Teoria educatiei fizice si sportului

252
UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ - NAPOCA FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT IOSIF SANDOR BAZELE GENERALE ALE TEORIEI EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI SUPORT DE CURS Uz intern

Transcript of Teoria educatiei fizice si sportului

UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI”

CLUJ - NAPOCA

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

IOSIF SANDOR

BAZELE GENERALE ALE TEORIEI EDUCAŢIEI

FIZICE ŞI SPORTULUI

SUPORT DE CURS

Uz intern

CLUJ-NAPOCA

2008

CUVÂNT INTRODUCTIVAcest suport de curs se adresează studenţilor din domeniul

învăţământului superior de educaţie fizică şi sport, specialiştilor domeniului ce doresc să se autoperfecţioneze. Am încercat să îl concepem ca pe o sinteză a studiilor din domeniu publicate anterior de către mai mulţi teoreticieni de înaltă valoare ştiinţifică, distinşi profesori şi intelectuali printre care aş aminti aici doar pe Ion Şiclovan, Gheorghe Cârstea, Adrian Dragnea, a căror cursuri, student fiind, am avut onoarea şi plăcerea să le urmez.

Având punct de plecare programa de învăţământ, am ţinut cont de tendinţele dezvoltării domeniului, de structura anilor de studii conform „Planului Bologna”, ca şi de volumul de ore prevăzut în programă. Astfel, unele probleme sunt tratate mai pe larg, altele sunt doar menţionate. Multe din problemele domeniului educaţiei fizice şi sportului sunt aprofundate în cadrul altor discipline desfăşurate atât sub nivel de Licenţă cât şi la studiile Masterale.

Aceste sinteze încearcă să înzestreze pe viitorul specialist în educaţie fizică si sport cu cunoştinţele necesare desfăşurării activităţii, să-l ajute să înţeleagă esenţa studiul teoretic ca o condiţie sine-qua non a reuşitei profesionale. Foarte mulţi absolvenţi de liceu, sportivi cu diferite categorii de clasificare, în momentul în care se înscriu la o facultate ce are ca profil Educaţia fizică şi sportul, cred că acolo se vor desfăşura doar lecţii practice. Ceea ce dânşii vor descoperi odată admişi este că, în cadrul acestor instituţii se realizează o fundamentare ştiinţifică a activităţii practice. Aprofundând acest curs, ei vor înţelege că practica nu poate exista fără TEORIE, precum nici teoria nu se poate lipsi de PRACTICĂ.

De informaţiile găsite în acest curs se pot folosi şi diferite categorii de licenţiaţi care doresc să aprofundeze studii Masterale în cadrul unei Facultăţi cu profil de Educaţie Fizică şi Sport, precum şi cei ce, activând în domeniul nostru, au de susţinut diferite examene pentru ocuparea unui post în învăţământ sau pentru obţinerea definitivatului în

3

învăţământ şi a gradelor didactice. Informaţiile din acest curs nu sunt suficiente pentru examenele mai sus menţionate, având în vedere că, în general, examenele solicită, pe lângă „Teoria educaţiei fizice şi a sportului” şi cunoştinţe ce au ca obiect de studiu „Metodica” specialităţii. Bibliografia este mult mai vastă ceea ce demonstrează încă o dată nivelul dezvoltării ştiinţei educaţiei fizice si sportului, a cercetării din domeniul nostru de activitate.

Doresc să închei aceste rânduri cu dorinţa ca cititorul, cel ce studiază acest curs, viitorul specialist să îşi formeze o concepţie nouă în ceea ce priveşte activităţile de educaţie fizică şi sport în conformitate cu noile orientări pe plan naţional şi mondial ce au în vedere activitatea ştiinţifică, şi să fie un ghid în permanenta căutare a ceea ce este nou, actual şi modern în activitatea sa.

AUTORUL

4

CUPRINS

Cuvânt introductiv / 31. Statutul de ştiinţă al Teoriei educaţiei fizice şi sportului / 81.1.Tendinţe privind orientarea gândirii teoretice în domeniul educaţiei

fizice şi sportului / 91.2. Obiectul de studiu al TEFS / 101. 3. Sarcinile TEFS / 111.4. Probleme abordate de TEFS / 11

2. Categorii ale Teoriei educaţiei fizice şi sportului / 132.1. Educaţia fizică / 132.2. Sportul / 232.3. Antrenantul sportiv / 332.4. Cultura fizică / 342.5. Mişcarea sau motricitatea omului / 362.6. Act motric / 372.7. Acţiune motrică / 372.8. Activitate motrică / 372.9. Dezvoltarea fizică / 382.10. Capacitatea motrică / 38

3. Educaţia fizică şi sportul ca activităţi sociale / 413.1. Esenţa educaţiei fizice şi sportului / 413.2. Idealul Educaţiei Fizice şi Sportului / 423.3. Concepţia românească despre educaţie fizică şi sport / 443.4. Funcţiile educaţiei fizice şi sportului / 45

4. Mijloacele educaţiei fizice şi sportului / 494.1. Mijloacele specifice / 494.1.1.Exerciţiul fizic / 49

5

4.1.2. Măsurile de refacere a capacităţii de efort / 564.1.3. Aparatura şi echipamentul de specialitate / 574.2. Mijloace asociate / 584.2.1. Factorii naturali de călire / 584.2.2. Condiţiile de igienă / 584.2.3. Mijloacele ce aparţin altor laturi ale educaţiei /58

5. Sistemul românesc de educaţie fizică şi sport / 595.1. Caracteristicile sistemului românesc de educaţie fizică şi sport / 605.2. Principiile de organizare a sistemului de educaţie fizică şi sport / 62

6. Componentele procesului instructiv-educativ de educaţie fizică şi sport / 64

6.1. Cunoştinţele de specialitate / 646.2. Indicii morfo-funcţionali / 656.3. Calităţile motrice / 656.3.1. Viteza / 686.3.2. Îndemânarea / 726.3.3. Forţa / 776.3.4. Rezistenţa / 826.3.5. Elasticitatea, supleţea şi mobilitatea / 906.4. Deprinderile motrice / 926.5. Priceperile motrice / 966.6. Elementele de conţinui ale celorlalte laturi ale educaţiei / 976.7. Componentele (parametrii) efortului / 976.8. Programa de Educaţie Fizică / 99

7. Principiile de instruire în educaţie fizică şi antrenament sportiv / 1017.1. Principiul participării conştiente şi active / 1037.2. Principiul intuiţiei / 1047.3. Principiul accesibilităţii / 1057.4.Principiul sistematizării şi continuităţii / 107

6

7.5.Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice / 108

7.6.Principiul însuşirii temeinice / 109

8.Metodele în Educaţie Fizică şi Sport / 1118.1. Metode de instruire propriu-zisă / 1128.1.1. Metodele verbale / 1128.1.1.1.Expunerea verbală / 1128.1.1.1.1. Povestirea / 1138.1.1.1.2. Explicaţia / 1138.1.1.1.3. Prelegerea / 1138.1.2.2. Conversaţia / 1148.1.2.3. Studiul individual / 1148.1.2.4. Brain storming-ul / 1148.1.2. Metodele intuitive / 1148.1.2.1. Demonstraţia / 1148.1.2.2. Observarea execuţiei altor subiecţi / 1158.1.3. Metodele practice / 1158.1.3.1. Exersarea / 115

9. Tendinţe şi orientări metodologice în educaţie fizică şi sport / 1169.1. Autonomia în educaţie fizică si sport / 1179.2. Tratarea diferenţiată în educaţie fizică si sport / 1229.3. Modelarea / 1239.4. Instruirea programată / 1269.5. Algoritmizarea / 1289.6. Problematizarea / 131

10. Ereditatea şi mediul / 13310.1. Aptitudinile motrica / 13710.2. Talentul / 140Bibliografie

7

1. Statutul de ştiinţă al Teoriei educaţiei fizice şi sportuluiAspecte privind necesitatea cunoaşterii ştiinţifice a domeniului educaţiei

fizice şi sportului

Teoriile ştiinţifice s-au dezvoltat în secolul al XXI-lea într-un ritm

neprevăzut.

Educaţia fizică şi sportul sunt activităţi prin excelenţă practice şi

tocmai de aceea Teoria educaţiei fizice şi sportului trebuie să se alinieze la

regulile noii epistemologii, contribuind decisiv la integrarea sa în conceptul

general al ştiinţelor.

Aspecte comune ce ies la iveală din analiza „teoriilor” educaţiei

fizice şi sportului, ale autorilor străini şi români, rezultă câteva note comune

exprimate sub forme relativ diferite:

- aserţiuni asupra obiectivelor şi scopurilor educaţiei fizice şi

sportului care să mobileze un anumit tip de personalitate;

- norme cu caracter metodologic, etic, educativ şi organizatoric,

care să stea la baza activităţilor de educaţie fizică şi sport;

- structura sistemelor de educaţie fizică şi sport din diferite ţări,

racordată la sistemele politico-ideologice;

- noţiuni şi concepte mai mult sau mai complet definite, în funcţie

de profilul pregătirii profesionale a autorilor;

8

- înţelegerea educaţiei fizice şi sportului ca procese instructiv -

educative.

1.1.Tendinţe privind orientarea gândirii teoretice în

domeniul educaţiei fizice şi sportului

1. Inversarea raportului dintre abordarea reducţionistă şi cea

holistă. Abordarea educaţiei fizice şi sportului trebuie făcută în sistem, ca

activităţi convergente. Orice altă abordare duce la empirism.

2. Abandonarea vechii dihotomii cunoaştere cantitativă (ştiinţifică)

- cunoaştere calitativă (non-ştiinţifică). Pentru realizarea progresului se

utilizează metodologiile de cunoaştere şi interpretare globală, fără a se

renunţa la adevăruri desprinse prin alte metode care le fundamentează.

3. Acceptarea hazardului ca principiu explicativ.

4. Dezvoltarea unei viziuni constructiviste asupra ştiinţei în general

şi a teoriei educaţiei fizice şi sportului în special.

5. Extinderea cunoaşterii ştiinţifice la fenomenele subiective,

culturale

şi istorice care apropie ştiinţa de cunoaşterea artistică.

6. Interdependenţa dintre ştiinţă în general şi ştiinţă în

particular.

7. Schimbări notabile în limbajul ştiinţelor:

- accentuarea caracterului pragmatic al enunţurilor ştiinţifice;

9

- prezentarea diferenţelor în sens terapeutic dintre limbajul

comun şi cel artificial – ştiinţific;

- utilizarea noilor concepte şi limbaje inter-ştiinţifice.

Condiţii minimale pentru ca o ştiinţă să fie recunoscută:

- să aibă domeniu sau obiect propriu de investigare;

- să posede o axiomatică proprie;

- să posede un nivel de integrare teoretică şi conceptuală;

- să aibă metode proprii (în sens larg);

- să posede o epistemologie internă ;

- să aibă contingente istorice bine conturate.

Legătura TEFS cu ştiinţele de graniţă

Legătura TEFS cu ştiinţele de graniţă este o legătură dialectică. Ea

se situează la graniţa dintre ştiinţele biologice şi cele sociale având relaţii de

parţială dependenţă faţă de biologie, medicină, antropologie, sociologie,

psihologie, ştiinţele educaţiei şi instrucţiei.

1.2. Obiectul de studiu al TEFS

Obiectul de studiu al Teoriei educaţiei fizice şi sportului îl

constituie:

- activităţile de educaţie fizică, relaţiile dintre acestea,

sistemul de reglare şi transformare a informaţiilor specifice, principiile

10

care le generează şi finalităţile, pe de o parte şi cele sportive, pe de altă

parte;

- determinarea şi explicarea aparatului noţional;

- descrierea şi clasificarea activităţilor motrice;

- să stabilească notele comune şi diferenţiale, metodele şi

mijloacele ce le sunt proprii;

- aspecte care ţin de structură şi organizare.

1. 3. Sarcinile TEFS

Sarcinile TEFS se desprind din cele 3 funcţii principale:

Cognitivă:

- de analiză permanentă a tuturor aspectelor domeniului;

- de explicare a noutăţilor apărute;

- de prezentare a idealului, funcţiilor şi obiectivelor în raport cu

comanda socială;

- de prezentare a celor mai eficiente forme de organizare.

Normativă:

- de înarmare a celor care conduc acest proces cu norme, reguli,

legi şi cerinţe necesare activităţii de educaţie fizică şi sport.

Tehnică:

- de însuşire de către specialişti a unor tehnologii noi de predare,

iar a beneficiarilor (elevi, studenţi, sportivi) de tehnici noi de învăţare.

11

1.4. Probleme abordate de TEFS

T.E.F.S. abordează următoarele:

- noţiunile fundamentale din domeniu;

- educaţia fizică şi sportul ca activităţi sociale;

- originea şi esenţa educaţiei fizice şi sportului;

- idealul, funcţiile şi obiectivele educaţiei fizice şi sportului;

- sistemul de educaţie fizică şi sport din ţara noastră;

- sistemul mijloacelor educaţiei fizice şi sportului;

- exerciţiul fizic-mijloc de bază;

- componentele procesului instructiv-educativ de educaţie fizică şi

sport;

- metodele şi principiile de instruire.

12

2. Categorii ale Teoriei educaţiei fizice şi sportului

2.1. Educaţia fizică

Concepţia despre educaţia fizică reprezintă valorificarea

conceptului de educaţie fizică, prin aplicarea lui la condiţiile concrete ale

anumitor societăţi. Concepţia despre educaţia fizică se desprinde din

concepţia generală asupra vieţii unei societăţi, diferită de la o epocă la alta,

de la o ţară la alta.

Conform legii educaţiei fizice şi sportului "prin educaţie fizică şi

sport se înţeleg toate formele de activitate fizică menite, printr-o

participare organizată sau independentă, să exprime sau să amelioreze

condiţia fizică şi confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale civilizate şi

să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel. Practicarea

educaţiei fizice şi sportului este un drept al persoanei, fără nici o

discriminare, garantat de stat, iar autorităţile administrative, instituţiile de

învăţământ şi instituţiile sportive au obligaţia de a sprijini educaţia fizică,

sportul pentru toţi şi sportul de performanţă şi de a asigura condiţiile de

practicare a acestora".

13

După I. Şiclovan "educaţia fizică reprezintă un proces deliberat

construit şi dirijat în vederea perfecţionării dezvoltării fizice, a capacităţii

motrice a oamenilor, în concordanţă cu particularităţile de vârstă, sex,

cerinţele de integrare socială a tinerilor» solicitările fizice ale profesiilor şi

menţinerea condiţiei fizice".

Particularităţi:

- educaţia implică, presupune activitate - se desfăşoară ca proces

bilateral, unde este necesară prezenţa celor doi factori: educatorul şi

educaţii;

- urmăreşte "cultivarea", creşterea, educarea, formarea, învăţarea,

consolidarea, perfecţionarea capacităţilor fizice ale oamenilor;

- este proces instructiv-educativ.

Educaţia fizică este:

- fiziologică prin natura exerciţiilor;

- pedagogică prin metodă;

- biologică prin efecte;

- socială prin organizare;

- accesibilă tuturor vârstelor şi are obiective diferenţiate pentru

fiecare eşalon.

Subsisteme:

- educaţia fizică a tinerei generaţii:

- învăţământul preşcolar;

14

- învăţământul primar;

- învăţământul gimnazial;

- învăţământul liceal;

- învăţământul tehnico-profesional;

- învăţământul special;

- educaţia fizica profesională;

- educaţia fizică a vârstnicilor;

- educaţia fizică militară;

- autoeducaţia (activitatea independentă).

Note definitorii ale educaţiei fizice:

- dispune de un sistem de mijloace şi metode, tehnologii de

predare, diferenţiate conform condiţiilor şi obiectivelor proprii categoriilor

de

subiecţi;

- răspunde cerinţelor de realizare a dezvoltării fizice şi

capacităţii, motrice în vederea satisfacerii solicitărilor proprii

diferitelor profesiuni şi menţinerii îndelungate a unei bune condiţii fizice;

- îmbină în mod echilibrat instruirea cu educaţia în vederea

formării unei personalităţi complete evoluate şi armonioase.

- este o componentă a educaţiei generale, realizată în cadrul

unui proces instructiv - educativ sau în mod independent, în vederea

15

dezvoltării armonioase a personalităţii şi creşterii calităţii

vieţii.

- cuprinde un complex de stimuli ce influenţează

procesele de dezvoltare somato - funcţională, motrică şi psihică.

- se reflectă ca un ansamblu de idei, norme şi reguli,

reunite într-o concepţie unitară de organizare şi aplicare la diferite

categorii de subiecţi.

- se constituie ca un ansamblu de forme de organizare

ce valorifică sistematic exerciţiile fizice în scopul realizării obiectivelor

sale.

- este un sistem complex de instrumente care se

exercită simultan asupra individului, favorizând ameliorarea condiţiei

fizice, psihice şi integrarea socio-culturală.

- implică un sistem de mijloace, metode, forme de organizare eu

caracter mixt, care vizează dezvoltarea fizică, capacitatea motrică,

capacitatea de efort, intr-o sinteză a acţiunii multilaterale a acestei activităţi.

- se constituie ca o necesitate pentru toţi indivizii societăţii şi în

special pentru cei cu nevoi speciale (cu diferite tipuri de deficienţe).

Obiectivele educaţiei fizice

Obiectivele educaţiei fizice anticipează rezultatul educaţiei în

termenii comportamentului, prescriind cum va trebui să răspundă subiectul

după parcurgerea unei anumite secvenţe sau etape de învăţare.

16

Scopurile pot fi concretizate într-o multitudine de obiective, care

vizează influenţarea personalităţii în ansamblul ei.

Conţinutul obiectivelor este de obicei măsurabil prin metode

consacrate, pentru a oferi posibilitatea unui control riguros al activităţii

educaţionale. Educaţia fizică îşi realizează rolul în funcţie de

complexitatea şi diversitatea obiectivelor sale, circumscrise în viziunea

anterior prezentată, a punctelor de vedere bio-psiho-sociale.

După gradul de generalitate:

a) Obiectivele generale evidenţiază esenţa educaţiei fizice,

dimensiunile comune ale subsistemelor acesteia.

b) Obiectivele specifice reprezintă o particularizare a

obiectivelor generate la nivelul subsistemelor educaţiei fizice.

c) Obiectivele intermediare acţionează la nivelul ciclurilor

de

învăţământ, anilor de studii, etc.

d) Obiectivele operaţionale vizează comportamentele

imediate,

observabile în timp scurt, ce pot fi urmărite şi măsurate, adică

acţiunile pe care subiectul trebuie să le realizeze în timpul unei

activităţi, lecţii, şedinţe.

Obiectivele generale

(aşa cum sunt ilustrate de M. Epuran, V. Epuran, I. Şiclovan, E.

17

Firea, A. Dragnea, Gh. Mitra, A. Mogoş ) sunt:

- menţinerea unei stări optime de sănătate;

- favorizarea dezvoltării fizice armonioase;

- dezvoltarea capacităţii motrice generate, adică educarea

calităţilor motrice de bază şi formarea unui sistem de deprinderi şi

priceperi motrice, de bază, utilitar - aplicative şi specifice unor ramuri de

sport;

- formarea capacităţii de practicare sistematică şi

independentă a exerciţiilor fizice;

- dezvoltarea armonioasă a personalităţii. .

Obiective de dezvoltare structural -

funcţională a organismului.

Acestea se referă la:

- armonia între indicii somatici şi funcţionali;

- armonia şi proporţionalitatea în interiorul fiecărei categorii

de indici;

- menţinerea unui tonus muscular optim ;

- formarea şi menţinerea unei atitudini corporale corecte;

- prevenirea şi corectarea deficienţelor de postură şi fizice;

- combaterea excesului ponderal şi a obezităţii.

Obiective în plan motric

18

- dezvoltarea componentelor fitness-ului (rezistenţă cardio-

vasculară, rezistenţă musculară, forţă, mobilitate supleţe,

compoziţie corporală);

- dezvoltarea componentelor fitness-ului motor (echilibru,

coordonare segmentară, agilitate, putere, timp de reacţie, viteză);

- formarea unui sistem de deprinderi şi priceperi motrice

de bază, utilitar-aplicative şi specifică unor ramuri şi probe sportive;

- îmbunătăţirea capacităţii de efort, prin stimularea

marilor funcţii.

Obiective psihomotorii (după V. Horghidan)

- dezvoltarea schemei corporale în două direcţii:

• ca reper în reglarea mişcărilor;

• ca nucleu al imaginii de sine .

- dezvoltarea coordonărilor senzorimotorii normale;

- dezvoltarea echilibrului static şi dinamic;

- realizarea unor reechilibrări în perioada pubertară;

- formarea coordonatelor de timp ale mişcării: ritm,

tempou, durată, elemente ce conferă eficienţă mişcării;

- dezvoltarea lateralităţii şt armoniei laterale;

- formarea reprezentărilor ideomotorii şi a capacităţii de a

opera cu ele;

- educarea capacităţii de relaxare generală şi selectivă;

19

- dezvoltarea capacităţii de diferenţiere kinestezică.

Obiective cognitive

- dezvoltarea capacităţii de a cunoaşte propria persoană, mediul

ambiant, natural şi social (percepere, descoperire, redescoperire, înţelegerea

informaţiilor sub diverse forme);

- dezvoltarea calităţilor atenţiei, memoriei, aspectelor intuitive

ale gândirii, creativităţii (motrice), adică generare de informaţii variate,

pornind de la aceleaşi date, originalitate - "producţie divergentă".

Obiective în plan motivaţional şi afectiv - volitiv

- formarea unor convingeri referitoare la rolul exerciţiilor fizice

în creşterea calităţii vieţii;

- echilibrarea şi reglarea emoţională (prin descărcarea

agresivităţii, derulare etc);

- educarea atitudinilor, convingerilor, sentimentelor morale

(fair-play), respect, colaborare, într-ajutorare, prietenie etc);

- educarea emoţiilor estetice (date de aprecierea frumuseţii

mişcărilor şi a esteticii corporale);

- dezvoltarea capacităţii de autoreglare la nivelul

comportamentului

global (disciplină, spirit de organizare, curaj, perseverenţă, dârzenie etc).

Scopul şi finalităţile educaţiei fizice

20

Scopul educaţiei fizice defineşte linia generală care orientează

acţiunile de formare şi dezvoltare a personalităţii subiecţilor, proiectate de

ideal.

Scopul serveşte ca ghid în selectarea obiectivelor generale şi

specifice şi vizează finalitatea acţiunii educaţionale. În stabilirea scopului

educaţiei fizice trebuie respectate o serie de criterii (adaptate după J. Bewey,

1992):

- concordanţa cu idealul educaţiei fizice;

- depăşirea nivelului actual prin acţiuni de perfecţionare,

ajustare, restructurare, reformulare, la nivel conceptual şi practic

(praxiologic);

- valorificarea potenţialului existent, a resurselor şi

necesităţilor interne ale subsistemelor educaţiei fizice;

- deschiderea spre nou, spre alte posibile alternative.

Scopul educaţiei fizice trebuie să aibă:

- un caracter practic, - să configureze direcţiile principale de

acţiune într-o perioadă istorică definită;

- un caracter strategic - prin care să se asigure dezvoltarea

domeniului pe termen lung.

Scopul educaţiei fizice îl constituie dezvoltarea complexă a

personalităţii individului, în concordanţă cu cerinţele societăţii, de

21

dobândire a autonomiei, eficienţei şi echilibrului cu mediul natural şi

social.

Finalităţile educaţiei fizice reprezintă materializarea

obiectivelor sub toate aspectele, cu alte cuvinte, progresul pe care îl

înregistrează subiectul (individul) în plan somatic, funcţional, motric,

cognitiv, afectiv şi social.

Aceste finalităţi sunt reprezentate de:

1. Indicii superiori ai dezvoltării fizice.

2. Funcţionalitatea perfectă a principalelor aparate şi

sisteme ale organismului.

3. Indicii superiori ai calităţilor motrice - viteză, rezistenţă,

forţă,

mobilitate, coordonare.

4. Sistem larg de deprinderi şi priceperi motrice de bază,

utilitar - aplicative şi specifice ramurilor de sport.

5. Capacitate de efort crescută.

6. Capacitate psihică crescută (intelectuală, afectivă, morală,

volitivă).

7. Integrare superioară în mediul natural şi social.

Formele de organizare a educaţiei fizice

22

Cel mai răspândit mod de organizare este ca proces de învăţământ

care şi-a dovedit eficacitatea în realizarea obiectivelor, îl reprezintă

organizarea pe clase şi lecţii.

Educaţia fizică se desfăşoară în două forme distincte:

a. ca proces de instruire şi educare deliberat conceput,

desfăşurat în forme instituţionalizate (şcoli, licee, universităţi) cu ajutorul

specialiştilor care dirijează acest demers. Acest proces se bazează pe

programe de instruire ascendente, pe clase sau ani de studii;

b. ca activitate independentă de timp liber, care se bazează

pe sistemul de cunoştinţe, achiziţii, deprinderi, structuri operaţionale

însuşite în cadrul procesului menţionat anterior. Aceste forme de

organizare se particularizează în cadrul fiecărui subsistem al educaţiei fizice;

2.2. Sportul

M. Epuran (1990) – „Sportul este competiţie, întrecere cu spaţiul,

timpul, gravitaţia, cu natura, cu alţii şi cu sine”.

Sportul constituie o activitate socială, îndreptată spre

perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice, dezvoltându-se ca

urmare a Jocurilor Olimpice.

Sportul este o activitate de întrecere constituită dintr-un

ansamblu de acţiuni motrice, diferenţiate pe ramuri de sport prin care se caută

23

perfecţionarea posibilităţilor morfo-funcţionale şi psihice, concretizate în

performanţe ca: record, depăşire proprie sau a partenerului.

Sportul reuneşte toate formele de activitate fizică

menite, printr-o participare organizată sau nu, să exprime sau să

amelioreze condiţia fizică si confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale

sau să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel.

Sportul este o structură de activităţi motrice codificate

şi regii instituţionalizate corespunzătoare practicării diferitelor forme de

competiţii sportive, după reguli oficiale, între doi sau mai mulţi

protagonişti sau a unui individ cu sine însuşi.

Sportul desemnează o activitate motrică de loisir sau

de întrecere, desfăşurată într-un cadru instituţionalizat sau independent,

cu caracter mai mult sau mai puţin spontan şi competitiv.

Sportul se prezintă ca mediu propice pentru însuşirea

atitudinilor, valorilor şi comportamentelor social-personale apreciate în plan

cultural.

Caracteristici, asemănări şi deosebiri faţă de educaţia fizică:

- este un domeniu complex atât ca structură, cât şi ca funcţii

sociale incluzând un sistem de exerciţii fizice diversificate (pe ramuri de

sport);

- deşi are caracter formativ, urmăreşte în special valorificarea

maximă a talentelor şi aptitudinilor oamenilor spre diferite ramuri de sport;

24

- trăsătura lui principală este competiţia;

- fiecare ramură de sport cuprinde structuri şi tehnici proprii faţă de

educaţia fizică, care include un sistem larg de exerciţii fizice;

- educaţia fizică este obligatorie, pe când sportul este benevol;

- aceste domenii se întrepătrund, intercodiţionează;

- educaţia fizică formează cunoştinţe, deprinderi şi calităţi necesare

sportului;

- de asemenea şi elementele din ramurile de sport modernizează

conţinutul educaţiei fizice (tehnica sportivă);

- cele două domenii nu se identifică;

- sportul este condiţionat de tipul şi nivelul de dezvoltare al

societăţii.

Obiectivele Sportului

I. Sport de performanţă

Maximizarea performanţelor prin:

- dezvoltarea aptitudinilor (calităţilor) motrice şi combinaţii ale

acestora;

- perfecţionarea tuturor deprinderilor şi priceperilor motrice

respectiv a elementelor şi procedeelor tehnice şi a acţiunilor tehnico-tactice;

- dezvoltarea capacităţilor cognitive, afective, motivaţionale;

- crearea dispoziţiei pentru obţinerea performanţei

(disponibilitate pentru efort, ambiţie, perseverenţă, toleranţă la frustrare etc);

25

- prevenirea sau compensarea deficienţelor fizice datorate

efortului specific;

- favorizarea integrării în societate.

II. Sport în timpul liber (pentru toţi) – reflectă calitatea vieţii

- dobândirea unui mod sănătos de viaţă;

- dezvoltare fizică;

- integrare socială prin:

• formarea valorilor morale şi ale spiritului sportiv, ale disciplinei

şi regulilor;

• capacitate de acţiune individuală şi în grup;

• respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi, inclusiv faţă de grupurile

minoritare (persoane puţin înzestrate motric, sportivi care au depăşit vârsta

performanţelor, persoane de vârsta a III-a;

• formarea spiritului de toleranţă şi de răspundere, elemente sociale

în viaţa unei societăţi democrate;

- recreere.

III. Sport adaptat – dezvoltarea sentimentului de plenitudine şi

îmbunătăţirea imaginii de sine

- reducerea handicapului social;

- îmbunătăţirea condiţiei fizice care să favorizeze obţinerea de

performanţe profesionale şi sociale;

- favorizarea progresului prin activităţile de petrecere a timpului

26

liber;

- încurajarea relaţiilor sociale atât între indivizii deficienţi cât şi

între aceştia şi persoanele valide.

Eşaloane (subsisteme):

I. Sport pentru toţi

- Sport de întreţinere

- Sport în timpul liber (loisir)

- Sport în familie

- Sport pentru oameni aflaţi în condiţii speciale

- Sport pentru vârstnici

II. Sport de performanţă

- Sport amator (practicat de sportivii amatori)

- Sport nonamator (practicat de sportivii profesionişti).

- Sport de elită

- Sportul la copii şi juniori

- Sportul practicat de seniori si juniori consacraţi

- Sport extrem

III Sport adaptat

- Sport-terapie

- Sport adaptat de performanţă (Special Olympics).

27

Funcţiile Sportului

- contribuie la asigurarea unei stări optime de sănătate şi a unei

dezvoltări fizice corecte şi armonioase;

- contribuie prin competiţii la dezvoltarea gustului pentru mişcare,

pentru unele ramuri de sport;

- contribuie la integrarea socială a individului;

Clasificare (A. Dragnea):

a. din punct de vedere pedagogic şi psihologic ( M. Baquet, 1948 - citat

de M. Epuran):

- jocurile copiilor sau jocuri şcolare

- sporturi colective;

- sporturi individuale;

- sporturi de luptă.

b. după consumul energetic fizic şi psihic (Chappuis, 1964 - citat de M.

Epuran):

- sporturi care necesita un mare consum energetic şi o mare

concetrare nervoasă

- sporturi care necesită consum energetic mic şi o mare concentrare

nervoasă

- sporturi care necesită m energetic necesita un mare consum

energetic şi o redusă concentrare nervoasă;

28

- sporturi cu consum energetic mic şi o concentrare nervoasă

redusă.

c. în funcţie de limitele pe care sportivul trebuie să le depăşească în

concurs (Hubbard A, 1965 - citat de M. Epuran):

- sporturi în care se depăşeşte spaţiul timpul etc;

- sporturi în care se depăşeşte adversarul.

d. în funcţie de finalităţile urmărite în activitatea pedagogică

(Chappuis, 1964 - citat de M. Epuran, 2001):

- stăpânirea mediului;

- stăpânirea corpului;

- îmbunătăţirea calităţilor fizice şi a raporturilor cu ceilalţi.

e. după tipul de solicitare şi de stres (Cratty, 1973 - citat de M.

Epuran, 2001):

- sporturi care solicită coordonarea ochilor şi stabilitatea

proceselor psihice

- sporturi care solicită expresia artistică;

- sporturi cu mobilizare totală a energiei;

- sporturi ce presupun anticiparea mişcărilor adversarilor.

f. după numărul de competitori (M Epuran, 1992):

- sporturi individuale;

- sporturi în cuplu.

29

g. după obiective: -sport de performanţă; -sport pentru toţi; -sport

adaptat.

h. după calităţile motrice implicate: - sporturi care solicită prioritar

viteza, rezistenţa, capacităţile coordinative, forţa etc;

i. după structură:

- sporturi ciclice; - sporturi aciclice; -sporturi combinate.

- sporturi cu monostructură; - sporturi cu polistructură; - complexe

de exerciţii (Matveev)

j. după ponderea factorilor care determină performanţa: - sporturi

bazate pe componentă biologică; - sporturi bazate pe componentă

tehnologică

k. după acţiunea tactică din competiţii (D. Harre): - sporturi

individuale (cu incomodarea sau influenţarea adversarului);

- sporturi în doi (cu incomodarea sau influenţarea adversarului);

- sporturi pe echipe (cu incomodarea sau influenţarea

adversarului);

l. după contactul între competitori: - sporturi cu contact direct; -

sporturi fără contact direct.

m. în funcţie de direcţiile de acţiune şi al tacticii (J. Weineck): -

sporturi bazate pe procedee tehnice cu parametrii spaţiali şi dinamici;

- sporturi bazate pe caracteristicile temporale şi dinamice ale

actelor şi acţiunilor motrice;

30

- sporturi bazate pe variabilitatea acţiunilor şi procedeelor de

rezolvare a problemelor tactice.

n. în funcţie de caracteristicile efortului: - sporturi anaerobe;

sporturi aerobe; sporturi mixte

o. după caracteristicile prioritare ale solicitării: - sporturi cu

solicitare preponderent:

■ neuropsihică, neuromusculară;

■ cardiorespiratorie,

■ neuromusculară, metabolică;

■ neuromusculară,

■ endocrinometabolică,

■ cardiorespiratorie.

p. după condiţiile de desfăşurare: - sporturi în diverse medii (sol,

apă, aer); - sporturi desfăşurate la altitudine; - sporturi de sezon.

r. după criteriul de evaluare a performanţei în competiţie (P. de

Hillerin): - sporturi cu limitare spaţială şi condiţii de mediu standardizate;

- sporturi cu limitare spaţială standardizată sau nestandardizată şi

condiţii de mediu nereproductibile;

- sporturi cu performanţă măsurabilă direct, ca mărime fizică;

- sporturi cu performanţă măsurabilă fizic direct, dar cu criterii

arbitrare de precizare a condiţiilor de concurs;

- sporturi cu performanţe evaluate de către arbitrii prin notare;

31

- sporturi individuale „de luptă” în care criteriul performanţei

conduce la maximizarea realizărilor tehnico-tactice proprii;

- sporturi de echipă cu maximizarea realizărilor tehnico-tactice

măsurabile prin puncte, ale echipei proprii.

s. după factorul care induce incer t i tud inea în s i tua ţ i i l e

compet i ţ iona le (P.Parlebas): -mediu, partener, adversar; - fără

incertitudine.

t. după gradul de risc: - sporturi cu risc calculat; - sporturi extreme.

ţ. după compararea performanţelor: - sporturi cu comparare

directă a performanţelor, în care sportivii iau startul simultan; sporturi cu

comparare indirectă, în care sportivii iau startul succesiv.

u. în funcţie de modul de apreciere a performanţei (Goirand,

Metzler 1986):

- sporturi în care practicanţii realizează o performanţă prin căutarea

de „a face mai mult” sau „a face mai puţin” decât ceilalţi;

- sporturi în care participanţii nu realizează performanţe dar produc

forme corporale prin care caută să producă plăcere şi încântare;

- sporturi în care participanţii nu realizează întotdeauna

performanţe deoarece ei acţionează pentru a stăpâni un raport uman,

acţiune şi reacţiune, în impunerea unuia (unora) asupra celuilalt.

v. funcţie de includerea în programul J.O: - sporturi olimpice; -

sporturi neolimpice

32

Tendinţe manifestate în sportul contemporan

- transformarea competiţiilor în spectacole al căror dramatism

să atragă la locurile de desfăşurare un mare număr de spectatori şi să

trezească interesul a cât mai multe mijloace mass-media;

- organizarea de întreceri de toate tipurile, acestea favorizând în

mare măsură dezvoltarea şi manifestarea personalităţii;

- se manifestă tendinţa de creştere a numărului de sportivi

pretendenţi la medalii;

- apariţia tehnologiilor avansate de pregătire în tot mai multe ţări;

- apariţia tendinţelor spre elitism şi ascetism, de la sportul popular

către sportul de elită, rezervat numai unora;

- competiţia sportivă devine tot mai mult apanajul unor tineri care

îşi fac din sport o profesie, din dorinţa câştigării statutului de vedetă

(component al echipei) care se obligă la un anumit rol psihosocial, dar care

îi oferă şi posibilitatea obţinerii unor avantaje substanţiale.

- pierderea în tot mai mare măsură a caracterului umanist al

sportului.

2.3. Antrenamentul sportiv

Antrenament sportiv - proces complex bio-psiho-pedagogic,

planificat, desfăşurat sistematic şi continuu gradat, de adaptare a

33

organismului sportivului la eforturi fizice şi psihice intense, necesare pentru

obţinerea unor rezultate în competiţiile sportive.

- se adresează unui număr mic de indivizi;

- beneficiază de un număr redus de exerciţii, dar aceste mijloace

sunt specifice, perfecţionate uneori până la virtuozitate;

- calităţile şi deprinderile şi priceperile motrice, parametrii

efortului fizic se desfăşoară la un înalt nivel faţă de educaţia fizică;

- are două laturi: instruirea şi educaţia.

Tendinţe manifestate în cadrul antrenamentelor în sportul

contemporan

- menţinerea unor volume de efort raţionale (optime) care să

asigure progresul şi, mai ales, caracterul relativ extensiv necesar

acumulărilor pentru stabilitatea formei sportive;

- perfecţionarea strategiilor de selecţie;

- creşterea considerabilă a intensităţii eforturilor de antrenament,

- creşterea ponderii pregătirii integrale a sportivilor în dauna

pregătirii cu mijloace de bază şi specifice.

- utilizarea în mai mare măsură a trenajoarelor, dispozitivelor,

simulatoarelor etc.

- conducerea antrenamentului şi competiţiilor de către o echipă

de specialişti.

34

2.4. Cultura fizică

Cultura reprezintă totalitatea cunoştinţelor şi valorilor materiale şi

spirituale create de omenire şi care contribuie la progresul cunoaşterii

( inclusiv creaţiile din domeniul educaţiei fizice şi sportului);

Cultura fizică:

Cultură fizică - ansamblu de valori înfăptuit printr-un tip de

activitate specifică, motrică şi sportivă, care are drept ţel ridicarea nivelului

calitativ al potenţialului biologic, spiritual şi motric al omului.

(Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978)

Componentă a culturii universale care cuprinde categoriile

(noţiunile), legităţile, instituţiile şi bunurile materiale create pentru

valorificarea exerciţiilor fizice în scopul perfecţionării biologice şi spirituale

a omului.

Momente obligatorii ale actului cultural:

- Cognitiv (de cunoaştere a realităţii, a fenomenului);

- Axiologic (de raportare a acestora la nevoile individuale şi

colective);

- Creator (de creaţie);

- Generalizator (de răspândire, de aplicare).

Valori materiale şi spirituale ce aparţin culturii fizice:

1) Valori pe linia organizării superioare a practicării exerciţiilor

fizice (disciplinele ştiinţifice, recordurile, performanţele, măiestria tehnică);

35

2) Valori pe linia dezvoltării filogenetice a omului;

3) Valori create în procesul de practicare a exerciţiilor fizice, mai

ales că aceasta este în strânsă legătură cu muzica, dansul, cântecul, cu

formarea trăsăturilor de caracter, cu asimilarea unor cunoştinţe din alte

domenii;

4) Valori de natură materială (instalaţii şi materiale sportive, baze

sportive, aparatură, etc.);

5) Valori realizate prin spectacolul sportiv (fair- play, receptivitate

faţă de frumos, măiestrie sportivă, delirul, încântarea, corectitudinea, etc.).

2.5. Mişcarea sau motricitatea omului

Mişcarea - în sensul cel mai larg, desemnează o schimbare de

poziţie sau transformare suferită de un corp sau de una dintre părţile sale, "o

ieşire din starea de imobilitate, stabilitate, o schimbare a poziţiei corpului în

spaţiu, în raport cu unele repere fixe." (A. Dragnea, A. Bota, 1999).

Motricitatea este o activitate integrată, adaptată, ce reuneşte

"totalitatea actelor motrice efectuate pentru întreţinerea relaţiilor cu mediul

natural sau social, inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice ramurilor

de sport." (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978) Motricitatea

exprimă o caracteristică globală, cuprinzând ansamblul de procese şi

mecanisme prin care corpul uman sau segmentele sale se deplasează,

detaşându-se faţă de un substrat (prin contracţii fazice sau dinamice) sau

36

îşi menţin o anumită poziţie prin contracţii tonice sau statice – (A. Dragnea,

A. Bota, 1999).

Mişcările pot fi:

- ciclice-aciclice;

- voluntare-involuntare;

- active-pasive;

- uniforme-accelerate;

-automate.

Parametrii mişcării: -spaţiali, temporali şi energetici.

2.6. Act motric - element de bază al oricărei mişcări,

efectuat în scopul adaptării imediate sau al construirii de acţiuni

motrice. (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978)

- reprezintă reacţiile individului la situaţiile concrete în care se

află (voluntare, reflexe, instinctuale şi automatizate)

- sunt baza acţiunilor motrice

2.7. Acţiune motrică - sistem de acte motrice prin care se

atinge un scop imediat, unic sau integrat într-o activitate motrică.

(Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978).

Reprezintă conţinutul activităţii motrice. Sunt grupate, dozate şi

codificate, constituind deprinderile şi priceperile motrice.

37

2.8. Activitate motrică - ansamblu de mişcări sau de acţiuni

motrice produse de organism, o mulţime de operaţii, acte sau gesturi

motrice orientate şi încadrate într-un sistem de idei, reguli şi forme de

organizare în vederea îndeplinirii unui anumit obiectiv, în general în scop

adaptativ.

- acestea acţiuni motrice sunt: de învăţare, consolidare, verificare,

desfăşurate intenţionat, deliberat, inteligent sau spontan.

2.9. Dezvoltarea fizică

- rezultatul, precum şi acţiunea îndreptată spre influenţarea

creşterii corecte şi armonioase a organismului uman, concretizată în indici

morfo-funcţionali, proporţionali şi apropiaţi de valorile unui organism

sănătos.

Calitatea acestor indici este dată de rezultatul cumulativ al

factorilor ereditari, de mediu natural şi social;

- factorul social are rol primordial în influenţarea dezvoltării fizice.

Obiectivele ce au în vedere dezvoltarea fizică armonioasă:

- armonie între indicii morfologici şi cei funcţionali;

- proporţionalitatea între indicii somatici;

- proporţionalitatea între indicii funcţionali.

38

Pentru realizarea obiectivelor ce au în vedere dezvoltarea fizică

armonioasă trebuie ca, prin educaţia fizică şi antrenamentul sportiv să se

acţioneze asupra organismului uman în sens profilactic, preventiv sau

terapeutic, evitându-se (mai ales prin antrenamentul sportiv) unele influenţe

unilaterale care au efecte inestetice, neplăcute, dizgraţioase şi au efecte

negative asupra sănătăţii organismului.

2.10. Capacitatea motrică

Din punct de vedere al activităţilor motrice, indivizii se deosebesc

între ei prin modul cum se adaptează, prin felul cum execută, rezolvă

anumite sarcini motrice impuse de situaţiile complexe şi variabile ale

mediului extern.

Capacitatea motrică a organismului uman este o rezultantă

plurifactorială a interacţiunii dintre aptitudini, calităţi motrice, deprinderi

motrice, cunoştinţe, experienţă, motivaţie şi stări emoţionale. Motivaţia şi

stările emoţionale, ca şi componente psihice, pot modifica pozitiv sau

negativ nivelul, potenţialul de manifestare a capacităţii motrice.

Din nenumăratele definiţii a capacităţii motrice credem că cea mai

complexă este cea emisă de A. Dragnea şi Aura Bota (2000), conform

cărora “capacitatea motrică reprezintă un complex de manifestări

preponderent motrice (priceperi şi deprinderi), condiţionat de nivelul de

dezvoltare a calităţilor motrice, indici morfo-funcţionali, procesele psihice

39

(cognitive, afective, motivaţionale) şi procesele biochimice metabolice toate

însumate, corelate şi reciproc condiţionate având ca rezultat efectuarea

eficientă a acţiunilor şi actelor solicitate de condiţiile specifice în care se

practică activităţile motrice.”

Facultatea individului de a se mişca este determinată de legătura

dintre factori anatomici, fiziologici şi diferite componente ale capacităţii

motrice generale, cum ar fi: viteza, forţa, rezistenţa, îndemânarea

elasticitatea, supleţea şi mobilitatea.

Este formată din:

- deprinderi şi priceperi motrice de bază şi aplicativ-utilitare;

- deprinderi şi priceperi motrice specifice unor ramuri de sport;

- calităţi motrice de bază şi specifice.

Este influenţată de:

-procesele psihice;

-procesele biochimice;

-indicii morfo-funcţionali.

Tipuri:

Generală

-calităţi motrice de bază + deprinderi, priceperi de bază şi aplicativ

utilitare;

Specifică

40

-calităţi motrice specifice + deprinderi, priceperi specifice unor

ramuri de sport.

Obiectivul prioritar al educaţiei fizice şi al antrenamentului sportiv

este îmbunătăţirea capacităţii motrice.

3. Educaţia Fizică şi Sportul ca activităţi sociale

3.1. Esenţa educaţiei fizice şi sportului

Complexitatea acestor activităţi vizează conţinutul, structura,

organizarea şi desfăşurarea lor;

Se au în vedere totalitatea exerciţiilor fizice, aspectele tehnice şi

organizatorice, disciplinele ştiinţifice, instituţiile implicate, cadrele de

specialitate, instalaţiile şi materialele folosite.

Apariţia şi dezvoltarea exerciţiilor fizice este determinată de:

- condiţiile sociale cu influenţe din partea ştiinţei, religiei şi

nivelului de cultură;

41

- fundamentarea ştiinţifică – aceasta s-a realizat în timp, şi s-a

amplificat odată cu apariţia T.M.E.F.S. şi a altor discipline teoretico-

metodice;

- evoluţia în timp a unor materiale şi instalaţii sportive, inclusiv a

bazelor sportive.

În fiecare etapă social istorică scopurile sau obiectivele educaţiei

fizice şi sportului s-au adaptat, modificat conform comenzii sociale.

În epoci diferite şi sisteme sociale diferite, comanda socială a fost

diferită. Dar indiferent de aceasta, esenţa educaţiei fizice şi sportului a fost

perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţilor motrice a oamenilor.

Comanda socială a societăţii actuale, solicită educaţiei fizice şi

sportului să pregătească tineretul pentru muncă şi viaţă. Acestea, trebuie să

contribuie la educarea şi formarea tineretului din punct de vedere moral,

estetic, intelectual şi profesional, să-l facă capabil să facă faţă cu de

randament maxim cerinţelor impuse de o societate de consum,

concurenţială.

Tocmai prin obiectivele şi scopurile lor, esenţa exerciţiilor fizice şi

a sportul ui are aplicabilitate pentru realizarea tuturor funcţiilor lor: cultural-

educativă, socială recreativă, de destindere, morală etică, estetică şi de

emulaţie a indivizilor societăţii.

3.2. Idealul Educaţiei Fizice şi Sportului

42

Idealul educaţiei fizice şi sportului reprezintă proiecţia solicitată de

societate pentru aceste activităţi în viitorul apropiat şi îndepărtat, privind

contribuţia la determinarea modului de viaţă prefigurat, sistemul de

priorităţi propus, sau ce anume este realmente important pentru individ într-o

lume complexă, contradictorie, rareori confortabilă şi întotdeauna

stimulativă.

- decurge din idealul social general şi din idealul educaţional

integrat celui general.

- poate fi definit ca finalitate de maximă generalitate.

- desemnează "cum trebuie să arate", dar mai ales "ce trebuie să

ştie să facă subiectul", educat fizic şi motric, capabil să se integreze cu

succes în societate.

- idealului educaţiei fizice şi sportului influenţează pozitiv calitatea

vieţii cu condiţia ca direcţia de abordare a elementelor de progres să fie

îndreptată asupra următoarelor elemente:

• Nivelul optim al capacităţii motrice prognosticat.

• Stabilirea unui program rezonabil de educaţie fizică şi sport

şi nivelul acestuia.

• Activităţile fizice de dezvoltare necesare în paralel cu activităţile

de timp liber.

• Atitudinile ce trebuie promovate în legătură cu menţinerea

sănătăţii şi problemele ecologice.

43

• Experienţele sportive recomandabile pentru majoritatea

subiecţilor.

Aceste elemente sunt influenţate de mai mulţi factori:

- valorile şi normele stabile pe care societatea în general şi

fiecare

individ în parte le-au apreciat de-a lungul timpului (conceptul de

"om frumos şi bun" din Grecia antică);

- influenţele politice în planul educaţional care au determinat o

abordare progresistă sau tradiţionalistă cu efecte asupra educaţiei

fizice şi sportului;

- caracteristicile economice şi civilizaţiile industriale şi post

industriale care au condus la schimbări ale idealului;

- influenţele naţionaliste şi religioase.

3.3. Concepţia românească despre educaţie fizică şi sport:

- fac parte din măsurile privind dezvoltarea fizică armonioasă şi

menţinerea unei stări optime de sănătate a populaţiei;

- contribuie la pregătirea pentru muncă şi viaţă;

- prin ele se urmăreşte angrenarea unui număr de oameni în

practicarea exerciţiilor fizice;

- se urmăreşte afirmarea talentelor pe plan internaţional;

- petrecerea în mod plăcut, util, recreativ a timpului liber;

44

- asigurarea unei conduceri unitare pe fondul unei autonomii

locale;

- accent pe educaţia fizică şcolară ca premisă pentru sportul de

performanţă.

Tendinţe imediate pe care le presupune perspectiva socială:

-diminuarea diferenţei între munca fizică şi cea intelectuală, între

diferite genuri de muncă fizică;

-crearea unor condiţii organizatorice şi materiale mai bune;

-necesitatea mişcării ca urmare a efectelor revoluţiei tehnico-

ştiinţifice.

Elemente de referinţă ale idealului educaţiei fizice

- dezvoltarea fizică armonioasă concretizată în indici

morfologici;

- aptitudinile (calităţile) motrice de bază;

- deprinderile şi priceperile motrice de bază, utilitar-aplicative

şi specifice unor probe şi ramuri de sport;

- cunoştinţe şi abilităţi privind practicarea independentă a

exerciţiilor fizice;

- calităţi, trăsături morale, intelectuale şi estetice;

- capacitatea de integrare socială şi recunoaştere a valorilor

generate de activităţile motrice.

45

3.4. Funcţiile educaţiei fizice şi sportului

Funcţia – în general - reprezintă esenţa unei activităţi, o realitate

ce caracterizează măsura în care aceasta este orientată în vederea atingerii

scopului.

Funcţiile educaţiei fizice şi sportului realizează o corespondenţă

între practicarea exerciţiilor fizice în diverse forme şi efectul (impactul)

acestora în ansamblul vieţii sociale.

Funcţiile activităţilor motrice satisfac cerinţele esenţiale,

fundamentale care asigură existenţa sistemului (M.Epuran, V.Epuran, 1974).

După I. Şiclovan (1979), prin funcţiile educaţiei fizice şi

sportului se înţeleg acele destinaţii (roluri, influenţe) ale activităţilor în

cauză, care au caracter constant, răspunzând unor nevoi ale

dezvoltării şi vieţii omului. Aceste funcţii derivă din ideal şi se

subordonează acestuia.

I. Şiclovan enunţă următoarele funcţii, clasificate în 2 categorii:

1. Funcţii specifice:

- funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice armonioase;

- funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice.

2. Funcţii asociate:

- funcţia igienică;

- funcţia educativă;

- funcţia recreativă;

46

- funcţia de emulaţie.

Funcţia de optimizare a potenţialului biologic

Prin funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice, educaţia fizică şi

sportul presupun învăţarea mişcărilor, precum şi învăţarea prin mişcare

(prin stimularea structurilor perceptiv - motorii, cognitive, a imaginii de

sine şi a socializării).

Funcţia psiho-socială

Educaţia fizica şi sportul sunt indispensabile în procesul de

dezvoltare armonioasă a personalităţii umane. Ele pregătesc tinerii pentru

viaţă.

Pe lângă dezvoltarea capacităţii motrice, influenţe importante

sunt induse şi pe planul dezvoltării cognitive şi a celei afective. Sunt

stimulate:

Pe plan psihic:

- activitatea intelectuală (gândirea, atenţia, memoria,

imaginaţia, creativitatea),

- activitatea de dobândire a cunoştinţelor, deprinderilor

motrice;

- activităţile de fitness şi tot ce ţine de motricitatea omului;

- comportamentele afective: interese, motivaţii, atitudini,

valori;

47

Pe plan social:

- sentimentul de apartenenţă la un grup în care i se recunoaşte

valoarea;

- i se oferă posibilitatea punerii în valoare a ideilor şi

activităţilor proprii;

- în mediul social se dezvoltă capacitatea de apreciere şi

autoapreciere,

- se formează capacitatea de a acţiona în grup;

- prinde contur noţiunea de fair-play.

Funcţia culturală

Reprezintă o semnificaţie nouă a îmbinării armonioase a valorilor

culturii fizice cu motricitatea individului.

- estetica mişcării, frumuseţea execuţiei se asociază cu

perfecţiunea tehnică, eficienţa ei totul în vederea atingerii de performanţe

sportive sau scopului;

Între sport şi cultură există un limbaj comun având la bază idei,

convingeri, obiceiuri, instituţii, discipline ştiinţifice, tehnologii, opere

artistice etc, care are drept finalităţi crearea de opere de artă, spectacole

grandioase etc.

Funcţia economică

Efectele economice ale sportului pot fi :

- imediate

48

- tardive

„Industria sportului” este un domeniu cu aplicabilitate largă. La

buna pregătire a sportivului este nevoie de însumarea muncii unei întregi

armate de specialişti din domenii diferite.

4. Mijloacele educaţiei fizice şi sportului

Mijloacele educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv (împreună

cu metodele şi procedeele metodice) reprezintă instrumente didactice cu

care se operează în procesul instructiv-educativ, îndeplinind funcţiile şi

obiectivelor acestora.

Categorii de mijloacele:

4.1. Specifice - asigură în mod direct orice progres în ceea ce

priveşte dezvoltarea somatică, funcţională şi capacitatea motrică a

omului. Acestea sunt:

- exerciţiul fizic;

- aparatura de specialitate;

- măsuri de refacere a capacităţii de efort (acestea se asigură prin

pauze active sau pasive).

49

4.1.1.Exerciţiul fizic- în programarea şi realizarea procesului de instruire este

mijlocul specific de bază. Au apărut pe baza acţiunilor de muncă, iar apoi

au devenit un mijloc de pregătire pentru muncă.

I. Şiclovan: „exerciţiul fizic reprezintă o acţiune preponderent

corporală, efectuată sistematic şi conştient în scopul perfecţionării

dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a oamenilor. Fără îndoială, indicii

superiori ai dezvoltării morfologice şi funcţionale a organismului, precum şi

cei ai priceperilor, deprinderilor şi calităţilor motrice, nu pot fi obţinuţi fără

repetarea sistematică, conştientă a unor exerciţii fizice anume orientate în

acest scop”.

Exerciţiul fizic reprezintă o acţiune motrică cu valoare

instrumentală, conceput şi programat în vederea realizării obiectivelor

proprii educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv.

Conţinutul şi forma exerciţiului fizic

Conţinutul exerciţiului fizic este astfel structurat încât să conducă

la realizarea scopului final al educaţiei fizice sau sportului. Acesta cuprinde:

• mişcările corpului sau ale segmentelor (translaţie, rotaţie,

balansare, răsucire etc);

• efortul fizic solicitat, apreciat prin volum, intensitate,

complexitate, densitate etc;

50

• efortul psihic, respectiv gradul de solicitare a proceselor

psihice (exerciţiu fizic este un act voluntar, intenţional şi orientat

conştient, influenţând benefic comportamentul uman în ansamblul său).

Aprecierea conţinutului se face prin corelaţia celor trei parametri

(volum, intensitate, complexitate) cu durata exerciţiului, vârsta subiecţilor

şi conţinutul programelor.

Forma exerciţiului fizic reprezintă modul în care se succed

mişcările componente, precum şi relaţiile dintre acestea. Forma este

legată de aspectul exterior vizibil, care dă atributul calitativ al mişcării.

Dacă conţinutul înseamnă coordonări interne şi procese energetice

complexe, forma exprimă plastica mişcării, ritmul, forţa de redare,

semnificaţia sa.

Elemente care definesc forma:

- poziţia corpului şi segmentelor: iniţială, finală, faţă de obiect sau

aparat;

- direcţia;

- amplitudinea;

- relaţia între segmente;

- tempoul;

- ritmul;

- dispunerea faţă de adversari şi parteneri.

Forma exerciţiului fizic reprezintă structura lui internă şi externă.

51

Structura internă se compune din:

-procesele de coordonare neuro-musculară;

-legăturile dintre funcţiile vegetative şi motrice;

-procesele energetice.

Structura externă se compune din:

-raportul dintre cei trei parametri: spaţiali, temporali şi dinamici.

Caracteristici ale exerciţiului fizic privind forma:

- spaţiale: (poziţii, direcţii, distanţă, traiectorie, poziţiile mişcării:

rectilinii şi curbilinii);

- temporale: (ritm, tempo, durată);

- spaţio-temporale, - depind de viteza (optimă, maximă, voluntară

sau forţată) cu care se efectuează exerciţiul fizic;

- dinamice determinate de forţele care influenţează mişcarea;

Forţele interne:

- active (ale aparatului locomotor, de tracţiune a muşchilor);

- pasive (elasticitatea muşchilor, consistenţa lor);

- de reacţie (interacţiunea dintre segmente).

Forţele externe:

- greutatea propriului corp;

- reacţia sprijinului;

- rezistenţa aerului (aer, apă, adversari);

52

- ritmică: ritmul mişcării este raportul dintre fazele active şi cele

pasive, dintre relaxare şi încordare.

- calitative (mai puţin precise): mecanice, energice, line

(schimbarea direcţiilor) şi elastice (amortizare).

Un concept foarte apropiat de forma exerciţiului fizic îl

reprezintă tehnica, definită ca ansamblu de procedee structurale eficiente

şi raţionale pentru îndeplinirea anumitor sarcini motrice.

Funcţia principală a repetării exerciţiilor fizice este formarea

deprinderilor motrice,

Relaţia dialectică între formă şi conţinut:

Conţinutul are rol determinant, iar forma rol activ.

Clasificarea exerciţiilor fizice

Exerciţiile fizice sunt instrumente de acţiune al căror conţinut,

formă şi organizare conduc la efecte funcţionale stabile.

Din punct de vedere al structurii şi formei:

- exerciţii analitice şi globale - reproduc fragmentar sau în

totalitate o anumită structură tehnică, o situaţie tehnico-tactică sau o altă

sarcină motrică

- exerciţii simple şi complexe - au o influenţă selectivă sau de

ansamblu asupra unor capacităţi, calităţi etc.

53

- exerciţii standardizate şi variabile - presupun o învăţare de tip

algoritmic sau creativ

- exerciţii speciale - reproduc sarcinile pe care le solicită

competiţia într-o ramură sau probă sportivă.

După gradul de codificare:

- exerciţii cu codificare internă: toţi parametrii exerciţiului sunt

clar definiţi (distanţă, timp estimat, pauze etc.).

- exerciţii cu codificare externă: exersarea se realizează în condiţii

externe definite (ex. dribling printre jaloane);

- exerciţii cu codificare mixtă: atât parametrii exerciţiului cât şi

condiţiile externe sunt bine precizate (ex. volum de repetări, intensitate

pentru un parcurs cu obstacole);

- exerciţii fără codificare: se realizează conform unei orientări

generale (ex. alergare de o oră pe teren pe variat în tempo uniform);

- exerciţii cu codificare strictă: au caracter competitiv şi presupun

măsurarea performanţelor realizate şi întocmirea clasamentelor.

• După natura efectelor pe care le induc:

- exerciţii pregătitoare - generale, pentru toate probele, vârstele şi

nivelurile de pregătire;

- orientate, care solicită grupele musculare antrenate în efortul

specific, reproducând parţial execuţiile proprii probei respective;

54

- specifice, care reproduc integral conţinutul şi forma gesturilor

tehnice proprii probei respective

- exerciţii specifice: transformă potenţialul fizic, tehnic, tactic, în

capacitate, de performanţă prin reproducerea identică a practicii de concurs,

- exerciţii de concurs: angajează stresul de competiţie.

• După calităţile motrice:

- exerciţii pentru forţă, viteză, rezistenţă, coordonare,

supleţe, cu multiplele lor combinaţii.

• După tipul de încărcătură adiţională:

- exerciţii cu partener, cu haltere, cu mingi medicinale, saci cu

nisip etc.

• După tipul de pregătire:

- exerciţii pentru pregătirea tehnică, tactică, fizică, artistică etc.

• După sistemele biologice solicitate:

- exerciţii neuro-musculare, exerciţii cardio-respiratorii,

exerciţii endocrino-metabolice.

• După natura contracţiei musculare:

- exerciţii statice, exerciţii dinamice şi exerciţii mixte.

După intensitatea efortului fizic:

- exerciţii maximale, submaximale, medii etc.

• După natura obiectivelor:

55

- exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice;

- exerciţii pentru dezvoltarea fizică armonioasă (analitice şi

sintetice);

- exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor

motrice (exerciţii fragmentare, globale sau ajutătoare);

- exerciţii pentru dezvoltarea capacităţii de efort (anaerob

alactacidă

- - 1-20 s, anaerob lactacidă

- - 21-120 s, aerob-anaerobă

- - 121-300 s, aerobă peste 30 s).

• După funcţiile îndeplinite, exerciţiile fizice pot fi:

introductive (pregătitoare-de încălzire), repetitive (de fixare a

mecanismului de bază), asociative (de favorizare a transferului),

aplicative, creative (sub formă de joc aleator), de întrecere, de recuperare

(compensatorii), de expresie corporală etc.

• După structura socială de efectuare a exerciţiilor, acestea

pot fi: individuale, în grup, mixte sau demixtate.

• După gradul de constrângere, exerciţiile pot fi: tipizate,

semitipizate şi libere.

4.1.2 Măsurile de refacere a capacităţii de efort

56

În lecţia de educaţie fizică se utilizează pauzele dintre repetări (cu

durată şi caracter impuse de caracteristicile efortului prestat), şi la sfârşitul

acesteia, obiectivul se realizează prin intermediul verigii revenirii

organismului după efort.

In cadrul antrenamentului sportiv refacerea include:

a). pauzele de revenire dintre exerciţii (pasive sau active);

b). schimbarea competitorilor în fazele de atac şi apărare (în

jocurile sportive);

c) măsurile hidrofizioterapice (duşuri calde, relaxare în

bazine cu apă caldă), oxigenarea (în camere special amenajate, în care se

inhalează aer îmbogăţit cu O 2), relaxarea în saună, utilizarea

susţinătoarelor de efort, alimentaţia adecvată, vitaminizarea, somnul şi

regimul riguros de viaţă.

4.1.3. Aparatura şi echipamentul de specialitate se pot

diferenţia, în funcţie de scop:

• aparatură componentă a practicării sporturilor (aparatele de

gimnastică, mingile în jocurile sportivi, schiurile, saltelele, prăjina,

ambarcaţiunile în canotaj, caiac-canoe, halterele etc.);

• aparatură pentru perfecţionarea tehnicii, numită şi "aparatura

specială şi îngrăditori de mişcare" (manechinele la lupte, lonjele în

57

gimnastică, bacul în sporturile nautice, groapa cu bureţi, bazinul cu "apă

moale" la săriturile în apă, aparatul de aruncat mingi la tenis etc);

• aparatură de protecţie cu rol de a ajuta sportivii să suporte

anumite şocuri impuse de conţinutul sportului respectiv, casca la ciclism,

schi, mănuşile, genuncherele, saltelele în gimnastică, echipamentul

jucătorilor de hochei etc.

• aparatura de tip trenajoare - simulatoare. Trenajoarele

asigură dezvoltarea calităţilor motrice specifice ramurii de sport, în paralel

cu perfecţionarea tehnicii, iar simulatoarele creează posibilitatea pregătirii

tehnice şi fizice specifice în condiţii analoge probei respective.

4.2. Mijloacele Asociate:

4.2.1. Factorii naturali de călire implică expunerea raţională a

corpului la soare, în paralel cu practicarea exerciţiilor fizice în aer curat

şi cu folosirea diverselor procedee de fricţionări cu apă (I. Şiclovan,

1979).

4.2.2.Condiţiile de igienă implică preocupări ale

responsabililor (managerilor) privind crearea unui climat favorabil de

practicare a exerciţiilor fizice, în ceea ce priveşte: igiena sălilor de

educaţie fizică, dotarea acestora cu duşuri, instalaţii de aerisire şi iluminat

corespunzătoare etc.

58

4.2.3. Mijloacele ce aparţin altor laturi ale educaţiei şi sunt

folosite ori de câte ori se consideră că acestea sunt necesare în realizarea

obiectivelor educaţiei fizice şi sportului. Aceste mijloace pregătesc

subiecţii din punct de vedere cognitiv, afectiv, moral, estetic etc.

5. Sistemul românesc de educaţie fizică şi sport

Generalităţi privind noţiunea de sistem

Sistemul social - constituit din subsisteme:

- economice;

- ştiinţifice;

- culturale;

- militare;

- de învăţământ etc.

La acestea, având în vedere domeniul nostru de activitate, putem

adăuga şi pe acela al educaţiei fizice şi sportului.

Eventualele disfuncţionalităţi într-unul sau altul din aceste

subsisteme creează disfunţionalităţi în întreg sistemul social.

Noţiunea de sistem cuprinde totalitatea instituţiilor, organizaţiilor,

structurilor administrative etc., ce se găsesc într-un anume timp dat într-un

59

teritoriu bine determinat, care interacţionează, şi se află într-o relaţie de

interdependenţă cu scopul de a realiza obiective comune impuse de

comanda socială. Tocmai de aceea, aceste sisteme sunt deschise, dinamice

şi complexe. Ele recepţionează, prelucrează şi transferă informaţie având

capacitatea de reglare şi autoreglare şi de adaptare la cerinţele impuse de

societate în cadrul căruia funcţionează, de ideologia acesteia.

Elementele componente ale unui sistem:

1. concepţia sistemului social care este determinată de

caracteristicile sociale, economice, politice şi culturale ale diferitelor state,

de tradiţiile şi aspiraţiile popoarelor respective; de aici derivă

fundamentarea din punct de vedere teoretic, fondul de idei ce stau la baza

organizării, desfăşurării şi finalităţii activităţilor;

2. forţele organizatorice şi cadrul social, nivelul de civilizaţie

existent (raportat la cerinţele internaţionale, globale sau zonale), privite ca

etalon a nivelului de dezvoltare a ţării respective.

3. mijloacele şi formele de organizare şi funcţionare care să le

asigure eficienţa şi integrarea într-un sistem social.

Având în vedere teoria sistemelor, un sistem are componente:

- materiale (numărul componentelor şi calitatea lor);

- structurale (relaţiile dintre componente);

60

- funcţionale (reacţia la solicitările externe şi interne);

- conceptuale (de natură ideologică).

5.1. Caracteristicile sistemului românesc de educaţie

fizică şi sport

În vederea stabilirii unui model prospectiv ideal pentru toate

categoriile de cetăţeni din ţara noastră, sistemul românesc de educaţie fizică

şi sport are stabilite scopurile, finalităţile, obiectivele finale şi intermediare

ale sistemului integral şi al fiecărui subsistem al său. Acestea au la bază

elemente ca tradiţiile practicării educaţiei fizice şi sportului în

România, respectarea drepturilor tuturor cetăţenilor indiferent vârstă,

profesie, sex, rasă, cult religios, nevoi speciale etc., privind practicarea

educaţiei fizice şi sportului

Respectând ideologiile societăţilor democrate, în România,

educaţia fizică şi sportul sunt activităţi garantate de către stat.

Pentru a realiza obiectivele sistemului au fost desemnate

instituţiile, organismele, organizaţiile (guvernamentale sau

neguvernamentale) cu atribuţii şi funcţii precise, bine stabilite.

Nivelul calitativ al sistemului este determinat de buna funcţionare

întregului sistem de relaţii a elementelor de structură.

Întreg sistemul funcţionează având la bază cadrul legislativ,

actele normative în vigoare, precizându-se statutul şi rolul instituţiilor şi

61

organizaţiilor cuprinse, precum şi a specialiştilor ce acţionează în cadrul

său.

Legea educaţiei fizice şi sportului precizează poziţia fiecărui

subsistem (minister, federaţii, cluburi, asociaţii, organizaţii), atribuţiile de

comandă, control şi execuţie, precum şi atribuţiile fiecărui subsistem în

contextul general social.

Sursele de finanţare pentru funcţionarea sistemului de educaţie

fizică şi sport provin, în mare parte, de la bugetul, prin finanţare de la

organizaţii neguvernamentale sau alte surse atrase (sponsorizări, donaţii,

etc). De elasticitatea sistemului de finanţare şi, mai ales, de managementul

specific consumării fondurilor, depinde buna funcţionare a sistemului de

educaţie fizică şi sport.

Activitatea de educaţie fizică şi sport din România se desfăşoară sub

îndrumarea profesorilor de educaţie fizică şi sport, antrenorilor,

instructorilor ce îşi desfăşoară activitatea în şcoli, facultăţi şi cluburi

sportive. Cerinţele superioare a desfăşurării activităţilor din sistem impun o

categorie aparte de specialişti ca: medicii, psihologii, fizioterapeuţii,

cercetătorii etc.

Baza materială, patrimoniul de care dispune sistemul de

educaţie fizică şi sport aflate în subordinea A.N.S., a altor departamente

(învăţământ, apărare, transporturi etc), a administraţiilor locale sau în

proprietate particulară trebuie să fie întreţinute şi dotate corespunzător, să

62

asigure condiţii bune pentru practicarea exerciţiilor fizice şi securitatea

participanţilor (sportivi, public). Acesta poate fi concesionat sau închiriat cu

condiţia menţinerii destinaţiei sportive a acestuia

5.2. Principiile de organizare a sistemului de educaţie fizică şi

sport

1. Asigurarea practicării continue şi simultane a exerciţiilor

fizice la nivelul tuturor subsistemelor sale;

2. Oferta sistemului trebuie să asigure forme de organizare care să

ofere posibilitatea fiecărui cetăţean să practice activităţile de educaţie fizică

şi sport după posibilităţi şi aptitudini, după preferinţe şi opţiuni în funcţie de

particularităţile individuale;

3. Asigurarea unei legături eficiente între educaţia fizică şi sportul

şcolar, zonele geografice ce se pretează depistării a copiilor cu aptitudini

superioare, sportul de performanţă ce cuprinde tineri şi adulţi şi sportul

pentru toţi care cuprinde populaţia cu motivaţie pentru valorile individuale şi

sociale ale sportului.

4. În vederea creşterii eficienţei, a ordinii şi funcţionalităţii

superioare a sistemului de educaţie fizică şi sport este imperios necesară

asigurarea unităţii conducerii, îndrumării, răspunderii şi competentei

profesionale a mişcării sportive.

63

5. Valorificarea maximă a bazei materiale existente, modernizarea

acesteia acolo unde este cazul, construirea de noi baze sportive şi

valorificarea superioară a resurselor organizatorice.

6. Componentele procesului instructiv-educativ de educaţie fizică

Componentele corespund modelului fiecărui subsistem de educaţie

fizică, sunt finalităţi ale procesului instructiv-educativ. Nivelul lor oferă

imaginea muncii specialistului.

Aceste componente sunt:

-cunoştinţele teoretice de specialitate;

-indicii morfo-funcţionali ai organismului;

-calităţile motrice;

-deprinderile şi priceperile motrice;

-elementele de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţiei generale.

6.1. Cunoştinţele de specialitate:

-sunt de natură teoretică;

64

-pentru transmiterea lor se prevăd lecţii teoretice sau se transmit în

timpul procesului de instruire, pe cale verbală sau intuitivă;

-au rol în conştientizarea elevilor;

-se referă la întreaga sferă de practicare a exerciţiilor fizice;

-ajută la formarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor şi

priceperilor motrice şi la dezvoltarea calităţilor motrice.

6.2. Indicii morfo-funcţionali:

-în procesul instructiv-educativ se urmăreşte dezvoltarea unor

indici superiori şi armonioşi atât pe plan somatic cât şi funcţional respectînd

particularităţile de vârstă şi sex ale indivizilor;

-nivelul lor sunt detereminaţi genetic;

-nivelul lor condiţionează capacitatea de muncă, randamentul

oamenilor în viaţa de zi cu zi;

-constituie fondul biologic de bază pentru dezvoltarea calităţilor

motrice şi formarea priceperilor şi deprinderilor motrice;

-aceşti indici se îmbunătăţesc atât prin practicarea exerciţiilor

fizice ca activitate independentă cât şi în urma practicării lor sistematice în

cadrul lecţiilor de educaţie fizică şcolară.

65

6.3. Calităţile motrice

„Calităţile motrice sunt însuşiri foarte importante ale organismului,

materializate în posibilitatea acestuia de a executa acţiuni motrice care

pretind într-o măsură mai mare sau mai mică, forţă, rezistenţă, viteză,

îndemânare” (Gh. Mitra, Al. Mogoş).

Întreaga varietate de acte, acţiuni şi activităţi motrice efectuate de

om dea-lungul vieţii, în domenii varia, se efectuează în concordanţă cu

gradul de dezvoltare al calităţilor motrice

Calităţile motrice - viteza, îndemânarea, forţa, rezistenţa,

mobilitatea – supleţea - elasticitatea - fac parte, alături de deprinderile şi

priceperile motrice, din sfera capacităţilor motrice.

Acţiunea motrică simplă sau complexă, este rezultatul multiplelor

forme de combinare a calităţilor motrice cu elemente de tehnică.

Indicii de dezvoltare a forţei, vitezei, îndemânării, rezistenţei,

supleţei, nu condiţionează numai efectuarea deprinderilor de mişcare, ci şi

valorificarea maximă a acestora.

Ţinând seama de legăturile indisolubile dintre calităţile motrice şi

priceperile şi deprinderile de mişcare, este necesar ca dezvoltarea acestora să

fie făcută diferenţiat în concordanţă cu cerinţele specifice ale aplicării

deprinderilor motrice în diferitele activităţi practice.

66

Calităţilor motrice favorizează creşterea capacităţii de efort a

organismului.

Ele se dezvoltă în mod individual, de la naştere şi până la moarte,

fiind determinate de sex, vârstă, ereditate, componente genetice, experienţa

motrică anterioară, mediul geografic natural şi de factori sociali.

Dezvoltarea lor favorizează creşterea capacităţii de efort a

organismului, adaptarea organelor, funcţiilor şi sistemelor la un nivel

superior de solicitare.

Parametri proprii fiecărei calităţi motrice în parte:

- viteză - repeziciunea mişcărilor

- îndemânare - complexitatea şi precizia acţiunii

- rezistenţă - durata acţiunii

- forţă – încărcătura

- supleţe-gradul de mobilitate.

Modalităţi de acţionare pentru dezvoltarea calităţilor motrice:

1. folosirea deprinderilor şi priceperilor motrice de bază şi a celor

specifice cu modificarea determinantei lor. Elementele care modifică

dominanta sunt:

- ritmul sau tempoul de executare al mişcării;

- amplitudinea mişcării;

- greutatea şi dimensiunile obiectelor, dimensiunile terenului;

- numărul de repetări, durata execuţiei;

67

- durata pauzelor dintre repetări;

- procedeele metodice utilizate.

2. folosirea metodelor, procedeelor şi mijloacelor specifice de

dezvoltare a calităţilor motrice:

- să se selecţioneze pentru fiecare calitate motrică în parte

metodele, procedeele sau mijloacele cele mai eficiente, optime în raport cu

particularităţile de vârstă, sex, grad de pregătire, etc.

Nu există limită inferioară de vârstă pentru dezvoltarea lor ci

numai metode şi mijloace adecvate, precum şi perioade de dezvoltare mai

intensă, de relativă stagnare sau de regres.

6.3.1. Viteza

În accepţiunea cea mai largă, se referă la rapiditatea cu care o

mişcare sau un act motric este executat în unitatea de timp. Viteza este

determinată de lungimea distanţei parcurse în timp sau prin timpul de

efectuare a unei mişcări; se apreciază în m / sec sau numai în unităţi de timp.

Ceea ce este specific corpului omenesc este faptul că viteza se modifică

frecvent, în prea puţine cazuri corpul omenesc putând efectua o mişcare cu

viteză uniformă. De cele mai multe ori, viteza este asociată cu alte calităţi

motrice ca forţa şi rezistenţa, dar şi cu tempoul şi ritmul mişcărilor.

Tempoul mişcărilor reprezintă densitatea mişcărilor pe unitatea de

timp şi depinde de masa corpului sau segmentelor corpului aflate în mişcare

68

şi de momentele de inerţie; cu ajutorul tempoului se poate stabili intensitatea

efortului şi gradul de solicitare a organismului.

Ritmul mişcării defineşte efectuarea unui efort în timp şi spaţiu,

precum şi raportul dintre aceste două mărimi; are caracteristică principală

periodicitatea repetării fenomenului, succesiunea intervalelor de timp şi

accentele rezultate din desfăşurarea lui.

Viteza este determinată de factori biologici, morfologici,

funcţionali, biochimici, metabolici şi psihologici, dintre aceştia cei mai

importanţi fiind:

- mobilitatea desfăşurării proceselor nervoase (excitaţia şi

inhibiţia);

- viteza de conducere a influxului nervos (aferent şi eferent) prin

reţeaua nervoasă;

- viteza de răspuns a muşchiului în urma excitaţiei nervoase;

- forţa muşchiului ce intră în contracţie;

- lungimea segmentelor angrenate în activitate, mobilitatea

articulară şi elasticitatea musculară;

- capacitatea de coordonare a grupelor musculare;

- tipul fibrei din care este alcătuit muşchiul (albe sau roşii);

- bogăţia de compuşi macroergici (CP, ATP).

Procesul educării vitezei este complex şi de aceea trebuiesc

îndeplinite anumite condiţii:

69

- tehnica execuţiei mişcărilor să fie foarte bine însuşită;

- pe toată durata execuţiei viteza să fie constantă; deci durata

execuţiei va fi optimă ;

- pauzele dintre repetarea mişcărilor vor fi suficient de lungi pentru

a asigura revenirea optimă a organismului; o mişcare se va relua numai în

condiţiile în care organismul este odihnit. Astfel, putem spune că:

- viteza nu se dezvoltă în mod linear, în paralel cu perioadele de

creştere; în mod diferenţiat, în funcţie sex şi de perioada de creştere,

întâlnim perioade de stagnare sau de accelerare;

- dezvoltarea vitezei este puternic influenţată genetic;

- fetele sunt cele care ajung mai repede la valori maxime ale vitezei

de deplasare, în timp ce la băieţi se observă o mai rapidă dezvoltare a vitezei

de reacţie; în toate formele de manifestare, până în perioada pubertară nu se

observă accelerări sau stagnări; acestea ies în evidenţă după perioada

pubertară, mai ales la fete ; după această perioadă de creştere, viteza pură nu

se mai poate dezvolta sub nici o formă de manifestare a sa; ceea ce se

dezvoltă este aceea calitate care se combină cel mai mult cu viteza, respectiv

forţa, rezistenţa sau îndemânarea.

Forme de manifestare:

1. Viteza de reacţie - timpul reacţiei motrice

- elemente componente: apariţia excitaţiei în receptor, transmiterea

excitaţiei pe căile aferente, analiza semnalului în centrii nervoşi (durata cea

70

mai mare), transmiterea comenzii efectoare, excitarea muşchiului care

răspunde printr-o contracţie;

Reacţiile pot fi:

- simple – răspunsul este dat sub forma unei mişcări dinainte

cunoscute şi care apare spontan;

- complexe – se manifestă în cadrul jocurilor bilaterale sau în acele

sporturi unde răspunsul dat este în funcţie de acţiunea partenerilor,

coechipierilor sau „adversarilor”;

2. Viteza de execuţie - viteza propriu-zisă a mişcărilor

- reprezintă timpul consumat de la începerea efectuării unui act,

sau a unei acţiuni motrice până la terminarea acestora;

- se referă la mişcări „singulare”;

- pentru fi eficientă, tehnica mişcărilor trebuie însuşită în mod

corespunzător iar încărcătura efortului trebuie să fie adecvată;

- de asemenea, trebuie asigurat un raport optim între forţă şi viteză.

3. Viteza de repetiţie - frecvenţa mişcărilor

- este o variată a vitezei de execuţie; mişcările (aceleaşi) se

efectuează într-o unitate sau interval de timp dinainte stabilite;

- vizează frecvenţa unei mişcări.

4. Viteza de deplasare

- este tot o variată a vitezei de execuţie – când se pune problema

parcurgerii, prin alergare, a unui spaţiu prestabilit sau a unei distanţe contra

71

timp – sau a vitezei de repetiţie – în momentul în care trebuie parcursă o

distanţă într-o unitate de timp prestabilită; este vorba despre frecvenţa

mişcărilor omului;

- această formă de manifestare a vitezei o întâlnim cadrul

mişcărilor ciclice.

5. Viteza de accelerare -variantă a vitezei de repetiţie

- reprezintă acea capacitate de accelerare a individului de a atinge

cât mai rapid o viteză maximă;

- depinde de:

- forţa segmentelor angrenate în efort;

- lungimea pasului;

- mobilitateaa articulară;

- elasticitatea musculară.

6. Viteza în regimul altor calităţi motrice:

- viteza în regim de rezistenţă (variantă a vitezei de repetiţie);

- viteza explozivă (detenta)-variantă a acelei de execuţie;

- viteza de decizie-variantă a celei de reacţie şi execuţie.

Procedee şi orientări metodice pentru dezvoltarea vitezei:

1. executarea unor acţiuni motrice în tempouri maxime în condiţii

normale;

2. efectuarea unor acţiuni motrice cu intensitate supramaximală în

condiţii uşurate;

72

3. efectuarea unor acţiuni motrice cu intensitate submaximală în

condiţii îngreuiate;

4. executarea unor acţiuni motrice în tempouri alternative,

submaximale şi maximale, stabilite de factori externi.

Metoda cea mai des folosită este cea a repetărilor.

6.3.2. Îndemânarea

Calitate motrică complexă - implică participarea segmentelor

nervoase superioare în efectuarea oricărui act, acţiune sau activitate motrică;

- prin implicarea acestora se obţine o mai bună coordonare a

segmentelor sau a corpului în întregime, echilibru, precizie a mişcărilor,

orientare spaţio – temporală, amplitudinea mişcărilor, ambidextrie etc., cu

scopul de a obţine procese de reglare motrică bazate pe eficienţă maximă şi

consum minim de energie.

Îndemânarea implică calităţi psihomotrice, care determină

capacitatea individului de a învăţa rapid mişcări noi, adaptarea sa la condiţii

variate, diferite, impuse de natura mereu schimbătoare a activităţilor.

Caracteristicile activităţilor scot în evidenţă trei forme de

manifestare a îndemânării:

- generală, în care efectuarea tuturor actelor sau acţiunilor motrice

presupune existenţa, într-o măsură mai mare sau mai mică, a acestei forme

de îndemânare;

73

- specifică - este rezultatul unei anume specializări într-o anume

activitate;

- în regimul altor calităţi motrice, când se poate combina eficient

cu alte calităţi motrice, rezultând mărirea ariei de activitate în domenii

diferite.

Factorii care condiţionează îndemânarea ţin de particularităţile

bio-psihologice ale individului; dintre acestea amintim:

- nivelul de coordonare a sistemului nervos şi plasticitatea scoarţei

cerebrale;

- calitatea transmiterii impulsului nervos şi a inervaţiei musculare;

- capacitatea analizatorilor de a capta informaţia şi de a realiza

sinteza aferentă pentru analiza situaţiei;

- capacitatea de anticipare rapidă, ce are la bază experienţa

anterioară a individului;

- volumul şi complexitatea deprinderilor motrice pe care le posedă

fiecare individ în parte;

- nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice.

Componentele îndemânării

• Capacităţi de coordonare

• Capacitatea de diferenţiere spaţio-temporară

• Capacitatea ritmică

• Capacitatea de echilibru

74

• Capacitatea de învăţare motorie

• Capacitatea de orientare spaţială

• Capacitatea de conducere a mişcărilor

• Capacitatea de adaptare şi readaptare motrică

• Capacitatea de diferenţiere a mişcărilor etc.

Importanţă:

1.influenţează în mare măsură învăţarea şi perfecţionarea actelor

motrice noi şi stabilitatea acestora în timp;

2.favorizează efectuarea eficientă a actelor motrice în condiţii

variate;

3.determină efectuarea mişcărilor în condiţii optime de ritm şi

tempo;

4.favorizează valorificarea superioară a celorlalte calităţi motrice;

5.favorizează restructurarea mişcărilor în fazele antrenamentului

de înaltă performanţă şi în perfecţionarea deprinderilor motrice de bază

şi aplicative.

Măsuri şi indicaţii metodice pentru dezvoltare / educare

- accentul în instruire va fi pus pe stăpânirea unui număr cât mai

mare de deprinderi motrice;

- un grad de dificultate sporit al exerciţiilor în ce priveşte

coordonarea, chiar în stadiile iniţiale ale instruirii;

75

- pe măsură ce subiectul se obişnuieşte şi execută cu mare uşurinţă

un exerciţiu, se va mări dificultatea acestuia sporind exigenţele (cerinţele)

faţă de:

1. precizia mişcărilor;

2. coordonarea integrală a mişcării şi între componentele

acesteia;

3. spontaneitatea schimbării situaţiei;

- vor fi evitate exerciţiile care provoacă crisparea subiecţilor;

- sistemele de acţionare vor fi programate la începutul lecţiei de

antrenament sau de educaţie fizică;

- intervale de odihnă suficient de mari între exerciţii → refacerea

completă a capacităţii de efort (intervale optime);

- volumul de lucru / lecţie va fi mic;

- numărul mare de lecţii cu teme specifice;

- perioadele favorabile:

- copilăria

- pubertatea

- adolescenţa.

Procedee metodice pentru dezvoltare / educare

• Folosirea unor poziţii de plecare neobişnuite pentru

efectuarea exerciţiilor;

76

• Efectuarea exerciţiilor cu segmentul neîndemânatic (braţ.

picior etc.);

• Schimbarea tempoului şi a sistemului de execuţie;

• Limitarea spaţiului în care se efectuează exerciţiul;

• Efectuarea procedeelor tehnice şi a înlănţuirilor acestora cu

restricţii;

• Schimbarea procedeelor de execuţie;

• Efectuarea exerciţiilor prin creşterea complexităţii acestora

(introducerea unor mişcări suplimentare);

• Folosirea unor întâlniri cu adversari diferiţi ca valoare şi

nivel de pregătire;

• Efectuarea exerciţiilor în condiţii variate de mediu, cu

materiale diferite, la aparate, instalaţii şi simulatoare;

• efectuarea acţiunilor motrice în condiţii relativ constante;

• executarea acţiunilor motrice în condiţii îngreuiate

(micşorarea suprafeţei de sprijin, micşorarea spaţiului de lucru, execuţia cu

segmentul neîndemânatic, execuţii asimetrice);

• efectuarea actelor motrice în condiţii variabile, schimbătoare

(aer liber, interior, suprafeţe mici şi mari, la şes sau altitudine, pe zgură,

iarbă, pardoseală, parchet, ciment, pe frig, căldură, etc.).

6.3.3. Forţa

77

- reprezintă acea capacitate a organismului uman prin care o

rezistenţă externă sau internă este învinsă cu ajutorul contracţiei uneia sau a

mai multor grupe musculare.

Dacă prin forţă muşchiul este capabil să se contracte într-un anume

mod, şi într-o anume cantitate, puterea reprezintă modul exploziv de

declanşare a acestor contracţii într-o unitate de timp.

Factori de condiţionare:

Factorii interni:

- vârsta;

- sexul;

- tipul constituţional;

- nivelul dezvoltării aparatului locomotor;

- nivelul de activitate a sistemului nervos, a proceselor

nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia);

- coordonarea impulsurilor nervoase trimise spre diferite grupe

musculare;

- numărul, compoziţia şi tipul de fibre musculare ce intră în

contracţie;

- modul de desfăşurare a proceselor biologice;

- grosimea muşchilor;

- calitatea proceselor metabolice şi a surselor energetice

existente la nivelul muşchilor;

78

- experienţa motrică personală.

Factorii externi:

- aparţin mediului ambiant: temperatura, umiditatea aerului,

altitudinea, radiaţiile solare, relieful, sezonalitatea anotimpuală, ritmul diurn

etc.

- aspecte care au în vedere creşterea artificială a forţei;

administrarea de substanţe chimice, gen “susţinătoare de efort” de tipul

steroizilor anabolizanţi, substanţe doping ce măresc artificial capacitatea

organismului la efort etc.

Alţi factori de condiţionare:

- factorii psihici (motivaţia, atenţia, emoţiile etc.);

- durata de contracţie a fibrelor musculare;

- valoarea unghiulară a segmentelor implicate în acţiune;

- nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice.

Forme de manifestare:

- în funcţie de numărul muşchilor ce participă în contracţie forţa

poate fi:

- generală – „rezistenţa” va fi învinsă de acţiunea principalelor

grupe musculare;

- specifică (specială) - doar un număr restrâns de grupe musculare

participă în contracţie.

- în combinaţie cu celelalte calităţi motrice:

79

- forţă în regim de viteză (detentă);

- forţa în regim de rezistenţă;

- forţa în regim de îndemânare.

În funcţie de caracterul contracţiei, forţa se poate clasifica în:

- forţă izometrică (statică), atunci când prin contracţie nu se

modifică lungimea fibrelor musculare ce iau parte la efort;

- forţă izotonică (dinamică), când prin contracţie se modifică

lungimea fibrelor aflate în efort; dacă fibrele se scurtează prin intrarea în

acţiune a fibrelor muşchilor agonişti, vorbim despre o forţă de tip

„învingere”; dacă fibrele se alungesc prin acţiunea muşchilor antagonişti

avem de-a face cu o forţă de tip „cedare”;

- forţă mixtă - în acest caz cele două tipuri de forţe (statică şi

dinamică) se combină în diferite alternanţe, în funcţie de natura efortului.

În relaţie cu puterea individuală şi în funcţie de capacitatea de

efort, forţa se clasifică în:

- absolută (maximă) - ea creşte odată cu creşterea greutăţii

corporale;

- relativă - reprezintă raportul dintre forţa absolută şi greutatea

corpului.

Forţa creşte în paralel cu creşterea organismului, ajungând la

maturitate în perioada cuprinsă între 20 şi 30 de ani; după această perioadă

forţa nu se pierde decât în mică măsură; astfel, un individ în vârstă de 65 ani

80

are o forţă ce reprezintă 80 % din forţa indivizilor cuprinşi în grupa de

vârstă 20-30 ani. În cazul femeilor, forţa cea mai mare se manifestă în

perioada cuprinsă între 16-30 ani.

Procedee metodice pentru dezvoltare / educare

• metoda halterofilului (cu greutăţi);

• contracţia izometrică;

• metoda eforturilor repetate (învingerea îngreuierilor

maximale cu număr maxim de repetări, folosirea îngreuierilor maxime si

apropiate de cele maxime, utilizarea eforturilor izometrice si execuţia

exerciţiilor cu viteză maximă);

• metoda power training;

• contracţia izotonică;

• metoda în „circuit”;

Clasificarea circuitului:

- după numărul de exerciţii:

- scurt: 4-5 exerciţii;

- mediu: 6-8 exerciţii;

- lung: 9-12 exerciţii.

- după felul exerciţiilor şi gradul de solicitare:

- uşor (11-20% din posibilităţile maxime);

- mediu (30-40% din posibilităţile maxime);

- greu (peste 50% din posibilităţile maxime).

81

- după formele de lucru:

- de durată;

- cu intervale (extensiv şi intensiv);

- cu repetări.

- variante ale circuitului cu intervale:

- 30sec. activitate-30 sec. pauză;

- 30sec. activitate-25 sec. pauză;

- 30sec. activitate-10 sec. pauză;

- 30 sec. activitate-15 sec. pauză;

- 30sec. activitate-25 sec. pauză.

6.3.4. Rezistenţa

Zatiorski arată că rezistenţa este „capacitatea de a efectua timp

îndelungat o activitate oarecare, fără a reduce eficacitatea ei”;

D. Harre: „capacitatea organismului de a efectua eforturi de

intensitate mare un timp mai îndelungat”;

N. G. Ozolin „capacitatea de a face faţă oboselii”;

A. Demeter „menţinerea capacităţii de lucru în timpul unor

eforturi de lungă durată, prin învingerea fenomenului de oboseală şi printr-

un tempo ridicat al restabilirii organismului după o activitate obositoare”;

C. Florescu şi colaboratorii: „timpul limită în cursul căruia poate fi

continuat un efort de o anumită intensitate”.

82

Factorii care determină rezistenţa:

- durata efortului;

- eficacitatea acţiunii motrice;

- refacerea organismului după efort.

Factori de condiţionare

1. Posibilităţile sistemelor cardiovascular, respirator,

muscular şi ale celorlalte funcţii ale organismului care susţin efortul;

2. Calitate metabolismului şi a resurselor energetice;

3. Nivelul la care sistemul nervos central realizează

coordonarea activităţii aparatului locomotor şi a funcţiilor vegetative, a

acţiunii musculaturii antagoniste şi agoniste, alternanţa în contracţie a

fibrelor musculare, coordonarea respiraţiei cu circulaţia;

4. Calitatea proceselor volitive cu ajutorul cărora se poate

susţine sau relua un efort sau dimpotrivă, abandonarea efectuării efortului;

5. Relaţia dintre pauză şi efort în cadrul ramurilor şi probelor

sportive care se desfăşoară cu alternarea intensităţii efortului.

• capacitatea sistemelor

- cardiovascular;

- respirator;

- musculo-osteo-articular

• tipul fibrelor musculare implicate în activitate:

- fibrele albe → viteza

83

- fibrele roşii (90 %) → absorbţia maximă de oxigen

(slow twitch);

• parametrii cardiovasculari:

- minut-volumul cardiac;

- elasticitatea vasculară;

- reglarea periferică la nivelul capilarelor;

• procesele nervoase fundamentale:

- excitaţia

- inhibiţia;

• resursele energetice ale organismului, calitatea

metabolismului;

- fosfaţii macroergici,

- glicogenul,

- trigliceridele.

• Coordonarea:

- aparat locomotor / funcţii vegetative;

- muşchii antagonişti / agonişti;

- alternanţa în contracţie a fibrelor musculare;

- respiraţiei cu circulaţia;

- calitatea proceselor volitive;

- relaţia pauză / efort.

Oboseala - Principalul factor limitativ

84

- oboseala - scăderea temporară a capacităţii de lucru a

organismului, prin creşterea dificultăţilor sau prin imposibilitatea de a

continua efortul dat cu aceiaşi intensitate, în acelaşi ritm, cu aceiaşi

amplitudine, precizie şi randament.

Oboseala este cauzată de:

- slaba adaptare la efort a organismului

- diminuare a activităţii centrilor nervoşi superiori care

coordonează capacitatea de lucru a muşchilor şi în special a funcţiilor

circulatorii şi respiratorii.

- oboseala este factorul hotărâtor de adaptare a organismului la

efort şi de dezvoltare a rezistenţei pentru că după cum arată V. S. Farfel

„numai efortul efectuat până la oboseală şi încercările de a o învinge pot

grăbi procesul de dezvoltare a rezistenţei”.

Forme de manifestare

Rezistenţa aerobă - acoperirea consumului energetic se obţine din

arderile realizate în prezenţa oxigenului din muşchi, chiar în timpul mişcării.

Rezistenţa anaerobă - capacitatea organismului de a efectua

eforturi cu intensităţi mari, în care se acumulează „o datorie de oxigen” la

nivelul muşchiului, asigurarea substanţelor energetice necesare nu se mai

face prin oxidare (cu prezenţa oxigenului), ci prin glicoză (degradarea

anaerobă a glucozei). Ea este caracteristica eforturilor cu intensităţi mari, cu

durata de circa 1 minut (A. DEMETER) sau 1-3 minute (M. GEORGESCU).

85

Rezistenţa generală - capacitatea omului de a presta un efort fizic

prelungit cu participarea a peste 2/3 din masa musculară. Ea angrenează

intens în efort funcţiile vitale, iar cheltuielile energetice sunt foarte mari

(alergarea de durată, înot, jocuri sportive).

Rezistenţa specială - capacitatea organismului de a presta un efort

îndelungat, cu o intensitate medie, pe baza activităţii unor grupe şi lanţuri

musculare specializate în efortul dat.

Rezistenţa în regim de viteză - capacitatea omului de a efectua un

efort de durată a cărui intensitate este relativ crescută

Rezistenţa în regim de forţă - capacitatea de a realiza un efort

prelungit, cu purtarea, deplasarea, împingerea, tracţiunea unor greutăţi.

Rezistenţa în regim de îndemânare - capacitatea individului de a

depune un efort prelungit, în care actele motrice sunt complexe.

După natura eforturilor şi condiţiilor externe în care se desfăşoară

eforturile:

- rezistenţă neuropsihică (capacitatea de a efectua timp

îndelungat activităţi care solicită intens intelectul);

- rezistenţa senzorială (capacitatea de a efectua sarcini

prelungite în care se solicită intens organele de simţ);

- rezistenţa emoţională (capacitatea de activitate prelungită

în condiţii de stres emoţional deosebit);

86

- rezistenţa la temperaturi scăzute sau crescute (capacitatea

de a presta eforturi la valori ale temperaturii de 30–35˚ sau minus 15–0˚C);

- rezistenţa la altitudine (capacitatea organismului de a

presta eforturi prelungite în condiţii de scădere a concentraţiei de oxigen în

atmosferă).

Procedee metodice pentru dezvoltare / educare

a) Metode bazate pe variaţia volumului

1. Metoda eforturilor uniforme – continue;

2. Metoda eforturilor repetate.

b) Metode bazate pe variaţia intensităţii

1. Metoda eforturilor variabile;

2. Metoda eforturilor progresive.

c) Metode bazate pe variaţia volumului şi a intensităţii

1. Metoda antrenamentelor pe intervale.

a.1. Metoda eforturilor uniforme este specifică dezvoltării

rezistenţei generale, a capacităţii de efort aerob. Metoda se caracterizează

prin uniformitatea intensităţii efortului, prin continuitatea şi durata acestuia.

Elementul de progres îl constituie creşterea duratei efortului cu menţinerea

uniformităţii intensităţii.

a.2. Metoda eforturilor repetate are ca efect principal dezvoltarea

rezistenţei generale, a capacităţii aerobe. Ea constă din repetarea relativ

87

standard a aceluiaşi efort, parcurgerea repetată a unei anumite distanţe cu

aceeaşi viteză de deplasare.

b.1. Metoda eforturilor variabile se bazează pe modificarea vitezei

de parcurgere a unor porţiuni în cadrul alergărilor de durată. Se foloseşte o

gamă de intensităţi în cadrul aceleiaşi lecţii, fapt care determină solicitări

variabile ale funcţiilor organismului şi are ca urmare o adaptare multilaterală

la eforturi.

b.2. Metoda eforturilor progresive se referă la repetarea succesivă

a unor eforturi a căror intensitate creşte mereu şi se bazează în exclusivitate

pe variaţia în sens progresiv a intensităţii efortului. Metoda contribuie la

dezvoltarea rezistenţei specifice eforturilor de intensitate maximală.

c.1. Metoda antrenamentului pe intervale, cu intervale sau

fracţionat reprezintă o metodă de bază pentru dezvoltarea rezistenţei şi

reprezintă, prin excelenţă, o metodă de dezvoltare a capacităţii de efort

aerob, o metodă de dezvoltare a posibilităţii aparatului cardio vascular de a

transporta o cantitate cât mai mare de oxigen.

Elementul de progresie principal îl constituie creşterea numărului

de repetări a efortului cu revenirea frecvenţei cardiace la 120-130 bătăi în 90

secunde.

Caracteristica principală a metodei o constituie faptul că pauza

(intervalul) este incompletă, organismul nu este restabilit complet efortul

reluându-se în faza de supracompensare, organismului lucrând în datorie de

88

oxigen. Stimularea optimă a sistemului cardio-vascular se produce în timpul

intervalului de odihnă, când volumul de sânge pompat de inimă la o pulsaţie

este maxim.

Ca efecte pozitive ale antrenamentului pe intervale pot fi

menţionate următoarele:

- permite adoptarea unui program mai precis, mai ştiinţific pentru

dezvoltarea cu precădere a rezistenţei, indiferent de mijloacele folosite;

- înlătură monotonia unor acţiuni motrice de durată, elevii fiind

conştientizaţi şi devenind activi în determinarea frecvenţei cardiace, în

adaptarea duratei şi intensităţii efortului la cerinţele precise;

- se poate folosi pe orice teren, fără amenajări speciale;

- îmbunătăţeşte vizibil şi repede funcţia cardio-vasculară

favorizând mărirea capacităţii de refacere a organismului după efort;

- dezvoltă rezistenţa psihică împotriva oboselii şi măreşte puterea

de concentrare şi voinţa.

Reguli de bază pentru dezvoltarea rezistenţei:

1. Continuitatea

2. Variaţia volumului efortului

3. Creşterea continuă a duratei activităţii sau a distanţei

4. Aprecierea continuă a progreselor

Bazele fiziologice şi biochimice ale rezistenţei

89

Consumul maxim de oxigen - parametrul fiziologic principal al

capacităţii de efort în probele de rezistenţă aerobă . Depinde de două

categorii de factori:

1. factori dimensionali – mărimea organelor care compun

sistemul de captare şi transport al oxigenului, reprezentaţi de:

- dimensiunile plămânilor (reflectate de capacitatea vitală,

capacitatea pulmonară totală şi capacitatea reziduală funcţională);

- dimensiunile sistemului cardio-vascular (volumul sanguin total,

hemoglobina totală şi procentuală, volumul cardiac).

2. capacităţile funcţionale reprezentate prin:

- debitul ventilator maxim sau capacitatea respiratorie maximă;

- volumul expirator maxim pe secundă;

- debitul cardiac;

- debitul sistolic;

- oxigen puls maxim.

6.3.5. Elasticitatea, supleţea şi mobilitatea

- capacitatea organismului de a efectua cu segmentele sale

acţiuni motrice cu diferite amplitudini.

Zaţiorschi şi Harre numesc această calitate a organismului

mobilitate, Ozolin o numeşte elasticitate sau supleţe.

Natura mişcărilor este determinată de:

90

- structura şi tipul articulaţiilor;

- elasticitatea ligamentelor, muşchilor şi tendoanelor;

- tonusul şi capacitatea de contracţie musculară;

- elasticitatea discurilor intervertebrale;

- capacitatea SNC de a coordona procesele neuromusculare;

- temperatura muşchilor şi caracteristicile mediului ambiant;

- predispoziţiile psihice ale subiecţilor;

- ereditate, sex, vârstă.

Forme de manifestare:

- generală;

- specială;

- activă;

- pasivă.

Procedee metodice pentru dezvoltare / educare

Metodica educării ei presupune favorizarea efectuării acţiunilor

motrice zilnice sau a diferitelor procedee tehnice cu uşurinţă, cursivitate,

expresivitate etc. Acesta presupune efectuarea alternativă a exerciţiilor de

relaxare cu cele de întindere, a celor de forţă cu cele de supleţe;

Pentru eficienţa dezvoltării acestei calităţi este nevoie de

ritmicitatea executării exerciţiilor.

Mijloace folosite:

- mişcări active:

91

- exerciţii libere şi cu sprijin;

- exerciţii cu şi fără îngreuiere;

- exerciţii statice;

- exerciţii cu partener, la aparate, pe aparate;

- elemente din gimnastica sportivă şi ritmică.

- mişcări pasive:

- exerciţii statice utilizând greutatea corpului sau alte

greutăţi;

- exerciţii cu ajutorul partenerului;

- exerciţii de relaxare

- seriile sunt de 8-10 repetări.

6.4. Deprinderile motrice

- componente care se formează, nu sunt însuşiri moştenite genetic;

- se învaţă;

- se consolidează;

- se perfecţionează;

- sunt finalităţi ale proceselor de educaţie fizică şi de

antrenament sportiv

- forme concrete de activitate motrică ce au la bază stereotipuri

dinamice realizate prin legături temporale în scoarţa cerebrală motorie.

92

Exerciţiul fizic, repetat în mod sistematic şi continuu, este

principalul excitant care contribuie la formarea legăturilor temporale, a

stereotipurilor dinamice, a reflexelor condiţionate.

Caracteristici:

- elemente ale activităţii voluntare a omului;

- odată consolidate se execută cu:

- Consum redus de energie;

- Stabilitate;

- Precizie

- Cursivitate

- Expresivitate

- Coordonare

- Uşurinţă

- Rapiditate

- Automatizare.

- în faze superioare de performanţă se ajunge la „măiestrie”

motrică , la ,,senzaţii complexe”: simţul porţii, mingii, tempoului;

- se perfecţionează treptat (în perioadă relativ îndelungată de

timp) şi neuniform;

- ireversibile - mişcările componente se înlănţuiesc într-un

singur sens

93

- inversarea unor operaţii formează noi deprinderi ce dau

naştere la stiluri tehnice;

- se „destramă” treptat dacă nu sunt consolidate prin repetări

multiple.

Etapele (fazele) formării

1. iniţierea în bazele tehnice de execuţie

Obiective:

- formarea unei reprezentări clare (explicaţie, demonstraţie);

- formarea ritmului general de execuţie cursivă;

- descompunerea - dacă este cazul - în elementele componente

şi exersarea analitică a acestora;

- preîntâmpinarea sau înlăturarea greşelilor tipice de execuţie.

2. fixarea / consolidarea

Obiective:

- formarea tehnicii de execuţie (coordonate optime)

- spaţiale

- temporale

- dinamice

- întărirea legăturilor temporale prin exersare in condiţii relativ

constante, standardizate;

- executarea în condiţii variate.

3. perfecţionare

94

Obiective:

- lărgirea variantelor de execuţie prin desăvârşirea execuţiei

mai multor procedee tehnice;

- exersarea în condiţii cît mai variate şi apropiate de cele

întâlnite în practică (mai ales în competiţii);

- includerea într-o înlănţuire de alte deprinderi şi executarea

acestor „combinaţii" cu uşurinţă, cursivitate şi eficienţă.

Tipuri (categorii)

I. în funcţie de „aria" de automatizare:

a. elementare - complet automatizate (caracter ciclic: mers,

alergare, înot, ciclism etc.);

b. complexe - parţial automatizate (sporturile aciclice: gimnastică,

sărituri, aruncări, box, lupte etc., jocuri sportive).

II. în funcţie de finalitatea folosirii :

a. de bază şi utilitar-aplicative: mers, alergare, săritură,

aruncare – prindere, respectiv:

- căţărarea şi escaladarea;

- tracţiunea şi împingerea;

-exerciţiile de echilibru;

-târârea;

-ridicarea, manevrarea, transportul obiectelor şi aparatelor.

95

b. specifice ramurilor şi probelor sportive - elementele şi

procedeele tehnice specifice.

III. în funcţie de nivelul participării sistemului nervos la

formarea şi valorificarea lor:

a. propriu-zise - repetări stereotipe, efectuate de un

număr foarte mare de ori (gimnastică, patinaj, sărituri de la platformă etc);

b. perceptiv-motrice - învăţarea este influenţată de

ambianţă (oină, tir cu talere, jocuri la copii)

c. inteligent-motrice - apare „adversarul" care este

pozitiv şi intensiv ( jocurile sportive, lupte, box, scrimă, judo etc).

Transferul / Interferenţa

- influenţă pozitivă → transfer

- influenţa negativă → interferenţă (transfer negativ).

Timpul pentru formare dependent de:

- experienţa motrică anterioară;

- nivelul indicilor morfo-funcţionali;

- nivelul calităţilor motrice;

- gradul lor de complexitate;

- motivaţia subiectului, executantului.

6.5. Priceperile motrice

96

- o fază de valorificare conştientă - în condiţii variabile,

diferite, neprevăzute etc - a sistemului de deprinderi motrice însuşite

anterior;

- deprinderile motrice cunoscute trebuie să fie selectate,

întrunite şi efectuate cursiv în raport de condiţii, obţinându-se o eficienţă

maximă.

Caracteristici:

- componente neautomatizate ale activităţii motrice voluntare;

- dependente de volumul de deprinderi motrice stăpânite de

fiecare individ uman (de experienţa motrică anterioară);

- exprimă măiestria practică în situaţii variabile;

- se consolidează prin folosirea metodelor şi orientărilor

metodologice active de instruire, mai ales, prin „problematizare”;

- se bazează pe / şi influenţează procesele cognitive (memorie,

imaginaţie, creativitate etc);

- nivelul de manifestare este condiţionat şi de plasticitatea

scoarţei cerebrale.

6.6. Elementele de conţinui ale celorlalte laturi ale educaţiei

generale

97

- sunt elemente în sistemul componentelor proceselor

instructiv-educative de educaţie fizică şi de antrenament sportiv ce

răspund necesităţii funcţiei educative;

- educaţia fizică, antrenamentul sportiv şi sportul contribuie la

dezvoltarea unor importante trăsături şi calităţi de natură intelectuală,

morală, estetică şi tehnico-productivă.

6.7. Componentele (parametrii) efortului

1. Volumul - cantitatea de lucru mecanic exprimat prin:

- număr de repetări;

- distanţe parcurse;

- kilograme ridicate etc.

Toate cele de mai sus sunt raportate la timp, de unde apare

noţiunea de „densitate” a efortului;

2. Intensitatea - gradul de solicitare a organismului, tăria

excitantului.

Se exprimă prin:

- procente faţă de posibilităţile maxime (%);

- tempou de execuţie (4/4—3/4 etc);

- număr de execuţii în unitatea de timp etc;

3. Complexitatea - modul concret de înlănţuire, de asociere, a

tuturor elementelor pe parcursul efectuării efortului (structură - pe fond de

98

volum şi intensitate - procese psihice solicitate etc). Complexitatea creşte

când apar „adversarii”!

Raportul între volum şi intensitate este invers proporţional, în

asigurarea acestui raport, mare rol au pauzele. Se recomandă:

- după efort maximal (90-100%) - pauză .3-5 min.

- după efort submaximal (75-85%) - pauză 1 min. 30 sec - 3

minute.

- după efort mediu (60-70%) - pauză 45 sec. - 2 min.

- după efort mic (40-55%) - fără pauză.

Componentele specifice trebuie să fie realizate printr-un sistem

didactic de exerciţii fizice. Acest sistem didactic, pentru a fi eficient trebuie

să îndeplinească următoarele condiţii:

- exerciţiile selecţionaţi să corespundă obiectivelor specifice;

- exerciţiile să corespundă posibilităţilor subiecţilor şi altor condiţii

(materiale, climaterice etc);

- sistemul de exerciţii să corespundă, ca mărime, volumului

(duratei) de timp avut la dispoziţie;

- exerciţiile să fie selecţionate în funcţie de eficienţa lor (să fie

selecţionate cele cu influenţă multilaterală, aplicativitate, caracter emoţional,

accesibilitate, valoare educativă etc).

6.8. Programa de Educaţie Fizică

99

Programa este un document oficial cu caracter obligatoriu ce

prevede conţinutul procesului instructiv-educativ la nivelul diferitelor

subsisteme ale educaţiei fizice.

Sunt elaborate de Ministerul de resort şi de Federaţiile de

specialitate, cu ajutorul unor comisii formate din cadre didactice şi,

respectiv, antrenori cu o bogată experienţă practică de „predare" şi cu un

nivel ridicat de gândire metodică.

Indiferent de subsistemul căreia i se adresează, Programa, din

punct de vedere structural, conţine următoarele capitole:

Obiectivele generale ale educaţiei fizice

Indicaţii de aplicare

Conţinutul procesului de instruire pentru fiecare componentă a

modelului de educaţie fizică:

- Capacitatea de organizare

- Dezvoltarea fizică armonioasă

- Calităţile motrice de bază

- Deprinderile şi priceperile motrice de bază şi utilitar-

aplicative

- Deprinderile şi priceperile motrica specifice unor probe şi

ramuri sportive

- Cunoştinţe teoretice de specialitate

Anexe

100

Caracteristici:

- asigură o bază unitară, multilaterală şi continuu ascendentă de

dezvoltare fizică şi perfecţionare motrică; este o îmbinare între caracterul

linear cu cel concentric al instruirii;

- precizează volumul concret al fiecărei componente a procesului

de instruire şi obiectivele urmărite, finalităţile propuse, pentru fiecare clasă

de elevi sau pentru fiecare stadiu de pregătire (copii, juniori, seniori) ;

- are conţinut diferenţiat pe clase;

- în ceea ce priveşte conţinutul instruirii, asigură tratarea

diferenţiată a subiecţilor;

- asigură pondere funcţiei formative a instruirii;

- are caracter dinamic - se modifică ciclic în funcţie de evoluţia

comenzii sociale.

7. Principiile de instruire în educaţie fizică şi antrenament

sportiv

Comanda socială impune obligatoriu ca activităţile desfăşurate în

cadrul practicării activităţilor de educaţie fizică şi sport să se efectueze în

concordanţă cu anumite cerinţe, norme, reguli, directive etc., care trebuie

respectate în totalitate deoarece au menirea de a orienta organizarea,

desfăşurarea şi finalizarea procesului instructiv-educativ.

101

Aceste cerinţe norme, reguli, directive sunt considerate „teze

fundamentale” sunt specifice procesului de instruire şi se numesc principii

de instruire sau didactice (uneori apar sub denumirea de principii de

învăţământ).

Principiile specifice educaţiei se numesc educative.

Principii de învăţământ le înglobează atât pe cele instructive cât şi

pe cele educative.

Educaţia, în general, are aceleaşi principii, se realizează

asemănător pentru toate activităţile umane.

Instruirea la educaţia fizică şi sport are foarte multe "diferenţe

specifice" şi tocmai de aceea, metodica educaţiei fizice şi sportului oferă

informaţii numai asupra principiilor de instruire din domeniu deoarece

activităţile specifice solicită, în primul rând, un proces de instruire adevărat.

Clasificarea principiilor:

A. principii de instruire

1 - participării conştiente şi active

2 - intuiţiei

3 - accesibilităţii

4 - sistematizării şi continuităţii

5 - legării instruirii de cerinţele activităţii practice

6 - însuşirii temeinice

102

B. principii de educaţie

1 - educării prin munca şi pentru muncă

2 - unităţii

3 - educarea prin şi pentru colectiv

4 - continuităţii şi consecvenţei masurilor educative

C. alte principii

1 - organizării şi desfăşurării cercetării ştiinţifice

2 - activităţilor personale, cotidiene.

7.1. Principiul participării conştiente şi active

Implică:

- participarea conştientă;

- participarea activă a subiecţilor;

- se adresează atât subiecţilor cât şi cadrelor didactice;

Cerinţe:

1. înţelegerea corectă şi aprofundată a obiectivelor specifice

procesului de practicare a exerciţiilor fizice; pentru practicarea EFS,

motivaţia trebuie să fie puternică şi corectă (cu respectarea normelor şi / sau

regulilor ce au în vedere dozarea efortului);

103

2. înţelegerea clară şi memorarea actelor şi acţiunilor motrice care

se învaţă

3. manifestarea unei atitudini responsabile a subiecţilor pentru

însuşirea materialului predat:

- „activismul”;

- conştiinciozitatea în execuţii;

- iniţiativă;

- autonomie în alegerea unei soluţii;

- capacitate de adaptare la propriile particularităţi.

4. formarea capacităţii subiecţilor de apreciere obiectivă a

propriului randament: a se evita supraaprecierea / subaprecierea activităţilor,

explicarea sau justificarea succeselor şi insucceselor trebuie să se facă având

la bază argumente obiective;

7.2. Principiul intuiţiei

- implică rolul pe care îl are primul sistem de semnalizare (treapta

senzorială) în cunoaşterea umană;

- este fundamental – la vârste mai mici rolul său este şi mai

important, implică treapta logică a cunoaşterii;

Intuiţia <=> o cunoaştere a realităţii cu ajutorul simţurilor,

analizatorilor, receptorilor organismului uman.

104

Intuiţia nu este sinonimă cu a ghici, a „nimeri” o soluţie optimă

pentru rezolvarea unor situaţii;

- presupune stimularea a cât mai multor analizatori, pentru a se

forma o imagine cât mai exactă despre ceea ce se învaţă.

Analizatorii:

- vizuali

- tactili

- auditivi

Pentru stimulare se folosesc:

- Demonstraţia / demonstrarea

- Prezentarea unor materiale (planşe, schiţe, diapozitive, filme,

casete video etc),

- Observarea execuţiei altor subiecţi.

Cerinţe:

- Urmărirea celor prezentate (prin demonstraţie / demonstrare

sau prin materiale „intuitive”) să fie posibilă, la nivel optimal, tuturor

subiecţilor cu care se desfăşoară activitatea;

- Să nu fie folosite abuziv modalităţile prin care se stimulează

primul sistem de semnalizare → se împiedică abstractizarea şi generalizarea

- procese ale gândirii foarte importante în EFS

7.3. Principiul accesibilităţii

105

Presupune activităţi de practicare a exerciţiilor în funcţie de:

- vârstă

- sex

- nivel de pregătire

- individualizarea / personalizarea ► faza superioară a

accesibilităţii

Acţiuni ale conducătorului / sau ale celui ce se „autoinstruieşie” (în

activitatea independentă):

- selecţionarea cu atenţie a stimulilor, a exerciţiilor fizice;

- stabilirea unei dozări corespunzătoare a efortului fizic;

- folosirea unor reglatori metodici pentru a accelera procesul

de însuşire a unor acte sau acţiuni motrice de către subiecţi;

- adaptarea metodelor şi procedeelor metodice de instruire şi

educaţie la nivelul de înţelegere şi de dezvoltare psiho-motrică a subiecţilor;

- diferenţierea evaluării randamentului subiecţilor.

Cerinţe:

- necesitatea cunoaşterii permanente a subiecţilor cuprinşi în

procesul de practicare EFS;

- stabilirea unui ritm adecvat de lucru, în funcţie de reacţia

subiecţilor la stimuli;

- necesitatea cunoaşterii şi aplicării celor trei reguli clasice ale

practicii didactice, care se regăsesc şi în cazul altor principii de instruire:

106

Cele trei reguli clasice ale practicii didactice

1.trecerea de la uşor la greu, în care funcţionează prioritar

criteriul forţei necesare pentru efectuarea actelor şi acţiunilor motrice;

2. trecerea de la simplu la complex, în care funcţionează

prioritar criteriul îndemânării necesare pentru efectuarea actelor şi

acţiunilor motrice;

3. trecerea de la cunoscut la necunoscut, adică de la elemente

deja însuşite la altele noi, care să se bazeze - ca mecanisme de execuţie -

pe cele deja însuşite.

7.4. Principiul sistematizării şi continuităţii

Importanţă în:

- elaborarea corectă şi eficientă a documentelor de planificare

/ programare a activităţii

- de evidenţă, ale activităţilor de educaţie fizică şi sport

Sistematizarea şi continuitatea ► condiţii pentru asigurarea

reuşitei in programarea stimulilor

Cerinţe:

107

1. Materialul de învăţat / însuşit trebuie să fie grupat, ordonat şi

programat în concordanţă cu logica internă pe care o impune fiecare

componentă sau subcomponentă a modelului de educaţie fizică şi sport.

2. Întotdeauna materialul nou predat trebuie să se sprijine pe cel

însuşit de subiecţi în activităţile anterioare şi să pregătească pe cel ce va fi

predat în activitatea care urmează. În consecinţă, programarea materialului

de învăţat trebuie să se realizeze pe „cicluri sau sisteme tematice” continue,

fără întreruperi cu abordarea altor teme.

3. Conţinutul procesului de instruire trebuie să fie programat /

planificat încât să se asigure o legătură logică nu numai între lecţii sau alte

forme de organizare a practicării exerciţiilor fizice, ci şi între etapele de

pregătire (semestre, sezoane etc.) sau între anii de pregătire, ciclurile de

învăţământ etc, în ordinea lor crescândă.

4. Participarea ritmică a subiecţilor la procesul de instruire şi

educaţie, întreruperile, deci absenţele de la procesul de pregătire, produc

perturbări în însuşirea materialului predat, rămâneri în urmă greu de

recuperat şi uneori stări de suprasolicitare nebenefice pentru organismul

subiecţilor.

7.5. Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii

practice - ( al „modelării”)

Deprinderile / priceperile motrice <=> valoare practică

108

▼▼▼

transferabile în activităţile practice de timp liber

▼▼▼

aplicate în condiţii variate

Principale mijloace prin care se realizează:

- jocurile sportive bilaterale;

- traseele sau parcursurile aplicative;

- ştafetele;

- unele jocuri de mişcare / dinamice etc.

7.6. Principiul însuşirii temeinice („însuşirii durabile” sau al

„durabilităţii”)

- condiţionată de modul în care sunt respectate toate celelalte principii

de instruire.

Temeinicia - prima cerinţă a comenzii sociale, se bazează pe:

- accesibilitate;

- sistematizare;

- continuitate;

- participare conştientă şi activă;

- generalizare etc.

109

Cerinţe:

1. Asigurarea unui număr suficient de repetări a actelor şi acţiunilor

motrice, atât în fiecare activitate concretă (lecţie, şedinţă de pregătire etc.), dar

şi în timp, adică într-o succesiune „mare” de activităţi concrete.

Obiectivele stabilite pe cele trei planuri principale în educaţie

fizică şi sport:

- dezvoltarea fizică / corporală;

- calităţile motrice;

- deprinderile şi / sau priceperile motrice.

2. Într-o perioadă scurtă de timp să nu se programeze şi să nu se

încerce însuşirea unui volum prea mare din materialul de învăţat

3. Pentru cunoaşterea permanentă a nivelului de însuşire a

materialului predat, deci - indirect - şi a calităţii predării, trebuie ca, în mod

ritmic, să se facă verificarea pregătirii subiecţilor prin probe de control,

inclusiv concursuri sau competiţii sportive.

110

8. Metodele în Educaţie Fizică şi Sport

- acţiunea de instruire reprezintă modelarea subiecţilor;

- acţiunea este eficientă dacă:

- subiectul participă activ şi conştient;

- este angajat în propria sa transformare (modelare);

- aplicarea metodelor şi procedeelor metodice (a unui sistem

de metode) se face cu scopul îndeplinirii obiectivelor de instruire;

Etimologia cuvântului „metodă”:

grecescul metho ↔ către,

odos ↔ cale, drum de urmat..în scopul atingerii

unor obiective;

111

- metoda = totalitatea demersurilor practice şi intelectuale în

scopul realizării obiectivelor instructiv-educative.

- Demersul metodic cuprinde acţiunile specialistului (care

emite informaţii) şi acţiunile beneficiarului (recepţionează aceste

informaţii);

- Eventualele deficienţe (la transmisie / recepţie) sunt corectate

şi reglate de profesor sau antrenor

Procedeele metodice - modalităţi concrete de „existenţă” a

metodelor, de exprimare a acestora.

Metodele nu există ca atare, în realitate. Ceea ce există în practica

domeniului sunt doar procedeele metodice:

-procedee metodice de exersare:

- prin circuit;

- intervale;

- ridicarea de greutăţi;

- izometrie etc.

Clasificare ( după aspectele procesului instructiv-educativ) :

- metode de instruire propriu-zisă;

- metode de educaţie;

- metode de apreciere, verificare şi notare;

- metode de corectare a greşelilor de execuţie;

- metode de refacere a capacităţii de efort.

112

8.1. Metode de instruire propriu-zisă

8.1.1. Metode verbale

a) expunerea verbală:

- povestirea;

- explicaţia;

- prelegerea;

b) conversaţia;

c) studiul individual;

d) brain storming-ul.

8.1.1.1.Expunerea verbală- se realizează prin limbaj;

- trebuie să fie accesibilă nivelului de înţelegere a

colectivelor de subiecţi.

8.1.1.1.1. Povestirea

- se foloseşte în învăţământul preşcolar şi primar;

- trebuie să fie plastică şi bazată pe realităţi cunoscute de subiecţi.

8.1.1.1.2. Explicaţia

- clară;

- logică;

- concisă;

- oportună;

113

- precede demonstraţia;

- însoţeşte demonstraţia;

- urmează demonstraţiei;

Cu a jutorul explicaţiei se asigură :

- formarea unor cunoştinţe aprofundate care să capete caracter

de norme sau reguli în însuşirea deprinderilor şi priceperilor motrice precum

şi dezvoltarea calităţilor motrice, influenţarea indicilor somatici/morfologici

şi funcţionali/fiziologici ai organismului uman.

8.1.1.1.3. Prelegerea

- se recomandă claselor terminale şi învăţământului superior;

- la baza ei stă o riguroasă argumentare a temelor abordate.

8.1.2.2. Conversaţia

- se referă la dialogul permanent al profesorului sau antrenorului cu

subiecţii în procesul instructiv educativ;

- acest dialog are ca punct de plecare problemele legate de

conţinutul şi metodologia instruirii;

- se deosebeşte de convorbire prin faptul că abordează numai

probleme legate de procesul de instruire.

8.1.2.3. Studiul individual

- se foloseşte mai rar, impunându-se aprofundarea cunoştinţelor de

specialitate mai mult în antrenamentul sportiv.

114

8.1.2.4. Brain storming-ul

8.1.2. Metodele intuitive

8.1.2.1. Demonstraţia

- cea mai eficientă este demonstraţia „propriu-zisă”, cât mai apropiată de model;

- poate fi realizată:- de conducător (demonstraţie nemijlocită);

- de un subiect (care stăpâneşte bine tehnica

de execuţie - demonstraţie mijlocită ).

- se foloseşte cu succes şi demonstraţia prin planşe, schiţe, scheme,

tehnici moderne (filme, diafilme, kinograme, diapozitive, etc.).

8.1.2.2. Observarea execuţiei altor subiecţi:

- trebuie să fie întotdeauna dirijată/orientată de conducătorul

procesului instructiv-educativ care stabileşte dinainte tematica de observat;

- în lecţiile curente se urmăreşte evoluţia unor elevi pentru a fi

scoase în evidenţă aspectele pozitive şi negative;

- se poate urmări execuţia unor subiecţi şi din alte grupuri, atât în

cadrul lecţiilor dar şi în competiţii sau concursuri de nivel diferit;

- capacitate de observare este educabilă.

8.1.3. Metodele practice

115

8.1.3.1. Exersarea

- finalitate a metodelor verbale şi intuitive de instruire;

- aparţine în exclusivitate subiecţilor;

- în primele etape ale învăţării motrice, se face sub îndrumarea

şi controlul cadrelor de specialitate;

Tipuri / Modalităţi de Exersare:

1.Exersarea pentru formarea deprinderilor şi priceperilor motrice;

2.Exersarea pentru dezvoltarea / educarea calităţilor motrice;

3.Exersarea pentru optimizarea dezvoltării fizice/corporale;

4.Exersarea pentru formarea capacităţii de organizare;

5. Exersarea pentru formarea capacităţii de practicare

autonomă a exerciţiilor fizice;

6. Exersarea pentru formarea capacităţii de practicare

independentă a exerciţiilor fizice.

9. Tendinţe şi orientări metodologice în educaţie fizică şi sport

- creează cadrul general pentru aplicarea metodelor de instruire;

- sunt rezultatul evoluţiei teoriei şi practicii domeniului;

- evoluţie determinată de cuceririle ştiinţei şi tehnicii;- sunt necesare, având în vedere priorităţile actuale şi

de perspectivă ale educaţie fizice şi sportului;- nu trebuie considerate metode;

116

- se împart în două mari categorii, în funcţie de imaginaţia şi creativitatea subiecţilor:

a. de tip euristic (provenienţă din termenul grecesc

"heurisken" = a afla, a descoperi)

- solicită foarte mult manifestarea imaginaţiei şi creativităţii

subiecţilor.

b. de tip noneuristic

- solicită puţin sau chiar nu solicită deloc imaginaţia şi

creativitatea subiecţilor.

Strategii de tip euristic

Problematizarea;

Tratarea diferenţiată;

Demonstraţia şi explicaţia

Activitatea de exersare:

- Frontală;

- pe grupe; echipe, ateliere,

- pe perechi

- individuală.

Strategii de tip algoritmic

Modelarea;

Instruirea programată;

117

Exerciţiul;

Algoritmizarea;

Raţionalizarea;

Obiectivizarea;

Standardizarea;

Operaţionalizarea;

Cuantificarea;

Optimizarea

9.1. Autonomia în educaţie fizică si sport

Autonomia presupune:

- un anumit grad de libertate şi independenţă;

- se constituie şi poate fi considerată ca o diferenţă specifică,

ca o formă sau un tip de manifestare a libertăţii şi independenţei;

- capacităţi, deprinderi sau tehnici de:

- autoorganizare

- autoconducere

- autoevaluare.

- implică un anumit tip de dependenţă.

Activitatea autonomă a subiecţilor nu poate fi acceptată decât în

prezenţa specialistului, a supravegherii permanente a acestuia şi a

intervenţiei sale ori de câte ori constată abateri de la obiectivele propuse.

118

Activităţile respective permit stimularea intereselor şi

aptitudinilor individuale ale subiecţilor şi, implicit, dezvoltarea

creativităţii acestora

Se poate asigura, astfel, individualizarea procesului de pregătire,

conducătorul acestuia putând să ajute mai direct pe cei rămaşi în urmă şi

pe cei cu aptitudini deosebite.

Activitatea autonomă este dependentă de:

- vârsta subiecţilor;

- de experienţa lor motrică;

- fondul de cunoştinţe teoretice;

- fondul de cunoştinţe de specialitate;

- calităţi motrice;

- deprinderi şi priceperi motrice.

Autonomia nu trebuie confundată cu libertatea de a face fiecare

subiect ce doreşte, fără existenţa unor teme şi obiective clare ale activităţii

respective.

Activitatea autonomă a subiecţilor

- este o "parte" a autoeducaţiei fizice şi sportive, fiind

necesară şi pentru activitatea independentă a acestora;

- are implicaţii evidente şi asupra calităţii şi duratei

metodelor de predare verbale şi intuitive, în special ale explicaţiei şi

demonstraţiei

119

- subiectul acţionează autonom, dar trebuie să îndeplinească

ceea ce „doreşte” conducătorul, specialistul, şi - ca atare - cel cu

competenţă în privinţa justeţei obiectivelor urmărite;

- ponderea principalelor variabile ale activităţii autonome a

subiecţilor:

- vârstă

- sex

- teme şi obiective

- activitatea în grup etc.

Specialistul - prin statutul şi rolul său – are autonomie:

- în a lua decizii;

- în a stabili obiective;

- în a prospecta strategia pedagogică a tuturor

demersurilor aplicate pentru realizarea obiectivelor propuse;

- utilizează fondul de cunoştinţe şi priceperi

profesionale, fond care trebuie permanent şi sistematic completat,

actualizat şi perfecţionat;

- analizată prin modul de raportare faţă de

următoarele trei elemente principale:

- programă;

- tehnologie;

- planificare.

120

Autonomia specialistului pe planul planificării

La nivelul planului tematic anual:

- stabilirea numărului de lecţii din "ciclurile tematice" specifice

fiecărei componente sau subcomponente a modelului de educaţie fizică şi

sport (componentele sau subcomponentele tematice);

- amplasarea "ciclurilor tematice" în structura anului de

pregătire;

- stabilirea numărului de teme abordate în activităţile concrete de

educaţie fizică şi sport;

- alegerea variantelor convenabile de combinare a temelor, atunci

când nu se lucrează tip monosport, în funcţie de mai multe variabile:

anotimp, condiţii materiale, nivelul de pregătire a subiecţilor etc;

- stabilirea ordinii de abordare a temelor pe parcursul anului

respectiv de pregătire (singura "condiţie" metodică o pune atletismul, care

menţionează că, indiferent de subiecţi, întotdeauna „alergarea de

rezistenţă” se abordează înaintea „alergării de viteză”);

- stabilirea duratei de abordare, în minute (10,15, 20 etc.) a

fiecărei teme;

La nivelul planului calendaristic:

- selecţionarea mijloacelor / sistemelor de acţionare pentru

realizarea fiecărei componente sau subcomponente tematice a modelului

121

de educaţie fizică şi sport (consemnarea acestora într-o "anexă" este

logică!);

- stabilirea succesiunii mijloacelor / sistemelor de acţionare

selecţionate şi a dozării acestora;

- programarea adecvată a probelor de control;

- alegerea formei optime de elaborare a planului

(descriptivă sau grafică).

La nivelul proiectului didactic sau altei activităţi:

- stabilirea duratei (în minute), pentru fiecare verigă netematică

(durata verigilor tematice s-a realizat în planul tematic anual);

- stabilirea ordinii de abordare a temelor (locul temelor din

calităţile motrice este bine precizat; în privinţa deprinderilor şi

priceperilor motrice se recomandă, mai ales din punct de vedere psihic, ca

ultima temă să fie dintr-un joc sportiv!);

- precizarea obiectivului operaţional specific fiecărei teme

abordate;

- dozarea mijloacelor / sistemelor de acţionare sau a procedeelor

metodice folosite în verigile netematice;

- stabilirea modalităţilor concrete prin care se evaluează

realizarea obiectivelor operaţionale;

- stabilirea conţinutului şi amplasamentului indicaţiilor metodice.

122

9.2. Tratarea diferenţiată în educaţie fizică si sport

- presupune respectarea particularităţilor subiecţilor ( principiul

accesibilităţii instruirii);

- în educaţia fizică şi sportivă şcolară nu se poate respecta

principiul individualizării;

- se lucrează pe grupe de nivel valoric, dinamice /

modificabile, („închise sau deschise” în funcţie de temele abordate;

- se întâmpină dificultăţi din punct de vedere organizatoric, la

nivelul grupelor de nivel valoric, ceea ce implică verificări la începutul

perioadei de pregătire a subiecţilor;

- presupune, respectarea opţiunilor subiecţilor pentru practicarea

unor categorii de exerciţii fizice sau a unor sporturi (vârsta postpubertară);

- liderii grupelor valorice sunt colaboratori ai specialiştilor;

Are eficienţă maximă când:

- se aplică în cazul: - exersării

- transmiterii de informaţii

- se realizează prin: - număr de repetări

- ritm de execuţie

- amplitudine

- structuri motrice

- aspecte vizate: - obiective

- conţinut

123

- forme de organizare a exersării

- metodologia didactică

- evaluare.

9.3. Modelarea

1. Ca metodă de investigaţie ştiinţifică:

- reproducerea imaginară, schematică a fenomenului sub

forma unui sistem simplificat, similar sau analog cu fenomenul (Mitra şi

Mogoş);

- proces de construire a unui model, o operaţie de studiu sau

de cercetare a fenomenelor cu ajutorul modelelor ideale sau materiale

(Firea);

- metodă de studiere a unui fenomen (originalul) al realităţii

pentru a se putea elabora modelul său;

- metodă de studiere a realităţii cu ajutorul modelelor.

2. Ca metodă de învăţământ, de instruie:

- pregătirea subiecţilor în corelaţie cu indicatorii cuprinşi în

modelele elaborate;

- vizează mijloacele, metodele, paşii metodici şi tehnici de

lucru.

3. Ca principiu de instruire:

124

- orientează întreaga organizare şi desfăşurare a conţinutului

şi procesului de pregătire.

Modelul

- mijloc sau procedeu simplificat care imită în întregime sau în

parte un sistem organizat, mai complex.

Caracteristici:

- eficient;

- simplu;

- fidel originalului;

- relevant

Clasificare:

a) după natura lor:

- ideale (cerinţe maxime în raport cu fenomenul real);

- materiale (machete, scheme similare sau analogice).

b) după calitatea lor:

- empirice, stabilite pe bază de rutină prin aprecieri

subiective;

- logice, verificate parţial sau total prin determinări;

- matematice, exprimate cifric în proporţii şi

procente.

c) după termenul pentru care sunt elaborate:

- finale, intermediare, operaţionale;

125

Componente ale modelului de educaţie fizică

- capacitatea de organizare;

- dezvoltarea fizică armonioasă;

- capacitatea motrică:

- generală (calităţi motrice de bază şi deprinderi motrice de

bază şi utilitare);

- specifică (deprinderi specifice şi calităţi specifice).

- capacitatea de practicare independentă a exerciţiilor fizice:

• Autoorganizare

• Autoconducere

• Autoapreciere

Exerciţiile fizice sunt modele operaţionale executate:

- într-o succesiune logică;

- cu dozare precisă;

- cu grad ridicat de eficienţă.

9.4. Instruirea programată

- orientare metodologică care aprofundează modelarea

instruirii;

Constă în:

- fragmentarea conţinutului învăţării în elemente scurte,

accesibile (secvenţe, paşi metodici, doze, cuante);

126

-plasarea lor într-o ordine de dificultate unică pentru toţi

subiecţii;

-elaborarea unui program logic bazat pe schema:

stimul-reacţie-control

- împărţirea conţinutului instruirii în părţi stabilind secvenţele şi

paşii tipici pentru posibilităţile de învăţare a diferitelor categorii de elevi.

Se va preciza:

• mărimea

• cuantumul

• dozele de informaţii ...

...pe care elevii trebuie să le însuşească cu tendinţa declarată de a

le individualiza, de a întări gradul însuşirilor de către ei, în deplin acord

cu particularităţile lor morfo-funcţionale.

- aplicarea operaţiilor trebuie să fie astfel făcută încât să

spargă cadrele rigide ale unei deprinderi care s-ar fi putut forma fără voia

elevului, să purifice operaţiile şi să o facă mobilă;

- instruirea programată stabileşte doar mărimea sarcinilor,

deci a cantităţii de informaţii (concretizate în secvenţe şi paşi de

instruire).

Tipuri de programare:

127

a) liniară (Skinner) - subiectul este condus de însuşirea

conţinutului instruirii printr-o succesiune de unităţi mici, identică pentru

toţi ►erori minime / progresele sigure

b) ramificată (Crawder), în care subiectul alege în funcţie de

temă, unul din cele 3-4 răspunsuri construite de profesor, pe care îl

consideră corect: răspuns greşit ► o programare secundară

Se aplică în trasee, ştafete, tactică, etc.

Aspecte comune ambelor tipuri:

- solicită o participare activă şi independentă, o

individualizare a instruirii;

- presupune o structurare gradată a materialului de

învăţat;

- se poate folosi instruirea manuală şi cea mecanică;

Deosebiri:

- liniară reduce la minimum greşelile / ramificată foloseşte

greşelile subiectului pentru a-l orienta pe calea cea dreaptă;

- liniară parcurgerea materialului de învăţat nu depinde de

calitatea răspunsului subiectului / ramificată, alegerea răspunsului de către

subiect determină calea pe care se va merge mai departe.

Principii:

• progresului gradat;

• paşilor mici;

128

• întăririi imediate a răspunsului;

• ritmului individual de muncă;

• repetiţiei.

9.5. Algoritmizarea

Particularităţi:

- reprezintă procesul de elaborare a algoritmilor

Este un ansamblu de reguli pentru efectuarea unui sistem de

operaţii într-o ordine dată în vederea rezolvării unor probleme de un

anumit tip;

- ea urmează standardizării, valorificând logic şi raţional

mijloacele standardizate prin stabilirea succesiunii lor optime în lecţie şi

sistemele de lecţie;

Constă:

- în folosirea unor acţiuni sau respectarea unor reguli într-o

anumită succesiune sau ordine pentru a realiza un obiectiv propus sau a

rezolva o problemă care nu se modifică pe parcurs, rămânând în limite

constante;

- denumirea de algoritm este derivată din numele lui Al-

Horezmi, matematician arab de la începutul secolului al IX-lea;

129

- este la origine un procedeu de calcul folosit în matematică

şi logică, unde, pornind de la anumite date se ajunge la stabilirea unor

rezultate prin intermediul unui şir de operaţii;

- reprezintă un grupaj de scheme procedurale, o suită de operaţii

standard prin care se rezolvă probleme asemănătoare;

Algoritmizarea în educaţie fizică şi sport:

Algoritmia:

- transpune în viaţă principiile didactice;

- respectă legea transferului;

- evită interferenţa;

- scade sau exclude cazurile de plafonare.

Tipuri de algoritmi:

- specifici conţinutului procesului de instruire;

- specific activităţii profesorului sau antrenorului;

- specifici activităţii subiectului.

Algoritmii reprezintă o succesiune de operaţii prin care se

rezolvă situaţii tipice, standardizate;

- vizează conţinutul procesului instructiv-educativ;

Algoritmizarea constă în alegerea celor mai eficiente

exerciţii, dispuse într-o succesiune logică, bine cuantificată, pentru a

rezolva o situaţie tipică, standard.

- se mai numeşte şi model operaţional.

130

Cerinţe metodologice în elaborarea lor:

- trebuie realizată o analiză logică a structurii materialului de

învăţat;

- să fie în concordanţă cu:

- legile dezvoltării fizice a organismului uman;

- ale dezvoltării calităţilor motrice;

- formării deprinderilor motrice;

- educarea comportamentului necesar lucrului independent

şi în grup;

- să fie optimali (puţini, dar buni);

- să fie riguros dozaţi, cuantificaţi;

- să fie codificaţi prin litere şi cifre;

- să fie însoţiţi şi de unele aspecte care vizează activitatea

subiecţilor si evaluarea randamentului lor.

Dezavantaje

- în lecţii apar situaţii pentru care nu se pot elabora şi aplica

algoritmi (jocuri sportive, ştafete, structuri de gimnastică, etc.);

- nu se dezvoltă creativitatea, inventivitatea.

La baza strategiilor de tip algoritmizat stă exerciţiul fizic ceea ce

presupune:

- respectarea riguroasă a exersării în condiţiile

obiectivizării predării;

131

- respectarea raţionalizării;

- respectarea standardizării acesteia.

A nu se confunda exerciţiul cu repetarea.

9.6. Problematizarea

Particularităţi:

- este o variantă a euristicii, o aplicare a învăţării prin

descoperire, a învăţării active;

- unii specialişti o ridică la rang de principiu;

Dezvoltă:

- Gândirea creatoare

- Interesul

- Imaginaţia

- Curiozitatea

Subiectul:

- Observă situaţiile

- Analizează situaţiile

- Compară situaţiile

- Verifică situaţiile

- Depune o intensă muncă intelectuală;

Problematizarea provoacă o situaţie conflictuală între nivelul de

cunoştinţe, deprinderi, priceperi şi posibilităţile subiectului.

132

Stârneşte:

- Curiozitatea

- Interesul

- Mobilizarea în rezolvarea problemei

Problemele puse nu trebuie să depăşească posibilităţile

subiectului; situaţiile problemă au rol de ipoteză.

Etape în aplicarea ei:

- profesorul ajută subiectul în rezolvarea problemei;

- subiectul colaborează cu colegii în rezolvarea ei;

- subiectul rezolvă singur problema.

Direcţii de aplicare în EFS:

- aplicarea cunoştinţelor şi deprinderilor subiecţilor în cadrul

traseelor aplicative, a jocurilor bilaterale, în combinaţii şi linii acrobatice

şi ritmice;

- când se prezintă o situaţie problematică care poate fi

rezolvată pe mai multe căi, iar subiecţii sunt puşi să aleagă calea care se

pretează cel mai bine la disponibilităţile lui;

- când nu se prezintă nici o soluţie, subiecţii urmând a decide

calea de rezolvare.

10. Ereditatea şi mediul

133

Ereditatea este un proces caracteristic de transmitere biologică a

patrimoniului genetic aflat în strâns raport cu mediul înconjurător.

În dezvoltarea organismelor se produc echilibre dinamice între

sisteme aflate în interrelaţie.

Mediul impune pecetea asupra întregii dezvoltări ontogenetice a

individului.

Influenţa ereditară (în urma studiilor efectuate pe gemeni) se

exercită asupra:

- însuşirilor morfologice - înălţimea corpului, lungimea

extremităţilor inferioare, lungimea trunchiului, circumferinţa extremităţilor

superioare, inferioare şi a cutiei toracice şi lungimea extremităţilor

superioare;

- mobilităţii articulaţiilor;

- timpului de reacţie;

- rezistenţei speciale (anaerobă) şi rezistenţei generale (aerobă);

- însuşirilor de motricitate şi forţă;

- forţa muşchilor (spatelui);

- viteza mişcării elementare - îndemânarea.

- forţa mâinilor;

- flexibilitatea şi mişcările articulaţiilor umărului

- coordonarea vizual – motrică;

- indicele capacităţii respiratorii;

134

- indicii transformării anaerobe;

- nivelul acidului adenozintrifosforic şi al acidului lactic.

Antrenamentul nu conduce la o creştere esenţială a premiselor

ereditare.

În grupul însuşirilor care depind într-o mare măsură şi de factorii

de mediu, apte pentru antrenament se pot enumera:

- greutatea corpului;

- frecvenţa mişcărilor;

- forţa în regim de viteză.

Factorii de mediu joacă un rol important în acele discipline

sportive, în care este esenţială rezistenţa, efortul, deprinderea de a înfrânge

dificultăţile.

Pentru apariţia talentului şi obiectivizarea prevederii

corespunzătoare este necesară exploatarea tuturor posibilităţilor concrete de

valorificare a acestuia, lucru posibil numai printr-o angajare individuală şi

socială în condiţiile unei exigenţe sociale deosebite.

Informaţia genetică poate fi valorificată numai sub influenţa

condiţiilor de mediu. Organismul uman aflat sub influenţa factorilor de

mediu se poate transforma numai în urma reacţiilor determinate genetic.

Orice fenomen vital sau patologic este influenţat genetic.

135

În diferite etape de dezvoltare a organismului, influenţa factorilor

externi, ai mediului înconjurător în colaborare cu informaţia genetică şi

schimburile care au avut loc în etapele precedente au efecte diferite.

Adaptabilitatea genetică este pusă pe seama concordanţei dintre

ereditate şi mediu. Perioadele critice de creştere şi dezvoltare, în strânsă

legătură cu perioada optimă de influenţă, pot modifica principalele însuşiri

ale organismului.

Întâlnim factori prielnici şi neprielnici acţiunilor motrice care, în

consens cu factorii ereditari definesc dezvoltarea individuală a fiecărui

organism în parte. Factorii ereditari în relaţia cu mediul reprezintă

componenţa conservatoare, limitativă. Factorii ereditari nu pot fi modificaţi.

Organismul moşteneşte informaţii cifrate în anumite secvenţe nucleice care

controlează anumite calităţi individuale ce sunt legate de procese metabolice

şi care se transformă, dezvoltă numai sub influenţa factorilor de mediu. Un

mediu prielnic în strânsă relaţie cu factori psihologici, biologici, care au în

vedere producţia de energie, substratul aerob şi anaerob, calităţile motrice şi

structura somatică creează premisele dezvoltării superioare a performanţelor

fizice.

Separarea componentei ereditare de cea de mediu s-a realizat prin

confruntări diferenţiale de gemeni identici şi fraterni (Klissouras, 1993).

În urma cercetărilor efectuate, a-a scos în evidenţă faptul că

”tendinţa naturală” a unor indivizi este mult superioară faţă de alţii. Astfel,

136

cei ce au moştenit o zestre ereditară deosebită nu au nevoie de o muncă

deosebită pentru a ajunge la performanţe deosebite, pe când cei cu un

genotip slab, pentru a ajunge la aceleaşi performanţe, trebuie să desfăşoare o

activitate fizică mult mai mare. Acelaşi Klissouras scoate în evidenţă

importanţa relativă a antrenamentului, a muncii depuse, a factorilor

ambientali, care pot mări capacitatea individului peste un anumit nivel, spre

nivelul maxim al valorii impus de specie. Autorul, împreună cu Pirnay F.,

Petit J.M. şi Marisi D. (1973, 1976), a ajuns la concluzia că forţa mediului

ambiant asupra predispoziţiilor ereditare poate fi evaluată în totalitate numai

dacă există posibilitatea de a acţiona maximal, cu condiţia să se cunoască

limitele fixate de genotip, forţa relativă a antrenamentului, a muncii depuse

la diferite vârste ale dezvoltării şi în ce măsură acestea interacţionează. În

interacţiunea dintre ereditate şi mediu, ”ereditatea nu poate acţiona în gol şi

trebuie să existe un mediu corespunzător în care factorul ereditar să-şi

găsească manifestarea deplină” (Klissouras, 1982). Efectele efortului depus

în mod sistematic pot influenţa rezultatele, chiar dacă zestrea ereditară nu

este mare, dar numai în dezvoltarea unor anumiţi indici fiziologici ca:

ventilaţia pulmonară maximă, capacitatea respiratorie; ca şi calităţi motrice,

rezistenţa, forţa explozivă (aruncări), frecvenţa mişcărilor, forţa - viteza,

sunt sub influenţa mediului.

Calităţile condiţionate genetic au o anumită limită de dezvoltare:

superioară şi inferioară, în funcţie de factorii genetici care conţin norma

137

ereditară, precum şi de condiţiile mediului înconjurător – aici putem include

şi posibilităţile de instruire, pregătire etc.

10.1. Aptitudinile motrice

Cuvântul „aptitudine” derivă din aptus (latină) <=>„apt de...” ;

- ability, capacity (engleză);

- aptitude (franceză);

- anlage, eingnung, verlanlagung (germană).

Aptitudinile sunt definite ca însuşiri fizice şi psihice (Al Roşca,

1976) relativ stabile care-i permit omului să efectueze cu succes anumite

forme de activităţi.

După P. P. Neveanu (1977), prin aptitudini se înţelege

însuşirea sau sistemul de însuşiri ale subiectului mijlocind reuşita într-o

activitate, posibilitatea de a acţiona şi de a obţine performanţe.

M. Epuran (2001) defineşte aptitudinea ca sisteme de procese

fiziologice şi psihice organizate în mod original pentru a permite efectuarea

cu rezultate înalte a activităţii, accentuând faptul că în structura

personalităţii ele constituie latura de eficienţă a acesteia. Autorul subliniază

că, în sport, se pune un mare accent pe aptitudinile motrice (având în vedere

rolul aptitudinilor motrice în performanţa sportivă).

138

Când se vorbeşte despre aptitudini se are în vedere complexitatea

şi varietatea componentelor lor de ordin somatic, fizic, psihic ce conferă un

nivel superior de comportare a sportivului.

P. P. Neveanu (1977), defineşte aptitudinile ca fiind

operaţional stabilizate, superior dezvoltate şi de mare eficienţă.

O serie de autori pun aptitudinile şi talentul în raport necesar

cu moştenirea ereditară. Fondul genetic este reprezentat de predispoziţiile

individuale care sunt constituite din particularităţi ale organismului anatomo

– fiziologic şi psihic.

Performanţa sportivă (M. Epuran, 2001) este dependentă de o

serie de aptitudini nu numai din sfera psihicului, ci şi de ordin somatic,

fiziologic, nervos, şi endocrin. Acelaşi autor precizează că, de fapt, sistemul

aptitudinal determină performanţa sportivă, dar nu toate componentele sale

au aceeaşi pondere şi nici acelaşi grad de încărcare genetică sau de

educatibilitate.

Performanţa sportivă impune selecţia indivizilor supradotaţi

somatic, fizic, energetic, motric şi psihic şi că numai concordanţa laturilor

aptitudinale conduce la rezultate deosebite. Pe de altă parte, selecţia trebuie

să precizeze criterii şi indicatori de evaluare a aptitudinii în funcţie de tipul

de sport şi caracteristica solicitărilor la care sportivul este supus.

139

În cazul în care sistemul aptitudinal prefigurează un viitor

performer, dacă lipsesc condiţiile unei pregătiri ştiinţifice şi motivaţia

sportivului performanţa nu va apare.

În literatura de specialitate, factorii mediului nu sunt luaţi în calcul

decât foarte puţin; se ţine prea puţin seama de faptul că în sport, ca şi în

multe alte domenii, succesul este condiţionat de totalitatea priceperilor şi

deprinderilor aflate sub influenţa mediului înconjurător.

Aptitudinile sunt sisteme de procese fizice şi psihice organizate

în mod original pentru efectuarea cu rezultate înalte a activităţii (M. Epuran

1972).

Apariţia şi dezvoltarea aptitudinilor este condiţionată atât de:

Factori interni:

- atitudinile;

- înclinaţia faţă de muncă;

- interesul, etc

Factori externi:

- mediul;

- educaţia;

- activitate.

140

10.2. Talentul

- talentul este o continuare a aptitudinii, o treaptă superioară de

dezvoltare a acesteia (Ş. Zisulescu,1971), fiind formată din ansamblul

dispoziţiilor funcţionale şi a sistemelor operaţionale dobândite, ce

mijlocesc obţinerea unor performanţe şi realizări deosebite care deosebesc

indivizii.

- aptitudinea - cultivată şi perfecţionată continuu în vederea

obţinerii unor performanţe asupra cărora planează creativitatea,

originalitatea şi stilul execuţiilor - devine talent;

- însuşirile ale talentului:

- creativitate

- originalitate

- ingeniozitate

- flexibilitatea (gândirii).

Caracteristici ale individului talentat

- inteligenţă deosebită;

- impresionabilitate;

- exigenţă faţă de sine, năzuieşte către perfecţiune;

- putere de muncă;

- personalitate multilateral dezvoltată;

- pasiune pentru muncă.

Talentul se poate manifesta mai devreme sau mai târziu.

141

Talentul şi selecţia acestuia

În practica sportivă unul din momentele cele mai importante şi,

totodată, cel mai critic, este selecţia talentelor sportive. În lumea sportivă se

fac programe speciale care se ocupă de selecţia celor susceptibil de a face

sport de performanţă. Procesul de alegere a subiecţilor cu caracteristici

deosebite pentru un sport sau altul se face individual, pe baza unor metode şi

teste obiective şi ştiinţific valabile. Cu cât factorii subiectivi sunt mai puţini,

cu atât selecţia este mai eficace.

Talentul este dat de suma interrelaţiei dintre factorii endogeni şi

exogeni.

Dintre factorii endogeni amintim: calităţile motrice–forţa, viteza,

coordonarea, caracteristicile antropometrice, sistemele şi aparatele

fiziologice, funcţionale, factorii psihologici. O parte dintre aceştia (diferite

manifestări ale forţei, greutatea corporală, diametrele) pot fi dezvoltate sub

influenţa factorilor ambientali (antrenament), pe când alţii (viteza, statura)

sunt foarte greu de modificat de către stimuli externi.

Factorul exogen cu un rol important în performanţa sportivă îl

constituie antrenamentul.

Previziunile sunt foarte greu de făcut; nu putem ştii la ce nivel al

dezvoltării diferiţilor parametric va ajunge un tânăr în momentul atingerii

vârstei adulte. Previziunile se pot face pe seama unor corelaţii; astfel, în

ceea ce priveşte statura, corelând datele unor subiecţi aflaţi la vârsta

142

copilăriei cu cele ale unor adolescenţi (Nádori L.,1993) putem spune că,

primii, dacă prezintă o talie superioară au o corelaţie mai bună; băieţii de

11-12 ani au o talie mai mare decât media; astfel, mai mult ca sigur, la

vârsta adultă ei vor avea o statură superioară mediei populaţiei adulte. De

aceea perioadele cele mai critice pentru investigaţii vor fi cele cuprinse între

11-12 şi 16-17 ani.

Din literatura de specialitate se pot extrage date în ceea ce priveşte

posibilităţile de a prognoza posibilităţile maxime de dezvoltare a unor

constante la vârsta adultă. Astfel:

- VO2 max se poate prognoza încă de la vârsta de 11 ani;

- rezultatele obţinute la testele motrice ne indică starea

actuală, dar în nici un caz nu putem prevede posibilităţile maxime de la

vârsta adultă, poate doar în cazul în care se fac analize care să scoată în

evidenţă antrenamentele, tipul de activitate anterioară şi vârsta biologică.

Calităţile motrice se pot determina în mod optim la vârsta

adolescenţei (Nádori L., 1993) astfel:

Viteza: 10-13 ani

Forţa (diferite zone musculare): 13 -17 ani

Forţa –Viteza (sărituri): 12 –13 ani

Rezistenţa (aerobă): 10 –13 ani

Rezistenţa (anaerobă): 13 –16 ani

Caracteristici antropometrice: - Băieţi: de la 12 ani

143

- Fete: de la 11ani.

În selecţie, un prim pas, deosebit de important este stabilirea

criteriilor de selecţie. Acestea se efectuează pe baza sistemului de

calităţi/valori cerute de un anumit sport. În acest fel majoritatea criteriilor se

bazează pe un model final. De aceea, prima fază a selecţiei vizează acele

calităţi ce vor fi necesare ca, la vârsta adultă, sportivul să prezinte anumite

manifestări ale capacităţilor sale fizice, psihice şi intelectuale care să-l facă

apt de a da un randament maxim într-o anumită ramură sportivă; totodată se

va lua în calcul faptul că structura performanţei se modifică în paralel cu

dezvoltarea procesului de antrenament.

Talentul se diferenţiază, dezvoltă şi evoluează în timpul procesului

de antrenament. Factorii ambientali, bazele metodologice şi ştiinţifice ale

pregătirii fizice şi sportive, mediul şi modul de viaţă, condiţiile de pregătire

etc. reprezintă condiţii determinante pentru manifestarea şi afirmarea

talentului sportiv la nivel de copii şi juniori.

Persoanele talentate obţin performanţe de excepţie. Motivul constă

în aceea că ei posedă unul sau mai multe premise de performanţă, care se

manifestă calitativ diferit la fiecare individ în parte.

Oamenii de ştiinţă au căutat să găsească factorii care se manifestă

în structura performanţei, caracteristicile care determină performanţa, ca şi

factorii stabili sau variabili din procesul de evoluţie. S-a intervenit cu

prioritate în profilul cerinţelor (structura de pregătire), cu ajutorul ratelor de

144

creştere a normelor şi domeniilor de norme care au fost modificate în funcţie

de stadiul cunoştinţelor. Acest mod de abordare, caracteristic practicii de

triere şi selecţie, a adus la o gamă tot mai largă de procedee şi mijloace de

înregistrare a talentelor sportive şi de promovarea lor. Clasificarea

complexă “talent sportiv – demn promovat” sau “netalentat” a ridicat mari

dificultăţi.

Limitele modului de abordare prezentat mai sus pot consta în:

- multitudinea de date diferite (caracteristici somatice, rezultatele

testelor de motricitatae, metode psihologice sau sociologice cu afirmaţii

verbale) greu de sintetizat în final şi totuşi incomplete;

- includerea acestor date printre acelea privitoare la dezvoltarea

biologică şi socială eterogenă a copiilor şi juniorilor;

- gradul explicativ diferit al unei caracteristici, obligatorie pentru

aprecierea aptitudinii.

Premisele genetice şi influenţele mediului ambiant şi social sunt

factorii activi a dezvoltării generale ca şi a pregătirii capacităţii de

performanţă a omului. Performanţele de excepţie se bazează pe caracteristici

genetice, de mediu şi/sau sociale şi pe interrelaţia între ele.

Oamenii de ştiinţă din diferite domenii caută să arate care dintre

acestea au o influenţă mai mare sau mai mică în apariţia şi dezvoltarea

elementelor sportive de excepţie. Răspunsul medicilor la această problemă:

capacitatea de performanţă este medie, sub forma specific sportivă este

145

realizată prin anomalii biofozice şi biochimice. Este vorba de aspecte

antropometrice şi morfologice (structura organelor, compoziţia chimică a

organelor şi a corpului, coordonarea nervoasă şi hormonală). Criterii

asemănătoare le găsim şi la alţi oameni de ştiinţă pentru domenii ca:

creativitatea, inteligenţa sau caracteristici importante din activitatea specific

sportivă, respectiv dezvoltarea performanţei sportive.

Pentru evaluarea practică a talentelor sportive, aceste cunoştinţe

sunt aplicabile condiţionat, căci:

- sunt stabilite frecvent doar unele caracteristici, cele care nu au

putut fi puse în raport direct cu întreaga activitate a sportului;

- nu există dotarea necesară pentru măsurători de rutină pe un

număr mare de indivizi;

- valabilitatea altor caracteristici se modifică şi aceasta influenţează

raporturile dintre caracteristici.

Este îngreunată stabilirea criteriilor de selecţie, deoarece se

perfecţionează şi antrenamentul, ca proces social.

Chiar dacă aceste cunoştinţe nu îşi arată eficienţa direct în practica

de triere şi selecţie, totuşi cercetările pe care ele se bazează sunt deosebit de

valoroase. Ele reprezintă cercetări fundamentale pentru stabilirea certitudinii

caracteristicilor capacităţii de performanţă sportivă ca şi a procesului de

dezvoltare în condiţiile specifice ale antrenamentului şi activităţii sportive şi

146

pot contribui la confirmarea criteriilor testelor aplicate pentru identificarea şi

promovarea talentelor sportive.

S-au realizat şi publicat numeroase cercetări ştiinţifice sportive

privind cele mai diferite zone ale problematicii sportului, iar cunoştinţele

obţinute au format baza ştiinţifică pentru redactarea celor mai importante

decizii privind politica sportivă.

Sistemul sportiv, analizat în întregul său, prezintă mari deficienţe

structurale şi de conţinut în ce priveşte depistarea – selecţia – promovarea –

conservarea şi reorientarea talentelor.

Lipseşte încă transpunerea sistematică a cunoştinţelor teoretice şi a

observaţiilor practice în programe formulate concret şi coroborarea cu

indicaţiile corespunzătoare privind modul de acţiune.

Promovarea talentelor presupune, în primul rând, conservarea

talentelor, nu doar „verificarea materialului uman”. Se antrenează nu numai

„musculatura” sau „circulaţia sanguină” ci, în principal, personalitatea

tânărului. Antrenorul este cel ce are un rol primordial în ceea ce priveşte

selecţia tinerilor pentru sportul de performanţă; ei ştiu „ce” şi „pentru ce”

trebuie să caute; ei trebuie să ştie să se orienteze, să ştie unde şi ce să caute.

Aprecierea calificată a antrenorului (analiză/prognoză) formează baza

determinării certe a talentului, a selecţiei şi a promovării acestuia.

Antrenorul trebuie să diferenţieze cu grijă între un talent potenţial, pe de-o

147

parte, şi avantajul de dezvoltare şi maturizare individuală, pe de altă parte

(dezvoltare timpurie/târzie).

Talentele se formează în timp! A promova talentul înseamnă –

simultan –conservarea şi îndrumarea sa completă şi optimă.

148

BIBLIOGRAFIE

1. Bathori, B., (1994): A testnevelés elmélete és módszertana, M.T.E., Budapest.

2. Baumann, Isabelle., (1996): Antrenamentul la altitudine mare, în Sportul de performanţă, Nr.380, Bucuresti.

3. Bert, P., (1943): Barometric presure, în Antrenamentul la altitudine, în CCPS, SDP, Bucureşti, Nr. 380.

4. Beunen, C., Malina, R., (1988): Growth and Physical Performance Relative to the Timing of the Adolescent Spurt, Exercise and Sport Sciences Reviews, Vol. 16: 503-504, în Selecţia talentului în sport Nr. 1(98), Bucureşti.

5. Bratu, A. I. (1985): Deprinderi motrice de bază. Ed. Sport –Turism. Bucureşti.

6. Căileanu, T., (1984): Mic Dicţionar al sporturilor, Ed. Albatros, Bucureşti.

7. Cârstea, G., (1993): Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Ed.Universul, Bucureşti.

8. Cârstea, G., (1998): Educaţia fizică - teoria şi bazele metodicii, A.N.E.F.S., Bucuresti 1998

9. Cârstea, G., (1999): Educaţia fizică - fundamente teoretice şi metodice. Casa de editură Petru Maior, Bucureşti,.

10. Cârstea, G., (2000,): Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Ed. AN-DA, Bucureşti,

11. Cerghit, I., (1997): Metode de învăţământ (ediţia a 3-a). Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti.

12. Cobârzan, H., Prodea, C., (1998): Metodica educaţiei fizice şi sportive şcolare, curs, U.B.B., Cluj-Napoca.

13. Cobârzan, H., Prodea, C., (2000): Bazele Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului, curs, U.B.B., Cluj-Napoca.

14. Cristea, S., (1998): Dicţionar de termeni pedagogici. Editura Didactică şi pedagogică R.A., Bucureşti.

149

15. Daniels, J. (1996): Antrenamentul la altitudine mare, în Sportul de performanţă, Nr.380, Bucureşti.

16. Demeter, A. (1972): Fiziologia Sporturilor, Ed. Stadion, Bucureşti.17. Demeter A., (1981): Bazele fiziologice şi biochimice ale calităţilor

fizice, Ed. Sport-Turism, Bucureşti. 18. Dicţionar de filozofie, (1996), Ed. Humanitas, Bucureşti,19. Dicţionar de pedagogie, (1979), Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti.20. Dicţionar de Pedagogie contemporană, (1969), Ed. Enciclopedică

Română, Bucureşti.21. Dicţionarul de psihologie, (1979), Ed. Albatros, Bucureşti. 22. Dicţionar de sociologie (1996): Larousse, Univers Enciclopedic,

Bucureşti.23. Dorofteiu, M. (1992): „Fiziologie – coordonarea organismului

uman“, Ed.Argonaut, Cluj – Napoca.24. Drăgan, I. şi colab., (1970): Elemente de investigaţie în medicina

sportivă, Ed. Stadion, Bucureşti.25. Drăgan, I., (1977): Cura de altitudine, Ed. Sport – Turism, Bucureşti.26. Drăgan, I., (1979): Selecţia medico-biologică în sport, Ed Sport -

Turism, Bucureşti.27. Drăgan, I. (1993): Practica medicinei sportive, Ed. Medicală,

Bucureşti.28. Dragnea, A., (1985): Antrenamentul sportiv. Ed. Didactică şi

Pedagogică, R.A.Bucureşti.29. Dragnea, A., Bota, Aura, (1999): Teoria activităţilor motrice. Ed.

Didactică şi Pedagogică.30. Dragnea, A., (1999): Teoria educatiei fizice şi sportului, EDP

Bucuresti.31. Dragnea, A., sub coord, (2000): Teoria educaţiei fizice şi sportului

Ed. Cartea Şcolii. 32. Dragnea, A., Teodorescu, Silvia, Mate, (2002): Teoria Sportului, FEST,

Bucureşti.

150

33. Epuran, M., (1968): Psihologia Sportului, Ed. CNEFS, Bucureşti.34. Epuran, M., (1992): Metodologia cercetării activităţilor corporale, vol.I-

II, A.N.E.F.S., Bucureşti.35. Epuran, M., (2001): Psihologia sportului de performanţă, Teorie şi

Practică, FEST, Bucureşti.36. Epuran, M., Marolicaru, Mariana, (2000): Metodologia cercetării în

Educaţie Fizică şi Sport, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca. 37. Farmosi, I., Nadori, L., Bakonyi, F., (1986): The somatic development

and motorial performance of 12 –year –old children considering factors of social - cultural conditions (order of birth ,the number of family and the extent of settlement). International Journal of Physical Education, 3; 15-19.

38. Farmosi, I., (1992): Mozgasfejlődés – az alapvető mozgásformák és képességek fejlődése, Budapest.

39. Fesci, C. Simona. Influenţa condiţiilor climatice asupra organismelor, Ed. Enciclopedică, Bucureşti.

40. Georgescu, M., (1977): Controlul medical şi primul ajutor medical, Bucureşti, IEFS, Curs.

41. Harre D., (1973): Teoria antrenamentului, Ed.Stadion, Bucureşti.42. Hăulică, I., (1997): Fiziologia umană – elemente de fiziologie

ambientală, Ed.Medicală.43. Hebbelinck, M., (1970): Performanţă şi talent, Ed. Fizică în şcoală,

CNEFS sect. Documentare, vol.VIII. Bucureşti.44. Hebbelink, M., (1988): Talent identification and development in

sport: Kinanthropometric Issues, in New Horizons of Human Movement, Interdisciplinary seminars, 1988 Seoul Olympic Scientific Cogress: 22-26, în Selecţia talentului în sport Nr. 1(98), Bucureşti.

45. Herczeg, L., (1994): Terminologia ştiinţei educaţiei fizice şi sportului, Ed. a-II-a, Tipografia Universităţii de Vest, Timişoara.

46. Herczeg, L., (1994): Metode şi procedee de organizare a exersării în lecţia de educaţie fizică, Tipografia Universităţii de Vest, Timişoara.

151

47. Hettinger, Th., (1970): Izometriás edzés, Medicina Könyvkiadó, Budapest, 167.

48. Hollmann, W., (1996): Antrenamentul la altitudine, în Sportul de performantă, Nr.380 Bucureşti.

49. Holz, P., Eduard F., (1989): Un concept de promovare a talentelor în sportul de performanţă vest-german, Leistungsport 19, 5, p. 5.

50. Ifrim, M., (1986): Antropolgie motrică, Ed. Stiiţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

51. Iliev, I., (1996): Intensitatea antrenamentului la altitudine, Antrenamentul la altitudine, în CCPS, SDP, Bucureşti, Nr. 380.

52. Jung, C., Schön, R., (1996): Antrenamentul la altitudine, în CCPS, SDP, Bucureşti, Nr. 380.

53. Klissouras, V., Pirnay, F., Petit, J. M.,(1973): Adaptation to maximal effort: Genetics and age, J. Appl. Physiol., 35, 288.

54. Klissouras, V., Marisi, D.,(1976): Genetic basis of individual differences in physical performance, Mc Gill., J.Educ., 11, 15.

55. Ludu, V., (1983): Ritmul şi performanţa, Ed.Sport-Turism, Bucureşti.56. Lange, G., (1996): Antrenamentul la altitudine mare, Sportul de

performanţă, Nr. 380, Bucureşti.57. Lenzi, G., (1993): Antrenamentul la altitudine, Specialiştii italieni

despre atletism, C.C.P.S., Bucuresti58. Maliţa, M., Zidăroiu, C., (1972): Modele matematice ale sistemului

educaţional, E.D.P., Bucuresti.59. Marolicaru, Mariana, (1986): Tratarea Diferenţiată în Educaţia

Fizică, ED. Sport – Turism, Bucuresti.60. Martin, E.D., (1996): Utilizarea altitudinii în scopul îmbunătăţirii

performanţei, în Antrenamentul la altitudine, CCPS, SDP, Bucureşti, Nr. 380.

61. Matveev, L.P., Novikov, A.D., (1980): Teoria şi metodica educaţiei fizice, Ed.Sport-Turism, Bucureşti.

62. Mazilu, V., Focşeneanu, Al., (1976): Selecţia în sport, C.N.E.F.S., Bucureşti.

152

63. Mitra, Gh., Mogoş, Al., (1977): Dezvoltarea calităţilor motrice, E.S.T. Bucureşti.

64. Mitra Gh., (1980): Metodica edcaţiei fizice şcolare, E.S.T. Bucureşti.65. Nádori, L., (1991): Az edzés elmélete és módszertana, M.T.E.,

Budapest.66. Nádori, L., (1993): Talentul şi selecţia acestuia, în Sportul la Copii şi

Juniori, Bucureşti, 2 (99). 67. Neacşu, I., (1990): Instruire şi învăţare, Ed. Ştiinţifică Bucureşti.68. Oprescu, V., (1991): Aptitudini şi atitudini, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti.69. Ozolin, N.G., (1972): Metodica antrenamentului sportiv, Ed.Stadion,

Bucureşti.70. Payne, V.G., Isaacs, L.D., (1987): Human motor development.

Matfield Publishing Company, Mountain View, California.71. Popescu – Neveanu, P., (1977): Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros,

Bucureşti.72. Popov, I., (1996): Antrenamentul la altitudine, argumente pro şi

contra, în Sportul de performanţă, Nr.380, Bucuresti.73. Prisztoka, Gyongyver, (1998): Testneveléselmélet, Dialog Campus

Kiado, Budapest- Pecs.74. Reiss, M., (1992): Probleme ale antrenamentului de mare

performanţă în sporturile de rezistenţă, Sportul de performanţă, Nr. 329, Bucureşti.

75. Roşca, A., Zorgo, B., (1972): Aptitudinile, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti.76. Sandor, I., (2005): Antrenamentul la altitudine, Ed Risoprint Cluj-

Napoca, ISBN 973-751-063-1.77. Sandor, I., (2005): Mediul rural din România şi performanţa

sportivă, Ed Risoprint Cluj-Napoca, ISBN 973-751-065-8.78. Şiclovan, I., (1977): Teoria antrenamentului sportiv, Ed. Sport-

Turism Bucureşti.79. Şiclovan, I., (1979): Teoria educaţiei fizice şi sportului (Ediţia a IlI-a

revizuită şi adăugită), Editura Sport-Turism, Bucureşti.

153

80. Thomas, J.R., Nelson, J.K., (1996): Metodologia cercetării în activitatea fizică, vol. 1-2, CCPS, SDP, Bucureşti.

81. Watson, D.,G., (1984): Check your talent, choose your sport, in Cantu, P.C.(Ed.), Clinical Sports Medicine, Toronto: Collamore Press: 3-13, în Selecţia talentului în sport Nr. 1(98), Bucureşti, 1995.

82. Wilmore, J. H., Costill, D. L., (1994): Physiology of sport and exercise, Human kinetics.

83. Zisulescu, Ş., (1971): Aptitudini şi talente. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

X X X Consiliul Europei şi Sportul 1967-1996 - Texte de politică europeană despre sport (versiunea în limba română - traducere). Bucureşti, C.C.P.S., 1998.X X X Curriculum Naţional.Programe şcolare. CNC - MEN, 1999.X X X Legea educaţiei fizice şi sportului / 27 martie 2000.X X X Programele şcolare pentru învăţământul primar clasele I-IV E.D.P. Bucureşti.1991 X X X Programa de educaţie fizică pentru învăţământul gimnazial, liceal, profesional, M.I.1991

154