Tendinte Actuale in Psihologia Clinica

7/21/2019 Tendinte Actuale in Psihologia Clinica

http://slidepdf.com/reader/full/tendinte-actuale-in-psihologia-clinica 1/44

UNIVERSITATEA DE VEST “VASILE GOLDIS” DIN ARADFacultatea de Stiinte Socio-Umane si Educatie Fizica si Sport

TENDINTE ACTUALE IN

PSIHOLOGIA CLINICASUPORT DE CURS PENTRU UZ INTERN

Lect Univ dr Diana Chisalita

Arad, 2015



Cuprins

Consideraţii introductive............................................................................................................3

Aspecte preliminarii ............................................................................................................... 3

1. Separarea “lezionalului” de “funcţional”. ..................................................................... 4

2. Modificări în noţiunea de cauzalitate în medicină.........................................................5

3. Succesele medicinii au modificat percepţia asupra specialiştilor şi implicit dreptul lasănătate :............................................................................................................................6

Obiectul psihologiei clinice....................................................................................................... 11

Metode de studiere a personalităţii ....................................................................................11

1. Metodele experimentale.............................................................................................. 11

2. Metodele clinice ...........................................................................................................13

3. Metodele centrate pe ansambluri ...............................................................................15

Aparatul psihic – structură şi funcţionare (I)............................................................................ 21

Ce este metapsihologia? ......................................................................................................29

Realitatea psihică şi metapsihologia ....................................................................................29

Schemele cognitive şi terapia cognitivă bazată pe scheme (TCBS).......................................... 32

1. Ce sunt schemele?............................................................................................................ 32

2. Terapia cognitivă bazată pe scheme (TCBS)..................................................................... 33

3. Prin ce diferă TCBS de terapia cognitivă tradiţională?..................................................... 36

CHESTIONARUL SCHEMELOR COGNITIVE YOUNG - FORMA SCURTĂ 3 (YSQ-S3) ...................37

INTRODUCERE ...................................................................................................................... 37

CE MĂSOARĂ TESTUL? .........................................................................................................37

DESCRIEREA ITEMILOR .........................................................................................................40

ADMINISTRAREA ŞI COTAREA .............................................................................................. 40

BIBLIOGRAFIE ...........................................................................................................................43



4

1. Progresele realizate în cadrul ştiinţelor psihologice şi descoperirile care au decurs de aici:Metodele de studiu s-au diversificat şi au permis depăşirea consideraţiilor speculative,pentru a duce la aplicaţii practice.2. Chiar succesele medicinei de organ şi a metodei anatomo-clinice, care au permisperceperea limitelor acestei abordări şi au permis astfel înţelegerea locului ocupat de ceilalţi

factori: genetici, socio-economici, de mediu şi mai ales psihologici, adică interrelaţionali.

Conform acestor autori succesele medicinei au modificat concepţia noastră asupra bolii, iaraceastă modificare se va traduce pe mai multe planuri :

a.) Separarea “lezionalului” de “funcţional”.

O mai bună cunoaştere a anatomo-patologiei şi a mecanismelor fiziopatologice apermis în majoritatea cazurilor determinarea suportului lezional al maladiei. Din această

cauză, unul dintre obiectivele medicinii devenise reperarea acestor leziuni şi discriminarea între bolile reale şi cele false. Domeniul vast al tulburărilor aşa-numite "funcţionale" adicăfără suport lezional organic, se născuse, dar funcţiona mai mult ca diagnostic de eliminare,decât ca diagnostic pozitiv, cu semne specifice de manifestare. În acest context doar leziuneaobiectivabilă era "reală", iar tulburarea psihică, nematerializabilă şi simularea, se confundau

în aceeaşi atitudine de respingere în afara domeniului medical a unor date concrete foartefrecvent întâlnite în practica uzuală de model clinico-medical .

Aceeaşi situaţie a intervenit în legătură cu ansamblul tulburărilor aşa-numitefuncţionale: palpitaţii, ameţeli, cefalee, spasme şi diverse dureri (gastralgice, precordialgiceetc.) fără suport lezional. Aici, medicii sunt încă tentaţi să răspundă printr-un răspuns de tip

tot sau nimic: fie "descoperă" o leziune subiacentă şi deci nu există tulburări funcţionale, fienu o găseşte nimic şi atunci "nu este nimic". Refuzul de a ţine seama de ele.

Tocmai am discutat despre caracterul nesatisfăcător al răspunsului de tip "nu estenimic", caracter care a fost confirmat ca atare mai ales prin lucrările medicului psihanalistenglez M. Balint, alături de medicii generalişti ai Serviciului Naţional de Sănătate englez. Înspatele acestei "oferte" de simptome şi de plângeri diverse ale bolnavului, se ascunde “ocerere” de ordin afectiv şi relaţional care necesită de asemenea o descifrare, pentru apermite un răspuns potrivit. În absenţa sa, tulburarea funcţională riscă să se organizeze ca omodalitate relaţională privilegiată a bolnavului cu anturajul său familial şi medical,

presupunând consulturi repetate, generând din partea medicului o alternanţă între atitudinide delăsare, de laisser-faire şi faze de activism terapeutic entuziast.

Experienţa clinică demonstrează de asemenea, că frontiera dintre lezional şifuncţional nu este perfect etanşă. Graniţa este mobilă şi "poroasă", iar absenţa răspunsuluiadecvat la dezechilibrul personalităţii pe care îl reflectă aceste acuze repetate alepacientului, este susceptibil, în anumite cazuri, să provoace organizarea unei tulburărisomatice avansate, care va evolua apoi cu propriul său prognostic. Răspuns printr-o tentativă de explicare fiziopatologică a acestor tulburări, doar

pentru a le conferi o autenticitate medicală.Au luat naştere diferite sintagme pentru a le desemna: distonie neurovegetativă,

tulburări ale simpaticului, nevroză cardiacă, astenie circulatorie, distonie neuro-vegetativăetc., însăşi multitudinea acestora reflectând, de fapt, lipsa lor de valoare explicativă. Ele



5

trimit, de altfel, în primul rând, la descrierea unor mecanisme efectoare, mai degrabă decâtla explicaţii cauzale. Acest gen de denominări prezintă riscul pentru bolnav, ca şi pentrumedic, de a dobândi valoare de explicaţie şi de a confirma iatrogen, tulburarea. Răspuns prin interogaţii privind căreia dintre necesităţile şi cărei boli interne le

corespunde, această expresie reiterată a tulburărilor bolnavilor.

Este o ipostază cu o expresie care nu mai răspunde unei perturbări localizabile, ci careangajează ansamblul personalităţii. A spune doar "este nervos" n-ar face decât să adauge uncuvânt în plus unui vocabular deja bogat, şi aceasta nu ar fi suficient. O reflecţie asupranevoilor acestei personalităţi şi asupra naturii relaţiei astfel angajate între bolnav, anturajulsău şi medic devine necesară. Este una dintre sursele psihologiei medicale.

b). Modificări în noţiunea de cauzalitate în medicină

Medicina secolului XIX a avut ambiţia de a răspunde prin propria abordare ştiinţifică

la două mari poziţii ideologice care erau disputate în medicina occidentală, încă dinantichitatea egipteană şi greacă: boala ca pedeapsă inevitabilă aplicată individului “inocent”,sau mai exact "fatalitatea răului" pe deoparte şi boala evidentă ca un mod de a răspunde alorganismului aflat în situaţia perturbării echilibrului său intern, pe de altă parte. Acesteipatologii şi boala ca reacţie a organismului la o perturbare a echilibrului său intern, tranşândastfel disputa dintre cele două orientări, i s-a dedicat şi medicina secolului anterior. De fapt,medicina şi psihologia contemporană a regăsit această dispută, cu elemente noi, fără aschimba însă fondul dezbaterilor.

Unei cauzalităţi lineare simple, al cărui univoc tip este un agent microbian extern,cauză a unei leziuni de organ, trebuia să i se substituie, sau cel puţin să i se adauge noţiunea

de cauzalitate circulară, cu efecte de retroacţiune: reacţia organismului devenind la rândulsău factor de agresiune pentru acelaşi organism

În fine, o concepţie multifactorială trebuia să ţină cont de o pluralitate de factoriinteracţionând între ei: genetici, de mediu, psihologici, educaţionali, habituali ş.a. Boala numai este, deci, în toate cazurile, acel eveniment care surprinde un individ, în totalitate străinde apariţia sa, pe care el îl suportă şi ale cărui forţe, în totalitate, sunt îndreptate cătrevindecare. Organismul bolnav este implicat deopotrivă în apariţia, derularea, dar şi învindecarea bolii. Rezultatul cercetărilor moderne asupra patogeniei bolilor incluse într-unmodel explicativ politetic, ne-a obligat să abandonăm abordările simpliste ale bolii, pentru areuşi să o percepem pe aceasta în toată complexitatea sa. Conform celor mai numeroşi

specialişti în domeniul psihologiei şi medicinei (M. Raynaud, 1985) un anumit număr de faptepledează în acest sens:

Bolile aşa-numite somatice, adică cele care se acompaniază de leziuni organiceverificabile, dar pentru declanşarea şi evoluţia cărora sunt responsabile evenimente curezonanţă afectivă (doliul, separarea, schimbarea mediului etc.) sunt cele cărora subiectul le"răspunde" printr-o maladie: astm, ulcer, recto-colită hemoragică, maladii ale pielii ş.a. Lafel, putem asista, la aceste personalităţi, la adevărate balansări între apariţia unei asemeneaboli şi aceea a unor tulburări psihiatrice, pe parcursul cărora toate aceste tulburări somaticedispar.

Tulburările funcţionale sunt cele pe care pacientul le repetă voluntar până când poate

găsi un teren comun de înţelegere şi de schimb tranzacţional cu medicul, relevând prinaceasta nevoia bolnavului de a fi "recunoscut" şi de a stabili o legătură relaţională. Putem



6

lega plângerea pur psihică, fără tulburări lezionale şi nici funcţionale, de anumiţi pacienţi,care nu au nici un alt mijloc, în afară de această plângere, pentru a exprima o revendicareafectivă profundă (exemplu: hipocondria). Menţinerea acestei plângeri pare necesarăechilibrului lor şi se poate observa adesea că ea dispare dacă li se întâmplă să prezinte oboală somatică, ca şi cum aceasta din urmă ar absorbi toate tensiunile interne şi

revendicările lor şi le-ar aduce, în mod paradoxal, o liniştire morală.Se poate vorbi aici de o complicitate între bolnav şi boala sa? Nu înţelegem prin aceasta ocomplicitate manifestă conştient, în vederea obţinerii de avantaje materiale; este vorbadespre o complicitate profundă, independentă de voinţa pacientului, de felul celei care, la unbolnav subiect al unor tulburări psihosomatice, îl face pe acesta să oscileze între răspunsuride tip somatic (boală somatică) şi răspunsuri de tip mental (tulburări psihice) la agresiunilepe care le suportă. În faţa unui acelaşi traumatism, un organism poate avea, deci, mai multetipuri de răspunsuri posibile, mai mult sau mai puţin adaptate situaţiei, mai mult sau maipuţin periculoase pentru el. De ce parametri ar depinde atunci "alegerea" răspunsului? În ceşi cum este angajată personalitatea pacientului în alegere? Psihologia medicală trebuie să

încerce să aducă răspunsuri unor astfel de întrebări.Fiinţa umană are nu doar posibilitatea de a se instala în boală şi de a trage beneficii

din aceasta, ci şi, mai mult, are posibilitatea de a exprima prin boală tendinţele saleprofunde.

Toţi practicienii au putut constata propensiunea anumitor persoane de a repetaaceleaşi situaţii traumatice, frecvenţa exagerată a accidentelor la alte persoane, saucaracterul anormal al unor evoluţii al unor boli totuşi obişnuite. Datele de observaţie curentăle-au permis să ilustreze această legătură strânsă dintre starea psihică a unui subiect,personalitatea sa şi starea sa fizică.

c) Succesele medicinii au modificat percepţia asupra specialiştilor şi implicit dreptul lasănătate :

Astăzi medicul a preluat rolul vrăjitoarei şi şamanului. Îl admirăm pentru puterile sale,dar suntem gata să-l acuzăm şi să-i cerem capul dacă se înşeală sau dacă dezamăgeşte pe ceicare-şi pun speranţele în el.

Acestei magii primitive, medicina ştiinţifică i-a substituit o cunoaştere sigură şiverificabilă, a cărei difuzare ar trebui să raţionalizeze cererile adresate medicului, darsuccesele medicinii, determinate de tehnica sa şi de efortul său de raţionalizare, n-audiminuat cu nimic investirea magică a medicinii şi a medicilor, cărora le cerem mai multdecât pot ei să dea şi de la care aşteptăm o protecţie din ce în ce mai largă împotriva

riscurilor vieţii.Am văzut de fapt că progresele medicinii se însoţesc de o mai bună percepere a

lezionalului şi de respingerea concomitentă a funcţionalului. Acesta continuă totuşi săreprezinte mai mult de jumătate din cei care vin la consultaţie, medicul fiind obligat săconstate iraţionalitatea cererii lor, natura acestei cereri fiind obiect de interogaţie pentrumedic. În fine, în chiar câmpul patologiei lezionale, progresele medicale ne permit să punem

în evidenţă importanţa factorilor iraţionali, cum ar fi:a) Efectul placebo. - A priori, chimioterapia pare a fi unul dintre domeniile privilegiate ale"ştiinţei medicale pure", cu molecule chimice, efecte farmacologice, farmacodinamice ş.a.,dând impresia că toată cota de subiectivitate a persoanei este redusă practic la zero.

Totuşi, prin intermediul ei s-a putut demonstra în ce măsură este importantă parteasubiectivă, chiar de iraţionalitate, inclusă în efectele atribuite unui medicament. Posibilitatea



7

oferită de acest domeniu, şi pretenţia de a prevedea cu precizie efectele chimice ale unuimedicament, a permis o mai bună percepere a rolului care revine celorlalţi factori.

Numim efect placebo modificările obiective şi subiective ale stării unui subiect căruiai-a fost administrat - într-un mediu medical - un corp fără acţiune farmacodinamică proprie,numit placebo. Prin extensie, “efectul placebo” este, atunci când, ca urmare a administrării

unui drog activ, se observă diferenţa între modificarea constatată şi cea care poate fiatribuită efectului farmacodinamic al drogului.

Independent de orice efect farmacologic propriu, eficacitatea unui tratament sedatorează unor numeroşi factori nespecifici responsabili de efectul placebo.

Aceşti factori nespecifici cuprind:-pe de o parte, factorii legaţi de medic, de personalitatea sa, de încrederea sa înmedicament, pe care farmaciştii încearcă să o elimine prin încercările “în dublu orb”, încursul cărora nici medicul, şi cu atât mai puţin pacientul, nu ştiu că este vorba despreplacebo sau despre un produs activ;-pe de altă parte, medicamentul în sine, despre care pacientul crede că este eficient, acesta

fiind efectul placebo stricto sensu.Pentru efectele legate de medic şi de cel care îngrijeşte:Medicii optimişti obţin rezultate mai bune decât cei pesimişti sau sceptici.

Un medic care afişează o atitudine “experimentală” va avea mai puţină eficacitate decât unmedic care prezintă o atitudine “terapeutică”.

Bolnavii care îşi consideră medicul ca fiind “cald, amabil” obţin o ameliorare mai bunădecât cei care-şi consideră medicul ca fiind “neamabil, lipsit de căldură”. Explicaţiile diferiteoferite bolnavului asupra aceluiaşi tratament pot influenţa sensibil efectul.

Pentru factorii legaţi de medicament :Efectul placebo prezintă caracteristici identice cu cele ale unui efect farmaceutic adevărat.

El se poate acompania de efecte secundare indezirabile (legate de gradul de ostilitate alsubiectului) şi placebo-sensibilitatea este mai mare dacă subiectul acceptă voluntartratamentul.

Nu s-au găsit corelaţii între placebo-sensibilitate şi caracteristicile fiziologice şidemografice, ceea ce ar tinde să demonstreze legătura esenţială cu personalitateasubiectului.

Într-o populaţie dată, se găsesc aproximativ 1/3 de subiecţi placebo-reactivi, care prezintă,ca urmare a administrării unui corp inactiv, reacţii pozitive, negative sau efecte secundare.Se disting subiecţi placebo-reactivi pozitivi, care reacţionează în sensul prevăzut deexperiment şi subiecţi placebo-reactivi negativi.

În efectul placebo vor interveni patru factori:-simptomul şi complexul sindromic: boala;-bolnavul şi personalitatea sa;-placebo însuşi ca specific tehnic; modul său de administrare (mai activ injectabil decât "per

os", colorat decât incolor, amar decât insipid;-medicul cu statutul său cunoscut sau recunoscut.

Acţiunea unui medicament se datorează, deci:-activităţii sale farmacodinamice;- atitudinii medicului, credinţei sale în eficacitatea medicamentului şi încrederii pe care i-oinspiră pacientului;

-atitudinii pacientului, credinţei sale în eficacitatea medicamentului.b) Aderenţa la tratament



8

P Jeamet, M. Raynaud, S. Consoli ş.a. menţionează că se presupune a priori căbolnavul ia medicamentul aşa cum îi este el prescris şi totuşi, în realitate, pacienţii refacreţeta, eliminând anumite medicamente, crescând posologia altora, readăugândmedicamente mai vechi, etc.

Pr. Simon şi A. Spriet au ajuns la concluzia că factorii implicaţi în nerespectare a

tratamentului sunt :-Boala: procentul de nerespectare a tratamentului este cu atât mai mare cu cât

afecţiunea este resimţită mai puţin de către bolnav;-Subiectul : nu există corelaţie cu caracteristici demografice cum ar fi: vârsta, nivelul

intelectual; personalitatea bolnavului este cu siguranţă unul dintre factorii primordiali;-Tratamentul : complexitatea tratamentului, durata sa, numărul de medicamente

prescrise intervin în nerespectarea tratamentului;-Medicul : Medicul, comportamentul său, relaţia medic-pacient joacă adesea un rol

considerabil. Respectarea tratamentului este mult mai bună dacă medicul este amabil şi înţelegător, dacă îşi face griji pentru pacient, dacă are disponibilitate spre comunicare.

Din toate acestea, ca şi din multe alte situaţii rezultă importanţa personalităţii bolnavului, apersonalităţii medicului şi a relaţiei lor, într-un domeniu atât de tehnic în aparenţă, cum estecel al tratamentului medicamentos al maladiilor organice.

c) “Medicalizarea” vieţii

Paralel cu această credinţă în “miracolele” medicinii, asistăm la o inflaţie de solicitaremedicală. Mai multe elemente se conjugă pentru a conduce la acest rezultat.

- Medicina este singura instituţie socială ale cărei cheltuieli nu sunt limitate a priori şi“refuzul îngrijirii” în anumite circumstanţe, face încă obiectul unor cazuri penale. Se asistăastfel la o deplasare a solicitărilor de orice fel spre medicină, cu atât mai mult cu cât aceastadin urmă este aproape gratuită.

- Medicina îşi vede de multe ori eticheta utilizată în scopuri publicitare, Calificativulde “medicinal” devine pentru numeroase produse comerciale, o garanţie a succesului.

- Medicina poate ajunge să înlocuiască sistemul slăbit de valori morale individuale. Înfaţa situaţiilor conflictuale, de inadaptare socială de orice fel, apare o mare tentaţie de asubstitui valorilor morale, criterii cum ar fi cele ale normalului şi patologicului, deşi esteadevărat că o societate nu poate funcţiona fără un sistem de referinţă, adică fără valori.

Pe de o parte, individul cere societăţii să reducă un număr crescut de dificultăţi, carepână acum nu aveau soluţii decât dacă acestea rezultau din iniţiativa şi voinţa sa personală.

Pe de altă parte, societatea cere medicinii să regleze un număr crescut de situaţiipentru care ştiinţa medicală nu are întotdeauna la îndemână soluţii pertinente.

Într-un cadru autentic medical, progresele medicinii ne determină să punem mult mai acutproblema cronicităţii: a trăi cu un handicap pune, în fapt, nu doar problema unei îngrijiritehnice a celui aflat în această situaţie, ci şi:

- problema morală a impactului acestui handicap, angajând ansamblul personalităţiipacientului şi modalităţile în care el se relaţionează cu anturajul. O dată dat răspunsul laaceastă problemă, repercusiunile şi evoluţia handicapului se pot schimba considerabil.

- problema unui eventual tratament pe viaţă sau cel puţin de lungă durată. Diabetul şicea mai mare parte a maladiilor endocrine sau care necesită un regim constituie o bunăilustrare a acestei situaţii. Medicii ştiu faptul că modul în care se respectă tratamentul vadepinde în mod esenţial de modul în care pacientul îşi trăieşte handicapul şi de stilul de

relaţie stabilită cu medicul său.



9

d) Dreptul la sănătate şi costul sănătăţiiEfectele care decurg de pe urma succeselor înregistrate de medicină şi din slăbirea

valorilor tradiţionale, fac să se deplaseze asupra medicinii şi psihologiei o solicitare deprotecţie şi de asigurare, de care are nevoie orice individ. Această solicitare care duce laprezentarea societăţii ca o entitate care trebuie să asigure fericirea şi securitatea individului,

conduce la apariţia mai mult sau mai puţin implicită a unui drept la sănătate, care ar fi maidegrabă o datorie decât o finalitate. Riscul unor asemenea mituri este acela de a cristalizaasupra lor o revendicare afectivă care, prin definiţie, este nesfârşită, atâta timp cât rămânedependentă de alţii, în loc de a deveni construcţie activă şi proprie a subiectului. Decepţia vaantrena revendicări şi solicitări crescute, care nu vor putea fi decât dezamăgite la rândul lor,datorită neînţelegerii iniţiale şi confuziei de limbaj. Acolo unde subiectul îşi găseştebunăstarea afectivă şi satisfacerea dorinţelor sale, medicina nu va putea decât să propună oameliorare a unei dureri fizice sau eventual o reducere a unei tensiuni organice.

Dar canalizarea către medicină a unor asemenea apetituri şi revendicări riscă să fiefoarte costisitoare. Multitudinea explorărilor şi examenelor disponibile, ca şi diversitatea

medicamentelor, permit de fapt prelungirea acestei iluzii un timp îndelungat. Cu câtnemulţumirea bolnavului va fi mai imprecisă, cu atât costul măsurilor de explorare medicalăva fi mai mare, în căutarea unor leziuni ipotetice. Ori, atâta timp cât medicul nu găseştenimic, el este îndreptăţit, pentru securitatea pacientului, să caute întotdeauna mai departe.Este adesea mai uşor de demonstrat existenţa unei leziuni decât de a afirma absenţa ei.Nivelul de explorare va depinde mai mult de personalitatea medicului, de anxietatea saprofesională sau de răbdarea bolnavului, decât de criterii obiective. Ori, se ştie că nici osocietate nu-şi poate permite o creştere nelimitată a costului îngrijirilor medicale pe care leoferă. Cheltuielile iraţionale se fac totdeauna în detrimentul cheltuielilor necesare. În pl us,

îngrijirile inutile devin cu uşurinţă îngrijiri periculoase, nu doar prin obişnuirea bolnavului cu

ele, ci şi prin eventualitatea toxicităţii lor. În concluzie: succesele medicinii evidenţiază rolulmediului în sănătate şi importanţa prevenţiei psihomedicale sistemice.

Cum pot răspunde specialiştii la aceste date noi ale situaţiei?Trebuie să subliniem mai întâi faptul că, la fel cu toată lumea, medicul nu poate percepecorect decât ceea ce a fost format să perceapă. Aceasta deoarece sensurile, şi toate

judecăţile noastre se cer a fi trezite dar mai ales educate. Formaţia sa medicală îi va permitesă recunoască, în spatele unei manifestări considerate banale de către profani sau trecândneobservată, indicele care trimite la o altă realitate, care înseamnă ceva pentru el, îivorbeşte într-un limbaj pe care el îl înţelege şi care desemnează leziunea, cu toate corolarelesale: un diagnostic, un prognostic şi un tratament medicamentos. Aşa se întâmplă în toate

domeniile. Dar în ceea ce priveşte relaţiile medicului cu pacientul său, motivaţiile acestuiadin urmă, sau factorii psihosociali, fiecare consideră că ştie suficiente lucruri despre sine, cuexperienţa sa.

Medicul va fi tentat să aducă orice situaţie nouă şi necunoscută la o situaţiecunoscută. Am văzut în ce termeni se pune problema în raport de funcţional, care este maisimplu de considerat ca nonlezional, decât să se ţină cont de specificitatea sa proprie şi să fietratat ca o nouă întrebare. Cu cât nivelul tehnic al medicinii creşte, cu atât medicina devinetributară calităţii informaţiilor sale; deci, cu cât va resimţi nevoia de a-şi diversificainformaţia specifică şi confruntată cu sporirea posibilităţilor sale de a relativiza aceastăinformaţie, cu atât mai mult se va situa mai mult sau mai puţin adecvat, în cadrul unei

perspective globale asupra omului aflat în mediul său psihosocial.



10

De asemenea, în faţa extinderii tehnicilor de care poate dispune, medicul va trebui săse obişnuiască să muncească în echipă. Echipa constituită din colegii săi, dar şi din ansamblulprofesiilor aşa-numite “paramedicale” şi care grupează, psihologii, îngrijitorii şi întregul corpal reeducatorilor funcţionali ş.a.; lista nu este închisă. De calitatea relaţiilor stabilite îninteriorul echipei care acordă ajutorul va depinde calitatea schimburilor de informaţie şi deci

calitatea tipurilor de asistenţă prestate. Acest aspect constituie un domeniu în care intervincu prioritate relaţiile interindividuale, el făcând deci parte din câmpul de studiu al psihologieimedicale.Vom reţine:

- progresele şi succesele unei medicini centrate pe leziune, indiferent la ce nivel seplasează aceasta, anatomic, fiziologic, biochimic, genetic, au permis prin contrast, o maibună sesizare a locului şi importanţei pe care o prezintă acele situaţii în care nu există oleziune evidentă, identificabilă de către medic în cadrul cabinetelor de psihologie, atuncicând se primeşte o cerere de ajutor medical;

- Tulburările funcţionale şi, într-o manieră mai generală, acuzele corporale, sunt un

mijloc privilegiat de a exprima o suferinţă şi o necesitate afectivă, iar acest lucru se petrece într-un mod care poate fi nedefinit, dar împreună cu consecinţele individuale, sociale şieconomice pe care le subsumează acestea.

- Cei care acordă asistenţa medicală, nu pot descifra sensul acestor acuze decât înfuncţie de codurile care le sunt oferite. Un răspuns spontan va fi în mod inevitabil afectat desubiectivitatea proprie medicului somatician.

- Orice îngrijitor medical este astfel implicat într-o relaţie cu fiecare dintre cei asistaţi,care îl vizează la nivelul personalităţii sale. Aici ar trebui să intervină şi factoriipsihoterapeutici.

- Boala nu este complet străină organismului care o poartă. Se consideră că doar

organul bolnav este necesar, dar nu suficient. Cel care trebuie luat în considerare este omulaflat în situaţia respectivă, în mediul său şi cu propria sa personalitate.

- Succesele terapiei centrate pe individ şi leziunea organului bolnav va face să fie pusădin nou în evidenţă importanţa prevenţiei şi a factorilor patogeni legaţi de personalitate şide mediu. Aceasta implică direct individul şi societatea din care face el parte, cu raporturilelor relaţionale şi sistemele lor de valori.

- Îngrijitorii implicaţi în asistenta acordată bolnavilor sunt din ce în ce mai numeroşi,diverşi şi complementari. Problema naturii şi calităţii relaţiilor lor interpersonale se punepregnant din această cauză şi determină calitatea îngrijirilor. Munca de echipă şi îngrijirileinstituţionalizate fac să intervină factori psihosociali specifici.

- Raţionalizarea medicinii pune astfel în valoare importanţa majoră a factoriloriraţionali (emoţionali, reglatorii şi conativi) în practica medicală şi psihologică. Ar fi lipsit deraţiune ca ei să nu fie luaţi în considerare. Dar iraţionalul nu este în mod necesar lipsit desens. Obiectul psihologiei medicale este acela de a încerca să înţeleagă sensul acestor factoriiraţionali, nu pentru a-i elimina, ci pentru a-i putea folosi în scopuri benefice pentrusănătate.



11

Obiectul psihologiei clinice

Tinând cont de contextul în care psihologul clinician işi desfăşoară activitateaprofesională, adică foarte aproape de domeniul medicinii (în special dacă ne referim la

pacienţi), putem spune ca psihologia clinică abordează personalitatea umană atât în situaţiinormale, în care individul uman întâlneşte diferite obstacole pe parcursul devenirii sale, câtşi în situaţii de boală psihică sau somatică.

Metode de studiere a personalităţii

Alegerea metodei

Alegerea metodei este, prin urmare, o problemă încărcată de consecinţe pentru noi înşine şi pentru abordarea psiho-medicală pe care o adoptăm.

O mare importanţă o au caracteristicile situaţiei medicale, care se prezintă ca o

situaţie concretă de interrelaţie, unde accentul cade preponderent pe factorii psihodinamicisusceptibili de a interveni în acest tip de relaţie interpersonală.

Psihologia medicală reprezintă studiul cel mai ştiinţific posibil al datelor psihologicepuse în joc, prin studierea unei situaţii relaţionale, legate de solicitarea unor îngrijirimedicale.

Principalele metode de studiere a personalităţii se pot grupa taxonomic în două marirubrici: abordarea experimentală şi abordarea clinică.

1. Metodele experimentale

Acestea apropie cel mai mult psihologia de celelalte domenii, numite “ştiinţifice”, înmăsura în care studiul lor şi legile după care se desfăşoară ele se supun principiilor lui ClaudeBernard: formularea unei ipoteze, apoi verificarea acestei ipoteze cu ajutorul unui protocolexperimental care permite observarea şi reproducerea faptelor. Ele s-au dezvoltatconsiderabil după a doua jumătate a secolului al XIX-lea, începând cu cercetările luiW.Wundt, dând naştere unei mase de fapte experimentale, mai ales în domeniul percepţieişi a senzaţiilor, situaţie ilustrată foarte sugestiv prin formularea legii Weber-Fechner(senzaţia este proporţională cu logaritmul intensităţii stimulului). Dar oricât de interesante arfi, aceste fapte disparate nu pot însă furniza o înţelegere a personalităţii, iar aplicarea lor

rămâne limitată la domeniul abordărilor foarte tehnice a anumitor tulburări instrumentaledeopotrivă normale şi fiziopatologice.Mult mai apropiate de preocupările medicale sunt abordările comportamentaliste

(behavioriste).

Lucrările asupra reflexelor condiţionate ale rusului I.P.Pavlov (1894-1936) şi aleamericanului R.Watson (1878-1958) au constituit actul de naştere al acestei abordări.

Această optică “scienistă” se sprijină pe un apriori biologic, vizând să reducă viaţapsihică la ceea ce este obiectivabil pentru orice observator exterior şi este susceptibil de arăspunde adecvat la criteriile ştiinţelor experimentale, luate ca singur model de referinţă.

Astfel, în manifestul său din 1913, Watson proclamă eşecul şi imposibilitatea unei

psihologii a faptelor de conştiinţă, care, de fapt, închid experimentatorul în perimetrulinterpretărilor sale subiective şi nu-i permit astfel să iasă din cercul consideraţiilor comune



12

unde doar comportamentul observabil poate fi considerat un obiect de studiu ştiinţific.Psihologia devenea studiul reacţiilor obiective observabile pe care organismul le execută carăspuns la stimuli, aceştia din urmă fiind la rândul lor observabili, ca venind din mediu. Eatrimitea deci, asupra studiului stimulilor şi răspunsurilor, între care se interpune organismul,“cutia neagră”, al cărui studiu îl priveşte pe biolog, pe chimist, dar cu siguranţă nu-l priveşte

pe psiholog, care până acum n-a putut decât decât să-şi plaseze la acest nivel, principiileexplicative de tip mentalist: conştiinţă, gândire, sentiment, pe care se străduieşte să leelimine. Materialul accesibil psihologului este constituit din “răspunsuri” ale organismului însituaţie, iar scopul psihologiei este de a descrie legile care organizează aceşti din urmăstimuli, construind eventual modelări, de preferinţă matematice. De unde numele de “S.R.psihologie”, care i s-a aplicat acestei abordări.

Dar, cu timpul, metodele de studiu ale comportamentului sau ale condiţionării s-aucomplexificat, pierzându-şi caracterul simplist şi reductivist de la începuturi: ele au devenitapoi, metode de studiu ale învăţării, părăsind laboratorul şi observarea animalelor, pentru alua ca obiect de studiu, omul concret: observaţii asupra copilu-lui, a condiţiilor de învăţare, a

comportamentelor patologice, a datelor obţinute de alte metode, îndeosebi de cea clinică.Accentul se deplasează acum, de pe stimul pe răspuns, studiindu-se care sunt elementelesusceptibile de a-l întări: condiţionarea operaţională a lui Skinner.

S-a ajuns astfel la elaborarea de programe de întărire a comportamentului, având caobiectiv aplicaţii practice şi terapeutice numeroase. Întăririle negative se opun menţineriiunui comportament considerat indezirabil, iar întăririle pozitive, mai eficiente, vizează totceea ce favorizează un comportament căutat.

Metoda testelor sau psihometria

Reprezintă ansamblul procedeelor care conduc la o descriere cantitativă a faptelorpsihologice. Această metodă este legată doar de psihologia experimentală pentru că estevorba mai mult despre o metodă, decât despre o concepţie particulară asupra a ce este,psihologia fiind, esenţialmente, o psihologie aplicată, pe care o regăsim în toate domeniilede acţiune ale psihologiei: pedagogie, clinică psihopatologică, industrie ş.a..

Termenul de test a fost propus de americanul Cattell în 1890, iar P. Pichot l-a definitastfel: “Se numeşte test mental o situaţie experimentală standardizată, servind ca stimulpentru un comportament. Acest comportament este evaluat printr-o comparaţie statisticăcu cele ale altor indivizi plasaţi în aceeaşi situaţie, permiţând astfel clasarea subiectului

examinat, fie cantitativ, fie tipologic”.Există două mari categorii de teste:

Testele de eficienţă - regrupează acele teste în care comportamentul subiectului saurăspunsul său pot fi divizate în răspunsuri corecte sau eronate. Din această grupă fac partetestele de inteligenţă, destinate studiului nivelului intelectual global (Q.I.) şi testele deaptitudini, care permit să se aprecieze anumite aptitudini particulare. Testele de inteligenţăsunt folosite deopotrivă pentru copii şi pentru testat adulţi. Ele derivă din lucrările lui A.Binet iar apoi inspirându-se din aceste lucrări, americanul Wechsler a pus la punct testepentru adolescenţi şi adulţi, în care nu mai este vorba despre vârstă mentală, şi undediferenţierea probelor permite aprecierea calităţii eficienţei şi eventualele deficite, legate de

boli, sau de o senescenţă generatoare de deteriorare cognitivă.



13

Testele de personalitate - explorează mai ales aspectele afective şi trăsăturile decaracter ale individului. Contrar situaţiilor precedente, aici nu mai este vorba de răspunsuribune sau greşite. Orice răspuns este bun în măsura în care el reflectă personalitateasubiectului. Problema care se va pune va fi aceea de a interpreta testul în funcţie de o teoriesubiacentă testului şi de o validare extrasă din etalonare. Unele sunt stabilite pornind de la

chestionare la care subiectul testat răspunde el însuşi, cum ar fi M.M.P.I.. Altele suntconstruite în aşa fel încât să solicite proiecţiile subiectului: petele de cerneală ale testuluiRorschach, cel mai cunoscut, sau povestirile de completat pornind de la imagini propuse deT.A.T. Ceea ce va vedea subiectul la nivelul acestor pete de cerneală sau ceea ce va povestipornind de la planşele de T.A.T., depinde de specificul său personal; adică, de modul în careeste construită personalitatea sa, mai ales de modul în care el se protejează împotrivaangoasei prin mecanismele de apărare şi de modul în care el îi percepe pe ceilalţi, în funcţiede ceea ce reprezintă ei pentru el.

Testele presupun deci personalizarea, ca răspuns propriu al fiecărui individ, şimăsură, metodă obiectivă, prin compararea răspunsurilor între ele, fapt care permite

regruparea datelor obţinute, în anumite tipuri, conducând apoi la individualizareastructurilor psihomentale, mai ales dacă avem o referire la psihologia clinică.

Testele sunt prin definiţie relative, adică nu dau o măsură decât prin comparare, ceeace nu prejudiciază în nici un fel natura aptitudinilor măsurate. Rezultatul lor nu dovedeştedecât capacitatea unui subiect dat de a răspunde la un moment dat, la un anumit tip de test,

într-o manieră care nu este apreciată decât în funcţie de ceea ce oferă ca răspuns în aceeaşisituaţie, referind media unei populaţii date.

În faţa unei utilizări abuzive a acestor teste, în scopuri ideologice, pasionale, decineştiinţifice, toţi cercetătorii trebuie să insiste asupra relativităţii lor. Rezultatele lor suntstrâns legate de alegerile care au guvernat în prealabil alegerea materialului testului şi prin

urmare trebuie, deci, să se ţină cont de:- contextul în care se înscrie sarcina testului;- starea afectivă de moment a subiectului, care va influenţa rezultatele şi a cărei evaluare

este aleatorie, ştiut fiind faptul că acest factor va depinde mult de legătura stabilită cuexaminatorul. Comportamentul şi atitudinea subiectului pe parcursul aplicării testuluipot fi, chiar, mai revelatoare decât rezultatele însele.

Faptul că testul poate permite aprecierea viitorului, dar nu trebuie niciodată să-l închidă, printr-un prognostic al cărui efect devastator poate fi sporit prin faptul că esteprimit ca un verdict, al cărui adevăr nu putea fi pus la îndoială.

2. Metodele clinice

Ele sunt susţinute de concepţii teoretice care postulează o organizare globală apersonalităţii, care nu poate fi redusă la suma elementele care o compun.

Sub această denumire destul de generală, sunt cuprinse demersuri variate, care au încomun:

a. faptul că se aplică unor situaţii concrete, privind indivizi a căror conduită încearcă săo înţeleagă, dezvăluindu-se sensul lor particular pentru acel individ. Nu încearcă săstabilească legi generale sau să găsească corelaţii constante care să unească uneveniment şi răspunsul anumit realizat de subiect;

b. urmăreşte individul în totalitatea sa, care este compusă atât din istoria sa, dintrecutul său, cât şi din situaţia prezentă, ce-i prepară un anumit viitor personal,



14

legând deci punctele de vedere sincronic (ansamblul elementelor situaţiei actuale şilegăturile dintre ele) şi diacronic (succesiunea evenimentelor în timp).D. Lagache precizează: “Considerarea conduitei în perspectiva sa proprie, relevarea

cât mai fidel posibil a manierelor de a fi şi de a reacţiona ale unei fiinţe umane concrete şicomplete la contactele cu o situaţie, încercarea de a decela, de a stabili sensul, structura şi

geneza conflictelor care îl motivează şi demersurile care tind să rezolve aceste conflicte -acesta este, pe scurt, programul psihologiei clinice şi medicale.

El o opune metodei experimentaliste, care “creează o situaţie şi controlează artificialtoţi factorii acesteia, nevariind decât un factor, pentru a studia variaţiile relative alerăspunsurilor, făcând abstracţie de ansamblu. Clinicianul nu poate nici să creeze, nici măcarsă controleze situaţia în sensul de a face abstracţie de o parte a acestor condiţii.

“Clinic” înseamnă etimologic “care se realizează la patul bolnavului”. Aceasta traducebine o legătură cu studiul de “caz” şi cu metoda psihopatologică. Conduita psiho-patologicăserveşte, astfel, ca revelator, ca “marker”, care, intrând în disonanţă cu conduita obişnuită(D. Widlocher). Ea joacă astfel un rol mai degrabă analog celui de marker izotopic şi permite

să se urmărească geneza şi evoluţia unei conduite. Ceea ce părea a fi simplă şi venind de lasine în evoluţia normală, apare astfel ca rezultat al unor procese complexe şi delicate, pecare psihopatologia le poate obiectiva, atunci când le pune în evidenţă eşecul.

Prin analogie cu afirmaţia lui Leriche, care defineşte sănătatea ca “tăcere aorganelor”, se poate spune că zgomotul legat de patologia unei conduite ne permite să

înţelegem această conduită.Metoda clinică, după expresia lui D. Lagache, substituie psihologiei lui EU, din analiza

efectuată prin metoda introspecţiei, de tip autobiografic, şi celei a lui EL, din psihologiaexperimentală, o psihologie a lui TU. Aceasta este centrată pe relaţie, iar întâlnireainterpersonală reprezintă prototipul manifestărilor persoanei concrete, având componente

vizate expres de psihologia clinică şi medicală.Dacă întâlnirea interpersonală este prototipul acestui mod de abordare, modalităţile

sale concrete sunt considerabil de variate, după referinţele teoretice deci, şi scopurilemetodelor folosite. Diferenţele sunt mult mai mari, în raport cu punctele de acord, întremetode cum ar fi întâlnirea nondirectivă de tip rogersian, abordarea fenomenologicăfrankliană, sau psihanaliza.

Psihanaliza

Se apropie de această psihologie clinică prin originea sa, care porneşte de la o

practică psihiatrică, mai ales cea legată de isterie, şi prin faptul că rămâne o terapeuticăaplicabilă unor cazuri particulare. Dar ea depăşeşte psihologia clinică în proiectul său de astabili o teorie generală a funcţionării psihice şi în demersul său ipotetico-deductiv, de tipexperimental deci, legat de elaborarea teoretică a rezultatelor desprinse din practică. Freud(1856-1939), fondatorul său, definea astfel psihanaliza în 1922:

“Psihanaliza este numele:- unui procedeu pentru investigarea proceselor mentale inaccesibile prin alte metode;- unei metode fondate pe această investigaţie, pentru tratarea dezordinilor nevrotice;

unei serii de concepţii psihologice dobândite pe această cale şi care cresc împreună pentru a

forma progresiv o nouă disciplină ştiinţifică”.



15

Ca şi psihologia clinică, psihanaliza se adresează individului concret, aici şi acum, întotalitatea sa. Dar obiectul de studiu nu mai este doar subiectul conştient al psihologieiclasice şi al introspecţiei. Este si Inconştientul, căruia el îi va înţelege limbajul. Inconştientul,care nu este un loc static, corespunzând unei structuri cerebrale profunde, ci care este

înţeles ca un joc de forţe pulsionale, mai ales iubire şi ură, orientate, vectorizate de către

experienţele infantile şi urmele mnezice pe care acestea le lasă, şi mai ales cele de schimburiafective cu personajele importante pentru copil. Schimburi care se vor realiza, mai ales laprimele vârste ale vieţii, înaintea vorbirii, prin corp şi mai ales unele zone de comunicareprivilegiată, a căror investire sexuală deopotrivă de către copil şi de către anturajul acestuia,va fi determinantă pentru formare sa.

Ca şi psihologia experimentală, psihanaliza şi-a extras din primele experienţe unmodel de “aparat psihic”, care i-a permis să presupună existenţa inconştientului, să-i caute şisă-i studieze manifestările, pe baza unui cadru cvasi-experimental, ale cărui reguli sunt strictreglementate. Acest cadru este cel al curei psihanalitice, al cărui motor esenţial estetransferul.

Psihanaliza se deosebeşte radical de orice altă metodă prin utilizarea transferului acărui interpretare nu poate fi concepută decât împreună cu cea a contratransferuluipsihanalistului, implicat paralel în această relaţie în doi. Psihanalistul suportă el însuşimetoda pe care o aplică celorlalţi, prin intermediul analizei personale, didactice.Această exigenţă, foarte diferită de toate celelalte abordări psiho-medicale, se bazează pe oconcepţie care în mod just refuză postularea unei rupturi complete între normal şi patologic,menţinând o anumită legătură între acestea.

3. Metodele centrate pe ansambluri

Cuprind metode adesea foarte diferite ca şi câmp de studiu şi de aplicaţie, dar care au în comun faptul de a fi centrate nu pe individ, ca în metodele prezentate anterior, ci peansamblul sau pe sistemul pe care-l formează acesta cu mediul său. Cibernetica este modelulde bază al acestor metode, iar comunicarea animală este unul dintre domeniile salepreferate de studiu.

Etologi a - este studiul comportamentelor spontane ale animalelor. Ea va consta deci în a observa animalele, de preferinţă în mediul lor natural, în a nota şi a descrie cu preciziecomportamentul acestora, apoi în a experimenta, prin modificarea mediului fizic ambiant,mediului social sau mediului intern; mai are ca obiective studierea ontogenezei

comportamentului, prin varierea diferitelor condiţii interne şi externe.Două nume domină această ştiinţă recentă, austriacul Konrad Lorenz şi olandezul

Niko Tinbergen, la care se adaugă, mai recent, americanul Harlow. Această metodă de studiua comportamentului în condiţiile naturale de viaţă a transformat informaţia care existadespre instinct şi a permis descoperirea anumitor tipuri de învăţare total necunoscute încondiţii artificiale.

Etologii au putut arăta că la animale comunicarea constituie un veritabil limbaj carepresupune unităţi elementare, ce pot fi inventariate şi o sintaxă obţinută prin articulareaacestor unităţi elementare.

Studiul comunicării animale subliniază astfel, existenţa a două fapte importante.

Echipamentul anatomo-fiziologic va determina natura informaţiilor perceptibile şi le vaimprima constrângeri imperative. Ori, acest echipament este diferit pentru fiecare specie şi



16

implică faptul că “lumea acceptată” variază într-o măsură considerabilă. Astfel, lumeanoastră obiectivă este total lipsită de obiectivitate dacă se decupează după categoriisenzoriale foarte arbitrare.

La fel se întâmplă şi cu “lumea percepută” sau “lumea obiectală”. Este necesar nudoar să existe receptori adecvaţi, ci şi structuri interne de integrare, capabili să decodifice

mesajul complex pentru a-i da o semnificaţie, şi în plus, este necesar ca organismul să fiemotivat pentru a integra mesajul. De aceea, de exemplu, în afara sezonului de reproducere,declanşatorii de mesaj sexuali nu au nici un efect.

Modelul cibernetic al comportamentului.

Este ultimul model de comportament care s-a încercat a se aplica la ştiinţele biologice.El se bazează mai ales pe descoperirea sistemelor de comportament cu scop revizuit,

adică a căror derulare ţine cont de modificarea de mediu provocată ca efect al sistemului însuşi, şi utilizează mecanisme de retroacţiune (feed-back). Modelul rachetelor anti-avionpoate, de exemplu, să permită înţelegerea funcţionării unui astfel de sistem.

La fel se întâmplă şi în fiziologia sistemelor, care permite menţinerea homeostazieiinterne a organismului fiind vorba despre un tip de comportament desemnat sub numele decomportament teleonomic. Comportamentul instinctiv, de exemplu, se va realiza prinsisteme de comportament teleonomic, de complexităţi foarte diferite, care-i vor servi camediatori adaptativi.

Se pot distinge astfel: Nivelul reflexului al cărui prag de activare este constant şi care, o dată declanşat, se

derulează într-o manieră stereotipă şi independent de modificarea mediului, adicăfără ajutorul mecanismului de retroacţiune;

Modelele de acţiune determinate (fixed action patterns) care se diferenţiază de reflex

în particular prin faptul că pragul lor de activare variază după starea organismului; Comportamentul cu scop revizuit (goal corected). Două elemente indispensabile

caracterizează un asemenea sistem: el posedă mijlocul de a recepţiona şi de a înmagazina instrucţiunile care privesc scopul căutat şi posedă mijloacele de acompara efectele performanţei sale cu instrucţiunile şi de a schimba acesteperformanţe în aşa fel încât să le acorde cu scopul.

Teoria comunicării

Se bazează pe modelul comunicării, derivat din informatică. Orice informaţie necesită

un emiţător, un receptor şi un canal de-a lungul căruia circulă. Între cele două capete alelanţului informaţional se efectuează o activitate constantă de codare şi decodare prinintermediul unui limbaj mai mult sau mai puţin complex şi având o mai mică sau mai marevaloare simbolică. Se trece astfel de la indice la semn şi la simbol.

Comunicarea umană se caracterizează prin prevalenţa comunicării verbale simbolice,dar semnele şi indiciile nu vor înceta să funcţioneze mai ales la începutul vieţii şi înexprimarea emoţiilor, limbajului corpului.

Cercetătorii, mai ales cei americani, s-au concentrat asupra datelor acestei teorii,pentru a încerca să descopere la nivelul caracteristicilor limbajului, factori susceptibili săantreneze perturbaţii ale conduitelor şi ale dezvoltării personalităţii receptorilor. G. Bateson,

antropolog şi mai mulţi psihiatri grupaţi în jurul lui Paul Watzlawick, şi care sunt cunoscuţisub numele de {coala de la Palo-Alto (California) au pus în evidenţă frecvenţa perturbărilor



17

logicii comunicării în familiile cu un înalt potenţial patogen (frecvenţă a unui membru atinsde o tulburare mentală gravă, cum este schizofrenia). Se pot evidenţia două modalităţi deperturbare a comunicării: folosirea abuzivă a paradoxului (dubla legătura a lui Bateson) şidescalificarea.

Paradoxul constă în a trimite simultan două mesaje contradictorii. Oricare ar fi

răspunsul său, receptorul este sigur că va nimeri pe alături, nu are nici un răspuns, dacă nucade chiar în confuzie, mesajul paradoxal având un efect paralizant. Ca exemplul din aceapoveste a unei mame, care solicită copilului: “îţi ordon să fii spontan”... Dar trebuie înţeles,că un asemenea procedeu nu are efect patogen decât dacă există o legătură afectivă dedependenţă a receptorului în raport cu emiţătorul.

La fel se întâmplă şi pentru descalificare, care constă în negarea valorii informative amesajului unuia dintre protagonişti, de către celălalt. Cum face acea mamă care, sistematic o

îmbăiază pe fiica ei în apă prea fierbinte, şi o apostrofează că este prea sensibilă, atunci cândea protestează şi plânge, descalificând astfel trăirea senzorială a fetiţei.

Abordarea familială

Nu are o metodă specifică, dar regrupează mai ales clinicieni care, după preferinţele lorteoretice, se apleacă mai mult sau mai puţin selectiv asupra diferitelor metode, adicămetodele clinice şi psihanaliza.

În Franţa, mai ales S. Lebovici şi M. Soule s-au ocupat cu descrierea modalităţiloracestei “relaţii tranzacţionale” între mamă şi copil.

Perspectiva genetică în psihologie

Prin perspectivă genetică în psihologie se înţeleg studiile care îşi centrează abordările

pe dezvoltarea individului şi formarea funcţiilor sale psihologice, a mijloacelor sale decomunicare şi a sistemului său relaţional, ca şi pe evoluţia lor în timp. În fapt, este vorba totdespre perspective dinamice, ţinând cont de modificările pe care interacţiunile individului cumediul le aduc mecanismelor şi structurilor înnăscute. Aşa cum arată J. de Ajuriaguerra,“concepţia lor este cea a unei veritabile geneze a psihismului, în opoziţie cu concepţiadezvoltării ca o realizare progresivă a funcţiilor predeterminate” (57, p. 46).

Ele au în comun încercarea de a diviza această evoluţie a individului în fazecaracteristice unei modalităţi de dezvoltare date şi care îşi vor trage specificitatea dinsuccesiunea lor, care urmează o ordine cronologică constantă. Ele corespund cel mai adeseaunei tranşe de vârstă relativ precisă.

Trei mari nume domină psihologia genetică: S. Freud, J. Piaget şi H. Wallon.Datele furnizate de S. Freud şi de psihanaliză au consecinţe importante pentru înţelegerearelaţiilor interumane, mai ales ne arată că obiectul relaţiei nu este obiectul obiectivabil alexperimentării, ci este, înainte de toate, un obiect libidinal construit de către propria noastrălume fantasmatică, variind o dată cu investiţiile noastre, în funcţie de istoria noastră şi destările noastre afective.

J. Piaget s-a ocupat exclusiv de studiul dezvoltării cognitive, adică a genezeiinteligenţei şi logicii mentale. El vede în acţiune, în acest caz, două procese opuse şicomplementare: asimilarea şi acomodarea, legată de transformarea structurilor subiectuluisub efectul a ceea ce este asimilat: combinarea acestor două procese realizează procesul de

adaptare şi permite “echilibrarea” care reglează schimburile între subiect şi mediu.



18

H. Wallon a urmărit în mod deliberat să nu separe aspectul cognitiv de aspectulafectiv. Lucrările sale acordă un spaţiu larg emoţiilor ca formaţiune intermediară între corp,fiziologia sa, reflexele şi conduitele sale psihice de adaptare. Emoţia este, pentru el, strânslegată de mişcare şi posturile sunt primele figuri de exprimare şi de comunicare, care vorservi ca bază a gândirii dobândite înainte de toate ca o formă de acţiune.

Metodele psihologiei sunt la fel de variate ca şi autorii care s-au ocupat de ea, darmetoda clinică şi statistică rămân, cel mai adesea, un teren de observaţie privilegiat, iar înacest context, este mai ales cazul psihanalizei.

Acesta este, la prima vedere, uşor de reperat: bolnavul şi boala sa, pe de o parte,funcţia de asistenţă, de îngrijire, pe de altă parte. Dar acest obiect se sustrage controluluidirect, prin extensia sa, şi se diluează în ansamblul câmpului de studiu al polimorfismuluipersoanei şi relaţiilor sale sociale. Situaţia de suferinţă mai ales cea cu o valenţă medical-maladivă este un model de situaţie concretă de interacţiune interpersonală, între bolnav şipersonalul medical.

Personalitate vine de la cuvântul “persoană”, derivat din latinescul “persona”, care

desemna măştile purtate de către actorii de teatru. Măştile, atunci în număr limitat,corespundeau unor caractere fixe, pornind de la care, spectatorii puteau să se aştepte lacomportamente sau la atitudini determinate. “Personajul” din teatru şi din creaţia literară,

întretaie acest curent care traduce bine nevoia de previzibilitate a comportamentuluiceluilalt şi de căutare a unei atitudini reciproce, fără de care viaţa socială nu este posibilă.Noţiunea de constanţă, de relativă stabilitate, este de fapt, chiar la baza a noţiunii depersonalitate; Lalande, reluând definirea psihologiei clasice, vede în personalitate: “funcţiapsihologică prin care un individ se consideră ca un Eu, indivizibil şi permanent”, iar pentruCattell: “personalitatea este ceea ce permite o predicţie a ceea ce va face individul într-osituaţie dată”.

Noţiunea de individualitate biologică nu este suficientă pentru a definipersonalitatea, după cum nu este suficientă nici cea de apartenenţă genetică la o speciedată, sau la un mediu socio-economic, deoarece în prezenţa unui mediu identic şi a unuistimul comun, se constată reacţii diferite din partea subiecţilor aparţinând aceleaşi specii şiaceluiaşi grup. Există, deci, o originalitate a individului, care trimite la motivaţiile sale şi laspecificitatea singulară a acestora.

Dar, in psihologie nu există o teorie exhaustivă a personalităţii, care să epuizezesubiectul uman : ea nu ar putea fi decât reducţionistă.Apoi, in psihologie nu există teorie falsă sau adevărată: nu există decât metode mai mult sau

mai puţin riguroase, mai mult sau mai puţin adaptate subiectului lor şi care au mai multe sau

mai puţine implicaţii practice.De alegerea metodei depind rezultatele, care nu trebuie luate ca realităţi absolute, careexclud orice altă abordare, ci ca parametri psihologici raportabili la una sau alta dintremetodele de studiu. De aici rezultă importanţa majoră a alegerii metodei în funcţie de scopulcercetării şi a comparării rezultatelor diferitelor metode.

Ceea ce este important în acest context, nu este eul abstract, prezentat într-uncapitol al psihologiei personalităţii ca subiect al introspecţiei, ci subiectul vieţii individualeconcrete, adică suportul unui ansamblu de evenimente unice, actorul vieţii dramatice, adicăeul vieţii cotidiene. Interpretarea faptelor presupune o psihodinamică, o mişcare de “du-te,vino” continuă între aceste fapte şi un corp de cunoştinţe, permiţând inducerea de noi

ipoteze şi verificarea lor datorată înţelegerii faptelor, dar mai ales datorată schimbărilor pe



19

care aceste fapte sunt susceptibile să le inducă. În psihologia medicală, datorită conţinutuluisău ştiinţific şi a actorilor componenţi, trăirea şi inteligibilitatea sunt indisolubil asociate.

În prezent, cercetările în domeniul clinic sunt orientate, tot în funcţie de progresulştiinţei în general, în special al medicinei, în două direcţii: prima şi cea care dă rezultateclinice remarcabile este orientarea psihodinamică, iar cea de-a doua, considerată „mai la

modă”, însă încă în curs de confirmare a aşteptărilor, este orientarea axată pe neuroştiinţelecognitive.

Ambele orientări vizează o cunoaştere completă şi profundă a personalităţii şiorientarea pacientului spre o psihoterapie. Atât psihanaliza, cea care furnizează bazametodologică şi conceptuală, metapsihologia, pentru orientarea psihodinamică, cât sipsihologia cognitivă, au propriul sistem psihoterapeutic.

În continuare vom încerca sa ne familiarizăm cu ce inseamna metapsihologia şi rolulei în explicare subiectivităţii individului uman. Vom prezenta apoi orientarea psihodinamica,iar la sfârşit vom aborda psihologia clinică din perspectiva teoriei schemelor cognitive, lacare am adaugat si un instrument de evaluare a disfuncţiilor acestor scheme.

Ipotezele psihanalizei aflate la baza psihologiei cliniceIpotezele fundamentale ale psihanalizei

Dintre ipotezele numeroase ale teoriei analitice două sunt principale şi confirmatedin abundenţă: principiul cauzalităţii psihice şi principiul permanenţei proceselor mentaleinconştiente.1. Principiul cauzalităţii psihice care semnifică faptul că la nivelul aparatului psihic, la fel ca şi

în natura fizică, ce ne înconjoară, nimic nu survine la întâmplare sau oricum.Aşa cum fiecare fenomen natural este determinat şi are o anumită explicaţie chiar

dacă aceasta nu ne este imediat accesibilă, tot astfel fiecare element al vieţii psihice estedeterminat de către acela (acelea) care l-au precedat, chiar şi atunci când aparenţele par să

contrazică aceasta. În acest sens se poate afirma că discontinuitatea nu există înfuncţionarea mentală.

Ca o concluzie la o astfel de aserţiune se impune căutarea cauzalităţii oricăruifenomen psihic, chiar dacă răspunsul este unul rapid şi evident sau dimpotrivă lent şi ascuns.Astfel, este comună în viaţa de zi cu zi uitarea unor anumite lucruri sau evenimente. Ele suntconsiderate în mod curent "accidente" pur şi simplu lipsite de importanţă. Se întâmplă şigata ! Dar psihanaliştii în frunte cu Freud, demonstrează faptul că, în condiţiile unei analizeaprofundate, asemenea accidente nu sunt atât de "fortuite" precum par a fi sau bunul simţpopular le admite.

Dimpotrivă, se poate demonstra că fiecare din aceste "accidente" corespunde unei

dorinţe sau pretenţii ale persoanei în cauză. Sau un alt exemplu bun îl constituie faptuldemonstrat de către Freud, al fenomenului visului, care răspunde aceluiaşi principiul. Într-adevăr fiecare vis mai corect, fiecare element din vis derivă din alte elemente psihice şiare o relaţie semnificativă şi coerentă cu restul vieţii psihice a celui în cauză.

Mai mult, fenomenele patologice în special din nevroze, par să evidenţieze aceleaşimecanisme ale cauzalităţii psihice. Fiecare simptom nevrotic, oricare ar fi natura sa, esteconsecinţa unui proces ţinând de psihismul individului, chiar dacă acesta îl consideră adeseatotalmente străin de persoana sa şi neavând vreun raport cu restul vieţii sale psihice.

Un astfel de raport există şi poate fi demonstrat în pofida faptului că bolnavul nu esteconştient de aceasta.

Ori acest lucru este în strânsă conotaţie cu cea de a doua ipoteză de bază a concepţieipsihanalitice care sugerează că procesele mentale conştiente nu sunt permanente ci mai



20

curând excepţionale, în vreme ce procesele inconştiente sunt foarte frecvente şi cât se poatede semnificative. Iar acest lucru este valabil fie că este vorba de stări normale sau patologice.Tocmai bogăţia aceasta a proceselor de care nu suntem conştienţi conduce la aparentadiscontinuitate a vieţii psihice.

Atunci când un gând, un sentiment, o amintire, un vis sau un simptom patologic pare

fortuit sau inexplicabil această aparenţă este dată de faptul că este determinat de un procespsihic inconştient. Iar atunci când aceste cauze inconştiente pot fi elucidate, atunci aparentadiscontinuitate face loc unei secvenţe clare de evenimente ce se determină de o manierăcomprehensibilă.Câteva exemple:

Fiecăruia din noi i s-a întâmplat să se trezească fredonând un fragment de melodiecunoscută fără să ştie foarte precis de ce o face în acel moment precis. În realitate estevorba de un cântec pe care l-a auzit de curând fără să fie conştient de aceasta.Este vorba de o impresie auditivă senzorială care ne determină să acţionăm ca atare fără casă fim conştienţi de procesul determinant. Ceea ce rezultă pe moment este impresia de

discontinuitate în gândire dar această discontinuitate nu este decât o aparenţă. Mecanismuleste bine cunoscut şi acţionează cu succes în publicitate. Aceasta fiind spus întrebarea careurmează logic este dacă există o metodă pentru a descoperi aceste procese psihiceinconştiente. Sunt ele oare susceptibile la o observaţie directă? Din păcate răspunsul este cănu - toate procedeele sunt indirecte şi aparţin tehnicii pe care Freud a pus-o la punct îndecursul anilor şi anume psihanaliza al cărui principiu constă în a invita subiectul săverbalizeze liber tot ceea ce-i vine în minte abţinându-se formal de la orice cenzurăconştientă şi aceasta pentru că ceea ce pacientul gândeşte şi povesteşte este determinat degânduri şi motivaţii inconştiente.Studiind fenomenele mentale inconştiente Freud a descoperit rapid că ele pot fi regrupate în

două categorii:1. Gânduri, amintiri, etc, care sunt cu uşurinţă accesibile conştientului printr-un simplu effortde atenţie şi pe care el le-a denumit "pre conştiente". Toate gândurile ce sunt conştientizatela un momet dat sunt preconştiente cu câteva momente aterio şi după acest moment.2. Cealaltă grupă, mai interesantă cuprinde fenomenele psihice care nu pot fi conştientizatedecât cu preţul unui efort considerabil. Altfel spus, este vorba de elemente care sunt baratedin conştiinţă de către o forţă considerabilă care trebuieşte să fie depăşită pentru ca ele sădevină conştiente - este cazul amneziei isterice.Freud a rezervat termenul de "inconştient" în sensul cel mai strict tocmai acestei categorii deevenimente psihice care exercită o influenţă considerabilă asupra funcţionării mentale în

general.Un exemplu clar în acest sens poate fi acela al sugestiei post-hipnotice:…unui subiect în transă hipnotică i se sugerează de exemplu să execute o anumită acţiuneodată ieşit din transa hipnotică. (De ex.: "când pendula va bate de două ori vei merge şi veideschide fereastra"). I se sugerează de asemeni că o dată trezit nu-şi va aminti nimic dinceea ce i s-a sugerat în cursul transei.Odată trezit pendula sună şi omul se duce să deschidă fereastra. Întrebat va răspunde fie cănu ştiede ce a facut-o, fie va încerca o raţionalizare de genul:…"era prea cald" etc.

Ceea ce este important de observat în această experenţă este că ea dovedeşte căsubiectul nu era conştient de originea şi motivaţiile acţiunii sale şi nu este în măsură să

descopere natura exacta a acestora printr-un simplu efort de concentrare sau deintrospectie.



21

Se demonstrează astfel că un proces mental inconştient ( în cazul dat ascultarea deun ordin dat) poate avea efectiv un efect dinamizant asupra gândirii şi comportamentului.Sau alt exemplu concludent: cazul unor anumite visuri. De exemplu jurnalele exploratorilorpolari au consemnat nu o dată visuri frecvente despre banchete şi festinuri. Evident că aceştioameni deprivaţi alimentar, erau conştienţi pe toată durata perioadei de veghe de o senzaţie

de foame, dar în cursul somnului în timp ce visau mese fastuoase ei nu erau conştienţi desenzaţia de foame ci de una de saţietate.

Aceasta permite să afirmăm că în momentul cât visul este trăit, se petrece ceva lanivelul inconştientului, ceva care determină ca imaginile din vis să fie trăite conştient.Există numeroase exemple onirice care demonstrează de o manieră asemănătoare că pedurata somnului activitatea inconştientă poate determina rezultate trăite la nivelulconştientului.

Există în fine o întreagă altă categorie de fenomene revelatoare ale activităţiiinconştientului: lapsusurile fie ele verbale sau scrise, mnezice, ş.a.m.d. Ca şi visurile, uneledin acestea sunt suficient de clare şi evidente pentru ca fiecare să poată ghici cu precizie

semnificaţia lor reală.Este uşor de admis faptul că uităm cu uşurinţă să facem anumite lucruri care apar

dezagreabile sau fastidioase.Ca şi în cazul viselor ele sunt fără excepţie determinate de motivaţii inconştiente şi în

consecinţă au o semnificaţie susceptibilă de a fi evidenţiată la un moment dat. Întreaga psihanaliză se bazează pe estimarea că la nivelul inconştientului trebuiesc căutateexplicaţiile cele mai importante ale comportamentului individual.

Aparatul psihic – structură şi funcţionare (I)

Daca ne întrebăm care ar fi imaginea aparatului psihic, în funcţie de cele prezentate în cursul trecut avem impresia unei structuri statice şi fixe, mai curând decât una dinamică şi în mişcare.

Freud a abordat această problemă într-o primă tentativă într-un capitol separat allucrării sale: “Interpretarea viselor” în 1900. Comparaţia pe care a utilizat-o el a fost aceea aunui aparat optic cum ar fi un telescop sau microscop – alcătuit din mai multe sisteme opticearanjate în serie unul după altul.

Psihismul este descris ca având mai multe structuri aranjate unele lângă altele,conţinând la un pol un sistem de percepţie şi la cealaltă extremitate un sistem motor cu mai

multe subansambluri de fixare şi asociere între ele. Se poate remarca că în această primăschemă, existau diviziuni bazate pe criterii funcţionale. Astfel, o parte din aparatul psihicreacţionează la stimulii senzoriali, în timp ce o alta, care îi este asociată de o manieră intimă,produce fenomenele conştiinţei atunci când este activată, în timp ce alte module sunt sediilememoriei reproducerii ş.a.m.d.

De la un segment al sistemului la următorul, survine un flux de excitaţii de naturăpsihică care stimulează porţiunea învecinată, şi acest mecanism este conceput de o manierăanalogă transmiterii influxului nervos.

Se poate remarca că deja Freud insistă foarte mult pe o abordare dinamică şifuncţională. Acest prim model elaborat nu a durat mai mult de un deceniu; Freud făcând

curând o nouă tentativă de elaborare a unui alt model în care va încerca să stabilească o



22

topografie a psihismului, prin divizarea conţinuturilor şi modalităţilor lor de funcţionare dupătendinţa lor principală: conştiente sau inconştiente (Freud– 1913)

În această nouă formulare el va desemna trei sisteme mentale pe care le va denumi:inconştiente (ICS); preconştiente (PCS) şi conştiente (CS).La prima vedere ar putea părea că această a doua teorie a lui Freud privitoare la aparatul

psihic este mult depărtată de sistemul dinamic şi funcţional, cîtă vreme pare să stabileasă odistincţie între porţiunile mentalului, sprijinindu-se doar pe baze statice şi calitative: faptuldacă un element este sau nu conştient.

În realitate şi această teorie este înainte de toate una funcţională: faptul de a fi saunu conştient (subliniază Freud) nu constituie un criteriu suficient pentru a face o clasificare adiferitelor procese psihice şi a conţinutului lor. Raţiunea aceasta ţine de faptul că există douăcategorii de procese psihice care nu sunt nici unul conştiente şi care nu pot în acelaşi timp săfie diferenţiate unul de altul în funcţie de criteriile dinamice şi funcţionale.a) Mai întâi că aceste elemente nu sunt fundamental diferite de cele care pot să fie prezente

în conştiinţă la un moment dat – astfel de elemente pot fi aduse în conştiinţă printr-un

simplu efort de concentrare; după cum şi mecanismul invers poate fi considerat: un elementcare este conştient poate înceta să mai fie ca atare din momentul în care atenţia s-a deplasatde la el.b) Apoi, mai există o a doua categorie de procese psihice non conştiente şi care diferă degrupul anterior prin aceea că ele nu pot fi conştientizate printr-un simplu efort deconcentrare. Ar exista o forţă internă (am putea spune) care le interzice accesul la nivelulconştiinţei.

Un exemplu foarte simplu al acestei a doua categorii de elemente psihice, ne esteoferit de un fapt descris în cursul anterior – este vorba de un ordin dat subiectului în starede transă hipnotică când i se sugerează să execute la trezire o anumită acţiune, fără ca

subiectul să păstreze nici un fel de amintiri în ceea ce priveşte ordinul însuşi. Se poateexemplifica prin acest fapt că tot ceea ce s-a petrecut în cursul transei hipnotice nu esteaccesibil conştiinţei ca urmare a ordinului dat de examinator. Sau mai exact spus amintireaevenimentelor din timpul transei este eliminată din conştiinţă, de către acea porţiune aaparatului psihic care ascultă de ordinele hipnotizatorului. Tocmai bazat pe aceste fapte,Freud va distinge cele două sisteme pe care le va numi ICS şi PCS. Conţinutul psihic, care estedin punct de vedere activ separat de conştiinţă aparţine sistemului ICS şi ceea ce poate fireadus în conştiinţă printr-un simplu efort de concentrare aparţine PCS. Desigur că sistemulCS include tot ceea ce este prezent la nivelul conştiinţei la un moment dat.

În baza proximităţii lor funcţionale sistemele CS şi PCS au fost regrupate împreună şi

denumite sistem CS-PCS, în contrast cu sistemul ICS. Relaţia foarte strânsă între CS şi PCSpoate fi dedusă cu uşurinţă.Pe măsură ce cunoştinţele lui Freud privitor la sistemul ICS creşteau, el devenea

conştient de faptul că, conţinutul acestuia nu era aşa de simplu şi uniform pe cât credea.Avea să se dovedească că există alte sisteme ce puteau fi aplicate cu referire la conţinutul şila procesele psihice. În plus apărea faptul că utilizarea acestor noi criterii, permitea odescriere mai omogenă a elementelor vieţii psihice, şi ca urmare în 1923 el va formula onouă ipoteză privitoare la sistemele psihice.

Această a treia tentativă a fost publicată într-o abordare structurală în raport cu ceade-a doua care este mai curând topografică.

Ipoteza structurală, în ciuda numelui, seamănă mult cu celelalte în sensul că ea constituie otentativă de a asocia procesele mentale şi conţinutul lor pe o bază funcţională. Fiecare din



23

noile structuri definite constituie o entitate funcţională separată de celelalte - şi Freuddesemnează trei - numite respectiv SINE, EU şi SUPRAEU.

În linii mari putem spune că SINELE cuprinde reprezentările psihice a pulsiunilor, EU-lare ca funcţie reglementarea relaţiilor individului cu mediul său înconjurător şi SUPRAEU-leste alcătuit din principii morale proprii fiecăruia precum şi din idealuri.

Se presupune naturalmente că pulsiunile există încă de la naştere, dar lucrurile numai stau la fel în cazul a ceea ce ţine de controlul mediului înconjurător, pe de o parte, nici înprivinţa sensului moral sau aspiraţiilor, a idealului, pe de altă parte.Apare evident că EU-l şi SUPRAEU-l mai necesită un oarecare timp pentru a se dezvolta dupănaştere.

Freud postulează că aparatul psihic se reduce la SINE în momentul naşterii şi că EU-lşi SUPRAEU-l (care la origine făceau parte din SINE) se vor diferenţia în timp din el, însuficientă măsură pentru a justifica considerarea lor ca entităţi separate. Aceastădiferenţiere se face mai întâi la nivelul Eu-lui şi este uşor de observat că un copil mic seinteresează de mediul înconjurător şi este capabil să-l controleze într-o oarecare măsură cu

mult înainte de a-şi dezvolta oricare sens moral.Observaţiile lui Freud l-au condus la concluzia că diferenţierea SUPRAEU-lui nu s-ar

face realmente decât în jurul vârstei de 5 - 6 ani şi nu este ferm stabilită decât mulţi ani maitârziu către vârsta de 10-11 ani.

Pe de altă parte, diferenţierea EU-lui începe să se schiţeze către vârsta de 6-8 luni şinu este bine stabilită decât către 2-3 ani, chiar dacă numeroase procese de maturizare şi alteschimbări survin mult timp după această vârstă.

În virtutea acestor diferenţieri cronologice privind dezvoltarea, pare mai logic să abordămproblema elaborării EU-lui şi SupraEU-lui separat, şi conform logicii să începem cu EU-l.

Un lucru ar trebui să rămână clar: chiar dacă această prezentare este, necesarmente,

cronologică, în realitate aspectele multiple ale dezvoltării aparatului psihic se produc toate înacelaşi timp si sunt interdependente unele de altele.

Am arătat anterior că funcţia EU-lui are în vedere relaţiile individului cu mediul său înconjurător. Atunci când este vorba de un adult, evident, o formulare atât de largăpresupune o mare varietate de fenomene: dorinţe, gratificaţii, obiceiuri, presiuni sociale,curiozităţi intelectuale, interese estetice sau artistice şi multe altele ce pot fi foarte diferiteunele de altele.

La copilul mic însă, şi în special în cursul primelor luni de viaţă, nu există o asemeneamultitudine de motivaţii pentru a-şi finaliza interesul asupra mediului, iar acest interes nueste nici el foarte variat sau diversificat. Atitudinea copilului mic este foarte simplă şi

eminamente practică: "daţi-mi ce-mi doresc" sau "faceţi ce-mi doresc".Altfel spus mediul înconjurător nu prezintă interes pentru copilul mic decât înmăsura în care-i va permite gratificaţii pulsionale şi o diminuare a tensiunii psihice ce seexprimă prin prisma exigenţelor SINE-lui.

Pe de altă parte este la fel de adevărată afirmaţia că mediul înconjurător poateconstitui o sursă de durere şi disconfort şi că în acest caz copilul va încerca să îl evite. Iniţialdeci copilul nu va fi interesat de mediu decât în măsura în care acesta poate să-i oferegratificaţii.

Elementele aparatului psihic care mediază această relaţie cu mediul înconjurător sedezvoltă gradual pentru a deveni ceea ce numim EU. Ca urmare se poate afirma că EU-l este

acea parte a aparatului psihic ce se află în raport cu realitatea în scopul obţinerii maximuluide gratificaţii pentru SINE. Aşa cum vom vedea, EU-l este deci executantul pulsiunilor.



24

În realitate o cooperare atât de bună între EU şi SINE nu este ceva obişnuit în practicapsihiatrică unde cel mai adesea întâlnim conflicte uneori severe, între aceste două instanţe.Asemenea conflicte constituie substratul însăşi al nevrozei, chiar dacă nu ştim încă în careetapă a dezvoltării psihice se stabilesc conflictele între EU şi SINE, nici momentul în care ele

încep să capete o semnificaţie reală în funcţionarea psihică. Pare rezonabil să presupunem

că acest lucru nu se poate produce decât după diferenţierea deja afirmată a EU-lui.Să presupunem în continuare activităţile EU-lui vis-a-vis de mediul înconjurător în

cursul primelor luni de viaţă: la prima vedere ele pot părea insignifiante, dar la o analizăulterioară se observă importanţa lor - ca fiind cele mai semnificative pentru viaţa psihică. Înnici un alt moment al existenţei consecinţele lor nu vor mai fi la fel de profunde. Una dinfuncţiile cele mai evidente ale EU-lui se referă la achiziţia controlului musculaturii striate -adică a controlului motor. La fel de importante sunt şi diversele modalităţi ale percepţieisenzoriale permiţând pasajul informaţiilor privitoare la mediu. Achiziţia memoriei este deasemeni indispensabilă pentru dezvoltarea unei inserări satisfăcătoare în mediu; pareevident că în măsura în care trecutul este mai bine cunoscut, iar experienţele acestuia mai

numeroase, cu atât va fi mai uşoară exploatarea prezentului. Să amintim faptul că primeleamintiri sunt cele ale gratificaţiilor instinctuale.

În afara acestor funcţii, este logică ideea că sugarul ar trebui să mai posede şi unproces psihic corespunzând la ceea ce mai târziu vom denumi un afect. Cu toate acesteanatura exactă a acestor afecte primitive care sunt precursorii tuturor afectelor, face încontinuare obiectul unor controverse încă fără răspuns. În fine, la un moment dat, îndecursul dezvoltării copilului mic, survine acea funcţiune a EU-lui care este specific umană:primele ezitări între pulsiune şi acţiune, prima întârziere în descărcarea pulsiunii, ce va danaştere, mai târziu, fenomenlului complex care se numeşte gândire.

Toate aceste funcţiuni ale EU-lui: controlul motor, percepţia, memoria, afectele,

gândirea se schiţează de o manieră primitivă în decursul micii copilării şi nu se dezvoltăplenar decât mai târziu.

Această dezvoltare foarte progresivă este caracteristica funcţională a EU-lui îngeneral şi factorii ce dirijează această progredienţă pot fi divizaţi groso-modo în două grupe.

În primul rând este vorba de dezvoltarea psihică, ceea ce în prezent, face trimitere lamaturizarea sistemului nervos central care la rândul său este determinată genetic.

În al doilea rând, sunt factorii rezultă din experienţele trecute.Pentru o mai mare comoditate a expunerii, vom regrupa primul grup de factori sub

denumirea de maturizare. Importanţa maturizării este uşor de întrevăzut: de exemplu, uncopil nu poate realiza un control motor efectiv asupra extremităţilor decât după mielinizarea

completă a cordoanelor piramidale. Similar, vederea binoculară depinde de existenţamecanismelor nervoase ce reglează coordonarea mişcărilor globilor oculari. În mod evident,acest factor privitor la maturizare exercită un efect profund asupra rapidităţii dezvoltăriifuncţiilor EU-lui.

Unul din punctele cărora Freud le acordă mare importanţă pentru dezvoltareaprimelor stadii ale EU-lui se referă la relaţia copilului mic cu propriul său corp. Freud vainsista asupra faptului că acestă relaţie ocupă un loc cu totul special pentru viaţa psihică peparcursul întregii existenţe, şi că fenomenul ia naştere în decursul primelor luni de viaţă.

El găseşte mai multe raţiuni acestui fapt: astfel, de exemplu, o porţiune din corp sesingularizează faţă de oricare alt obiect din mediu înconjurător atunci când copilul o atinge

sau o duce la gură. Această porţiune nu este numai simtită dar la rândul ei simte - ceea ce nueste cazul cu obiectele.



25

În plus, şi aceasta este probabil cel mai important, tocmai prin intermediul propriuluisău corp, sugarul are acces relativ uşor la gratificările SINE-lui. Ca să dăm un exemplu, în jurulvârstei de o lună sugarul este capabil să ducă la gură degetul sau degetele de al mână, şi este

în măsură (prin aceasta) să-şi satisfacă dorinţa de a-l suge când doreşte. Ori pentru un copilde asemenea vârstă, nimic nu este mai important în plan psihic decât gratificaţia orală ce

este ataşată suctiunii. Este uşor de înţeles că suptul precum şi degetul supt au o mareimportanţă psihică şi reprezentările lor la acest nivel, iau un loc important în conţinutulmental ce aparţine rubricii EU-lui.

Mai trebuie adăugat că anumite părţi ale corpului pot dobândi o mare importanţăpsihică, prin aceea că ele pot fi sediul senzaţiilor dureroase şi datorită faptului că acestesenzaţii dezagreabile nu pot fi evitate. De exemplu, atunci cînd unui sugar îi este foame, el vaconsemna senzaţia de foame, pînă cînd i se dă să mănînce, fără a se putea sustrage de laaceasta prin mijloace proprii.

În orice caz, efectele cumulate ale acestor factori, la care se adaugă eventual o seriede alţii, în bună măsură necunoscuţi, fac ca organismul, fie de o manieră parţială sau globală

să ocupe un loc cu totul aparte la nivelul SINELUI.Reprezentare psihică a corpului – adică amintirile şi gîndurile care îi sunt asociate

joacă probabil rolul cel mai important în dezvoltarea EU-lui în decursul primelor stadii(Freud, 1929). Freud în 1923 va exprima aceasta subliniind că EU-l este iniţial un EU corporal.Mai există un proces care depinde de experienţele trăite şi care este de o mare importanţăpentru dezvoltarea EU-lui şi care este reprezentat de identificarea cu obiectele cel maiadesea personaje din mediul înconjurător. Termenul de identificare desemnează faptul de adeveni ca cineva sau ceva în unul sau mai multe din aspectele sale relevante. Freud a insistatasupra faptului că a deveni asemănător uui obiect din mediul înconjurător constituie o parteimportantă a relaţiei cu acest obiect în general şi aceasta, cu atât mai particular cu cât vârsta

este tânără.Această tendinţă spre imitare poate fi remarcată încă din primii ani de viaţă - atunci

când copilul învaţă să zâmbească, imitând de exemplu, adultul care surâde, după cum el învaţă să vorbească imitând ceea ce i se spune, sau învaţă să se joace prin tendinţa de aimita ş.a m.d.

Procesul de identificare îşi etalează întreaga amploare la nivelul achiziţionăriilimbajului. Observaţia cea mai elementară poate dovedi că rapiditatea achiziţionăriilimbajului vorbit depinde într-o mare măsură de aptitudinile şi tendinţele de imitaţie alecopilului – astfel spus de capacitatea sa de identificare. Rămâne subînţeles faptul că un copilnu va putea vorbi înainte ca sistemul său nervos să capete o maturizare suficientă pe de o

parte, iar pe de altă parte achiziţionarea limbajului este un fenomen nu mult mai complexdecât simpla imitaţie. Dar rămâne în general, valabilă observaţia asupra faptului că un copilvorbeşte de obicei imitând, cel puţin la început, şi că aceasta se produce destul de des încadrul unui context ludic.

În acest sens se mai poate observa că fiecare copil va împrumuta accentul adulţilordin jurul său, cel al copiilor cu care se joacă etc. Dacă acest copil nu prezintă un deficitauditiv, vom regăsi la el intonaţia, timbrul, pronunţia şi idiomurile celor cu care trăieşte.Lucrul acesta rămâne valabil şi în privinţa obiceiurilor fizice,a interesului acordat activităţilorintelectuale, alegerii activităţilor preferenţiale (hobby-uri, distracţii) precum şi alte aspecteale comportamentului.

Unele din aceste imitaţii sunt evidente altele mai puţin, dar global vorbind, apare clarcă identificarea este un mecanism fundamental în constituirea EU-lui.



26

Nu mai este necesar să subliniem faptul că tendinţa de identificare cu o persoană încare se investeşte foarte mult, nu este cantonată doar la mica copilărie. Exemplu cel maievident se referă la adolescenţii ce adoptă atitudini sau ţinuta cutărei sau cutărei vedete dinlumea cinematografiei, muzicii sau sportului, ş.a.m.d.

Unele dintre aceste identificări din adolescenţă pot să nu fie decât tranzitorii sau cu

semnificaţie pasageră dar uneori lucrurile pot să nu decurgă atât de simplu. Profesorii,educatorii ar trebui să ştie că imaginea (modelul) pe care-l oferă elevilor este tot atât deimportant ca şi conţinutul cursului predat – modelul de identificare oferit este aici unulprimordial.

La drept vorbind, această tendinţă de identificare persistă pe parcursul întregiiexistenţe chiar dacă ea se exprimă sub forme mult mai discrete în cazul adulţilor.Ar mai trebui doar subliniat că modelul de identificare este investit într-un mare grad cuenergie libidinală.

Se remarcă în egală măsură, că tendinţele de identificare se exprimă şi faţă de diferiteobiecte care sunt investite cu energie agresivă - până acolo încât Anna Freud remarca

existenţa identificării cu agresorul. Satisfacţia în acest caz constă în participarea, cel puţin lanivelul fantasmelor, la puterea şi gloria ce este atribuită acestui agresor. Armele şi atracţiapentru acestea constituie un bun exemplu în acest sens la fel ca şi automobilul şimotocicleta.

S-ar părea însă că această identificare este una secundară. Sigur atribuirea calităţilorcelui cu care se realizează identificarea aceasta secundară, constituie un motiv puternic şi

joacă un rol important dar s-ar părea că tendinţa de identificare cu un obiect este maidegrabă consecinţa investirii lui libidinale – aşa cum pare să o demonstreze precocitateaidentificării pe care o operează copilul, cu mult înainte ca dorinţele sau fantasmele desubstituire să poată fi luate măcar în discuţie.

Iar faptul de a şti în ce măsură identificarea ar putea rezulta direct dintr-o investiţieimportantă în energie agresivă constituie o chestiune la care nu s-a oferit un răspuns.

În 1916 Freud insista asupra unui alt factor care-şi are importanţa sa în procesul deidentificare: este vorba de pierderea obiectului adică de moartea fizică a acestuia sau celpuţin de o separare permanentă.

Se întâmplă în aceste condiţii ca subiectul să manifeste tendinţe accentuate deidentificare cu persoana dispărută - aşa cum s-a stipulat în practica clinică. Exemplele arputea include pe acei copii care continuă opera tatălui lor după moartea acestuia exact deaceiaşi manieră, sau a cazului descris de Freud în care fiul se autoacuza de crimele comise depărintele său. În unele cazuri este vorba de un proces normal pe cînd în altele identificarea

derivă dintr-un proces morbid.Aşa cum s-a dovedit, pierderea unui obiect extrem de investit poate generaconsecinţe serioase asupra dezvoltării EU-lui.

În aceste cazuri poate subzista o necesitate prezentă de a imita sau de a deveniimaginea însăşi a ceea ce a fost pierdut.

Psihanaliza depresiilor furnizează cele mai ample exemple în acest domeniu: se ştie întotdeauna că identificarea inconştientă cu un obiect pierdut joacă un rol foarte important în aceste stări morbide.

Apare clar că identificarea joacă un rol foarte important în dezvoltarea EU-lui. Înprimul rând ea face parte integrantă din relaţia cu un obiect foarte investit şi aceasta, în

special cu primii ani de viaţă. În plus se notează tendinţa de identificare cu un obiect admiratşi în egală măsură detestat - ceea ce Anna Freud numeşte "identificarea cu agresorul".



27

În sfârşit mai apare şi acel factor necunoscut de identificare cu diferite obiecte cebeneficiază de o investiţie specială după dispariţia lor. Oricum ar fi şi oricare ar fi contextulidentificării lor, rezultă întotdeauna o îmbogăţire a EU-lui, indiferent dacă aceasta serealizează în sens pozitiv sau negativ.

Un alt capitol aflat în relaţie strânsă cu diferenţierea EU-lui şi SINE-lui este

reprezentat de modalităţile funcţionale ale aparatului psihic şi care sunt denumite "proceseprimare" şi "procese secundare".

Freud a introdus termenul de proces primar pentru a desemna prima modalitate defuncţionare a aparatului psihic. Aparent SINE-le ar funcţiona după un model de proceseprimare pe durata întregii vieţii, câtă vreme EU-l o face doar pentru primii ani cândorganizarea sa este încă precară şi imatură şi în orice caz asemănătoare cu cea a SINE-lui dincare derivă în ceea ce priveşte funcţionarea.

Procesele secundare pe de altă parte se dezvoltă de o manieră progresivă în decursulprimilor ani de existenţă şi sunt caracteristice unui EU relativ bine diferenţiat.Termenii de proces primar şi proces secundar sunt utilizaţi în psihanaliză pentru a desemna

două fenomene distincte, chiar dacă sunt legate unul de celălalt. Procesul primardesemnează fie un anumit mod de gândire care este caracteristic copilului al cărui EU nueste încă structurat, fie modalitatea cu care considerăm că energia pulsională estedescărcată la nivelul SINE-lui şi EU-lui imatur.

În aceeaşi optică am putea afirma că procesul secundar desemnează o modalitate degândire caracteristică a EU-lui matur precum şi procesul care constă în fixarea şi mobilizareaenergiilor pulsionale ale EU-lui matur. Aceste două modalităţi de funcţionare ale aparatuluipsihic au o mare importanţă în clinică şi sunt relativ uşor de studiat.

În privinţa modalităţilor în care energia pulsională este descărcată, ea ocupă un locmai mare în teoria psihanalitică cu toate că abordarea acestui concept este mai puţin facilă.

Caracterisiticle de bază ale procesului primar ar putea fi descrise de o manieră relativ simplăprin referire la teoria concepţiei pulsionale.

Să subliniem doar faptul că pulsiunile ce sunt asociate acestor procese primare suntextrem de mobile. Este vorba de o mobilitate de investire care ţine cont de douăcaracteristici frecvente: pe de o parte tendinţa de o gratificare imediată care estecaracteristică unui SINE şi EU imatur şi pe de altă parte facilitatea cu care investiţia poate fideplasată de la obiectul său de origine, sau de la modul de descărcare din momentul în careexistă la acest nivel o blamare sau o imposibilitate de gratificare.

Prima caracteristică - adică tendinţa spre o gratificare imediată sau spre descărcăripasionale imediate este cât se poate de evidentă la sugar sau copilul mic la care funcţiunile

EU-lui sunt încă prost structurate. Dar este de reţinut faptul că acest mod de funcţionareeste cât se poate de curent şi ulterior pe parcursul vieţii. În ceea ce priveşte cea de-a doua caracteristică referitoare la facilitatea cu care o

investiţie făcută, poate fi deplasată, aceasta poate fi ilustrată foarte uşor prin câtevaexemple.

De exemplu, copilul ca-şi suge degetul atunci când nu este în măsură să-şi găseascăun sân sau un biberon. La acesta, energia pulsională este asociată dorinţei de a suge şi seregăseşte dirijată către reprezentarea mintală a sânului sau biberonului. Investiţia estemobilă, cu toate acestea şi dacă descărcarea nu poate fi obţinută cu sânul sau cu biberonulpentru că ele îi sunt inaccesibile, ea este deplasată asupra degetului copilului, care-i este

accesibil.



28

Un alt exemplu de proces primar este oferit de jocul copiilor în care foarte rapidaversiunea pe care o pot acumula împotrivă părinţilor este descărcată asupra parteneruluisau fratelui mai mic. Aceeaşi deplasare rămâne operantă şi cu sens invers ca în cazul acelorpărinţi care seara îşi ceartă copiii, când în realitate sunt frustraţi de relaţiile cu colegii sausuperiorii de la locul de muncă faţă de care nu-şi pot exprima sentimentele.

Să luăm în discuţie în continuare o altă funcţiune a Eu-lui: modalitatea în care acestarespinge şi controlează în general pulsiunile în loc să le faciliteze.

Aşa cum ne apare în relaţia dintre Eu şi Sine această capacitate a Eu-lui de a exercitaun control asupra descărcărilor energiilor Sine-lui constituie un element de mare importanţăpentru o gestionare remarcabilă a mediului înconjurător.

Altfel spus amânarea unor pulsiuni evită adesea consecinţele neplăcute pe caredescărcarea lor le-ar putea crea şi poate spori câteodată plăcerea legată de satisfacereadorinţei.

Un exemplu simplu dat de Freud: un copil de 1,6 ani ce încearcă o necesitateimperioasă de a urina, îşi va evita neplăcerile unei mustrări reţinându-se un timp şi

atrăgându-şi în felul acesta satisfacţiile legate de laudele şi manifestările de afecţiune aleanturajului. În plus am văzut că un anumite grad de amânare în descărcarea pulsiunilorconstituie o parte importantă în dezvoltarea procesului secundar şi a gândirii în modalitatesecundară, lucruri importante în gestionarea realităţii.

Este uşor de înţeles în consecinţă, că la nivelul Eu-lui procesul maturativ este legat într-o oarecare măsură de capacitatea de amânare a descărcării energiilor pulsionale şi decieste legat într-o oarecare măsură de controlul Sine-lui de către Eu.

Anna Freud va ilustra acest aspect al relaţiilor dintre Eu şi Sine comparându-l curelaţia care există între un individ şi o administraţie în cadrul unui stat modern. Ea varemarca că într-un stat modern şi complex cetăţeanul, la scala sa individuală, se găseşte în

situaţia de a delega o serie de sarcini unor funcţionari, dacă vrea ca interesele sale să fie binedeservite. Crearea unui corp de funcţionari prezintă un anumit număr de avantaje, dar înacelaşi timp individul descoperă că această creaţie comportă pentru Sine o serie dedezavantaje aparente: o anumită lentoare în satisfacerea intereselor şi nevoilor proprii, oimagine care poate fi diferită asupra a ceea ce s-ar putea numi interese proprii, ş.a.m.d.

De o manieră cumva asemănătoare Eu-l poate impune anumite lentori în descărcareaenergiilor pulsionale, în funcţie de exigenţele realităţii. în plus Eu-l îşi poate "atribui" o partedin energiile pulsionale pe calea neutralizării.

În lumina celor spuse a propos de relaţia între Eu şi Sine, am putea gândi că relaţia cese stabileşte între Eu şi lumea exterioară nu poate atinge o forţă şi o consistenţă suficientă,

pentru ca Eu-l să joace rolul unei frâne reale în calea descărcării energiilor pulsionale. Amvăzut că la urma urmei, relaţia între Eu şi realitate se stabileşte în serviciul Sine-lui; ne-amputea aştepta în consecinţă ca în caz de conflict major între Sine şi realitate ca Eu-l să iaapărarea Sinelui.

Realitatea este însă cumva diferită de ceea ce ar trebui să fie logic: Eu-l se poatecomporta ca un adevărat adversar al Sine-lui şi să se opună de o manieră activă oricăreidescărcări de energie pulsională.

Această opoziţie a Eu-lui faţă de Sine nu devine vizibilă decât dincolo de un anumitgrad de maturizare: dar ea este precoce şi se manifestă în fapt din a doua jumătate aprimului an de viaţă. Un exemplu simplu de o astfel de opoziţie a Eu-lui faţă de Sine ar fi

rejetarea de către Eu a dorinţei de a se debarasa de un frăţior sau o surioară, percepute cafiind concurenţi… Ori ştim cu toţii faptul că copii foarte mici îşi exprimă cu mare uşurinţă



29

aversiunea faţă de un frate sau soră şi că începuturile pasajului la act în această direcţie estecât se poate de curent, însă pe măsură ce timpul trece, Eu-l se opune de o manieră foarteeficientă unei astfel de dorinţe pe care o face să dispară cu rapiditate.

Astfel, la nivelul comportamentului vizibil cel puţin Eu-l prevalează şi dorinţa dedebarasare este abandonată. Se ilustrează astfel ideea că, dacă la început Eu-l este un

executant al Sine-lui (şi rămâne astfel într-o oarecare măsură pe toată durata existenţei) nue mai puţin adevărat că el exercită un control asupra acestuia şi se află în opoziţie chiar cuSinele atunci când anumite exigenţe pulsionale se fac simţite.

Ce este metapsihologia?

Individul uman devine subiect, pentru sine si pentru celalalt, prin accesul la limbaj.Urmărind procesul de subiectivare a individului uman constatam ca subiectivitatea sestructurează dialectic.

Rene Roussillon, psihanalist si psiholog clinician la Universitatea Lyon II, identifica

paradoxul care sta la baza acestui mod de subiectivare si anume, pentru a deveni subiect, opersoana are nevoie sa se identifice cu Celalalt si sa se diferenţieze de Celalalt.

Importanta acestui concept pentru o înţelegere profunda o vieţii psihice a omuluieste pusa in evidenta si in domeniul psihopatologiei prin confruntarea dintre întâlnireaclinica (consultaţia clinica, relaţia terapeutica) si suferinţa ca trăire subiectiva. Suferinţa este

întotdeauna in legătura cu atribuirea sensului experienţei subiective trăite si a situaţiilorparticulare de eşec.

Instrumentul cel mai util si mai eficient pentru o abordare complexa sicomprehensiva a subiectivităţii si realităţii psihice este metapsihologia.

Metapsihologia reprezintă ansamblul de principii, legi, concepte articulate între ele

pentru a forma o reprezentare coerenta a realităţii si a vieţii psihice si pentru a le faceinteligibile.

Realitatea psihică şi metapsihologia

Realitatea este un concept folosit in opoziţie cu conceptul de fantasma sau cu toatemodurile de depreciere, derealizare, denegare a psihicului. In raportul dintre realitate sifantasma trebuie sa avem in vedere consistenta, rezistenta si autonomia proprie a psihicului.In cadrul metapsihologiei aplicata in psihopatologie abordam mai multe tipuri de realitati :Realitatea fundamentala a fiintei umane. Ne nastem, crestem, imbatranim, murim, iubim,ucidem, juisam, in raport cu realitatea psihica, in functie de care dam sens lumii si vietii.

Realitatea obiectiva, care are propriile ei constrangeri si efectele sale proprii, careconditioneaza modul nostru de viata.

Realitatea complexa care cuprinde o parte constienta si o mai mare parteinconstienta, necunoscuta perceptiei care care are influenta majora asupra subiectivitatiinoastre. Partea inconstienta sau inaccesibil direct a acestei realiatati se manifesta prinsemen si poate deveni accesibila prin interpretarea acestor semene.

Realitatea organizata, (chiar de mai multe ori in diferite etape ale vietii si in moduridiferite) de ratiunea noastra proprie, dar organizata si de inconstientul nostru. Nu traimoricum un eveniment ci in maniera proprie.

Realitatea ascunsa care scapa atat partii noastre constiente cat si partii inconstiente,dar care implica ceea ce urmeaza sa devina, sa aiba loc.



30

Realitatea non-totalizata si non-totalizabila. Este o realitate hipercomplexa pe carenu o putem atinge decat intr-o forma redusa. Aceasta realitate este caracterizata prin faptulca este enigmatica, este o zona de umbra din care izvorasc toate enigmele noastre interne.In fata acestei parti necunoscute si inaccesibile in mod direct noua, individul uman are treitipuri de raspuns: descalificarea acestei zone, refularea ei, ignorararea acesteia. Toate aceste

modalitati reprezinta forme de defensa.Obturarea bresei care separa inteligibilul realitatii de ininteligibilul acesteia. Omul

incearca sa-si explice toate aspectele realitatii prin ratiune si logica. Aceste explicatiireprezinta o apararea fata de sensul acestei realitati ascunse sau de manifestarile eiinexplicabile logic.

Incercarea de a intelege aceste aspecte inconstiente ale realitatii. Omul incearca sainteleaga aceasta realitatea prin atribuirea de sensuri, mai mult sau mai putin logice si care iipermit acestuia sa-si reprezinte fata ascunsa a realitatii.

Manifestarile psihopatologice apar de obiecei cand acest ultim tip de raspunsesueaza sau cand raspunsul gasit determina unele reprezentari negative si

autoculpabilizante.In intelegerea realitatii rolul metapsihologiei este de a explica functionarea realitatii

psihice oferind un model euristic construit pe baza experientei clinice practice.Metapsihologia ofera o teoretizare a realitatii psihice atat constiente cat si inconstiente, fiindo metateorie care vizeaza enigma interna care actioneaza in psihicul nostru si locul pe care ilacordam acestei enigme.

Acesta teorie a rezultat din practica clinica bazandu-se pe observatie si ascultareapacientilor, conditii esentiale ale procesului psihanalitic. Terenul observatiei este extrem devast, de la nou-nascuti, adulti cuplu, familie si pana la intreprinderi sau societati in ansamblul

lor.Metapsihologia este o meta-teorie care nu explica sensul lucrurilor ci cum se

construieste acest sens, cum se elaboreaza acesta si reprezentarile care actioneaza asupravietii noastre psihice. Aceasta metateorie permite interpretarea si intelegerea teoriilorpsihologice. Metapsihologia, prin aplicarea sa in psihopatologie a pus in lumina naturadiferentelor intre normal si patologic, evidentiind si justificand faptul ca aceasta diferentaeste doar una de intensitate si cantitate, nu de proces sau fenomen.

Asa cum am spus la inceputul acestei prezentari, omul devine subiect prin accesul lalimbaj. Limbajul permite sau mai precis prin limbaj omul, subiectul uman, dispune deposibilitatea manifestarii realitatii psihice inconstiente. Limbajul verbal este caracterizat prin

structura sintaxei, aspectul pragmatic, prosodia. Acest tip de limbaj care implica si un tipspecific de comunicare pune accentul pe enunt, in care se exprima sensul, dorinta, diferiteaparari ale subiectului uman. Ex : « Tata, la scoala toti copiii a bicicleta». Distingem in acesttip de enunt un polisemism, o dorinta, o aparare, un aspect narcisic, un aspect pulsional, odiscutie intre doua persoane.Limbajul afectului:a) aspectul este inconstient de reprezentarea sa,b) afectul non-compus sau descompus, ex : tratamentul comportamentalist al arahnofobiei.limbajul reprezentarii asupra lucrurilor, simbolizarea, modelul visului si al simbolizariiprimare la nivelul corpului, mimica, gesturile, postura.



31

Observam importanta capacitatii de simbolizare pentru buna functionare a vietiipsihice si evitarea tulburarilor psihopatologice. Ceea ce da unicitate individului estecapacitatea sa de a se diferentia de ceilalti. Pentru a se diferentia de ceilalti este necesar sase poata reprezenta el si lumea pentru sine. Adica sa interiorizeze experientele sale de viataatribuindu-le sens. Incapacitatea atribuirii corecte a sensului obiectelor, dar si al propriei

persoane determina, deci incapacitatea de reprezentare, asa cum spuneam, determinatulburari majore in sfera subiectivitatii individului uman.

Pentru a deveni subiect persoana umana mai intai se identifica cu semenii sai, iarulterior pe parcursul dezvoltarii si structurarii personalitatii sale va cauta sa se diferentiezede ceilalti. Acest raport dintre eu si non eu se structureaza inca de la nastere. Primadistinctie dintre eu si non-eu se realizeaza in relatia cu mama. Distinctia incepe odata cuperceperea mamei nu ca obiect amorf ci ca subiect activ. Acest lucru presupune ca mama sainteractioneze activ si adecvat cu copilul, sa-si acorde raspunsurile sale la nevoile afective alecopilului.

Relatia timpurie mama-copil permite formarea primelor scheme de structurare a

subiectivitatii copilului. Maniera in care copilul invata sa interactioneze cu mama sau cupersoanele surogat pentru mama, se va reproduce in relatiile ulterioare cu alte persoane.Inainte de a avea acces la limbaj copilul realizeaza diverse intalniri in care se producschimburi non-verbale, paraverbale si mai ales afective. Daca aceste intalniri nu au efecttraumatic asupra copilului acesta va deveni capabil sa se diferentieze net de ceilalti.Ne diferentiem de ceilalti in functie de modul in care ne-am identificat cu acestia. Pe totparcursul dezvoltarii propriei subiectivitati parcurgem diferite organizari, dezorganizari sireorganizari care presupun implicit momente de criza mai mult sau mai putin intense.Nu putem vorbi de haslucinatii, delir sau alte manifestari psihopatologice fara a avea oviziune clara asupra subiectivitatii. Nici halucinatiile nici delirul nu pot exista in afara

subiectului uman.Construirea subiectivităţii este un proces ce se desfăşoară in timp si suferă modificări

in funcţie de momentul in care un anumit eveniment sau fenomen este trăit de individuluman.

Tulburările care pot apărea in construirea subiectivităţii se înscriu in sferapsihopatologiei sub forma nevrozelor, psihozelor sau perversiunilor. Eşecul subiectivăriireprezintă tulburarea atribuirii sensului lumii înconjurătoare si propriei persoane. Deficitulde simbolizare (incapacitatea atribuirii sensului) este una din cauzele importante alemanifestărilor psihopatologice amintite (nevroze, psihoze, perversiuni). In maladiilecaracterizate prin pierderea contactului cu realitatea deficitul de simbolizare se

caracterizează prin atribuirea unor sensuri false atât lucrurilor si persoanelor din jur, cat sipropriei persoane.Psihanaliza, prin metodele sale de sondare a inconştientului şi prin aparatul

conceptul pe care îl pune la dispoziţia practicării psihologiei în clinică, permite o cunoaştereaprofundată a personalităţii pacientului, fără a mai face apel la teste sau chestionare.Concepţia psihanalitică asupra personalităţii, oferă toate informaţiile necesare înţelegeriistării actuale ale pacientului, respectându-i unicitatea, precum şi diagnosticării stării luiactuale şi orientării lui spre o psihoterapie.



32

Schemele cognitive şi terapia cognitivă bazată pe scheme (TCBS)

I. Ce sunt schemele?

Schemele cognitive sunt, în egală măsură, structuri şi procese mentale, care permit

oamenilor să stocheze informaţia perceptivă şi conceptuală din mediu şi să interpreteze înmod abstract evenimentele. Schemele pot fi considerate atât structuri, cât şi procese,deoarece sunt foarte asemănătoare unui model computaţional al procesării cognitive, numitprocesare distribuită paralel (PDP). Schemele sunt structuri mentale care organizează şisimplifică cunoaşterea noastră despre lume: avem scheme despre sine, despre altepersoane, despre lucruri etc. Schemele sunt interconectate, uneori formând structuriierarhice. Schemele afectează modul în care observăm, interpretăm, luăm decizii şiacţionăm. Ele acţionează ca nişte filtre, accentuând sau estompând anumite percepţii saucomportamente. Le utilizăm ca să clasificăm lucruri, persoane sau pentru a face predicţii înlegătură cu evenimente viitoare. Schemele sunt utilizate în reamintire, dar şi pentru a

codifica evenimentele care vor deveni amintiri. Schemele apar adesea în atribuirile cauzale.Schemele cauzale sunt, de multe ori, împărtăşite, în interiorul aceleiaşi culturi,

permiţând comunicarea contextuală. Avem cu toţii tendinţa de a avea o schemă preferată pecare o utilizăm mai frecvent. Atunci când interpretăm evenimentele din mediu, utilizăm mai

întâi această schemă şi nu apelăm la altele, decât dacă aceasta se dovedeşte ineficientă.Schemele au o putere mare de autoconservare, rezistând în faţa dovezilor contrarii, iar acestlucru se întâmplă datorită filtrării sau ignorării noii informaţii, lucru posibil tocmai datorităexistenţei unei scheme anterioare. O schemă este un cerc vicios. Unele scheme se potschimba, aşa cum şi oamenii se pot schimba, mai uşor sau mai greu.

Alte tipuri de scheme sunt:

• Schemele sociale care se referă la cunoştinţe generale despre mediul social.• Schemele de persoane care se referă la schemele despre ceilalţi.• Schemele idealizate de persoane care se mai numesc şi prototipuri. Prototipul este utilizatşi cu sensul de schemă generalizată.• Schemele despre sine sunt combinaţii de trăsături prin prisma cărora ne autopercepem sauautocaracterizăm şi conţin trăsături din Eul actual, dar şi din alte Euri posibile.• Schemele de rol sunt scheme despre comportamentele adecvate în anumite situaţii.• Schemele evenimenţiale sau scenariile se referă la un ansamblu de reguli şi acţiuni caretrebuie efectuate în anumite situaţii.• Unii autori menţionează şi o categorie de scheme numite scheme fără conţinut (Chelcea &

Ilut, 2003). Schemele sunt, de asemenea, modele mentale, concepte, reprezentări şistructuri de cunoaştere.Schema poate fi considerată drept o reprezentare relativ flexibilă, dar şi un şablon

care ne ghidează în interpretarea evenimentelor. Atunci când un eveniment este trunchiat,schema poate umple golurile informaţionale cu informaţie implicită (default ). Acesteinformaţii implicite sunt achiziţionate în timp, pe parcursul experienţei individului, prinrepetare în situaţii analogice, atunci când schemele sunt învăţate. Schemele au o partesemantică şi una imagistică, dar legătura dintre ele este adesea metaforică, astfel încât

învăţarea de noi scheme, schimbarea celor deja existente sau chiar evocarea lor este unproces care nu ocoleşte, aproape niciodată, metafora. Acest sens metaforic difuz al„schemeiimagine“ permite legarea sensurilor asociate unui cuvânt de sensuri similare dinalte scheme şi îmbogăţeşte astfel reţeaua schematică. Aceste sensuri secundare ale unui



33

cuvânt sau interpretări alternative ale unei imagini ne permit învăţarea noului şi adaptarea lasituaţii noi, la care trebuie să răspundem cu „instrumente“ noi. Sensurile asociate ne permitsă adaptăm o schemă veche la o realitate nouă, altfel spus, în sens piagetian, să acomodăm.„Schemele nu sunt structuri fixe. Sunt configuraţii flexibile care reflectă regularităţileexperienţei, oferind umplerea automată a informaţiilor lipsă, efectuând generalizări despre

trecut, dar şi modificându-se permanent, adaptându-se pentru a reflecta starea de lucruriprezentă. Schemele sunt stări interpretative flexibile care reflectă amestecul de experienţătrecută şi circumstanţe prezente.“ (Norman, 1986 apud D’Andrade, 1993, p. 142)

II.Terapia cognitivă bazată pe scheme (TCBS)

TCBS este o abordare integrativă care combină cele mai reuşite aspecte ale terapieicognitiv comportamentale, experienţiale, interpersonale şi psihanalitice într-un model

unificat. Acest tip de terapie ajută oamenii să-şi schimbe modelele neadaptative de viaţă. Afost dezvoltată de Jeff Young (2003). Aceste modele de viaţă inadecvate au fost numite şischeme sau capcane. Ele sunt învăţate în copilăria timpurie şi sunt deosebit de rezistente şiautoconservative. Aceste modele constau în gânduri şi sentimente negative saudisfuncţionale, care s-au repetat şi s-au elaborat pe parcursul vieţii şi care împiedică opersoană să îşi îndeplinească scopurile. Aceste scheme se formează în copilărie şiadolescenţă, dar se pot forma şi în perioada vieţii adulte. Ele sunt perpetuatecomportamental prin stilurile adaptative de menţinere a schemei, de evitare a schemei saude compensare a schemei.

Modelul terapeutic centrat pe schemă ajută persoana să spargă aceste tipare

negative de gândire, afect şi acţiune şi să dezvolte alternative sănătoase care să le înlocuiască. Terapia are trei etape: aflarea schemelor şi modelelor inadaptate, cunoaşterea,experimentarea şi trăirea lor şi schimbarea acestora în manieră cognitiv-comportamentală.Schemele disfuncţionale timpurii îşi au originea în experienţele timpurii ale copilului, întemperamental său şi în influenţele culturale. Dintre experienţele timpurii potenţialtraumatizante, menţionăm: ignorarea nevoilor de bază ale copilului, victimizarea,interiorizarea unor modele negative sau traumatizante, suprasatisfacerea nevoilor,supraprotecţia. Young a identificat 18 scheme disfuncţionale, pe care le-a grupat în cincicategorii, pornind de la categoriile de nevoi pe care le manifestă un individ în dezvoltare.

Domeniul 1: Dezangajare şi respingereSchemele din acest domeniu sunt rezultatul unui mediu familial prea detaşat sau al unuiaprea imprevizibil şi abuziv. Nevoile de securitate, stabilitate şi empatie nu sunt îndeplinitepentru individual în dezvoltare. Din acest domeniu, fac parte următoarele scheme:1) Abandon/instabilitate

Această schemă se referă la aşteptarea pierderii persoanei care face obiectul ataşamentuluişi este urmarea unui comportament parental inconsistent.2) Neîncrederea

Se referă la credinţa că ceilalţi se vor folosi, în mod intenţionat, de noi într-o manieră care să îi avantajeze, sau prin înşelăciune, producând astfel suferinţă şi descurajându-ne. Astfel descheme sunt imprimate de comportamente abuzive fizic şi emoţional din partea părinţilor,care trădează astfel aşteptările copilului de a fi protejat.



34

3) Privarea emoţională

Această schemă se referă la credinţa că ceilalţi nu ne vor îndeplini nevoile emoţionale cum arfi grija, empatia, protecţia, afecţiunea sau îndrumarea. Această schemă este formată într-unmediu familial neglijent şi detaşat, distant faţă de copil.4) Izolare socială/alienare

Este credinţa unei persoane că este izolată faţă de lume, că este diferită şi că nu are unsentiment de apartenenţă la o comunitate. Acest lucru se întâmplă când în familia de originecopilul observă atitudinea părinţilor care se consideră ei înşişi ca diferiţi şi separaţi decomunitate.5) Imperfecţiune şi ruşine

Această schemă este o credinţă legată de perceperea propriei persoane ca fiind imperfectă,inadecvată şi nedemnă. Persoana se teme că un potenţial partener se va retrage din relaţie

în momentul în care va cunoaşte aceste defecte. Acest sentiment de inadecvare duce lasentimente de ruşine. De obicei, părinţii foarte critici induc acest tip de schemă, deoarececreează copiilor impresia că nu sunt destul de buni, nu sunt demni de a fi iubiţi.

6) Indezirabilitatea socialăAceastă schemă se referă la faptul că o persoană crede că nu este dorită de ceilalţi. Acestepersoane se percep ca neatractive fizic, incapabile ca fiinţe sociale, sau lipsite de statut. Esteo schemă determinată de experienţe timpurii, prin care familia sau grupul de egali induccopilului ideea că nu este agreat sau acceptat.7) Eşecul în autorealizare

Persoanele cu această schemă disfuncţională se simt incapabile să se realizeze profesionalsau şcolar la un nivel comparabil cu al altor persoane din grupul de egali. Se simtnetalentate, incapabile, ignorante sau neinteligente. Părinţii cu cerinţe exagerate faţă decopii, mai ales în perioada şcolară, pot induce o astfel de schemă, pentru că, în loc să ofere

sprijin, înţelegere, încurajare şi chiar o anumită disciplină şi coerenţă, ei îşi împing copii sărealizeze performanţe tot mai înalte, în domenii în care aceştia nu sunt talentaţi sau le cermai mult decât aceştia sunt capabili, fără a le recunoaşte meritele.

Domeniul 2: Probleme de autonomie şi performanţăSchemele din acest domeniu sunt legate de aşteptările legate de raportul dintre propriapersoană şi mediul social. Mediul social este cel care plasează diverse obstacole în faţaindividului. Aceste obstacole pot fi legate de capacitatea individului de a funcţiona autonomşi a supravieţui. Familia de origine este, de obicei, acaparatoare şi supraprotectivă.1) Dependenţă/incompetenţă

Individul nu se simte capabil să facă faţă responsabilităţilor de zi cu zi în manieră competentăsau independentă. Lasă în seama celorlalţi iniţiativa şi luarea deciziilor, deoarece nu au fost încurajaţi să acţioneze să îşi poarte de grijă sau să gândească independent.2) Vulnerabilitatea în faţa problemelor şi a bolilor

Este o schemă a catastroficului, o credinţă că acea persoană este pe punctul de a fi martorsau protagonist al unui eveniment major negativ. Acea persoană este excesiv de precaută,crescută de părinţi excesiv de precauţi sau chiar panicaţi, care induc credinţa că viaţa este oluptă, iar lumea este un loc plin de pericole.3) Eul nedezvoltat sau sufocat

Individul are impresia că este nesemnificativ şi nu are o forţă interioară suficientă, se simte

golit şi în derivă. Este o schemă determinată de părinţi abuzivi sau supraprotectivi, care



35

descurajează copilul să îşi formeze un Eu independent şi care nu îi permit separareapsihologică.4) Eşecul

Individul este convins că a eşuat sau va eşua în mod inevitabil, că este inadecvat în oriceactivitate ar desfăşura, prin comparaţie cu alţii şi că nu va putea niciodată să ajungă la o

realizare acceptabilă. Părinţii nesuportivi sau cei care nu au oferit destulă coerenţă saudisciplină în educaţie sunt responsabili de apariţia unei astfel de scheme.

Domeniul 3: Lipsa limitelorSchemele din acest domeniu se referă la lipsa unor limite interne, a respectului şiresponsabilităţii faţă de alţii sau la stabilirea unor scopuri personale realiste. Familia deorigine este una supraindulgentă şi permisivă.1) Centrarea pe sine

Aceasta este schema „micului tiran“. Acest individ consideră că totul i se cuvine şi îi revine dedrept. Doreşte să i se îndeplinească dorinţele şi nevoile imediat, indiferent de ceea ce doresc

ceilalţi şi indiferent de sentimentele acestora. Nu este interesat de ceea ce doresc alţii şi nicide costurile pe termen lung ale unei astfel de atitudini, care riscă să îi îndepărteze pe ceilalţi.Părinţii care îşi răsfaţă copii şi nu le impun nici un fel de limite legate de cerinţele şi normelesociale sau cei care îşi privează afectiv copiii pot induce o astfel de schemă.2) Autocontrol şi autodisciplină insuficiente (toleranţă scăzută la frustrare)

Aceste persoane nu tolerează nici un obstacol în îndeplinirea scopurilor personale şi nici nusunt capabile să îşi controleze răspunsurile afective sau impulsurile. Când lipsa controluluieste extremă, se poate ajunge la comportament delicvent, adictiv sau criminal. Aceastăschemă este urmare a lipsei de disciplină sau a unui model coerent de urmat în familie.

Domeniul 4: Orientarea către ceilalţiSchemele din acest domeniu se referă la preocuparea excesivă pentru îndeplinirea nevoilorcelorlalţi, în defavoarea nevoilor proprii. Familia tipică este cea în care se oferă afecţiune şiacceptare în mod condiţionat, în care copiii trebuie să îşi suprime sau ignore propriile nevoipentru a primi atenţie sau afecţiune.1) Subjugarea

Aceste persoane consideră că trebuie să se supună controlului celorlalţi pentru a evitaconsecinţele negative, cum ar fi respingerea sau mânia. Este o schemă determinată depărinţi foarte restrictivi.2) Sacrificiul de sine

Aceste persoane se dedică în totalitate celorlalţi şi nevoilor acestora. Atunci când îşi îndeplinesc o nevoie personală, se simt vinovaţi. Acest sacrificiu de sine îi face să se simtămai buni, mai utili, le dă sens vieţii şi le creşte stima de sine. În copilărie, aceştia au fostresponsabilizaţi şi sensibilizaţi în mod excesiv la nevoile şi la bunăstarea celor din jur, maiales a părinţilor.3) Nevoia de a fi aprobat

Individul este preocupat excesiv de a obţine aprobarea şi recunoaşterea celorlalţi, îndetrimentul iniţiativelor şi idelor proprii. Aceasta poate implica un interes exagerat pentrubani, statut sau realizare profesională. Este o schemă indusă de părinţi care au fost ei înşişipreocupaţi de aceste aspecte şi au oferit acceptare şi afecţiune condiţionată.



36

Domeniul 5: Inhibiţie şi vigilenţăSchemele din acest domeniu se referă la o atenţie excesivă acordată controlului,

suprimării sau ignorării emoţiilor şi sentimentelor personale, pentru evitarea greşelilor şirespectarea unor reguli rigide. Familia de origine este una dominatoare sau cu o atmosferăsumbră şi conservatoare, în care este valorizat autocontrolul şi autorealizarea, în defavoarea

sentimentelor.1) Negativismul/teama de eşec

Această schemă se referă la credinţa că, mai devreme sau mai târziu, lucrurile vor lua o întorsătură nefavorabilă, combinată cu teama de a nu greşi, lucru care ar putea precipitaacest moment catastrofic. Părinţii pesimişti, anxioşi şi care au doar expectanţe negative potinduce o astfel de schemă.2) Controlul exagerat sau inhibarea emoţiilor

Individul consideră că este necesar să îşi inhibeze emoţiile şi impulsurile, în special, mânia,deoarece exprimarea lor ar răni pe ceilalţi sau ar duce la pierderea stimei de sine, la jenă,abandon sau răzbunare. Acestor persoane le lipseşte spontaneitatea şi sunt percepute drept

rigide.3) Ipocrizie şi standarde ridicate

Această schemă cuprinde două credinţe: fie persoana crede că nu este suficient de bună şicătrebuie să se străduiască mai mult, sau pune accent pe statut, putere sau avere îndetrimentul altor valori sociale. Aceste persoane sunt în oricare dintre cazuri nefericite şinesatisfăcute, indiferent ce realizează.4) Pedepsirea

Indivizii sunt excesiv de exigenţi cu sine şi cu ceilalţi şi cred că orice eşec în atingerea unorstandarde trebuie pedepsit cu asprime. De obicei, părinţii au fost punitivi sau abuzivi şi şi-au

făcut copiii să se simtă vinovaţi şi responsabili de orice greşeală.Se poate observa că unele dintre scheme se regăsesc în mai multe domenii sub diferiteforme.Se observă, de asemenea, influenţa teoriei psihanalitice, dar şi a dezvoltării sociale caremarchează dezvoltarea individului.

III. Prin ce diferă TCBS de terapia cognitivă tradiţională?

Accentul pe experienţele timpurii şi o abordare a dezvoltării personalităţii, cu accentepsihanalitice, dar şi ale dezvoltării sociale, fac din acest tip de terapie unul mai complex şimai profund. TCBS utilizează tehnici experimentale, cognitive, comportamentale şiinterpersonale, care permit un acces mai profund la afectele individului şi este o terapie maide durată decât terapia cognitivă clasică. Relaţia terapeutică este una flexibilă, acomodându-se la schema care este activată la un moment dat în timpul şedinţei terapeutice sau în afaraei, dar pe care clientul doreşte să o abordeze şi să o modifice.

Abordarea evenimentelor de viaţă nu este una liniară, ci combină evenimenteprezente cu experienţe trecute într-o manieră dinamică. Prin conversaţie aprofundată,imagerie sau joc de rol sunt activate niveluri afective tot mai profunde, pentru a permiteclientului să înţeleagă originea schemei sale disfuncţionale şi mecanismul prin care aceastaeste menţinută.



37

CHESTIONARUL SCHEMELOR COGNITIVE Young - FORMA SCURTĂ 3 (YSQ-S3)

INTRODUCERE

J. Young (2003) introduce termenul de scheme dezadaptative timpurii şi le defineşte ca fiindteme largi cu privire la sine şi propriile relaţii cu ceilalţi ce se dezvoltă în copilărie, seelaborează pe parcursul vieţii şi sunt disfuncţionale într-o anumită măsură.Caracteristicile acestor scheme dezadaptative timpurii sunt următoarele: Se dezvoltă în copilărie, ca rezultat al interacţiunii dintre temperamentul înnăscut şi

experienţele negative de zi cu zi ce apar în relaţia copilului cu persoanele apropiate; Sunt responsabile pentru generarea unui distres emoţional puternic, conduc la

consecinţe defavorabile persoanei sau celor din jurul său; Împiedică dezvoltarea autonomiei, exprimării proprii, acceptării şi a bunei

interrelaţionări; Sunt convingeri bazale, pattern-uri adânc înrădăcinate, teme centrale ale sinelui şi

auto-perpetuate; Sunt activate de evenimentele cotidiene congruente cu scheme sau de o stare

biologică.Pentru evaluarea acestor scheme, Young şi colaboratorii săi (Young şi Brown, 1990, 2001,

apud Young, 2003) au dezvoltat Chestionarul Schemelor. Primele forme ale chestionaruluisunt YSQ – L2 (Chestionarul Schemelor Cognitive Young, forma lungă 2) şi YSQ- S2(Chestionarul Schemelor Cognitive Young, forma scurtă 2). YSQ – L2 are 205 itemi şimăsoară 16 dintre schemele cognitive dezadaptative: Emotional deprivation (ED),Abandonment/Instability (AB), Distrust/Abuse (MA), Social Isolation (SI), Deficiency/Shame

(DS), Approval Seeking/Recognition Seeking (AS), Failure (FA), Dependence/Incompetence(DI), Vulnerability to harm and illness (SS), Emotional Inhibition (EI), Unrealistic standards(US), Entitlement/Grandiosity (ET), Insufficient Self-Control (IS). Este de preferat a fi folosităcu scop clinic, deoarece pune în evidenţă fiecare schemă şi oferă mai multe informaţii utile.Forma scurtă YSQ- S2 este compusă din 75 de itemi distribuiţi pe subscale: Ed, Ab, Ma, Si, Ds,Fa, Di, Vh, Em, Sb, Ss, Ei, Us, Et, Is. Este frecvent folosită în cercetare deoarece poate ficompletată într-un timp mai scurt.

Recent, Young şi Brown (2001) au revizuit ambele forme ale chestionarului schemelorcognitive, rezultând YSQ – L3 şi YSQ – S3. YSQ – L3 are 232 itemi şi măsoară toate celeoptsprezece scheme dezadaptative. YSQ - S3 are 114 itemi şi măsoară 18 scheme cognitive

disfuncţionale.

CE MĂSOARĂ TESTUL?

Au fost identificate optsprezece scheme dezadaptative grupate în cinci categorii saudomenii.I. SEPARARE ŞI RESPINGERE – se referă la convingerea, presupunerea că nu vor fi satisfăcutenevoile de securitate, siguranţă, îngrijire, empatie, acceptare şi respect. Acest prim domeniueste compus din cinci scheme:1. Deprivare Emoţională (Emotional Deprivation - ED) – ceilalţi nu ne oferă dragostea,

protecţia şi înţelegerea de care avem nevoie. Există trei forme majore de deprivareemoţională: a) deprivarea de îngrijire (absenţa atenţiei, afecţiunii şi căldurii sufleteşti). b)



38

deprivarea de înţelegere (absenţa empatiei) c) deprivarea de protecţie (absenţa direcţionării, îndrumării, ghidării)2. Abandon / Instabilitate (Abandonment/Instability - AB) – sentimentul că cei apropiaţinu vor putea să ne ofere susţinerea emoţională de care avem nevoie, pentru că aceştia larândul lor, sunt instabili emoţional, nu sunt prezenţi când avem nevoie de ei sau ne vor

părăsi pentru altcineva.3. Neîncredere / Abuz (Distrust/Abuse - MA) – convingerea că, într-un final, ceilalţi ne vorrăni intenţionat, că ne înşeală, abuzează de noi, ne fac să suferim, ne umilesc sau ne mint.4. Izolare socială / Înstrăinare (Social Isolation - SI) – senzaţia de izolare socială, căsuntem diferiţi de alţii şi că nu putem face parte dintr-un grup.5. Defect / Ruşine ( Deficiency/Shame - DS) – sentimentul că suntem fără valoare, căsuntem răi, nedoriţi, inferiori sau incapabili în anumite aspecte importante ale vieţii, iar dacăceilalţi vor vedea acest lucru, nu ne vor mai fi iubi. Persoanele care interiorizează aceastăschemă sunt sensibile la critică, sunt foarte conştiente de ele însele, se compară cu ceilalţi,nu se simt în siguranţă în prezenţa celorlalţi, au sentimentul de ruşine legat de propriul

“handicap”.

II. AUTONOMIE ŞI PERFORMANŢĂ - al doilea domeniu este cel al slabei autonomii şiperformanţei scăzute şi se referă la perceperea propriei incapacităţi de a supravieţui şifuncţiona independent. Acestui domeniu îi aparţin următoarele scheme:6. Eşec (Failure - FA) – convingerea că nu eşti capabil să faci ceva bine, că inevitabil veigreşi, vei eşua în domenii importante ale vieţii (şcoală, carieră, sport), că eşti prost, că ai unstatut social scăzut, şi mai puţin succes decât ceilalţi de aceeaşi vârstă.7. Dependenţă / Incompetenţă (Dependence/Incompetence - DI) – convingerea căsuntem incapabili să ne îndeplinim bine responsabilităţile zilnice fără un sprijin considerabil

din partea celorlalţi. Apare senzaţia constantă de neputinţă.8. Vulnerabilitate la rău şi boală (Vulnerability to harm and illness - VH) – frica exageratăde catastrofe iminente ce ni se pot întâmpla oricând şi pe care nu le putem preveni. Aceastăfrică poate apărea în legătură cu diferite boli (infarct miocardic), cu diferite problemeemoţionale grave (teama de a nu înnebuni) sau alte catastrofe externe (prăbuşireaavionului).9. Protecţionism / Ego infantil (Enmeshment/Underdeveloped Self - EM) – o relaţieemoţională şi de apropiere exagerată faţă de persoane relevante (deseori părinţi), relaţiecare împiedică dezvoltarea propriei identităţi individuale şi sociale. Persoana areconvingerea că nu va putea trăi fără cealaltă, nu va putea fi fericită dacă nu va avea sprijinul

acesteia.

III. DEFICIENŢA LIMITELOR - al treilea domeniu conţine scheme cu privire la limitedefectuoase şi constă în incapacitatea de a stabili sau stabilirea inexactă a limitelor interne, aresponsabilităţilor faţă de ceilalţi, a scopurilor pe termen lung. Apar dificultăţi în respectareadrepturilor celorlalţi, în stabilirea şi atingerea unor scopuri personale realiste. Din acestdomeniu fac parte două scheme:10. Revendicare / Grandomanie (Entitlement/Grandiosity - ET) – convingerea că suntemsuperiori altor oameni, deci revendicăm drepturi şi privilegii speciale. Regula reciprocităţii nufuncţionează în acest caz. Revendicăm dreptul de a face ce vrem, indiferent dacă ceea ce

dorim este ancorat în realitate sau nu, indiferent care sunt consecinţele pentru celălalt. Un



39

sentiment exagerat al superiorităţii, care se manifestă cu scopul de a obţine control şiputere.11. Autocontrol / Auto-disciplină insuficientă (Insufficient Self-Control - IS) – dificultatea dea se controla, disciplina în obţinerea scopurilor, control insuficient al emoţiilor şiimpulsurilor, toleranţă scăzută la frustrare, dorinţa excesivă de menţinere a confortului, de

evitarea a situaţiilor neplăcute.

IV. DEPENDENŢA DE ALŢII - al patrulea domeniu este caracterizat prin focalizarea excesivăpe satisfacerea dorinţelor, nevoilor altora în detrimentul satisfacerii propriilor dorinţe şinevoi, cu scopul obţinerii dragostei şi aprobării celor din jur. Schemele componente aleacestui domeniu sunt:12. Subjugarea (Subjugation - SB) – controlul excesiv asupra celorlalţi. Are două formeprincipale: subjugarea nevoilor (propriile preferinţe, decizii şi dorinţe sunt reprimate,ignorate) şi subjugarea emoţiilor (exprimarea emoţiilor, în special a furiei este reprimată).13. Auto-sacrificiul (Self-Sacrifice -SS) – fixarea excesivă, asupra satisfacerii nevoilor zilnice

ale celorlalţi în detrimentul satisfacerii propriile nevoi, pentru a evita sentimentul de a fiegoist, pentru a menţine relaţia cu persoana pe care crede că trebuie să o ajute.14. Căutarea Aprobării / Recunoaşterii (Approval Seeking/Recognition Seeking - AS) –căutarea exagerată a aprobării, recunoaşterii sau atenţiei celorlalţi, fapt ce împiedicădezvoltarea identităţii de sine. Stima de sine este dependentă în principal, de reacţiacelorlalţi.

V. HIPERVIGILENŢĂ ŞI INHIBIŢIE - al cincilea domeniu este reprezentat de hipervigilenţă şiinhibiţie. Sentimentele, impulsurile, alegerile spontane nu sunt exprimate iar persoana nucrede că are dreptul de a fi fericită, relaxată. Sănătatea, relaţiile apropiate au, prin urmare,

de suferit. Schemele celui de al cincilea domeniu sunt:15. Negativism / Pasivitate (Negativity/Passivity - NP) – aspectele negative ale vieţii suntexagerat conturate, subliniate, maximizate, în timp ce evenimentele sau aspectele pozitive,optimiste, plăcute sunt minimalizate.16. Inhibiţie Emoţională (Emotional Inhibition - EI) – inhibarea acţiunilor, sentimentelor,comunicării spontane pentru a evita dezaprobarea celorlalţi, sentimentul de ruşine şi depierdere a controlului asupra propriilor impulsuri. Cele mai întâlnite forme de inhibiţie sunt:a) inhibarea furiei şi agresivităţii, b) inhibarea impulsurilor pozitive, c) dificultate înexprimarea vulnerabilităţii sau în comunicarea propriilor sentimente, d) excesiva invocare araţionalităţii şi eliminarea emoţionalului.

17. Standarde Nerealiste / Hipercriticism (Unrealistic Standards/Hypercriticism - US) –convingerea că trebuie să atingem nişte standarde interiorizate de comportament şiperformanţă foarte ridicate, cu scopul de a evita critica. Aceste standarde nerealiste potapărea sub forma perfecţionismului, atenţiei deosebite la detalii, reguli rigide de tipul“trebuie”, nemulţumirea că nu a realizat cât de mult ar fi vrut/ar fi trebuit să realizeze.18. Penalizarea (Punishment - PU) – convingerea că oamenii ar trebui aspru criticaţi şipedepsiţi pentru greşelile lor. Implică tendinţa de a se înfuria, de a fi intolerant, punitiv şinerăbdător cu acei oameni (inclusiv cu propria persoană) ce nu ne satisfac propriile noastreexpectanţe sau standarde. Greşelile sunt uitate cu greutate, şi nu se ţine seama de naturafailibilă a omului.



40

DESCRIEREA ITEMILOR

Cei 114 itemi sunt astfel repartizaţi pe subscale după cum urmează:1. Deprivare Emoţională (ED): 1,25, 49, 73, 96;2. Abandon/Instabilitate (AB): 2, 26, 50, 74, 97;

3. Neîncredere/Abuz (MA): 3, 27, 51, 75, 98;4. Izolare Socială/Înstrăinare (SI): 4, 28, 52, 76, 99;5. Defect/Ruşine (DS): 5, 29, 53, 77, 100;6. Eşec (FA): 9, 33, 57, 81, 103;7. Dependenţă/Incompetenţă (DI): 10,34, 58, 82, 104;8. Vulnerabilitate la rău şi boală (VH): 11, 35, 59, 83, 105;9. Protecţionism/Ego infantil (EM): 12, 36, 60, 84, 106;10. Revendicare/Grandomanie (ET): 20, 44, 68, 92, 113;11. Autocontrol/Auto-disciplină insuficientă (IS): 21, 45, 69, 93, 11412. Subjugare (SB): 13, 37, 61, 85, 107;

13. Auto-sacrificiu (SS): 17, 41, 65, 89, 110;14. Căutarea Aprobării/Recunoaşterii (AS): 16, 14, 22, 30, 38, 46, 54, 62, 70, 78, 86, 94, 101,108;15. Negativism/Pasivitate (NP): 7, 15, 23, 31, 39, 47, 55, 63, 71, 79, 87;16. Inhibiţie Emoţională (EI): 18, 42, 66, 90, 111;17. Standarde nerealiste/Hipercriticism (US): 19, 43, 67,91, 112;18. Penalizare (PU): 8, 16, 24, 32, 40, 48, 56, 64, 72, 80, 88, 95, 102, 109.

ADMINISTRAREA ŞI COTAREA

Administrarea

În scop clinic, clientul/pacientul este rugat să completeze acest chestionar ca şi temăde casă, după prima sau a doua întâlnire. În scop de cercetare, instrumentul poate fiadministrat atât individual, cât şi colectiv. Respondenţii vor evalua fiecare item pe o scalăLickert de 6 puncte unde: 1 = total neadevărat în ceea ce mă priveşte, 2 = de cele mai multeori neadevărat în ceea ce mă priveşte, 3 = mai degrabă fals decât adevărat, 4 = mai degrabăadevărat decât fals, 5 = de cele mai multe ori adevărat în ce mă priveşte, 6 = mă descrieperfect). Durata medie de completare a chestionarului este de 25 de minute.

Unele persoane pot rememora traume puternice atunci când completeazăchestionarul şi, datorită interferenţei emoţionale, durata completării poate fi mai lungă.Psihologul poate să ceară acestor persoane să completeze un număr de întrebări pesăptămână. Alţii vor evita să-şi administreze chestionarul, vor lăsa întrebări fără răspuns,deoarece încearcă să evite expunerea la schemele dezadaptative proprii. Dacă acestepersoane vor continua să evite completarea chestionarului, psihologul nu va insista, ci vadiscuta motivele pentru care nu fac acest lucru (evită completarea chestionarului).Cotarea răspunsurilor

Itemii sunt grupaţi în funcţie de scheme. Pe foaia de cotare, după fiecare item, apareun cod de două litere indicând schema măsurată. De obicei, nu se înregistrează scorul totalsau media scorului pentru fiecare schemă, ci se reţin itemii cu scorurile cele mai mari (5 sau6). Scorurile mari indică/oferă informaţii relevante despre convingerile, schemele persoanei.Psihologul/Terapeutul poate revedea rezultatele împreună cu clientul, punând întrebări

despre itemii la care s-au înregistrat scoruri ridicate. Se va discuta despre schemele



41

evidenţiate prin obţinerea de scoruri ridicate la anumiţi itemi apoi îl va învăţa numelefiecărei scheme înalt cotate şi semnificaţia ei.

Fidelitate chestionarului

Pentru stabilirea fidelităţii scalei, au fost incluşi în studiu, 160 de subiecţi, tineri şi maturi.

Administrarea instrumentului s-a făcut atât colectiv cât şi individual.Chestionarul are o fidelitate foarte bună, obţinându-se un α Cronbach = .96. Au fost deasemenea calculaţi coeficienţii α Cronbach pentru subscale (între .68 - .90) aceştia susţinândo bună fidelitate a subscalelor (Tabel 1).Tabel 1 Coeficienţii α Cronbach pentru subscale

Subscale Coeficeint α Cronbach

Deprivare emoţională (ED) .86

Abandon (AB) .83

Neîncredere /Abuz (MA) .84

Izolare Socială / Înstrăinare (SI) .80

Defect / Ruşine (DS) .85

Eşec (FA) .88

Dependenţă / Incompetenţă (DI) .81

Protecţionism / Ego infantil (EM) .68

Vulnerabilitate la rău şi boală (VH) .84

Subjugare (SB) .76

Auto-sacrificiu (SS) .82

Inhibiţie Emoţională (EI) .71

Standarde nerealiste / Hipercriticism (US) .75

Revendicare / Grandomanie (ET) .76Autocontrol / Auto-disciplină insuficientă (IS) .68

Căutarea Aprobării / Recunoaşterii (AS) .88

Negativism / Pasivitate (NP) .90

Penalizare (PU) .86

Validitatea chestionarului

La validarea pe populaţia românească a chestionarului au participat 160 de subiecţi;108 femei şi 52 bărbaţi, cu vârsta medie de 30 de ani. În acest proces s-au folositchestionarele STAI-X1 şi STAI-X2 pentru măsurarea anxietăţii, SPIN şi ATQ. După întocmirea

etalonului pentru YSQ – S3 au fost eliminaţi subiecţii care au obţinut scoruri medii, pentrufiecare subscală. S-au realizat apoi comparaţii între subiecţii ce au înregistrat scoruri mici şisubiecţii cu scoruri mari atât pentru nivelul anxietăţii ca stare cât şi ca trăsătură.

Pentru anxietatea ca stare, nu se obţin diferenţe semnificative între cele douăgrupuri, excepţie făcând schemele Us (t=2.55, p= .014) şi Pu (t=2.31, p=.025). Persoanele ce

îşi fixează standarde foarte înalte, uneori nerealiste, fiind foarte critice cu ele însele (m2,s.d.2) înregistrează o stare de anxietate mai ridicată decât persoanele opuse lor (m2=48,s.d.2=2.98; m1=46.06, s.d.1 = 2.64). De asemenea, starea de anxietate creşte şi atunci cândsuntem intoleranţi faţă de propriile greşeli dar şi faţă de greşelile celor din jur (m2= 48.07,s.d.= 3.90; m1= 45.95, s.d.=2.77).

Spre deosebire de anxietatea ca stare, nivelul anxietăţii ca trăsătură este puternicinfluenţat de tăria credinţei în aproape toate schemele cognitive dezadaptative descrise de



42

Young. Rezultatele sunt prezentate în tabelul de mai josIndividul uman devine subiect,pentru sine si pentru celalalt, prin accesul la limbaj. Urmarind procesul de subiectivare aindividului uman constatam ca subiectivitatea se structureaza dialectic.

Rene Roussillon, psihanalist si psiholog clinician la Universitatea Lyon II, identificaparadoxul care sta la baza acestui mod de subiectivare si anume, pentru a deveni subiect, o

persoana are nevoie sa se identifice cu Celalalt si sa se diferentieze de Celalalt.Importanta acestui concept pentru o intelegere profunda o vietii psihice a omului

este pusa in evidenta si in domeniul psihopatologiei prin confruntarea dintre intalnireaclinica (consultatia clinica, relatia terapeutica) si suferinta ca traire subiectiva. Suferinta esteintotdeauna in legatura cu atribuirea sensului experientei subiective traite si a situatiilorparticulare de esec.

Instrumentul cel mai util si mai eficient pentru o abordare complexa sicomprehensiva a subiectivitatii si realitatii psihice este metapsihologia.

Metapsihologia reprezinta ansamblul de principii, legi, concepte articulate intre elepentru a forma o reprezentare coerenta a realitatii si a vietii psihice si pentru a le face

inteligibile.



43

BIBLIOGRAFIE

Baldwin, M.W. (1992), Relational schemas and the processing of social information.Psychological Bulletin, 112, 461-484.

Chelcea, S. & Iluţ, P. (coord.) (2003), Enciclopedie de psihosociologie. EdituraEconomică, Bucureşti.

Crocker, J., Fiske, S.T. & Taylor, S.E. (1984), Schematic basis of belief change., In, J. R.,Eiser (ed.), Attitudinal judgement . New York: Springer-Verlag.

D. W. Winnicott (1963), „Spaima de prăbuşire”, în Spaima de prăbuşire, EFG,Bucureşti, 2006.

D’Andrade, R.G. (1992), Schemas and motivation. In, R., G., D’Andrade & C., Strauss(Eds.) Human motives and cultural models, Cambridge: Cambridge University Press.

de Mijolla, S. de Mijolla-Mellor (ed.), Psychanalyse, Paris, PUF, 1996. H. Segal (1957), „Notes sur la formation du symbole”, în Délire et créativité. Essais de

psychanalyse clinique et théorique, Paris, Ed. Des Femmes, 1987 J. Laplanche, J.-B. Pontalis (1967), Vocabularul psihanalizei , Ed. Humanitas, Bucureşti,

1994. L. Abensour (2007), „L’atraction vers l’illimité: sensation océanique, psychose et

temporalité”, în Revue française de Psychanalyse no. 4, pp. 1061-1076. M. Klein (1930), „L’importance de la formation du symbole dans le développement

du moi”, în Essais de psychanalyse 1921-1945, Paris, Payot, 1968. M. Klein (1932), La psychanalyse des enfants, Paris, PUF, 1959. McGinn, L.K. & Young, J.E. (1996), Schema-focused therapy, In Salkovskis, P. (Ed.),

Frontiers of cognitive therapy. New York: Guilford. P. Federn (1943), La psychologie du Moi et les psychoses, Paris, PUF, 1979. S. Freud (1900), Interpretarea viselor , Opere 9, Ed. Trei, Bucureşti, 2003. S. Freud (1909), Micul Hans (Analiza fobiei unui băieţel de cinci ani), Opere 2, Ed.

Trei, Bucureşti, 2000. S. Freud (1909), „Remarci asupra unui caz de nevroză obsesională”, în Nevroză,

psihoză, perversiune, Opere 7, Ed. Trei, Bucureşti, 2002. S. Freud (1915), „Inconştientul”, în Opere 3, Ed. Trei, Bucureşti, 2000. S. Freud (1924), „Névrose et psychose”, în Névrose, psychose et perversion, Paris,

PUF, 1997.

S. Freud (1926), Inhibiţie, simptom, angoasă, Opere 5, Ed. Trei, Bucureşti, 2001. S. Freud (1938), Abrégé de psychanalyse, Paris, PUF, 1998. V. Dem. Zamfirescu (2003), Introducere în psihanaliza freudiană şi postfreudiană, Ed.

Trei, Bucureşti, 2003. V. Kapsambelis (2005), „L’hallucination est-elle une excitation externe?”, în Revue

française de Psychanalyse no.1, p. 138-157. W. Bion (1953), „Notes sur la théorie de la schizophrénie”, în Réflexion faite, Paris,

PUF, 1983, pp. 29-42. W. Bion (1956), „Le développement de la pensée schizophrénique”, în Réflexion faite,

Paris, PUF, 1983, pp. 43-50.

Young, J.E. (1999), Cognitive therapy for personality disorders: A schema-focused approach (3rd ed.), Sarasota, FL: Professional Ressource Press.



Young, J.E., Klosko, J.S. & Weishaar, M. (2003) , Schema Therapy: A Practitioner's

Guide. Guilford Publications: New York.

Tendinte Actuale in Psihologia Clinica

Documents

Transcript of Tendinte Actuale in Psihologia Clinica