Teoria economica

28
Teoria economica.. 1.Nevoile umane ( si clasificarea lor) si resursele economice (si clasificarea lor) Nevoia umana- este o stare de conștiintezare a lipsei unei satisfacții. Clasificarea nevoilor umane după savantul A.maslow (este o piramindă): 1.nevoile fiziologice 2.securitate 3.nevoi sociale(comunicare) 4.nevoi de a fi respectat 5.autorealizare Conform A. Maslow nevoile umane sunt sistematizate sub forma unei piramide,drept criteriului erarhizarii este luat principiu calitatii nevoilor astfel in partea de jos a piramidei sunt situate nevoile cele mai elementare,fiziologice, iar in virful piramidei cele spirutuale.Piramida lui Maslow are misiunea de a reconstitui in forma grafica evolutia nevoilor de la simplu la compus. Resursele economice- constau din totalitatea elemetelor,conditiilor,premizelor,directe si indirecte,reale si monitare, care sunt utilizabile si pot fi atrase in productia de noi bunuri in scopul satisfacerii nevoilor umane. Resursele umane pot fi clasificate: 1.resursele materiale- primare(apa, fondul social) derivate(masini,instalatii) 2.resurse umane- primare(populatia) derivate(cunostintele,inovatiile) Cresterea si deversificarea nevoilor umane fac ca resursele economice sa ramina relative limitate.Raritatea relative a resurselor este o caracteristica generala a econimiei. 2.Evolutia formelor de organizare ale activitatii economice Proprietatea, ca categorie economică, reprezintă un ansamblu de relaţii dintre oameniîn legătură cu însuşirea bunurilor existente în societate, relaţii guvernate de norme sociale,specifice diferitor perioade istorice. Categoria “proprietate” poate fi examinată în trei aspecte: juridic, economic şi filosofic. În aspect juridic proprietatea reprezintă un bun economic, ce aparţine cuiva şi care seexprimă în trei forme de drept: dreptul de a poseda bunurile, dreptul de a folosi bunurile, dreptul de a administra bunurile. În aspect economic proprietatea reprezintă relaţii economice de gospodărire, care apar între oameni în procesul de producţie În aspect filosofic în relaţiile de proprietate omul se implică şi se realizează ca fiinţătotală, individul manifestându-şi

description

teoria economica

Transcript of Teoria economica

Page 1: Teoria economica

Teoria economica..1.Nevoile umane ( si clasificarea lor) si resursele economice (si clasificarea lor)

Nevoia umana- este o stare de conștiintezare a lipsei unei satisfacții. Clasificarea nevoilor umane după savantul A.maslow (este o piramindă):

1.nevoile fiziologice2.securitate3.nevoi sociale(comunicare)4.nevoi de a fi respectat5.autorealizare Conform A. Maslow nevoile umane sunt sistematizate sub forma unei piramide,drept criteriului

erarhizarii este luat principiu calitatii nevoilor astfel in partea de jos a piramidei sunt situate nevoile cele mai elementare,fiziologice, iar in virful piramidei cele spirutuale.Piramida lui Maslow are misiunea de a reconstitui in forma grafica evolutia nevoilor de la simplu la compus.

Resursele economice- constau din totalitatea elemetelor,conditiilor,premizelor,directe si indirecte,reale si monitare, care sunt utilizabile si pot fi atrase in productia de noi bunuri in scopul satisfacerii nevoilor umane.

Resursele umane pot fi clasificate:1.resursele materiale- primare(apa, fondul social) derivate(masini,instalatii)2.resurse umane- primare(populatia) derivate(cunostintele,inovatiile) Cresterea si deversificarea nevoilor umane fac ca resursele economice sa ramina relative

limitate.Raritatea relative a resurselor este o caracteristica generala a econimiei.

2.Evolutia formelor de organizare ale activitatii economice Proprietatea, ca categorie economică, reprezintă un ansamblu de relaţii dintre oameniîn legătură cu

însuşirea bunurilor existente în societate, relaţii guvernate de norme sociale,specifice diferitor perioade istorice. Categoria “proprietate” poate fi examinată în trei aspecte: juridic, economic şi filosofic.

În aspect juridic proprietatea reprezintă un bun economic, ce aparţine cuiva şi care seexprimă în trei forme de drept: dreptul de a poseda bunurile, dreptul de a folosi bunurile, dreptul de a administra bunurile.

În aspect economic proprietatea reprezintă relaţii economice de gospodărire, care apar între oameni în procesul de producţie

În aspect filosofic în relaţiile de proprietate omul se implică şi se realizează ca fiinţătotală, individul manifestându-şi responsabilitatea prin proprietatea pe care o posedă şi pe careo integrează social prin folosire eficientă.

În ţările cu economie de piaţă, inclusiv în Republica Moldova, există două tipuri de proprietate: privată şi publică. şi o combinare al acestora – proprietate mixtă.

Proprietatea privată, carese manifestă în următoarele forme: proprietatea particulară prezentată de micii producători(gospodării ţărăneşti, gospodării meşteşugăreşti, întreprinderi mărunte comerciale, unităţifamiliale ce prestează servicii etc.); proprietatea privată întemeiată pe utilizarea munciistrăine, pe angajarea salariaţilor; proprietatea privată asociativă (societăţile pe acţiuni,corporaţiile, cooperativele etc.)

Proprietate publică este prezentată în toate ţările şi se caracterizează prin faptul că o parte considerabilă de bunuri se află în proprietatea statului şi diferitor administraţii publicelocale.

Proprietatea mixtă, care prezintă o combinare a proprietăţii private şi celei publice,se manifestă în următoarele forme: proprietatea mixtă cu participarea capitalului publicnaţional şi străin; proprietatea mixtă cu participarea capitalului privat naţional şi străin; proprietatea mixtă cu participarea capitalului naţional public şi privat.

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice încare nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, fără a se apela laschimb. În economia naturală fiecare gospodărie individuală execută toate activităţile – de laobţinerea diferitor materii prime până la pregătirea lor pentru consum.

Page 2: Teoria economica

Economia de schimb reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice încare agenţii economici produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în schimbul lor altele,necesare satisfacerii cerinţelor.

Economia de schimb are următoarele trăsături:1)Specializarea agenţilor economici în baza diviziunii sociale a muncii2) Autonomia şi independenţa agenţilor economici3) Oscilarea activităţii economice în jurul pieţei4) Tranzacţiile unilaterale şi bilaterale de piaţă5) Bunurile economice îmbracă forma de marfă Procesul de apariţie a banilor e legat de etapele de dezvoltare a economiei de schimb şicuprinde patru

faze:a) faza în care în calitate de echivalent în procesul de schimb serveaumărfurile mai mult solicitate

(sarea, vitele ş.a.); b) faza în care în calitate de echivalentserveau metalele preţioase (lingourile sau obiectele de aur, argint,

cupru, aramă); c) faza încare în calitate de echivalent serveau monedele bătute (în China monedele au apărut în sec.

XIî.e.n., în Grecia – în sec. VIII î.e.n., în Roma – în sec. V î.e.n.); d) faza în care în calitate deechivalent general al schimbului au devenit banii de hârtie şi bancnotele. Bancnotele au apărutîn sec. XVII şi circulau în rând cu monedele de aur şi argint şi puteau fi

convertite în aur şiargint la prima cerere a posesorului. Însă cu timpul au fost emise mai multe bancnote decâtrezervele de aur, ceea ce a adus la înlocuirea lor cu bani de hârtie (în China banii de hârtie auapărut în sec. XII, în ţările europene – în sec. XVII)

Banii îndeplinesc următoarele funcţii:1) măsura valorii mărfurilor şi serviciilor- bani se folosesc in mod abstract, valoarea marfurilor

exprimate2)funcţia mijloc de circulaţie- cu apariţia banilor schimbul de mărfuri seînfăptuieşte după formula: M-B-

M. 3)funcţia mijloc de plată-Banii îndeplinesc această funcţie în cazul, când actele devânzare şi cumpărare

nu coincid în timp şi spaţiu4)funcţia mijloc de acumulare- În prezent banii pot fi acumulaţi în băncilecomerciale sau în obiecte

imobiliare şi în formă de investiţii în afaceri;5)funcţia de bani universali

3.Clasificarea intreprinderilor gi indicatorii debazda activitdtii intreprinderilor Întreprinderea este o unitate instituţională de bază a economiei naţionale care secaracterizează printr-un

gen specific de activitate, funcţionalitate, organizare tehnologică, princapacitatea de a produce bunuri, de a se conduce şi gestiona raţional, precum şi prinautonomia sa financiară.

În economia de piaţă contemporană există o mare diversitate tipologică de întreprinderi, care pot fi grupate după anumite criterii: a) după gradul de răspundere patrimonială întreprinderile pot fi divizate în întreprinderi persoane fizice şi persoane juridice; b) după obiectivul urmărit în activitatea lor, există întreprinderi cu scop lucrativ saunonlucrativ; c) după forma de proprietate se disting întreprinderi private, publice sau mixte; d)după ramura de activitate există întreprinderi industriale, agrare, de transport etc.;e) după dimensiunea lor se disting întreprinderi mari, respectiv mici şi mijlocii; f) după forma de asociere întreprinderile pot fi divizate în societăţi pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată, cooperative, asociaţii deîntreprinderi.. În Republica Moldova în conformitate cu legislaţia în vigoare existăurmătoarele forme organizatorico-juridice de întreprinderi:

1.Întreprindere individuală este întreprinderea care aparţine unei persoane, cu dreptde proprietate privată, sau membrilor familiei acestuia, cu drept de proprietate comună.Patrimoniul întreprinderii

Page 3: Teoria economica

individuale se formează pe baza bunurilor persoanei (familiei). Întreprinderea individuală este persoană fizică, iar posesorul acesteia(membrii familiei) poartă răspundere nelimitată cu întreg patrimoniul său.

2.Societate în nume colectiv reprezintă o întreprindere, aflată în posesiunea a două şimai multe persoane, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a uneiactivităţi de antreprenoriat. Societatea în nume colectiv se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoanăfizică. Pentru obligaţiunile societăţii toţi asociaţii poartă răspundere solidară nelimitată cuîntreg patrimoniul lor. 3.Societate în comandită reprezintă o întreprindere aflată în posesiunea a două saumai multe persoane, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a uneiactivităţi de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza contractului de constituire încheiat întreacestea. Societatea în comandită are în componeneţa sa cel puţin un comanditat şi uncomanditar. Comanditatul răspunde pentru obligaţiunile societăţii cu întregul patrimoniu, iar comanditarul răspunde numai în limita sumei cu care a contribuit la formarea capitaluluisocietăţii. Societatea în comandită se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoanăfizică

4.Societate pe acţiuni, societate cu răspundere limitată reprezintă întreprinderiaflate în posesiunea a două şi mai multe persoane juridice şi (sau) persoane fizice, care şi-auasociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub aceeaşifirmă, în baza contractului de constituire (de societate) şi a statutului. Societatea pe acţiuni şisocietatea cu răspundere limitată poate fi de tip închis sau deschis. Conform legislaţiei învigoare, în societăţile de tip închis numărul participanţilor (cu excepţia societăţilor dinsectorul agrar) nu trebuie să depăşească 50.

5.Cooperativă de producţie este o întreprindere aflată în posesia a trei şi mai mulţi cetăţeni, care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi deantreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza statutului semnat de aceştia. Cooperativa de producţie este persoană juridică şi răspunde pentru obligaţiunile asumate cu patrimoniul întreprinderii.Cooperatorii poartă răspundere pentru obligaţiile cooperativei de producţie în limitele cotelor care le aparţin din patrimoniul cooperativei, iar dacă aportul respectiv este insuficient, poartărăspundere suplimentară cu averea lor personală.

6.Întreprindere de arendă este întreprinderea înfiinţată de membrii colectivelor demuncă ale întreprinderilor de stat ce se reorganizează în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat.. Membrii întreprinderii poartă răspundere pentru obligaţiile lor în limitele cotelor (părţii) din patrimoniul întreprinderii care le aparţin.

7.Întreprindere de stat şi municipal Întreprinderea de stat se înfiinţează şi se dotează cu bunuri de Guvern sau de organul administraţiei de stat. Întreprinderea de stat şi întreprinderea municipală sunt persoane juridice şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul lor.

Principalii indicatori în expresie bănească a activităţii întreprinderii sunt 1.Cifra de afaceri,reprezentând volumul încasărilor întreprinderii din activitatea proprie într-o perioadă de timp,încasări efectuate la preţul pieţei. Cifra de afaceri însumează încasările obţinute din acte decomerţ: vânzări de bunuri materiale; prestări de servicii; depuneri la banci şi instituţiifinanciare; acordarea de credite; operaţiuni bursiere.

2.Valoarea adăugată- se determină ca diferenţă întreîncasările ei totale din vânzarea bunurilor materiale şi a serviciilor către clienţi şi consumurilede factori de producţie, respectiv plăţile făcute către furnizori. Cu altecuvinte, acest indicator cuprinde consumul factorului muncă şi a factorului capital fix şi nuinclude consumul intermediar.

3.Profitul brut-sau profitul total este un indicator ce exprimă mărimea profituluiobţinut de către o întreprindere într-o anumită perioadă de timp. El se determină prin scădereadin cifra de afaceri a întreprinderii a costului de producţie.

4.Profitul net-este indicatorul care reflectă partea din profitul brut al întreprinderii,care rămâne după scăderea din acesta a impozitelor şi a altor plăţi prevăzute de legislaţia învigoare (dobânda la capitalul investit, chiria plătită pentru clădiri, arenda, partea destinatărezervelor, donaţiile pentru scopuri umanitare ş. a.)4.Numiti si explicati factorii de productie

Prin urmare,factorii de producţie reprezintă resursele economice disponibile şi valorificabile, în măsura în care sunt atrase şi utilizate în activitatea economică în scopul producerii de bunuri economice.

Page 4: Teoria economica

Munca ca factor de producţie, reprezintă activitatea umană specifică, manuală şi/sau intelectuală, prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa în acest scopul producerii bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă.Munca, ca factor de producţie, are următoarele trăsături:

a)ea are caracter originar, în sensul că ea este intrinsec asociată personalităţii, neputândfi reprodusă artificial şi nici disociată de persoana prestatorului;

b)ea reprezintă un factor de producţie activ şi determinant, contribuind latransformarea factorilor de producţie în bunuri economice;

c)munca omului se deosebeşte de activitatea animalelor prin aceea, că ea esteexercitată în mod conştient şi contribuie la crearea uneltelor de producţie;

d)munca are dimensiuni cantitative şi calitative.Factorul muncă e necesar de a fi analizat sub aspect cantitativ, structural şi calitativ.

Natura,ca factor de producţie, include toate resursele din natură, care sunt folosite la producerea bunurilor economice (solul, aerul, apa, mineralele, fondul silvic etc.). Toate resursele brute din natură intră în categoria factorului natural al producţiei numit „pământ”.

Trăsăturile naturii ca factor de producţie:a)natura are un caracter primar, originar b)natura, ca factor de producţie, se manifestă în formă materială şi în formă de energie;c)natura se caracterizează prin raritatea resurselor;d)natura dispune de dimensiuni cantitative şi calitative

Capitalul ca factor de producţie, reprezintă ansamblul bunurilor economice acumulate – eterogene şi reproductibile – ale căror utilizare face posibilă, prin reîntoarcerea lor în producţie, sporirea randamentului factorilor primari de producţie sau cel puţin duce lauşurarea muncii.În sens economic capitalul este un bun care aduce venit, sau, în expresia clasică a luiK. Marx, capitalul este o valoare care aduce plus valoare

Capitalul, ca factor de producţie, în practică, este numit „capital real” După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc componentele capitalului real se grupează în:capital fix şi capital circulant.

Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului productiv (real, tehnic) format din bunuri de lungă durată ce servesc ca instrument ale muncii oamenilor în mai multe cicluri de producţie, care se consumă treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare.

Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului productiv care se consumă înîntregime în decursul unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu fiecare nou circuit economic5.Cererea si factorii ce determina mirimea ei. Legea si elasticitatea cererii.

Cererea constituie cantitatea de mărfuri sau servicii ce pot fi cumpărate într-o unitatede timp la preţul curent. Trebuie menţionat faptul că preţul este factorul primordial cecondiţionează cererea. Între preţ şi mărimea cererii se află un raport invers proporţional, careeste reflectat în legea generală a cererii: micşorarea preţurilor cauzează majorareacantităţilor de mărfuri solicitate pe care le poate achiziţiona consumatorul şi invers – majorarea preţurilor micşorează cantitatea cererii.Pot fi distinse următoarele tipuri de cereri:

1.Cererea negativă– în situaţia când majoritatea mărfurilor de pe piaţă nu seîntreabă de consumatori şi aceştia din urmă caută să le ocolească, se dezic de a le cumpăra. Necesitatea pentru aceste mărfuri, însă, rămâne, adică piaţa nu este saturate.

2.Lipsa totală a cererii există atunci când consumatorii nu au nici un interes pentru oanumită marfă sau sunt indiferenţi faţă de ea.

3.Cererea camuflată– atunci când consumatorii au dorinţa de a achiziţiona o marfăce lipseşte pe piaţă. Există şi situaţii când mărfurile de un anumit fel există pe piaţă, dar ele nusatisfac cerinţele sporite ale consumatorilor, menţionându-se astfel cererea camuflată.

4.Cererea în scădere– când se reduce permanent interesul consumatorului pentru unanumit fel de mărfuri sau pentru o marfă anumită.

5.Cererea neuniformă, exprimă oscilaţia cererii în dependenţă de timp sau anotimp.

Page 5: Teoria economica

6.Cererea de deplină valoare– când circulaţia comercială la întreprinderile cesatisfac piaţa este normală. De regulă, cererea de deplină valoare prevede responsabilitateaîntreprinderii pentru calitatea producţiei fabricate, nivelul tehnologic şi de organizare a munciila întreprinderea dată.

7.Cererea exagerată– când sunt produse cantităţi insuficiente de mărfuri şi nu esatisfăcută cererea pieţei. Dacă o întreprindere nu poate sau nu vrea să îndestuleze cererea pieţei, ea combate cererea prin diverse metode: prin majorarea preţului, restrângerea reţelei deexploatare, limitarea producerii de piese şi ansambluri de rezervă.

8.Cererea neraţională e considerată când mărfurile produse influenţează sănătatea,deteriorând situaţia ecologică. În aceste cazuri se elaborează un sistem de măsuri şi acţiuni pentru a combate creşterea cererii iraţionale

Asupra cererii individuale afară de preţ influenţează şi alţi factori, numiţi determinanţi. Anume:1.Gustul şi preferinţele individului2.Venitul3.Mărfurile ce se substituie reciproc şi cele complementare4.Aşteptările consumatorului5.Numărul de consumatori6.Reclama şi publicitateaModificările, care se produc în cerere în dependenţă de modificările care au loc în preţuri şi venituri,

poartă denumirea de elasticitate a cererii. Procentul modificării cererii în funcţie de schimbarea preţului sau a venitului se numeşte coeficientul elasticităţii cererii.Coeficientul elasticităţii cererii în raport cu modificarea preţului are următoarea expresie:

CECp=% modificării cererii/% modificării preţului.În mod analogic se examinează şi elasticitatea cererii în raport cu modificareaveniturilor

consumatorului:CECv=% modificării cererii/% modificării venitului.În funcţie de mărimea acestui coeficient, cererea pentru diferite bunuri poate fi:elastică, inelastică,

unitară.Cererea elastică are loc în condiţiile când CEC p>1 (procentul decreştere a cererii întrece procentul de reducere a preţului);cererea inelastică, când CEC p<1(procentul de creştere a cererii este mai mic decât procentul de reducere a preţului);cererea unitară, când CEC p=1 (procentul de creştere a cererii coincide cu procentul de reducere a preţului).

6. Oferta şi factorii ce determină mărimea ei.Legea şi elasticitatea ofertei

Oferta reprezintă cantitatea de mărfuri şi servicii pe care producătorii (vânzătorii) le pot oferi cumpărătorilor (consumatorilor) la preţuri curente într-o anumită perioadă de timp.

În funcţie de natura bunurilor se distinge: a) oferta de bunuri independente (de ex., oferta de calculatoare, autoturisme, confecţii etc.); b) oferta complementară, când din producţia unor bunuri principale (de ex., din care se pot fabrica conserve, salamuri etc.); c) oferta mixtă, când mai multe bunuri oferite satisfac aceeaşi cerere (de ex., cafea, ceai, lapte etc.).

Raportul dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferită de mărfuri şi servicii constituie conţinutul legii generale a ofertei.

Legea generală a ofertei constă în următoarele: dacă preţul produsului creşte sau scade, atunci volumul ofertei la fel creşte sau scade. Deci, între evoluţia preţului şi cantitatea oferită există o relaţie directă.

Oferta, ca şi cererea, se manifestă în trei forme: individuală, de piaţă şi agregată (totală).Oferta individuală reflectă cantitatea de mărfuri sau servicii pe care le propune producătorul

(vânzătorul) sau firma pentru realizare la piaţă într-o anumită perioadă de timp la preţuri curente.Oferta pieţei constituie însumarea ofertelor individuale corespunzătoare fiecărui nivel al preţului

pe piaţa respectivă.Factorii:

Page 6: Teoria economica

Atât oferta individuală, cât şi oferta de piaţă, afară de preţ, sunt influenţate şi de alţi factori, numiţi determinanţi:

1. Schimbarea costului de producţie. Între nivelul costului de producţie şi cantitatea oferită există o relaţie negativă. Reducerea costului de producţie a unui bun determină creşterea cantităţii oferite, iar creşterea costului duce la scăderea ofertei. Reducerea costului de producţie depinde: de aplicarea tehnologiilor noi în procesul de fabricare a bunurilor; de nivelul preţului la factorii de producţie (salariul, resursele materiale, materia primă etc.). Costul de producţie reprezintă cel mai important factor care determină modificarea ofertei.

2. Schimbarea preţurilor la mărfurile alternative (de ex., reducerea preţurilor la carne de vită inevitabil va duce la majorarea ofertei carnei de porc). Totodată, din producţia unor bunuri principale (de bază) rezultă o serie de produse secundare. Dacă preţul bunului principal creşte, celelalte condiţii rămânând neschimbate, oferta de pe piaţa bunului secundar va spori şi invers, dacă preţul se va reduce, oferta de pe piaţa bunului respectiv va scădea.

3. Schimbarea în numărul firmelor care produc acelaşi bun. Dacă, de ex., la piaţa respectivă au apărut mai multe firme (vânzători), atunci evident oferta de bunul respectiv va creşte, însă dacă unele firme au dat faliment, atunci oferta de bunuri analogice va scădea.

4. Schimbarea impozitelor, taxelor şi a subsidiilor. Majorarea impozitelor şi taxelor pe profitul firmelor va reduce oferta şi invers, micşorarea acestora va contribui la o creştere a ofertei. Subsidiile din bugetul statului acordate firmelor la fel contribuie la creşterea ofertei.

5. Schimbările în aşteptările producătorilor (vânzătorilor). Dacă firma aşteaptă reducerea preţului în viitor, atunci ea va majora în prezent oferta, şi invers.

6. Schimbările în evenimentele social – politice şi naturale la fel contribuie la modificarea ofertei în ambele direcţii.

Oferta agregată (totală) repzintă cantitatea totală de bunuri economice disponibilă pentru vânzare la un anumit nivel mediu al preţurilor şi într-o perioadă de timp determinată. Mărimea ofertei agregate poate fi exprimată printr-un indicator macroeconomic real cum ar fi, de exemplu, venitul naţional. Preţurile majorate stimulează producătorii la producerea suplimentară de mărfuri şi servicii, iar preţurile joase, dimpotrivă, contribuie la micşorarea volumului de mărfuri în economia naţională

Oferta agregată este influenţată de următorii factori: a) schimbarea preţurilor la resurse interne şi importate. Ieftinirea resurselor contribuie la majorarea

ofertei agregate, iar scumpirea acestora duce la scăderea ofertei; b) schimbările în productivitatea muncii la nivel macroeconomic la fel contribuie la majorarea

ofertei agregate; c) schimbările în actele normative în direcţia reducerii taxelor, ratei dobânzii la fel duc la creşterea

volumului ofertei agregate.Oferta, ca şi cererea, dispune de elasticitate. Elasticitatea ofertei exprimă dimensiunile sau gradul modificării ofertei în funcţie de schimbarea

preţului sau a oricăreia din condiţiile ofertei. Elasticitatea poate fi evidenţiată prin coeficientul elasticităţii ofertei, care are următoarea expresie:

CEOp=% modificării ofertei/% modificării preţului.În funcţie de nivelul coeficientului elasticităţii ofertei la preţ, oferta poate fi: -elastică, -inelastică,

Page 7: Teoria economica

- unitară.Oferta elastică reflectă cazul, când unui anumit procent de modificare a preţului îi corespunde o

modificare mai mare a cantităţii oferite. În acest caz: CEOp>1. Oferta inelastică se manifestă în cazul când procentul modificării cantităţii oferite este mai mic

decât procentul modificării preţului. Deci, CEOp<1. Oferta cu elasticitate unitară are loc în condiţiile când unui procent în modificarea preţului îi

corespunde unul similar în schimbarea cantităţii oferite. Deci, CEOp=1.

7.Piața factorilor de producție(piața muncii și salariului, piața capitalului real și dobînda, piața funciară și renta)

Piaţa muncii reprezintă un ansamblu de relaţii în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta de muncă, au loc negocieri privind angajarea de lucrători, mărimea salariului care trebuie plătit şi condiţiile de muncă, pe care trebuie să le creeze agenţii economici.

Obiectul tranzacţiilor pe piaţa muncii îl constituie forţa de muncă, care se vinde şi se cumpără ca orice alt bun economic. Piaţa muncii include următoarele mecanisme de bază: cererea de muncă, oferta de muncă şi preţul muncii (salariul).

Cererea de muncă (forţă de muncă) reprezintă cantitatea de muncă salariată pe care agenţii economici sunt dispuşi s-o achiziţioneze într-o anumită perioadă de timp. Această cantitate depinde de numărul locurilor de muncă disponibile.

Cererea de muncă poate fi elastică sau inelastică. Cu cât elasticitatea cererii în funcţie de preţ a unui bun este mai mare, cu atât va fi mai mare şi elasticitatea cererii pentru munca folosită la producerea bunului respectiv. De ex., o creştere a salariilor minerilor va conduce la o creştere a preţului la cărbune. Această creştere de preţ va determina o scădere mai mult decât proporţională a cantităţii cerute de cărbune şi, în consecinţă, o scădere importantă în cantitatea de muncă cerută.

Oferta de muncă reprezintă totalitatea muncii pe care o poate efectua populaţia aptă de muncă ce doreşte să se angajeze la un moment dat. Oferta de muncă nu include persoanele ocupate în gospodăria casnică, militarii, studenţii şi alte persoane care desfăşoară activităţi nesalariate.

Unul din mecanismele principale ale pieţei muncii îl constituie preţul muncii (salariul). În sens larg salariul reprezintă venitul care revine lucrătorului în schimbul muncii sale sau plata pentru remunerarea muncii. În sens îngust salariul reprezintă plata pentru forţa de muncă utilizată în diferite domenii de activitate. Referitor la noţiunea salariului există diferite abordări. De ex., liberalii clasici consideră, că salariul natural reprezintă minimul necesar pentru existenţa salariatului şi familiei sale, care nu poate fi depăşit în jos întrucât existenţa salariatului devine imposibilă, şi nici în sus, pentru că antrenează creşterea natalităţii, ceea ce ar conduce la creşterea ofertei de muncă şi ca urmare la o scădere a salariului la nivelul său natural.

Salariul nominal este cantitatea de bani care revine lucrătorului pentru un anumit timp de muncă (oră, zi, săptămână, lună, an). Mărimea salariului nominal depinde de: preţul forţei de muncă, care se creează pe piaţa muncii sub influenţa cererii şi ofertei; situaţia economică care se creează la diferite faze ale ciclului economic (la faza declinului economic salariul scade, iar la faza avântului – creşte); politica statului şi a antreprenorilor în domeniul de salarizare.

Salariul real reflectă cantitatea de mărfuri şi servicii, care pot fi procurate în baza salariului nominal. Salariul real reprezintă capacitatea de cumpărare a salariului nominal. Salariul real depinde de: mărimea salariului nominal; nivelul de preţuri asupra mărfurilor şi serviciilor; mărimea impozitelor; capacitatea de cumpărare a banilor. Salariul real nu creşte în aceeaşi proporţie ca şi salariul nominal.

Salariul se manifestă în următoarele forme principale:1) salariul pe unitate de timp este salariul prin care plata pentru muncă se face în funcţie de timpul lucrat

(oră, zi, săptămână, lună, an). Unitatea de măsură a salariului pe unitate de timp este preţul minim al unei ore de muncă. De ex., în S.U.A. plata minimă pe oră constituie 6,25 dolari, în Anglia – 3,20 lire sterline;

2) salariul în acord (cu bucata) este o formă de salarizare prin care remunerarea lucrătorului se face în raport cu cantitatea de bunuri produse. Salariul în acord poate fi exprimat: a)în acord direct, când salariul se stabileşte după un tarif constant; b) în acord progresiv, când tariful pe unitate de produs se majorează în

Page 8: Teoria economica

anumite proporţii în dependenţă de gradul de îndeplinire a sarcinii; c) în acord premial, când salariatul primeşte diferite premii pentru rezultate obţinute în muncă; d) în acord global, când o formaţiune de lucrători (brigadă) îndeplineşte un volum de lucru la termenul stabilit pentru care primeşte salariul respectiv;

3) salariul colectiv este salariul stabilit în urma negocierilor dintre patronat şi sindicate la nivel de ramură de activitate;

4) salariul social este acea parte din venitul naţional, care este destinată pentru plata accidentelor de muncă, bolilor profesionale şi altor plăţi cu caracter social.

Salariul are tendinţa de diferenţiere, care este condiţionată de: inegalitatea lucrătorilor. Lucrătorii se deosebesc după capacităţile fizice şi intelectuale, după nivelul de

instruire şi pregătire. Salariile sunt cu atât mai mari cu cât pentru îndeplinirea unei funcţii au fost necesare mai multe studii care solicită timp şi costuri de pregătire;

neomogenitatea felurilor de muncă. În economie există munci prestigioase şi mai puţin prestigioase, munci de inovaţie, conducere, organizare cu rezultate diferite în funcţie de natura lor şi căror le corespund remuneraţii diferite;

inegalitatea pieţelor de muncă. În diferite pieţe de muncă coraportul dintre cererea şi oferta de muncă este diferit, ce inevitabil influenţează asupra diferenţierii salariului.

Piaţa capitalului real reprezintă relaţiile băneşti care se formează în procesul atragerii şi plasării fondurilor băneşti, relaţii rezultate din confruntarea cererii şi ofertei de capital.

Cererea de capital reflectă totalitatea nevoilor de capital ale agenţilor economici la un moment dat şi nivelul dobânzii pe care sunt dispuşi s-o suporte. Cererea de capital are următoarele componente: capitalul solicitat pentru investiţii; resursele suplimentare destinate pentru funcţionarea capitalului împrumutat şi pentru plata dobânzilor; mijloacele necesare pentru formarea de rezerve.

Oferta de capital reflectă totalitatea mijloacelor băneşti disponibile pentru plasament la un moment dat şi la un anumit preţ (dobândă). Oferta de capital include: economiile care se formează în perioada dată (la întreprinderi); capitalul eliberat dintr-un împrumut sau dintr-o folosire anterioară; capitalurile băneşti care devin disponibile pentru un interval de timp.

Piaţa capitalului privită în sens îngust reflectă confruntarea cererii şi ofertei de capital real, iar în sens larg – ea cuprinde toate posibilităţile de procurare ale capitalului, respectiv pieţele de credit şi titlurilor de valoare.

Unul din mecanismele de funcţionare a pieţei de capital este dobânda. Dobânda reprezintă un venit însuşit de proprietarul oricărui capital antrenat într-o activitate economică şi apare sub formă de excident în raport cu capitalul avansat. În sens restrâns dobânda reprezintă un excident ce revine proprietarului de capital cu împrumut. În sens larg dobânda reprezintă un excident ce revine proprietarului oricărui capital utilizat în condiţii normale.

Dobânda îndeplineşte următoarele funcţii: influenţează asupra procesului de deplasare a factorilor de producţie şi folosirea lor eficientă; serveşte ca pârghie de stimulare a firmelor şi a populaţiei în economisirea unei părţi din venituri; serveşte ca modalitate de a asigura băncilor recuperarea cheltuielilor efectuate şi realizarea unui profit normal; serveşte ca instrument de redistribuire a veniturilor.

Rata dobânzii este raportul procentual dintre masa dobânzii şi capitalul împrumutat (

d'=DC

×100 %). În dependenţă de forma de calcul dobânda poate fi simplă sau compusă.

Rata dobânzii este influenţată de următorii factori:

Page 9: Teoria economica

rata profitului. Rata dobânzii trebuie să fie mai mică decât rata profitului, deoarece în caz contrar întreprinzătorii nu vor valorifica investiţii;

cererea şi oferta de capital de împrumut. Dacă creşte cererea de capital, atunci creşte şi dobânda, iar dacă sporeşte oferta de capital, atunci dobânda are tendinţa de scădere;

riscul pentru cei ce acordă capital de împrumut. Cu cât riscul este mai mare, cu atât şi dobânda este mai ridicată, şi invers;

inflaţia. Inflaţia, de regulă, contribuie la majorarea ratei dobânzii;

conjunctura economică. În perioada de relansare economică, în scopul stimulării investiţiilor de capital, rata dobânzii scade, iar în perioada de recesiune ea creşte.

Renta economică se manifestă în următoarele forme:

Renta funciară (sau renta pământului). În condiţiile sistemului de producţie feudal renta funciară se manifesta în trei forme: renta în muncă – situaţia cănd ţăranul şerb era obligat să lucreze pe pământul moşierului un anumit număr de zile pe săptămână sau an; renta în produse – situaţia când ţăranul şerb dădea moşierului o parte din produsul creat sub formă de produse agricole; renta în bani – situaţia când ţăranul şerb plătea proprietarului funciar o sumă de bani pentru pământul arendat. În condiţiile economiei mixte renta funciară îmbracă două forme: a) renta funciară absolută,care reprezintă suma încasată de proprietarul funciar de la arendaş, drept chirie pentru terenul arendat, indiferent de calitatea şi poziţia acestuia; b) renta funciară diferenţială, care se formează pe baza deosebirilor de fertilitate a terenurilor şi a poziţiei faţă de centrele de aprovizionare şi desfacere. Arendaşii care arendează loturi de pământ mai fertile primesc un profit suplimentar, care este însuşit în formă de rentă diferenţială de proprietarii funciari. Acest supliment de profit apare în baza diferenţei dintre preţul producţiei agricole de pe loturile slabe şi preţul individual de pe loturile bune. În sectorul agrar preţurile se formează pe baza cheltuielilor de pe loturile mai puţin fertile, deoarece loturile bune nu-s în stare să satisfacă în deplin cerinţele populaţiei în produse agricole.

1. Renta de monopol reprezintă suma ce se încasează de proprietarii unor suprafeţe de teren de pe care se obţin produse în cantităţi limitate şi care sunt foarte solicitate de consumatori (cultivarea anumitor soiuri de poamă, fructe, legume, etc.). aceste produse se realizează, de regulă, la un preţ de monopol relativ înalt.

2. Renta minieră apare în ramurile de extracţie şi exprimă plata exercitată de arendaş proprietarului pentru terenul arendat şi exploatarea zăcămintelor aflate în subsolul acestuia.

3. Renta din construcţii se formează sub influenţa cererii şi ofertei faţă de terenurile de construcţie şi poziţia lor în centrele urbane. Astfel de rentă influenţează asupra preţului de chirie a locuinţelor.

4. Renta de raritate reprezintă suma de bani ce revine posesorului de factori de producţie sau de alte bunuri economice rare, pentru a căror utilizare se plăteşte un preţ mai ridicat.

Mărimea rentei influenţează direct asupra preţului pământului.

8. Piața resurselor financiarePiaţa financiară reprezintă ansamblul relaţiilor dintre ofertanţii şi utilizatorii de fonduri băneşti, pe

termen scurt, mediu şi lung. Ea asigură sistemul de legături complexe dintre persoanele fizice, juridice şi guvern, care au fonduri băneşti disponibile şi cei care au nevoie de aceste fonduri.

Page 10: Teoria economica

Totodată, piaţa financiară constituie cadrul în care se comercializează hârtiile de valoare (valorile mobiliare) sub forma:

- efectelor comerciale (cambiile),

- sub forma activelor financiare, adică a titlurilor de credit (obligaţiuni emise de întreprinderi sau guvern pe diferite termene) şi titlurilor de proprietate (acţiunile societăţilor),

- ori sub alte forme, cum ar fi, certificatele de trezorerie ş. a.

Cambiile se emit în calitate de instrumente de plată pentru mărfuri livrate şi servicii prestate. Astfel cambiile sunt instrumente de credit comercial, adică titluri negociabile de comerţ care fac dovada existenţei unei creanţe privind o anumită sumă care trebuie să fie plătită la o anumită dată.

În literatura de specialitate noţiunea de activ este abordată din mai multe puncte de vedere:a) În plan juridic, activul este definit ca totalitatea drepturilor cu conţinut economic, aflate în

proprietatea unei persoane fizice sau juridice. Exemple de active patrimoniale pot fi: bunurile corporale şi necorporale.

b) Ca noţiune contabilă, activul reprezintă o parte a bilanţului ce demonstrează mărimea mijloacelor de care dispune o firmă pentru desfăşurarea activităţii sale.

În componenţa activului intră:1. bunuri corporale, aşa-numite tangibile, adică care pot fi transmise (pământ, clădiri utilaje etc.);

2. bunuri necorporale, aşa-numitele active intangibile (brevete, mărci de comerţ, vechimea firmei, imaginea firmei);

3. drepturi patrimoniale formate din titluri de valoare (cambii, obligaţiuni, acţiuni,bilete de ordin);

4. alte drepturi băneşti în numerar sau în cont.

c) În sens economic, activul desenează un bun care are valoare pentru deţinătorul său. Activul în sens economic poate prezenta:

1. valoare de schimb (marfa);

2. valoare de investiţii sau valoare-capital, care fiind utilizată aduce un venit.

Activele financiare reprezintă corespondentul monetar al activelor reale şi ele relevă caracterul dual al economiei de piaţă:- economia reală, care include procesele materiale de producere a bunurilor şi serviciilor pentru consumul individual sau pentru reluarea producţiei;- economia financiară (simbolică), adică procese de tip informaţional, reprezentate de mişcarea banilor şi a hârtiilor de valoare.Activele financiare se clasifică:1. active bancare – rezultate din operaţiunile specifice băncilor şi instituţiilor asimilate. Specificul pentru aceste active, care produc dobânzi, este că ele nu au caracter negociabil, dar prezintă un grad ridicat de siguranţă (risc redus);

2. active nebancare – rezultate din operaţiuni de investiţii (plasament) şi sunt concretizate în titluri de valoare cu caracter negociabil. În această categorie se includ activele de capital şi activele monetare.Activele de capital, rezultă din plasamente pe termen lung şi dau dreptul la obţinerea unor venituri viitoare (dobânzi, dividende). Ele sunt negociabile pe piaţa de capital. Activele monetare rezultă din plasamente pe termen scurt şi sunt negociabile pe piaţa monetară. Specificul lor – grad înalt de lichiditate, respectiv posibilitatea transformării operative şi pe o bază de continuitate în fonduri băneşti.Certificatele de trezorerie (bonurile de trezorerie) reprezintă o valoare mobiliară (hârtii de valoare),care sunt emise de tezaurul public (Trezoreria Centrală de Stat). Trezoreria Publică este împuternicită să execute

Page 11: Teoria economica

Bugetul la partea de venituri şi cheltuieli. Pe lângă aceste funcţii trezoreria mai are un serviciu de execuţie a veniturilor şi cheltuielilor tuturor persoanelor juridice cu caracter public. Prin urmare acestea îşi păstrează disponibilităţile în depozit la tezaurul public. Prin urmare, pe baza acestor depozite de mijloace băneşti trezoreria poate emite bonuri de tezaur. Resursele procurate în acest mod constituie pentru stat un important mijloc de finanţare ce poate fi utilizat fie pentru acoperirea golurilor temporare de casă ale bugetului administraţiei centrale de stat, fie pentru acordarea unui sprijin financiar întreprinderilor publice sau colectivităţilor locale confruntate cu situaţii de deficit bugetar. Astfel resursele de trezorerie, constituie astfel, reprezintă un împrumut pe termen scurt (până la un an) contractate de stat prin emisiunea unor bonuri de tezaur. Bonurile de tezaur trebuie răscumpărate de către stat la scadenţă, dar obligatoriu pe parcursul anului bugetar în care a fost contractat împrumutul, plătind totodată o dobândă.

Principalele operaţiuni efectuate pe piaţa financiară sunt:1. Constituirea depozitelor bancare (deschiderea conturilor) şi acordarea de credite, deci deschiderea

de conturi pe termen scurt, mediu şi lung pentru clienţii societăţilor bancare.Ansamblul relaţiilor de credit, pe diferite termene, care se derulează prin intermediul unor mijloace

care nu au caracter negociabil, constituie piaţa bancară.2. Comercializarea activelor comerciale şi financiare. Acestea reprezintă tranzacţii care facilitează

finanţarea directă şi indirectă prin transferul titlurilor comerciale şi financiare negociabile şi constituie piaţa hârtiilor de valoare.

În funcţie de acest criteriu, piaţa financiară este compusă din:- piaţa monetară;

- piaţa capitalului.

Fiecare din aceste componente cuprind mai multe segmente de piaţă specializate. Aceste două componente ale pieţei financiare se deosebesc şi prin faptul că pe piaţa monetară se utilizează, de regulă, active comerciale (cambiile), iar pe piaţa capitalului - active financiare, în special acţiuni şi obligaţiuni.

În acelaşi timp, între cele două pieţe, precum şi între diferitele segmente ale acestora, există o strânsă interdependenţă. Aceasta înseamnă că, în anumite condiţii, creditele pe termen scurt se pot transforma în credite pe termen mediu şi lung, că activele bancare se pot transforma în active financiare, că obligaţiunile se pot transforma în acţiuni etc.

Datorită acestui fapt Guvernul poate să influenţeze, prin intermediul celor două componente ale pieţei financiare volumul investiţiilor, gradul de ocupare, volumul şi structura producţiei, nivelul preţurilor etc.

9. Politica fiscală în Republica MoldovaSistemul fiscal reprezintă totalitatea impozitelor şi taxelor, a principiilor, formelor şi metodelor de

stabilire, modificare şi anulare a acestora prevăzute de legislaţie, precum şi totalitatea măsurilor ce asigură achitarea lor.

Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice la dispoziţia statului, în vederea acoperirii cheltuielilor avansate. Prelevarea se face:

- în mod obligatoriu;

- cu titlul nerambursabil şi definitiv;

- fără contraprestaţie directă şi imediată din partea statului;

- în caz de neplată, statul te poate urmări din punct de vedere juridic.

Funcţiile impozitelor:1. funcţia fiscală (financiară) – scopul constă în completarea (formarea, umplerea) visteriei satului – bugetul

de stat;

Page 12: Teoria economica

2. funcţia de reglare-stimulare – în acest caz impozitul se transformă dintr-un instrument fiscal într-o pârghie financiar-economică de intervenţie în activitatea economică;

3. funcţia de redistribuire – impozitul îşi manifestă rolul său pe plan social.

Elementele impozitului: subiecţii impunerii;

obiectul impunerii;

cotele impozitelor şi taxelor;

modul şi termenii de achitare;

facilităţile, etc.

Principiile impuneriiCu peste 200 ani în urmă Adam Smith a formulat 4 principii care trebuiau să stea la baza politicii

fiscale a statului, fiind valabile şi astăzi. Un bun impozit, spunea Adam Smith trebuie să aibă următoarele caracteristici:

1. să fie echitabil, adică să aibă în vedere capacitatea de plată a fiecărui contribuabil;

2. să fie economicos, un bun impozit nu trebuie să fie scump de administrat, pentru că cea mai mare parte posibilă din suma încasată trebuie să contribuie la creşterea veniturilor statului;

3. să fie comod, convenabil pentru plătitor, atât prin metoda cât şi prin frecvenţa plăţii;

4. să fie cert, sigur, adică impunerea să fie astfel făcută încât plătitorul să fie sigur asupra sumei pe care trebuie s-o plătească şi asupra momentului plăţii impozitului.

Mai târziu practica a demonstrat că este necesar de ţinut cont şi de alte principii ca:5. un bun sistem de impozitare trebuie să fie flexibil, adică prompt adoptat circumstanţelor schimbătoare;

6. un bun sistem fiscal trebuie să aibă la bază principiul bunăstării, adică dimensiunea fiecărei taxe să fie în corelaţie cu ceea ce i se oferă contribuabilului sub forme de servicii din partea statului;

7. principiul celui mai mic sacrificiu – incomodităţile pentru contribuabil trebuie să fie minime;

8. principiul avantajului social-maxim – un sistem fiscal funcţionează pe baza acestui principiu dacă sacrificiul plătitorului este minimalizat iar bunăstarea oferită de stat este maximalizată;

9. un bun sistem de impozitare trebuie să se bazeze pe principiul egalităţii prin impozit – acest principiu presupune diferenţierea sarcinilor fiscale de la persoană la persoană în funcţie de o serie de criterii, cum ar fi:

mărimea absolută a materiei impozabile;

situaţia personală a subiectului impozabil;

natura şi provenienţa veniturilor.

Clasificarea impozitelorImpozitele se pot clasifica după mai multe criterii:1. după modul cum sunt afectate veniturile sunt:

Page 13: Teoria economica

impozite directe – se suportă nemijlocit de către cei care le plătesc, cum ar fi, de exemplu, impozitul pe profit, impozitul pe salarii, impozitul funciar;

impozite indirecte –sunt cuprinse în preţurile mărfurilor şi sunt încasate o dată cu vânzarea acestora, fiind suportate de către consumatorii finali, la cumpărarea mărfurilor şi serviciilor, de exemplu, taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxele vamale, ect.

2după obiectul impunerii sunt: impozit pe venit;

impozit pe avere;

impozit pe consum (pe cheltuieli).

2. în funcţie de scopul urmărit pot fi:

impozite financiare;

impozite de ordine.

3. după frecvenţa realizării lor pot fi:

impozite permanente;

impozite incidentale

4. după instituţia care le administrează pot fi:

impozite federale;

impozite ale statelor;

impozite ale provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei;

impozite locale.

În scopul simplificării sistemului fiscal şi a respectării principiilor impunerii în Republica Moldova începând cu anii 1994 – 1995 s-a început reforma fiscală, care a contribuit la adoptarea unui document unic al fiscalităţii – Codul Fiscal. Codul Fiscal este alcătuit din 7 titluri:

Titlul I „Dispoziţii generale” în care se stipulează că în Republica Moldova se percep impozite şi taxe de stat şi locale.

Sistemul impozitelor şi taxelor de stat include:a) impozitul pe venit;

b) taxa pe valoarea adăugată;

c) accizele;

d) impozitul privat;

e) taxa vamală;

f) taxele percepute în fondul rutier.

Sistemul impozitelor şi taxelor locale include:

Page 14: Teoria economica

a) impozitul funciar;

b) impozitul pe bunurile imobiliare;

c) impozitul pentru folosirea resurselor naturale.

Taxele locale includ:a) taxa de amenajare a teritoriului;

b) taxa pentru dreptul de a organiza licitaţii şi loterii pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale;

c) taxa de amplasare a publicităţii;

d) taxa pentru dreptul de a folosi simbolica locală;

e) taxa de eliberare a autorizaţiei pentru amplasarea unităţilor comerciale;

f) taxa de piaţă;

g) taxa hotelieră;

h) taxa de staţiune.

În RM se percep impozite şi taxe republicane (de stat) şi locale. Sistemul impozitelor şi taxelor republicane include:

a. impozitul pe venit

b. tva

c. accizele

d. impozitul privat

e. taxa vamală

f. taxele percepute în fondul rutier.

Sistemul impozitelor şi taxelor locale include:a. impozitul funciar,

b. impozitul pe bunurile imobiliare

c. impozitul pentru folosirea resurselor naturale,

d. taxa pentru amenajare,

e. taxa hotelieră,

f. taxa pentru apă,

g. taxa pentru amplasarea reclamei,

h. taxa balniară,

Page 15: Teoria economica

i. taxa de piaţă,

j. taxa pentru prestarea serviciilor de transport.

Titlul II „Impozitul pe venit”;Titlul III „Taxa pe valoarea adăugată”;Titlul IV „Accizele”;Titlul V „Administrare fiscală”;Titlul VI „Impozitul pe bunurile imobiliare”;Titlul VII „Taxele locale”.Fiecare stat îşi alege tipul şi numărul de impozite în funcţie de mai mulţi factori, şi anume:

1. structura administrativ-teritorială a statului;

2. politica bugetar-fiscală ca parte componentă a politicii financiare a statului ş. a.

10. Consumul, economiile și investițiileConsumul reprezintă partea din venitul disponibil cheltuită pentru procurarea de bunuri materiale şi

servicii, destinate satisfacerii directe a nevoilor populaţiei şi societăţii.Consumul se manifestă în următoarele forme:

în dependenţă de subiectul consumului el se divizează în consum privat (care se referă la o persoană, familie sau asociaţie) şi în consum public, care se referă la achiziţiile de stat şi ale administraţiilor publice locale;

în funcţie de obiectul consumului se distinge consum material (consum de produse alimentare şi nealimentare) şi consum nematerial (consum de servicii);

în dependenţă de durata consumului el se împarte în consum de folosinţă curentă (pâine, lapte etc.) şi consum de folosinţă îndelungată (îmbrăcăminte, mobilă, televizoar etc.);

în dependenţă de modul de procurare a bunurilor şi serviciilor utilizate consumul se divizează în consum de bunuri marfare (procurate prin cumpărare – vânzare) şi în autoconsum (consumul de bunuri şi servicii create de sine stătător).

Consumul exercită următoarele funcţii:1. consumul serveşte ca mijloc direct de satisfacere a cerinţelor oamenilor în obiecte şi servicii de consum;

2. consumul serveşte ca pârghie de influenţă asupra dinamicii producţiei (consumul poate accelera sau din contra, poate frâna procesul de producţie);

3. consumul serveşte ca mijloc de influenţă asupra gradului de utilizare a factorilor de producţie;

4. consumul serveşte ca mijloc de influenţă asupra echilibrului şi dinamismului economic. În viziunea lui J.M. Keynes „consumul este singurul scop al oricărei activităţi economice”.

Asupra consumului influenţează două grupuri de factori – obiectivi şi subiectivi. La factorii obiectivi se referă: mărimea şi dinamica veniturilor disponibile; modificarea aşteptărilor referitor la cheltuielile de consum prezent şi viitor, determinate de schimbările în puterea de cumpărare a banilor sau de unele riscuri; modificările neprevăzute, care afectează preţul diferitor elemente de capital fix şi capital circulant, cauzate de uzura morală; modificările politicii fiscale care influenţează nivelul consumului personal. La factorii subiectivi se referă: dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească pentru situaţii

Page 16: Teoria economica

neprevăzute (ca urmare, cheltuielile pentru consumul curent se micşorează în favoarea unui consum viitor); acumularea de economii băneşti pentru asigurarea bătrâneţei sau protejarea anumitor persoane (pentru copii, nepoţi etc.); dorinţa de a obţine dobânzi sau alte avantaje prin procurarea de acţiuni, hârtii de valoare sau participarea la unele afaceri; instinctul oamenilor de ridicare a standardului de viaţă, prin majorarea treptată a cheltuielilor de consum în baza unor rezerve băneşti formate din timp; dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor; manifestarea la unele persoane a zgârceniei reflectată în scăderea cheltuielilor de consum curent.

În evoluţia consumului s-au conturat următoarele tendinţe: a) scăderea ponderii cheltuielilor pentru produsele alimentare şi îmbunătăţirea structurii, calităţii consumului produselor de valoare ridicată (autoturisme prestigioase, televizoare japoneze etc.); b) menţinerea relativ constantă a părţii cheltuielilor pentru îmbrăcăminte şi confort personal; c) creşterea ponderii cheltuielilor pentru servicii, îndeosebi a celor legate de sporirea nivelului de cultură şi educaţie. Pornind de la analiza acestor tendinţe ale consumului economistul austriac E. Enghel a formulat legea potrivit căreia „partea cheltuielilor destinate alimentaţiei este cu atât mai mare cu cât venitul este mai mic, şi invers, cheltuielile pentru îmbrăcăminte rămân relativ constante, indiferent de mărimea veniturilor; partea cheltuielilor pentru locuinţă are o pondere relativ constantă, oricare ar fi nivelul veniturilor; ponderea cheltuielilor pentru confort şi recreiere creşte mai rapid decât sporirea veniturilor, ea tinzând către zero la persoanele cu venituri foarte mici şi fiind ridicată la persoanele cu venituri mari”1.

După cum s-a menţionat în compartimentul 9.2, venitul disponibil este destinat pentru consum şi pentru formarea economiilor nete. Economiile nete reprezintă surplusul de venit peste cheltuielile de consum. Deci: E=V – C, unde: E – economiile nete; V – venitul disponibil; C – consumul. Dacă la economiile nete se adaugă amortizarea, atunci se formează economiile brute. Deci: Eb=En+A, unde: Eb – economiile brute; En – economiile nete; A – amortizarea capitalului fix.

Între consum şi economii există un raport invers proporţional: cu cât creşte consumul, cu atât trebuie să se reducă economiile, şi invers, cu cât cresc economiile, cu atât trebuie să se reducă consumul. Dacă consumul este egal cu 1, atunci: E=1-C, iar C=1-E.

Raportul dintre economiile nete şi venitul disponibil reflectă înclinaţiile spre economie medie şi economie marginală. Înclinarea medie spre economii (rata medie a economisirii) exprimă raportul dintre

economiile nete şi venitul disponibil: e '= E

V , unde: e – rata medie a economisirii; E – economiile nete; V – venitul disponibil. Rata medie de economisire ne demonstrează cât se economiseşte dintr-o unitate monetară de venit. Înclinaţia marginală spre economii (rata marginală a economisirii) exprimă raportul

dintre variaţia economiilor şi variaţia veniturilor: em' =ΔE

ΔV , unde: em – rata marginală a economisirii; ΔE - variaţia economiilor; ΔV - variaţia veniturilor. Rata marginală a economisirii ne demonstrează cu câte unităţi variază economiile la variaţia cu o unitate a venitului.

Economiile pot fi divizate după următoarele criterii: după sursele de finanţare economiile pot fi grupate în economii din sectorul privat şi în economii din sectorul public; după modul cum se iau deciziile de economisire economiile pot fi grupate în economii libere şi economii forţate (legate de necesitatea rezistenţei la concurenţă).

Motivele de economisire sunt diverse şi sunt influenţate de mai mulţi factori, printre care pot fi menţionaţi:

dorinţa de organizare raţională a cheltuielilor în timp (renunţarea de la îndestularea imediată a unei nevoi în favoarea îndestulării în viitor a altei nevoi mai preferate);

dorinţa de îmbogăţire (dorinţa de a acumula mijloace, care vor aduce la creşterea veniturilor în viitor, cum ar fi acumularea capitalului, monedei, imobilului etc.);

1

Page 17: Teoria economica

preferinţa pentru lichiditate (pentru cumpărături curente, cheltuieli neprevăzute ş. a. ).

Potrivit datelor statistice cu privire la ratele de economisire (nete şi brute) şi ritmurilor de creştere economică, s-a constatat că S.U.A. au cel mai scăzut nivel al economiilor brute (ponderea economiilor în PNG) şi sunt pe ultimul loc la nivelul economiilor nete (ponderea economiilor în PNN) dintre ţările dezvoltate (Japonia, Germania, Anglia, Italia, Canada) în perioada anilor 1981-1987. De asemenea, s-a remarcat că ţările ce au cele mai mari rate de economisire au şi cele mai rapide ritmuri de creştere economică. În intervalul anilor 1981-1987, rata economiilor nete a fost de 20,2% în Japonia, 10,7% în Germania, 9,4% în Canada, 7,5% în Italia, 6,2% în Anglia, 3,9% în S.U.A.2.

Investiţia reprezintă totalitatea cheltuielilor destinate pentru procurarea bunurilor de capital în vederea dezvoltării economice.

Investiţiile pot fi divizate în dependenţă de următoarele criterii: a) în dependenţă de modul de folosire investiţiile se împart în investiţii de înlocuire a capitalului fix uzat,

sursa cărora o constituie fondurile de amortizare şi investiţii pentru dezvoltare, numite investiţii nete, sursa cărora o constituie la nivel macroeconomic venitul naţional.

Investiţiile de înlocuire luate în ansamblu cu investiţiile pentru dezvoltare formează investiţiile brute de capital, ce contribuie la formarea capitalului real. Investiţiile brute sunt destinate pentru formarea capitalului fix şi modificarea stocurilor de materii prime, semifabricate şi produse finite pentru vânzare;

b) în dependenţă de forma de proprietate investiţiile pot fi divizate în investiţii private, efectuate de sectorul privat şi investiţii publice, efectuate de către stat;

c) în dependenţă de locul de efectuare investiţiile se împart în investiţii interne, efectuate în interiorul ţării respective şi investiţii externe, efectuate în alte ţări;

d) în dependenţă de ramura în care se efectuează investiţiile se disting investiţii industriale, agricole şi comerciale etc.

La nivel macroeconomic economiile şi investiţiile, de regulă, sunt egale. Pentru ca înclinaţia spre economii să constituie un factor de progres, afirmă J.M.Кeynes, este necesar ca economiile să se transforme în investiţii (E=I).

Asupra procesului de investire a capitalului influenţează următorii factori3: cererea de investiţii, randamentul viitor al bunului de capital;

fluctuaţiile profitului la investiţiile existente, politica statului în domeniul investiţiilor;

starea generală a economiei naţionale;

conjunctura economiei mondiale;

perioada de rambursare a investiţiei;

cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea bunurilor de capital realizate;

tipul de progres tehnic dominant şi gradul de accelerare a inovaţiilor şi invenţiilor;

dimensiunea stocurilor bunurilor de capital în raport cu evoluţia producţiei cerute pe piaţă;

anticipările investitorilor în legătură cu evoluţia vânzărilor şi profiturilor în domeniul unde se investeşte;

23

Page 18: Teoria economica

gradul de fiscalitate în raport cu profitul;

eficienţa marginală a capitalului şi rata dobânzii, situaţia când rata profitului de la capitalul investit este egală cu rata dobânzii;

riscurile acumulate de întreprinzător şi împrumutător.

Investiţiile joacă un rol important în activitatea economică: contribuie la sporirea şi modernizarea capitalului ca factor de producţie; servesc ca sursă materială în crearea noilor locuri de muncă; contribuie la sporirea înzestrării tehnice a muncii, la aplicarea tehnicii moderne în producţie; contribuie la creşterea productivităţii factorilor de producţie; servesc ca mijloc de creştere economică şi de sporire a venitului naţional.

Între consum, economii şi investiţii există relaţii de influenţă reciprocă. Aceste interdependenţe sunt exprimate prin multiplicatorul şi acceleratorul investiţional.

Multiplicatorul investiţional reprezintă un număr prin care trebuie să se multiplice voinţa de investire netă pentru a se obţine suma corespunzătoare de variaţie a venitului. Formula multiplicatorului

investiţional: k=ΔV

ΔI , unde: k – multiplicatorul investiţional; ΔV - variaţia venitului; ΔI - variaţia investiţiilor. Multiplicatorul investiţiilor ne arată de câte ori sporul de investiţii se cuprinde în sporul de venit, adică unei anumite creşteri a investiţiilor îi corespunde creşterea venitului de n ori.

Acceleratorul investiţional reflectă relaţia directă între variaţia volumului de investiţii nete şi

variaţia venitului naţional. Formula acceleratorului investiţional: A=ΔI

ΔV , unde: A – acceleratorul

investiţional; ΔI - variaţia volumului de investiţii; ΔV - variaţia venitului naţional. Principiul acceleratorului exprimă efectul creşterii venitului asupra investiţiilor.

Structura investiţiilor în capitalul fix, pe surse de finanţare, a constituit în Republica Moldova în anul 2002: mijloacele întreprinderilor – 57%; investiţiile străine – 19%; mijloacele bugetare şi ale populaţiei – câte 4%; alte surse – 12%.