fixat primele

reguli.

Pana a ajunge insa aici ar fi interesant de facut o incursiune in timp unde, vechimea jocurilor cu

mingea practicate de diferitele popoare au prefatat aparitia jocului de fotbal de azi.

La mexicani, indienii din tribul TARAGUMARA practicau un joc cu semnificatii magice intre

doua grupuri de oameni pe directia vest-est pe distante variind intre 2-300 km disputandu-si niste mingi

mari.

In Oceania se practicau jocuri cu mingea confectionate dintr-o nuca de cocos sau dintr-o basica

de cangur umpluta cu par iar in Asia cu o minge din piele de ren umpluta cu muschi sau licheni.

Eschimosii practicau si ei in timpul zilei polare un joc numit “AQSAQTUK” folosind o minge

mare in care se urmarea mentinerea cat mai multa a mingii si introducerea ei intr-o poarta. Partida se

desfasura intre doua localitati pe perioada a mai multor zile la ea participand atat barbatii cat si femeile.

Caracteristicile acestor jocuri practicate de popoarele primitive o constituie faptul ca aceste

jocuri aveau de regula un caracter magic determinat de directiile in care se desfasurau si perioadele

anului.

Jocul cu mingea la popoarele antice

Evolutia societatii precum si faptul ca la popoarele antice, educatia fizica facea

parte din educatia zilnica a tineretului ca factor de pregatire militara, jocurile cu mingea incep sa capete

un caracter spotiv de intrecere.

In Egiptul antic jocul cu mingea era practicat folosindu-se o minge cu diametrul de 10 cm di

pietre sau gresie sfaramicioasa.

8

In China acum 2000 de ani sub dinastia HAH se practica un joc cu mingea numit “ISU-KHU”

(minge sutata), mingea fiind confectionata din piele si umpluta cu pene si par care trebuia introdusa

intr-o gaura de circa 350 cm facuta dintr-o plasa de matase intinsa intre 2 prajini de bambus.

Intrecerile se desfasurau in fata imparatului intre doua echipe care conduceau mingea cu miscari

gratioase folosind picioarele, pieptul sau umerii.

Desfasurat in alte ocazii jocul devenea mai aprig forta, viteza si indemanarea dand castig de

cauza unei echipe.

Japonezii se pare ca sunt creatorii celei mai armonioase forme de joc cu mingea in sec. V i.e.n.

practicand un joc cunoscut sub numele de “KEMARI” care se mai practica si astazi in unele regiuni ale

Japoniei fiind asemanator cu cel practicat in China.

Cele doua jocuri vor deveni germenii jocului de fotbal classic asa cum il vom gasi la grei si

romani.

Cu o cultura a educatiei corpului datorata pregatirii militare, in Grecia, “SPHERA

EPISCHIROS” sau mingea de piatra era jocul care aducea oarecum cu fotbalul.

Era un joc mai barbatesc practicat de tineri, desfasurandu-se intre doua echipe cu numar

nedefinit de competitori care manevrau o minge ce trebuia dusa la o tinta. Putem mentiona ca vajnic

practicant al acestui joc marele poet SOFOCLE renumit pentru dibacia sa in jociul cu mingea.

Odata cu cucerirea Greciei de catre romani, acestia prind gustul exercitiului fizic si printre altele

au prins si gustul jocurilor cu mingea practicate de greci perfectionandu-le sau inventand altele.

Cel mai cunoscut si raspandit joc, “HARPASTRUM” era cel mai apropiat ca forma si continut

de fotbalul practicat astazi.

Jocurile cu mingea la popoarele medievale.

In evul mediu educatia fizica cunoaste o stagnare dar practicarea jocurilor cu

mingea continua fundamentata pe vechile obiceiuri.

In Italia era foarte raspandit “Gioca di Calcio” in care mingea era manevrata cu piciorul dar si

cu mana si se desfasura intre doua echipe de cate 27 de jucatori grupati cate 3-4 avand denumiri

specifice corespunzatoare plasamentului din teren.

Terenul era de dimensiunea 100/30 avand drept porti la capete cate un cort viu colorat in care

trebuia introdusa mingea.

Folosire mainii in manevrarea mingii constituie un motiv care nu-i poate acorda Italiei

9

paternitatea jocului de fotbal.

Dupa Renastere, “Gioco di Calcio” decade lent, locul lui fiind luat de alte jocuri preponderente

fiind cele in care manevrarea mingii se facea cu mana.

In Franta cel mai raspandit joc cu mingea era “La soule” practicat cu ardoare intre doua

localitati pe suprafete mari, in piete , pe strazi.

Devenind tot mai aprig disputat, generand multe accidente, regii Filip al V-lea(1319), Carol al

V-lea si Ludovic al XI-lea au emis edicta prin care interzicea practicarea lui in zilele de lucru,

practicarea lui cu mai multe prudenta, folosirea unei mingi mai mari pentru evitarea accidentelor.

In 1147 apare intr-o cronica o mentiune cu privire la marimea mingii precum si faptul ca ea

trebuia manevrata numai cu piciorul fiind interzisa folosirea mainii.

Dezvoltarea jocului cu mingea lovita cu piciorul are in Anglia o situatie mai deosebita, evolutia

lui fiind mai rapida si directionata spre fotbalul practicat astazi.

Cronicarii englezi, sustin ca odata cu cucerirea Britaniei de catre romani, acestia au incurajat si

stimulat dezvoltarea Horpastrumului, jocul evoluand spre forme tot mai bine conturate si practicat de

mese din ce in ce mai mari de oameni.

Sportul cu mingea pomenit in hrisoavele din anul 1175 a cunoscut la englezi mari fluctuatii

pana in secolul al XVII-lea, de la perioade de inflorire pana la totala lui interzicere de catre forurile

bisericesticare dadeau edicte de condamnare acestui “joc diavolesc”.

In “Survey of Cornwall” a lui Carew(1602) gasim primele descrieri ale acestui joc in doua

variante “HURLING AT GOALES” la care luau parte intre 30-60 jucatori impartiti in doua tabere pe

un teren 100/100, care trebuiau sa introduca o minge mare din piele printer doua gramezi de lemne care

constituiau portile. Ca o regula principala era respectata dispozitia ca nici un atacant sa nu se gaseasca

inaintea mingii ceea ce aminteste de actuala regula de “Ofsaide”.

A doua varianta “HURLING OVER COUNTRY” se juca pe camp intre tinerii dintre doua

comune sau doua cartoere apropiate, portile fiind reprezentate de arbori sau case printer care trebuia

introdusa mingea, distanta de la o poarta la alta variind de la cateva sute de metrii pana la cativa

kilometrii.

Jucatorii scrie – “Carew”- treceau peste garduri si gropi, prin maracini si mlastini, putand fii

zariti cate odata 20-30 de jucatori balacindu-se in apa pana la brau, luptandu-se cu ardoare pentru a

intra in posesia mingii.

Odata cu revolutia burgheza din Anglia de la inceputul secolului al XVII-lea care l-a avut in

frunte pe Oliver Cromwell, mare amator de jocuri cu mingea, acestea iau amploare, secolul al XVIII-

10

lea gasindu-le intr-o evolutie continua pe tot teritoriul Angliei.

Practicantii cei mai entuziasti erau scolarii si studentii renumitelor Colegii engleze care preferau

prima varianta “Hurling at Goales” care putea fi practicat oricand pe terenuri anume delimitate si

apropiate de scoala.

Astfel in orasul RUGBY elevii dispuneau de un teren excellent gasonat pe care jucau

“HURLING AT GOALES” respectandu-i regulile initiale.

Scolile din CHESTERHAUSE si WESTMINSTER, avand curtile pavate cu dale de piatra,

jucatorii au fost nevoiti sa renunte la placaje fiind obligate sa conduca mingea cu piciorul ceea ce a

adus la o a doua denumire a jocului: “dribling gam”. Aceste doua jocuri au inceput sa-si croiasca

drumuri distincte “Hurling at Goales”, practicat in RUGBY a dus la rugbyul de astazi, iar cel numit

“Dribling games” a evoluat spre fotbalul de astazi.

Jocul de fotbal in perioada moderna

Evolutia permanenta a jocului cat si simplitatea lui a dus la raspandirea in scoli, colegii si

universitati, numarul practicantilor crescand mereu fapt care a determinat introducerea unor reguli care

au ordonat jocul, a limitat numarul jucatorilor si suprafata terenurilor.

Promotori ai noului, discipolii universitatii Cambridge jucau in 1855 “dribling games”, in 1857

cei din SHEFIELD infiinteaza primele cluburi: “SHIFIELD CLUB” si

“HULLAM CLUB” iar jucatorii de rugby isi infiinteaza si ei primele cluburi in 1858 “RICHMOND

FOOTBAL CLUB”.

Incercarile facute de a elabora un regulament comun pentru cele doua jocuri nu au dus la nici un

rezultat fapt care a dus la o ruptura astfel ca, la 26 octombrie 1863 ia fiinta in Anglia (si de fapt in

lume) prima asociatie de fotbal, mai tarziu aparand si o asociatie de rugby.

Astfel in 1863, se elaboreaza primul regulament redacta pentru fotbal cu 13 articole care fixeaza

numarul de jucatori la 11: 1 portar (carenu avea voie sa foloseasca mainile), 1 jucator plasain in fata

portarului pentru a-l ajuta la aparare, restul de jucatori (9) erau asezati la centru pentru sustinerea

atacului.

Dupa marcarea golului se schimbau portile (asemanatoare celor de rugby) golul fiind valabil

cand mingea trecea pe deasupra barei transversale.

Numarul redus al aparatorilor: 2 contra, 9 atacanti, se datora reguliii deosebit de severe a

11

ofsaidului care prevedea ca “ orice coechiper aflat inaintea jucatorului cu mingea se considera afara din

joc”.

In 1866 s-a produs prima modificare a regulamentului de joc privitoare la ofsaid care prevedea

acum ca, jucatorul poate fi considerat afara din joc daca nu are in fata lui 3 jucatori adversi, portarul si

doi aparatori si s-a fixat inaltimea portii la 5.50 m iar /si golul era valabil cand mingea in poarta pe sub

bara.

In 1871 portarul are voie sa foloseasca mainile in apararea portii iar in 1873 s-a legiferat

cornerul.

In anul 1875 s-au fixat dimensiunile actuale ale portii 2,44 m – inaltime si 7,32 m lungimesi s-a

hotarat ca terenul sa fie schimbat la pauza.

Anul 1881 a adus pe teren arbitrul, acesta avand rolul de a acorda un punct in defavoarea

echipei al cauei jucator (altul decat portarul) opera mingea cu mana sa intre in poarta .

In 1853 se modifica aruncarea de la margine executandu-se cu ambele brate iar in 1886 i-a

fiinta “International Board” care se va ocupa de acum inainte cu modificarea regulilor de joc. In 1891

se reglementeaza lovitura de pedeapsa(penalty) stabilindu-se executarea ei din orice punct al unui

semicerc cu raza de 11 m.

Anul 1894 aduce in regulament clauza in care deciziile arbitrilor discutate in prealabil cu

capitanii celor doua echipe sa fie fara apel. In anul 1902 s-a stability definitive suprafata portii si

suprafata de pedeapsa hotarandu-se executarea loviturii de la 11 m (penalty) de la un punct fix la 11 m

de centrul portii.

In anul 1904 ia fiinta F.I.F.A. (Federatia Internationala de Fotbal Asociatie) care se va ocupa de

problemele fotbalului international.

Anii 1924 si 1925, aduc modificari importante si definitive privind regula de “ofsaide” (doi

aparatori poarta si atacant – un portar si un aparator).

Evolutia rapida a fotbalului a facut ca dupa Anglia, 1873 sa ia fiinta federatii nationale in Scotia

si Irlanda de Nord, in 1889 Olanda si Danemarca, in 1893 Argentina, 1898 Italia, 1901 Germania, 1908

Franta, 1914 Brazilia si Portugalia etc.

Conservatorismul englez da castig de cauza baronuui Pierre de Cubertin care reuseste pana in

1904 (aparitia F.I.F.A.) sa organizeze trei editii ale Jocurilor Olimpice la care fotbalul a fost present.

Paradoxal printer membrii fondatori ai F.I.F.A. nu s-a aflat si Anglia.

12

Fotbalul in Romania

Aparitia jocului de fotbal in tara noastra este datata cu aproximatie in jurul anului 1899, fiind

legata de studentii romani care studiau in strainatate cat si de prezenta functionarilor straini de la

societatile petroliere si textile care practicau acest joc in timpul lor liber.

Se considera ca primele jocuri la Bucuresti se datorau studentului Mario Gebauev care, venind

in vacanta din Elvetia in 1903a adus cu el o minge.

Primul joc amical a avut loc dupa relatarile lui Mario Gebauev pe maidanul de la Sosea intre

doua echipe constituite ad hoc, in care portile erau delimitate de imbracamintea jucatorilor.

Gh. Nicolaescu care locuia in apropierea maidanului, pasionat practicant al acetui joc a facut o

propaganda asidua acestui joc printe colegii lui de liceu acestia din urma inscriindu-se in clubul

“Olimpia” prima “adunatura”organizata de Vireu capitanul ei in 1905.

Inainte de 1905, in Bucuresti nu se poate vorbi de o activitate organizata, fotbalul practicat de

elevi si studenti rezumandu-se la “miute” desfasurate pe terenuri neamenajate, prima intalnire

regulamentara fiind datata in 1902 si s-a desfasurat intre doua echipe din Bucuresti formate numai din

straini.

Ca data importanda privind activitatea organizata este anul 1905 cand la Bucuresti ia fiinta

primul club de fotbal “F.C. Olimpia”, doi ani mai tarziu (1907) ia fiinta la Ploiesti “F.C. United”, iar in

1909 se infiinteaza la Bucuresti al doilea club “F.C. Colentina”.

Majoritatea jucatorilor acestor echipe proveneau din randul salariatilor straini ai firmelor straine

care funcionau in tara noastra.

In anul 1909 sub conducerea “Asociatia Sporturilor Atletice” din Romania se organizeaza

primul campionat national(de fapt o cupa) disputat intre cele trei echipe de mai sus amintite, in doua

tururi si doua retururi castigat de F.C. Olimpia Bucuresti. Al doilea titlu este castigat de F.C. United

Ploiesti in campionatul 1911-1912.

Prima intalnire internationala are loc in anul 1909 la 26 octombrie intre o selectionata a celor 3

cluburi si “Sporting Club Universitar” Cluj (Austro-Ungaria) castigat de clujeni cu scorul de 5 la 4.

Al doilea joc international a avut loc in anul 1911 cu Galatasaray Istanbul care se intorcea dintr-

un turneu efectuat in Ungaria.

In anul 1912 in cadrul “Federatiei societatilor sportive” din Romania ia fiinta o comisie centrala

de fotbal al carui presedinte este ales Mario Gebuev care prin activitatea depusa a adus la inmultirea

numarului de echipe de fotbal. Astfel in 1913 ia fiinta “F.C. Coltea”, in 1914 “F.C.

13

Teiul(TRICOLORUL) “ SI IN 1915 “Venus”.

Pentru a asigura o activitate fotbalistica mai consistenta, Mario Gebuev pune in joc o cupa

“MIUTA” care prin numarul mai mare de jucatori a asigurat o activitate competitionala mai densa si a

facut o buna propaganda jocului de fotbal in cartierele Bucurestiului, campioana la aceasta cupa intre

1912-1914 fiind “F.C.Colentina”.

Datorita acestor jocuri si propaganda facute in 1916 existau in Bucuresti 11 echipe iar in

Craiova 5 echipe.

In Transilvania fotbalul a cunoscut o dezvoltare mai rapida inaintea primului razboi mondial

datorita echipelor din Imperiul Austriac mai bine puse la punct, care sustineau frecvente intalniri in

orasele transilvanene. In aceasta perioada au aparut echipe de fotbal in orasele: Arad, Oradea, Cluj,

Timisoara, Lugoj, Targu Mures, orasele Cluj, Arad si Timisoara organizandu-si campionate proprii,

campionatul Clujului transformandu-se in anul 1911 in campionatul Transilvaniei.

Vizitele efectuate de echipele engleze “Bishop Aukland” si “Oxford City” au facut o buna

propaganda a jocului de fotbal contribuind la o imbunatatirea calitatii jocului, determinand in ultima

instanta cresterea numarului de practicanti ai acestui joc.

Dupa 1 decembrie 1918 activitatea fotbalistica cunoaste un nou impuls datorat organizarii

campionatului de intreg teritoriu tarii.

Se construiesc primele terenuri de fotbal (Romcomit si Venus), apar primele echipe

profesioniste (Ripensia TIMISOARA 1921), primele cluburi sindicale (Prietenii Naturii Bucuresti

C.A.M. TIMISOARA, AMEFA la Arad, Straduinta la Oradea) care denota avantul luat de activitatea

fotbalistica in aceasta perioada.

In anul 1922 are loc primul joc international intre tari cu Iugoslavia la Belgrad castigat de

echipa ROMANIEI cu 2-1, in anul 1929 se organizeaza prima editie a “Cupei Balcanice” pe care

reprezentativa Romaniei o castiga in anii 1931 si 1933.

In anul 1930 ROMANIA este prezenta la prima editie a Campionatului Mondial de fotbal care

se desfasoara in Uruguay avand o comportare meritorie invingand Peru cu 3-1 si pierzand cu 1-4 jocul

cu Uruguay care avea sa devina prima Campioana Mondiala a fotbalului.

Anul 1934 coincide cu organizarea celei de-a doua competitii interne “Cupa ROMANIEI” care

va devenii una din cele mai populare competitii datorita numarului mare de echipa participante.

In perioada dintre cele doua razboaie mondiale mai participa la inca doua editii a campionatului

mondial desfasurat in 1934 in Italia si in 1938 in Franta unde suntem eliminate cu 2-1 de catre Cuba.

Izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial a stopat activitatea fotbalistica care se reia de abia

14

in 1946 cu organizarea unor cupe ca “Infratirea” cu echipe din Bucuresti, Arad, Cluj si Timisoara sau

cu Campionatul Capitalei. In acelasi an se reia Campionatul Romaniei cu 14 echipe iar in septembrie se

reia si campionatul diviziei “B” cu trei serii.

In anul 1957 se stabileste sistemul competitional toamna-primavara care creeaza posibilitatea

mai adecvata a participarii echipelor noastre in Cupele Europene care luasera fiinta in anul 1956.

Sistemul competitional in aceasta perioada s-a cristalizat, a crescut numarul participantilor in

mod organizat prin sarirea numarului de echipe carora li s-a asigurat o activitate comptitionala la toate

nivelele incepand cu echipele de juniori pe categorii de varsta care aigura baza de masa a fotbalului de

performanta.

Ca urmare a perfectionarii si dezvoltarii sistemului competitioanal rezultatele au inceput sa

apara, echipele romanesti avand comportari meritorii in Cupele Europene culminand cu castigarea de

catre STEAUA BUCURESTI in 1986 a Cupei Campionilor Europeni care in 1988 a mai disputat o

finala. Echipe ca Universitatea Craiova si Dinamo Bucuresti ajung pana in semifinalele Cupelor

Europene.

Date privind evolutia fotbalului in Romania

1888 – documente vechi, consemneaza faptul ca grupuri de tineri jucau fotbal pe terenuri

virane, din imprejurimile orasului Arad.

1890 – tot la Arad, pe terenul sportive din fata actualului liceu “Moise Nicoara”, au avut loc

demonstratii practice tinute de medical stomatolog Iuliu Weiner, care a dus de la Londra prima minge

de fotbal in tara noastra, precum si regulile jocului.

1893 – se consemneaza faptul ca echipe formate din elevi de liceu, jucau fotbal pe terenuri

virane din jurul podului Mogosoaia din Bucuresti.

1895 – prof. Dimitrie Ionescu de la liceul “Gheorghe Lazar” din bucuresti a publicat pentru

prima data in Romanai un regulament de fotbal. Deconsemnat ca regulamentul noului joc a fost editat

inainte ca fotbalul sa fie cunoscut indeaproape.

1897-1898 – la Timisoara, au avut loc incercari de popularizare a fotbalului, cu ajutorul

studentilor ce invatau in strainatate, mai ales la Budapesta si Viena. Ca urmare a raspandirii lui, presa

din Arad a publicat regulamentul jocului.

1899 – date ale vremii sustin ca la 25 iunie, a avut loc la Timisoara, un joc official de fotbal,

organizatorul acestui eveniment fiind profesorul de gimnastica Carol Muller. Data de 15 august 1899

15

reprezinta un punct de referinta in istoria fotbalului pe teritoriul tarii noastre. In acea zi, la orele 17

miercurea a avut loc primul meci oficial, desfasurat pe un teren marcat regulamentar, cu arbitrii si

public, cu o durata de doua reprize a 45 minute, cu 22 de jucatori intre doua echipe apartinand

“Societatii fotbalistilor din Arad”. La intrarea pe actualul stadion Astra-CFR din Arad, exista o placa

aplicata, prin care se atesta ca pe acel teren s-a desfasurat primul joc official de fotbal pe teritoriul

Romaniei. La 2 noiembrie la Arad a avut loc primul joc interorase, intre “Clubul Atletic Arad” si

Politehnica Budapesta.

1900 – la 30 mai, apare la Arad, primul numar al ziarului sportiv local, care acorda spatiu

apreciabil fotbalului.

1903 – are loc la Lugoj, in data de 19 iulie, jocul dintre echipa locala “Reuniune de sport” si

echipa VRSET(Jugoslavia), joc consemnat in ziarul local “Drapelul”.

1904 – se formeaza prima echipa de fotbal in Bucuresti, sub denumirea de “Olimpia”.

1905 – la Oradea au avut loc jocuri cu echipe din Austro-Ungaria si Anglia.

1906 – la Ploiesti a luat fiinta o echipa compusa din lucratori romani si straini din interprinderi

petroliere, denumita “Societatea Romano-Americana”. Incep sa se organizeze primele competitii in

Bucuresti.

1910 – se infiinteaza “Clubul Atletic Oradea”(C.A.O.) si “Chinezul”, Timisoara echipe ce vor

juca un rol important in fotbalul vremii.

Se inaugureaza la Cluj “Stadionul Orasului”, cu o capacitate de 12000 de locuri, situate pe locul

actualului stadion municipal.

1912 – la Bucuresti s-a organizat un campionat inter scolar, cu participarea unor echipe de la

marele licee “Mohai Viteazu”, “Gheorghe Lazar”, “Sfantul Sava” si “Matei Basarab”.

1915 – in Bucuresti, incepe sa se impuna un club puternic “Venus”.

1919-1920 – apar primele organisme care conduc si indruma activitatea fotbalistica:

- “Uniunea cluburilor de fotbal asociatie” la Bucuresti

- “Federatia sportive romana din Transilvania si Banat” la Cluj

- “federatia cluburilor de fotbal din Banat” la Arad

1921 – ca urmare a raspandirii fotbalului, are loc prima editie a Campionatului National,

castigat de echipa “Venus” din Bucuresti.

1922 – Campionatu National a fost castigat de “Chinezul”, Timisoara echipa care va domina

fotbalul nostru, castigand titlul national de 6 ori consecutiv. La 8 iunie, are loc debutul echipei

nationale a Romaniei, cu prilejul unui joc Jugoslavia-Romania, disputat la Belgrad, incheiat cu scorul

16

de 2-1(1-1) in favoarea tarii noastre.

1925 – la 1 noiembrie,se organizeza la Oradea,primul meci demonstrative intre doua ecchipe

feminine.

1926 – echipa ‘Juventus’ din Bucuresti ,angajeaza primul antrenor strin din fotbalul romanesc,

J. Hlavay(Ungaria) . La 9 mai.are loc inaugurarea primului stadion modern din capitala si din tara ,

A.N.E.F.

1928 – are loc primul Campionat National la care participa echipe de pe intreg cuprinsul tarii,

(12 la numar). Titlul a revenit echipei ’Coltea’ Brasov. La 21 octombrie, se infiinteaza primul club

profesionist de fotbal din Romania, “Ripensia” Timisoara. Echipa a fost contestata, inclusive de

federatie, neputand sa participle la campionatul national decat in anul 1932.

1930 – se constitiue la Bucuresti, “Federatia Romana de Fotbal Asociatie” (F.R.F.A.)

(16.02.1930) un pas foarte important in organizarea fotbalului nostru. Primul presedinte al federatiei a

fost Aurel Leucuta, iar secretar Octav Luchide. A avut loc la Montevideo (Uruguay), prima editie a

campionatului mondial de fotbal, la care a participat si echipa Romaniei. Deosebit de important este

faptul ca tara noastra a fost prima din lume care s-a inscris la acest eveniment.

1931 – s-a desfasurat prima editie a Cupei Romaniei. Echipa nationala a Romaniei a Cupei

Balcanice.

1932 – Campionatul National se desfasoara sistem divizie, cu 2 serii a cate 7 echipe. In data 1

iunie, la jocul intertari Romania-Franta, a asistat si fondatorul campionatului mondial Jules Rimet.

1933 – fotbalul trece pe primul loc in ierarhia disciplinelor sportive, peste 380 de sectii afilate la

F.R.F.A., cu aproximativ 16000 de jucatori legitimate.

1934 – Romania participa la a doua editie a Campionatului Mondial(Italia)

1935 – se editeaza primul manual despre fotbal din Romania, cu titlul “Football, studio

documentar si critic”, de dr. ing. Virgil Economu, carte pentru care autorului I s-a conferit “Medalia

pentru merite sportive exceptionale”

1937 – apare primul numar al revistei “Football”, revista conceputa de scriitorul Camil

Petrescu.

Prima participare romaneasca in Cupa Europei Centrale prin campioana tarii “Venus”,

Bucuresti.

1938 – s-a desfasurat primul campionat national de juniori, castigat de formatia S.S.U.T.R. din

Resita.

La a 9-a editie a Campionatului Mondial(Franta), jucatorul nostru N. Covaci a participat pentru

17

a 3-a oara consecutive la un turneu final.

1940 – anul debut al echipei natioanale de juniori al Romaniei in intalniri internationale.

1948 – U.T.A. Arad castiga Campionatul si Cupa Romaniei. De remarcat golaverajul, echipei

ardelene, 129-21, record ce se pastreaza si astazi golgheterul campionatului, ardeleanul Ladislau

Bonyhadi, a marcat 49 de goluri. La 14 mai a luat fiinta Clubul sportive “Dinamo” Bucuresti ce va

deveni una dintre cele mai puternice romanesti.

1953 – s-a inaugurat la 2 august, stadionul “23 august” actualul stadion national, cu o capacitate

de 70000 de locuri.

1954 – echipa Romaniei castiga Jocurile Mondiale Universitare, desfasurate la Budapesta.

1955 – are loc prima participare a echipei nationale de juniori la “Turneul U.E.F.A.”.

1956 – prima participare romaneasca in Cupa Campionilor Europeni, cu echipa “Dinamo

Bucuresti”.

1962 – echipa nationala de juniori castiga “Turneul U.E.F.A.”, desfasurat in tara noastra.

1963 – cu prilejul jocului de campionat “U” Cluj – “Dinamo” Pitesti, isi face debutul in divizia

A, la doar 15 ani jucatorul Nicolae Dobrin, unul din cei mai buni fotbalisti romani a tuturor timpurilor.

1970 – a avut loc istorica eliminare a detinatoarei C.C.E. si a Cupei Internationale Feyenoord

Rotterdam, de catre U.T.A. Arad in turul intai al C.C.E.

1975 – la Paris i s-a decernat jucatorului Dudu Georgescu de la Dinamo Bucuresti trofeul

“Gheata de Aur”, o ferit de revista “France football”, golgheterul Europei.

1981 – reprezentativa Romaniei se claseaza pe locul 3 la Campionatul Mondial de juniori

desfasurat in Australia iar jucatorul Romulus Gabor primeste “Balonul de Aur”, oferit celui mai bun

jucator al turneului.

Scurt istoric al jocului de fotbal în oraşul Suceava

Activitatea fotbalistică a căpătat amploare la Suceava în anii ’50, odată cu înfiinţarea echipei

Flamura Roşie Burdujeni. După o perioadă în care a purtat mai multe titulaturi – Progresul, Victoria,

Dinamo, Viitorul sau Chimia – a apărut şi prima perfor-manţă mai notabilă. La sfârşitul sezonului

1965-1966, Chimia Suceava obţinea dreptul de a evolua în de-al doilea eşalon fotbalistic al ţării. Până

în anii ’75, când echipa se numea deja CSM Suceava, fotbalul nostru s-a zbătut în anonimatul diviziilor

B şi C.

18

Beneficiind de un lot valoros, cu nume ca Avădanei, Prepeliţă, Neacşu, Grosaru, Petrescu,

Voinea, Stana, Căldăruş, Radu, Pantelemon sau Chiriţă şi antrenori de prestigiu – Costică Rădulescu,

Robert Cosmoc, Puiu Ionescu, Vasile Simionaş sau Ion Sdrobiş – CSM-ul a devenit o echipă cu

pretenţii în divizia a II-a, fiind abonată an de an la primele poziţii ale clasamentului.

1987 – anul promovării

Parcursul formaţiei CSM Suceava a culminat cu promovarea în Divizia A, la finalul sezonului 1986-

1987, după un campionat foarte bun, în care sucevenii s-au duelat cu Politehnica Iaşi, moment despre

care „bătrânii” îşi amintesc cu plăcere. „În returul acelui campionat, echipa a jucat foarte bine,

câştigam meciurile la 3-4 goluri diferenţă. Adversarii veneau la Suceava cu gândul de a nu primi multe

goluri”, spune fostul atacant Radu Caşuba, acum antrenor în Liga a IV-a.

Din lotul de atunci au făcut parte: Alexa, Bucur, Găluşcă, Ovidiu Ciobanu, Ungureanu, Butnaru, Radu,

Breniuc, Gafencu, Buliga, Mulţescu, Dîrman, Mucileanu, Liviu Goian, Susanu, Fl. Stoica, Murariu,

Stoica, State, I. Popa, P. Grigore, Caşuba, Sfrijan, Păiuş, V. Mucileanu.

Un moment deosebit trăit de fotbalişti a fost la meciul disputat la Iaşi, în care se juca, practic,

promovarea. Pe un stadion arhiplin, cu 20.000 de suporteri, CSM-ul a învins cu 1-0, obţinând „biletele”

pentru Divizia A. „Când am ieşit la încălzire şi am văzut că trei sferturi din oamenii prezenţi la meci se

ridică în picioare pentru a ne saluta, ne-am dat seama că nu aveam cum pierde acel meci. Am câştigat,

iar, la întoarcerea spre Suceava, ne-am întâlnit cu sute de maşini pline de suporteri care sărbătoreau

promovarea noastră. A fost unul dintre cele mai plăcute momente ale carierei mele” – îşi aminteşte

Florin Cristescu, actualul antrenor secund al Cetăţii Suceava.

Fostul tehnician al Cetăţii Ion Radu a pus şi el umărul la intrarea în prima ligă, chiar dacă nu a mai

apucat-o în teren. „În anul promovării eram ultimul dintre jucătorii mai vechi ai CSM, toţi ceilalţi se

retrăseseră. La finalul turului am decis să mă retrag şi eu, pentru că mă simţeam stingher printre cei mai

tineri. La Suceava era deja un nou val de fotbalişti: Caşuba, Cristescu, Buliga, Păiuş şi Gafencu, nişte

jucători foarte promiţători la acel moment”, o spune cu regret Ion Radu.

Debutul în primul eşalon a fost unul fericit pentru suceveni, 3-1 pe teren propriu cu FC Braşov

şi 2-2 în prima deplasare, la Bucureşti, cu Sportul Studenţesc. După două etape, CSM era pe locul 4, în

urma granzilor Dinamo, Steaua şi FC Argeş. „După meciul de la Sportul, toate formaţiile şi-au luat

măsuri. Dacă la început eram văzuţi ca o echipă modestă, de periferie, după egalul din deplasare am

19

arătat că putem face faţă primului eşalon” (Radu Caşuba). Cu toate că echipa juca bine, au urmat o

serie de rezultate mai puţin bune, iar CSM-ul ajungea, la mijlocul turului, în a doua jumătate a

clasamentului. „Trebuie spus că am avut neşansa de a juca în primele etape cu echipele „dinamoviste”:

SC Bacău, Flacăra Moreni, Victoria, formaţii care se „învârteau” în jurul lui Dinamo. Am fost puţin

frustraţi din acest punct de vedere. Nici arbitrajele de care am beneficiat nu au fost tocmai corecte. De

exemplu, la Moreni, am luat gol din 11 metri deşi faultul se făcuse la o distanţă de 20-25 de metri.

Acasă cu Victoria am primit gol la o fază în care mingea ieşise cu un metru în out, iar Ionel Augustin a

continuat faza şi Dragnea a marcat. Apoi, tot acasă, cu Bacăul, am făcut iar un meci bun, dar ni s-a

refuzat cel puţin un penalti. Au fost multe asemenea meciuri în care nu era suficient să jucăm bine pe

teren”, îşi aminteşte Florin Cristescu.

La sfârşitul turului de campionat CSM Suceava era pe locul 15, urma pregătirea de iarnă şi

lupta pentru evitarea retrogradării.

În retur, CSM Suceava a avut evoluţii bune, dar a fost „pândită” de ghinion la unele meciuri.

Unul dintre momentele importante ale părţii a doua a campionatului 1987-1988 a fost partida pierdută

cu 0-1, pe „Areni”, cu Universitatea Craiova. „Înfrângerea cu Craiova, care era o forţă pe atunci, a fost

momentul cheie spre drumul retrogradării. Deşi am jucat bine, în faţa unui public entuziast, am pierdut

datorită unui gol marcat de Mănăilă. După acest rezultat a urmat o cădere psihică a jucătorilor, la care

s-au adăugat măsurile luate de conducerea clubului, după meciul cu Oţelul Galaţi, în care am luat

bătaie din nou” spune Ovidiu Murariu, unul dintre cei mai tineri componenţi de atunci ai echipei.

Acum Ovidiu Murariu este antrenor principal la Juventus Fălticeni.

Cu toate acestea, retrogradarea putea fi evitată dacă nu ar fi existat jocurile de culise generate de

prea tolerata echipă a Scorniceştilor, localitatea natală a lui Ceauşescu. „Dacă rezulta-tele ar fi fost cele

corecte şi normale, la finalul turului FC Olt Scorniceşti trebuia să piardă un joc la masa verde pentru că

a folosit un jucător suspendat. Dacă se întâmpla aşa, noi jucam cu totul altfel meciul cu Corvinul

Hunedoara şi poate nu mai retrogradam”, crede Florin Cristescu.

Cine nu era cu Steaua sau cu Dinamo nu avea nici o şansă în prima ligă .

Meciurile cu Steaua sau Dinamo stârnesc emoţii în rândul foştilor jucători suceveni. „Partidele

cu echipele susţinute de regimul comunist aveau o tentă aparte. Când am jucat cu Steaua, care

reprezenta 80% din echipa naţională, ne-a fost puţin frică la început şi a intervenit un moment mai

delicat, pentru că naţionala României avea după trei zile un meci pentru calificări la Campionatul

20

European. La pauză a venit un oficial la noi în vestiar şi ne-a spus să avem grijă să nu accidentăm

vreun jucător stelist. Am jucat şi noi aşa cum am putut. Aveam stadionul arhiplin. Partidele se disputau

de la ora 17, dar oamenii veneau cu trei ore înaintea începerii jocului”, spune Victor Găluşcă.

Pentru Ovidiu Murariu, cel mai frumos moment a fost meciul cu Steaua, care a consemnat şi

debutul său, la numai 20 de ani, în Divizia A. „La Steaua jucau Iovan, Bumbescu, Lăcătuş, Majea-ru,

Piţurcă. Era campioana Europei şi a însemnat mult pentru mine să debutez într-un astfel de meci”, îşi

aminteşte fostul mijlocaş.

În ultima etapă în Divizia A, disputată pe teren propriu, CSM a învins cu 3-0 Petrolul Ploieşti,

dar sucevenii au retrogradat în aplauzele suporterilor. Fotbaliştii pregătiţi de Vasile Simionaş şi Ion

Buzoianu au primit la finalul meciului aprecierea celor 10.000 de spectatori veniţi pe Areni, care i-au

iubit şi au înţeles că, dacă depindea numai de fotbal, se putea mai mult. „Am retrogradat poate din

cauza unei proaste organizări a conducerii clubului, chiar dacă în componenţa lui erau şi oameni

capabili. Preşedintele Constantin Alexa, unul dintre cei mai buni preşedinţi de club pe care i-a avut

Suceava, a avut merite deosebite pentru întreg sportul sucevean. Regretul cel mai mare este că am jucat

numai un sezon în prima divizie. Păcat, pentru că aveam echipă bună, cu care puteam fi între primele 7-

8 şi să punem probleme formaţiilor de top”, spune fundaşul echipei din ‘87, Cristescu.

De aceeaşi părere a fost şi Victor Găluşcă: „CSM Suceava nu a fost orientată bine în acel campionat.

Trebuia să fii ori cu Steaua, ori cu Dinamo ca să răzbaţi. Noi nu am mers cu nimeni şi asta cred că a

fost cea mai mare greşeală”.

La 20 de ani de la cea mai mare performanţă a fotbalului nostru local, echipa-fanion a judeţului

a ajuns în Liga a III-a. Dezamăgirea este cu atât mai mare cu cât la Suceava a fost întotdeauna un

public iubitor de fotbal. Acum cu toţii trebuie să ne consolăm cu ideea că prezentul fotbalistic este

sumbru şi, tocmai de aceea, generaţia ’87 îşi merită tot respectul pentru ce a realizat.

CURS 3

21

DESCRIEREA JOCULUI DE FOTBAL

Fotbalul este un joc sportiv colectiv, care se desfăşoară pe un teren special amenajat, cu

dimensiuni limitate (lungimea între 90-120m si lăţimea între 45-90m) având la cele două capete 2

porţi de dimensiuni si formă specifică, prevăzute în regulamentul de joc.

Jocul se desfăşoară cu o minge confecţionată special, în greutate de 396-453 gr. şi o

circumferinţă de 68-71 cm.

Durata jocului este de 90 min. împărţite în 2 reprize de 45 min. cu o pauză între ele de 15 min.

Fiecare echipă trimite în teren 11 jucători (10 jucători de câmp şi un portar), ceilalţi jucători

înscrişi pe foaia de arbitraj constituind jucătorii de rezervă, schimbările de jucători urmând a se

efectua în condiţiile prevăzute de regulamentul de joc.

Scopul jocului îl constituie înscrierea, marcarea în condiţii regulamentare a cât mai multe goluri,

prin trimiterea mingii în poarta adversă, împiedicând totodată pe adversari să realizeze acelaşi

obiectiv. Jocul va fi câştigat de echipa care va introduce de mai multe ori mingea în poarta adversă.

1n vederea realizării scopului jocului, componenţii celor două echipe utilizează în limitele

prevederilor regulamentului, o serie întreagă de acţiuni de joc specifice, individuale şi colective.

Acţiunile de joc se desfăşoară în condiţii de colaborare cu coechipierii şi de adversitate cu

componenţii echipei adverse. Acţiunea de joc reprezintă un complex de procedee tehnice - tactice,

folosite raţional şi conştient în scopul realizării unei sarcini parţiale ale jocului.

Pentru a asigura eficienţa acţiunilor proprii, precum si pentru prevenirea şi evitarea succesului

acţiunilor adversarului, componenţii fiecărei echipe îşi organizează şi coordonează reciproc acţiunile, în

funcţie de cele 3 faze fundamentale ale jocului: atacul, apărarea şi recuperarea. Acţiunile de joc se

efectuează în condiţiile unei mari varietăţi ds mişcări, care fac ca solicitările să se caracterizeze prin lipsă

de uniformitate, în decursul jocului, jucătorii depun un anumit efort, care este complex şi diversificat.

Cunoaşterea caracteristicilor efortului în joc constituie unu! din criteriile care stau la baza metodicii

antrenamentului.

Nu trebuie să limităm însă descrierea jocului de fotbal, conţinutul său doar la acţiunile de joc.

Pentru a da jocului un caracter organizat, fiecare component al echipei are funcţii şi sarcini

precizate în baza cărora acţionează conştient, în anumite zone ale terenului, cu o anumită pondere în

atac sau apărare. Funcţiile şi sarcinile fiecărui jucător, zonele de acţionare, dinamica jocului, sunt stabilite

de sistemul de joc adoptat.

Jocul de fotbal cuprinde o serie întreagă de aspecte de ordin tehnic, tactic, fizic, psihologic, a căror

22

cunoaştere condiţionează şi fundamentează ştiinţific metodica antrenamentului.

Jocul de fotbal are un pronunţat caracter emoţional. Diversitatea aspectelor psihologice ale jocului,

contribuie la formarea şi dezvoltarea personalităţii umane.

Fotbalul, din punct de vedere al celor ce participă la acest fenomen, este un joc sportiv, mijloc de

întărire a sănătăţii, este o ştiinţă pentru profesioniştii ce practică acest sport şi este o artă, pentru marea

masă de spectatori, ce urmăresc unul din cel mai instabil, ca prognoză, spectacol sportiv.

CARACTERISTICILE JOCULUI DE FOTBAL

Caracteristicile principale ale jocului de fotbal, care reies din caracteristicile generale ale

jocurilor sportive sunt:

• existenţa unui obiect de joc

• întrecerea complexă între două echipe

• regulament de joc unitar si obligatoriu

• prezenţa arbitrajului

• delimitarea duratei jocului

• standardizarea inventarului de joc (mingi,echipament) şi a dimensiunilor terenului

• existenţa unei tehnici şi tactici specifice jocului

• caracterul organizat al competiţiilor(sisteme competiţionale)

• structuri organizatorice ale activităţii pe plan naţional si internaţional

• existenţa unei teorii şi metodici a antrenamentului

• existenta spectacolului sportiv.

Jocul de fotbal este o activitate organizată, o formă specifică de manifestare şi practicare a

exerciţiului fizic. Practicanţii (jucătorii) sunt constituiţi în două echipe, aflate în raport de adversitate,

raport determinat de întrecerea prin luptă în vederea obţinerii victoriei, cu ajutorul obiectului de joc

(mingea), manevrat conform unor reguli precise şi unice.

Unul din atributele principale ale jocului îl constituie dinamismul. Specific jocurilor sportive,

această caracteristică devine mai evidentă în fotbal, ca urmare a bogăţiei de acţiuni motrice, diverse şi

neprevăzute, unele cu aspecte de unicat, care se derulează în timpul jocului. Jocul de fotbal solicită în

mare măsură manifestarea factorului fizic prin alternanţa variată şi spontană a eforturilor maximale,

submaximale şi medii, în regim de calităţi motrice, cu momente de întrerupere - refacere inegale şi

23

frecvent incomplete. În fotbal calităţile motrice de bază şi specifice acţionează în fiecare mişcare într-o

ordine pe care o putem stabili cu mai puţină exactitate. În ceea ce priveşte calităţile motrice, se

evidenţiază o predominanţă a rezistenţei, corelată cu celelalte calităţi motrice. Eforturile ridicate,

solicitate de pregătire şi joc au efecte cumulative globale din punct de vedere motric si

morfofuncţional. Aceste eforturi reclamă o selecţie riguroasă a tipurilor somatice adecvate acestui

joc.

Volumul general de efort dinamic depus pe durata jocului este considerabil. Acesta cuprinde:

• 5-14 km alergare

• 100-170 acţiuni în efort maximal şi submaximal

• 60-80 contacte - dueluri cu adversarul

• numeroase alte acţiuni fizice (sărituri, căderi, schimbări de direcţie).

O altă caracteristică a jocului de fotbal o constituie aciclicitatea din punct de vedere tehnic.

Fotbalul este jocul sportiv cu un bogat fond de elemente şi procedee tehnice a căror perfecţionare

stimulează dezvoltarea continuă a măiestriei sportive şi a jocului. Acest fond tehnic oferă posibilităţi de

adaptare a tehnicii la particularităţile individuale ale jucătorilor. Analizând conţinutul tehnic al jocului,

remarcăm existenţa următoarelor elemente constitutive:

• elemente şi procedee tehnice

• acţiuni tehnice (algoritmi tehnici).

Eficacitatea actului tehnic este dependentă de :

• gradul de perfecţionare şi automatizare a elementelor şi procedeelor tehnice

• capacitatea de gândire si creativitate a jucătorilor.

Complexitatea desfăşurării jocului, solicită însuşirea întregului arsenal de elemente şi procedee

tehnice.

Evoluţia jocului a determinat şi determină o evoluţie a tehnicii, sub aspectul conţinutului şi

dinamicii sale. Cu alte cuvinte, actul tehnic, gestul tehnic s-a intelectualizat, ca urmare a dezvoltării

jocului.

Cerinţele jocului impun folosirea raţională, oportună, eficace şi sigură a bagajului tehnic, în

condiţiile concrete ale jocului. Apare astfel noţiunea de tehnică de joc- abilitatea de a aplica creator şi

multilateral, cu indici sporiţi de eficienţă, a capacităţilor tehnice, suportând criza de timp şi de spaţiu,

precum şi atacul adversarului. Cu toate că se apreciează că aspectele fizice şi tehnice au atins limite

foarte înalte, ele tind să îmbrace forme tot mai complexe de exprimare, datorită tacticii jocului, elementul

de progres la ora actuală, în jocul de fotbal, cele mai tranşante modificări au apărut la nivelul tacticii,

24

aceasta într-o accentuată corelaţie cu ceilalţi factori ai jocului.

Aplicarea concretă a elementelor tehnice, a acţiunilor tehnice, în situaţiile reale ale jocului se

înscrie în sfera tacticii jocului. Fotbalul este jocul sportiv cu situaţii complexe de acţiune şi interacţiune.

Pentru a se derula jocul, componenţii celor două echipe execută acţiuni individuale şi colective

specifice, denumite acţiuni de joc. Aceste acţiuni se desfăşoară în condiţii corelative :

de asociere - colaborare cu coechipierii

de opoziţie - conflict, de adversitate.

Aceste acţiuni se desfăşoară rapid, cu participarea unui număr relativ mare de jucători, imprimând

jocului o notă de spectaculozitate, mereu inedită. Elementele şi interacţiunile tactice valorifică

componentele pregătirii fizice şi tehnice, orientându-le pe căi raţionale şi adecvate. Exprimarea

tactică individuală şi colectivă este condiţionată de :

• complexitatea conduitelor tactice propuse

• viteza de derulare a acestora

• suportul tehnic necesar actului tactic

• încărcătura fizică reclamată

• reacţia de răspuns a partenerilor şi a adversarilor

25

Tactica a difuzat foarte mult în elementele şi acţiunile tehnice. Fiecare gest tehnic are un

substrat tactic. Stadiului tactic atins de fotbalul actual îi este caracteristic gradul tot mai crescut de

integrare colectivă. Tactica parcurge un proces de esenţializare a unor elemente şi acţiuni tactice,

determinând o creştere a eficacităţii jocului. Comportamentul tactic relevă o îmbinare a actului tactic

spontan, predominant individual, cu cel impus, de natură colectivă. Aceasta impune evaluarea cât

mai precisă a raportului dintre libertatea de opţiune şi conformismul tactic. Comportamentul tactic are

un caracter adaptiv şi creator, urmărind atingerea scopurilor propuse. Multitudinea aspectelor tactice ale

jocului atestă complexitatea acestuia, rolul deosebit de important al tacticii în obţinerea succesului

sportiv.

26

O caracteristică importantă a jocului o constituie tendinţa de universalism tehnico -

tactic. Participarea activă la cele trei momente ale jocului, solicită şi stimulează

multilateralitatea pregătirii jucătorilor. Universalismul tehnico-tactic facilitează eliberarea

jucătorilor din constrângerile postului, funcţiei de bază şi preluarea opţională a deciziilor şi

acţiunilor în zone de teren tot mai mari ca suprafaţă. Specializarea pe posturi se grefează pe un

fond bogat de pregătire multilaterală, la care se adaugă un supliment de abilităţi tehnice si

tactice.

Jocul de fotbal se caracterizează si printr-o intensă participare psihică, în fotbalul

contemporan, lupta pentru victorie este mai acerbă ca altă dată. Jocul oficial, competiţia, are o

foarte mare încărcătură emoţională, care duce sistemul psihocomportamental în stare limită, în

acest context, trebuie valorificată personalitatea jucătorilor, starea psihică influenţând

randamentul acestora. Atât jocul, cât şi antrenamentul, generează stări psihice şi

comportamente a căror cunoaştere şi reglare sunt indispensabile. Apartenenţa la o echipă

impune un complex de atitudini şi conduite de colaborare, de întrajutorare, de

comportament adecvat la riposta adversarului. Problema majoră a comportamentului

jucătorului o constituie derularea cu succes a situaţiilor concrete ale jocului. Pentru aceasta

se instrumentează cu elementele şi acţiunile de ordin tehnic si tactic, pe fondul unor capacităţi

fizice acumulate, dar şi de capacităţi psihice şi ele rezultat al pregătirii, în scopul obţinerii unei

concentrări maxime şi a unei supermotivaţii, fotbalul solicită o solidă construcţie psihologică.

Caracteristic jocului de fotbal este şi existenţa unei teorii dezvoltate. Aceasta conţine

noţiunile fundamentale din domeniu, sistemul metodelor şi principiilor de antrenament,

orientările metodologice, etc.

Aceasta permite studierea influenţelor fotbalului asupra personalităţii precum şi

perfecţionarea continuă a teoriei şi metodicii jocului la toate nivelele de performanţă.

Conţinutul bogat al jocului, posibilităţile practice de organizare şi perfecţionare individuală

si colectivă, constituie premize favorabile pentru dezvoltarea continuă a teoriei acestui joc

sportiv.

VALOAREA FORMATIVĂ A JOCULUI DE FOTBAL

Fotbalul reprezintă o formă specifică de manifestare şi practicare a exerciţiului fizic ce

stimulează valorile biologice şi spirituale ale omului. .

Ca şi celelalte jocuri sportive, fotbalul are un pronunţat caracter formativ, cumulând

27

efectele sanogenetice şi sanotrofice ale sportului în general cu influenţele educative ale

jocului. Fotbalul cointeresează în mişcare toate segmentele corpului. Predominanţa

aciclicităţii specifice tehnicii jocului determină solicitări şi efecte selective şi cumulative din

punct de vedere morfo-funcţional. Varietatea de mişcări executate cu şi fără minge determină

o dezvoltare fizică armonioasă, în cadrul unor limite stabilite ştiinţific. Influenţa pozitivă a

jocului de fotbal asupra dezvoltării fizice constituie un prim aspect al valorii formative a

acestuia.

Foarte importantă este influenţa jocului de fotbal asupra motricităţii, a dezvoltării

calităţilor motrice sub aspecul lor general şi specific. Referitor la motricitatea solicitată şi

dezvoltată, caracteristică acţiunilor de joc, putem spune că aceasta contribuie decisiv la

dezvoltarea deprinderilor motrice de bază şi specifice.

Legat de valoarea formativă, în ceea ce priveşte calităţile motrice, menţionăm influenţele

pe care le exercită practicarea jocului de fotbal. Rezistenţa (calitate motrică dominantă)

constituie fondul pe care se manifestă celelalte calităţi motrice, conferind acestora posibilitatea

de a fi integrative, de a constitui ceea ce denumim regim de manifestare. Prin structura sa,

fotbalul dezvoltă rezistenţa atât pentru condiţii aerobe cât şi anaerobe, o rezistenţă în regim de

viteză-forţă şi îndemânare tehnică, în condiţii de luptă corporală. Viteza se dezvoltă sub toate

formele de manifestare (reacţie, repetiţie, deplasare, şi execuţie). Fotbalul dezvoltă mai ales

cuplul viteză-forţă (forţă explozivă - detentă), prezent în toate acţiunile de joc. îndemânarea

se dezvoltă prin dinamismul caracteristic şi necesar deprinderilor tehnico-tactice. Acestea

presupun, dar si dezvoltă o coordonare neuromusculară de mare fineţe şi precizie. Derularea

acţiunilor de joc în condiţii de adversitate, de viteză şi forţă foarte diversificate, de puternică

încordare fizică şi psihică, determină o mare capacitate de autoconducere şi autoreglare a

jucătorului în funcţie de situaţiile spontane ivite în joc.

Aspectului morfologic al valorii formative a fotbalului i se adaugă influenţa asupra marilor

funcţiuni ale organismului (circulaţia, respiraţia, etc.). Practicarea sistematică a fotbalului

asigură un nivel funcţional optim, determinat de gradul de antrenament, care se obţine şi apoi

se menţine prin activitate continuă. Fotbalul specializează dezvoltarea morfologică şi

funcţională şi o transformă într-o resursă biologică de mare însemnătate pentru obţinerea unui

randament superior, condiţie impusă de practicarea fotbalului competiţional. Realizarea

caracterului formativ are ca efect formarea şi utilizarea creatoare a experienţei motrice

proprii.

În privinţa calităţilor psihice, fotbalul contribuie la formarea şi dezvoltarea personalităţii.

28

Prin dezvoltarea spiritului de colectiv, de colaborare şi întrajutorare reciprocă, contribuie la

integrarea socială a tânărului. Spiritul de organizare şi disciplină sunt educate prin

acceptarea disciplinei de antrenament şi în afara iui. Trebuie pusă în evidenţă contribuţia

fotbalului la dezvoltarea iniţiativei, a combativităţii, a voinţei necesare învingerii greutăţilor.

Jocul solicită analizarea situaţiilor, compararea lor şi elaborarea de concluzii practice, cu

maximă rapiditate, concluzii ce se transformă în secvenţe de joc. Aceasta este contribuţia

fotbalului la dezvoltarea unei gândiri practice. Toate aceste procese de gândire, în afară de

rapiditate, se caracterizează şi prin corelarea situaţiilor analizate, dezvoltând atenţia

distributivă şi capacitatea de anticipare a evenimentelor din teren. De remarcat că toate aceste

procese de gândire, precum şi materializarea acestora în acţiuni concrete de joc, se derulează

în condiţii de puternică tensiune fizică si afectivă.

Dacă adăugăm celor expuse şi caracteristica de recreativitate şi agrement, putem

avea tabloul complet al valenţelor formative ale practicării jocului de fotbal, Datorită

acestor calităţi, a valorii lor, fotbalul se constituie ca un valoros mijloc de influenţare

simultană a tuturor laturilor educaţiei şi de cultură sportivă.

Această sumă de influenţe si efecte pozitive şt multilaterale explică motivaţional

larga răspândire şi popularitate a fotbalului.

29

CURS 5

TENDINŢE ACTUALE Şl PERSPECTIVE ÎN PRACTICA FOTBALULUI

DE PERFORMANTĂ

Fotbalul actual, tot mai legat de ştiinţă şi tehnologie, cu o organizare complexă şi

dinamică, de natură neliniară, necesită o înţelegere lucidă a caracterului supraorganizat al

jocului.

Continua creştere a măiestriei jucătorilor şi echipelor, ca efect direct al tehnologiei de

pregătire riguros ştiinţifice, a determinat numeroase modificări în orientarea fotbalului de

performantă. Cunoaşterea acestor modificări este absolut necesară în stabilirea unei strategii

generale şi speciale, care să aibă ca finalitate elaborarea modelului prestaţiei individuale şi

colective. Vom enumera în continuare câteva caracteristici şi tendinţe în evoluţia domeniului,

ce privesc jucătorul, jocul oficial, procesul de antrenament şi cadrele de specialitate.

JUCĂTORUL:

• aptitudini de autoreglare a conduitei motrice, de utilizare eficientă a experienţei

motrice proprii

• capacitate de efort foarte înaltă, exprimată prin excelente calităţi motrice şi o

pregătire funcţională corespunzătoare, necesară cumulării şi integrării celor 3 funcţii;

- defensivă

- creator - constructivă

- de finalizare

• multilateralitate a deprinderilor tehnice, cu evoluţie spre virtuozitate şi

creativitate. Cea mai pregnantă tendinţă în sfera tehnicii, este abilitatea de a aplica

din mozaicul de variante tehnice, pe cea considerată optima, în situaţiile de joc date.

• abilitatea tehnică este subordonată vitezei

• supercompetiţiile solicită si formează jucători superdotaţi din punct de vedere al:

=> pregătirii fizice

=> dexterităţi i tehnico-tactice

=> construcţiei psihologice. Aceste elemente se realizează

printr-o muncă de creaţie ce vizează latura cantitativă, dar

mai ales cea calitativă.

• capacitate de armonizare a intenţiilor individuale cu interesele acţiunii colective,

30

valorificând resursele proprii de creativitate în contextul jocului.

JOCUL:

tendinţa de dispariţie treptată a elementelor statice şi discontinue în

desfăşurarea jocului, rezultat a! extinderii zonelor de acţionare ale

jucătorilor, a frecvenţelor interferări ale posturilor şi liniilor

preocupare sporită pentru posesia si conservarea mingii

tendinţe de mărire conştientă a ritmului de joc, pentru a dobândi

superioritate în disputa cu adversarul

interes pentru automatisme în construcţie, prefinalizare şi finalizare,

ducând la conştientizarea relaţiilor de joc

rolul major al zonei a 2-a, mediane, în asigurarea caracterului coerent şi

echilibrat al construcţiei jocului

predominanţa atacului rapid şi a contraatacului, în defavoarea atacului

poziţional

valoarea generală a defensivei în creştere, prin trecerea de la variantele

apărării parţiale, la defensiva totală, in care sunt angrenaţi toţi jucătorii

predominanţa formelor combinate în defensivă.

PROCESUL DE ANTRENAMENT :

elaborarea planurilor integrale de antrenament reclamă înţelegerea

mutaţiilor apărute în fotbalul actual precum şi valorificarea experienţei

acumulate în planul asistentei ştiinţifice a procesului de pregătire

conţinutul procesului de pregătire este direct condiţionat de exigenţele

competiţiilor, care sunt mult mai complexe în prezent, comparativ cu un trecut

nu prea îndepărtat, datorită saltului calitativ realizat în evoluţia jocului

crearea condiţiilor de joc - cerinţă ce trebuie aplicată pe întreg traseul metodologic

al pregătirii, cu referire la toţi factorii antrenamentului

elaborarea precisă a modelului de joc şi a modelelor operaţionale uzitate în

tehnologia instruirii

31

trierea şi selecţionarea metodelor şi mijloacelor de antrenament, ţinând

cont de conexiunea solicitare – utilitate

precizarea în conţinutul programelor de antrenament (cicluri, etape), a unor cerinţe

obligatorii, pe factorii antrenamentului

procesul de antrenament trebuie neapărat completat cu un proces individual si

individualizat de pregătire

integrarea în conceptul actual de antrenament a educaţiei sportive.

CADRELE DE SPECIALITATE

• antrenorul este principalul factor de conducere şi decizie a activităţii colective.

Misiunea acestuia devine mai complexă, incluzând şi o seamă de elemente creative.

• cumularea experienţei cu vasta cultură de specialitate, de neînlocuit în globalitatea

pregătirii şi a competiţiei

• valoarea acestora este dependentă de modul în care pot investiga jocul, ca apoi

să-l poată transpune în procesul de antrenament.

32

CURS 6

II. TEHNICA

1. DEFINIŢIE, CONŢINUTUL TEHNIC AL JOCULUI

Tehnica constă în executarea conştientă, orientată spre un scop precis, a unor mişcări şi

acţiuni de mişcare. Ceea ce diferenţiază în mod evident fotbalul de celelalte jocuri sportive

este faptul că dispune de un sistem de structuri motrice specifice, prin care se realizează

conform regulamentelor, activitatea concretă din cadrul jocului.

Tehnica este fără îndoială un factor principal al jocului de fotbal. Mijloacele care fac

posibilă practicarea jocului sunt în primul rând de ordin tehnic. Conţinutul noţiunii de

tehnică este vast, cuprinde deprinderi de mişcare şi de joc, în manifestarea lor izolată sau

corelată (înlănţuită), cât şi indicii calitativi ai acestor deprinderi. Creşterea calităţii jocului se

realizează prin dezvoltarea tehnicii.

Tehnica cuprinde suma actelor motrice, care prin conţinutul şi forma lor specifică oferă

posibilitatea practicării cu eficienţă maximă a jocului, în conformitate cu prevederile

regulamentare.

De fapt, tehnica reprezintă raportul jucătorului cu obiectul de joc, abilitatea de a te servi

de acesta în condiţiile reale ale jocului. Tehnica este formată din structuri şi acţiuni de

mişcare, precis stabilite, care alcătuiesc conţinutul tehnic al jocului. Acesta cuprinde :

• elementele tehnice

• procedeele tehnice

• acţiunile tehnice

• acţiunile tehnico - tactice.

1.1. ELEMENTELE TEHNICE

Fotbalului îi sunt proprii forme generale ale mişcărilor, necesare manevrării obiectului

de joc, în raport cu sarcinile şi regulile jocului. Aceste forme sunt cunoscute sub denumirea

de elemente tehnice.

Elementele tehnice sunt actele motrice fundamentale, caracteristice jocului, cu un

caracter general, abstract, valabil ca structură generală a mişcării. Elementul tehnic

reprezintă forma generală, stereotipă a tuturor actelor motrice specifice, utilizabile în situaţii

identice. În structura elementelor tehnice se integrează :

33

- caracteristicile morfologice ale executantului

- calităţile motrice interesate

- procesele psiho - volitive ( atenţia, concentrarea nervoasă,mobilitatea

corticală,gândirea).

Clasificarea elementelor tehnice:

- elemente tehnice legate de deplasările jucătorului în vederea manevrării

mingii:

-alergările specifice

-săriturile

-schimbările de direcţie

- căderile, etc.

- elemente tehnice legate direct de manevrarea mingii:

- lovirea mingii # cu piciorul

# cu capul

- preluarea

- conducerea

- mişcările înşelătoare

- protejarea mingii

- deposedarea

- aruncarea de la margine

= elemente tehnice specifice jocului portarului:

- fără minge # poziţia de bază, fundamentală

# plasamentul

# deplasările specifice postului, ieşirea din poartă

- legate de intervenţia la minge : - prinderea

- plonjonul

- devierea

- boxarea

- respingerea = cu mâna

= piciorul

- legate de transmiterea mingii:

34

- aruncarea mingii cu mâna

- degajarea = cu piciorul - din mână

- de jos

- degajarea (pasa) cu piciorul la mingi transmise de către coechipieri.

1.2. PROCEDEELE TEHNICE

Procedeele tehnice reprezintă concretizarea şi adaptarea elementelor de bază ale

tehnicii, la situaţiile concrete ale jocului. Ele au un caracter concret, de execuţie. Vorbind

despre lovirea mingii cu piciorul ca element tehnic, procedeele concrete de lovire vor fi : - cu

şiretul plin, cu latul piciorului, etc. Procedeele tehnice sunt de fapt modalităţi de derulare a

elementelor tehnice în condiţiile concrete şi variate ale jocului.

„Procedeele tehnice reprezintă un complex de acte motrice, stereotipe, structurate

raţional şi utilizabile în situaţii de joc asemănătoare."

Procedeele tehnice se împart în : simple şi complexe.

Procedeele tehnice simple, au un caracter relativ invariabil, fiind executate pe baza

unui stereotip dinamic, în condiţii aproape identice sub raportul poziţiei iniţiale, execuţiei

propriuzise, şi a poziţiei finale. în majoritatea cazurilor, procedeele tehnice simple se folosesc

izolat de joc, cu excepţia unor execuţii individuale în cadrul jocului (degajare, aruncare de la

margine, momente fixe ale jocului).

Procedeele tehnice complexe apar în majoritatea cazurilor în joc, ele constau din

grupaje, înlănţuiri, combinaţii de procedee tehnice simple, care însă fără să-şi piardă structura

generală, se execută în condiţiile concrete ale jocului. Datorită apariţiei în joc a variaţiilor de

ritm, intensitate, amplitutidine, poziţii iniţiale, finale, întreruperi în execuţie, procedeele

tehnice pot să-şi piardă caracterul invariabil.

1.3. ACŢIUNILE TEHNICE

Prestaţia jucătorilor în terenul de joc cuprinde procedee tehnice înlănţuite, adaptate la

faze de joc diverse, în condiţii de colaborare sau adversitate, în regim de calităţi motrice şi de

tensiune psihică, solicitate la intensităţi diferite. Acţiunea tehnică reprezintă o activitate ce

depăşeşte simpla efectuare a unui gest tehnic, ea având un conţinut şi o structură mai

complexă. Din punct de vedere structural, acţiunile tehnice sunt înlănţuiri de elemente şi

procedee tehnice desfăşurate în momentele fundamentale ale jocului, ce se derulează în

scopul soluţionării unor cerinţe tactice, pe fondul unor capacităţi fizice adecvate. Deci, este

35

vorba despre tehnică în condiţii similare jocului. Conform acestui concept, jucătorii

efectuează în anumite momente procedee tehnice izolate, predomină însă acţiunile tehnice,

de atac sau apărare, care au în componenţa lor procedee tehnice.

Numărul elementelor tehnice componente ale unei acţiuni, îi conferă acesteia gradul de

complexitate. Ca exempiu, o legare de tip -preluare, lovire, reprezintă o acţiune accesibilă,

simplă, pe când una de tip - preluare, conducere, lovire, preluare, reprezintă o acţiune cu un

grad de complexitate mare.

Acţiunea tehnică cuprinde :

- perceperea şi prelucrarea mentală a solicitării tehnice reclamate demomentul de joc

-răspunsul, reactivitatea motrică, exprimată prin acţiunile tehnice adecvate

- autoanaliza şi confirmarea eficienţei acesteia.

În fotbalul actual, acţiunile tehnice ocupă un loc tot mai important, au o frecvenţă în

continuă creştere, în comparaţie cu celelalte componente ale jocului. Acest fapt este

determinat de echilibrul dintre impus şi spontan în desfăşurarea jocului, de creşterea ponderii

acţiunilor individuale în condiţiile crizei de spaţiu şi de timp ce caracterizează jocul. Există o

tendinţă de simplificare a acţiunilor tehnice, care să contribuie la cursivitatea şi fluenţa

jocului, mărind şi logica internă a acestuia. Aceasta reclamă un înalt grad de automatizare a

diferitelor lanţuri tehnice. Acţiunile tehnice pot fi :

♦ generale - cuprind răspunsurile tehnice ale jucătorilor la diversitatea situaţiilor de joc

♦ specifice momentelor fundamentale ale jocului: = atac

= recuperare

= apărare

♦ specifice postului şi zonei de acţionare - acestea sunt determinate de:

- rolul şi locul ocupat de jucător în cadrul echipei

- zona de teren în care se derulează acţiunea, în situaţie de atac sau apărare.

Acestea reclamă alegerea, corelarea şi aplicarea acţiunilor tehnice conform cerinţelor

reclamate de postul ocupat în echipă (tehnica postului). Zonele de teren în care se desfăşoară

jocul solicită efectuarea unor combinaţii specifice de elemente tehnice. Jucătorii care se

găsesc temporar sau permanent în areste zone, folosesc cu precădere un repertoriu tehnic

adecvat caracteristicilor zonei de teren respective.

1.4. ACŢIUNILE TEHNICO - TACTICE

36

Jocul propriuzis însumează, prin esenţa sa, toate acţiunile individuale. Acţiunile

tehnice, acţiunile individuale, luate izolat nu pot satisface decât cerinţe parţiale de joc.

Acţiunile tehnico-tactice reprezintă executarea unei acţiuni tehnice prin cooperare, asociere,

colaborare sau adversitate într-un moment al jocului. Deci, elementul care defineşte termenul

de acţiune tehnico-tactică este colaborarea sau adversitatea. Acestea se realizează prin

mijloace tactice (pasă, sprijinul, demarcajul, marcajul, dublajul) şi mijloace fizice. Acţiunile

(gesturile) tehnice ale fiecărui jucător se leagă cu ale celorlalţi în cadrul unor cupluri, triade,

grupuri, formate spontan sau deliberat, în vederea soluţionării situaţiilor de joc. Corelarea

acţiunilor tehnice individuale, capătă un pronunţat caracter tactic. Decizia individuală, cu

substrat tehnic, primeşte o semnificaţie colectivă.

Acţiunile tehnico-tactice presupun efectuarea lor conform unei logici, păstrând regulile

de securitate a mingii şi urmărind eficacitatea jocului. Acţiunile tehnico-tactice au un

conţinut specific, determinat de momentul jocului:

- Apărare : - avem de a face cu activităţi comune a 2 sau mai mulţi jucători, apărători,

având ca scop câştigarea posesiei mingii sau apărarea propriei porţi. în conţinutul acţiunilor

tehnico-tactice pentru apărare intră elemente tehnice ca alergarea, deposedarea, lovirea, şi

tactice, ca marcajul, dublajul, plasamentul, etc. Acţiunile tehnico-tactice de apărare au un

conţinut relativ stabil, cuprind înlănţuiri relativ constante, au o diversitate şi un număr redus.

- Atac : - se realizează prin însumarea, conjugarea eforturilor tehnice a cel puţin 2

jucători, parteneri, având drept scop construcţia dirijată a atacului, pentru a realiza scopul

jocului, marcarea de goluri.

Acţiunile tehnico-tactice pot fi:

-impuse

-spontane.

Cele impuse, sunt concepute anterior, exersate, aplicate algoritmic pe bază de scheme,

combinaţii, circulaţii, etc. Cele spontane, se elaborează euristic, creator, se derulează

spontan, conform solicitărilor concrete şi imprevizibile ale jocului.

Eficacitatea acţiunilor tehnico-tactice depinde de :

• gradul de însuşire, de automatizare, de stăpânire a elementelor tehnice

• nivelul de dezvoltare al calităţilor motrice

• capacitatea de gândire creatoare a jucătorilor

• posibilităţile de interacţiune, interrelaţie dintre elementele şi procedeele tehnice, în

vederea structurării acţiunilor tehnico-tactice, adecvate cerinţelor concrete ale

37

jocului.

Putem vorbi de o tehnică „fundamentală", indispensabilă executării corecte a tuturor

elementelor ce alcătuiesc structura jocului. Acesta reprezintă fondul tehnic, format din

elementele tehnice care compun jocul. Tehnica de bază cuprinde totalitatea elementelor

tehnice, care se exprimă prin procedeele tehnice.

Tehnica de bază o mai numim tehnică individuală. Tehnica de bază este dependentă de

formarea şi perfecţionarea stereotipului motric propriu fiecărui element şi procedeu tehnic.

Tehnica de bază - însuşirea ei, constituie o condiţie obligatorie pentru practicarea

jocului. Nu se poate ajunge la un nivel superior de măiestrie fără stăpânirea deplină a tuturor

elementelor şi procedeelor tehnice. Randamentul tehnicii de bază este dependent însă de

abilitatea, de capacitatea de exprimare a elementelor şi procedeelor tehnice în joc.

Tehnica trebuie să contribuie la soluţionarea unor situaţii de joc. Putem spune că

tehnica este modul de a te servi de minge în condiţiile reale ale jocului. Perfecţionarea

execuţiilor tehnice este orientată permanent pentru a corespunde cerinţelor solicitate de joc.

De aici denumirea de tehnică de joc.

Fotbalul cuprinde situaţii complexe de interacţiune :

• de colaborare, cooperare, corelaţie, asociere

• de adversitate, rivalitate, conflict, de opoziţie.

Tehnica de joc impiică modelarea actelor tehnice la cerinţele desfăşurării jocului, în

confruntarea directă, concretă, cu adversarul, prin colaborarea cât mai eficientă cu partenerii.

Derularea elementelor şi procedeelor tehnice în joc este înfluenţată, condiţionată, de foarte

mulţi factori. Indicele cel mai fidel al tehnicii de joc îl constituie abilitatea de a stăpâni

mingea în viteză maximă, suportând atacul adversarului transmiţând-o cât mai util şi mai

precis unui coechipier. Ea se apreciează numai în cadrul unei situaţii date, a unui complex de

împrejurări care o condiţionează, a cărei realizare este urmărită. Tehnica de joc prevede

întotdeauna executarea unei acţiuni determinate şi condiţionate spaţio-temporal.

Tehnica de joc este dependentă de formarea capacităţii de aplicare a bagajului tehnic

la specificul jocului. Tehnica de joc este de fapt tehnica colectivă. Ea se exprimă prin

combinări, legări, înlănţuiri de elemente, acţiuni tehnice şi acţiuni tehnico-tactice,

subordonate cerinţelor implicate de desfăşurarea jocului.

38

CURS 7

DESCRIEREA ELEMENTELOR TEHNICE

1. LOVIREA MINGII CU PICIORUL

Dintre elementele care formează baza tehnică, un rol important îl ocupă lovirea mingii

cu piciorul. Acest element tehnic, însuşirea lui, condiţionează în mare măsură desfăşurarea

jocului. Acurateţea lovirii mingii constituie o prioritate a antrenamentului tehnic.

SISTEMATIZARE:

în funcţie de dinamica executantului:

- lovirea mingii de pe loc

- lovirea mingii din alergare

- procedee speciale de lovire (din săritură, cădere, plonjon, alunecare)

după traiectoria imprimată mingii : -joasă

-medie

-înaltă

după direcţia imprimată mingii: - înainte

- lateral

-oblic

-înapoi

-în sus

PROCEDEELE ELEMENTULUI

= lovirea mingii cu latul

= lovirea mingii cu şiretul - plin

- interior

- exterior

= alte procedee de lovire (cu vârful, cu călcâiul)

39

BIOMECANICA GENERALĂ A LOVIRII MINGII CU PICIORUL

Piciorul de sprijin se orientează cu vârful acestuia spre direcţia în care se urmăreşte

transmiterea mingii. Aşezarea piciorului de sprijin se poate face pe linia mingii, înaintea sau

înapoia acesteia, fapt care va influenţa traiectoria imprimată mingii (joasă, medie sau înaltă).

Genunchiul piciorului de sprijin este în flexie uşoară, având musculatura contractată,

susţinând greutatea corpului. Piciorul de sprijin contribuie la păstrarea echilibrului corpului

în momentul impactului cu mingea, condiţie de bază a executării corecte, iar prin aşezarea lui

„vis a vis" de minge determină traiectoria şi precizia execuţiei.

Piciorul de lovire pendulează puternic înapoi din articulaţia genunchiului şi a bazinului.

Laba piciorului, poziţia acesteia, diferă în funcţie de procedeele de lovire, fiind întinsă în

cazul lovirii cu şiretul plin, sau cu vârful orientat în afară sau în interior, în cazul lovirilor cu

partea internă sau externă a labei piciorului. Fiecare procedeu de lovire utilizează o altă

suprafaţă de lovire, de contact cu mingea. După momentul lovirii mingii, pendularea

continuă în plan anterior, ca urmare a inerţiei acumulate în pendularea posterioară.

Amplitudinea pendulării determină în mare măsură forţa de lovire, între ele existând un

raport direct proporţional. Pendulările mari, largi se folosesc de obicei la transmiterile la

distanţe mari, la finalizări. Pe spaţii reduse, în criză de timp, sunt recomandabile pendulările

mai scurte, în care forţa de lovire se compensează printr-o viteză de execuţie sporită.

Poziţia trunchiului în momentul execuţiei este uşor aplecată înainte, pentru „acoperirea"

mingii în cazul traiectoriilor joase, razante, şi cu o uşoară extensie la traiectoriile medii şi

înalte.

Mişcarea braţelor, dispunerea lor, caracteristică fiecărui jucător, are drept scop

asigurarea echilibrului.

Biomecanica generală a lovirii mingii cu piciorul suferă modificări în funcţie de

procedeele de lovire. Aceste modificări sunt impuse de poziţia mingii, traiectoria şi viteza

mingii, poziţia şi dinamica executantului, precum şi de soluţia urmărită în lovire.

Calitatea execuţiei acestui element tehnic este condiţionată de 3 factori :

• forţa de lovire

• traiectoria

40

• precizia execuţiei.

Forţa de lovire a mingii este rezultanta combinării a mai mulţi factori care sunt de importanţă

mai mică sau mai mare. Interacţiunea dintre aceştia, conferă în final nivelul calitativ al

execuţiei. Factorii ce condiţionează forţa de lovire sunt:

- legaţi de activitatea executantului:

• tehnica de lovire

• amplitudinea pendulării

• dinamica jucătorului (lovire de pe loc sau din alergare)

• viteza de execuţie

• procedeul tehnic uzitat (forţa de lovire este invers proporţională cu

suprafaţa de lovire)

• capacitatea de mobilizare psiho-fizică

- legaţi de obiectul de joc :

elasticitatea (calitatea materialului din care este confecţionată

presiunea internă)

greutatea mingii 0 dimensiunile minqii 0 dinamica mingii (statică sau în

mişcare)

- legaţi de condiţiile externe ale execuţiei:

- rezistenta aerul

- rezistenţa vântului (direcţia şi intensitatea acestuia).

Traiectoria mingii, direcţia mingii în urma lovirii estedeterminată de locul

aplicării acesteia pe suprafaţa mingii. O minge lovită în centrul ei, perpendicular pe acesta,

va avea o traiectorie dreaptă, spre direcţia de lovire. Mingea lovită lateral stânga sau dreapta

faţă de axul vertical, va devia lateral spre stânga sau dreapta, ca urmare a unei mişcări de

rotaţie în jurul propriei axe. Mingea lovită sub centrul ei va avea o traiectorie ascendentă, mai

mult sau mai puţin pronunţată, determinată în primul rând de forţa de lovire. în cazul lovirii

sub centrul mingii, lateral stânga sau dreapta faţă de axul ei vertical, traiectoria va fi înaltă şi

curbilinie. Traiectoria curbilinie este rezultatul lovirii tangenţiale a mingii, a forţei de lovire

şi a suprafeţei de contact a labei piciorului cu mingea (locul şi mărimea acesteia).

Precizia execuţiei este determinată de relaţia dintre executant şi condiţiile specifice,

ambianţa execuţiei. Precizia lovirii se apreciază în raport cu scopui execuţiei, cu intenţia ei.

Precizia lovirii depinde de mai mulţi factori:

de ordin tehnic = gradul de însuşire a elementelor tehnice şiprocedeelor tehnice de

41

lovire

= momentul execuţiei

= rapiditatea, viteza execuţiei

= procedeul tehnic de lovire ales

= direcţionarea execuţiei

= timpul avut la dispoziţie pentru efectuare 0

de ordin tactic - soluţiile oferite de parteneri (demarcaje)

- calitatea defensivei adverse (marcajul).

Deşi este efectul acţiunii cumulative a factorilor enumeraţi mai sus, precizia lovirii mingii

este dependentă în primul rând de calitatea proceselor psiho-motorii ale executantului.

GREŞELI FRECVENTE

♦poziţia labei piciorului de lovire

♦ suprafaţă de contact cu mingea neadecvată

♦ gradul insuficient de contracţie a musculaturii labei piciorului, la momentul de

contact cu mingea

♦ aşezarea defectuoasă a piciorului de sprijin, raportată la procedeul de lovire

urmărit

♦ piciorul de sprijin în poziţii care influenţează negativ echilibrul jucătorului

♦ extensia exagerată a trunchiului, care duce la traiectorii înalte, nedorite.

CALITĂŢI MOTRICE NECESARE

• mobilitate în articulaţia coxo-femurală, a genunchiului şi a gleznei (talo-crurală)

• flexia plantară, (mişcările de răsucire externă şi internă a labei piciorului)

• forţa de contractare a gleznei

• coordonare neuro-musculară.

CARACTERUL TACTIC AL PRINCIPALELOR PROCEDEE DE

LOVIRE A MINGII CU PICIORUL

lovirea mingii cu latul :

Se foloseşte cu precădere la - pasele medii şi scurte

42

-degajări

- finalizări

-combinaţii pe spaţii mici şi medii

lovirea mingii cu şiretul interior

Se foloseşte la - diferite tipuri de pase (în diagonale, de contraatac)

- centrări din alergare

- degajări diverse

- momente fixe - lovituri libere, lovituri de colţ

lovirea mingii cu şiretul exterior :

Se foloseşte la - angajări din alergare

- combinaţii pe spaţii reduse (devieri)

- pase scurte, rapide, în criză de spaţiu şi timp

2. LOVIREA MINGII CU CAPUL

Lovirea mingii cu capul este la fel de importantă ca şi celelalte elemente tehnice ale

jocului, fiind prezentă în toate momentele acestuia, atât cât şi în apărare.

Una dintre caracteristicile şi tendinţele în practica de performanţă a fotbalului este

creşterea importanţei şi folosirea tot mai frecventă a jocului aerian, determinate atât de

specificul jocului, cât si de creşterea gabaritului şi a detentei jucătorilor.

SISTEMATIZARE

în funcţie de dinamica executantului:

• de pe loc

• din alergare

din săritură - verticală - alte procedee (cădere, plonjon)

PROCEDEELE ELEMENTULUI

• lovirea mingii cu fruntea

43

• lovirea cu părţile laterale (temporale)

• lovirea cu creştetul.

BIOMECANICA GENERALA A LOVIRII MINGII CU CAPUL

Trunchiul se găseşte de obicei într-o uşoară extensie şi efectuează o mişcare dinspre

înapoi spre înainte, o flexie spre minge. Amplitudinea acestei pendulări a trunchiului,

determină forţa de lovire a mingii cu capul. O pendulare rapidă şi energică, asigură mişcării

un caracter exploziv, o forţă mărită loviturii. în cazul lovirii cu părţile laterale ale capului,

avem de a face şi cu mişcări de rotaţie ale trunchiului, spre direcţia de transmitere a mingii.

în cazul în care nu se urmăreşte transmiterea mingii cu capul la distanţe mari şi cu forţă,

poziţia trunchiului se modifică, fiind uşor îndoit, crescând curbura toracală a coloanei

vertebrale, scăzând şi contracţia musculară ce însoţeşte mişcarea.

Mişcarea capului constă în principal din înclinarea acestuia spre direcţia de lovire a

mingii. Forţa loviturii cu capul este influenţată de gradul de contracţie a muşchilor gâtului,

care fac mişcările de flexie sau de lateralitate ale capului. în cazul lovirii cu fruntea,

procedeul cel mai folosit şi mai sigur, capul, gâtul şi trunchiul fac corp comun, care execută

mişcarea spre înainte.

Braţele, uşor îndoite din coate, favorizează acţiunea trunchiului şi a capului, asigurând

şi posibilităţi de echilibrare a corpului în timpul execuţiei. în duelurile aeriene, braţele pot

avea şi rolul de protejare, sau de elan pentru desprinderea necesară execuţiei.

Acţiunea picioarelor este diferită, în funcţie de modul în care se execută mişcarea. La

execuţia din alergare, picioarele asigură echilibrul, sunt uşor îndoite, acţionând în comun cu

corpul şi cu capul, pentru a da impuls mingii. La lovirea cu capul din săritură, picioarele

asigură elanul şi desprinderea premergătoare extensiei trunchiului şi lovirii propriuzise.

Desprinderea se poate face de pe un picior sau de pe ambele picioare. în timpul zborului

ascendent şi descendent, picioarele asigură echilibrul corpului. Aterizarea se poate face pe

unul sau pe ambele picioare, dar poate avea loc şi o aterizare cu cădere, rezultată din lupta cu

adversarul. Ca urmare a vitezei de deplasare şi execuţie, sau ca urmare a unor procedee de

lovire cu tentă acrobatică, este posibilă dezechilibrarea executantului, cu căderi pe sol, care

solicită mişcări de redresare, reechilibrare şi reluare a poziţiei normale.

GREŞELI FRECVENTE

44

• suprafaţă de contact cu mingea neadecvată procedeului sau intenţiei

• lipsa extensiei sau flexiei trunchiului, premergătoare lovirii

• greşeală de poziţie a corpului în aer, după desprindere (aplecat înainte, ghemuit)

• lipsa unui bagaj motric cu caracter acrobatic

• aterizări necontrolate.

CALITĂŢI MOTRICE NECESARE

- forţă în musculatura posterioară a trunchiului şi a gâtului

- mobilitatea articulară corespunzătoare la nivelul coloanei vertebrale

- forţă dinamică (detentă) în membrele inferioare

- echilibru şi coordonare

- deprinderi acrobatice.

CARACTERUL TACTIC AL PRINCIPALELOR PROCEDEE DE

LOVIRE A MINGII CU CAPUL

= lovirea mingii cu fruntea

Se foloseşte cu precădere în : - duelurile aeriene

- transmiteri spre înainte, oblic şi lateral

-finalizări din alergare, din săritură şi plonjon

-degajări în fazele defensive.

= lovirea mingii cu părţile laterale ale capului

Se foloseşte în : - pasele laterale efectuate cu capul

- finalizări la mingi care necesită răsucirea trunchiului

-diverse procedee de deviere a mingii, mai ales în fazele de poartă

-duelurile aeriene

= lovirea mingii cu creştetul capului

Se foloseşte mai rar în timpul jocului, pentru devieri, loviri cu capul pe spate (autopasă

sau pentru coechipieri).

3. PRELUAREA MINGII

Prin conţinutul lor, preluările asigură intrarea în posesia mingii. Preluarea este un

element tehnic de legătură, necesar, dar nu obligatoriu, apărut ca o consecinţă firească între

45

două transmiteri ale mingii.

În condiţiile jocului actual, preluarea a înlocuit aproape în totalitate oprirea mingii.

Dacă oprirea mingii a constituit elementul static, de aşteptare a contactului cu mingea,

preluarea este urmarea dinamizării jocului, a preocupării pentru folosirea cât mai rapidă a

mingii.

Preluarea mingii nu exclude poziţia statică, dar acest gen de preluări sunt pe cale de a fi

înlocuite definitiv cu preluările dinamice, cu plecare, pe poziţii viitoare. Acest gen de

preluări dezechilibrează adversarul şi uşurează alegerea soluţiilor de continuare a jocului.

Preluarea este elementul uzitat în majoritatea lanţurilor tehnice. Preluarea are

numeroase procedee, numărul şi caracterul variat al acestora este determinat atât de

posibilitatea executării lor cu părţi diferite ale capului, cât şi de posibilitatea de conexiune cu

alte elemente şi procedee tehnice. Abuzul de preluări poate influenţa negativ viteza de joc,

crează o temporizare excesivă a jocului. Dinamica jocului modern, cursivitatea acestuia,

reclamă transmiterea rapidă, deseori directă a mingii. De aici şi necesitatea ca preluarea sau

algoritmii tehnici care cuprind procedee de preluare a mingii, să fie subordonaţi în primul

rând vitezei.

SISTEMATIZAREA ELEMENTULUI TEHNIC

= din punct de vedere al dinamicii executantului:

- pe loc (oprire)

- din alergare

- din săritură

= din punct de vedere al direcţiei din care sosesc mingile:

- din faţă

- din lateral

- din spate

= din punct de vedere al poziţiei mingii:

- pe sol

- medie

- înaltă

= din punct de vedere al direcţiei de acţionare :

înainte

lateral

46

înapoi

PROCEDEELE ELEMENTULUI

-preluarea cu piciorul - cu latul

- cu şiretul - plin

- interior

- exterior

- cu coapsa

- preluarea cu pieptul

- preluarea cu capul

Procedeele de mai sus sunt cele mai frecvent folosite, ele însă nu epuizează

posibilităţile de intrare în posesia mingii, care se mai pot efectua cu talpa, cu vârful labei

piciorului, cu abdomenul.

BIOMECANICA GENERALĂ A PRELUĂRII MINGII

Indiferent de partea corpului şi de procedeul de preluare, în biomecanica mişcării se disting

3 faze : = de amortizare = ricoşare = manevrele ulterioare.

Amortizarea are loc în momentul contactului cu mingea, printr-o relaxare musculară la

nivelul segmentului efector al preluării, pe direcţia mingii sau pe direcţii noi.

Ricoşarea, faza următoare amortizării, este dependentă de viteza (tăria) mingii şi de

calitatea amortizării la contactul cu aceasta. în cazurile în care prin preluare se urmăreşte

modificarea traiectoriei iniţiale a mingii, amortizarea şi ricoşarea se contopesc într-o singură

fază, de direcţionare rapidă a mingii pe o poziţie viitoare, urmată de manevrarea ei în

continuare.

În efectuarea diferitelor procedee de preluare, modificările de tonus muscular, alături de

o mobilitate corespunzătoare a articulaţiilor angrenate, au o importanţă deosebită,

reprezentând baza funcţională a efectuării optime a acestora.

Vom analiza din punct de vedere biomecanic procedeul de preluare cu latul piciorului.

Piciorul de sprijin este orientat spre minge, cu genunchiul uşor flexat. Piciorul de execuţie

este îndoit din articulaţia genunchiului şi execută o răsucire, o rotaţie externă, astfel că

interiorul labei piciorului ajunge să fie orientat transversal pe direcţia din care vine mingea.

Laba piciorului oferă astfel o mare suprafaţă de contact.

Musculatura este relativ relaxată în momentul impactului picior-minge. La preluările

47

pe poziţii viitoare, contactul picior-minge este combinat cu o manevră de lovire controlată

pe direcţia dorită, cu o intensitate care să nu îndepărteze prea mult mingea de executant,

pentru a fi utilizabilă prin manevrele ulterioare.

Corpul este puţin aplecat, pentru a „acoperi" mingea, iar braţele, orientate lateral şi

flexate din articulaţia cotului, asigură stabilitatea corpului.

Procedeele de preluare a mingii cu piciorui sunt variate, fiind determinate de suprafaţa

de contact cu mingea, de traiectoria şi direcţia de sosire a mingii, de direcţia în care se

doreşte continuarea mişcării, de biomecanica specifică fiecărui procedeu.

GREŞELI FRECVENTE

• rigiditatea exagerată a segmentului care ia contact cu mingea (absenţa amortizării, cu

îndepărtarea exagerată a mingii)

• relaxare musculară exagerată

• erori de apreciere a traiectoriei şi vitezei de deplasare a mingii

• contact al mingii cu suprafeţe ale corpului îndepărtate de cele ideale, normale

• poziţii defectuoase ale segmentelor interesate în executarea procedeelor.

CALITĂŢI MOTRICE NECESARE

• îndemânare generală şi specifică

• mobilitate articulară adecvată

• supleţe muscularăcapacitate de alternare rapidă a contractării şi relaxării

musculare.

CARACTERUL TACTIC AL PRINCIPALELOR PROCEDEE DE

PRELUARE A MINGII

-preluarea cu piciorul

Se foloseşte la - intrări în posesia mingii

- opriri temporare a mingii

- modificări ale direcţiei de acţionare

- element intermediar, de legătură, de asigurare a relaţiilor tactice

-preluarea cu pieptul

Se foloseşte la - readucerea la picior a mingilor cu traiectorii medii şi înalte

- schimbări ale direcţiei de acţionare, prin răsuciri rapide ale trunchiului

48

- lupta cu adversarul la mingi cu traiectorie medie şi înaltă

- intrări în posesia mingilor înalte

-preluarea cu capul

Se foloseşte la - readucerea la picior a mingilor cu traiectorie medie şi înaltă

- manevre de control a mingilor înalte, cu intenţii de continuare a acţiunilor

4. CONDUCEREA MINGII

Conducerea mingii este elementul tehnic prin care obiectul de joc este controlat şi

manevrat în scopul realizării unei acţiuni sau relaţie tactică, impusă sau spontană, solicitată în

desfăşurarea jocului.

Manevrele de conducere a mingii sunt indispensabile jocului, având drept scop

controlul dirijat al mingii sau câştigarea de teren, de timp, pentru derularea unei acţiuni

individuale sau unui demers tactic colectiv.

Conducerea mingii este un element tehnic cu mare pondere în joc. în activitatea

jucătorului în teren, diferitele forme de conducere a mingii ocupă un loc important.

Manevrele de conducere a mingii, ponderea şi caracterul lor, depind de zona de teren în

care se derulează, de specializarea pe post a jucătorului ce efectuează procedeul, de starea

terenului, etc.

Conducerea mingii este frecventă în acţiunile tehnice, fiind precedată de preluare sau

deposedare şi urmată de diferite procedee de lovire sau mişcări înşelătoare. Cel mai

important lanţ tehnic ce apare în desfăşurarea jocului este „preluare-conducere-transmitere".

Dacă tendinţa generală este de creştere continuă a vitezei de derulare a procedeelor tehnice, a

acţiunilor tehnice şi acţiunilor tehnico-tactice, manevrele de conducere a mingii trebuiesc să

realizeze acest deziderat. Orice abuz în conducerea mingii duce la frânarea jocului, fapt ce

vine în contradicţie cu cerinţele jocului actual.

SISTEMATIZAREA ELEMENTULUI

= din punct de vedere al direcţionării:

• înainte

49

• lateral

• oblic

• înapoi.

= din punct de vedere al dinamicii cuplului jucător-minge :

• în linie dreaptă

• cu schimbare de direcţie

• cu schimbare de ritm

• cu schimbări de direcţie si ritm.

PROCEDEELE ELEMENTULUI

♦ conducere cu latul piciorului

♦ conducere cu şiretul interior

♦ conducere cu şiretul exterior

♦ conducere cu şiretul plin.

BIOMECANICA GENERALĂ A CONDUCERII MINGII

Conducerea mingii se efectuează din deplasare, cu viteze şi direcţii diferite, determinate

de intenţiile executantului, în raport direct cu acţiunile coechipierilor şi opoziţia adversarului.

Procedeele de conducere a mingii trebuie să fie sincronizate cu deplasarea, alergarea

jucătorului.

Piciorul de sprijin se aşează lateral faţă de minge, cu vârful orientat spre direcţia în care

se conduce mingea. Piciorul de execuţie, care pendulează, imprimă mingii o mişcare de

rostogolire, la o distanţă care să-i permită un control asupra acesteia. Dirijarea mingii se

poate face cu şiretul plin, interior sau exterior, cu latul, în funcţie de procedeul folosit.

Laba piciorului este contractată, iar în momentul contactului cu mingea este orientată cu

vârful spre sol, perpendicular sau oblic pe acesta, în funcţie de procedeul folosit. Mişcările

labei piciorului de execuţie pot fi diferite în cadrul aceleiaşi secvenţe de joc, în funcţie de

mai mulţi factori (viteza şi distanţa de deplasare, opoziţia adversarului, condiţiile noi ce pot

apărea în timpul derulării secvenţei de joc respective).

Corpul are o poziţie normală, cu trunchiul uşor aplecat în faţă, cu braţele îndoite din

coate. In disputa cu adversarul, corpui executantului se interpune între adversar şi minge,

folosind şi braţele, în vederea protejării mingii de atacul adversarului.

50

Privirea alternează rapid şi spre minge, dar este îndreptată în special spre joc în

ansamblul său, pentru a putea acţiona cât mai eficient, informat asupra situaţiei concrete din

terenul de joc.

GREŞELI FRECVENTE

♦ nesincronizare între viteza de deplasare şi manevrele efectuate asupra mingii (paşi

prea mari, săriţi, prea mici, mărunţi)

♦ relaxarea exagerată a piciorului de contact cu mingea

♦ pierderea mingii de sub control ca urmare a contactului violent cu aceasta

♦ privirea coborâtă asupra mingii, cu efect negativ asupra perceperii câmpului

de joc

CALITĂŢI MOTRICE NECESARE

- coordonare neuro-musculară

- echilibru

- mobilitate articulară

- capacitate de alternare a tempourilor de alergare

- capacitate de accelerare a ritmului de alergare.

CARACTERUL TACTIC AL CONDUCERII MINGII

Se foloseşte în : = deplasări pe direcţii diferite pentru a declanşa acţiuni individuale sau colective

= depăşiri ale adversarului în relaţia 1x1

= menţineri sub control a mingii, pentru a permite demarcări, grupări ale coechipierilor

= iniţierea şi desfăşurarea de atacuri rapide şicontraatacuri pe spaţii mari

= intrarea (forţarea) pe culoare de pătrundere apărute în defensiva adversă.

51

Curs 8

MIŞCĂRILE ÎNŞELĂTOARE

Mişcările înşelătoare reprezintă cele mai complexe execuţii tehnice, cu forme din cele

mai diversificate, cu particularităţi biomecanice proprii.

Mişcarea înşelătoare este elementul tehnic prin intermediul căruia executantul, cu sau

fără minge, caută prin dezechilibrarea sau depăşirea unuia sau a mai multor adversari să

creeze superiotate tactică temporară.

Terminologia fotbalistică cunoaşte mai multe noţiuni ce se doresc echivalente cu

mişcarea înşelătoare. Acestea sunt fenta, driblingul, depăşirea individuală. Fiecare dintre

acestea au totuşi o nuanţă specifică.

Frecvenţa în joc a mişcărilor înşelătoare este foarte mare. Ele apar în forma clasică, cu

structură biomecanica distinctă, dar şi în mod spontan, instantaneu, ca o consecinţă a

situaţiilor imprevizibile apărute în derularea jocului.

Execuţia mişcărilor înşelătoare cuprinde de obicei 2 faze :

o de simulare

o de acţionare decisivă.

Faza de simulare urmăreşte :

- dezechilibrarea adversarului

- reacţii inadecvate ale apărătorului (mişcări, direcţii de mişcare, mijloace tehnice

necorespunzătoare).

Faza de acţionare decisivă urmăreşte :

- valorificarea dezechilibrării adversarului, a efectului acţiunii de simulare

- execuţia procedeelor tehnice sau a lanţurilor tehnice iniţial intenţionate.

Scopul mişcărilor înşelătoare este deci de a dezechilibra, de a deruta adversarul în

efortul acestuia de a anticipa sau reacţiona cu mijloace adecvate la acţiunea executantului.

Mişcările înşelătoare constau din procedee sau structuri de procedee tehnice specifice,

întrerupte sau nu, înainte de finalul execuţiei, cu continuarea procedeului iniţial sau a altor

52

procedee tehnice. Mişcările înşelătoare pot fi faza iniţială a unei acţiuni tehnico-tactice

intenţionate, sau parte componentă a acestora.

Pentru ca mişcările înşelătoare să fie eficace, trebuie să îndeplinească o serie de

condiţii:

- adaptare la situaţia concretă de joc

- să favorizeze preluarea şi menţinerea iniţiativei din partea executantului

- să provoace surpriza

- să determine dezechilibrarea adversarului

- să fie executate rapid, fără ezitări

- să creeze situaţii favorabile pentru finalizarea intenţiilor.

Mişcările înşelătoare sunt frecvente şi deosebit de utile în desfăşurarea jocului.

Valoarea unui jucător este apreciată şi prin capacitatea acestuia de a dezechilibra sau depăşi

unul sau mai mulţi adversari. O serie de factori influenţează efectuarea mişcărilor

înşelătoare:

• viteza şi ritmul de execuţie

• amplitudinea mişcărilor

• echilibrul

• protejarea mingii

• capacitatea de improvizaţie.

Pentru ca mişcarea înşelătoare să fie eficientă este necesară oviteză corespunzătoare în

cele două faze (de simulare şi de acţionare decisivă). În practică, avem de face cu

mişcări înşelătoare în care cele două faze se desfăşoară relativ cu aceeaşi viteză, dar şi

în care cele două faze au ritm diferit (faza de simulare mai lentă, cea de acţionare

decisivă foarte rapidă şi energică). În cazul mişcărilor înşelătoare complexe, multiple,

viteza şi ritmul de execuţie depind de specificul procedeelor ce compun actul tehnic, de

calităţile executantului şi de reacţiile adversarului.

Mişcările înşelătoare cuprind mişcări ale corpului (trunchi, picioare, braţe, cap) a căror

amplitudine trebuie să favorizeze execuţia corectă, cursivă şi cu efect decisiv a actului tehnic

dorit. Cu cât amplitudinea este mai mică în faza de simulare, trecerea la faza de acţionare

decisivă se face mai rapid. în acest fel faza de acţionare decisivă se suprapune pe mişcarea de

răspuns a adversarului. O amplitutidine prea mare poate dezechilibra executantul, dar are ca

rezultat scoaterea mai pronunţată a centrului de greutate a adversarului din suprafaţa de

sprijin. Amplitudinea mare a simulării poate desconspira executantul, mişcarea devenind

53

previzibilă. Trebuie însă să ţinem cont de faptul că o amplitudine prea mică în faza de

simulare, poate să nu dezechilibreze suficient adversarul.

Păstrarea echilibrului reprezintă o condiţie a cursivităţii celor două faze.

În execuţia mişcărilor înşelătoare un rol important îl are protecţia mingii, asigurarea

securităţii acesteia. Acest deziderat se poate realiza prin manevrarea mingii pe partea opusă

adversarului, prin protecţia cu trunchiul, cu piciorul de sprijin şi cu a braţelor. în execuţia

mişcărilor înşelătoare un rol important îl joacă imaginaţia jucătorului, capacitatea lui de

improvizaţie în funcţie de situaţia tactică de pe teren, de repertoriul tehnic şi tactic al

executantului. La un nivel ridicat de măiestrie tehnico-tactică, jucătorul angajat într-o acţiune

individuală, poate folosi creativ şi cu mare eficienţă mişcările înşelătoare, favorizând în acest

fel reuşita actului tehnic propus.

În fotbalul actual, caracterizat prin criza de timp şi de spaţiu ca urmare a marcajelor

stricte, a presingului individual şi colectiv, se constată o creştere a importanţei şi rolului

mişcărilor înşelătoare, mijloace eficiente de creare de avantaje temporare în desfăşurarea

jocului. Dezechilibrarea temporară a adversarului direct crează pe lângă dezactivarea

acestuia, posibilităţi de continuare a intenţiei proprii şi timp relativ suficient pentru

reaşezarea prin demarcaj a coechipierilor. Depăşirea adversarului direct, ca rezultat al unei

mişcări înşelătoare oferă o situaţie de atac nouă şi favorabilă, prin crearea de spaţiu de

manevră şi superioritate numerică zonală.

Scopul jocului este eliminarea succesivă a adversarilor, prin acţiuni individuale şi

colective, pentru a ajunge în poziţii - situaţii de finalizare, care să înlesnească, să creeze

posibilitatea introducerii mingii în poarta adversă. Eliminarea adversarului prin acţiune

individuală se face cu precădere folosind mişcările înşelătoare.

Acţiunea individuală are un grad ridicat de risc, dar reuşita ei crează un avantaj tactic

evident.

Tendinţele în dezvoltarea tehnicii actuale cu privire la mişcările înşelătoare sunt:

• diversificarea şi automatizarea procedeelor de execuţie a mişcărilor înşelătoare

• creşterea gradului de eficacitate a acestora prin perfecţionare, raţionalizare şi

determinare psiho-fizică

• cultivarea şi creşterea capacităţii de improvizaţie şi creaţie în efectuarea mişcărilor

înşelătoare.

SISTEMATIZAREA ELEMENTULUI TEHNIC

54

Fiind o combinaţie de mişcări de picioare, trunchi, braţe, însoţite deseori de combinaţii

ale acestora, create deliberat sau spontan, este foarte dificil să se facă o sistematizare a

mişcărilor înşelătoare. în încercarea de clasificare a acestui element tehnic, ne vom orienta

după mai multe criterii:

• din punct de vedere al cuplului jucător-minge :

- mişcări înşelătoare executate fără minge

- alergare cu schimbarea direcţiei

- opriri, porniri

- demarcări scurte, rapide şi surprinzătoare

- mişcări înşelătoare executate cu minge

• din punct de vedere al dinamicii executantului:

- pe loc

- din deplasare

• din punct de vedere al segmentelor corpului folosite :

- de trunchi

- de picioare

- combinate

• după numărul acţiunilor de simulare :

- simple (formată din acţiune simulată, urmată de acţiune finală)

- duble (simulare consecutivă, cu finalizarea uneia dintre ele)

- multiple (complexe)

• din punct de vedere al procedeelor tehnice simulate :

- simulări de lovire a mingii

- simulări de conducere

- alte variante (combinaţii)

• din punct de vedere al scopului:

- de dezechilibrare - inactivare temporară

- de depăşire a unuia sau a mai multor adversari.

PROCEDEELE ELEMENTULUI

Mişcările înşelătoare poartă amprenta particularităţilor individuale ale executantului.

Nici un alt element tehnic a! jocului nu are caracter atât de individualizat, de personal, ca şi

mişcarea înşelătoare. Cu certitudine, mişcările înşelătoare au la bază o serie întreagă de

55

aptitudini înăscute, care prin antrenament, joc şi practică competiţională, devin deprinderi cu

un pronunţat caracter individual, cu structură biomecanica particularizată. La jucătorii cu

astfel de dispoziţii, mişcările înşelătoare au un caracter spontan, natural, au un înalt grad de

eficacitate. Procedeele prin care se pot efectua mişcări înşelătoare sunt practic nelimitate, ca

urmare a capacităţii jucătorilor de a improviza, de a crea, de a lega spontan, uneori chiar

involuntar mişcări înşelătoare.

Procedeele folosite diferă în funcţie de suprafaţa de teren, de zona în care se efectuează.

Ponderea şi varietatea lor sunt mai mari în zona de mijloc a terenului şi în faţa porţii adverse,

în fazele de prefinalizare şi finalizare.

BIOMECANICA GENERALĂ A MIŞCĂRILOR ÎNŞELĂTOARE

Mişcările înşelătoare presupun efectuarea unor mişcări ale corpului (trunchi, picioare,

braţe) care au un sens tactic bine determinat. Biomecanica lor poate fi descrisă doar direct

legat de fiecare procedeu în parte.

Modificările, schimbările rapide, deseori instantanee ale mişcărilor trunchiului şi ale

picioarelor au un rol important în reuşita mişcărilor înşelătoare. Aceste mişcări ale corpului,

coordonarea şi succesiunea acestora nu răspund unor reguli biomecanice stabile. Derularea

mişcărilor înşelătoare are loc pe baza unor principii generale, prin selecţionarea de către

executant, din arsenalul motric propriu, a mişcărilor pe care le socoteşte utile.

Componentele biomecanice ale mişcărilor din cele două faze ale mişcărilor înşelătoare

prezintă numeroase modificări, nuanţe, rapoarteforme, amplitudini şi viteze, impuse în

special de reacţia adversarului. Mişcarea esenţială este trecerea de la intenţia iniţială,

simulată, ia acţionarea decisivă. Timpul reclamat de acesta se cere a fi cât mai scurt, iar

viteza de execuţie cât mai mare. Alegerea momentului optim de declanşare a mişcării de

acţionare decisivă, determină în mare măsură reuşita mişcării înşelătoare.

Mişcările înşelătoare în care rolul preponderent îl are acţiunea trunchiului, se

caracterizează prin mutarea, trecerea rapidă a centrului de greutate a corpului, de pe o parte

în aita, concomitent cu mişcări de îndoire, aplecare sau răsucire a trunchiului.

În cazul unei intenţii de depăşire a adversarului pe partea stângă a acestuia, în faza de

simulare executantul îndoaie şi apleacă trunchiul în partea stângă, cu trecerea centrului de

greutate pe piciorul de sprijin (stângul) care este flexat din genunchi. în faza de acţionare

decisivă, prin impulsia energică a piciorului stâng, corpul este propulsat, reactivat spre

dreapta, moment în care are loc manevrarea mingii spre dreapta, concomitent cu încercarea

56

de depăşire a adversarului. Mişcarea braţelor contribuie şi ea la angajarea pe noua direcţie.

Mişcările înşelătoare în care sunt angrenate picioarele sunt numeroase, depinzând în

mare măsură de creativitatea executantului. Piciorul de execuţie simulează o mişcare, prin

pendularea acestuia, pentru ca imediat, prin oprirea pendulării, să treacă la manevrarea

rapidă a mingii pe partea sau în direcţia urmărită. Mişcarea este favorizată de acţiunea

piciorului de sprijin prin frânare, preluare a greutăţii corpului şi impulsie puternică.

GREŞELI FRECVENTE

• faza de simulare neconcludentă, fără amplitudine, dezechilibrare

• acţionare decisivă întârziată, previzibilă, ce permite redresarea şi dezechilibrarea

adversarului

• lipsa protecţiei mingii

• dezechilibrări ale executantului, cu repercusiuni asupra corectitudinii, cursivităţii şi

ritmului execuţiei.

CALITĂŢI MOTRICE NECESARE

• mobilitate articulară

• îndemânare neuro-musculară

• forţă generală, forţă dinamică, explozivă, în special în membrele inferioare

• echilibru dinamic, dezvoltat simţ al ritmului

• capacitate de alternare rapidă a contracţiei şi relaxării musculare.

CARACTERUL TACTIC AL MIŞCĂRILOR ÎNŞELĂTOARE

Se folosesc în :

- mascarea intenţiilor reale ale executantului

- evitarea contactului direct cu adversarul

- dezechilibrarea, dezorganizarea defensivei adverse, cu posibilităţi de

continuare a fazei

- surprinderea adversarului prin acţiuni neaşteptate,imprevizibile

- crearea unor situaţii tactice favorabile continuării secvenţei de joc

- crearea superiorităţii numerice temporare

57

- depăşirea adversarului sau a mai multor adversari, cu precădere în fazele

de prefinalizare şi finalizare.

În execuţia mişcărilor înşelătoare un rol important îl are protejarea mingii, asigurarea

securităţii acesteia. Acest deziderat se poate realiza prin manevrarea mingii pe partea opusă

adversarului, prin protecţia mingii cu trunchiul, cu ajutorul piciorului de sprijin, chiar a

braţelor. Protecţia mingii este determinată de locul unde se derulează secvenţa de joc, de

orientarea executantului faţă de direcţia de atac, de calităţile tehnice, tactice şi motrice ale

posesorului mingii şi ale adversarului.

DEPOSEDAREA

Elementul cel mai important în relaţia de adversitatea este deposedarea. Deposedarea

reprezintă ansamblul de mişcări efectuate de jucătorul în defensivă, aflat în raport de

adversitate cu purtătorul (posesorul) temporar al mingii, cu scopul de a-l priva pe acesta de

controlul ulterior al mingii.

Datorită apărărilor agresive şi avansate, specifice fotbalului actual, a marcajului şi a

presingului folosit de apărători, numărul acţiunilor de deposedare este în continuă creştere în

toate zonele terenului. Frecvenţa acestui element este mai mare în zona din faţa propriei porţi

şi la mijlocul terenului, scăzând numeric în zona din faţa porţii adverse.

Deposedarea ocupă un loc important în bagajul tehnic al majorităţii jucătorilor.

Jucătorii, indiferent de postul ocupat în echipă, trebuie să cunoască şi să folosească cu

eficienţă acest element tehnic.

Tendinţele evoluţiei acestui element tehnic în cadrul jocului sunt

• creşterea importanţei deposedărilor, cu avantaj direct în relansarea, reluarea atacului

• tendinţa spre o angajare mai agresivă în recuperarea mingii, creşterea fermităţii

deposedărilor

• deposedarea adversarului de minge cu orice mijloc regulamentar -principiu de bază al

jocului în apărare

• deposedarea - prioritate a activităţilor desfăşurate în ciclurile şi etapele de pregătire.

Deposedarea este influenţată de mai mulţi factori:

- poziţia şi distanţa faţă de adversari

- distanţa faţă de poarta proprie (riscul deposedării)

- prezenţa sau lipsa dublajului

58

- valoarea tehnică şi tactică a atacului şi a apărătorului

- hotărârea şi viteza de execuţie

- „fair - play-ul" execuţiei.

SISTEMATIZAREA ELEMENTULUI

= din punct de vedere al direcţiei de acţionare :

-din faţă

-din lateral

-din spate

= din punct de vedere al rezultatului acţiunii de deposedare :

- cu rămânere în posesia mingii

- cu respingerea, îndepărtarea mingii

= din punct de vedere al segmentelor corpului folosite :

-cu piciorul

-cu capul

- cu alte părţi ale corpului (piept, etc.)

= din punct de vedere al raportului atacant - apărător:

- în contact direct cu adversarul

- în raport indirect - respingerea mingii

- intercepţia mingii.

Respingerea mingii se poate efectua cu piciorul sau corpul, din alergare, săritură,

cădere sau plonjon.

Intercepţia este acţiunea prin care apărătorul intră în posesia mingii, pe traseul parcurs

de aceasta între 2 jucători aflaţi într-o relaţie de joc în atac. Eficienţa intercepţiei este

determinată de mai mulţi factori:

- capacitatea de anticipare a acţiunilor posesorului mingii opoziţia, distanţa şi

caracteristicile concrete ale situaţiei de joc în care sunt angajaţi jucătorii în atac şi cei în

apărare.

Intercepţia se poate executa cu : piciorul, cu capul sau cu corpul.

PROCEDEELE ELEMENTULUI

Deposedarea cu piciorul:

59

= din faţă - cu latul piciorului de acţionare

- cu exteriorul piciorului

- prin alunecare - cu un picior

- cu ambele picioare

= din lateral - cu piciorul de acţionare alăturat adversarului

- cu piciorul de acţionare depărtat de adversar

- prin alunecare - cu un picior

- cu ambele picioare.

BIOMECANICA GENERALĂ A DEPOSEDĂRILOR

În executarea acestui element tehnic distingem mai multe faze :

* faza de preparaţie

* acţionarea propriu-zisă

* încheierea acţiunii.

Faza de preparaţie cuprinde :

* analiza situaţiei de joc (observarea poziţiei şi mişcărilor adversarului şi a

coechipierilor)

* preluarea adversarului

* alegerea procedeului de deposedare

* alegerea momentului de acţionare.

Faza de acţionare propriu-zisă cuprinde intervenţia, lupta pentru minge cu

adversarul.

Încheierea acţiunii poate avea ca rezultat:

• intrarea în posesia mingii

• respingerea, îndepărtarea mingii.

Jucătorii în apărare trebuie să sesizeze intenţiile atacantului si să aleagă procedeul de

deposedare şi momentul de acţionare. Momentul propice deposedării este între două acţiuni

de mişcare, execuţii ale atacantului, sau sfârşitul uneia dintre ele.

Vis-a-vis de purtătorul temporar al mingii, jucătorul în apărare ia o poziţie adecvată, de

pregătire, de aşteptare a momentului de deposedare. Greutatea corpului este repartizată în

egală măsură pe ambele picioare, facilitând deplasarea în orice direcţie.

Poziţia şi acţiunile piciorului de execuţie sunt determinate de mişcările şi poziţia

atacantului, de poziţia mingii. Declanşarea acţiunii apărătorului se face printr-o fandare a

60

piciorului de acţionare, într-o poziţie de echilibru sau de dezechilibru a corpului. Piciorul de

execuţie acţionează diferit în funcţie de intenţia de intrare în posesia mingii, sau respingerea,

îndepărtarea acesteia. Piciorul de sprijin are rol de susţinere a greutăţii corpului şi de

asigurare a echilibrului.

Corpul, greutatea corpului susţine acţiunea de deposedare. Braţele echilibrează corpul,

dar se folosesc deseori „activ" în momentul deposedării pentru crearea de avantaje în disputa

cu adversarul.

În cazul deposedărilor prin alunecare, distingem unele particularităţi specifice acestora:

• atacul asupra mingii este precedat de o dezechilibrare şi cădere pe părţile posterioare sau

exterioare ale piciorului de acţionare

• atacul propriu-zis se efectuează cu laba piciorului, cu talpa, sau chiar cu vârful piciorului

• corpul şi braţele susţin execuţia

• acţiunea se încheie cu o ridicare rapidă, cu reechilibrare pentru eventuala continuare a

secvenţei de joc.

GREŞELI FRECVENTE

= moment de acţionare greşit ales (prea devreme sau întârziat)

= intervenţii neregulamentare:

• atac asupra piciorului de sprijin sau de acţionare a atacantului

• obstrucţionarea adversarului

• atacul cu corpul, înaintea atacului cu piciorul.

CALITĂŢI MOTRICE NECESARE

- viteză de reacţie, de decizie şi de execuţie

- forţă generală şi specifică în membrele inferioare

- mobilitatea articulară (în special în articulaţia coxo-femurală)

- bagaj motric cu caracter acrobatic.

CARACTERUL TACTIC AL DEPOSEDĂRII

Deposedarea este un element important al tacticii jocului. Odată cu pierderea posesiei

mingii, întreaga echipă trece în momentul de apărare, a cărui scop fundamental este

61

recâştigarea mingii. Mijlocul de realizare a acestui deziderat îl reprezintă deposedarea, cu

procedeele de execuţie specifice acesteia.

Reuşita unei deposedări crează premisele reluării atacului, reprezintă primul moment

constructiv al unei acţiuni de atac. Nereuşita unei deposedări poate duce la eliminarea

temporară a apărătorului din sistemul defensiv, cu urmările corespunzătoare - inferioritate

numerică locală sau zonală şi necesitatea reorganizării şi schimbării comportamentului

tactic defensiv al echipei.

ARUNCAREA DE LA MARGINE

Aruncarea de la margine este elementul tehnic prin intermediul căruia se repune

mingea în joc, dinafară liniilor laterale ale terenului, în condiţiile impuse de regulamentul

de joc.

Aruncarea de la margine se execută cu mâinile, fapt ce deosebeşte acest element

tehnic de celelalte.

SISTEMATIZAREA ELEMENTULUI

- din punct de vedere al dinamicii executantului

- de pe loc -cu elan

- din punct de vedere al distanţei de aruncare :

- scurtă- medie- lunga.

PROCEDEELE ELEMENTULUI

= aruncare de la margine de pe loc - cu picioarele apropiate

- cu picioarele depărtate

- cu un picior în faţă

= aruncare cu elan - din mers

- din alergare

- cu cădere în faţă.

62

BIOMECANICA GENERALĂ A ARUNCĂRII DE LA MARGINE

Biomecanica executării acestui element tehnic este determinată în primul rând de

prevederile regulamentului de joc. Toate procedeele de aruncare de la margine cuprind 2

faze:

- de pregătire

- de execuţie.

Faza de pregătire cuprinde :

• priza asupra mingii

• extensia trunchiului, concomitent cu ducerea mingii deasupra capului

• îndoirea picioarelor, permanent pe sol, cu păstrarea echilibrului corpului

• uşoara extensie a capului.

Faza de execuţie cuprinde:

- proiectarea energică spre înainte a trunchiului

- acţionarea braţelor, întinse deasupra capului, care execută o mişcare

dinapoi spre înainte

- acţiunea suplimentară din articulaţia antebraţului, care asigură şi direcţionarea

mingii

- întinderea picioarelor, care rămân pe sol şi susţin mişcarea.

În cazul aruncării cu elan, executantul efectuează unul sau mai mulţi paşi, de mers

sau de alergare, cu ţinerea mingii într-o mână sau cu ambele mâini. în apropierea liniei

laterale a terenului, are loc o frânare - oprire a elanului şi execuţia propriu-zisă. La aruncarea

cu elan, extensia trunchiului este mai redusă, forţa de aruncare fiind influenţată de viteza şi

lungirea elanului. În cazul în care aruncarea cu elan se încheie cu o cădere în faţă, este

necesară amortizarea căderii, prin flexia braţelor pe sol.

GREŞELI FRECVENTE

= poziţii incorecte ale braţelor - aruncare de deasupra umărului

- acţiunea braţelor în plan anterior capului

- braţe îndoite

= împingere a mingii

= nesincronizare în acţiunea braţelor

= ridicarea de pe sol a unuia sau a ambelor picioare în momentul

63

aruncării

CALITĂŢI MOTRICE NECESARE

• forţă generală (braţe, musculatura spatelui)

• viteza de execuţie

• mobilitatea articulară (umeri, coloana vertebrală).

CARACTERUL TACTIC AL ARUNCĂRII DE LA MARGINE

Execuţia fiecărui element tehnic are o încărcătură tactică. Aruncarea de la margine ne

prezintă o serie de caracteristici tactice specifice:

permite o intrare în posesia mingii relativ sigură, prin folosirea mâinilor de către

executant, cu efect pozitiv asupra posibilităţilor de derulare ulterioară a jocului

poate fi continuată cu combinaţii tactice specifice, în doi sau mai mulţi jucători,

combinaţii de cele mai multe ori automatizate

datorită faptului că nu există situaţia „afară din joc" în momentul executării, echipa în

posesia mingii beneficiază de posibilităţi crescute de plasament, care pot pune în

dificultate blocul defensiv advers

folosirea aruncărilor lungi, cu sau fără elan, în careul advers, cu înalt grad de

periculozitate. Echipele dispun de jucători special antrenaţi, capabili de aruncări

lungi, precum şi de manevre tactice de continuare a jocului, după execuţia aruncării.

64

Curs 10

TACTICA

DEFINIŢIE, CARACTERISTICI, ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE

FACTORULUI TACTIC

Tactica este modalitatea de organizare, pregătire şi desfăşurare a acţiunilor de joc, de

atac şi apărare. Tactica a apărut o dată cu primele semne ale jocului colectiv - pasa, este

drept într-o formă primitivă şi fără a avea o concepţie clară.

Dezvoltarea tacticii s-a realizat cu paşi mărunţi, prin modificarea aşezării jucătorilor în

teren, urmărind în acelaş timp eficienţa diverselor formule de joc. Ca urmare a evoluţiei

continue a fotbalului, tactica şi-a îmbogăţit permanent formele de exprimare, devenind unul

din factorii cei mai importanţi ai jocului, cu influenţe în dezvoltarea celorlalţi.

Tactica include un sistem de elemente teoretice şi practice strâns legate între ele, ce

urmăresc valorificarea optimă a acţiunilor întreprinse de jucători în decursul jocului. Tactica

este unul din mijloacele prin care jucătorii, echipa, îşi valorifică potenţialul acumulat în

timpul pregătirii.

„Tactica este componenta jocului prin care are loc valorificarea complexă şi eficientă a

resurselor psiho-fizice şi a capacităţilor tehnice ale jucătorilor, în condiţiile concrete de

adversitate din joc, în concordanţă cu obiectivele de performanţă prestabilite."

Factorul tactic cuprinde totalitatea măsurilor de organizare şi coordonare a acţiunilor

individuale şi colective ale jucătorilor unei echipe, ce se derulează în timpul unui joc sub

forma unor programe structurate raţiona!, în funcţie de particularităţile jucătorilor proprii, ale

adversarului si de condiţiile de desfăşurare a jocului.

Tactica presupune existenţa unei concepţii unitare asupra desfăşurării jocului, concepţie

ce se realizează prin suma acţiunilor de joc, selecţionate, organizate şi coordonate unitar, după

reguli şi principii bine stabilite.

Conceptul de tactică presupune ;

• stabilirea direcţiilor valorificării potenţialului somatic, funcţional, motric şi tehnic al

65

jucătorilor, în condiţiile reale ale jocului

• elaborarea sistemelor de acţionare ce stau la baza organizării, pregătirii şi evoluţiei

jucătorilor, în funcţie de particularităţile adversarilor

• pregătirea mentală a jucătorilor pentru înţelegerea modelului tactic şi a metodelor de realizare

a acestuia.

Tactica impune realizarea unor caracteristici şi condiţii:

accesibilitatea

raţionalitatea

elasticitatea

creativitatea - evoluţia.

Tactica trebuie să corespundă nivelului tehnic si particularităţilor fizice si psihice ale

jucătorilor. Ea trebuie să fie simplă, uşor de înţeles si de realizat. Tactica trebuie să fie un

factor care contribuie la realizarea scopului jocului, prin adaptări la caracteristicile proprii si

ale adversarului, ale condiţiilor concrete de joc. Elasticitatea tacticii este reflectată prin

posibilitatea de adaptare permanentă la situaţiile jocului si capacitatea de rezolvare creatoare a

acestora. Este necesar pentru acest lucru un fond bogat de mijloace tactice. Ca orice fenomen

tactica este în continuă evoluţie, în joc, tactica reprezintă un cadru general, care creează însă

jucătorilor posibilităţi multiple de rezolvare a situaţiilor de joc prin contribuţie personală.

Elementele constitutive ale factorului tactic sunt:

o concepţia de joc

o sistemul de joc

o planul tactic

o acţiunile tactice.

CONCEPŢIA DE JOC

Concepţia de joc reprezintă stadiul superior de înţelegere şi practicare a jocului,

ansamblul de trăsături esenţiale care caracterizează maniera de joc a unei echipe.

Concepţia de joc a apărut şi s-a format în corelaţie ai dependenţă cu atitudinea generală şi

specială faţă de fotbal a societăţii, a factorilor de conducere şi decizie fotbalistică pe de o parte

şi antrenori şi jucători pe de altă parte. Concepţia de joc exprimă atitudinea comună a

factorilor interni şi externi implicaţi în activitatea fotbalistică, fiind rezultatul gândirii

interferenţe al tuturor acestor factori.

În fotbalul actual, concepţia de joc este concomitent noţiune teoretică şi activitate

66

practică.

Concepţia de joc se defineşte ca „maniera proprie de exprimare" în atac si apărare a unei

echipe, modalitatea ei specifică de a aplica tactica jocului. Ea însumează ideile si principiile

care orientează comportamentul echipei, jucătorilor, ca un tot unitar, şi viziunea de ansamblu a

acestora în soluţionarea problemelor de joc. Concepţia de joc trebuie să valorifice superior din

punct de vedere tactic posibilităţile fizice, tehnice şi psihice ale jucătorilor.

Concepţia de joc este antrenabilă şi perfectibilă pe căi practico-metodice. Odată stabilită,

ea se perfecţionează continuu pentru a duce treptat la formarea şi realizarea unor şcoli proprii

naţionale. Deşi internaţională din punct de vedere al conţinutului şi surselor care îi generează

evoluţia, concepţia de joc devine naţională, specifică fiecărei echipe în ultima instanţă, în

momentul transpunerii ei în practică. Sursele de evoluţie ale concepţiei de joc le reprezintă

jocul marilor echipe şi jucătorii de excepţie. Deşi particularizată fiecărei echipe, concepţia de

joc este în majoritatea ţărilor unitară ca orientare generală.

În ţara noastră concepţia de joc este stabilită de Federaţia Română de Fotbal, ţinând

cont de trăsăturile caracteristice şi tendinţele dominante în evoluţia jocului pe plan mondial, în

jocul fiecărei echipe se va evidenţia concepţia elaborată de F.R.F. ca orientare generală, dar pot

apărea idei şi soluţii originale, care valorifică posibilităţile şi disponibilităţile jucătorilor

proprii.

Caracteristicile concepţiei de joc actuale :

a) Generale :

joc colectiv + încadrarea jucătorilor de excepţie

joc constructiv, atletic, dinamic

promovarea unui joc elastic

întărirea compartimentului intermediar

frecventa culisare a jucătorilor din zonele de bază

b) Pentru atac:

caracter penetrant - acţiuni în adâncime

asigurarea lăţimii acţiunilor de atac

purtătorul temporar al mingii susţinut şi sprijinit eficient

finalizare în viteză, utilizând execuţii simple, spontane, înlăturând

mişcările inutile

67

c) Pentru apărare :

împiedicarea şi întârzierea declanşării atacului advers (temporizarea

acestuia)

acţiuni imediate pentru reintrarea în posesia mingii

marcaj strict la purtătorul de minge şi viitorii primitori, dacă sunt

anticipaţi

organizarea rapidă şi eficientă a apărării pe direcţia principală a

atacului advers

ocuparea raţională a terenului de joc

realizarea unei eficiente dublări şi acoperiri între apărători.

Concepţia de joc românească are următoarele trăsături esenţiale:

o joc constructiv, dinamic, colectiv, combinativ, echilibrat şi elastic,

bazat pe o tehnicitate înaltă şi o pregătire fizică superioară

o jocul este purtat în viteză cu scopul impunerii ritmului propriu

(utilizarea tactică a vitezei de joc)

o jocul are un pronunţat spirit ofensiv, realizat prin convergenţa

exprimărilor tactice ale componenţilor echipei în derularea fazelor de

atac, recuperare sau apărare.

Jocul în atac :

1. Construcţia jocului = pe traiectorii precise

= control dirijat al mingii pe lungimea şi lăţimea terenului

2.Asigurarea posesiei mingii

= conservarea mingii prin control orientat, colectiv

= reluarea atacului eşuat (prin joc direct, rapid, atac cu pase

succesive pentru partea opusă)

= calitatea transmiterii mingii (serviciul)

= controlul mingii

CONCEPŢIA DE JOC ÎN ATAC Şl APĂRARE A

FEDERAŢIEI ROMÂNE DE FOTBAL

68

= viteza de gândire, de decizie a jucătorilor

3. Crearea spaţiilor de joc

= prin abilitate tehnică individuală

= prin combinaţii si automatisme de joc (se creează spaţii de joc

mai rapid, datorită conştientizării, complicităţii dintre coechipieri)

4. Crearea superiorităţii numerice

= prin construcţie

= prin participare

= prin combinaţie

5. Schimbări frecvente de direcţie şi ritm, individuale si colective

Jocul în apărare :

1. Presingul (individual şi colectiv)

2. Marcajul strict al adversarilor implicaţi direct în derularea secvenţei de joc

3. Retragerea, replierea, urmărind = acoperirea tuturor zonelor de teren

= închiderea culoarelor

= recuperarea mingii

4. Declanşarea acţiunilor de deposedare

5. Crearea densităţii în zona centrală

Aplicarea unei concepţii de joc urmăreşte realizarea mai multor scopuri:

• fixează liniile directoare orientative ale tacticii

• precizează maniera de joc a echipelor

• orientează pe tehnicieni (cadrele de specialitate) în metodica antrenamentului.

Concepţia de joc devine instrumentul concret prin intermediul căruia cadrele de

specialitate realizează omogenizarea exprimărilor jucătorilor în terenul de joc.În

conţinutul noţiunii de concepţie de joc trebuie inclus un ansamblu de aspecte ca :

• sistemul de joc (forma de organizare - aşezare proprie)

• planurile tactice

• maniera proprie de înlănţuire a fazelor de joc

• acţiunile tactice ofensive si defensive specifice echipei.

69

SISTEMUL DE JOC

Sistemul de joc - forma de organizare adoptată, constituie elementul cel mai tipic

prin care se manifestă concepţia de joc a unei echipe.

Sistemul de joc reprezintă cadrul de organizare generală a jocului. Ca factor esenţial

al organizării jocului, sistemul de joc presupune :

dispozitivul (aşezarea iniţială în teren şi dinamica jucătorilor)

organizarea şi coordonarea (prin stabilirea prealabilă a sarcinilor şi atribuţiilor

principale ale compartimentelor şi posturilor)

structurarea relaţiilor dintre jucători pe baza unor reguli tactice comune de

colaborare în joc.

Există mai multe forme de aşezare a jucătorilor în teren, forme determinate de

specificul variantei sistemului de joc. De asemenea, în cadrul aşezării există mai multe

forme de desfăşurare a jocului, a acţiunilor de atac şi apărare. Determinarea şi alegerea

formelor de desfăşurare a acţiunilor de joc se face pe baza unor criterii

corespunzătoare concepţiei de joc. Jucătorii sunt grupaţi pe linii sau compartimente,

flancuri, în cadrul cărora se specializează în îndeplinerea unor funcţii specifice,

denumite posturi, în cadrul fiecărei zone de teren jucătorii au de rezolvat sarcini specifice

zonei, pe de o parte, precum şi sarcini specifice postului, respectiv posturilor din zonele

respective.

Fiecare sistem de joc prezintă anumite particularităţi, dar în acelaşi timp si unele

caracteristici comune cu ale altor sisteme. Sistemul de joc trebuie interpretat creator, în

deplina concordanţă cu resursele, cu posibilităţile jucătorilor st profitul echipei. Realizarea

cu succes a sistemului de joc depinde de capacitatea jucătorilor de a orienta acţiunile în

concordanţă cu conţinutul sistemului.

Sistemul de joc - forma de organizare - este dependent de concepţia de joc a

echipei. Intre sistem - forma de organizare şi concepţia de joc este un raport de

interdependentă, de influenţare reciprocă, ce contribuie la evoluţia generală a jocului.

Cunoaşterea evoluţiei sistemelor de joc ne ajută să reliefăm mutaţiile structurale

prin care a trecut acest joc sportiv. Studierea istoriei sistemelor de joc ajută cadrele de

specialitate în activitatea practică, prin realizarea unor variante optime, în funcţie de

70

jucătorii componenţi ai echipei.

Istoria fotbalului cuprinde 3 perioade evolutive distincte ;

1.etapa clasică (1863 - 1958)

2.etapa intermediară (1958 -1974)

3.etapa modernă (după 1974).

În 1863, sistemul de joc practicat era 1-1-9. Acesta se baza în special pe acţiuni

individuale. Jocul se desfăşură conform principiului „loveşte si fugi" (kick and run),

despre o tactică propriu-zisă nici nu putea fi vorba.

În 1875, s-a trecut la sistemul 1-2-2-6. Primii care l-au aplicat au fost scoţienii. Jocul

şi-a modificat structura, prin apariţia unei noi funcţii - mijlocaşii - care alcătuiau linia

intermediară între atac şi apărare.

În 1883, odată cu introducerea sistemului 1-2-3-5, începe într-adevăr epoca fotbalului

adevărat. Acesta este primul sistem de joc cu adevărat viabil, care prin retragerea unui

atacant în linia de mijloc impune o nouă distribuţie a jucătorilor în teren. Această

aşezare piramidală este socotită prima formulă universală, caracteristică fotbalului

clasic.

În 1925, antrenorul echipei Arsenal Londra - Herbert Chapman, face modificări

importante în dinamica sistemului practicat (piramida), creând sistemul 1-3-2-5, denumit

în limbajul fotbalistic WM-ul. Adoptarea acestui sistem a constituit un pas decisiv în

dezvoltarea acestui joc.

Cu ocazia Campionatului mondial din Suedia din anul 1958, Brazilia a prezentat o

nouă variantă prin care pentru prima oară în istoria fotbalului atacul s-a desfăşurat cu

participarea tuturor celor 3 linii ale echipei. Formula adoptată 1-4-2-4, a deschis noi

perspective pentru progresul fotbalului. Sistemul de joc brazilian 1-4-2-4 inaugura de fapt

trecerea de la fotbalul liniar, spre fotbalul total.

La ediţia din 1962 a Campionatului mondial, Brazilia promovează o nouă variantă, 1-

4-3-3, care a dus la întărirea liniei de mijloc a echipei şi o organizare mai logică a jocului.

În 1970, la ediţia din Mexic a Campionatului mondial, configuraţia dominantă a fost

1-4-3-3, dar unele echipe (Anglia, Germania) au folosit o formulă 1-4-4-2.

Pe plan mondial, sistemul de joc cu 4 fundaşi a înregistrat progrese însemnate, în

special din punct de vedere a! dinamicii jocului. Perfecţionarea acestuia a dus la uzitarea

unor noi variante, determinate obiectiv de cerinţele competiţiilor şi ale dezvoltării acestui

joc.

71

Între anii 1970 - 1973, Ajax Amsterdam, sub conducerea antrenorului Ştefan

Covaci, a lansat prototipul fotbalului total, perfecţionat în continuare în special de

echipa naţională a Olandei.

După 1974, o dată cu apariţia sistemului „total", fotbalul intră în etapa modernă.

Caracteristica sistemului total este instaurarea dimensiunii de profunzime a echipei, care

concentrează resursele de mişcare si interacţiune ale jucătorilor în toate momentele jocului,

ce au ca rezultat un mecanism complex care asigură creşterea caracterului constructiv şi

ofensiv al jocului.

În perioadele de început ale dezvoltării şi organizării jocului, sistemele de joc au fost

în general statice, rigide, fiind determinate în mare măsură de aşezarea jucătorilor în teren

şi cantonarea acestora în dispozitivul de bază. Prin reducerea aspectelor poziţionale, se

creează impresia dispariţiei sistemului de joc. Jocul de fotbal însă nu se poate desfăşura

fără sistem, deoarece sistemul reprezintă de fapt organizarea echipei în teren. Saltul

calitativ al fotbalului a determinat o lărgire a sferei conţinutului sistemului de joc, care a

devenit un dispozitiv dinamic şi elastic, adaptat permanent datelor din teren. Noţiunea de

sistem, aşezare, s-a lărgit, ca urmare a creşterii corelaţiilor dintre jucători în cele 3 faze

fundamentale ale jocului (atacul, recuperarea si apărarea).

Poziţia iniţială de aşezare a jucătorilor, iniţiala distribuire de sarcini si zone

(principale şi secundare, ultimele crescând în importanţă), se modifică permanent în

timpul jocului, prin interferarea de posturi şi compartimente. Această interferare nu este

ireversibilă, nu este obligatorie, uneori nu este rentabilă. Prin extinderea zonelor de

acţionare a jucătorilor, odată cu interferarea posturilor si liniilor, încep să dispară

elementele statice şi discontinue în desfăşurarea jocului.

La o privire generală, observăm că în aproximativ trei decenii, fotbalul a înregistrat o

numărătoare inversă, reducând treptat numărul înainiaşilor de la 5 la 2, chiar unul. Noile

aşezări subliniază şi facilitează un plus de supleţe în organizarea jocului. Probabil ca în

timp, se va ajunge la formula celor 10 jucători polivalenţi, de acum 100 de ani, care vor

relua ciclul pe o treaptă mult superioară, într-un joc simplu, rapid si în continuă mişcare.

La definirea unui sistem de joc avem în vedere :

• circulaţia mingii

• grupajul jucătorilor

• dispozitivul tactic

• combinaţiile tactice

72

• sarcinile şi zonele repartizate jucătorilor

• angajarea ofensivă şi defensivă

• maniere de a efectua marcajul

• circulaţia jucătorilor

• dublajul si acoperirea

• susţinerea şi sprijinul purtătorului de minge

• mijloacele tactice utilizate cu preferinţă.

PLANUL TACTIC

Planul tactic reprezintă orientarea specială a tacticii, prin particularizarea temporară

a unor elemente ale tacticii jocului, potrivit condiţiilor specifice impuse de desfăşurarea

unui joc. Acesta cuprinde suma acţiunilor ce stau la baza organizării, pregătirii şi

desfăşurării acţiunilor de atac si apărare, specifice unui joc. El este rezultatul unui laborios

proces de sinteză al antrenorului, care se materializează cu concursul nelimitat al

componenţilor întregii echipe.

Planul tactic nu trebuie să schimbe trăsăturile esenţiale ale jocului echipei, ci le

orientează în mod concret, în funcţie de cerinţele jocului care urmează.

Pentru întocmirea unui plan tactic sunt necesare :

• cunoaşterea adversarului compararea forţelor elaborarea planului tactic

• elaborarea programului de pregătire.

Principalele date şi materiale necesare cunoaşterii adversarului sunt furnizate de

următoarele surse :

o fişele de observaţii

o foile de arbitraj

o comentarii ale presei

o casete video

o convorbiri cu cadre de specialitate.

În urma analizării acestor date, pe baza studierii acestora, se poate face o

estimare globală a echipei adverse, care cuprinde:

73

sistemul de joc adoptat

analiza momentelor principale ale jocului - atacul şi

apărarea - caracteristice adversarului

particularităţile celorlalţi factori ai jocului (fizic, tehnic,

psihic)

calitatea efectivului de jucători disponibili (titulari si

rezerve)

orice alte informaţii cu privire la echipa adversă.

Compararea forţelor este o operaţie importantă care determină :

adaptări sau modificări în tactica de bază a echipei proprii

conţinutul pregătirii în ciclu! sau microciclul respectiv

planul tactic şi globalitatea aspectelor sale

comportamentul echipei.

Această etapă presupune existenţa si cunoaşterea aprofundată a particularităţilor

jucătorilor si echipei proprii, recoltate şi stocate după aceleaşi criterii care au stat ia baza

aprecierii adversarilor. Concluziile obţinute în urma acestui moment urmăresc de fapt

valorificarea în favoarea echipei proprii a tuturor elementelor care privesc jocul în

cauză. Elaborarea planului tactic cuprinde stabilirea teoretică, cu diferitele lui ipoteze şi

concretizarea acestuia în sarcinile tactice individuale şi colective. Sarcinile tactice

adaptează tactica de bază a echipei la particularităţile jocului adversarului, iar pe de altă

parte încearcă să impună adversarului comportamentul tactic propriu, automatizat şi un

grad de aplicabilitate verificat anterior. Sarcinile tactice colective favorizează realizarea

sarcinilor tactice individuale. Acestea la rândul lor se subordonează celor colective.

Sarcinile tactice trebuiesc cunoscute de către coechipieri şi exersate, repetate în condiţii

concrete. Trebuie să menţionăm importanţa pregătirii jucătorilor desemnaţi pentru

realizarea sarcinilor tactice individuale şi colective, precum si a întregii echipe, conform

planului - program de pregătire care urmează a fi elaborat, în condiţiile cunoaşterii şi

respectării planurilor tactice, individuale şi colective, jucătorii pretau

responsabilitatea deciziilor şi acţiunilor întreprinse. Un pas decisiv în construirea unei

echipe valoroase îl constituie formarea la jucători a unei atitudini pozitive de grup, ce să

corespundă liniilor directoare ale planurilor tactice conturate de cadrele de specialitate.

O dată cu stabilirea strategiei proprii are loc transpunerea acesteia în planul -

program de pregătire. Acesta cuprinde numărul de lecţii de antrenament, durata şi

74

intensitatea lor, mijloacele utilizate, ţinând cont de toate aspectele care pot asigura o

prestaţie corespunzătoare a echipei, în general, pregătirea concret-practică a unui plan

tactic cuprinde 3 etape ;

• elaborarea şi enunţarea - descrierea acestuia, concomitent cu activitatea practică

desfăşurată în cadrul primelor şedinţe de antrenement

• repetarea intensivă si extensivă a acestuia, inclusiv verificarea însuşirii lui în jocuri

cu temă sau de verificare

• efectuarea eventualelor corecţii si definitivarea pregătirii.

Un ultim moment îl constituie analiza jocului prin prisma rezultatului şi a

gradului de adecvare si soluţionare a planului tactic prestabilii.

ACŢIUNILE TACTICE

Jocul de fotbal constă într-o succesiune de acţiuni, care se caracterizează prin

dinamism şi prin participarea factorului conştient, adică a gândirii. Aceste acţiuni

presupun un ansamblu, o sumă de procese de analiză şi sinteză, la care se adaugă

activitatea concret-practică. Acţiunile de joc reprezintă instrumentul practic de aplicare şi

perfecţionare a gândirii tactice, în conformitate cu trăsăturile de bază ale concepţiei de joc

si sistemului de joc în cadrul cărora au loc şi se dezvoltă. Acţiunile tactice reprezintă

unitatea de bază şi concretă prin care jucătorii interpretează jocul. Ele se manifestă într-

o formă combinată ce cuprinde deprinderi motrice, calităţi fizice şi psihice, precum si un

sistem de structuri ce se rezolvă mental si apoi motric. Acţiunea tactică înseamnă tehnică

condusă de raţiune, concretizată prin activitate. Desfăşurarea acţiunilor tactice se face

prin aplicarea cunoştinţelor şi actelor motrice însuşite, în confruntarea directă cu

adversarul, potrivit situaţiilor reale întâlnite în joc.

Acţiunile tactice sunt un proces complex ale cărui componente se manifestă într-un

anumit raport si succesiune. Derularea unei acţiuni tactice cuprinde mai multe etape:

• perceperea situaţiilor de joc

• analiza si interpretarea acesteia

• opţiunea mentală

• soluţia motrică.

Succesiunea acestor etape atinge simultaneitatea. Jucătorii analizează situaţia de

teren, pe baza informaţiilor generale si speciale furnizate de jocul propriuzis. Adoptarea

soluţiilor de moment se face prin opţiune mentală şi motrică. O dată cu înţelegerea

75

subtilă şi aprecierea conştientă a secvenţei de joc, jucătorul va alege acţiunea care i se

pare cea mai adecvată din punct de vedere tactic, prin utilizarea rapidă a experienţei

tactice proprii si colective. Soluţia motrică cuprinde un ansamblu de mişcări automatizate

sau spontane structurate într-o anumită succesiune, prin care se rezolvă o acţiune

tactică.

Calitatea acţiunilor tactice este determinată de capacitatea jucătorului de a-şi

valorifica potenţialul motric si intelectual, în condiţiile impuse de desfăşurarea jocului.

Oportunitatea acestora depinde de instruirea tactică generală pe planul cunoaşterii,

cât şi al creativităţii jucătorilor, de experienţa de joc a acestora.

Sistematizarea acţiunilor tactice:

a) - individuale = în atac

= în apărare

- colective = în atac

= în apărare

b) - automatizate

- spontane

Activitatea jucătorului constă în acţiuni pe care le întreprinde individual sau în

colaborare cu partenerii, în diferite faze de atac sau apărare. Acţiunile individuale si

colective se desfăşoară pe baza unor atitudini conştiente, unitare, constructive si

regulamentare. Acţiunea tactică individuală reprezintă folosirea conştientă de către un

jucător, a celui mai corespunzător complex de procedee tehnice, structurate raţional,

în scopul realizării unei sarcini de joc (în atac sau apărare).

Acţiunea tactică colectivă, cunoscută si sub denumirea de combinaţie tactică,

reprezintă coordonarea acţiunilor a 2 sau mai mulţi jucători în scopul realizării unei

sarcini de joc. Combinaţiile tactice nu înlocuiesc si nu îngrădesc capacitatea de percepţie

şi interpretare a situaţiilor de joc a jucătorilor, ci le creează premize reale de manifestare

a potenţialului tehnico-tactic şi fizic. Ele dau sobrietate, stabilitate, coerenţă, orientare,

unor situaţii de joc ce au caracter repetabil.

Creşterea calităţii jocului se realizează prin dezvoltarea deprinderilor tehnico-

taetice şi fizice, dar mai ales prin coordonarea acţiunilor individuale, în fotbalul actual se

manifestă tendinţa de creştere a gradului de omogenizare a echipei prin sincronizarea

intenţiilor şi acţiunilor coechipierilor. Tactica actuală relevă o sporire a rolului pe care îl

au relaţiile dintre jucători, prin căutarea si perfecţionarea mijloacelor pentru

76

coordonarea si dirijarea jocului individual către cel colectiv.

Organizarea acţiunilor tactice (în atac sau apărare) se referă la stabilirea şi

repartizarea de sarcini pe care urmează să le îndeplinească jucătorii, corepunzător unor

planuri tactice prestabilite.

Acţiunile tactice pot fi automatizate sau spontane. Acţiunile tactice prin repetare,

creează automatisme, care stau la baza jocului colectiv, contribuind la conştientizarea

construcţiei jocului. Acţiunile tactice automatizate sunt soluţii tactice antrenate,

consolidate şi perfecţionate, cu aplicabilitate în situaţii de joc tipice, previzibile. Acestea

reprezintă de fapt acte reflexe automatizate, care ca urmare a stereotipurilor dinamice

formate reduc până la excludere mişcările şi eforturile inutile ale jucătorilor şi se

caracterizează prin similitudine a mişcărilor la fiecare reluare, precum şi printr-un înalt

grad de premeditare.

Tactica în ansamblul ei cuprinde pe lângă actele reflexe automatizate şi acţiuni

spontane. Acţiunile tactice spontane sunt soluţii tactice ce se derulează în situaţiile

imprevizibile apărute în decursul jocului.

Raportul cantitativ dintre acţiunile tactice automatizate şi cele spontane este

determinat de mai mulţi factori:

• bagajul tehnic al jucătorului

• nivelul cunoştinţelor teoretice privind tactica jocului

• repertoriul tactic însuşit

• zona de teren în care se desfăşoară acţiunea de joc

• gradul de integrare colectiva a jucătorului

• capacitatea de creativitate a jucătorului.

Fără îndoială, fotbalul contemporan si cel al viitorului, impune reevaluarea,

evaluarea cât mai precisă a raportului dintre libertatea de opţiune şi conformismul tactic.

RELAŢIA DINTRE TACTICĂ Şl FACTORII JOCULUI

Tactica reprezintă cel mai dinamic factor al jocului, care include un sistem de

elemente teoretice şi practice strâns legate între ele, ce urmăresc valorificarea optimă a

acţiunilor întreprinse de jucători. Factorul tactic se află în legătură indestructibilă cu

ceilalţi factori, în special tehnica, factorul fizic (bilogic şi motric) şt cu elementele de

conţinut ale factorului psihic. Aceşti factori se influenţează si se condiţionează reciproc,

Unitatea acestor factori în procesul de antrenament si joc este permanentă, fiecare dintre

77

aceştia fiind organic legat de ceilalţi. Procesul de pregătire, de antrenament urmăreşte să

dezvolte echilibrat aceşti factori, prin extinderea progresivă, succesivă sau concomitentă a

acestora.

Relaţiile dintre aceşti factori diferă în anumite perioade şi etape de pregătire, la

anumite echipe, la eşaloane diferite, etc.

Elementele şi interacţiunile tactice valorifică componentele celorlalţi factori,

orientându-le pe căi raţionale, adecvate, ce servesc scopului jocului, în orice acţiune de joc

sunt cuprinşi toţi factorii de joc. Astfel, tactica se valorifică prin tehnică, iar tehnica la

rândul ei prin pregătirea fizică şi tactică, toată pregătirea în ansamblul ei se valorifică

alături de factorul psihologic.

Corelaţia dintre tactică şi tehnică este cea mai importantă Tactica este condiţionată

de tehnică, fără de care nu s-ar putea realiza, dar nici tehnica nu poate fi separată de

tactică, aceasta fiind însuşi cadrul (forma, structura) ei de aplicare. Tactica reprezintă un

proces intelectual de gândire orientată spre soluţionarea problemelor jocului, în timp ce

tehnica este instrumentul specific prin care se materializează, se transpune practic.

Principalul mijloc al tacticii este tehnica jocului, folosită după un plan prestabilit. Tactica

conferă actului tehnic un scop. Orice acţiune tehnică este în acelaşi timp si tactică. Corelaţia

tacticii cu tehnica reprezintă condiţia reuşitei unei acţiuni de joc în ansamblul ei. Nu se pot

desfăşura corespunzător acţiunile tactice fără ca jucătorii să aibă un bagaj tehnic

corespunzător. Acţiunile tactice nu constituie acte motrice independente, conexiunea lor cu

tehnica este logică, între cei doi factori ai jocului tactica şi tehnica existând un

raport de interdependenţă si condiţionare reciproca. Tactica solicită progresul tehnic, în

instruirea tactică a jucătorilor un rol însemnat îl are creşterea capacităţilor tehnice, însuşirea

unei tehnici de joc moderne, eficiente, într-o ambianţă tactică adecvată şi solicitantă, în ceea

ce priveşte legătura tacticii cu tehnica, aceasta din urmă condiţionează în mare măsură tactica.

Un bagaj bogat de mijloace tehnice perfecţionate oferă posibilităţi mărite de aplicare a unor

soluţii tactice, în acest caz, tehnica devine declanşator al iniţiativelor tactice.

În afara acestui aspect de condiţionare reciprocă, între aceşti doi factori există o legătură în

ceea ce priveşte nivelul lor de dezvoltare. O măiestrie tehnică ridicată asigură mari posibilităţi

de exprimare tactică, iar tactica, judicios folosită oferă posibilităţi crescute de valorificare a

tehnicii.

În fotbalul actual, în condiţiile crizei acute de spaţiu şi timp, a luptei acerbe pentru

victorie, actul tehnic s-a intelectualizat, s-a adaptat cerinţelor noi ale tacticii. La rândul ei,

78

tehnica modernă, perfecţionată, oferă condiţii pentru noi exprimări tactice.

Interdependenţa dintre tactică şi tehnică apare cel mai pregnant în momentul adoptării

unui sitem de joc şi al omogenizării acestuia. Nivelul de perfecţionare tehnică determină

eficacitatea concepţiei şi sistemului de joc, în strânsă legătură cu încărcătura tactică a

deprinderilor tehnice şi cu capacitatea jucătorilor de a efectua gesturi tehnice conform

solicitărilor tactice ale concepţiei şi sistemului de joc.

Între factorul tactic şi fizic există un raport de influenţare şi de stimulare reciprocă.

Tactica se găseşte în strânsă legătură cu indicii dezvoltării calităţilor motrice. Un bagaj motric

bogat oferă posibilităţi fizice pentru îndeplinirea soluţiilor tactice propuse. Calităţile motrice

dezvoltate adecvat, prin creşterea indicilor morfo-funcţionali ai organismului, influenţează

pozitiv desfăşurarea la un nivel superior al acţiunilor tactice. Acţiunile tactice fără un suport

motric, fără calităţile motrice prin care se exprimă rămân la stadiul de opţiune mentală.

Nivelul de dezvoltare al capacităţilor fizice determină în mare măsură şi orientarea

generală în cadrul concepţiei şi a sistemului de joc.

Tactica este un factor al jocului cu un conţinut psihic bogat, o activitate mentală practică

de rezolvare a situaţiilor problematice din joc. în conduita tactică a jucătorului se exprimă total

personalitatea acestuia, capacitatea de a utiliza fondul de aptitudini, deprinderi, cunoştinţe,

motive si aspiraţii în realizarea performanţei.

79

Curs 11

ACŢIUNI TACTICE DE COLABORARE ÎN ATAC ŞI APĂRARE

PASA

Pasa este acţiunea tactică colectivă de colaborare în atac prin care are loc transmiterea

mingii între coechipieri, în scopul derulării unei secvenţe constructive de joc.

Pasa este relaţia esenţială a atacului, mijlocul cel mai concret de colaborare, de

interacţiune, factorul cel mai propice pentru organizarea şi stabilitatea jocului. Scopul pasei,

succesiunilor de pase îl reprezintă eliminarea opoziţiei adversarului. Aceasta presupune

logică şi raţiune, precizie şi răbdare, pe fondul unei discipline tactice adecvate.

Pasa reprezintă corespondentul tactic al procedeelor elementului tehnic - lovirea mingii

cu piciorul şi cu capul. Ca relaţie tactică esenţială a jocului, pasa este un gest conştientizat,

automatizat, este limbajul comun fără de care nu s-ar putea construi jocul.

Pasa contribuie la creşterea forţei ofensive a echipei, prin mobilizarea resurselor de

eficienţă şi creativitate ale jucătorilor. Calitatea paselor fiind o condiţie indispensabilă a

creşterii randamentului ofensiv ai unei echipe, este necesar ca toţi jucătorii să aibă abilitatea

tehnică pentru executarea lor. Fără îndoială, pasa este o expresie a personalităţii jucătorilor,

este terenul pe care se manifestă inteligenţa, mentalitatea şi atitudinea acestora faţă de joc.

Conţinutul pasei este complex şi cuprinde :

♦ logica internă (gândire + promtitudine)

♦ tehnici de execuţie

♦ calităţi motrice aferente (forţă şi viteză de execuţie)

♦ direcţionare (adresă)

♦ spirit de colaborare (altruism tactic)

Execuţia propriu-zisă a pasei este dependentă de o serie întreagă de factori interni şi

externi ai jocului ca :

= factori interni - prezenţa, plasamentul şi opoziţia adversarului (numărul şi dispunerea

80

acestuia)

- activitatea coechipierilor

-calităţile tehnice ale efectorului

- necesitatea tactică a fazei

= factori externi - starea terenului

- condiţiile climatice

- dimensiunile terenului.

Pasele se pot sistematiza după o serie întreagă de criterii:

♦ distantă - scurte

- medii

- lungi - variante # degajări

# deschideri

# lansări - angajări

# centrări

# schimbări ale direcţiei de atac

♦ direcţie = înainte

= oblice = laterale = înapoi

♦ traiectoria = joase (pe jos) # drepte

# cu efect = medii = înalte

♦ forţa de lovire = puternice (şutate)

= medii

= uşoare (moi)

♦ adresă = pe poziţie de moment

= pe poziţie viitoare = autopase

♦ caracter = neutre

= de construcţie

= finale (de finalizare)

♦ gradul de dificultate = de bază (simple)

= speciale (lobate, liftate, deviate, mascate, cu efect.etc.)

♦ dinamica acţiunii = de pe loc

= din deplasare

81

CIRCULAŢIA TACTICĂ

Circulaţia tactică cuprinde totalitatea deplasărilor efectuate de jucătorii unei echipe, pe

baza unei idei comune, din momentul intrării în posesia mingii, până la pierderea acesteia.

Circulaţia tactică este unul din factorii cei mai importanţi ai atacului pentru că ea

condiţionează reuşita acţiunilor individuale şi colective. Organizarea jocului unei echipe este

direct determinată de modul în care se realizează circulaţia complexă a jucătorilor şi mingii.

Circulaţia tactică este dependentă de concepţia de joc a echipei şi este particulară

sistemului de joc şi ideii de joc a echipei. Ea poate fi echivalentă cu mişcarea, cu dinamica

jucătorilor în teren, a echipei în ansamblul ei. Circulaţia tactică nu este un scop în sine, este

mijlocul principal prin care se asigură coeziunea echipei, în scopul depăşirii opoziţiei

adversarului. Importanţa circulaţiei tactice este în creştere, fiind o condiţie a dezechilibrării

blocurilor defensive moderne, caracterizate prin marcaj sever, continuu, apărări

supranumerice şi supraorganizate.

Circulaţia tactică se realizează pe 3 direcţii - sensuri :

1.- în adâncime (pe direcţia porţii adverse)

2.- lateral - oblic

3.- în compensaţie (pentru păstrarea dispozitivului de atac şi a echilibrului

defensiv ).

Circulaţia tactică cuprinde :

♦ circulaţia jucătorilor

♦ circulaţia mingii.

Între-circulaţia jucătorilor şi circulaţia mingii trebue să existe o legătură organică, o

relaţie de condiţionare reciprocă. Aceasta se efectuează concomitent şi cu precizie.

Eficacitatea acestora este influenţată de parametrii fizici, tehnici şi tactici ai executanţilor,

precum şi de caracteristicile, modul practic de desfăşurare a acţiunilor de joc. O circulaţie de

jucători şi minge rapidă, obligă pe adversar să intre în criză de timp şi de spaţiu, în criză de

gândire tactică.

Privind prestaţia jucătorilor în teren, remarcăm deplasări continue în toate zonele, mai

puţin sau mai mult depărtate de funcţia de bază, cu scopul de a acoperi cât mai raţional

suprafaţa de joc şi pentru a putea participa cât mai eficient, în funcţie de solicitările tactice, la

circulaţia mingii. Circulaţia de jucători asigură deci în primul rând ocuparea raţională a

82

terenului. Aceasta se realizează de către colectiv, cu răspundere precisă pentru fiecare jucător

în parte. Circulaţia jucătorilor în teren trebuie să respecte reguli precise de integrare, de

suplinire reciprocă, de subordonare la interesele jocului colectiv. Ea trebuie să fie rapidă,

continuă, cu schimbări de direcţie, variaţii de ritm, penetrantă şi cu ameninţarea porţii adverse.

Circulaţia jucătorilor cuprinde Întreaga echipă, unii jucători fiind direct interesaţi într-o

secvenţă de joc, alţii indirect. Gradul de activare a acestora este determinat în primul rând de

poziţia mingii. Circulaţia jucătorilor determină circulaţia mingii. Sistemul de joc al echipei, prin

ocuparea spaţiului de joc, reprezintă cadrul referenţial al circulaţiei mingii. O bună circulaţie a

mingii este dependentă de .

♦ poziţia coechipierilor (implică organizarea)

♦ poziţia adversarilor (implică adaptarea). Pentru a se efectua circulaţia de

minge este obligatorie:

- crearea în jurul purtătorului temporar al mingii a unei salbe de posibilităţi pentru

continuarea secvenţei de joc

- dezvoltarea la purtătorul de minge a unor aptitudini ce să-i asigure şi permită să păstreze

temporar mingea, ca apoi să o transmită la momentul potrivit.

Prin mobilizarea unui cât mai mare potenţial de mişcare în jurul mingii, se facilitează

interacţiunile dintre jucători, în cadrul unor reţele de comunicare. Participanţii direcţi în aceste

reţele trebuie să ofere protecţie circulaţiei mingii, o siguranţă relativă, dar cât mai mare,

acţiunii de joc. Cei ce participă indirect, se deplasează conştient, anticipând evoluţia situaţiei şi

continuarea lanţului tactic prestabilit, fiind gata pentru a fi activaţi sau pentru a realiza faza de

recuperare sau apărare, în cazul pierderii posesiei mingii. Anticiparea şi formarea rapidă a

reţelelor de comunicare şi organizare asigură atât o posesie corespunzătoare a mingii cât şi

şanse crescute pentru continuarea acţiunii de atac. Reţelele de comunicare există pe perioade

scurte, se destramă îndată ce acţiunea şi-a atins scopul, pentru a se reforma în zone de teren

apropiate sau depărtate, determinate de locul unde se află noul posesor al mingii. Se

recomandă ca trecerea de la o reţea, de la o conexiune la alta, să se facă cât mai rapid posibil,

utilizând în acest scop un intermediar, un susţinător demarcat, sau o transmitere precisă, logică.

Trebuie evitată deci păstrarea îndelungată a mingii în aceeaşi conexiune, reţea parţială. Astfel,

circulaţia mingii este favorizată prin solicitarea continuă a jucătorilor ce nu au fost direct şi

intensiv angrenaţi în secvenţele precedente.

Circulaţia mingii, progresia acesteia spre poarta adversă trebuie permanent raportată la

conjunctură, prin percepţia spaţială şitemporală, prin analiza spontană şi eficientă a

83

fiecărei secvenţe de joc, a posibilităţilor ulterioare şi a reacţiei adversarului.

COMBINAŢIILE TACTICE

Combinaţiile tactice reprezintă acţiunea conjugată, sinergică a doi sau mai mulţi

jucători în atac, realizată în vederea soluţionării unei situaţii de joc cu scopul depăşirii unui

apărător sau a unui grup de apărători.

Existenţa, numărul şi varietatea acestora determină în mare măsură eficacitatea atacului,

componentă a „ţinutei" tactice a unei echipe. Combinaţiile tactice nu urmăresc în principal

superioritatea numerică, ci avantajul poziţional, creat de posesia mingii, de deţinerea

iniţiativei. Combinaţiile tactice sunt factorul de siguranţă în organizarea jocului. Mijlocul

prin care,se realizează este pasa.

Combinaţiile tactice se pot derula de formaţii constante, dar şi de formaţii variabile,

constituite temporar, între jucătorii activaţi de secvenţa de atac în desfăşurare (cupluri, triade

sau grupe de mai mulţi jucători). Fiind produsul gândirii şi acţiunii a cel puţin doi jucători,

combinaţiile tactice se învaţă, antrenează şi aplică conştient, la sugestia antrenorului. Pentru

aceasta este necesară formarea şi consolidarea unui bagaj, a unui registru tactic individual şi

colectiv, precum şi existenţa unei disponibilităţi permanente pentru a intra în combinaţii.

Combinaţiile tactice nu înlocuiesc şi nu îngrădesc capacitatea de percepţie şi

interpretare a situaţiilor de joc de către jucători, ci le crează premize reale de manifestare a

potenţialului fizic şi tehnico-tactic. Combinaţiile tactice dau sobrietate, stabilitate, coerenţă,

orientare unor situaţii de joc ce au caracter repetabil.

Combinaţiile tactice solicită :

- capacităţi tehnice adecvate (accent pe calitatea transmiterii mingii)

- capacităţi fizice corespunzătoare

- omogenizare tehnică şi tactică a efectorilor

- pronunţat substrat psihic - sincronizarea mentală şi afectivă

-dorinţă de colaborare

- înalt grad de participare

-automatizare

- aplicabilitate.

Combinaţiile tactice pot avea formă = fixă invariabilă

= spontană

84

În combinaţiile fixe, atacanţii au de îndeplinit constant aceleaşi manevre tehnico-

tactice şi mod de deplasare. Combinaţiile tactice pot apărea în joc şi spontan.

Specificitatea şi caracterul combinaţiilor tactice este determinat şi influenţat

de:

- zonele de teren în care se derulează

- în faţa porţii proprii

-zona mediană

- în faţa porţii adverse

- în zone laterale sau centrale

-situaţia de joc - de construcţie

- de prefinalizare

- de finalizare.

Combinaţiile tactice executate la momentele fixe ale jocului se numesc scheme

tactice. Ele reprezintă un lanţ de gesturi invariabile, ce se referă la un punct fix de

referinţă, mişcările fiind însuşite şi automatizate anterior. Avantajele schemelor

tactice decurg din imposibilitatea adversarului de a interveni în primele ei momente,

deoarece este blocat parţial şi temporar. Perfecţionarea şi creşterea numerică a

schemelor tactice, la fazele fixe, reprezintă o caracteristică a perioadei actuale de

dezvoltare a jocului de fotbal.

Tipuri de combinaţii tactice frecvent întâlnite în joc :

-încrucişarea

-schimbul de locuri

- „dă şi du~te"

- 1-2-ul, 1-2 cu al treilea învăluirile în zonele laterale şi centrale, onorate

sau neonorate

- eliberările de spaţii, etc.

DUBLAJUL

Dublajul reprezintă una din relaţiile de bază ale momentului de apărare, în care

prin intervenţia unui cuplu sau a unui grup de apărători, se încearcă intrarea în

posesia mingii.

Purtătorul temporar al mingii, prin avantajele create de deţinerea iniţiativei, ca urmare a

posesiei mingii, poate depăşi cu relativă uşurinţă adversarul direct. De aici raţiunea

85

dublajului, ca relaţie tactică de colaborare în defensivă. Această acţiune tactică colectivă se

desfăşoară pe toată suprafaţă de teren, dar este mai frecventă în acţiunile defensive din zona

dinaintea propriei porţi. Din punct de vedere tactic, dublajul este o atitudine defensivă ce

trebuie să caracterizeze toţi componenţii echipei, inclusiv portarii.

în cadrul cuplului de apărători, unul intervine asupra posesorului mingii, cel de al

doilea, apropiat la o distanţă corespunzătoare, îl secondează, dublează, gata pentru o nouă

tentativă de deposedare. Dispunerea a mai mulţi apărători, de obicei în diagonală orientată

spre atacantul în posesia mingii, prin apariţia fundaşului lateral de pe partea opusă pe post de

„libero" este cunoscută sub denumirea de dublaj multiplu. Acesta asigură o succesiune de

intervenţii în vederea protecţiei propriei porţi, cu şanse crescute pentru deposedare.

Fără discuţie, dublajul are un pronunţat caracter psihic. Pentru a dubla în mod eficient,

este necesară sesizarea momentului de dificultate al coechipierului - apărător şi anticiparea

depăşirii acestuia de către adversarul - atacant.

SUPLINIREA

Suplinirea este o relaţie tactică de colaborare în defensivă apărută ca o necesitate în

jocul actual. Prin suplinire, un jucător preia temporar sarcinile defensive ale postului eliberat

de partenerul său, care în acel moment se găseşte sau eventual acţionează într-o zonă

secundară.

Interferenţa posturilor, participarea tot mai frecventă a jucătorilor în afara zonelor

principale, pe o suprafaţă de teren tot mai mare ca dimensiune şi deseori îndepărtată de zona

de bază, ar putea duce la dezorganizare în dispunerea jucătorilor în teren, cu efecte imediate

asupra echilibrului defensiv. Suplinirea devine condiţie de bază a activităţii jucătorilor pe

mai multe zone, activitate ce permite jocul universal, total, al majorităţii componenţilor

echipei, prin interpretarea unei varietăţi de roluri tactice.

Suplinirea este în strânsă legătură cu alte două activităţi defensive - schimbul de adversari şi

înlocuirile. Acestea apar în situaţii de apărare în care unul din apărători fiind depăşit, sau

pierzând disputa cu atacantul-pereche, trebuie să fie înlocuit rapid de un altul. Apărătorul

dislocat are obligaţia tactică de a se reintegra cât mai rapid în blocul defensiv, prin una din

relaţiile tactice cele mai adecvate în faza respectivă. în funcţie de zona de teren în care au

loc, suplinirile pot solicita coechipieri din toate liniile, pe baza principiului atacării şi

blocării adversarului posesor al mingii. Aceasta chiar cu riscul de a-şi lăsa „liber" marcajul

anterior.

86

Toate acestea sunt reacţii promte, colective, la cascada de demarcaje multiple,

succesive, de numeroasele interferări din jocul practicat astăzi. Ele solicită o atitudine

specială faţă de faza defensivă, care reclamă din partea jucătorilor o puternică solicitare

psiho-fizică. Jucătorui trebuie să se supună legilor aspre aie defensivei, ce soiicită

perseverenţă, spirit de sacrificiu. Pornind de la instinctul defensiv, spiritul de echipă,

responsabilitate, trăsături de caracter, grefate pe un fond fizic ce reclamă rezistenţă, forţă,

viteză, ajungem la profilul apărătorului din fotbalul contemporan.

SPRIJINUL

Sprijinul este o acţiune tactică de colaborare defensivă care presupune grupare în jurul

unui partener-apărător care este în dispută directă cu un atacant în posesia mingii. Această

acţiune se derulează spontan şi rapid, în oricare zonă de teren care este activată de prezenţa

mingii, a acţiunii de atac.

Prin sprijin se creează o reţea defensivă care permite o posibilă succesiune de

intervenţii asupra mingii. Sprijinul contribuie la organizarea rapidă şi eficientă a apărării pe

direcţia principală a

atacului advers. La baza acestei relaţii tactice stă principiul aglomerării în apărare în zona

mingii, cu atenţie şi măsuri deosebite, energice, pentru recuperarea acesteia în timpul cel mai

scurt. în caz de recuperare a mingii, reţeaua defensivă asigură imediat posibilitatea reluării

atacului.

87

Curs 12

ACŢIUNI TACTICE DE ADVERSITATE ÎN ATAC ŞI APĂRARE

DEMARCAJUL

Pentru efectuarea atacului, orice atacant trebuie să ocupe diferite locuri, poziţii în

terenul de joc, libere de acţiunea de marcaj efectuată de apărători. Această acţiune

individuală, specifică atacului, poartă denumirea de demarcaj şi presupune lupta cu

apărătorul direct, adversitate prin şi pentru învingerea vigilenţei apărătorilor.

Demarcajul este acţiunea tactică prin care un atacant ocupă succesiv cele mai favorabile

poziţii în teren, pentru a putea intra îrf posesia mingii şi intreprinde acţiuni de atac.

Prin aceste deplasări cu caracter adaptiv şi anticipativ, jucătorii vizează obţinerea de

poziţii cât mai avantajoase în raport cu circulaţia mingii şi cu acţiunile intreprinse de

coechipieri. Un demarcaj eficient pe lângă posibilităţile de intrare în posesia mingii poate

contribui indirect la succesul acţiunilor de atac ale altor jucători, prin crearea de spaţii de joc,

prin dislocarea unuia sau a mai mulţi apărători din dispozitivul de apărare.

Demarcajul se realizează prin utilizarea oportună a unor procedee tehnice de mişcare în

teren. Dintre procedeele cele mai indicate în efectuarea demarcării enumerăm :

• deplasări spre zone de teren libere sau eliberate temporar

• sprinturi pe distanţe mici şi medii

• schimbări de direcţie şi de ritm ale alergării

• opriri, mişcări înşelătoare

• diverse combinări ale procedeelor menţionate.

Eficacitatea demarcajului depinde de :

- alegerea momentului efectuării

- calitatea acţiunii de mişcare (hotărâtă, energică, fără ezitări).

Demarcajul nu este o acţiune izolată, activitatea în joc a atacanţilor cuprinde o înlănţuire

de demarcaje succesive, determinate de participarea la pregătirea sau finalizarea atacului.

88

Demarcările succesive acordă purtătorului temporar al mingii garanţia continuităţii şi

diversităţii acţiunilor de atac. Demarcajul ca acţiune individuală trebuie să se încadreze în

efortul colectiv al atacului, favorizând derularea acestuia. Atacul modern presupune ca tot

mai mulţi jucători ai echipei în atac să fie demarcaţi în permanenţă, pentru a oferi posesorului

mingii posibilitatea de a o transmite celui care se află în poziţia cea mai favorabilă. Prin

demarcaje, jucătorii schimbă continuu mesaje, purtătorul mingii alegând apelul tactic cel mai

convenabil. în strategia pregătirii tactice, problema demarcărilor simultane şi sincronizarea

acestora conform automatismelor, reprezintă poate cel mai important aspect al jocului

modern.

Demarcajul efectuat cu scopul de a primi mingea, se efectuează în raport cu direcţia pasei şi

poziţia apărătorului, în adâncime, lateral şi spre înapoi. Cel mai recomandabil este

demarcajul în adâncime, având un vădit caracter ofensiv. Demarcajul în adâncime, este

cunoscut sub denumirea de pătrundere, efectuat în scopul de a primi mingea sau a finaliza.

Dacă pătrunderea a fost efectuată şi atacantul nu a primitmingea, acesta continuă circulaţia -

deplasarea, ocupând o altă poziţie în cadrul atacului.

DEPĂŞIREA

Depăşirea este o acţiune tactică individuală în atac prin care purtătorul temporar al

mingii se eliberează de apărarea directă, în scopul realizării unei acţiuni ofensive.

Sarcina imediată a depăşirii este obţinerea de spaţiu de joc, pe o direcţie de atac voită,

urmată de posibilitatea de a acţiona eficient, liber de marcajul corect al apărătorului.

Depăşirea se foloseşte :

• pentru a menţine posesia mingii, prin repasarea, retransmiterea ei

• pentru a facilita finalizarea.

Depăşirea cuprinde um complex de procedee tehnice structurate divers, xe -serealizează

prin valorificarea unor calităţi motrice, în special viteza, forţa şi îndemânarea, pe un fond

tactic şi psihic corespunzător şi necesar execuţiei. Reuşita depăşirii este condiţionata de:

♦ numărul şi varietatea procedeelor tehnice însuşite de atacant

♦ gândirea tactică a atacantului

♦ calităţile motrice şi psihice ale atacantului

♦ cunoaşterea de către atacant a particularităţilor apărătorului.

În depăşire, atacantul trebuie să aibă iniţiativa, să fie curajos şi hotărât, să valorifice

situaţia de joc, acţionând pe direcţia portii, în scopul dezechilibrării apărătorilor şi al

89

obţinerii avantajului teritorial şi poziţional temporar. în execuţia ei, depăşirea prezintă mai

multe faze :

= perceperea situaţiei de joc

= elaborarea şi efectuarea propriu-zisă

= analiza situaţiei de joc nou create.

INTERFERENŢA POSTURILOR, ZONELOR Şl LINIILOR

Extinderea zonelor de activitate ale unor posturi, pe fondul unor certe acumulări fizice,

tehnice si tactice, a dus la apariţia schimbului de posturi, de locuri în teren. Aceste

schimburi sunt temporare şireversibile. Posturile fixe încep să dispară, rămân zone fixe,

principale, care reclamă un anumit comportament tactic general, ce trebuie realizat de

jucătorul sau jucătorii care se găsesc temporar localizaţi acolo.

Interferenţa reprezintă o activitate a jucătorului în afara zonei de bază, stabilită de

forma de organizare a echipei, zonă unde prezenţa îi este justificată tactic, prin participarea

sau posibilitatea de a participa activ la desfăşurarea unei faze de atac.

Interferenţa are un caracter organizat, trebuie să asigure ocuparea raţională şi echilibrată

a terenului, grupajul eficient în jurul mingii, dinamica acţiunii de atac. Interferenţa face parte

din circulaţia tactică, mişcările jucătorilor care interferează sunt coerente, justificate tactic,

solicitate de relaţiile tactice în cadrul cărora se efectuează. Noile sisteme de joc crează un

cadru favorabil iniţiativei şi mişcării de teren, în economia jocului, momentele de joc

poziţional şi cele în care au loc interferenţe se succed într-o ordine care este influenţată de

mai mulţi factori. De asemenea, în economia jocului avem unele posturi fixe, altele care

interferează. De obicei, terminarea atacului trebuie urmată de reaşezarea pe apărare -

poziţională - ca moment de stabilitate şi de reorganizare.

Prin extinderea zonelor de acţionare a jucătorilor, odată cu interferarea posturilor şi a

liniilor, încep să dispară elementele statice şi discontinue în desfăşurarea jocului.

Realitatea fotbalului actual ne demonstrează că mai există posturi fixe, deşi interferenţa

acestora, raza de acţionare a crescut în mod considerabil. Fotbalul a devenit un joc al fazelor

şi nu al posturilor.

în fotbalul modern constrângerile privind funcţiile jucătorilor s-au diminuat, ei

parcurgând în atac şi apărare zone, porţiuni de teren ce convenţional ţineau până acum de

funcţiile şi zonele apecifice anumitor posturi.

Ar fi posibil ca fotbalul viitorului să ducă la schimburi între toţi jucătorii, atacul să fie

90

desfăşurat pe rând de toţi jucătorii, asigurându-se un echilibru dinamic al întregii echipe, o

repartizare a efortului general depus, o perfectă sincronizare şi interrelaţie în mişcare a

tuturor jucătorilor, în toate momentele jocului.

MARCAJUL

Marcajul este acţiunea tactică individuală de adversitate în apărare, prin care se

urmăreşte împiedicarea adversarului să primească mingea, să o manevreze, transmită, sau să

finalizeze.

în fotbalul actual, marcajul are o importanţă tot mai mare, a suferit transformări de

conţinut şi tehnici de efectuare, determinate obiectiv de evoluţia concepţiei de joc, a

sistemelor de joc. Marcajul este mijlocul tactic puternic influenţat de spiritul competitiv tot

mai accentuat al fotbalului contemporan, de necesitatea micşorării distanţei dintre apărător şi

atacant. Apărarea individuală o întâlnim sub denumirea de marcaj. El reprezintă de fapt

acţiunea tactică individuală de bază în apărare, ce se aplică în funcţie de acţiunile pe care le

întreprinde atacantul cu sau fără minge. Reperele în funcţie de care se efectuează marcajul

sunt:

• poziţia adversarului

• poziţia coechipierilor

• poziţia mingii

• poarta proprie.

Din punct de vedere tehnic, un marcaj corect presupune în primul rând un plasament

corect, ca regulă generală între adversar şi poartă, la o distanţă corespunzătoare de acesta,

ţinând cont de poziţia mingii. Apărătorul trebuie să ocupe o poziţie convenabilă care să

favorizeze acţiunile de apărare, poziţie denumită „fundamentală". Eficacitatea marcajului

este dependentă de factori fizici, tehnico-tactici şi psihici. Componentele fizice ale

marcajului, alergări diverse, opriri, schimbări de direcţie şi ritm, reclamă calităţi motrice ca

rezistenţă, viteză şi forţă. Componentele tactice şi psihice reclamă în primul rând

responsabilitate individuală şi colectivă, motivaţie, atitudine pozitivă faţă de faze de apărare.

Din punct de vedere al razei de acţionare, a spaţiului de intervenţie avem:

• marcaj în zonă

• marcaj prin urmărire.

Marcajul în zonă se execută asupra atacantului care apare şi acţionează în suprafaţa de teren

din raza de acţionare a unui apărător, în eventualitatea în care atacantul părăseşte acest spaţiu

91

apărătorul rămâne în zona sa, acţionând prin preluare în cazul apariţiei altui atacant.

Marcajul prin urmărire (om la om) reprezintă o acţiune deurmărire permanentă, o tentativă

de anihilare a atacantului prestabilit, sau a unui atacant preluat într-o anumită fază sau

suprafaţă de teren, în funcţie de situaţiile şi acţiunile atacanţilor, marcajul poate fi :

• la jucătorul fără minge

• la jucătorul cu minge.

Marcajul jucătorului fără minge cuprinde suma acţiunilor apărătorului, prin care

acesta ocupă succesiv poziţii în teren care îl favorizează posibile intervenţii şi împiedică pe

adversar să intre în posesia mingii în condiţii convenabile acestuia. Sarcina principală a

apărătorului în marcajul jucătorului fără minge este de a anticipa intenţiile şi acţiunile

atacantului şi de a reacţiona adecvat. Pentru realizarea acestei sarcini, apărătorul trebuie să

posede o pregătire fizică corespunzătoare şi să aplice principiile apărării. Marcajul

jucătorului fără minge poate fi de mai multe feluri:

* strict (om la om)

* de supraveghere

* de intercepţie (ce corespunde formei agresive de apărare). Aceste procedee de marcaj

sunt determinate de calităţile dominante ale jucătorului asupra căruia se efectuează şi de

modul de abordare tactică a momentului defensiv de către componenţii echipei. Marcajul la

intercepţie oferă apărătorului posibilitatea de a prelua iniţiativa prin intenţia precisă de a intra

neîntârziat în posesia mingii. In relaţia atacant- apărător, aici importantă este capacitatea de

anticipare a apărătorului.

Marcajul jucătorului cu minge cuprinde acţiunile apărătorului prin care acesta ocupă

poziţii convenabile în teren şi acţionează direct, activ asupra purtătorului temporar al mingii,

încercând să intre în posesia mingii. Sarcinile apărătorului sunt întârzierea acţiunilor

adversarului şi impiedicarea atacantului de a manevra mingea, prin folosirea mijloacelor

regulamentare.

Caracteristic defensivei actuale, practicată de toate echipele este marcajul strict la

purtătorul de minge şi la potenţialii primitori, în măsura în care aceştia sunt anticipaţi.

REPLIEREA

Dinamica şi viteza jocului implică o rapidă trecere de efective din atac în apărare, în timp

util, pentru reorganizarea în primul rând al dispozitivului de bază din apărare. Replierea

92

imediată, după încetareaacţiunii de atac, asigură participarea la defensivă globală, totală.

Replierea se realizează prin retragerea pentru apărare a tuturor sau a cât mai mulţi jucători.

În jocul actual, replierea poate fi :

♦ directă (în zona de bază)

♦ indirectă (prin înlocuire temporară) în care la încetarea acţiunii, replierea se face

pe zone învecinate celei de bază, care este preluată prin acţiunea de retragere a

unui coechipier existent sau mai apropiat de zona dislocată.

Cele două variante se aplică în joc printr-o alternare detenninată de solicitările variate ale

apărării şi ale atacului. în practica fotbalului actual trebuie se semnalăm şi uzitarea replierilor

anticipate. Acestea se realizează în timpul derulării unor acţiuni de atac de către jucători

neactivaţi, care nu participă direct la desfăşurarea acestora, care din spirit de prevedere, de

anticipare, pentru asigurarea echilibrului defensiv se repliază, se retrag în zonele ce pot

deveni vulnerabile în cazul pierderii posesiei mingii.

AGLOMERAREA

Aglomerarea este o acţiune tactică colectivă de adversitate ce angrenează mai mulţi

apărători pentru crearea unei densităţi în jurul mingii-atacului advers şi în spaţiul din faţa

propriei porţi. Aglomerarea decurge din tendinţa şi necesitatea de a obţine o superioritate

numerică faţă de atacanţi, de regulă în jumătatea de teren proprie, dar mai ales în faţa porţii

proprii. Se realizează prin retragerea jucătorilor din linia de atac şi intermediară (de mijloc)

în spaţiul de apărare din imediata apropiere a porţii şi repartizarea relativ uniformă a spaţiului

defensiv.

Aglomerarea are ca efect un bloc organizat de jucători, care stăpânesc o serie de relaţii

tactice sincronizate ce cuprind marcaje, dublaje, etc. Blocul defensiv creat prin aglomerare

este mobil, se deplasează pe lăţimea propriei jumătăţi de teren, în funcţie de atacul advers, cu

o sporire numerică a forţelor în zonele în care joacă adversarul.

Aglomerarea poate fi:

♦ poziţională

♦ activă, agresivă

♦ combinată.

Aglomerarea poziţională urmăreşte :

- acoperirea spaţiului de apărare

- concentrarea în jurul mingii

93

- densitate în zona centrală

- împiedicarea adversarului de a ataca prin închiderea culoarelor, abaterea pe direcţii

laterale, pregătirea intervenţiilor asupra mingii.

Aglomerarea activă, agresivă, începe imediat după pierderea posesiei, până la recâştigarea

acesteia. Mijloacele sunt marcajul strict, tentativele de deposedare, dublajele active, etc.

Aglomerarea activă este o replică imediată, ce se remarcă prin combativitate, agresivitate,

până la deposedare.

Jocul modern reclamă ca aglomerarea să se producă pe poziţii tot mai avansate, pentru a

comuta jocul cât mai departe de propria poartă.

Aglomerarea poate fi provocată însă şi de diferenţa de valoare dintre echipele

combatante sau de situaţiile tactice speciale apărute în desfăşurarea jocului (momente fixe,

evoluţia scorului, etc.)

PRESINGUL

Presingul reprezintă o achiziţie recentă-răspuns al apărătorilor la dinamica sporită a

atacului. Presingul este relaţia de adversitate în apărare specifică zonelor depărtate de propria

poartă, care angajează jucătorii care se găsesc temporar în linia de atac şi de mijloc. Acesta

reprezintă activitatea defensivă a unuia sau mai mulţi apărători, aplicată succesiv sau

simultan asupra a unul sau mai mulţi atacanţi.

Presingul a devenit o armă tactică indispensabilă în jocul actual, care completează şi

dinamizează deprinderile şi procedeele tehnico-tactice defensive ce fac parte din arsenalul

individual şi colectiv. Presingul este un factor dinamizator atât al blocului defensiv, cât şi al

atacului adversarului. Din punct de vedere metodic, dozarea acestuia în joc trebuie analizată

şi corect rezolvată, (presing - efort maxim de durată scurtă).

Scopul presingului:

• limitarea soluţiilor constructive ale atacului advers

• blocarea atacului advers în zone depărtate de propria poartă

• recuperarea mingii

• posibilităţi crescute de organizare a apărării

• avansarea liniei de apărători şi comprimarea jocului la distanţă cât mai mare de poarta

proprie.

Presingul este:

= individual (temporar, marcaj individual premeditat)

94

= colectiv (sincronizat) - grupul defensiv trece într-o marcare promtă, strânsă, limitând

posibilităţile de manevrare a mingii sau de deplasare a jucătorilor.

Presingul reuşit poate duce la recuperarea mai rapidă a mingii şi posibilitatea

construirii unui grup primar de relansare a atacului.

Curs 13

ORGANIZAREA JOCULUI. MOMENTELE FUNDAMENTALE ALE

JOCULUI

Progresul general înregistrat de jocul de fotbal a condus în mod firesc la creşterea

importanţei organizării jocului. Organizarea jocului este o noţiune vastă, ce cuprinde

principii, reguli şi măsuri care stabilesc conţinutul activităţii depuse de jucători şi de echipă

în terenul de joc.

Fotbalul actual inaugurează o noua dimensiune, de profunzime a jocului, ce

coordonează şi însumează interacţiunile simultane ale jucătorilor, în toate momentele jocului.

Concepţia modernă acordă mare însemnătate organizării şi autoorganizării jocului, asigurând

funcţionarea echilibrată a echipei şi a elementelor ei. Acesta presupune conduite fizice şi

tehnico-iactice polivalente din partea jucătorilor, aceştia valorificându-şi în acest mod

resursele proprii de creativitate în contextul jocului. Finalitatea unei bune organizări a jocului

este o prestaţie modernă ce îşi pune amprenta pe acţiunile întreprinse de jucători şi pe ţinuta

echipei. Organizarea jocului unei echipe este o problemă dificilă, fiind un obiectiv care

vizează în primul rând colectivul. Modul de a acţiona al unui jucător, activitatea acestuia în

teren reprezintă doar parte dintr-un întreg, care este jocul echipei. Privind prestaţia jucătorilor

în teren observăm un complicat sistem relaţional, care reclamă capacităţi de autoconducere

colectivă şi o înţelegere a caracterului supraorganizat al jocului. Problema organizării

cuprinde componentele fundamentale care vizează echipa, linia, compartimentul şi se încheie

cu cele legate de subdivziunile colectivului - grupul, cuplul, individul.

Schimbările survenite în evoluţia jocului îşi pun amprenta pe caracteristicile şi

dinamica desfăşurării momentelor fundamentale ale jocului:

- atacul

- apărarea

95

- recuperarea.

Obţinerea succeselor fotbalistice va aparţine echipelor care vor considrea jocul un

permanent subiect de analiză, în vederea perfecţionării prin supraorganizare a acestuia.

1. ATACUL

Atacul constituie unui din momentele fundamentale ale jocului, de al cărui succes depinde în

mare măsură victoria unui joc.

Atacul este momentul fundamental al jocului în care echipa în posesia mingii, prin

derularea unor acţiuni specifice (individuale şi colective) încearcă să realizeze scopul jocului

- înscrierea de goluri în poarta adversă.

Desigur, acţiunile de atac se desfăşoară în condiţii de adversitate, de opoziţie din partea

adversarului. In jocul actual, atacul se desfăşoară în condiţii tot mai dificile, urmare a

perfecţionării sub toate aspectele a mijloacelor de apărare. Această realitate îşi pune

amprenta pe planul pregătirii şi al orientării jocului, pentru ca atacul să poată fi eficient.

Elementele de bază prin care se realizează organizarea raţională a atacului constituie bazele

tacticii în atac. Ele sunt grupate în :

- fazele atacului

- principiile atacului factorii atacului

- formele de organizare

- tipurile de atac.

FAZELE ATACULUI

In organizarea atacului se disting 3 faze

= construcţia – iniţierea acţiunii

- dezvoltarea acţiunii # progresia mingii

# progresia jucătorilor

= prefinalizarea

= finalizarea

Construcţia

Prepararea acţiunilor de atac este necesară, de calitatea depinde în mod direct

96

prefinalizarea şi finalizarea. Construia atacului este o sarcină a întregii echipe, care se

realizează prin :

• controlul dirijat şi orientat al mingii

• participarea tuturor jucătorilor.

Forţa echipei o constituie preocuparea de a construi raţional şi logic, cu răbdare şi

precizie, pe baza unor principii clare, în scopul eliminării opoziţiei adversarului. Jocul

modern solicită construcţia în orice zonă a terenului, oriunde se intră în posesia mingii,

asigurând mingii o progresie lucidă şi de perspectivă. Manierele de construcţie sunt

diverse, dar intenţiile pentru derularea acţiunilor de atac după principiile unui joc elaborat

trebuie să constituie o preocupare generală, în această direcţie trebuie dezvoltat la

maximum jocul colectiv. Fiecare jucător trebuie să fie conştient că acţionează în cadrul şi

pentru un mecanism complex de înaltă precizie. Fiecare jucător trebuie să perceapă, să

decidă şi să acţioneze ca susţinător, ca sprijin, ca purtător temporar a mingii, să devină

disponibil în câştigarea sigură şi rapidă a terenului în atac.

Elementele de bază în construcţia atacului sunt pasa, circulaţiile tactice şi

combinaţiile tactice.

Pasa este limbajul comun al atacanţilor, reprezintă cultura fotbalistică. Pasele însă

trebuiesc încadrate într-o idee de joc şi utilizate prin metoda euristică (prin alegere) în

grupe de cel puţin trei jucători. Acesta presupune crearea în jurul purtătorului de minge a

condiţiilor pentru securitatea mingii. Dintre variantele de pase, cea de pe jos oferă mai

mare siguranţă şi operativitate.

Circulaţia individuală joacă un rol foarte important şi trebuie să fie făcută în general

continuu şi în regim variat. în acelaşi timp, circulaţia atacanţilor trebuie să fie colectivă. Cu

cât atacanţii se deplasează mai mult, cu atât apărările se dezorganizează şi întrajutorarea în

apărare se aplică cu mai mare dificultate. Circulaţia atacanţilor trebuie să fie ofensivă şi să

aibă un pronunţat caracter organizat. Atacarea porţii adverse cu şi fără minge determină în

mare măsură gradul de pericol pe care îl prezintă atacantul. Combinaţiile tactice nu mai

urmăresc în principal superioritatea numerică, ci avantajul poziţional, atacanţii având

avantajul creat de posesia mingii, prin deţinerea iniţiativei. în condiţiile realizării cu

dificultate a spaţiilor de joc, un rol important îl joacă intenţiile pentru crearea avantajelor

poziţionale sau a superiorităţiinumerice temporare, prin care să se uşureze sarcina

posesorului mingii. Continuarea fazei o decide de fapt jucătorul sau jucătorii care prin

demarcări, prin apariţii, oferă apeluri tactice posesorului mingii.

97

Caracteristici noi ale fazei de construcţie a atacului:

• acoperirea raţională a terenului de joc. Aceasta nu se mai realizează prin relaţii

poziţionale, ci printr-o rapidă circulaţie, cu sarcini precise pentru fiecare jucător.

• tendinţa de simplificare a construcţiei atacului colectiv

• apariţia automatismeior ce duc la conştientizarea construcţiei atacului.

Construcţia atacului poate îmbrăca aspecte diferite, generate de:

=>zona de teren în care se intră în posesia mingii

=>plasamentul coechipierilor şi al adversarului

=>valoarea individuală şi colectivă a echipei

=>planurile tactice ale jocurilor

=>aspecte diverse (condiţii atmosferice, starea terenului, evoluţia scorului, timpul

efectiv de joc, etc).

Prefinalizarea

Ultima acţiune individuală sau colectivă, aceea care precede finalizarea, constituie o

subdiviziune a fazei de finalizare, denumită prefinalizare. Fotbalul actual solicită o nouă

orientare în organizarea jocului, privit din punct de vedere al prefinalizării. Astfel se

diminuează sau se încearcă să se diminueze numărul de eşecuri în faza de finalizare.

Prefinalizarea reprezintă trecerea de la faza de construcţie la finalizarea propriuzisă.

Creşterea eficienţei finalizării este dependentă de faza de prefinalizare. Această dependenţă

reclamă o bună însuşire a combinaţiilor tactice specifice atacului în faţa porţii adverse,

precum şi a acţiunilor individuale care pot pune executantul sau coechipierii în situaţia de

finalizare.

Prefinalizării îi sunt caracteristice :

= în zone centrale - angajări diverse

- devieri neprevăzute

- pătrunderi # provocare de momente fixe

# legate cu combinaţii

- „dă şi du-te",„1-2"-uil,„1-2"-ul cu al treilea

= în zone laterale - angajări diverse

- încrucişări

98

-eliberări de spaţii + apariţii (plonjon)

- învăluiri în zone centrale şi laterale

-cuplu şi tandem pe centru şi lateral

-centrări pe timpul 1 # colţ scurt sau lung

# liftate, şutate, cu efect

-ataceşuat + schimbarea direcţiei atacului prin pase succesive, cu

tentative noideprefinalizare

Finalizarea

In organizarea acţiunilor de finalizare se pleacă de la faptul că puterea sistemului

defensiv este localizată în zona din faţa propriei porţi, o zonă de mare angajament şi

sacrificiu. Puterea acestei zone este determinată de stricteţea marcajului, numărul sporit de

apărători, gabaritul, forţa şi hotărârea în deposedări a acestora. Forţa defensivă poate fi

combătută prin acţiuni de surprindere a acestuia în momentul formării ei şi prin evitarea

acesteia.

Finalizarea este o consecinţă logică a efortului colectiv, scopul final al acţiunilor de atac.

Ea poate fi consecinţa unei acţiuni individuale sau a conlucrării între jucători, concretizată prin

circulaţia tactică (jucători şi minge) şi combinaţiile tactice. Realizarea scopului jocului nu mai

aparţine cu precădere unui jucător sau cuplu de jucători specializaţi, această posibilitate se

extinde la nivelul majorităţii componenţilor echipei. Orice atac ar trebui logic să se termine cu

tras la poartă sau cu tentativă de realizare a unui gol. Golul impune o atitudine specifică atât

sub aspect colectiv cât şi individual.

Finalizarea în fotbalul actual solicită la maximum :

- factorul fizic - rapiditate şi viteză în faţa porţii

- forţă generală şi specifică

-factorul tehnic - acurateţe în lovirea mingii

- îmbunătăţirea tehnicii cu caracter acrobatic

-creşterea importanţei jocului aerian

- factorul tactic - încadrarea corectă a porţii

-automatisme de finalizare

-participarea întregii echipe la faza de finalizare

-rolul prioritar îl au jucătorii pe fază

99

-cultivarea jocului pe atac pentru toţi componenţii echipei

-valorificarea maximă a momentelor fixe

- factorul psihic - cere trăiri aparte

- anticipaţie

- asumarea riscului în zona careului şi în faţa porţii

- sacrificiu - acrobaţie.

Statisticile demonstrează că golul (scopul jocului) se realizează în proporţie de

aproximativ 20% din momentele fixe ale atacului. De aceea sunt şi trebuie să fie considerate

ca părţi ale jocului de o mare importanţă. Importanţa momentelor fixe este determinată de

faptul că adversarul este blocat parţial şi temporar la un punct fix de referinţă şi mişcările se pot

automatiza. Momentele fixe trebuiesc exploatate cu şanse reale de a câştiga jocul, prin

repetarea până la perfecţiune a unor combinaţii precise sau a unor execuţii individuale.

Fazele fixe se provoacă conştient, se forţează şi se materializează foarte des. Acestea

sunt un drept câştigat, nu se execută superficial.

O trăsătură definitorie a atacului modem o constituie perfecţionarea şi creşterea numerică

a schemelor tactice la fazele fixe. Dificultăţile finalizării în fotbalul actual, generate de

creşterea importanţei acordată defensivei, solicită modelarea procesului de pregătire pe acest

moment final al atacului - trasul la poartă. Finalizarea nu se rezolvă prin câteva exerciţii, grupe

de exerciţii sau structuri de exerciţii. Se pune problema unei concepţii asupra finalizării, care să

se refere la suma detaliilor referitoare la această importantă fază a atacului.

PRINCIPIILE TACTICE ALE ATACULUI

Principiile atacului structurează şi orientează activitatea practică depusă de echipă în

momentul atacului. Organizarea şi desfăşurarea atacului se face pe baza unor cerinţe,

obiective, principii, etc. Principiile atacului au menirea de a orienta întreaga organizare,

desfăşurare şi finalizare a acţiunilor de atac.

Principiile atacului sunt:

- penetraţia

- conservarea mingii

- adaptarea atacului la specificul apărării adverse

- echilibrul defensiv.

PENETRAŢIA

100

Principiul penetraţiei - atacarea porţii adverse, determină orientarea şi subordonarea

tuturor acţiunilor în direcţia rezolvării scopului jocului - marcarea de goluri în poarta

adversarului. Aplicarea acestui principiu constituie nota specifică ofensivă a atacului.

Principiul penetraţiei trebuie să stea la baza concepţiei de atac a echipei (şi la baza tuturor

acţiunilor tactice utilizate în construcţia, pregătirea şi finalizarea atacului). Atacarea porţii

adverse trebuie să reprezinte nota dominantă şi caracteristică a fiecărei acţiuni individuale

sau colective de atac.

Aplicarea acestui principiu se realizează prin :

• orientarea preponderent în adâncime a circulaţiei de minge şi de jucători

• presiune şi viteză ca argumente ale atacului

• alternanţa între jocul individual (educarea şi promovarea acestuia) şi de grup. Ambele

cu scopul de a da profunzime acţiunilor de atac

• finalizări în viteză, utilizând execuţii simple, spontane, înlăturând mişcările inutile.

CONSERVAREA MINGII

Teoretic, păstrarea posesiei mingii presupune a nu pierde mingea decât ca urmare a unei

finalizări. Desigur aceasta ar fi o condiţie ideală. Conservarea mingii înseamnă protejarea

acesteia, atât în acţiunile individuale cât şi în cele colective. Conservarea mingii este

predominant colectivă, având un rol esenţial la economia jocului.

Păstrarea mingii nu trebuie înţeleasă ca un scop în sine, ea reprezintă faza iniţială

indispensabilă în vederea progresiei mingii spre poarta adversă. De aici concluzia de

conservare constructivă a mingii. Posesia mingii trebuie să păstreze caracterul ofensiv,

agresiv si tendinţa de rapiditate a acţiunilor de atac. Conservarea mingii solicită crearea în

jurul acesteia de reţele de comunicare şi organizare, componente ale tacticii generale şi

speciale, ambele dependente desistemul de joc al echipei. Pentru a putea asigura conservarea

mingii este necesară :

* crearea în jurul posesorului de minge a tuturor condiţiilor pentru securitatea mingii, prin

sprijin şi susţinere

* dezvoltarea la purtătorul de minge a unor aptitudini ce să-i permită să păstreze temporar

mingea şi să o transmită la momentul oportun, pe baza apelurilor tactice

* anticiparea evoluţiei acţiunilor de atac, precum şi continuarea lanţului tactic prestabilit

* adaptarea rapidă şi eficientă la conjunctura de moment prin percepţie spaţială şi temporală.

Din punct de vedere al modului în care asiguă conservarea mingii, întâlnim :

101

1. Echipe care nu păstrează mingea suficient

Acestea folosesc prea des pasa medie şi lungă pe axa longitudinală a terenului. Practica

jocului condamnă această manieră datorită numărului impresionant de mingi pierdute.

Pierderea prematură a posesiei mingii este o gravă eroare tactică. Multe pierderi de minge au

la origine absenţa organizării suficiente în jurul mingii sau o organizare lentă, întârziată sau

tardivă.

2. Echipe care păstrează mult mingea

Jocul acestor echipe, adesea indirect permite cel mai adesea o regrupare masivă a

apărării. Acest gen de posesie are la origine două erori colective :

• utilizarea sistematică a paselor laterale şi înapoi

• alegerea soluţiilor mai uşoare şi nu a celor adecvate, în defavoarea celor în

adâncime.

3. Echipe care realizează o progresie sigură şi rapidă spre poarta adversă

Modalităţile de realizare:

- aplicarea celei mai eficiente reţete de comunicare automatizatăsau

neautomatizatâ

- trecerea cu rapiditate de la o reţea, de la o conexiune la alta utilizând în acest

scop coechipieri demarcaţi

- evitarea păstrării îndelungate a mingii în aceeaşi conexiune, reţea parţială

- asigurarea posesiei mingii prin dublarea şi redublarea paselor (diversitate

pentru exploatarea tuturor unghiurilor de joc apărute)

- circulaţia mingii prin solicitarea continuă a jucătorilor ce nu au fost direct şi

intensiv antrenaţi în faza precedentă

- alternanţa şi echilibrul între jocul direct (pe poartă) şi cel de ajutor (lateral sau

înapoi)

- creşterea rolului jucătorilor fără minge în relaţia temporară cu purtătorul temporar

al mingii.

Conservarea mingii este dependentă de :

• abilităţile individuale în controlul şi păstrarea mingii

• calitatea transmiterilor de minge în orice direcţie şi la distanţe diferite

• viteza de gândire şi decizie

• automatisme

• factori fizici implicaţi

102

ADAPTAREA ATACULUI LA SPECIFICUL APĂRĂRII ADVERSE

Iniţiativa, desfăşurarea tactică a jocului echipei în atac trebuie să ţină seama de

particularităţile apărării adverse. în funcţie de aceste particularităţi se vor lua măsuri de

desfăşurare şi conducere a atacului, astfel încât să se asigure păstrarea iniţiativei, impunerea

soluţiei proprii, a ritmului propriu al acţiunilor.

Adaptarea atacului la specificul apărării adverse nu înseamnă renunţarea la iniţiativă, ci

crează condiţii de menţinere a acesteia în situaţiiile concrete de joc. Acesta se realizează prin

adecvarea circulaţiei jucătorilor şi a mingii la contextul şi dinamica apărării adverse. Pentru

aceasta este necesară în primul rând cunoaşterea detaliilor pentru caracterizarea generală a

jocului în defensivă a adversarului şi stabilirea unei strategii speciale privind atacul propriu.

Viabilitatea acestei strategii este dependentă de colectivul de tehnicieni, de modul în care

aceştia pot investiga jocul adversarului (fişa de joc a adversarului). Etapa următoare o

reprezintă transpunerea strategiei în ciclul de pregătire aferent jocului.

Realităţile jocului presupun pe lângă preocuparea continuă pentru derularea planului tactic

de atac prestabilit, o adaptare promptă la reacţia defensivă a adversarului şi o atitudine

creativă a jucătorilor în contextul previzibil şi imprevizibil al blocului defensiv opozant.

ECHILIBRUL DEFENSIV

Echilibrul defensiv există chiar în timpul desfăşurării atacului, ca o consecinţă a

aplicării principiului asigurării. Lipsa asigurării reprezintă o greşeală tactică.

Echilibrul defensiv constă într-o serie de măsuri preventive, luate de echipa în atac,

măsuri ce se derulează pe toată durata fazelor de atac.

Scopul echilibrului defensiv:

• asigurarea unei apărări temporare până la replierea şi încadrarea altor jucători în blocul

defensiv

• trecerea organizată în momentul de apărare după pierderea posesiei mingii

• posibilităţi de reluare a construcţiei, prin participarea jucătorilor ce asigură echilibrul

defensiv.

Realizarea echilibrului defensiv este asigurată de către 2-3 jucători, în funcţie de

efectivele de jucători adverşi care rămân pe poziţii avansate.

103

FACTORII ATACULUI

Factorii atacului sunt:

• plasamentul în atac

• anticiparea acţiunilor

• circulaţia tactică

• combinaţiile tactice

• organizarea atacului:

= crearea spaţiilor de joc

= superioritatea numerică temporară şi superioritatea poziţională

= schimbările de zone ale atacului

= conducerea atacului

= ritmul de joc - schimbările de ritm.

TIPURILE DE ATAC

Atacul poziţional

Atacul poziţional este tipul de atac în care se încearcă atacarea porţii adverse pe fondul

unei apărări cvasiorganizate. Atacul poziţional este socotit a fi de bază, deoarece majoritatea

acţiunilor de finalizare se efectuează din acest tip de atac. în cadrul atacului poziţional

întâlnim toate fazele atacului, de intrarea în posesia mingii, construcţia atacului, prefinalizarea

şi finalizarea, concomitent cu organizarea echilibrului defensiv.

Caracteristicile atacului poziţional:

• se desfăşoară în general împotriva apărării organizate integral

• presupune organizare, atacul este prin excelenţă colectiv

• solicită crearea superiorităţii numerice în zona mingii şi a superiorităţii

poziţionale.

Atacul rapid

Atacul rapid este o formă de atac în care echipa ce a intrat în posesia mingii, încearcă o

apropiere rapidă de poarta adversă, pentru a prinde apărarea adversă dezorganizată.

Caracteristic atacului rapid este că se desfăşoară pe fondul unui echilibru numeric, dar cu un

avantaj poziţional pentru atacanţi. în cazul în care acest avantaj poziţional nu există, se

104

încearcă realizarea acestuia prin acţiuni individuale şi colective, derulate în viteză cu

atacarea energică a porţii adverse.

Eficacitatea atacului rapid creşte dacă apărătorii nu au un plasament corespunzător,

nefiind repliaţi şi nu pot colabora suficient. Pentru o cât mai bună reuşită a atacului rapid se

folosesc :

♦ acţiuni individuale de depăşire şi pătmndere

♦ acţiuni colective caracteristice, automatizate sau improvizate, adaptate la situaţiile

spontan ivite în joc.

Toate acestea se efectuează pe fondul unei viteze de deplasare şi execuţie. în fotbalul

actual atacul rapid este predominant, în defavoarea atacului poziţional. Atacul rapid devine

fază incipientă, substituindu-se în mod frecvent fazei denumite „de pregătire" a atacului. O

cerinţă a jocului în atac o reprezintă creşterea numărului de atacuri rapide şi de surprindere.

Contraatacul

Contraatacul este un tip de atac cu aplicare temporară, cu principii clare de desfăşurare,

care are drept scop surprinderea apărării în inferioritate numerică şi, sau poziţională, precum

şi o finalizare rapidă. Contraatacul este o formă ofensivă, replică a echipei în apărare, care

odată cu intrarea în posesia mingii iniţiază o acţiune de atac simplă şi rapidă, pe fondul unei

dezorganizări în sistemul defensiv al adversarului.

Contraatacul se poate iniţia în diferite situaţii :

♦ surprinderea apărării adverse neorganizate

♦ apărare mult avansată

♦ apărare surprinsă în inferioritate numerică

♦ marcaj neglijent.

Contraatacul trebuie să se caracterizeze prin surpriză şi rapiditate,prin simplitatea

acţiunilor specifice, prin ieşirea şi desfăşurarea în atac pe un front larg. Contraatacul

poate fi iniţiat de oricare jucător, dar cel mai frecvent el porneşte de la portar, fundaşi sau alţi

jucători din imediata apropiere a porţii proprii. Putem distinge două forme de contraatac :

•direct (spre vârfurile de contraatac) folosind pasa lungă pe axul longitudinal şi cea în

diagonală

• cu intermediar

Modul de desfăşurare a contraatacului depinde de poziţia jucătorilor şi de locul şi

modul concret de intrare în posesia mingii. în executarea contraatacului intervin iniţiatorul -

105

lansatorul, intermediarul şi vârful de contraatac. În timpul unei acţiuni de contraatac :

= intrarea în posesia mingii - lansarea

= desfăşurarea, care cuprinde - circulaţia jucătorilor

- circulaţia mingii

- ritmul acţiunii = finalizarea

contraatacului.

Finalizarea contraatacului se realizează de către vârfurile de atac sau susţinătorii acţiunii, în

condiţii de rapiditate, criză de timp şi opoziţie energică a adversarului.

2. APĂRAREA

Se discută despre jocul modern şi caracteristicile acestuia, cu referire mai mult la atac şi

mai puţin la apărare. Apărarea trebuie înţeleasă ca un moment care consolidează reuşitele

atacului. Sunt dificil de obţinut performanţe superioare în fotbal, fără un joc sigur, eficace şi

organizat în apărare.

Apărarea este momentul fundamental al jocului in care echipa folosind acţiuni specifice

individuale şi specifice încearcă să intre în posesia mingii, cu scopul de a iniţia acţiuni

ofensive. În apărare jocul se compune numai din acţiuni fără minge.

Acţiunile de apărare sunt influenţate şi chiar determinate de activitatea echipei care

atacă. Jocul în apărare se compune din :

- acţiuni de organizare

- acţiuni de reintrare în posesia mingii (deposedare directă şi intercepţii)

FAZELE APĂRĂRII

Fazele apărării sunt:

• echilibrul defensiv

• pierderea posesiei mingii

• acţiuni imediate pentru recuperarea mingii = recuperare

= presing

= oprirea contraatacului

• replierea - retragerea

• ocuparea şi organizarea dispozitivului de apărare.

Echilibrul defensiv

106

Apărarea organizată, caracteristică jocului actual, începe odată cu desfăşurarea atacului

şi constă din măsuri preventive luate încă în timpul iniţierii şi desfăşurării atacului. Este o

fază de marcaj şi grupare preventivă. Echilibrul defensiv este asigurat de 2 - 3 jucători, care

au rolul de a supraveghea avanposturile adversarului.

Pierderea posesiei mingii

Reprezintă de fapt momentul de demarcaţie dintre atac şi apărare. Pierderea posesiei

reclamă comutarea activităţii jucătorilor de la acţiunea de atac, cu caracter constructiv, la cea

de apărare cu conţinut destructiv. Pierderea posesiei mingii poate fi:

- normală (prin terminarea unei acţiuni de atac)

- justificată (ca urmare a unei dispute asupra mingii)

- nejustificată (greşeală de execuţie).

Pierderea posesiei mingii are urmări fireşti şi obligatorii - echilibru defensiv, presing

temporar, individual şi colectiv, repliere, organizare şi supraorganizare.

Acţiuni imediate pentru recuperarea mingii

Această fază constă în lupta colectivă pentru a reintra în posesia mingii, ca urmare a

pierderii acesteia. Scopul acestei faze este determinarea adversarului de a întârzia sau renunţa

la declanşarea atacului rapid şi mai ales a contraatacului, de a asigura timp echipei pentru

plasarea raţională în apărare, cu toate aspectele ce decurg din aceasta. Timpul câştigat va fi

utilizat pentru repliere, marcaj şi organizare a blocului defensiv. Temporizarea atacului

advers asigură şi posibilităţi crescute de reintrare în posesia mingii. Pentru recuperarea

mingii se foloseşte presingul individual şi colectiv, alături de tentativele de deposedare.

Presingul este o armă tactică defensivă prin care se poate impiedica un adversar să

joace. Presingul are atât un caracter distructiv cât şi un caracter activ cu intenţia precisă de

ripostă, de contraatac.

Replierea - retragerea

Trecerea din atac în apărare s-a micşorat foarte mult ca durată, dând jocului o notă de

dispută permanentă. Replierea are drept scop refacerea rapidă a coerenţei echipei în apărare.

Retragerea se efectuează oportun şi organizat, începând din momentul pierderii posesiei şi

durează până la ocuparea dispozitivului defensiv. Maniera de joc în apărare, în ultima

107

instanţă, valoarea defensivă a echipei va determina locul până unde se va retrage linia

defensivă. Se recomandă ca blocul defensiv să fie organizat şi să acţioneze eficace la o

distanţă cât mai mare de poarta proprie. Replierea odată cu frânarea cu scop tactic a

acţiunilor adverse asigură ocuparea unor poziţii defensive fără riscul de a fi prinşi pe

contraatac şi posibilitatea de a trece la un marcaj sever. De rapiditatea şi eficienţa acestei

faze depinde în mare măsură succesul în apărare.

Replierea - retragerea se realizează prin :

• acoperirea tuturor zonelor de teren

• închiderea culoarelor de pătrundere.

Faza de repliere, retragere cuprinde şi acţiunile hotărâte, energice, individuale sau

colective, efectuate pentru a reintra în posesia mingii.

Ocuparea fi organizarea dispozitivului de apărare

Această fază se derulează concomitent cu replierea şi urmăreşte două obiective .

^acoperirea raţională şi conştientă a spaţiilor =>marcajul atacanţilor

adverşi.

Aceste două obiective determină şi caracteristicile celorlalte faze ale apărării, de la

pierderea posesiei mingii până la câştigarea acesteia. Organizarea şi ocuparea blocului

defensiv se desfăşoară în conformitate cu concepţia de apărare a echipei şi sistemul defensiv

aplicat. Apărarea în fotbalul actual reclamă un înalt grad de organizare şi luciditate. Un

dispozitiv defensiv organizat asigură ocuparea raţională a spaţiului de apărare, eficienţă şi

grupaj pe direcţia principală a atacului, un marcaj strict la purtătorul de minge şi viitorii

primitori, precum şi realizarea unei eficiente dublări şi acoperiri între apărători.

PRINCIPIILE APĂRĂRII

Principiile apărării reprezintă un ansamblu de reguli generale privind comportamentul

şi coordonarea acţiunilor de apărare în vederea realizării obiectivelor specifice.

Principiile apărării sunt:

♦ apărarea porţii proprii

♦ intrarea în posesia mingii

♦ adaptarea apărării la specificul atacului advers

♦ întrajutorarea.

108

Apărarea porţii

Apărarea porţii reprezintă principiul cei mai important ai apărării. Fiecare jucător aflat

în situaţie de apărare, în zona mingii, este obligat să acorde prioritate acestui principiu.

Respectarea acestui principiu defensiv presupune :

• organizrea rapidă a blocului defensiv

• repartizarea pe sarcini individuale, specifice

• organizarea compartimentelor, liniilor, cu sarcini specifice

• reguli de colaborare între apărători.

Intrarea în posesia mingii

Lupta pentru intrarea în posesia mingii este un principiu caracteristic apărării.

Respectarea lui se concretizează în tentativa apărării de a prelua iniţiativă atacului. Aplicarea

acestuia necesită dinamism, ritm şi agresivitate.

Adaptarea apărării la specificul atacului advers

Adaptarea apărării la specificul atacului advers înseamnă luarea unor măsuri

corespunzătoare în vederea contracarării iniţiativei şi calităţilor atacului advers. Această

adaptare se realizează ţinând seama atât de principiul apărării porţii proprii cât şi de cel al

intrării în posesia mingii.

Întrajutorarea

Indiferent de sistemul defensiv adoptat, apărarea trebuie să aibă un pronunţat şi permanent

caracter colectiv. Acest caracter este concretizat prin întrajutorare organizată, prin

coordonarea acţiunilor individuale ale apărătorilor. Cel mai important element în aplicarea

întrajutorării îl constituie dublajul. Colaborarea după principii şi reguli moderne şi precise,

măreşte inteligenţa apărătorilor, creşte complexitatea jocului în apărare.

FACTORII APĂRĂRII

Factorii apărării sunt mijloacele principale prin care acţionează apărătorii. Aceste

mijloace presupun selecţionarea şi combinarea procedeelor tehnice de apărare şi aplicarea lor

adaptată la secvenţa de joc. Avem deci de a face cu operaţiuni de analiză, comparaţie şi

sinteză, care preced, însoţesc şi succed efectuarea procedeelor tehnice de apărare.

109

Factorii apărării sunt:

• plasamentul

• anticiparea acţiunilor

• circulaţia în defensivă

• acţiunile individuale şi colective specifice apărării.

Plasamentul

Plasamentul constă în deplasarea şi ocuparea celui mai corespunzător loc în teren, care

să favorizeze efectuarea acţiunilor de apărare. Plasamentul se realizează în funcţie de poziţia

adversarului, zona de teren în care se găseşte mingea, poarta proprie şi de caracterul şi forma

de organizare a apărării. în general, plasamentul în apărare asigură condiţii favorizante

celorlalţi factori ai apărării.

Anticiparea acţiunilor

Anticiparea este preocuparea permanentă de a prevedea acţiunile ce vor fi întreprinse de

adversari, dar şi de coechipieri. Această capacitate deductivă permite apărătorului să

acţioneze preventiv, pentru contracararea acţiunilor adverse. Anticiparea reprezintă

contribuţia gândirii, a raţiunii în derularea acţiunilor de apărare. Anticipând acţiunea de atac,

apărătorul poate prelua iniţiativa, împiedicând atacantul să desfăşoare secvenţa de atac

proiectată.

Circulaţia în defensivă

Circulaţia în apărare este necesară pentru a putea da răspuns acţiunilor întreprinse de

atacanţi. Circulaţia în defensivă este condiţionată de circulaţia atacanţilor. Circulaţia în

apărare cuprinde suma deplasărilor efectuate de apărători în vederea rezolvării sarcinilor

defensive individuale şi colective.

Circulaţia jucătorilor în apărare trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe :

• menţinerea unui plasament corect în funcţie de particularităţile

adversarului şi activitatea coechipierilor

• favorizarea efectuării oportune şi eficiente a tehnicilor de apărare

110

• încadrarea în forma de organizare a apărării folosită de echipă.

Acţiunile individuale şi colective specifice apărării

Jocul de fotbal constă dintr-o succesiune de acţiuni individuale şi colective. Acţiunea

individuală în apărare constă din folosirea conştientă de către apărător a unor procedee

specifice, în scopul realizării unor sarcini defensive. Acţiunea colectivă coordonează

acţiuniie individuale a doi sau mai mulţi apărători, în scopul realizării unei sarcini defensive.

Acţiunile tactice individuale şi colective reprezintă factorii de bază ai apărării. Primii trei

factori preced sau însoţesc acţiunile concrete de apărare, materializate în acţiunile individuale

şi colective specifice apărării.

FORMELE DE ORGANIZARE ALE APĂRĂRII

Formele de organizare ale apărării constau din diferite sisteme în care se structurează

apărarea. Aceste sisteme de apărare reprezintă organizarea jucătorilor în cadrul unor

dispozitive mai fixe sau mai elastice. Formele de organizare ale apărării sunt:

-apărarea în zonă

- apărarea om la om

- apărarea combinată.

Apărarea în zonă

Apărarea în zonă este mai agreată datorită posibilităţilor mai concrete de organizare,

prin accesibilitatea relaţiilor de colaborare în cadrul blocului defensiv. Zona este aplicată de

majoritatea echipelor, dar actualizată, modernizată odată cu evoluţia generală a jocului.

Zona reprezintă o concepţie a apărării parţiale, prin reducerea deliberată a spaţiului de

apărare, de obicei la propria jumătate de teren şi angrenarea unui număr ceva mai redus de

jucători. Aceştia se organizează în diferite aşezări, blocuri defensive, sprijinându-se reciproc.

Apărarea zonală constă din împărţirea terenului pe zone şi linii în care se acţionează

prin mijloace specifice. Blocul defensiv opus adversarului cuprinde 7-8, chiar 9 jucători ce

acţionează în zone de teren prestabilite. Activitatea de bază în fiecare zonă este

111

supravegherea şi marcarea adversarilor care temporar sau frecvent -stabil se manifestă, în

acele suprafeţe de teren. Apărarea în dispozitiv zonal impune :

-acoperirea întregului spaţiu de apărare, în special cel din faţa porţii proprii

=>mobilitate şi omogenitate

=>colaborare prin dublaj, grupaj, preluare de adversari.

Ceie mai folosite modalităţi de organizare a zonei cuprind aşezările de tipul 1-1-4-2-3,

1-1-4-3-2, 1-4-1-3-2, ect., în care linia de fundaşi are un acoperitor în faţa sau în spatele ei,

ceilalţi apărători formând un bloc elastic, de obicei de formă neregulată. Dinamica apărării

zonale este determinată de activitatea defensivă a liniei de fund, care poate acţiona cu libero,

în linie, la ofsaid, etc.

Subsistemele caracteristice apărării în zonă sunt cuplurile şi grupurile tactice defensive,

care au drept scop mărirea forţei defensive şi reciproca corecţie în intervenţiile eşuate.

Apărarea în zonă are avantajele şi dezavantajele ei. Tendinţa spre apărarea „totală", va

înlătura şi deficienţele sistemului prin cuprinderea în mai mare măsură a elementelor apărării

om la om şi a celei combinate. Totodată se vor perfecţiona participările ofensive ale

apărătorilor din momentul reintrării în posesia mingii. Zona modernă are tendinţa de a

acţiona mai avansat, prin aşezarea în linie a fundaşilor şi generalizarea presingului agresiv a

celor din faţă (zonă - presing).

Apărarea om la om

Această modalitate de abordare a defensivei derivă din fenomenul de părăsire temporară

a posturilor fixe în atac, ca reacţie a apărătorilor la perfecţionările tehnice şi tactice ale

atacanţilor, la foarte buna lor pregătire fizică, a mobilităţii acestora în teren.

Apărarea om la om solicită un înalt grad de responsabilitate individuală. Mijloacele de

bază ale acestui sistem sunt presingul individual şi colectiv, repiieriie, suplinirile,

piasamentui optim, coordonarea reciprocă. Lupta pentru recâştigarea mingii nu este

abandonată pe nici o porţiune a terenului de joc. Acest mod de abordare agresivă a apărării se

întemeiază pe marcajul individual.

Forma cea mai utilizată este în propria jumătate de teren, cu avantajul grupajului, a

micşorării spaţiilor dintre apărători.

Profilul apărătorului reclamat de sistemul om la om este dat de :

• polivalenţa tehnico-tactică defensivă

• responsabilitate

112

• psihic corespunzător (voinţă, abnegaţie, concentrare)

• capacitate de rezistenţă (cu precădere la eforturile anaerobe).

Limitele tactice ale acestui sistem sunt determinate de posibilităţile reduse de a efectua

marcajul strict, eficient, cu maximă corectitudine pe întreaga suprafaţă de teren şi pe toată

durata jocului.

Direcţiile de evoluţie ale acestui sistem se îndreaptă spre autoperfecţionarea acestuia şi

combinarea cu celelalte sisteme de apărare.

Apărarea combinată

Apărarea combinată reprezintă sistemul ce rezultă din combinarea apărării zonale cu

marcajul la om şi capacitatea individuală şi colectivă de a folosi sistemele defensive. Acest

lucru presupune cunoaşterea în detaliu a mecanismelor şi legităţilor fiecărui sistem în parte,

dar şi abilitatea de a aplica sau trece cu rapiditate la mijloacele unui sistem la cele ale altuia.

Apărarea combinată este modalitatea eficientă de acomodare elastică la situaţiile de joc prin

respectarea următoarelor reguli tactice:

♦ eşalonarea în adâncime

♦ dublajul permanent

♦ micşorarea - supravegherea spaţiilor şi zonelor de acţionareale adversarului.

Apărarea combinată este deci folosirea simultană, succesivă sau intermitentă a sistemului

defensiv de bază, în funcţie de specificul atacului advers, dar mai ales de concepţia defensivă

proprie, care determină proporţiile şi succesiunea acestora.

In fotbalul actual se recurge mai ales la apărarea combinată, mixtă, prin folosirea celor

două variante - om la om şi zonă, cu folosirea continuă a presingului individual şi colectiv

(de grup). Pentru realizarea în bune condiţiuni a defensivei combinate este necesară

intervenţia unor factori de organizare ca :

- repliere şi organizare rapidă a defensivei

- realizarea superiorităţii numerice

- repartizarea rapidă a sarcinilor individuale determinate de fază, de atac în

derulare.

Bogăţia de mijloace prin care se exprimă tactic apărarea combinată face ca acest

sistem să se apropie cel mai mult de trăsăturile concepţiei de apărare totală. Principiile

apărării totale îşi găsesc în sistemul de apărare combinată o rezolvare practică.

113

3. RECUPERAREA

Ultima încercare de păstrare a mingii o constituie recuperarea. Recuperarea mingii

reprezintă un moment fundamental al jocului, care nu se confundă cu apărarea şi foloseşte o

gamă de mijloace specifice pentru redobândirea mingii. Recuperarea are tocmai rolul de a

folosi intervalul de timp liber dintre ultima manevră ofensivă şi prima acţiune defensivă a

echipei.

Recuperarea solicită intervenţii mai rapide decât ale adversarului pentru recâştigarea

mingii şi relansarea atacului. Ea constituie de fapt posibilitatea iniţierii unui nou atac.

Momentul recuperării, cu implicaţiile acestuia, contribuie la reconsiderarea apărării sub

aspectul finalităţii ei ofensive.

Recuperarea s-a constituit ca moment separat al jocului, alături de atac şi apărare.

Recuperarea are un pronunţat caracter combativ, şi activ. Acest moment al jocului utilizează

mijloace specifice de intervenţie, cu scopul declarat de a recâştiga mingea şi a relua în cel

mai scurt timp acţiunea ofensivă. Mijloacele specifice recuperării (marcajul, presingul) apar

începând cu zona III, din faţa porţii adverse, ponderea lor crescând în zona mediană a

terenului.

Specificitatea recuperării derivă din faptul că mijloacele ei specifice se folosesc pentru

reintrarea neîntârziată, chiar imediată în posesia mingii pentru a relansa atacul, eventual pentru

a contraataca. Utilizarea unor mijloace specifice apărării pentru a continua un atac, conferă

momentului recuperării caracterul de independenţă. Recuperarea este de fapt atacarea, fără

minge, a adversarului în terenul acestuia. Această relativ nouă ipoteză tactică reprezintă un

progres în organizarea jocului, care capătă un caracter continuu, consistenţă şi intensitate.

Calităţile solicitate de acest moment al jocului:

• pregătire fizică multilaterală

• deprinderi defensive pentru toţi componenţii echipei, cu precădere la

cei din primele linii

• universalism tactic

• puternică motivaţie.

114

Curs 14

ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII FOTBALISTICE ŞCOLARE

Activitatea fotbalistică în şcoala generală şi liceu are următoarea STRUCTURĂ:

A – Echipa reprezentativă a şcolii, formată din cei mai buni 18-20 jucători. Baza acestor

reprezentative şcolare care participă la competiţiile locale şi republicane conform sistemului

competiţional, se pune în principal, pe elevii claselor mari, respectiv clasele VII-VIII; XI-

XII.

B – Echipa de perspectivă, formată din 20 jucători, în principal elevi ai claselor mai mici,

respectiv clasele V-VI; IX-X şi care participă în campionatele rezervate categoriilor

respective de vârstă. Aceste campionate nu se desfăşoară până la nivelul de ţară, de regulă

desfăşurându-se la nivel de localitate.

C – Echipele reprezentative ale claselor. Aceste echipe constituie baza de selecţie pentru

ECHIPA REPREZENTATIVĂ A ŞCOLII şi ECHIPA DE PERSPECTIVĂ A ŞCOLII şi

care participă la campionatul interclase pe şcoală.

Activitatea lotului reprezentativei şcolare trebuie conjugată cu PREOCUPAREA

CUPRINDERII TUTUROR ELEVILOR DORITORI să practice jocul de fotbal. Această

activitate poate fi în scop RECREATIV sau poate fi pentru RIDICAREA MĂIESTRIEI

SPORTIVE.

SARCINILE PROFESORULUI CARE RĂSPUNDE DE ACTIVITATEA

FOTBALISTICĂ DIN ŞCOALĂ, SUNT:

să realizeze planul de activitate fotbalistică din şcoală şi să întocmească planul de

pregătire al echipei reprezentative;

să răspundă de pregătirea şi prezentarea echipei reprezentative a şcolii la competiţii;

să desfăşoare o permanentă activitate de selecţie;

să se ocupe de dezvoltarea bazei materiale a şcolii, necesară instruirii fotbaliştilor;

115

să organizeze competiţiile de masă la nivelul şcolii (campionatul inter-clase);

să urmărească să nu se suprapună campionatul şcolar cu alte activităţi sportive;

să facă parte din comisia de organizare a campionatului pe localitate.

ALTE ASPECTE PRIVIND ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII FOTBALISTICE ÎN

ŞCOALĂ

Dacă în şcoală nu există profesor de educaţie fizică cu specializare FOTBAL, sarcinile

acestuia pot fi preluate de profesorii de educaţie fizică de alte specializări.

Dacă în şcoală nu există nici un profesor de educaţie fizică, aceste activităţi pot fi preluate de

un alt cadru didactic care are sau a avut o legătură cu activitatea fotbalistică.

Pentru persoanele din afara şcolii care doresc să participe la buna desfăşurare a activităţii

fotbalistice din şcoală, se cere avizul CONSILIULUI PROFESORAL.

Pentru pregătirea echipei de fotbal se va ţine cont de condiţiile materiale existente în şcoală.

În general, lecţiile de educaţie fizică şi activităţile sportive se desfăşoară pe terenuri de

dimensiuni reduse, amenajate pentru handbal, baschet, volei.

Pentru echipele reprezentative, aceste terenuri nu asigură condiţii optime pentru pregătirea

fotbaliştilor, dar folosite raţional, aceste spaţii pot fi de un real ajutor.

Profesorul care se ocupă de pregătirea echipelor reprezentative va trebui să ţină cont de

procurarea echipamentului şi a mingilor pentru antrenamente şi de prezentarea la competiţiile

sportive fotbalistice.

Elevii componenţi ai echipelor reprezentative vor efectua controlul medical de cel puţin două

ori pe an.

SELECŢIA ŞI FORMAREA ECHIPELOR REPREZENTATIVE ŞCOLARE

Pentru depistarea elevilor talentaţi, SELECŢIA TREBUIE SĂ AIBĂ UN CARACTER

PERMANENT, aceasta efectuându-se în cadrul orelor de activităţi sportive, orelor de

educaţie fizică şi competiţiilor de masă.

Pentru a organiza o echipă de fotbal, în cadrul SELECŢIEI TERBUIE SĂ ŢINEM CONT

DE TREI ASPECTE SAU CRITERII ESENŢIALE:

- STAREA DE SĂNĂTATE.

Este un criteriu obligatoriu, eliminatoriu şi general valabil.

- DEZVOLTAREA FIZICĂ, unde se va ţine cont de următoarele aspecte:

116

- segmente proporţional dezvoltate, cu indici crescuţi ai perimetrului toracic şi ai

volumului musculaturii inferioare;

- talie în jur de 170-175 cm;

- mobilitate corespunzătoare în principalele articulaţii ale aparatului locomotor;

- supleţe musculară;

- indici crescuţi de adaptabilitate ale aparatelor cardiovascular şi respirator la eforturi

prelungite şi repetate.

Trebuie spus că, cel puţin în stadiul gimnazial, dezvoltarea fizică nu poate fi un criteriu

de selecţie, deoarec0e elevii nu cresc constant, ci în salturi, că nu există o concordanţă între

dezvoltarea fizică şi bagajul de cunoştinţe şi deprinderi motrice, uneori aceşti factori găsindu-

se în raport de adversitate. În acest caz, DEZVOLTAREA FIZICĂ poate fi înlocuită în

STADIUL GIMNAZIAL cu SITUAŢIA ŞCOLARĂ A ELEVULUI. Profesorul urmăreşte

atent evoluţia şcolară a elevilor selecţionaţi în echipele reprezentative. În cazul în care un

elev este corigent la mai multe materii şi nu apare nici o posibilitate de îndreptare a acestei

situaţii, va fi scos din echipă până când îşi va rezolva problemele şcolare.

JOC LA DOUĂ PORŢI, unde se va urmări:

- îndemânarea elevului în manevrarea mingii;

- viteza de reacţie, de deplasare, de execuţie a procedeelor tehnice;

- rezistenţa în regim de viteză,

- execuţia precisă a acţiunilor tehnico-tactice în regim de rezistenţă;

- unele însuşiri şi calităţi psihice (orientarea în spaţiu, în raport cu poziţia şi acţiunile

adversarilor şi coechipierilor; imaginaţia; anticiparea acţiunilor adversarilor şi

coechipierilor; dăruirea de sine).

SELECŢIA LA CLASA a V-a SAU FORMAREA ECHIPELOR REPREZENTATIVE

ALE ŞCOLILOR

Jocul se va desfăşura pe teren redus, cu reguli simplificate (mini-fotbal), profesorul

având în timpul jocului intervenţii cât mai reduse. Elevii vor fi urmăriţi atât în fazele de atac

cât şi în cele de apărare, în principal urmărindu-se la aceştia capacitatea de orientare în teren,

uşurinţa în execuţii a deprinderilor tehnico-tactice, rezolvările rapide şi raţionale ale

situaţiilor de joc. Elevii selecţionaţi vor fi cuprinşi într-o grupă de 18-20 subiecţi şi se vor

pregăti în cadrul lecţiei de activităţi sportive.

La sfârşitul anului şcolar, profesorul va face încă o selecţie, după următoarele criterii:

117

- progresia sportivă realizată;

- precizia pasării mingii şi şutului la poartă;

- îndemânare în manevrarea mingii;

- calităţile psihice (orientarea în spaţiu, capacitatea de a coopera cu coechipierii,

decizia de a lua acţiuni pe cont propriu);

- capacitatea de anticipaţie a jocului, în general şi a adversarului, în special;

- participarea pe tot parcursul desfăşurării jocului în acţiuni tehnico-tactice;

Din numărul total de 18-20 subiecţi, profesorul va opri 11-12 care se încadrează în cerinţele

celei de a doua selecţii.

În jocul de mini-fotbal, în competiţiile rezervate elevilor, o echipă nu poate avea mai mult de

11 jucători.

SELECŢIA LA CLASA a IX-a SAU FORMAREA ECHIPELOR REPREZENTATIVE

ALE LICEELOR

Formarea echipelor reprezentative ale liceelor are loc după o selecţie mai riguroasă, unde

criteriile de selecţie sunt mai pretenţioase, apropiindu-se de cele ale selecţiei jucătorilor

pentru echipele de performanţă. Astfel, se formează echipa de perspectivă, deoarece în

competiţiile liceelor participă elevi din clasele a XII-a şi parţial a XI-a.

În cadrul jocului, se va urmări:

- când jucătorul se găseşte în posesia mingii, să reuşească prin tehnica şi cunoştinţele

sale să-şi depăşească adversarul direct;

- când jucătorul nu se află în posesia mingii, să se demarce şi să anticipeze acţiunile

coechipierilor;

- când mingea se găseşte în posesia adversarului direct, să reuşească prin intervenţii

regulamentare să-l deposedeze;

- când mingea se găseşte în posesia echipei adverse, să ştie să-şi apere zona ameninţată

şi să anticipeze mişcările adversarilor;

- să-şi rezolve sarcinile ce-i revin în cadrul echipei şi să satisfacă cerinţele desfăşurării

unui joc colectiv şi constructiv.

INDICAŢII METODICE PRIVIND FORMAREA UNEI ECHIPE

REPREZENTATIVE

Profesorul sau antrenorul trebuie să se axeze, pentru anumite perioade de timp, pe un

118

lot şi totodată pe o echipă standard, cu care să se prezinte la jocuri. În formarea şi alcătuirea

echipei şi a lotului în general, profesorul sau antrenorul va proceda astfel:

PORTARUL – va fi selecţionat din rândul elevilor care doresc acest post şi care prezintă

următoarele însuşiri:

- înălţime corespunzătoare;

- coordonare în acţiuni;

- viteză de reacţie;

- stăpânire de sine şi curaj;

- supleţe şi detentă musculară.

FUNDAŞII – pentru părţile laterale ale terenului să fie selecţionaţi elevii care lovesc mingea

cu piciorul îndemânatec părţii respective a terenului, respectiv pe partea stângă a terenului să

fie un stângaci, iar pe partea dreaptă a terenului-un dreptaci. Pentru partea centrală a

dispozitivului de apărare să fie selecţionaţi jucători de talie înaltă şi să prezinte următoarele

însuşiri:

- bună detentă pentru lupta aeriană;

- lovirea corectă a balonului cu capul;

- viteză de deplasare şi de reacţie;

- forţă pentru lupta directă cu adversarul în vederea deposedării de balon;

- bună orientare spaţială;

- capacitatea de a construi acţiuni ofensive.

MIJLOCAŞII – jucătorii de la mijlocul terenului trebuie să aibă următoarele calităţi:

- clarviziune în teren şi o bună gândire tactică;

- tehnică individuală foarte bună;

- rezistenţă mare la eforturi îndelungate şi în tempouri variate;

- capacitatea de a colabora cu ambele linii-defensivă şi ofensivă;

- capacitatea de a se intercala în atac şi de a înscrie goluri;

- când jocul o cere, capacitatea de a rezolva acţiunile de apărare;

- precizie în transmiterea mingii (pasarea mingii şi şutul spre poartă);

ATACANŢII – criteriile care stau la baza selecţiei lor, sunt:

- rapiditate în execuţie şi deplasare;

- forţă şi precizie în loviturile cu piciorul şi loviturile la poartă, cu capul;

- orientare spaţială foarte bună;

- combativitate în lupta directă cu adversarul;

- anticiparea situaţiei de gol;

119

- curaj şi siguranţă în acţiune;

- concentrare psihică în momentele de finalizare;

- capacitatea de a-şi depăşi adversarii prin inventivitate, spontaneitate şi fineţe tehnică.

După alcătuirea şi formarea lotului reprezentativ, urmează o serie de măsuri, cum ar fi:

- în fiecare etapă a instruirii şi înainte de fiecare joc, să se transmită jucătorilor

OBIECTIVELE DE ÎNDEPLINIT (individuale şi colective);

- în timpul liber, elevii să exerseze unele execuţii tehnice, să-şi îmbunătăţească

pregătirea fizică etc.

PROBE ŞI NORME DE CONTROL

Profesorii care antrenează echipele reprezentative şcolare, ar trebui să dea cu jucătorii, de cel

puţin două ori pe an, aceste probe şi norme de control. Rezultatele vor fi înregistrate în

caietul de evidenţă al profesorului şi comunicate jucătorilor pentru a-i motiva în pregătire.

Prezentăm pe cele trei grupe de vârstă (10-12 ani, 13-15 ani, 16-18 ani) o parte din probele şi

normele de control pentru fotbal, cuprinse în lucrarea “SELECŢIA ÎN SPORT”, de MAZILU

VIRGIL şi COLABORATORII, astfel:

A – PROBE ŞI NORME PRIVIND PREGĂTIREA GENERALĂ ŞI SPECIFICĂ A

GRUPELOR DE 10-12 ani ŞI 13-15 ani

1.ALERGARE DE VITEZĂ 50 m

10 ani - 8,9-9 secunde

11 ani - 8,7-8,8 secunde

12 ani - 8,3-8,5 secunde

13 ani - 8-8,2 secunde

14 ani - 7,7-7,8 secunde

15 ani - 7,4-7,5 secunde

INDICAŢII METODICE: se acordă două încercări obligatorii, cu pauză de 5 minute între

ele, înregistrându-se cea mai bună. Cronometrul se declanşează la semnalul de start.

2.SĂRITURA ÎN LUNGIME DE PE LOC

10-12 ani - 165-175 cm

13-15 ani - 180-185 cm

INDICAŢII METODICE: pentru elan, se permite o singură pendulare a braţelor. Se

efectuează obligatoriu două încercări, înregistrându-se cea mai bună.

3.ALERGARE DE REZISTENŢĂ

10 ani - 2,41-2,45 minute

600 m - 11 ani - 2,36-2,40 minute

120

12 ani - 2,31-2,35 minute

13 ani - 7,51-8 minute

2000m - 14 ani - 7,46-7,50 minute

15 ani - 7,41-7,45 minute

INDICAŢII METODICE: se efectuează diferenţiat pe cele trei grupe, pe distanţele prevăzute,

timpul înregistrându-se în minute şi secunde.

4.NAVETA (ŞTAFETA)

10 -12 ani -- 12,1-12,5 secunde

INDICAŢII METODICE: se trasează pe pământ două linii paralele la distanţă de 10 m una

de alta. În spatele celor două linii, în imediata apropiere a lor, se trasează câte 2 cercuri, cu

diametrul de 0,5 m, unul lângă celălalt. În fiecare dintre cele două cercuri situate în spatele

uneia dintre linii, se aşează câte o bucată de lemn, care este de forma unui cub cu latura de 5

cm. Executantul se găseşte cu picioarele în cele două cercuri care nu au cuburi. La semnal,

executantul aleargă să aducă un cub şi să-l planteze într-unul din cercurile în care a stat el

iniţial cu picioarele, după care pleacă imediat să-I aducă şi să-l planteze pe cel de-al doilea în

celălalt cerc. De la semnalul de plecare şi până la plantarea celui de-al doilea cub, se

cronometrează. Cuburile se aşează cu mâna, fiind interzisă aruncarea lor. Se acordă 2

încercări, cu pauză de 5 minute între ele şi se notează cea mai bună.

5.ABDOMEN CU RIDICAREA TRUNCHIULUI DIN CULCAT ÎN ŞEZÂND ŞI

REVENIRE TIMP DE 30 secunde

10 -12 ani -- 17-18 execuţii

13 -15 ani -- 18-20 execuţii

INDICAŢII METODICE: executantul se află culcat pe spate cu mâinile la ceafă şi coatele

pe sol, genunchii depărtaţi şi îndoiţi la 90º, cu tălpile sprijinite pe sol. Un partener stă

ghemuit între picioarele executantului şi îl apasă pe glezne. La semnal, executantul se ridică

în poziţia şezând, atingând cu coatele genunchii, fără a se răsuci, după care revine în culcat,

atingând solul cu spatele şi dosul palmelor. Se repetă ridicările şi culcările, numărându-se

câte execuţii realizează subiectul în 30 secunde.

6.MOBILITATE COXO – FEMURALĂ

10 -12 ani -- 56-58 cm

1 3-15 ani -- 59-61 cm

INDICAŢII METODICE: subiectul stă în picioare pe un scaun sau pe o banchetă înaltă de 50

cm, cu vârfurile la margine şi genunchii perfect întinşi. O riglă înaltă de 1 m, gradată din cm

în cm, se găseşte fixată cu gradaţia “50” exact la nivelul suprafeţei scaunului, având gradaţia

121

“0” deasupra şi gradaţia “100” în jos. Subiectul se apleacă, păstrând genunchii întinşi,

alunecă cu vârfurile degetelor întinse în jos, pe riglă, încercând să depăşească gradaţia “50”.

Rămâne aplecat la poziţia cea mai joasă-2 secunde-cu genunchii şi palmele bine întinse,

pentru citirea gradaţiei la care a ajuns vârful degetelor mijlocii de la ambele mâini. Se acordă

două încercări şi se notează cel mai bun rezultat.

7.PROBA COMPLEXĂ

10-12 ani – 19-20 secunde – de 2 ori traseul, cu pauze între repetări 10 secunde;

13-15 ani – 36-38 secunde – de 4 ori traseul, cu pauze între repetări 10 secunde.

INDICAŢII METODICE:

Numărul de execuţii pe grupe de vârstă:

10 -12 ani – 2 repetări, cu pauză de 10 secunde între repetări;

13 -15 ani – 4 repetări, cu pauză de 10 secunde între repetări;

16 -18 ani – 6 repetări, cu pauză de 10 secunde între repetări.

Jucătorul şi mingea sunt la 1 m în continuarea liniei formate de cele 5 jaloane, aşezate din 3

în 3 m faţă de suprafaţa de pedeapsă. La semnal, subiectul conduce mingea printre jaloane,

şutează spre poartă, revine în viteză la locul de plecare. Următorul traseu începe după 10

secunde pauză.

8.LOVIREA MINGII SUSPENDATE CU CAPUL

10 -12 ani -- în 15 secunde la 25 -30 cm – de 6 ori

13 -15 ani -- în 20 secunde la 30 -35 cm – de 8 ori

INDICAŢII METODICE: mingea este legată cu şnur şi suspendată la înălţimea prevăzută în

tabelele de norme. Distanţa se măsoară din creştetul subiectului până la mijlocul mingii.

Executantul are la dispoziţie, în funcţie de grupa de vârstă din care face parte, 25 sau 20

122

3 m

16 m

secunde, timp în care el trebuie să sară şi să lovească mingea cu capul (cu fruntea şi cu

pendularea trunchiului), de cât mai multe ori posibil, putându-se deplasa în jurul mingii după

prima lovitură, cum doreşte. Nu se ia în considerare numărul de sărituri, ci numărul de

lovituri prin care mingea este făcută să se balanseze.

9.TRAS LA DOUĂ PORŢI

10 -12 ani -- 10 acţiuni – 3-5 şuturi pe spaţiul porţii

13 -15 ani -- 14 acţiuni – 3-5 goluri

INDICAŢII METODICE:

Număr de acţiuni şi norme pe grupe de vârstă:

10 -12 ani -- 10 acţiuni – 3-5 şuturi în forţă pe spaţiul porţii

13 -15 ani -- 14 acţiuni – 3-5 goluri

16 -18 ani -- 20 acţiuni – 6-8 goluri

Porţile sunt situate în paralel la 30 m. În fiecare poartă se află câte un portar cu 3-4 mingi.

Jucătorul care şutează spre poartă se află la mijlocul terenului, între cele două porţi, într-o

zonă de 2 m lăţime, pentru grupele 10-12 ani şi 13-15 ani şi 1,5 m pentru grupa 16-18 ani,

din care finalizează. Grupele mari şutează direct din întoarcere sau după o preluare a mingii,

transmisă de portarul căruia i-a şutat. Grupele mai mici pot atinge mingea încă de 1-2 ori

între preluare şi şut spre poartă. Exerciţiul se termină după efectuarea numărului de acţiuni

prevăzut pentru fiecare grupă de subiecţi.

10.GENUFLEXIUNI PE UN PICIOR ŞI PE CELĂLALT

10 -12 ani -- 8 repetări

13 -15 ani -- 10 repetări

INDICAŢII METODICE: subiectul ridică ambele braţe şi un picior întins în faţă, la

orizontală, după care execută genuflexiunea pe piciorul de sprijin. Se iau în considerare

123

16-18 ani – 1,5 m

13-15 ani10-12 ani – 2 m

genuflexiunile în care şezutul coboară sub nivelul genunchiului piciorului de execuţie. Când

subiectul nu mai poate continua din cauza oboselii, va continua cu celălalt picior.

11.ARUNCAREA MINGII MEDICINALE ÎNAINTE, DE DEASUPRA CAPULUI

10 -12 ani -- 2kg – 5-6 m

13 -15 ani -- 3kg – 6-7 m

INDICAŢII METODICE: subiectul stă cu picioarele pe aceeaşi linie, cu mingea în mâini, pe

ceafă, după care îşi apleacă uşor corpul pe spate, îndoaie genunchii pentru elan şi execută

aruncarea mingii. Picioarele nu se dezlipesc de pe sol.

NORME PRIVIND DEZVOLTAREA SOMATIC

1.TALIA MINIMĂ 2. GREUTATEA MINIMĂ

10 ani -- 1,34 m 10 ani -- 30 kg

11 ani -- 1,39 m 11 ani -- 32 kg

12 ani -- 1,44 m 12 ani -- 36 kg

13 ani -- 1,51 m 13 ani -- 40 kg

14 ani -- 1,61 m 14 ani -- 45 kg

15 ani -- 1,65 m 15 ani -- 51 kg

B – PROBE ŞI NORME PRIVIND PREGĂTIREA GENERALĂ ŞI SPECIFICĂ A

GRUPEI DE 16-18 ani

1.PROBA COMPLEXĂ

16-18 ani secunde – 52-54 secunde, de 6 ori traseul, cu pauze între repetări 10secunde

2.LOVIREA MINGII SUSPENDATE CU CAPUL

16 -18 ani -- 30 secunde, la 35-40 cm, de 13 ori

3.TRAS LA DOUĂ PORŢI

16 -18 ani -- 20 acţiuni – 6 goluri

4.ALERGARE DE DURATĂ

16 -18 ani -- 3200 m – 12,01-12,15 minute

5.ARUNCAREA MINGII MEDICINALE ÎNAINTE, DE DEASUPRA CAPULUI

16 -18 ani -- 5 kg – 7,1- 8 m

6.4 x 30m x 4 CU PAUZE DE 90 secunde, ÎNTRE REPETĂRI

16 -18 ani -- 1,31-1,32 minute

124

INDICAŢII METODICE: la 30 m distanţă unul de celălalt sunt aşezate două jaloane. Se

pleacă la semnal, din dreptul unui jalon, subiectul efectuând traseul dus-întors-dus-întors fără

oprire, prin opriri bruşte dincolo de limitele jaloanelor şi întoarceri rapide. Urmează o pauză

de 90 secunde, după care se repetă traseul de încă 3 ori şi pauzele respective. Se notează

timpul fiecărei curse şi apoi totalul celor 4 repetări. Cronometrul se declanşează la semnalul

de start.

NORME PRIVIND DEZVOLTAREA SOMATICĂ

1.TALIA MINIMĂ 2. GREUTATEA MINIMĂ

16 ani → 1,70 m 16 ani → 56 kg

17 ani → 1,71 m 17 ani → 60 kg

18 ani → 1,72 m 18 ani → 62 kg

SISTEMUL COMPETIŢIONAL

La nivelul şcolilor generale şi liceelor, activitatea fotbalistică se desfăşoară atât în cadrul

unităţilor şcolare, cât şi în afara acestora, având un caracter continuu, constituind totodată un

important mijloc de depistare a talentelor.

La nivelul claselor V-VIII şi IX-XII, activitatea fotbalistică se concretizează prin:

ziua sporturilor preferate;

întâlniri amicale şi tradiţionale între liceele din aceeaşi localitate;

competiţii organizate de Inspectoratele Şcolare Judeţene cu ocazia diferitelor evenimente;

competiţii organizate de M.E.N.;

Competiţiile şcolare de fotbal, care se organizează pentru şcolile generale şi licee, se vor

desfăşura astfel:

CAMPIONATUL ŞCOLILOR PRIMARE – pentru categoriile de vârstă 8-10 ani; 11-12

ani;13-14 ani,

CAMPIONATUL LICEELOR – pentru categoriile de vârstă 15-16 ani; 17-18 ani.

Pentru categoriile 8-10 ani şi 11-12 ani, sistemul competiţional şi regulamentul de

desfăşurare sunt precizate la nivelul învăţământului primar, iar pentru categoria 11-12 ani,

durata jocului va fi de 60 minute (2 reprize a câte 30 minute fiecare).

CONŢINUTUL COMPETIŢIEI PE GRUPE DE VÂRSTĂ

125

GRUPA DE VÂRSTĂ 12-14 ani – CAMPIONATUL ŞCOLILOR GENERALE

A – ETAPA PE ŞCOALĂ – se dispută sub forma unui campionat inter-clase, unde,

indiferent de numărul de clase, se vor asigura fiecărei echipe minimum 16 jocuri. Perioada de

desfăşurare a campionatului va fi cuprinsă între 15 septembrie-15 noiembrie. La sfârşitul

acestui campionat se va alcătui o selecţionată a şcolii care va participa la ETAPA PE

LOCALITATE.

B – ETAPA PE LOCALITATE (municipiu, oraş, comună) – se dispută sub formă de

TURNEU între echipele reprezentative ale şcolilor, în perioada 15 martie-15 mai.

În funcţie de numărul de echipe, competiţia se desfăşoară TUR – RETUR sau numai

TUR, astfel încât, fiecare echipă să dispute minimum 10 jocuri.

În judeţele cu mai multe localităţi, se poate organiza o etapă intermediară, pe centre,

pentru a stabili echipele calificate la ETAPA JUDEŢEANĂ.

C – ETAPA JUDEŢEANĂ – participă echipele reprezentative de şcoli, câştigătoare ale

etapei pe localitate sau centre. Sistemul de desfăşurare al acestei etape este ELIMINATORIU

şi are loc în perioada 15 mai-15 iunie. Câştigătoarea etapei judeţene va reprezenta judeţul în

ETAPA INTERJUDEŢEANĂ.

D – ETAPA INTERJUDEŢEANĂ – participă echipele reprezentative de şcoli, câştigătoare

ale etapelor judeţene. Forma de desfăşurare a acestei etape este TURNEU SIMPLU, împărţit

în 8 zone geografice a câte 5 echipe şi are loc în perioada 15 iunie-20 iunie.

E – FINALA PE ŢARĂ – se dispută SISTEM TURNEU, pe două serii, între cele 8 echipe

câştigătoare ale fazei interjudeţene, unde echipele clasate pe locuri corespondente în cele

două serii, se vor întâlni într-un singur joc pentru stabilirea clasamentului final.

ORGANIZATORII COMPETIŢIILOR LA CATEGORIA DE VÂRSTĂ 12-14 ani

PENTRU ORGANIZAREA CAMPIONATELOR ŞCOLILOR GENERALE

ETAPA PE ŞCOALĂ – organizatori vor fi CONSIILE şi CONDUCERILE ŞCOLILOR

PENTRU ETAPA PE LOCALITATE – organizatori vor fi:

CERCURILE PEDAGOGICE DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

DIERCŢIILE MUNICIPALE ŞI ORĂŞENEŞTI PENTRU E.F.S.

PENTRU ETAPA JUDEŢEANĂ – organizatori vor fi:

INSPECTORATELE ŞCOLARE

DIRECŢIILE JUDEŢENE PENTRU E.F.S.

126

PENTRU ETAPA INTERJUDEŢEANĂ – organizatori vor fi:

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE FOTBAL

PENTRU ETAPA FINALĂ – organizarea o va face MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI

CERCETĂRII.

GRUPA DE VÂRSTĂ 14-16 ani – CAMPIONATUL LICEELOR

A – ETAPA PE LICEU – se desfăşoară sub forma unui campionat interclase, în perioada 15

septembrie-15 noiembrie, fiecare echipă disputând minimum 16 jocuri. La sfârşitul acestui

campionat se va alcătui selecţionata liceului care va participa la ETAPA PE LOCALITATE.

B – ETAPA PE LOCALITATE (municipiu, oraş) – se dispută sub formă de TURNEU între

echipele reprezentative ale liceelor, în perioada 15 martie-15 mai. În funcţie de numărul de

echipe, competiţia se desfăşoară TUR-RETUR sau numai TUR, astfel încât fiecare echipă să

dispute minimum 10 jocuri.

În judeţele cu mai multe localităţi, se poate organiza o etapă intermediară, pe centre,

pentru a stabili echipele calificate la ETAPA JUDEŢEANĂ.

C – ETAPA JUDEŢEANĂ – se dispută între reprezentativele liceelor câştigătoare ale etapei

pe localitate sau centre. Sistemul de desfăşurare al acestei etape este ELIMINATORIU şi are

loc în perioada 15 mai-15 iunie. Câştigătoarea acestei etape va reprezenta judeţul în ETAPA

INTERJUDEŢEANĂ.

D – ETAPA INTERJUDEŢEANĂ – se dispută sub formă de TURNEU SIMPLU între

reprezentativele de liceu, câştigătoare ale etapelor judeţene, pe 8 zone geografice a câte 5

echipe, în perioada 1-15 iulie.

E – ETAPA PE ŢARĂ – se dispută SISTEM TURNEU, pe două serii, între cele 8 echipe

câştigătoare ale fazei interjudeţene, unde echipele clasate pe locuri corespondente în cele

două serii, se vor întâlni într-un singur joc pentru stabilirea clasamentului final. FINALA PE

ŢARĂ se desfăşoară în perioada 1-5 septembrie.

GRUPA DE VÂRSTĂ 16-18 ani

A – ETAPA PE LICEU – se desfăşoară sub forma unui campionat interclase, în perioada 15

septembrie-15 noiembrie, fiecare echipă disputând minimum 16 jocuri. La sfârşitul acestui

127

campionat se va alcătui o selecţionată care va reprezenta liceul la ETAPA PE

LOCALITATE.

B – ETAPA PE LOCALITATE (municipiu, oraş) – se dispută sub formă de TURNEU între

echipele reprezentative ale liceelor, în perioada 15 martie-30 mai. În funcţie de numărul de

echipe, competiţia se desfăşoară TUR-RETUR sau numai TUR, fiecare echipă disputând 10

jocuri. În judeţele cu mai multe localităţi, se poate organiza o etapă intermediară, pe centre,

pentru a stabili echipele calificate la ETAPA JUDEŢEANĂ.

C – ETAPA JUDEŢEANĂ – se dispută între reprezentativele liceelor câştigătoare ale etapei

pe localitate (centru), sub forma unui SISTEM ELIMINATORIU, în perioada 1-15 iunie.

CONDIŢII DE PARTICIPARE

pot participa toţi elevii care frecventează cursurile de zi ale şcolilor generale şi liceelor, care

la data de 15 septembrie a anului şcolar respectiv nu au depăşit vârsta maximă a competiţiei

respective;

pentru fiecare etapă, participarea se face pe baza buletinului de identitate sau a certificatului

de naştere, precum şi a unui formular de înscriere.

Exemplu de formular de înscriere:

FORMULAR DE ÎNSCRIERE

ŞCOALA: …………………………………………………..

LOCALITATEA: …………………………………………...

JUDEŢUL: ………………………………………………….

TABEL

cu datele necesare pentru participarea la CAMPIONATELE ŞCOLARE DE FOTBAL

ETAPA PE …………………….

NR.

CRT.

NUMELE ŞI PRENUMELE

ELEVULUI

DATA

NAŞTERII

ANUL

CLASA

OBSERVAŢII

1.

2.

128

3.

4.

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

129

echipele pot participa în campionate în numele şcolii unde frecventează;

nu sunt admise la competiţii echipele formate din elevi selecţionaţi în mai multe reprezentative şcolare;

şcolile generale şi liceele cu profil de fotbal nu au drept de participare în CAMPIONATUL ŞCOLAR

DE FOTBAL;

la etapele pe localitate, judeţ şi zonă, ÎNSCRIEREA se face de către unitatea şcolară şi va fi trimisă

inspectoratelor judeţene organizatoare.

DISPOZIŢII FINALE

în conformitate cu REGULAMENTUL DE ORGANIZARE AL ACTIVITĂŢII FOTBALISTICE,

jocurile se vor disputa pe terenuri normale, începând cu categoria de vârstă 13-14 ani;

la ETAPA PE ŞCOALĂ, jocurile vor fi arbitrate de cadre didactice şi arbitri-elevi din clasele mai mari;

DIRECŢIILE JUDEŢENE PENTRU TINERET ŞI SPORT sunt obligate să asigure în mod gratuit

arbitrii şi terenurile de joc;

se recomandă ca jocurile să se desfăşoare în ziua de sâmbătă, care va fi declarată “ZIUA

FOTBALULUI ŞCOLAR”;

pentru Municipiul Bucureşti se va elabora un calendar propriu de organizare a competiţiilor fotbalistice

pentru toate categoriile de vârstă, începând cu faza pe şcoală şi sector, şi respectând perioadele stabilite.

TITLURI ŞI PREMII

echipele clasate pe primele locuri la etapele pe ŞCOALĂ, LOCALITATE, JUDEŢ, ZONĂ, vor primi

TITLURI de câştigători ai etapelor respective;

echipele câştigătoare ale ETAPELOR FINALE vor fi declarate campioane şcolare;

în conformitate cu normele financiare în vigoare, se vor atribui diplome, medalii, precum şi premii în

bani şi materiale sportive;

cei mai buni jucători vor fi convocaţi la taberele F.R.FOTBAL;

130