1

Suport electronic de curs

Teledetecţie, G.I.S. şi

cadastru forestier

Titular: conf. univ. dr. ing. Ovidiu IACOBESCU

Anul universitar: 2009-2010

1

Partea I GIS Ce înseamnă GIS? GIS = Geographical Information System (engl) SIG = Sisteme d’Information Geographique (fr) SIG = sistem informaţional geografic (ro) Diferite definiţi:

sistem informaţional care permite, folosind diferite surse, se reunească, să organizeze, să gestioneze, să analizeze şi să combine, să elaboreze şi să prezinte informaţii localizate geografic (Societatea franceză de fotogrammetrie şi teledetecţie, 1989);

GIS - un ansamblu constituit din echipamente de calcul, programe, persoane, metode şi norme ce permite procesarea de date şi exploatarea de hărţi geo-topografice;

GIS este o tehnologie bazată pe calculator pentru cartografierea şi analiza entităţilor de pe suprafaţa terestră;

un sistem GIS poate fi descris ca sistem de gestiune a unei baze de date, care de regulă prezintă utilizatorului datele într-un mod interactiv grafic, care poate fi interogată şi analizată;

tehnicile GIS permit combinarea de informaţii de diferite tipuri (cifre, imagini, hărţi etc.), componente hardware şi software, toate aflate sub directa coordonare şi determinare a componentei umane (Bălteanu)

GIS-ul este de fapt un sistem care are mai multe componente de tip informaţional raportate la coordonate geografice. Introducerea, stocarea, manipularea şi analiza componentelor se face cu ajutorul calculatorului. Rezultatul constă în primul rând în vizualizarea unor informaţii complexe referenţiate spaţial faţă de coordonatele geografice reale, iar în al doilea rând în posibilitatea efectuării unor analize şi corelaţii de mare complexitate, imposibil de realizat eficient cu tehnicile clasice. Entităţile spaţiale din GIS au două caracteristici esenţiale: localizare şi atribute. Localizarea poate fi dată de coordonate, adresa poştală. Atributele descriu diferite caracteristici pentru fiecare tip de informaţie Achiziţia de date pentru GIS Ca surse de date pentru GIS pot fi:

- surse de imagini care dau locaţia - ridicări topografice, - imagini digitale (numerice) provenite de la sateliţi, după ce au suferit

transformări geometrice - fotograme analogice transformate în imagini digitale prin scanare - planuri sau hărţi topografice existente - orice surse pentru întocmirea atributelor

2

Ilustrarea informaţiilor tematice în GIS se face pe straturi (layere) diferite Baza de date geografice este formată din asamblarea stratelor (suprapunerea lor).

Figura: Modalităţi de reprezentare a informaţiei în format GIS (habitat = locuinţe + condiţii de trai, elevage = creşterea animalelor, vegetation = date despre vegetaţie, hydrographie = reţeaua de ape, routes = reţeaua de drumuri, topographie = suprafaţa terenului)

Sistemul de reprezentare raster şi vector

Imaginile în format electronic se împart in doua tipuri de baza si anume: - imagini raster (sau matriceale, sau de tip "bitmap") – cele formate din puncte

legate între ele sub forma unei harţi de puncte (pixeli), - imagini vectoriale – formate din diferite tipuri de linii interconectate.

Sistemul de reprezentare raster

Imaginea este formată dintr-o matrice de imagini elementare (pixeli), sub forma

unei grile de pătrate organizate în linii şi coloane, fiecare unitate din grilă fiind caracterizată prin:

- poziţia în cadrul grilei (linie / coloană), - o culoare sau un ton de gri

3

Figura Exemplu de reprezentare vector şi raster a aceluiaşi areal

Figura Reprezentare de tip vector şi raster a aceluiaşi areal Pixelul, sau unitatea de imagine, este cel mai mic element de pe o suprafaţă de

afişare. Entităţile grafice sunt construite din mulţimi de pixeli. Un drum va fi reprezentat de o succesiune de pixeli de o aceeaşi valoare; o suprafaţă împădurită va fi identificată tot prin valoarea pixelilor care o conţin.

Alăturarea pixelilor reface aparenţa vizuală a planului în ansamblu şi fiecare detaliu. În cea mai simpla formă de descriere a unei imagini, fiecare pixel este definit prin trei grupe de câte 8 biţi (24 de biţi in total), cu valori intre 0 si 255, definind cantitatea de roşu, verde si albastru (RGB) care trebuie să se combine pentru a obţine o anumită culoare. In proporţiile corecte roşu, verde si albastru pot fi combinate pentru a forma negru, alb, 254 de tonuri de gri şi o mare varietate de culori (16.777.216 în total).

4

Imaginile raster sunt dependente de rezoluţia pe care o au. Aceasta se exprimă în puncte pe inch = 2,54cm (dots per inch) sau dpi.

Redimensionarea unei imagini raster poate fi un proces înşelător, pentru că imaginile raster sunt alcătuite dintr-un număr fix de pixeli. Micşorarea ei în general nu ridică probleme. Are loc o reducere a dimensiunii pixelilor, ceea ce face ca deseori imaginea să devină mai precisă din cauză că este mai compactă. În schimb sporirea dimensiunii acesteia duce la crearea mai multor pixeli de aceeaşi culoare si implicit la reducerea calităţii imaginii. Datorită acestui fapt imaginea poate apărea zimţuită, pierzându-şi din detalii în momentul în care sunt mărite sau tipărite la o rezoluţie mai mare decât cea pe care o au de fapt.

Observaţie: aici se face referire la rezoluţia imaginii, care poate să coincidă sau nu cu rezoluţia monitorului sau a altor echipamente periferice (plotter, imprimantă). În cazul în care monitorul are o rezoluţie mai slabă decât cea a imaginii matriceale, harta vizualizată va avea acurateţea monitorului, adică mai slabă. Invers, dacă monitorul are o rezoluţie mai bună, afişarea va fi de asemenea la nivelul rezoluţiei imaginii. Totuşi există o anumită corelare între posibilităţile programelor de manipulare a datelor şi performanţele echipamentelor periferice, adică fiecare soft oferă o listă cu echipamentele I/E cu care este compatibil. Sistemul raster este în general un mare consumator de resurse. Pentru a ilustra necesarul de suport în stocarea unei hărţi în format raster, de exemplu o imagine A4 (210x297 mm), aceasta reprezintă, cu o rezoluţie medie a unei imprimante laser, aproximativ 9 milioane de celule (300 dpi=12puncte/mm şi 12x12=144 puncte/mm

2 şi 144x210x297 =

8.981.280 celule). Pe de altă parte, modelul raster este simplu, pentru că el conţine numai două entităţi:

celula şi imaginea. Este important de notat că o celulă nu are decât o singură valoare şi că această valoare este valabilă pe toată suprafaţa ei, chiar dacă în procesul de actualizare sunt disponibile informaţii mai fine. Poziţia celulei este definită prin număr de linie şi număr de coloană, într-o imagine fiind unică.

Figură Reprezentare raster În figură se prezintă o hartă raster în care pixelii sunt reprezentaţi prin numere. În

fond, acestor numere le corespund anumite caracteristici cantitative de pe suprafaţa Pământului, şi ele se convertesc, la afişarea pe un monitor, în culori (reprezentarea logică a hărţii). Aşa cum s-a menţionat mai sus, un pixel este definit de un număr de linie şi un număr de coloană. Originea imaginii este în stânga sus (0,0). În figură se prezintă o matrice de celule care are 8 linii x 13 coloane. Aceasta se materializează printr-un fişier care va conţine numerele respective. Numărătoarea celulelor merge de la stânga la dreapta şi de sus în jos.

5

Înregistrarea fizică a imaginii este o singură coloană lungă de numere formată, care pentru cazul din figură este: 0,0,0,1,1,1,2,1,1,0,0,1,1,3,3,3,1,3,3,2,2.. etc

Se observă că succesiunea de numere arătată mai sus este neeconomică din punctul de vedere al memoriei folosite. În consecinţă s-a adoptat şi un sistem de reprezentare "împachetat" de genul: 3,0,3,1,1,2,2,1,2, 0,2,1,3,3..etc, care semnifică: 3 valori de 0, 3 de 1, o valoare de 2 etc. În acest mod avem o economie importantă dacă valorile se repetă mult în secvenţă. Există şi alte moduri de înregistrare a imaginii.

Fişierul imagine poate fi stocat în format ASCII, binar, binar împachetat etc. Formatul ASCII nu este cel mai economicos, dar prezintă avantajul că poate fi

vizualizat şi modificat cu comenzi de tipul Norton Commander sau Notepad din Windows. Formatul binar este, de obicei, formatul standard de lucru cu fişierele imagine. Formatul binar împachetat este un format special de compresie pentru fişiere binare

întregi sau byte. Se utilizează, de regulă, pentru economisirea spaţiului pe disc. O mulţime de pixeli învecinaţi formează linii şi arii poligonale. În acest sistem liniile

şi ariile poligonale nu conservă continuitatea spaţiului real, de unde rezultă o deformare a realităţii spaţiale. Mărimea acestei deformări este în funcţie de rezoluţia utilizată. În momentul de faţă, la sistemele de mare rezoluţie, această deformare este acceptabilă.

Calitatea imaginilor raster este pusă în valoare atunci când se reprezintă fenomene de mare variabilitate. Analiza la nivel de celulă permite evidenţierea unor proprietăţi importante ale terenului, cum ar fi, pentru sectorul forestier, depistarea unor arbori bolnavi. Aceasta depinde şi de scara la care se lucrează. Datorită simplităţii lor, reprezentările raster se pretează la anumite tipuri de analiză.

Dacă o celulă nu poate să aibă decât o singură valoare, nu înseamnă că nu este posibilă combinarea mai multor pixeli din imagini diferite, prin suprapunere. Combinarea straturilor face obiectul analizei spaţiale. Programele care compun procedurile de calcul pe imagini raster sunt mai simple decât cele corespunzătoare modelelor vectoriale. Timpul de execuţie, însă, poate fi mai scurt sau mai lung, funcţie de mărimea fişierului şi de performanţele procesorului. Formate uzuale de imagini raster sunt: BMP (Bitmapped image format -Microsoft Corp), TIFF (Tagged = marcat, etichetat Image File Format), JPEG (Joint Photographic Experts Group), GIF (Graphics Interchange Format). Obţinerea imaginilor raster În mod curent, imaginile de tip raster se obţin cu ajutorul uni scanner. Scanner–ul, ca periferic de intrare al unui sistem de calcul, permite transmiterea către unitatea centrală UC a imaginilor existente pe un suport, transformându-le în format digital. În principiu imaginile care trebuie preluate sunt baleiate linie cu linie de o rază de lumină provenită de la sursa S, (bec cu incandescenţă, lampă fluorescentă sau sursă LASER). Lumina, reflectată diferit de culorile imaginii, este preluată de o oglindă poligonală rotativă OPR şi transmisă unui fotodetector F ce o transformă în impulsuri electrice (informaţie binară) .

6

Figură: principiul de funcţionare al scannerului, tipuri de scannere

Constructiv, scannerele sunt de două tipuri: cu tambur, pentru format mare: A0, A1, şi cu masă plană, format A3, A4. Ca principale caracteristici ale unui scanner reţinem: rezoluţia de scanare, care trebuie să fie mai mare de 1200 dpi, numărul de culori pe care le poate recunoaşte şi viteza de lucru, dată de suprafaţa parcursă într-un timp dat. Scanerul permite transformarea documentelor şi imaginilor grafice aflate pe un suport analogic - hârtie, fotografie – în format digital raster.

Scanarea, ca procedeu electronic folosit iniţial la arhivarea documentelor, este utilizată frecvent în prezent la conversia planurilor analogice pe suport digital spre a beneficia de avantajele acestuia. Efectiv, detaliile brute ale scanării sunt furnizate în format raster, care localizează si depozitează detaliile grafice prin intermediul matricei formată din elemente de imagine. În acest mod un detaliu topografic este constituit ca o succesiune de pixeli structuraţi într-un caroiaj pe linii şi coloane . Imaginea raster cea mai simplă este redată în alb - negru din pixeli de valoare zero şi unu. Într-o reprezentare mai evoluată , imaginea este compusă din pixeli, în tonuri de gri (gryscale) ce variază între limitele zero (alb) şi 255 (negru). În sfârşit, printr-o scanare color, fiecărui pixel îi sunt acordate valori în conformitate cu culorile fundamentale roşu, verde, albastru. Trăsăturile de bază ale imaginii raster, care definesc calitatea acesteia şi cantitatea de informaţie pe care o furnizează utilizatorilor pot fi definite astfel:

gradul de detaliere a tonurilor de gri si al nuanţelor de culori, rezoluţia, ce reprezintă dimensiunea din teren corespunzătoare unui pixel, altfel

spus, spre exemplu, unei rezoluţii de 1m îi corespunde un pixel cu o suprafaţă de 1m2, respectiv de 1x1m. O imagine de o înaltă rezoluţie conţine pe aceeaşi suprafaţă mai mulţi pixeli şi va afişa mai multe detalii în mai multe tonuri de gri şi nuanţe de culori decât una de joasă rezoluţie; Sistemul ocupă un mare volum de memorie, care creşte odată cu mărirea rezoluţiei

imaginii. Calitatea imaginii scanate, ce poate fi vizualizată pe monitor, ajustată folosind luminozitatea şi contrastul acestuia şi listată pe hârtie, este condiţionată de rezoluţia scanerului şi a monitorului aşa cum s-a mai arătat. Scanerele moderne asigură rezoluţii înalte de până la 12500 dpi puncte pe inci (dots per inches), adică aproximativ 500 puncte pe 1mm2.

7

Sistemul de reprezentare vector

Imaginile vectoriale reprezintă colecţii de linii si curbe conectate intre ele. La

crearea unei imagini intr-un program de grafica vectorială, în pagină se inserează noduri conectate intre ele prin linii sau curbe. Fiecare nod, linie sau curbă e definită în desen prin coordonate matematice, care implică poziţia nodului, grosimea liniei etc.

Imaginile vectoriale sunt orientate obiect, în timp ce imaginile raster sunt orientate pixel.

Imaginile vectoriale sunt definite matematic, nu ca o hartă, prin pixeli. Ele pot fi mărite si micşorate fără pierderi de calitate. Programul recalculează funcţia matematică asociată obiectului, modificându-i dimensiunile fără pierderi.

Spre deosebire de imaginile raster, calitatea nu este limitată de numărul de puncte pe inch (dots per inch) sau de rezoluţia scanării, motiv pentru care imaginile vectoriale sunt ideale in activitatea de tipărire (printare). De asemenea, mărimea fişierelor vectoriale este redusă.

Dezavantajul major este dat de faptul că nu pot reda detaliile subtile de culoare utilizate in imaginile fotografice. Majoritatea fotografiilor nu pot fi descrise matematic, pentru afişarea anumitor tonuri intermediare fiind nevoie de imagini raster. Sistemul vector se bazează pe primitive grafice (cel mai mic element reprezentabil grafic utilizat la crearea şi stocarea unei imagini vectoriale şi recunoscut ca atare de sistem). Practic, sistemul vectorial se bazează pe cinci primitive grafice:

1) punctul; 2) arcul (sau linia ce uneşte punctele); 3) nodul (punct care marchează capetele unui arc sau care se află la contactul dintre

arce); 4) poligonul (arie delimitată de arce); 5) corpul (volum determinat de suprafeţe). Obiectele cartografice simple sunt alcătuite din primitive. Obiecte cartografice mai

complexe, precum şi obiectele geografice sunt obţinute din combinarea obiectelor simple. În continuare se vor detalia aceste noţiuni într-o manieră simplificată, având drept scop înţelegerea lor şi nu tratarea sub toate aspectele care pot apare într-un soft GIS.

Punctul este unitatea elementară în geometrie sau imaginea fotogrammetrică. Nu trebuie confundat cu celula (pixelul) din reprezentarea raster, deoarece el nu are nici suprafaţă nici dimensiune. El reprezintă o poziţionare în spaţiul cu două sau trei dimensiuni.

Înregistrarea punctelor pe suport magnetic se face sub formă de numere, adică fiecare punct va fi înregistrat într-un fişier sub formă de tabel ce conţine două coloane. În prima coloană va apare un număr de identificare (unic), iar în a doua coloană coordonatele punctului în sistemul de referinţă ales.

Pentru ca aceste puncte să fie afişate pe monitor sau imprimantă, se foloseşte un program (care reprezintă de fapt software GIS) care va conţine instrucţiuni privitoare la configurarea ecranului, instrucţiuni de citire din fişier a numerelor care reprezintă coordonatele şi, în final, instrucţiunile de afişare pentru echipamentul de ieşire, cuprinse în comenzi şi meniuri. De exemplu o comandă pe care putem să o numim View poate realiza afişarea pe ecran, iar o comandă Print va produce listarea la imprimantă sau plotter, funcţie de driverul instalat pe calculatorul respectiv. Aceasta este, în mare, modul cum este organizat un produs GIS ce priveşte afişarea unui grafic. În mod similar se efectuează şi afişarea arcelor sau a poligoanelor.

8

Sistemul de coordonate ataşat are originea în stânga jos.

Figura: afişarea şi modul de înregistrare a punctelor

Arcul - o succesiune de legături între o succesiune de puncte. Este de o entitate dublă, el fiind format din una sau mai multe joncţiuni, ele însele reunind două sau mai multe puncte. De cele mai multe ori joncţiunea este o dreaptă. Aşadar un arc este o linie frântă ce uneşte direct două puncte ale parcursului. O linie frântă poate aproxima suficient de bine orice curbă prin micşorarea segmentelor. Un arc este orientat direct în sensul parcursului, de la punctul iniţial la cel final.

Figura: afişarea şi înregistrarea arcelor În figura de mai sus există două arce, însoţite cu tabelul corespunzător. Ca şi în

cazul punctelor, înregistrarea pe disc se va face sub formă tabelară. În prima coloană se trece numărul de identificare, iar în coloana a doua sunt trecute toate coordonatele segmentelor care formează arcul. În figură nu s-au pus în evidenţă nodurile. Arcul este o entitate de bază în modelele vectoriale şi este asociat cu entitatea nod.

9

Nodul este definit ca o extremitate de arc şi nu trebuie confundat cu conceptul de punct descris mai sus. Un arc este obligatoriu mărginit de un nod de origine şi un nod destinaţie. Nodurile indică sensul de parcurgere al arcului. Astfel definit, fiecare nod este un vârf al unui graf. Un graf este planar dacă toate intersecţiile dintre arce formează noduri.

Figură: reprezentarea şi înregistrarea nodurilor şi arcelor În figura de mai sus s-a schiţat o reprezentare posibilă a unor arce în care s-au

identificat nodurile. În această situaţie, fişierul conţine în plus două coloane, care vor conţine nodul de început şi respectiv nodul final.

Poligonul este delimitat de un parcurs de arce, ele însele fiind conectate prin noduri.

Unui poligon îi este ataşat în mod obligatoriu un nod izolat, numit centroid. Acest nod privilegiat permite construirea suprafeţelor în jurul lui.

În figura de mai jos s-au redat două poligoane împreună cu tabelul corespunzător, fără a se specifica proprietăţile lor topologice. Combinaţii de poligoane formează suprafeţe bidimensionale sau tridimensionale.

Figura: reprezentarea şi înregistrarea poligoanelor

10

Cele mai cunoscute formate pentru imaginile vectoriale sunt: WMF (Windows Metafile), AI (Adobe Illustrator), CDR (CorelDraw), DXF (AutoCAD), SVG (Scalable Vector Graphics) şi PLT (Hewlett Packard Graphics Language Plot File). Noţiuni de cartografie Suprafeţe de referinţă Suprafaţa fizică a Pământului, care este reprezentată în diferite moduri, prezintă variaţii, (denivelări de la +8848 m (Everest) la -11022m în zona insulelor Mariane (Pacific). Denivelările amintite sunt neglijabile în raport cu cei aproape 6400 km cât are raza Pământului. În aceiaşi accepţie, se ţine cont de o direcţie fundamentală, considerată verticala locului, dată de firul cu plumb dirijat sub acţiunea gravitaţiei, ca rezultantă între forţa de atracţie terestră, cea centrifugă şi de atracţie ale altor planete. Ca formă fundamentală a Pământului se consideră geoidul, care nu poate fi folosit decât parţial în reprezentare suprafeţelor terestre, şi care este considerată ca suprafaţa de nivel zero. Folosirea, începând din 1957, a rezultatelor obţinute cu ajutorul sateliţilor artificiali, geodezici, a adus evidente contribuţii în domeniul teoriei figurii Pământului.

Figura: Geoidul şi elipsoidul Geoidul - este generat de suprafaţa medie liniştită, a mărilor şi oceanelor deschise, în absenţa curenţilor sau a variaţiilor de presiune, prelungită pe sub continente. Definit de Gauss ca figură matematică a Pământului, geoidul este o suprafaţă echipotenţială din punct de vedere al acceleraţiei gravitaţionale, perpendiculară, în orice punct al ei, la direcţia dată de firul cu plumb. Conform definiţiei, datorită distribuţiei şi densităţii eterogene a masei Pământului, denivelărilor scoarţei terestre şi curenţilor oceanici, rezultă pentru geoid o configuraţie complexă, neregulată, motiv pentru care ea nu poate fi formulată analitic şi devine mai puţin utilă reprezentărilor riguroase. Geoidul, ca suprafaţă de nivel zero, se ia drept referinţă în determinarea cotelor.

11

Elipsoidul Figura geometrică de referinţă, convenţională, în raport cu care se defineşte suprafaţa geoidului este elipsoidul de rotaţie. Ca suprafaţă matematică regulată, pe care se proiectează punctele de pe teren, elipsoidul permite încadrarea matematică a problemelor; în acest scop el trebuie să se apropie cât mai mult, ca formă şi dimensiuni, de geoid spre a nu afecta precizia de determinare. Aşa cum se sugerează în figura de mai sus, pe uscat geoidul se găseşte deasupra elipsoidului, iar pe apă dedesubt, distanţa maximă între aceste suprafeţe nedepăşind 100 - 150m. Se observă că verticala v, care trece printr-un punct oarecare P de pe suprafaţa Pământului, nu coincide cu normala n2 la elipsoid; aceasta formează un unghi u numit deviaţia verticalei, element important în geodezie, folosit, între altele, la reducerea unor măsurători de pe suprafaţa terestră pe elipsoidul de referinţă.

Figura: Elipsa meridiană

Ca suprafaţă de referinţă, elipsoidul este definit de doi parametrii geodezici principali: semiaxa mare şi turtirea α, cum s-a arătat în figura de mai sus. Prima valoare s-a stabilit în decursul timpului, odată cu prelucrarea măsurătorilor geodezice, astronomice şi gravimetrice, iar turtirea α s-a dedus din raportul

3001

≈−

=a

baα

unde b este semiaxa mică a elipsoidului. Ca un corp regulat, spre deosebire de geoid, suprafaţa lui permite rezolvarea unor probleme ale geodeziei folosind relaţii matematice riguroase, dar greoaie. Funcţia de bază a elipsoidului de referinţă este de a servi ca suport în poziţionarea reţelelor geodezice. Pe suprafaţa lui s-au determinat şi se determină atât reţelele clasice, cât şi cele moderne, extinse pe suprafeţe mari (ţări, continente), ale căror puncte sunt proiectate cu ajutorul normalelor corespondente la elipsoid şi definite prin latitudinea B şi longitudinea L. La noi s-au utilizat în timp mai mulţi elipsoizi, iar din 1951 se foloseşte elipsoidul Krasovski. În tabelul de mai jos sunt prezentaţi aceşti elipsoizi.

Elipsoizi de referinţă Denumirea Anul

determinării Semiaxa mare

a (m) Turtirea,

α Perioada utilizării în

România Bessel Clarke Hayford Krasovski GRS 80 WGS 1984

1841 1880 1909 1940 1980 1984

6377379,155 6378243,000 6378388,000 6378245,000 6378137.000

6,378,137.0 m

1:299,1285 1:293,465 1:297,0 1.298,3 1:298,257222 298.257 223 563

1873-1916 1916-1933 1933-1951

1951-prezent - -

12

Reţeaua geodezică modernă se preconizează a fi determină pe elipsoidul de referinţă WGS 84 (World Geodetic System 1984), adoptat de majoritatea ţărilor europene şi probabil că va fi adoptat şi la noi. Înlocuirea unui elipsoid de referinţă, folosit la un moment dat, cu altul rezultat din măsurători moderne, care se apropie mai mult de geoid, este o operaţie necesară dar dificilă, de durată şi costisitoare. Din motive practice, tendinţa este ca axa de rotaţie şi centrul de greutate al noului elipsoid să coincidă cu axa de rotaţie şi centrul de masă al Pământului. Aceste informaţii sunt utile, iar în programele de tip GIS sunt încărcate aceste informaţii asupra elipsoidului folosit. Din acest punct de vedere ţara noastră se găseşte într-o astfel de situaţie respectiv de trecere de la elipsoidul Krasovski la WGS 84, din raţiuni de aliniere la datumul geodezic european. Sfera de rază medie Pe anumite suprafeţe elipsoidul de referinţă poate fi asimilat şi substituit cu o sferă, având în vedere turtirea mică a Pământului (α ≈ 1/300) şi faptul că pe suprafaţa acesteia calculele sunt evident mai simple. Raza medie echivalentă a unei asemenea sfere se deduce cu relaţia lui Gauss. Ca valoare, raza medie a sferei echivalente este la latitudinea medie a ţării noastre, cu relaţia R = 6.379 km. Orientativ se poate calcula o rază medie pentru întreg globul Rm = 6.371,2 km. Efectiv, sfera Gauss este folosită ca referinţă pentru reprezentarea unor porţiuni limitate ale elipsoidului. Planul de proiecţie Pe suprafeţe mici, cu anumite aproximări şi calcule prealabile de centrare şi reducere, poziţia punctelor se determină direct într-un plan de proiecţie. Este cazul reţelelor geodezice secundare, a celor de îndesire şi a celor de ridicare, ce se calculează direct în planul de proiecţie al sistemului cartografic adoptat. Sisteme de coordonate Poziţionarea unui punct presupune stabilirea poziţiei lui cu o acurateţe prestabilită, dată printr-un set de coordonate care aparţin unui sistem de coordonate legat, la rândul său, de un sistem de proiecţie utilizat pentru reprezentarea suprafeţei terestre.

Poziţia unui punct P pe glob se determină prin coordonatele lui pe geoid, când se numesc coordonate astronomice sau pe elipsoidul de referinţă, când se numesc coordonate geodezice.

În sistemul geodezic de coordonate un punct oarecare P este poziţionat pe suprafaţa elipsoidului de referinţă, aşa cum se arată în figura de mai jos, prin:

latitudinea geodezică, BP, sau λp nordică sau sudică, dată de unghiul format de normala (perpendiculara) dusă prin punct la suprafaţa elipsoidului şi planul ecuatorului. La noi, latitudinea medie Bm se consideră 46o;

13

longitudinea geodezică, LP, ϕp estică sau vestică, respectiv unghiul diedru al planelor ce conţin primul meridian, stabilit în 1884 la Greenwich şi pe cel al punctului P. Ţara noastră este cuprinsă între meridianele de 200 şi 29045’;

altitudinea elipsoidală, HP, respectiv segmentul de normală cuprins între poziţia punctului pe suprafaţa fizică şi proiecţia sa pe elipsoid

Figură: Definirea latitudinii şi longitudinii Poziţionarea în spaţiu se poate realiza şi în cadrul unui sistem cartezian de coordonate rectangulare. Acest sistem se foloseşte mai ca urmare a extinderii determinărilor GPS şi este definit, conform figurii de mai jos, prin:

originea 0 a sistemului de axe, amplasată în centrul geometric al elipsoidului de referinţă aproape de centrul de masă al acestuia, denumit sistem geocentric;

poziţia sistemului de coordonate, definită în plan prin direcţia nord şi est şi în înălţime prin altitudine, toate raportate la o singură suprafaţă de referinţă a elipsoidului adoptat;

Figură: Sistemul cartezian geocentric

Sistemul este simplu, iar descrierea poziţiei 3D a oricărui punct din spaţiu se face cu siguranţă, fără dubii. Fiecare elipsoid adoptat ca referinţă, are însă un set

14

de axe de coordonate unice şi un sistem cartezian de coordonate propriu, ce nu pot fi asociate unui alt elipsoid fără o transformare prealabilă, folosind relaţii precise de corespondenţă; pe această bază se asigură şi trecerea din sistemul geodezic de coordonate în sistemul cartezian, geocentric, şi invers. Sistemul cartezian plan Programele specializate GIS conţin informaţii predefinite asupra sistemelor de coordonate folosite în lume în prezent sau în trecut:

Figura: Sisteme de coordonate predefinite în ArcMap Sisteme de referinţă Un sistem de referinţă stabileşte legătura dintre sistemul de coordonate şi Pământ, astfel încât fiecare punct sau obiect, situate pe suprafaţa terestră, în aer sau pe apă, este poziţionat în mod unic prin coordonatele sale. Există o evoluţie a sistemelor de referinţă, dată de perfecţionările de care s-a vorbit anterior. În prezent se folosesc:

sistemul geodezic mondial 1984 (WGS) - World Geodetic System, realizat de Departamentul de Apărare U.S.DoD (Departament of Defense), pentru poziţionare GPS, utilizat în prezent pe mapamond şi apropiat de recentul sistem de referinţă ITRF 96 (International Terrestrial Reference Frames) cu o diferenţă de câţiva cm;

EUREF (European Reference Frames) bazat de asemenea pe GPS ca referinţă precisă şi apropiată de WGS 84, care să servească Europa continentală în scopuri de navigaţie şi geodezice-geodinamice.

15

Sistemul european de referinţă EUREF preconizat acum două decenii, a fost realizat în campanii succesive şi participare internaţională, finalizate cu o reţea geodezică tridimensională, conexată organic cu cele naţionale. Ca referinţă se foloseşte elipsoidul GRS80, apropiat de WGS84, cu originea geocentrică a axelor de coordonate, acoperind cele mai multe ţări din Europa, fără Rusia şi Belarus. Sistemul este bine reprezentat în teritoriu prin staţii şi unităţi ITRF, al căror număr creşte necontenit pentru a asigura densităţi cuprinse între un punct la 50ha ÷ 500 km2. În România sistemul european EUREF a fost extins progresiv, pe etape, sub forma unor puncte reunite într-o reţea geodezică de ordin superior, poziţionate GPS cu precizie maximă. Prin cele 17 staţii determinate în cadrul campaniei EUREF ROM 94 s-a realizat o bază solidă pentru dezvoltarea în continuare a Reţelei Geodezice Naţionale GPS necesară dezvoltării tehnologiilor curente topofotogrammetrice, asigurând în acelaşi timp punctele necesare pentru control şi calculul coeficienţilor pentru transformări de coordonate. Informaţiile asupra sistemului de proiecţie folosit sunt de regulă introduse în programele de calcul specializate de tip GIS.

Figura Sisteme de referinţă predefinite în ArcMap Datumul geodezic

În principiu, datumul geodezic stabileşte legătura între geoid şi elipsoid. Practic el defineşte forma şi dimensiunile Pământului precum şi originea şi orientarea sistemului de coordonate utilizat pentru reprezentarea suprafeţei terestre. În acest mod, printr-un set de convenţii se stabileşte relaţia spaţială între sistemul de coordonate şi Pământ, astfel încât fiecare punct de pe suprafaţa terestră, din aer sau apă, poate fi poziţionat prin coordonate spaţiale proprii. Datumul geodezic este definit efectiv prin 8 parametri: trei pentru locaţia originii, trei pentru orientarea în spaţiu a axelor de coordonate, unul pentru dimensionarea elipsoidului (axa mare) şi unul pentru forma lui (turtirea).

16

Datumul geodezic global, caracterizat de un elipsoid de referinţă, este astfel ales încât să aproximeze în condiţii optime geoidul în ansamblul său. Originea sistemului de axe este considerată în centrul de masă al Pământului, axa z este dirijată pe direcţia polului nord, axa x paralelă cu meridianul zero (Greenwich), iar elipsoidul de referinţă definit prin patru parametri geometrici şi fizici (semiaxa mare, viteza unghiulară a Pământului şi doi coeficienţi gravitaţionali). Determinările GPS se fac, în lume şi la noi, în acest datum global, definit prin sistemul geocentric de axe amintit mai sus şi elipsoidul WGS84, utilizat pe întreg globul. Datumul regional (local), se instituie pentru a reda cât mai corect suprafaţa globului pe un teritoriu limitat, de mărimea unei provincii sau a unei ţări. Este caracterizat prin şapte parametri, respectiv doi ce definesc elipsoidul de referinţă, originea sistemului de axe dată prin latitudine şi longitudine, azimutul de referinţă pentru orientare, ondulaţia geoidului, care practic este nulă şi coincidenţa dintre semiaxa mică şi cea de rotaţie a Pământului. Originea se alege astfel încât să satisfacă precizia necesară la un moment dat.

Figura. Datumuri geodezice Datumul european spre exemplu, este definit prin zona continentală pe care o deserveşte, are punctul de origine (turnul Helmert) cu latitudinea 55022’51’’, componenta pe meridian a deviaţiei verticale 3’’,36, longitudinea originii 13003’58’’,741E, componenta în primul vertical al deviaţiei verticale 1’’,78 şi elipsoidul internaţional de referinţă. În România se lucrează încă în două datumuri

unul orizontal având ca suprafaţă de referinţă elipsoidul Krasovski, unul vertical definit prin altitudinea punctelor date în raport cu suprafaţa geoidului

ca referinţă şi efectiv faţă de un reper situat la malul Mării Negre În viitor se preconizează trecerea în datumul european, caracterizat mai sus sau chiar unul nou propus de câteva decenii. Originea unui astfel de sistem nu coincide cu centrul de greutate al Pământului, fiind uşor deplasată (fig. 2.6). Transformarea datumului În activitatea curentă geotopografică apare problema trecerii coordonatelor unor puncte dintr-un datum în altul prin aşa numita datum transformation, respectiv printr-o transformare de datum, care este de fapt o transcalculare geodezică. Cel mai frecvent caz al unei astfel de conversii este reprezentat, la noi, de transformarea datumului global (WGS 84), în datumul naţional, considerat local. Problema are două aspecte distincte.

17

Transformarea datumului orizontal În acest caz, trecerea în datumul geodezic al României a datumului spaţial urmează aceeaşi o transformare Helmert bazată pe şapte parametri ce definesc poziţia reciprocă a celor două sisteme:

- trei translaţii Δx, Δy, Δz, respectiv relativele în metri calculate prin diferenţa coordonatelor celor două origini; - trei rotaţii rx, ry, rz, ca valori unghiulare ce reprezintă răsucirea, într-un anumit sens, a datumului local în jurul celor trei axe ale sistemului de referinţă; - factorul de scară s, de transformare, a cărui valoare dată în ppm (parts per milion = părţi din milion), este foarte apropiată de unitate.

Transcalcularea propriu zisă a punctelor noi se realizează automat, cu softuri specializate, plecând de la coordonatele unui număr minim (4) de puncte, cunoscute în ambele datumuri, care să încadreze, pe cât posibil, zona în cauză. Un datum altimetric este definit printr-un singur punct reprezentat printr-un reper de nivelment amplasat la nivelul mării, pe baza căruia se realizează sistemul de altitudini. Transformarea lui presupune adăugarea algebrică a unei valori constante pentru toate punctele. După cum s-a arătat, menţinerea la noi a celor două datumuri distincte – orizontal şi vertical – creează dificultăţi generate de necorespondenţa celor două suprafeţe de referinţă la poziţionarea în înălţime prin altitudinile normale ale punctelor.

Ondulaţia geoidului reprezintă sursa acestor dificultăţi, de trecere a altitudinilor elipsoidale în sistemul naţional de altitudini Marea Neagră 1975. Din acest motiv se impune determinarea şi în cazul ţării noastre a unei suprafeţe proprii de referinţă, care să se confunde practic cu elipsoidul de referinţă. Georeferenţierea

Definiţie: Prin georeferenţiere se înţelege un ansamblu de operaţiuni (dilatare / micşorare, rotire, translare ) asupra unei imagini pentru a o aduce într-o anumită formă şi poziţie. O imagine de tip raster este obţinută în mod obişnuit prin scanarea unor hărţi, a unor planuri existente, sau a unei imagini fotografice aeriene. Imaginile scanate nu conţin în general informaţii asupra poziţiei spaţiale a detaliilor sau, dacă le conţin (în anumite fişiere ataşate), ele nu corespund întotdeauna preciziei cerute. Pentru a lega aceste imagini de locaţia pe care o reprezintă, georeferenţierea trebuie să apeleze la un sistem de coordonate, care se defineşte în cadrul unui sistem de proiecţie, care face posibilă trecerea suprafeţei curbe a Pământului pe o suprafaţă plană sau desfăşurabilă în plan. Georeferenţierea se realizează prin atribuirea de coordonate, într-un sistem de coordonate ales. În urma acestui proces imaginea se poate analiza în legătură cu alte date geografice legate de aceeaşi locaţie Georeferenţierea imaginilor de tip raster se face urmând următorii paşi:

1. aducerea (importul) imaginii raster într-un program specializat (de ex ArcMap), 2. introducerea sau identificarea punctelor de control, care leagă poziţia punctelor de

coordonate cunoscute din imaginea raster de poziţia lor în sistemul de coordonate ales,

3. salvarea informaţiei georeferenţiate atunci când georeferenţierea este considerată satisfăcătoare

18

4. revenirea cu puncte noi de control pentru a îmbunătăţi georeferenţierea Procesul de georeferenţiere se realizează prin identificarea unor puncte de control,

care pot să fie determinate în teren (cu coordonate x, y cunoscute), sau pe alte reprezentări, deja existente, pentru zona de georeferenţiat. În primul caz, poziţia acestor puncte se poate determina prin lucrări topografice clasice sau, mai uşor şi mai productiv, prin sistemul de poziţionare satelitară. În ambele cazuri, punctele de control trebuie să aibă poziţii care pot fi stabilite cu precizie şi fără dubii atât în imaginea raster cât şi în teren sau pe alte planuri şi hărţi existente asupra zonei.

Coordonatele punctelor cunoscute de control sunt folosite de programul GIS pentru a efectua transformări de tip polinomial, în urma cărora datele din format raster sunt convertite din poziţia lor din imaginea raster în poziţia lor geografică.

Numărul punctelor de control folosite este în funcţie de complexitatea transformării pe care o dorim pentru imaginea raster. Adăugarea mai multor puncte de control nu conduce neapărat şi la o mai precisă georeferenţiere. Este indicată împrăştierea punctelor de control pe toată imaginea raster şi nu concentrarea lor pe o zonă restrânsă. În mod obişnuit, preciziile cele mai ridicate se obţin dacă există minim un punct lângă fiecare colţ de imagine raster şi câteva în interior. În concluzie, se obţin georeferenţieri cu atât mai precise cu cât este mai largă suprapunerea imaginii raster peste zona cu puncte de control

Figura: Georefernţiere – alegerea punctelor de control În figura de mai sus se prezintă modul de a crea legături între o imagine

fotografică şi punctele de control dintr-o hartă deja existentă a zonei. În mod curent se execută (vezi lucrările de laborator):

- georeferenţierea planurilor sau hărţilor după coordonatele colţului de trapez. În acest caz rezultă planuri sau hărţi georeferenţiate după scanare şi utilizarea coordonatelor colţurilor de trapez. Colţurile de trapez au coordonatele care se pot calcula sau determina apelând la programe specializate, - georeferenţierea planurilor sau hărţilor după coordonatele geografice înscrise (latitudine şi longitudine)

19

Transformarea raster – vector (vectorizarea) Imaginea rasterizată, ce rezultă prin scanarea unui plan analogic, pe suport grafic, nu este o reprezentare comodă în sistem digital. Se are în vedere că ea este constituită din pixeli, care nu sunt entităţi asociate cu date spaţiale, nu sunt elemente ce definesc un detaliu şi în plus, fişierele raster sunt de mari dimensiuni şi greu de manipulat. Spre a fi utilă şi folosită practic, reprezentarea raster trebuie transformată în sistem vector prin folosirea unui soft corespunzător (de tip raster-to-vector) şi a datelor vectoriale, reprezentate printr-un set de algoritmi si ecuaţii matematice, care generează linii, suprafeţe sau poligoane. Procedeele de vectorizare, respectiv de conversie a unei imagini raster în reprezentare vector sunt diferite, după mijloacele folosite şi performanţele de realizare. Cea mai simplă, şi des folosită cale este digitizarea, ce presupune ca pe fondul imaginii raster, importată intr-un soft, să se redeseneze detaliile cu caracteristicile lor. Procedeul este accesibil, dar greoi şi puţin precis..

Figura: Aspecte ale vectorizării: a- imagine scanată, b- imagine digitizată automat, c- vectorizare corectată Automatizarea vectorizării are la bază softuri performante şi se poate realiza diferit: în mod grupat când elementele imaginii sunt convertite automat în sistem vector, sau în mod interactiv când, plecând de la un punct, softul urmăreşte linia până la prima intersecţie unde se opreşte pentru ca operatorul să aleagă o direcţie ş.a.m.d. Precizia vectorizării este superioară în cazul modului de lucru interactiv, prin controlul lucrărilor şi datele mai sigure ce se obţin. Erorile principale, care urmăresc orice metodă şi cu precădere digitizarea, pot apărea la intersecţii în x sau y, deoarece centrul imaginii raster nu corespunde cu punctul de intersecţie al axelor căilor de comunicaţie precum şi la generalizarea detaliilor, întrucât la conturarea lor trebuie să se bazeze pe un număr rezonabil de puncte. Cele mai frecvente erori sunt liniile duble, neînchiderile de poligoane şi intersecţiile liniilor în cazul poligoanelor şi nesiguranţa celor multiple ş.a.

1

2. CADASTRU. PREZENTARE GENERALĂ. 2.1. NOŢIUNI DE BAZĂ 2.1.1. Etimologie

Noţiunea de „cadastru”, folosită azi în mod frecvent, ar putea deriva din cuvintele:

„capitastrum” din limba latină, provenit şi el din „capitum registrum” care înseamnă „dare pe cap de familie”, (capitatio);

„katastikhon” de origine greacă, tradus ceva mai liber în „registru de impunere”, devenit la noi „catastif”, având un sens asemănător. De aici a rezultat termenul „catastico” apărut pentru prima dată întru-un

document veneţian la sfârşitul sec. XII şi apoi, noţiunile folosite în prezent: „il cadastro” în italiană, „le cadastre”, în franceză, „der kataster” în germană, „the cadastre” în engleză, „cadastru” în română, etc.

Sub raportul conţinutului cadastrul a avut ca obiect întocmirea evidenţelor funciare, cu descrierea imobilelor, cu poziţionarea lor în spaţiu, ca mărime, calitate şi deţinătorii de drept, preluând astfel funcţia „registrului” oficial al proprietăţilor.

În limbajul curent noţiunea de „cadastru” poate avea sensuri şi conţinuturi diferite ca:

ansamblu de lucrări, pentru întocmirea unor documentaţii complexe ce presupune identificarea imobilelor, măsurători, redactarea planurilor, evaluări ş.a;

instituţie publică, reprezentată prin Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate imobiliară (ANCPI) şi oficii teritoriale ca unităţi lucrative în fiecare judeţ;

disciplină de studii în cadrul măsurătorilor terestre, inclusă în planurile de învăţământ ale şcolilor şi facultăţilor de profil.

Sensul real în care este utilizat acest termen nu poate fi confundat, rezultând cu claritate din conţinutul frazei în care este folosit.

2.1.2. Definiţii

Conform legislaţiei în vigoare, „Cadastrul general este sistemul unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică a tuturor imobilelor de pe întreg cuprinsul ţării” (Legea nr.7/1996 republicată). Sensul efectiv al termenului din această definiţie este echivalent cu „cadastru” sau „cadastru funciar”, denumiri folosite în trecut şi mai rar în prezent, dar deosebit de alte tipuri de cadastre.

În principiu, după cum s-a mai arătat, este vorba de întocmirea unui sistem de evidenţă la nivel naţional, ce presupune desfăşurarea unor numeroase lucrări de ordin tehnic (ridicări în plan), economic de (bonitare-evaluare) şi administrativ-juridic, (încheieri de acte) grupate în documentaţii cadastrale (planuri şi registre). Conform aceleiaşi legi „sistemul are ca finalitate înscrierea în registrul de publicitate imobiliară”, denumit curent „cartea funciară”, operaţie distinctă cu un pronunţat caracter juridic.

Complexitatea operaţiilor şi natura informaţiilor cerute de asemenea documentaţii, ce stau la baza unei evidenţe funciare actuale, l-au condus pe Miclea (1995) la unele formulări demne de reţinut. Astfel „Cadastrul general modern sau imobiliar, este lucrarea care identifică, descrie, delimitează, măsoară, clasifică şi evaluează imobilele funciare pe care le individualizează în natură şi cartografic pe hartă”. Definiţia cuprinde in extenso etapele de execuţie, dar în raport cu varianta

2

legală nu are precizări ferme privind unitatea, obligativitatea şi natura sistemului de evidenţă extins la nivelul întregii ţări.

Precizarea suplimentară conform căreia „Cadastrul şi informaţiile sale au valoarea unui document administrativ şi nu constituie un titlu de proprietate, devenind registrul oficial al proprietăţii doar după îndeplinirea formalităţilor de publicitate prevăzute de lege” are importanţa ei. Autorul a ţinut să sublinieze astfel obiectul şi natura lucrărilor de cadastru, raportate la cele de publicitate imobiliară cu care adesea, în mod greşit, uneori se confundă, întrucât acestea sunt efectiv două activităţi cu obiective, clare, bine conturate. 2.1.3. Entităţi de bază

Sistemul de evidenţă al cadastrului general apelează în mod curent la o serie de noţiuni elementare definite astfel (Legea 7/91):

parcela, ca suprafaţă de teren ocupată cu aceiaşi categorie de folosinţă; construcţia, respectiv o clădire cu o utilizare distinctă; proprietar, persoană fizică sau juridică, titulară în exclusivitate sau în

indiviziune a dreptului real asupra corpului de proprietate supus înscrierii. Cu aceşti termeni oficiali se defineşte sintagma „parcela şi proprietarul”, ca

deziderat principal de identificare în cadastru. Privitor la prima entitate reamintim alte două noţiuni de asemeni oficiale;

„corpul de proprietate, una sau mai multe parcele alipite ce aparţin aceluiaşi proprietar” (Legea 7/91);

„imobilul, una sau mai multe parcele alăturate, cu sau fără construcţii, aparţinând aceluiaşi proprietar” (Norme tehnice 2007).

Aşadar, prima entitate ar putea fi denumită „parcelă/corp de proprietate pe care se fac măsurătorile cadastrale, după caz, pentru evidenţierea imobilelor prin formă, dimensiune şi atribute” (Norme tehnice) sau mai simplu imobilul care însumează, prin definiţie şi parcela şi corpul de proprietate şi construcţia. Actuala sintagmă cadastrală devine „imobilul şi proprietarul” mai corectă şi mai sugestivă. Alte detalii se dau în continuare.

2.2. OBIECTIVE CADASTRULUI. CATEGORII DE LUCRĂRI

Obiectivele urmărite de cadastrul modern sunt complexe fiind stabilite astfel încât informaţiile lui să fie utile cât mai multor domenii de activitate. Dintre acestea le reţinem pe cele mai importante care se referă la:

identificarea, descrierea, măsurarea, reprezentarea pe planuri şi hărţi a imobilelelor, stocarea datelor numerice şi scriptice pe suporturi informatice;

înregistrarea provizorie, pe baza actelor prezentate, a deţinătorilor şi a utilizatorilor de bunuri imobile şi adresele lor;

întocmirea de documentaţii cadastrale, complexe pe Unităţi Administrativ Teritoriale (UAT-uri) şi înaintarea lor la cartea funciară pentru înscrierea bazei materiale şi a titularilor dreptului de proprietate;

fundamentarea unor impozite şi taxe fiscale corecte, ca principale resurse de venituri la bugetul statului;

furnizarea datelor necesare elaborării unor studii privind sistematizarea teritoriului, protecţia mediului, cunoaşterea resurselor funciare şi altor activităţi extinse pe suprafeţe mari;

3

transmiterea în timp real a unor elemente de sinteză, către organele de statistică şi de conducere a statului, privind starea şi evoluţia fondului funciar pe unităţi administrative şi pe ţară;

prezentarea unor informaţii, cu caracter oficial, la cererea unor instituţii administrative sau/şi juridice;

aducerea la zi, respectiv actualizarea datelor din evidenţele cadastrale şi implicit a planurilor parcelare.

Pentru atingerea acestor obiective şi a altora nemenţionate aici, se iau toate măsurile necesare astfel încât piesa de bază, respectiv documentaţia cadastrală, să cuprindă un set complet de date, specifice, ce se regăsesc apoi şi în registrele de publicitate imobiliară.

Categoriile mari de lucrări, necesare introducerii cadastrului general şi pentru întreaga sa activitate, sunt bine definite. Documentaţia, ca sursă principală, se întocmeşte pe Unităţi Administrativ Teritoriale (UAT) respectiv pe municipii, oraşe sau comune, prin lucrări complexe ce se desfăşoară într-o succesiune logică, normală ce urmăresc (tab. 1.):

1.) Delimitarea cadastrală a UAT-ului, în cadrul unor comisii mixte cu participarea riveranilor precum şi a intravilanelor prin lucrări tehnice dar şi cu pregnante aspecte juridice.

2.) Culegerea datelor, grafice şi textuale, de către operatori avizaţi, cu logistică sofisticată, prin activităţi tehnice (măsurători geo- topo- fotogrammetrice), economice (de evaluare a imobilelor) şi juridic-administrative, respectiv încheierea unor acte cu caracter definitiv.

3.) Redactarea documentaţiei, ce cuprinde planuri şi registre cadastrale precum şi unele dosare cu acte întocmite conform normelor oficiale.

4.) Verificarea şi avizarea definitivă a documentaţiei, de către autorităţile în drept şi înaintarea operatelor cadastrale la cartea funciară şi la organele administrative ale statului.

5.) Întreţinerea cadastrului, prin actualizarea planurilor şi informaţilor care se asigură prin operarea periodică a modificărilor intervenite în structura fondului funciar.

Toate aceste categorii de lucrări, specifice unui cadastru general modern, vor fi parcurse în ordinea lor firească şi prezentate în capitolele următoare (tab. 1).

Categorii de lucrări ale cadastrului general Tab.1

Delimitarea cadastrală

-UAT

-intravilane

Culegerea datelor

-tehnice

-economice

-juridice

Redactarea documentaţiei -planuri cadastrale

-registre -dosare

Lucrări finale

-verificări

-avizare

-definitivare

Înaintare utilizatori

-C.F.

-organe adminis-trative

Întreţinerea cadastrului

Delimitarea cadastrală

Culegerea datelor

Redactarea documentaţiei

Lucrări finale

Înaintarea utilizatori

Lucrări permanente

4

2.3 ELEMENTE DE STRUCTURĂ ALE CADASTRULUI GENERAL. 2.3.1 Aspecte şi părţi componente

Obiectivul de bază al cadastrului general este cunoaşterea cât mai completă, a fondului funciar şi a construcţiilor, cunoaştere redată sub forma unor evidenţe sistematice şi clare. Pentru definirea si caracterizarea bunurilor imobiliare, cadastrul general urmăreşte efectiv trei „aspecte” diferite, care generează tot atâtea „funcţii” şi constituie, în acelaşi timp, „părţi”, „componente” sau „laturi” ale sale realizate prin lucrări specifice (tab. 2).

Funcţiile (părţile) cadastrului general Tab.2

Bunul imobil

Aspecte

Funcţia (componenta)

(partea)

Lucrări de bază

cantitativ tehnică măsurători, planuri,suprafeţe

calitativ economică descriere şi evaluare

Parcela (corp de

proprietate) de drept juridică identificarea proprietarului

Componentele cadastrului general, incluse în documentaţia finală, ce

corespund celor trei aspecte şi funcţii sunt: partea tehnică a cadastrului, care urmăreşte, teoretic aspectele cantitative prin lucrări de geodezie, topografie, fotogrammetrie şi cartografie, soldate cu identificarea, măsurarea şi reprezentarea imobilelor pe planuri şi hărţi;

partea economică, ce vizează aspectele calitative cuprinzând lucrări de descriere şi evaluarea bunurilor imobiliare, în funcţie de bonitatea lor cadastrală si cartarea construcţiilor;

partea juridică, ce stabileşte situaţia de drept a imobilelor prin identificarea, pe bază de acte, a posesorilor şi/sau a utilizatorilor care, după verificare, se vor înscrie cu titlu definitiv în cartea funciară precum şi întocmirea unor acte administrative.

Practic, în mod curent, se vorbeşte de componenta, funcţia sau partea, tehnică, economică, sau juridică a cadastrului general şi chiar de cadastru tehnic, economic sau juridic cu caracteristicile amintite, eventual de evidenţă tehnică, economică sau juridică

2.3.2. Tipuri de cadastre Noţiunea de „cadastru” în sensul general, reprezintă o evidenţă, mai mult sau

mai puţin completă, a imobilelelor de pe un anumit teritoriu, rezultată din inventarierea şi descriere lor. După natura informaţiilor, suprafaţa pe care se întinde şi scopul urmărit cadastrul poate fi de mai multe tipuri, individualizate printru-un adjectiv ataşat la termenul comun de „cadastru”.

În acest spirit, la noi, se folosesc, în mod frecvent, termenii de cadastru general şi cadastre de specialitate. În subsidiar şi în situaţii particulare se apelează şi la alte tipuri de cadastre, mai puţin reprezentative şi de interes redus pentru practică.

Cadastrul general este un sistem de evidenţă, unitar şi obligatoriu, a imobilelor, terenuri şi construcţii care:

se extinde pe întreg cuprinsul ţării, indiferent de categoria de folosinţă si de proprietar;

5

se realizează prin documentaţii cadastrale, întocmite pe UAT-uri (comune, oraşe, municipii) ce se înaintează la cartea funciară;

cuprinde elemente de identificare a imobilelor, inclusiv proprietarul, şi o serie de date numerice şi descriptive, reprezentative.

Aşadar, acesta este cadastrul general, echivalent cu termenul simplu „cadastru” folosit în vorbirea curentă de azi şi cu cel de „cadastru funciar” din trecut

Cadastrele de specialitate au fost definite ca subsisteme de evidenţă şi inventariere sistematică a unor bunuri imobile sub aspect tehnic şi economic, cu respectarea normelor ANCPI şi a datelor de bază din cadastrul general, privind suprafaţa, categoria de folosinţa şi proprietarul (Legea nr. 7/1996) Conform aceleiaşi legi acestea urmau să se organizeze în funcţie de interesele statului şi nevoile economiei naţionale, de către ministere, instituţii centrale de stat, regii autonome şi alte persoane juridice în domeniile: agricol, forestier, al apelor, imobiliar, edilitar, transporturi de orice gen, dar şi cele cu risc ridicat de calamităţi naturale, ş.a. Practic, cadastrele de specialitate au vizat terenurile cu destinaţie agricolă şi unele din grupa folosinţelor neagricole (forestier, ape, construcţii, etc.).

Scopul urmărit viza întocmirea unor documentaţii, care urmau să detalieze datele din cadastrul general, prin culegerea unor informaţii suplimentare necesare sectorului respectiv, în planificarea şi organizarea activităţilor.

Lucrările propriu-zise complexe, trebuiau executate pe cheltuiala titularilor de asemenea cadastre, pe baza unor norme proprii, sub conducerea ANCPI, care trebuia să furnizeze şi datele de bază din cadastrul general. Rezultatele, concretizate prin planuri cadastrale la scări adecvate, studii pentru clasificarea şi bonitarea imobilelelor şi evaluarea acestora, trebuiau puse la dispoziţia ANCPI cu titlu gratuit.

Terminologia, folosită în mod curent, de cadastru agricol, cadastru forestier, cadastru imobiliar-edilitar era totuşi neadecvată, cea firească fiind de cadastrul fondului agricol, al fondului forestier, al fondului imobiliar spre a se alinia celor corecte respectiv cadastrul apelor, al drumurilor, al căilor ferate denumite astfel şi nu hidrologic sau rutier sau feroviar.

Statutul cadastrelor de specialitate este, în prezent, neclar deoarece: în Legea nr. 7/1996 a Cadastrului şi Publicităţii imobiliare, ele au fost nominalizate aşa cum s-au prezentat mai sus;

prin OUG nr 41/2004 au fost redefinite ca „sisteme informaţionale specifice domeniilor de activitate;

în Legea 7/96 republicată în Monitorul Oficial nr.201 din 3 Martie 2006, cadastrele de specialitate nu mai sunt, menţionate;

în Normele tehnice de introducere a cadastrului general, actualizarea prin ordinul MIRA nr. 211/2007, cadastrele de specialitate sunt în continuare menţionate;

necesitatea lor nu poate fi pusă însă la îndoială fiind menţinute practic, neoficial, ca baze de date sau evidenţe informatizate, care au de fapt aceleaşi obiective;

asemenea lucrări se execută de ani buni, sub formele de mai sus, pentru drumurile clasificate, în centrele populate, pe fondul forestier, în oraşe, având conţinutul şi rolul unor veritabile cadastre de specialitate.

În consecinţă se aşteaptă reglementarea situaţiei, care întârzie în mod nejustificat, întrucât cerinţele şi utilitatea acestor cadastre este evidentă.

Alte tipuri de cadastre se pot distinge după obiectivul urmărit şi datele din documentaţiile de bază.

6

Cadastrul analitic, cuprinde toate datele, şi reprezentările rezultate din inventarierea bunurilor imobile, iar cel sintetic aceleaşi informaţii, centralizate însă pe unităţi administrative mari, respectiv pe judeţe şi la nivel naţional.

Cadastrul fiscal se întocmeşte doar pentru stabilirea taxelor şi impozitelor neavând autoritatea şi competenţa probării cu acte a dreptului de proprietate, fiind diferit de cadastrul juridic în conţinutul căruia se regăsesc actele şi înscrierile autentice ce constituie titlu de proprietate garantat de stat.

Tipurile existente la noi, respectiv cadastrul general şi cele de specialitate, sunt, sau pot deveni, după caz, cadastre analitice sau sintetice. Având în acelaşi timp aspecte atât de cadastru fiscal cât şi juridic ele devin, fiecare, câte un cadastru polivalent. 2.3.3.Cadrul legislativ şi instituţional

Normele cadastrale noi sunt cuprinse într-un set consistent de legi, apărute succesiv, care au suferit numeroase modificări faţă de forma iniţială. În raport cu cerinţele, s-a propus încă de timpuriu din 1991 „Legea cadastrului şi a fondului funciar”din care, la vremea respectivă, s-a votat doar a doua parte, apariţia primei amânându-se până în 1996.

Cadrul legislativ al cadastrului este asigurat, în prezent, de suficiente acte normative din care le amintim pe cele mai reprezentative:

Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, republicată în 2006

Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, actualizată prin Legea 169/1997; Hotărârea Guvernului nr 1210/2004 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară (ANCPI);

Ordinul MAP 534/2001 cu modificările din 2004 şi 2007 privind aprobarea Normelor tehnice pentru introducerea cadastrului general;

Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere cu modificările ulterioare;

Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor. Aceste legi, dublate de norme tehnice şi instrucţiuni de lucru, ar trebui să

constituie, prin importanţa lor, o bază sigură pentru întreaga activitate de introducere şi întreţinere a cadastrului în România. Deşi, în timp, s-au efectuat modificări şi intervenţii, mai rămâne loc pentru perfecţionarea şi redarea lor într-o formă finală.

Legea nr.7/96 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, promulgată la 12 martie 1996, se detaşează net ca importanţă şi reţine atenţia prin caracteristicile sale deoarece:

reprezintă cadrul legislativ, instituţional şi organizatoric pentru introducerea cadastrului general şi a publicităţii imobiliare, ca sistem complex şi complet de evidenţă imobiliară;

asigură, la nivelul întregii ţări, realizarea unui cadastru într-o concepţie modernă, informatizată, cât şi a publicităţii imobiliare prin sistemul de carte funciară;

ca ansamblu unitar şi coerent conduce la o evidenţă clară a fondului funciar care permite stabilirea unor impozite şi taxe rezonabile şi garantarea drepturilor reale;

obligă, în acest scop, efectuarea lucrărilor după o metodologie unitară, precizată în norme oficiale, pentru întocmirea documentaţilor cadastrale;

7

a prevăzut organizarea cadastrelor de specialitate care au dispărut însă din ediţiile recente, fapt ce s-a dovedit păgubos întrucât sectoarele economice nu se pot dispensa de asemenea evidenţe ca dovadă că lucrările continuă de ani buni sub altă titulatură (§ 1.2.4).

Cadrul instituţional şi organizatoric este de asemeni bine conturat prin legislaţia existentă şi cuprinde unele unităţi publice cu personalitate juridică (fig. 1).

Agenţia Naţională de Cadastru, şi Publicitate Imobiliară (ANCPI), ca unică autoritate în domeniu, din cadrul Ministerului de Interne şi al Reformei Administrative (MIRA), abilitată să organizeze să conducă şi să controleze lucrările de introducere a cadastrului general îndeplinind efectiv funcţii de: strategie în conformitate cu nevoile interne şi comunitare, reglementarea activităţii prin norme tehnice şi juridice, reprezentare pe plan intern şi internaţional, autoritate de stat în respectarea reglementărilor în vigoare, îndrumare, sprijin şi control în aplicarea prevederilor legale, administrarea patrimoniului ş.a.

Oficiile de Cadastru şi Publicitate imobiliară (OCPI), ca unităţi teritoriale descentralizate, în subordinea ANCPI, cu aceleaşi obiective, urmărite pe un teritoriu judeţean.

Birourile de cadastru şi publicitate imobiliară (BCPI) înfiinţate conform prevederilor legale şi subordonate oficiilor judeţene sunt competente să efectueze operaţiunile în domeniu cu privire la imobilele aflate în unităţile teritorial-administrative acordate acestora.

Centrul Naţional de Geodezie, Cartografie, Fotogrammetrie şi Teledetecţie (CNGCFT), ca unitate de specialitate, subordonată ANCPI, care execută lucrări de profil, la cerere, având dotare corespunzătoare şi specialişti de înaltă calificare.

Funcţiile, atribuţiile, organizarea şi activitatea acestor unităţi sunt reglementate şi detaliate prin legislaţia şi normele de drept amintite, completate cu altele nemenţionate. Pe baza acestora se desfăşurarea întreaga activitate de cadastru şi publicitate imobiliară în cadrul unităţilor proprii precum şi în relaţiile lor şi cu alte ministere, organisme sau servicii. 2.4 FONDUL FUNCIAR AL ROMÂNIEI 2.4.1. Definiţie. Date generale. Componente.

Fondul funciar este constituit din totalitatea terenurilor cuprinse între graniţele ţării fără deosebire de folosinţa lor (arabil, păşune, păduri sau ape) şi de proprietar (particular sau de stat). Conform Legi 18/91 „Terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie, de titlu pe baza căruia sunt deţinute, sau de domeniul public sau privat din care fac parte, constituie fondul funciar al României”.

Aşadar, fondul funciar, alături de construcţii, reprezintă, de fapt, obiectul muncii cadastrului general care, prin documentaţiile cadastrale întocmite pe UAT-uri, urmăreşte realizarea unei evidenţe, a bunurilor imobiliare la nivel naţional.

Datele statistice de bază, legate de sistemul de evidenţă cadastrală şi publicitate imobiliară, la nivelul anului 2004 se prezintă astfel:

populaţia României era de 21,67 milioane, din care, 45,1% locuiau în mediul rural, iar 54,9% în zonele urbane (municipiul Bucureşti are cca. 2milioane);

8

suprafaţa ţării noastre are 23,84 milioane ha, din care 2,36 milioane reprezintă zonele urbane, 14,71 milioane terenuri agricole şi cca. 6,78 milioane fond forestier;

împărţirea administrativă a teritoriului naţional cuprinde 41 de judeţe la care se adaugă municipiul Bucureşti. Localităţile sunt grupate după numărul de locuitori şi potenţa lor economică în 103 municipii, 211 oraşe şi 2827 comune cu 12957 de sate.

Administraţia publică este condusă la nivel central prin guvern iar la nivel judeţean şi de municipiu, oraş sau comună, prin consilii locale alese ale acestor unităţi. Ca reprezentant în teritoriu guvernul numeşte un prefect, ce coordonează activitatea primarilor; la rândul lor primarii îndeplinesc hotărârile consiliilor locale, iar Consiliul Judeţean ales urmăreşte respectarea normelor legale şi constituţionale de către acestea.

Activitatea juridică se desfăşoară la nivel naţional în următoarele forme de organizare:

179 de judecătorii, repartizate pe competenţe teritoriale, fiecare având arondate mai multe localităţi;

42 de tribunale, respectiv câte unul în judeţe şi în municipiul Bucureşti; 15 Curţi de Apel, fiecare cu rază de acţiune pe mai multe judeţe; Curtea Supremă de Justiţie, ca ultimă instanţă naţională de recurs.

Tribunalul internaţional de la Haga rămâne organul juridic al comunităţii europene căruia i se pot adresa solicitanţii care au parcurs etapele justiţiei naţionale şi se consideră nedreptăţiţi.

2.4.2. Unităţi administrativ-teritoriale (UAT)

Suprafaţa întregii ţări este împărţită, conform unor necesităţi organizatorice, în trei categorii de unităţi teritorial-administrative. Delimitate scriptic şi uneori (parţial) prin hotare naturale, acestea se subordonează ca mărime şi se identifică printr-un cod SIRSUP fiind înscrise toate în „Registrul permanent al unităţilor administrativ-teritoriale”. Prin lege aceste unităţi sunt definite astfel:

comuna, ce cuprinde teritoriul ocupat de populaţia rurală, unită prin interese şi tradiţii, fiind alcătuită din unul sau mai multe sate, în funcţie de condiţiile economice, geografice, demografice şi social-culturale;

oraşul, ca o formă complexă de aşezare umană constituind, de regulă, un centru industrial, comercial, administrativ, politic şi cultural.

municipiul, ca oraş dezvoltat, cu un număr mare de locuitori şi cu o activitate generală de nivel ridicat;

judeţul, alcătuit din oraşe şi comune reunite pe criterii geografice, economice, etnice şi pe legăturile culturale ale habitatelor de populaţie.

Statistica acestor unităţi este dinamică, uşor variabilă în timp, prin trecerea unor oraşe în rândul municipiilor, transformarea unor sate în comune sau transferul acestora dintr-o comună în alta.

9

Unităţi teritoriale cadastrale Lucrările efective pentru implementarea cadastrului la noi sunt organizate, după

cum s-a arătat, pe cele trei tipuri de UAT menţionate anterior – comună, oraş, municipiu – care devin astfel şi unităţi teritoriale cadastrale. Pentru nevoile evidenţei fondului funciar acestea au în structură şi alte elemente specifice, cu care se lucrează în mod frecvent..

Componentele mari, distincte, ale tuturor celor 3141 unităţi teritoriale, aceleaşi pentru activitatea administrativă cât şi cea cadastrală, folosite efectiv în evidenţe sunt:

intravilanul, în care sunt grupate locuinţele şi anexele gospodăreşti, construcţiile social-culturale, agrozootehnice, întreprinderi industriale, edilitare şi comerciale, de deservire, gările, autogările, ş.a. Într-o comună pot fi unul sau mai multe intravilane săteşti;

extravilanul, ce cuprinde restul teritoriului, delimitat de hotarele comunei, oraşului, sau municipiului.

Aceste hotare, stabilite o dată cu delimitarea cadastrală, constituie elemente componente ale planului cadastral servind şi la controlul suprafeţelor.

Alte unităţi de structură ale cadastrului, necesare poziţionării şi caracterizării unor suprafeţe de teren, folosite în mod frecvent, sunt:

sectorul cadastral, diviziune tehnică a UAT-ului delimitată prin hotare lineare, (căi de comunicaţie, ape diguri), care nu suferă modificări curente şi care cuprinde mai multe corpuri de proprietate sau/şi parcele;

corpul de proprietate, alcătuit din una sau mai multe parcele alăturate, deţinute integral de persoane fizice, eventual juridice, sau în indiviziune cu cote părţi.

parcela, ca suprafaţă de teren cu aceiaşi categorie de folosinţă, de mărime şi formă delimitate prin detalii naturale (construcţii, împrejmuiri, răzoare) sau/şi prin linii frânte sau sinuoase definite prin puncte caracteristice;

subparcela, sau mai corect subparcelele ce ar putea rezulta din împărţirea unei parcele, după criterii de calitate respectiv după capacitatea lor de producţie (diferită), unitate utilizată, cu precădere, în cadastrelor de specialitate.

Noţiunea de parcelă, definită mai sus conform Legii 18/91, este, din punct de vedere cadastral, cea mai mică unitate teritorială, ocupată cu aceiaşi categorie de folosinţă. Ea are o formă şi mărime proprie, definite prin graniţele sale, individualizată pe planuri şi înscrise în registre printr-un număr topografic sau mai nou un număr cadastral. Se înţelege că parcela aparţine unui singur sector cadastral şi implicit unei singure unităţi teritorial-administrative. Sectorul cadastral înlocuieşte vechii termeni de tarla, din extravilan şi cvartal din intravilan. Pe lângă numerotarea proprie a sectoarelor se obişnuieşte ca, la înscrierea în C.F., să se adauge în extravilan toponimia locului cunoscută de localnici (Câmpul Mare, Tabăra, Dealul Sasului, Mestecăniş, ş.a.), sau cartierul în cazul intravilanelor. Satul, cu hotare distincte ce delimitează o suprafaţă definită, este prevăzut în legislaţia de bază dintre cele două războaie, ca „unitate teritorială a cadastrului”

10

respectiv ca „teritoriu cadastral distinct”, precizând mai departe „cărţile funciare se întocmesc pe sate şi alcătuiesc registrul funciar al comunei” .

Legislaţia actuală nu mai face referire la ultima unitate cadastrală dar considerăm că sub un anumit aspect ar merita să fie luată în considerare. Printr-o numerotare unică, pe UAT, dar compartimentată pe sate s-ar facilita organizarea evidenţei imobilelor şi identificarea lor

2.4.3 Structura fondului funciar al României

Evidenţa cadastrală a terenurilor trebuie, după cum s-a arătat, să furnizeze date corecte organelor de conducere centrale şi locale privitoare la structura fondului funciar. În acest scop este necesară o clasificare a terenurilor după anumite criterii funcţie de necesităţi, după care ar urma inventarierea, centralizarea şi gruparea suprafeţelor pe categorii specifice, corespunzătoare naturii lor. Rezultă astfel distribuţia terenurilor pe unităţile teritoriale cadastrale şi administrative, ce stau la baza unor analize privind evoluţia fondului funciar şi măsurile de luat pentru viitor. Din punctul de vedere al cadastrului general interesează în mod deosebit doar anumite structuri ale acestuia.

După formele de relief, din suprafaţa totală a ţării, 33% reprezintă câmpii sub 250m altitudine, 36% dealuri şi podişuri între 250-800 m şi 31% munţi peste 800 m înălţime. Rezultă aşadar un raport echilibrat, aproape perfect, privind principalele forme de relief, care ocupă fiecare câte o treime din suprafaţa totală a ţării, având şi o distribuţie armonioasă în spaţiu: munţii Carpaţi şi Apuseni închid ca o cetate podişul Transilvaniei, rămânând în exteriorul lor dealurile şi câmpiile ţării.

După destinaţia (utilizarea) terenurilor, din întreg teritoriul naţional, fondul

agricol ocupă 63,0%, fondul forestier 26,7%, iar terenurile cu alte destinaţii (localităţi, căi de comunicaţie, ape, ş.a.m.d.) 10,3% Aceasta este de fapt structura tipică, folosită în evidenţele funciare, ce caracterizează în mare măsură natura preocupărilor, sursele de venit dar şi tendinţele de viitor pentru asigurarea protecţiei mediului înconjurător.

11

După forma de proprietate în fondul funciar al României se disting, în linii mari terenuri cu regimuri juridice proprii:

proprietatea publică, ce aparţine numai statului şi unităţilor sale administrativ-teritoriale, suprafeţele constituind în ansamblu domeniul public de interes naţional respectiv local;

proprietate privată, deţinută de persoane fizice, persoane juridice de drept privat, precum şi de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale, cele din ultima categorie constituind domeniul privat al statului.

Titularii dreptului de proprietate şi ai altor drepturi tabulare, se înregistrează de către tehnicianul cadastral pe bază de acte, iar ulterior, se verifică şi se înscriu în registrul de publicitate imobiliară al cărţii funciare.

După condiţiile naturale, definite în general de relief dar şi de altitudine şi în mai mică măsură de latitudine şi longitudine, se disting anumite zone de relief delimitate prin intervale de cote reprezentative, ocupate cu anumite categorii de folosinţă, respectiv de vegetaţie.

De reţinut că structurile 2 şi 3 sunt într-o continuă schimbare şi se actualizează

periodic pe baza informaţiilor furnizate de cadastrul general prin oficiile teritoriale şi mai ales prin cele de specialitate.

2.4.4. Categorii de terenuri

Conform legislaţiei în vigoare, după destinaţia lor, la noi se disting cinci

“categorii de terenuri”, fiecare cu o sferă largă de conţinut în care sunt incluse mai multe “categorii de folosinţă”. Practic, în aceeaşi categorie de teren se întâlnesc, două sau mai multe categorii de folosinţă. Spre exemplu, în terenurile cu destinaţie forestieră pe lângă păduri mai sunt incluse şi alte folosinţe ca păşuni, fâneţe, drumuri de exploatare, cantoane, etc.

În cele ce urmează „categoriile” amintite mai sus vor fi prezentate, pe scurt, în conformitate cu prevederile Legii nr.18/91 a Fondului funciar, republicată. Terenuri cu destinaţie agricolă (TDA)

Fondul funciar agricol, care cuprinde asemenea terenuri, este format de ansamblul suprafeţelor angajate în procesul de producţie, respectiv terenurile

12

agricole direct productive (arabil, vii, livezi, pepiniere agricole, plantaţii de hamei şi duzi, fâneţe, păşuni, sere, solarii), precum şi cele cu vegetaţie forestieră neincluse în amenajamentele silvice, cele acoperite cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice, amenajările piscicole şi îmbunătăţirile funciare, drumuri tehnologice, depozite şi platforme, terenurile neproductive ce urmează a fi incluse în cadastrul agricol, ş.a.m.d.

În agricultură pământul este în acelaşi timp mijloc de producţie şi obiect al muncii, proprietatea fundamentală a solului fiind fertilitatea lui, respectiv capacitatea de a produce mai mult sau mai puţin pe unitatea de suprafaţă.

Cadastrul agricol avea drept obiect fondul funciar agricol şi o astfel de evidenţă specializată, ar putea conduce la o organizare teritorială de perspectivă, care să-i asigure o mai mare stabilitate chiar în condiţiile proprietăţii private. Documentaţia cadastrală ar cuprinde în acest caz:

informaţii generale, ce sunt utile cadastrului general respectiv posesorul, sectorul cadastral, nr. topografic al parcelei, categoria de folosinţă, suprafaţa, clasa de calitate, venitul net cadastral;

informaţii speciale, necesare conducerii procesului de producţie, privitor la climă, relief, sol, la lucrările agrotehnice de amenajare prin desecări, irigaţii, inclusiv la unele date economice referitoare la accesibilitate, starea drumurilor, productivitatea medie, cheltuieli, venituri ş.a.

Din păcate asemenea documentaţii specializate şi deosebit de utile s-au întocmit sporadic şi puţine, doar pentru unele mari unităţi agricole respectiv staţiuni, ferme de stat, ş.a.

Terenuri cu destinaţie forestieră. (TDF) Fondul forestier, corespunzător acestei categorii este constituit din „totalitatea

pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producţie sau administraţie silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu destinaţie forestieră şi neproductive, cuprinse în amenajamentele silvice la data de 1 ianuarie 1990, sau incluse în acestea ulterior, în condiţiile legi, indiferent de natura dreptului de proprietate” (Codul silvic art. 1). Întregul fond forestier este supus regimului silvic, definit, la rândul său, ca “sistem unitar de norme tehnice, economice şi juridice privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecţia şi paza pădurilor” (Legea 26/96).

Amenajamentele silvice sunt documente de bază în gestionarea pădurilor, cu conţinut tehnnico-organizatoric, fundamentat ecologic, prin care se inventariază, se descriu şi se reprezintă pe planuri toate terenurile din fondul forestier. Proiectele respective prevăd totodată şi măsurile tehnico-economice şi juridice pentru „gestionarea durabilă a pădurilor”, menită să asigure continuitatea forestieră, sporirea producţiei şi productivităţii pădurilor, folosirea lor raţională şi ameliorarea funcţiei de protecţie.

Cadastrul fondului forestier, avea ca punct de plecare informaţiile cadastrului general la care se adaugă unele date preluate din amenajamente. Acestea se referă la planuri şi hărţi amenajistice (ca aspect tehnic), descrierea staţiunii şi arboretului în

13

cadrul unui sistem de clasificare propriu (ca parte economică), descrierea hotarelor, proprietarii tabulari, dreptul de administrare operativă a ocolului (ca funcţie juridică). Întrucât documentaţiile se revizuiesc din 10 în 10 ani, se reactualizează cea mai mare parte a elementelor componente astfel încât cadastrul general dispune în permanenţă de date corespunzătoare.

Introducerea cadastrului general, este facilitată de similitudinea perfectă a obiectivelor şi lucrărilor cu cele ale amenajamentului silvic care are toate atributele cadastrului forestier. Lipsa, în ambele domenii a unei evidenţe clare a fondului forestier este de mult resimţită fiind accentuată şi de restituirea pădurilor foştilor proprietari. În consecinţă realizarea de urgenţă a evidenţei amenajistice şi cadastrale, se impune în regim de urgenţă şi poate fi asigurată prin lucrări combinate care se completează şi se întregesc reciproc.

Terenuri aflate permanent sub ape (TDH)

Fondul apelor cuprinde suprafeţele acoperite, în permanenţă sau în cea mai mare parte a anului, de ape stătătoare (lacuri, bălţi, marea teritorială), sau curgătoare (fluvii, râuri, pâraie). În legea fondului funciar aceste terenuri, aflate permanent sub ape, sunt nominalizate prin albiile minore ale cursurilor de apă, cuvele lacurilor la nivelul maxim de retenţie, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale.

Importanţa economică a apelor în ansamblul lor este deosebită, luând în considerare diversele întrebuinţări pe care le oferă: piscicultură, producerea de energie electrică, navigaţie, irigaţie, alimentare a centrelor populate, a industriilor şi a complexelor agro-zootehnice, etc. Delimitarea, folosirea şi protecţia apelor este reglementată, la noi, prin Legea 8/1974 care îi poartă numele; hotarele lor se stabilesc de comisii mixte ale Ministerului mediului şi ale ANCPI.

Cadastrul apelor, organizat din 1958, are scopul de a da o imagine generală a cursurilor de apă privind caracteristicile de scurgere şi a lucrărilor hidrotehnice executate. De peste patru decenii se urmăreşte inventarierea, sistematizarea şi sinteza informaţiilor privind caracteristicile cursurilor de apă precum şi lucrările de stăpânire, folosire şi protecţia calităţii apelor.

Clasificarea reţelei hidrografice, ca acţiune preliminară, a presupus introducerea unui mod simplu de notare a cursurilor de apă şi realizarea unui “sistem de referinţă cadastral” sub forma unei “axe de kilometrare”, încadrată în reţeaua geodezică. Pe baza unei “inventarieri primare”, întocmită pe teren şi redată pe fişe şi schiţe, se ţine “evidenţa cadastrală” cu înregistrarea noilor obiective şi a modificărilor survenite în timp. Informaţiile se sintetizează în tabele şi hărţi grupate apoi pe obiective cadastrale în “Atlasul apelor din România”. Terenuri aflate în intravilan (TDI)

După legile actuale sunt incluse în această categorie “toate terenurile indiferent de categoria de folosinţă situate în perimetrul localităţilor urbane şi rurale, ca urmare a stabilirii limitei de hotar a intravilanului, conform legislaţiei în vigoare”. Faţă de această formulare, se impun unele precizări şi anume:

14

terenurile cu construcţii cuprind, în mod evident, intravilanele localităţilor în ansamblu deci inclusiv suprafeţele folosite actualmente în scopuri agricole sau/şi silvice;

construcţiile din extravilan fac parte, după caz, din fondul agricol, fondul forestier sau al terenurilor cu destinaţie specială;

regimul juridic al terenurilor cu construcţii, în spiritul Legii 18/91, este diferit de cel ocupat de construcţiile agricole, silvice, sau destinate altor activităţi, deoarece ele sunt sortite locuinţelor, construcţiilor administrative şi social - culturale;

construcţiile industriale, incluse şi ele în această categorie, urmează a fi scoase în afara perimetrelor ce cuprind zonele de locuit. Cadastrul fondului imobiliar-edilitar, din intravilan, se întocmeşte în aceleaşi

condiţii tehnice, prin metode numerice şi cu mare precizie, stabilite de cadastrul general. Intravilanul comunelor sau al satelor se consideră ca un sector cadastral şi se numerotează întotdeauna la început. Oraşele şi municipiile la rândul lor, care se extind pe suprafeţe mari şi au un număr însemnat de unităţi elementare, se constituie ca teritorii cadastrale distincte

Terenurile virane din intravilan, chiar dacă pe moment sunt cultivate, au regim economic şi juridic diferit de extravilan. Suprafeţele respective, fiind destinate construcţiilor, sunt mai valoroase, iar evaluarea, în vederea impozitării, se face după alte criterii şi nu după bonitatea terenului, considerată ca element de bază la cele din extravilan. Se ştie că în marile oraşe valoarea terenurilor poate fi, în unele cazuri, mai mare chiar decât a construcţiei existente.

Construcţiile propriu-zise se inventariază odată cu terenurile care le determină la rândul lor situaţia juridică. Ca mărime se are în vedere doar suprafaţa ocupată de construcţie, valoare ce interesează cadastrul general şi cartea funciară. Pe fişe separate se înscriu alte informaţii (materiale constructive, vârsta, starea, stilul) care servesc serviciilor de sistematizare, agenţiilor de asigurări, ş.a.m.d. Terenuri cu destinaţie specială (TDS)

Legea fondului funciar include în această categorie terenurile folosite pentru transporturi (rutiere, feroviare, navale şi aeriene cu toate suprafeţele aferente), pentru construcţii şi instalaţii (hidrotehnice, termice, de transport al energiei electrice şi gazelor naturale, de telecomunicaţii), în exploatările miniere şi petroliere (cu carierele şi haldele de orice fel), pentru nevoile de apărare, precum şi plajele, rezervaţiile, monumente ale naturii, ansamblurile şi siturile arheologice, ş.a.m.d.

Caracteristicile acestor terenuri, care servesc producţiei sau protejează anumite valori naturale şi istorice, sunt variate astfel:

numărul lor este nelimitat, lista fiind deschisă în funcţie de nevoile societăţii, generatoare şi de alte activităţi ce se desfăşoară pe scoarţa terestră;

dispersarea lor pe întreg teritoriu naţional, ocupând suprafeţe restrânse cu excepţia drumurilor, căilor ferate, şi rezervaţiilor naturale (Delta Dunării, Retezat), care servesc şi unor scopuri productive şi/sau protecţiei mediului ambiant;

15

marea majoritate sunt proprietate de stat, în afara circuitului civil şi de regulă nu sunt incluse în cărţi funciare speciale sau în tabele anexă, formând obiectivul cadastrelor de specialitate;

reprezentarea pe harta cadastrală se face prin contur fără estimări cadastrale, deoarece imobilele ca proprietăţi de stat, sunt scutite de impozite.

Terenurile folosite pentru transporturi sunt cele mai numeroase din această categorie şi au trei destinaţii principale fiind ocupate de:

căile ferate, ce cuprind suprafeţele acoperite cu linii, inclusiv zonele de protecţie a lor, staţii, cantoane, remize, etc toate se delimitează de comisii speciale şi reprezentate prin conturul lor. În interiorul acestora S.N.C.F.R. ţine evidenţa detaliată a obiectivelor conform Legii 12/1930, modificată în Legea 987/41 privind funcţionarea “Cărţii funciare centrale pentru căi ferate şi canale” cu sediul la Cluj-Napoca;

transporturile rutiere, respectiv cele înscrise în Legea 13/74 care defineşte şi clasifică drumurile şi Legea 43/75 care stabileşte lăţimea lor. Cadastrul şi cartea funciară a drumurilor, care se introduc abia acum după modelul S.N.C.F.R., sunt de un real folos pentru administrarea şi gospodărirea lor. Pe hărţile cadastrului general drumurile se reprezintă prin traseul şi ampriza lor, inclusiv zonele de protecţie redate prin layere distincte;

transporturile aeriene, înglobând aeroporturile, aerodromurile cu instalaţiile aferente şi terenuri auxiliare, reglementate de Codul aerian al României. Decretul nr. 516/1953 prevede că: “toate mijloacele aeronautice civile ale României, inclusiv terenurile, construcţiile şi instalaţiile la sol sunt proprietate de stat”. Aeroporturile militare, la rândul lor, fac parte din terenurile destinate apărării naţionale.

2.4.5. Categorii de folosinţă ale terenurilor

Categoria de folosinţă este o caracteristică a terenurilor, definită de utilizarea lor concretă, respectiv un atribut al parcelei individualizat printr-un cod. În acest mod ea serveşte nevoilor cadastrului general şi cărţii funciare ca element de identificare asigurând o înregistrare ordonată a tuturor suprafeţelor; în acelaşi timp categoria de folosinţă devine elementul de bază la evaluarea terenurilor. Ca noţiune fundamentală a cadastrului, ea teoretic, nu mai este partajată; practic are însă nevoie apar uneori şi de subcategorii necesare la stabilirea măsurilor agrotehnice.

Efectiv, categoriile de folosinţă predominate au apărut şi s-au diversificat în decursul timpului în funcţie de cerinţele oamenilor. Dacă pământul a fost folosit iniţial ca “păşune” s-a trecut ulterior la cultivarea terenurilor cu mâl, adus de ape şi apoi la desţelenirea unora noi, constituind astfel o categorie de folosinţă aparte, “arabilul”. Cu timpul, pe baza unor cereri tot mai variate, agricultura a început să producă pentru piaţă, iar în cadrul terenurilor au apărut noi subdiviziuni: vii, livezi, culturi de hamei, etc. Categoriile de folosinţă s-au diversificat aşadar conform cerinţelor tot mai variate ale pieţei, dar se menţin sub control pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii.

16

Clasificarea actuală a terenurilor din fondul funciar cuprinde 10 categorii de folosinţă cu cca. 56 de subcategorii, fiecare având un simbol, respectiv cod de identificare: prima literă reprezintă categoria de folosinţă, iar următoarea o subdiviziune a acesteia. Numărul categoriilor şi mai ales al subcategoriilor de folosinţă actuale, ar putea fi sporit în viitor, în limite rezonabile, caz în care se stabilesc simboluri noi pe lângă cele existente.

Privite comparativ, categoriile de terenuri urmăresc utilizarea armonioasă şi în perspectivă a pământului, în interesul societăţii, iar categoriile de folosinţă apar şi dispar conform solicitărilor pieţei. Cererea mare de hrană poate duce la creşterea suprafeţei arabile dar, la un moment dat, prin surplusul de produse poate determina reducerea acesteia şi sporirea suprafeţelor pădurilor şi a parcurilor. Astfel, după cum s-a arătat în unele ţări dezvoltate se plătesc prime agricultorilor pentru scoaterea din circuitul agricol a unor terenuri şi transformarea lor în păduri, necesare protecţiei mediului ambiant

Categorii de folosinţă agricole (A)

Terenurile cu destinaţie agricolă includ cinci categorii de folosinţă, pentru care se prezintă succint principalele caracteristici; fiecare din acestea conţine mai multe subcategorii de folosinţă.

Arabilul (A) cuprinde terenuri ce se ară în fiecare an, sau odată la mai mulţi ani (2-6) şi care sunt cultivate cu plante anuale sau perene: cereale, leguminoase pentru boabe, plante tehnice şi industriale, plante medicinale şi aromate, legume sau zarzavaturi, flori, plante furajere ş.a.

Păşunile (P) sunt terenurile înierbate sau înţelenite, în mod natural sau artificial prin reînsămânţări periodice la 15-20 de ani, folosite pentru păşunatul animalelor.

Fâneţele (F) cuprind terenuri înierbate sau înţelenite, ca şi cele de mai sus dar, de pe care iarba se coseşte pentru fân.

Viile (V) includ terenurile plantate cu “vii hibride” (producători direcţi) sau “nobile”, culturile de hamei cu o agrotehnică asemănătoare şi pepinierele viticole. În alte ţări (Germania) hameiul este o subcategorie a arabilului iar viile sunt încadrate la “alte categorii de folosinţă”, confuzie de neacceptat la noi.

Livezile (L) sunt plantaţii cu pomi şi arbuşti fructiferi, având ca subcategorii livezi clasice (cu culturi intercalate, înierbate, pure), intensive şi superintensive (de mare densitate, cu coroane dirijate şi mecanizarea lucrărilor de întreţinere şi recoltare), plantaţii de arbuşti fructiferi (zmeură, agrişe, coacăze), de duzi, pepiniere pomicole ş.a.

Ca elemente suplimentare la aceste terenuri reţinem că: deosebirea dintre păşuni şi fâneţe este dată de modul în care se valorifică iarba. Ele pot deveni alternativ una sau alta, dar sunt şi păşuni propriu-zise (cele montane) respectiv fâneţe (cele joase, umede);

o serie de subcategorii sunt asemănătoare distingându-se, atât păşuni, cât şi fâneţe curate sau împădurite, cu pomi fructiferi, cu tufărişuri etc.;

17

în ţările occidentale alături de fâneţe se înregistrează şi pajiştile iar păşunile montane cu jnepenişuri se consideră zone valoroase de protecţie a solului şi retenţia apei;

terenurile agricole din intravilan, ca anexe ale construcţiilor, se înregistrau împreună cu acestea toate sub un singur nr. topografic, spre exemplu “casă, curte şi grădină” impozitul plătindu-se ca pentru teren de construcţii.

În cadastrul nou, care se introduce în prezent, parcelele din cadrul corpurilor de proprietate se înscriu separat. Păduri şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră (F)

În această categorie sunt incluse terenurile împădurite în mod natural, prin plantaţii şi cele ocupate cu alte tipuri de vegetaţie forestieră. Aşadar nu este vorba de întregul fond forestier care, în ansamblu, cuprinde şi alte categorii de folosinţă. Subcategoriile sunt puţin numeroase dintre care se detaşează prima, cele mai multe provin din terenurile împădurite (tab. 4).

Pădurile (PD) sunt terenuri acoperite cu arbori şi arbuşti forestieri, destinate producţiei materialului lemnos şi protecţiei mediului ambiant, sau pentru a îndeplini în exclusivitate o funcţie de protecţie. În această categorie intră şi plantaţiile tinere, lăstărişurile, pădurile tăiate, doborâturile de vânt şi pădurile parc.

Perdelele de protecţie (PDP), ca benzi ordonate de plantaţii silvice sau silvo-pomicole, servesc la protejarea culturilor agricole, a căilor de comunicaţie, a aşezări-lor omeneşti, a digurilor, cu rol antierozional, de stabilitate a nisipurilor zburătoare etc.

Tufărişurile şi mărăcinişurile (PDT), respectiv suprafeţele acoperite cu vegetaţie arbustivă (jnepeni, ienupăr, cătină) au, în general, rol de protecţie contra eroziunii solului pe terenuri în pantă. Acolo unde acestea invadează păşunile sau/şi fâneţele ele sunt lichidate prin lucrări de curăţire.

Răchităriile (PDR), sunt suprafeţe special amenajate pentru producerea materialului de împletituri, iar pepinierele silvice (PDPS) pentru material săditor necesar regenerării pădurilor.

Terenuri cu ape şi ape cu stuf (H)

În general aici sunt cuprinse suprafeţele ocupate permanent cu ape şi cele acoperite temporar, care după retragerea acestora nu pot avea altă folosinţă din cauza excesului permanent de umiditate. Subcategoriile componente sunt destul de numeroase dar uşor de reţinut (tab. 4)

Apele curgătoare (HR) includ fluviul Dunărea, râurile, pâraiele, gârlele şi apele mici, a căror suprafaţă se consideră albia minoră, din mal în mal, deci inclusiv prundişurile surpate de viiturile mari.

Apele stătătoare (HB), respectiv lacurile şi bălţile naturale cu sau fără trestiişuri şi păpurişuri, a căror limită se înregistrează pe linia nivelului mediu.

Apele amenajate piscicol (HP), se referă la suprafeţele ocupate cu heleşteie şi păstrăvării, canale deschise de irigaţii, desecări, aducţiune şi transport.

18

Apele cu stuf (HS) sunt de fapt terenuri acoperite permanent cu ape de mică adâncime unde cresc trestiişuri şi păpurişuri.

Marea teritorială este dată de o fâşie lată de 12 mile marine spre larg, dusă la 22224 m. (1 milă marină = 1852,20 m.), măsurată de la linia de bază a celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului. Suprafaţa mării interioare este cuprinsă între ţărmul mării şi aceeaşi linie de bază. Drumuri (DR) şi căi ferate (CF)

Aceste două categorii se referă la terenurile ocupate de căile de transport terestre, cu zonele legale definite de ampriza lor, inclusiv cele ocupate cu cantoane, depozite şi gări. Din punct de vedere funcţional şi al administraţiei, căile de comunicaţii rutiere se clasifică în mai multe subcategorii, în conformitate cu Ordonanţa Guvernului Nr.43/7 şi regimul lor juridic.

Drumurile pot fi de interes naţional respectiv autostrăzi (DA), drumuri expres şi naţionale europene (DN), principale şi/sau secundare. Urmează cele de interes judeţean (DJ) care leagă capitalele de judeţ, municipiile, oraşele, porturile, aeroporturile staţiunile balneo-climaterice şi obiectivele importante între ele şi cele de interes local respectiv comunale (DC) şi de exploatare (DE). Ultimele, care nu au un caracter permanent, nu se înregistrează separat ci se atribuie parcelelor vecine proporţional cu suprafaţa lor.

Străzile (DS) din localităţi urbane precum şi din cele din localităţi rurale (principale, secundare), au denumirile lor proprii şi numerotări specifice.

Căile ferate (CF) simple, duble şi înguste, includ atât terenurile ocupate efectiv dar şi construcţiile aferente respectiv gări, depouri, magazii, triaje şi altele. Terenuri cu construcţii (C)

Suprafeţele cu această destinaţie, sunt constituite din numeroase subcategorii, ocupate cu construcţii sau curţi şi construcţii (locuinţe, fabrici, uzine, şcoli, silozuri, etc.), cu amenajări de interes social sau economic (parcuri, cimitire, terenuri de sport, pajişti şi ştranduri, pieţe şi târguri), cariere şi exploatări miniere sau petroliere, amenajările contra eroziunii malurilor (diguri, taluzuri pietruite), fâşiile de frontieră, precum şi cele care nu se încadrează în categoriile anterioare. Toate au denumiri clasice şi coduri specifice cu prima literă C de la categorie.). Terenuri degradate şi neproductive (N)

În sfârşit aici sunt incluse terenurile afectate de procese excesive de degradare, practic fără vegetaţie, respectiv nisipuri mişcătoare, stâncării, bolovănişuri, pietrişuri, râpe, ravene şi torenţi, mocirle şi smârcuri, halde de steril, gropi de împrumut, etc. (tab.4.). Aceste subcategorii de folosinţă nu produc nici un venit cadastral şi nu pot fi transformate în suprafeţe productive decât prin amenajări costisitoare şi greu de justificat.

19

Categorii de terenuri şi de folosinţă Tabelul 4 Categ. teren

Categorii folosinţă Subcategoria de folosinţă Cod Categ.

teren Categ. folos.

Subcategoria de folosinţă Cod

1. A

rabi

l (A

)

- arabil propriu-zis - pajişti cultivate - grădini de legume - orezării - sere - solarii şi răsadniţe - căpşunării - alte culturi perene

A AP AG AO AS

ASO AC AD S

U B

A P

E (

TD

H)

7. T

eren

uri c

u ap

e

şi a

pe c

u st

uf (H

) - ape curgătoare - ape stătătoare - lacuri de acumulare - amenajări piscicole - ape cu stuf - canale - marea teritorială

HR HB HA HP HS HC HM

2. Păş

uni (

P)

- păşuni curate - păşuni împădurite - păşuni cu pomi fructiferi - păşuni cu tufărişuri şi mărăciniş

P PP PL

PT

3. F

âneţ

e (F

) - fâneţe curate - fâneţe cu pomi fructiferi - fâneţe împădurite - fâneţe cu tufărişuri şi mărăciniş

F FL FP

FT

D E

S T

I N

A Ţ

I E

S

P E

C I

A L

Ă (T

DS)

8. D

rum

uri (

DR

) şi

căi

fera

te (C

F)

- autostrăzi - drumuri naţionale - drumuri judeţene - drumuri comunale - străzi şi uliţe - drumuri de exploatare (agricole, silvice, petroliere, industriale) -drumuri, poteci turistice - căi ferate

DA DN DJ DC DS

DE DT CF

4. V

ii

(V)

- vii nobile - vii hibride - plantaţii hamei - pepiniere viticole

VN VH

VHAVP

I N T

R A

V I

L A

N

(TD

I)

9. T

eren

uri

cu c

onst

rucţ

ii (C

)

- construcţii - curţi şi construcţii - diguri - cariere - parcuri - cimitire - terenuri de sport - pieţe şi târguri - pajişti şi ştranduri - taluzuri pietruite - fâşie de frontieră - exploatări miniere şi petroliere - alte terenuri cu construcţii

C CC CD CA CP CI CS CT CPJ CTZ CFF

CMP

CAT

A G

R I

C O

L E

(T

DA

)

5. L

ivez

i (L

)

- livezi clasice - livezi intensive şi superintensive - plantaţii de arbuşti fructiferi - plantaţii de duzi - pepiniere pomicole

L

LI

LF LD LP

FOR

EST

IER

E

tere

nuri

cu

vege

taţie

fore

stie

ră (F

) - păduri - perdele de protecţie - tufărişuri şi mărăcinişuri - răchitării - pepiniere silvice

PD PDP PDT PDR PDPS

ا

10. T

eren

uri

degr

adat

e şi n

epro

duct

ive (

N)

- nisipuri zburătoare - bolovănişuri, stâncării, pietrişuri - râpe, ravene, torenţi - sărături cu crustă - mocirle şi smârcuri - gropi de împrumut, deponii - halde

NN

NB NR NS NM

NG NH

2.5. PARTEA TEHNICĂ A CADASTRULUI GENERAL

2.5.1. Generalităţi Partea tehnică a cadastrului general, are ca obiect propriu specific, măsurători

complexe geo-topo-fotogrammetrice şi lucrări cartografice încheiate cu planuri şi hărţi inclusiv determinări de suprafeţe. Reţinem că în cadrul măsurătorilor din teren se înregistrează, de obicei şi datele descriptiv-atribuite inclusiv proprietarii imobilelor, aspecte ce ţin de latura economică, respectiv juridică a cadastrului general. Ansamblul acestor activităţi, denumit şi „cadastrul tehnic” constituie obiectul documentaţiei cadastrale, întocmite pe unităţi teritorial-administrative (UAT), care devine astfel piesa de baza a introducerii cadastrului în România. În

20

acest spirit practic şi din raţiuni didactice este grupat, în continuare, conţinutul manualului.

Trăsăturile de bază ale cadastrului tehnic, derivă din natura lucrărilor sale astfel încât aceasta:

corespunde funcţiei tehnice şi ca atare, urmăreşte, determinarea pe bază de măsurători a poziţiei, configuraţiei şi suprafeţei unităţilor cadastrale, pe categorii de folosinţă şi de proprietari, precum şi ale construcţiilor existente;

are ponderea cea mai mare, din cele trei componente ale cadastrului general atât prin volumul lucrărilor cât şi prin cheltuielile necesare pentru introducerea cadastrului general;

apelează la tehnologii moderne consacrate, bazate pe aparatură electronică, în culegerea şi prelucrarea datelor, asigurând lucrărilor precizie şi un grad ridicat de automatizare;

Privită în ansamblu, prin extinderea pe întreg teritoriul naţional şi prin coeficientul ridicat de tehnicitate, această activitate este definitorie pentru prestigiul instituţiei cadastrului şi aprecierea de care trebuie să se bucure în faţa opiniei publice.

Etapele de lucru, specifice cadastrului tehnic, ce se parcurg pentru introducerea cadastrului general într-o unitate teritorial-administrativă, cuprind o serie de operaţiuni bine conturate.

1) Lucrări pregătitoare, privind alegerea teritoriilor administrative (comune, oraşe, municipii), ce urmează a fi cadastrate, pregătirea caietelor de sarcini, organizarea licitaţiilor, încheierea contractelor, ş.a.

2) Analiza situaţiei fiecărei unităţi administrativ-cadastrale din punct de vedere al bazei cartografice existente, al reţelei geodezice din regiune, al lucrărilor executate în trecut şi posibilitatea folosirii acestora în noile documentaţii.

3) Întocmirea proiectelor tehnice, de ansamblu şi de execuţie, şi alegerea soluţiilor în funcţie de mărimea şi complexitatea teritoriului, de concluziile analizei precedente în raport cu prevederile normelor tehnice de lucru şi de posibilităţile financiare.

4) Realizarea reţelei geodezice de sprijin, prin îndesirea celei existente şi determinarea reţelei de ridicare, respectiv a reperelor, necesare lucrărilor topo-fotogrametrice.

5) Delimitarea cadastrală a teritoriului administrativ şi a intravilanelor prin stabilirea, marcarea şi poziţionarea punctelor de hotar, inclusiv calculul suprafeţelor.

6) Ridicări topo-fotogrametrice ale fondului funciar parcurgând toate etapele întocmirii unor planuri noi, sau pentru actualizarea celor existente.

7) Culegerea datelor textuale, “descriptiv-atribute”, respectiv identificarea categoriilor de folosinţă a terenurilor, a caracteristicilor construcţiilor, inclusiv a proprietarilor sau/şi a utilizatorilor.

8) Redactarea planurilor cadastrale (de bază şi de ansamblu) inclusiv numerotarea intravilanelor şi a extravilanului şi prezentarea lor în formă definitivă.

21

9) Calculul suprafeţelor tuturor unităţilor cadastrale, cu verificările necesare înscrierea lor în fişe.

10) Redactarea registrelor cadastrale, apelând la mijloacele de prelucrare automată a datelor, listarea acestora şi editarea în numărul de exemplare cerut de instrucţiuni.

11) Controlul, recepţia şi aprobarea de introducere a cadastrului general la nivelul UAT-ului, conform normelor în vigoare, privind termenele, metodele, procentul sondajelor, toleranţele, remedierile necesare, etc.

12) Organizarea bazei de date în concordanţă cu sistemul informaţional al cadastrului inclusiv al programelor GIS.

Alte precizări necesare privind desfăşurarea acestor etape se referă la: responsabilitatea lucrărilor ce revine în cea mai mare parte proiectantului, ca executant, titular de contract. Oficiului teritorial de cadastru răspunde integral pentru etapele 1, 11, 12 şi parţial, prin coordonare-colaborare, pentru operaţiile de la punctele 2, 3 şi 4;

ordinea de desfăşurare este, în general, cea menţionată, care va fi păstrată şi la prezentarea din capitolele următoare. După caz pot să apară şi alte variante, spre exemplu, desfăşurarea concomitentă a etapelor 6 şi 7;

natura lucrărilor este diferită, unele numai de birou (etapele 1, 3, 8, 9, 10, 12), altele de teren (6, 7) sau în cea mai mare parte combinate (2, 4, 5, 11);

Gradul de detaliere, al acestor etape, în capitolele următoare, este diferenţiat. Astfel lucrările geo-topo-fotogrametrice şi cartografice considerate cunoscute, se vor prezenta doar principial cu unele explicitări, după caz, iar cele specifice cadastrului sunt dezvoltate corespunzător având ca bază Normele tehnice pentru introducerea cadastrului în România (ediţia 2007) şi alte legi şi dispoziţii în vigoare.

Elaboratele finale ale cadastrului tehnic, denumite şi ,,operate cadastrale”, sunt piesele de bază pentru realizarea cadastrului general şi actualizarea lui periodică. Efectiv, acestea sunt reunite într-o “documentaţie cadastrală”, întocmită pe Unităţi Administrativ-Teritoriale (UAT), cu extravilanul şi intravilanele acestora şi care trebuie să conţină următoarele piese scrise şi desenate:

registrul cadastral al parcelelor; indexul alfabetic al proprietarilor şi domiciliul acestora; registrul cadastral al proprietarilor; registrul corpurilor de proprietate; fişa centralizatoare a partidelor cadastrale pe proprietari şi pe categorii de folosinţă;

planurile cadastrale de bază (pe extravilan şi intravilane) şi planul de ansamblu al UAT.

Toate piesele de mai sus trebuie redactate în conformitate cu actele normative în vigoare, pe formulare tipizate, cu semnăturile şi avizele celor în drept, dublate de procese verbale corespunzătoare.

22

2.5.2. Delimitarea cadastrală

Terminologia folosită la noi, în actele normative mai vechi dar şi recente,

privind activitatea de stabilire a “limitelor” unui teritoriu sau ale unei proprietăţi, este bogată. Cuvintele, care în vorbirea curentă pot avea un înţeles asemănător, trebuie folosite cu atenţie în documentaţiile tehnice pentru evitarea confuziilor.

Hotărnicia, ca operaţie premergătoare delimitării cadastrale de azi, se pierde în istorie şi s-a impus la noi prin obiceiul pământului. În lipsa unor documente şi reprezentări grafice, “aşezarea hotarelor” se asigura prin însemnări pe arbori, pe pietre şi se păstra în amintirea oamenilor. Hotărnicia moşiilor s-a făcut în ţările române de “obştea satului”, prin hotărârile “oamenilor buni şi bătrâni”, de către domnitor în calitate de “mare hotarnic” în Muntenia, de “logofăt” în Moldova şi de “omul regelui” în Transilvania. Ulterior au apărut “boierii hotarnici” şi “jurătorii” iar din secolul XVIII “mazilii” şi “inginerii hotarnici” ca oameni de specialitate. În România modernă această activitate s-a legiferat prin Regulamentele din 1868 şi 1897 şi apoi prin Legile cadastrului din 1933 şi 1996.

Termenii ce definesc linia neîntreruptă ce desparte un teritoriu sau o proprietate de cele riverane sunt numeroşi având însă, fiecare, o anumită semnificaţie:

frontiera, termen provenit din limba franceză, este folosit mai ales pentru linia ce desparte ţările între ele;

hotarul, cuvânt vechi de origine slavă este, conform Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare din 1996, „linia despărţitoare între teritorii administrative” (judeţe sau comune);

graniţa, noţiune preluată din limba germană, este conform codului civil linia ce desparte proprietăţile individuale;

limita, cu originea în limba latină, are un sens mult prea larg şi prea puţin precis, indicând mai mult o zonă marginală a proprietăţilor.

Operaţia propriu-zisă de stabilire, sau restabilire, a liniilor despărţitoare dintre proprietăţi sunt bine clarificate în codul civil, în legea cadastrului sau în cartea funciară astfel:

delimitarea, ca noţiune cu conţinut complex, se referă la identificarea şi marcarea hotarului cadastral administrativ şi al intravilanelor componente, printr-un ansamblul de lucrări, ce formează obiectul acestui capitol;

grăniţuirea este o acţiune juridică, iniţiată de un proprietar de teren în vederea identificării şi restabilirii graniţei între două proprietăţi pe baza unor probe materiale şi documente prezentate de părţi.

În cele ce urmează, noţiunile vor fi utilizate în sensul acestor precizări menţionând, în plus, că pentru reprezentarea “hotarelor” se folosesc semne convenţionale redate în atlasele oficiale.

23

Obiectul delimitării cadastrale, în sensul noţiunii actuale, îl constituie unitatea

administrativ teritorială precum şi intravilanele acesteia. După cum s-a mai arătat, aceste unităţi, comuna, oraşul şi municipiul sunt definite prin lege, fiecare având, la rândul lor, cele două componente cunoscute:

intravilanul, sau intravilanele ce cuprind ca subdiviziuni cartiere (zone), cvartale şi parcele;

extravilanul, ce cuprinde restul teritoriului UAT, subdivizat la rândul său în trupuri, tarlale şi parcele.

Delimitarea cadastrală presupune un ansamblu de operaţii tehnico-juridice pentru stabilirea în mod oficial şi potrivit legii, marcarea pe teren a punctelor de frângere şi a traseelor hotarelor unui teritoriu administrativ, inclusiv perfectarea formelor legale incluse într-o întocmirea documentaţie corespunzătoare. Importanţa acestei lucrări, pentru introducerea cadastrului general în România, este majoră întrucât:

se constituie, obligatoriu, ca o etapă de debut, ce condiţionează şi pe care se bazează toate elaboratele cadastrale ulterioare;

urmăreşte atât teritoriul administrativ cât şi intravilanul sau intravilanele în cazul comunelor cu mai multe sate;

baza legală o constituie prevederile Legii nr. 2/1968 privind Organizarea administrativă a ţării, încă în vigoare şi planurile urbanistice generale (PUG) aprobate pentru intravilane sau, în lipsa acestora, limitele existente la 1 ianuarie 1990 (conform Legii nr. 18/1991);

operaţia are un pregnant caracter juridic deoarece se bazează, se execută şi se finalizează prin acte ce devin documente oficiale şi în consecinţă, nu mai pot fi atacate;

lucrările tehnice ocupă şi ele un volum reprezentativ privind alegerea şi poziţionarea punctelor, a liniilor de hotar, inclusiv calculul suprafeţelor;

publicitatea lucrărilor şi operatelor cadastrale este astfel organizată ca încheieri finale, ce se consemnează in acte constatatoare, devenind opozabile terţelor persoane, pentru protecţia celor care au executat lucrările.

Delimitarea graniţelor României este de competenţa unor instituţii centrale iar rezultatele se preiau ca atare în măsura în care acestea constituie şi hotare de judeţe şi comune.

24

Succesiunea operaţiilor pentru delimitarea unui teritoriu administrativ ar cuprinde:

lucrări pregătitoare ale acţiunii, cu caracter organizatoric, administrativ şi de informare;

stabilirea punctelor de hotar şi materializarea lor pe conturul teritoriului administrativ în cauză;

alegerea şi marcarea punctelor ce definesc hotarul intravilanelor; măsurători geo-topometrice pentru poziţionarea punctelor de hotar; întocmirea documentaţiei finale de delimitare.

Aşadar, delimitarea cadastrală are în vedere stabilirea hotarelor unui teritoriu administrativ (comună, oraş, municipiu) dar şi pe cele ale intravilanelor unei comune, operaţiune finalizată printr-o documentaţie specifică.

2.5.3. Planuri cadastrale

Conţinutul planului cadastral de bază trebuie să cuprindă toate elementele

necesare, redate sub o formă simplă şi clară spre a facilita utilizarea lui. În spiritul acestor cerinţe se utilizează reprezentări 2D renunţând la curbele de nivel, iar planimetria se redă diferenţiat: detaliile nesemnificative se neglijează, se folosesc simboluri în locul semnelor convenţionale ş.a. Elementele specifice ce trebuie să apară pe un astfel de plan sunt :

punctele reţelei geodezice de sprijin şi de ridicare; hotarele teritoriului administrativ şi ale intravilanelor cu punctele de contur numerotate definitiv;

ale corpurilor de proprietate imobile, numerele cadastrale şi categoriile şi categoriile de folosinţă ale parcelelor, limitele şi numerele cadastrale ale construcţiilor cu caracter permanent;

reţeaua de căi ferate şi de drumuri de diferite categorii; apele curgătoare, cu sensul de scurgere, apele stătătoare şi construcţiile hidrotehnice;

denumirile proprii de localităţi, ape, forme de relief principale, păduri, drumuri, străzi, obiective industriale, sociale, ş.a. redate după nomenclaturile şi atlasele în vigoare;

numerele poştale ale imobilelor din intravilane; codul de identificare SIRSUP al unităţii teritorial-administrative şi pentru intravilan şi extravilan;

scara de reprezentare, sistemul de proiecţie, anul de întocmire, schema de dispunere a foilor componente la nivelul trapezelor din “Stereografic 70” ş.a

Prezentarea planului cadastral de bază se face, după cum s-a arătat, obligatoriu în ambele variante.

25

forma numerică, digitală, ca înregistrare clasică pe suport compatibil cu calculatorul, cuprinde coordonatele punctelor care definesc detaliile topo-cadastrale ca şi elementele calitative ale acestora redate prin simboluri. Prin implementarea unui proiect GIS informaţiile privind planul digital se constituie ca “bază de date grafice” iar datele descriptive sau atribute sunt înregistrate în “baza de date textuale”. Toate aceste informaţii şi nu numai, pot fi apoi actualizate, prelucrate, analizate şi prezentate la comandă;

forma analogică, grafică, sub formă de planuri tematice, cu un anumit conţinut se obţine automat în cadrul sistemului GIS.

Semnele convenţionale, regulile de scriere şi corpurile de literă sunt, deocamdată, cele prevăzute în “Atlasul de semne convenţionale pentru planurile topografice” la scările 1/5000, 1/2000, 1/1000, 1/500 (1978), până la apariţia unei ediţii noi.

Originalele foilor se imprimă pe suport nedeformabil, iar forma definitivă se realizează după întocmirea registrelor cadastrale.

2.5.4. Numerotarea cadastrală

Numerotarea cadastrală a unui teritoriu administrativ presupune atribuirea şi înscrierea pe plan a unui asemenea număr cadastral de identificare. Operaţia vizează toate unităţile teritoriale respectând următoarele norme generale:

unitatea administrativ teritorială se identifică prin codul SIRSUP (SIRUTA), extras din “Registrul permanent al unităţilor administrativ-teritoriale” publicat de Comisia Naţională de Statistică;

26

extravilanul teritoriului are întotdeauna codul de identificare în baza de date “1” iar intravilanele au codul “2”, “3” etc. în funcţie de numărul satelor componente ale comunei;

sectoarele cadastrale, delimitate de detalii lineare sau/şi naturale (căi de comunicaţii, ape, diguri) care nu suferă modificări curente, denumite anterior tarlale şi cvartale, se numerotează şi ele separat de la 1 la n începând cu extravilanul şi continuând cu intravilanele,

corpurile de proprietate, constituite din una sau mai multe parcele alipite aparţinând aceluiaşi proprietar, se numerotează pe intravilan eventual, de la caz la caz şi pe extravilan;

parcelele, la rândul lor, se numerotează în mod diferit după cum sunt componente ale unui corp de proprietate sau aparţin extravilanului.

Satele din componenţa unei comune, spre deosebire de evidenţele trecute de

C.F., nu sunt considerate ca unităţi teritoriale cadastrale. Pentru simplificarea şi operativitatea operaţiilor de evidenţă, cel puţin pentru numerotarea corpurilor de proprietate şi/sau pe a parcelei, ar trebui făcută pe sate, cărora li se rezervă un anumit interval de numere. În mod similar s-ar putea opera pe cartiere în cazul municipiilor, poate chiar al oraşelor, unde numărul corpurilor de proprietate este mult prea mare. Numerotarea cadastrală în extravilan

Atribuirea numerelor cadastrale în extravilan se face la nivel de parcelă ca unitate de bază ce se individualizează în cadrul teritoriului administrativ inclusiv în cel al unui sat sau cartier. Operaţia se execută pe planul parcelar, unde unităţile sunt constituite şi reprezentate prin conturul lor, urmărind numerotarea provizorie. La nevoie, aceasta se ajustează, după caz, pentru a se ajunge la forma definitivă de prezentare.

Efectiv, numerotarea se face cu cifre arabe, de la 1 la n, începând cu sectorul 1 situat în partea de NV a unităţii teritoriale şi se continuă într-o succesiune firească spre zona de SE. În acest sens se urmăreşte reţeaua principală a căilor de comunicaţie,

27

reţeaua hidrografică şi după caz, formele de relief pentru ca numerele cadastrale să poată fi identificate uşor.

La parcelele de formă alungită mai sunt de reţinut, în plus şi de respectat următoarele reguli generale:

detaliile liniare, ca apele curgătoare, canalele, digurile, căile ferate, drumurile clasate, se numerotează separat în cadrul fiecărui intravilan respectiv extravilan;

apele curgătoare primesc, prin excepţie, un singur număr pe toată lungimea lor din teritoriul administrativ;

restul detaliilor liniare se notează în procesul de numerotare a parcelelor şi vor primi mai multe numere cadastrale, atribuite pe tronsoanele rezultate din întretăierea lor;

la intersecţii, unde parcelele (detaliile liniare) se suprapun, prioritatea la numerotare se acordă în ordinea apelor (H), căilor ferate (CF) şi drumurilor naţionale (DN), judeţene (DJ), comunale (DC), de exploatare (DE);

la pasajele de nivel îşi menţine continuitatea reţeaua de rang superior, respectiv drumul naţional faţă de cele judeţene sau comunale, calea ferată faţă de drumuri, etc.;

digurile de apărare şi canalele mari au prioritate după apele curgătoare, când nu sunt paralele cu căile de comunicaţie.

Numerotarea cadastrală în intravilan

Operaţia se desfăşoară în conformitate cu instrucţiunile tehnice actuale care prevăd printre altele:

intravilanele unui teritoriu administrativ se numerotează separat, fiecărui sat (cartier) atribuindu-se un cod de identificare în baza de date 2, 3 etc;

iniţial se trece la numerotarea sectoarelor cadastrale şi apoi efectiv a corpurilor de proprietate din cadrul acestora. Numerele atribuite de la 1 la n, începând de la primul sector în succesiunea lor normală, se înscriu practic o singură dată pe plan cu cifre de 3 mm ;

în continuare se numerotează parcelele componente ale corpului tot cu cifre arabe de la 1 la n dar urmate de categoria de folosinţă începând cu “construcţii, curţi”.

Alte recomandări, prevăzute în normative şi demne de reţinut, sunt : străzile şi celelalte detalii liniare, ce delimitează sectoarele cadastrale, se înregistrează separat, constituind “cvartalul zero” a cărui numerotare urmează ordinea arătată anterior;

bulevardele şi străzile principale vor avea un singur număr cadastral, iar restul străzilor vor fi divizate pe tronsoane, suprafaţa din intersecţie atribuindu-se celei de rang superior.

28

Spre exemplu o proprietate din intravilanul unei localităţi, sau în anumite condiţii chiar din extravilan, are următoarea numerotare:

1532. Corp de proprietate STOIAN ION VASILE Suprafaţa totală 2746,50mp

Nr.topo Categ.de folosinţă -----

Suprafaţa

1532/1 Curţi construcţii ----- 674,00 mp 1532/2 Livadă ---------------- 247,00 mp 1532/3 Vie ------------------ 1296,00 mp 1532/4 Arabil (grădină) ----- 529,00 mp

În documentele oficiale sunt date codurile SIRSUP (SIRUTA) pe sate, pe

comune, precum şi codurile poştale ale fiecărei localităţi din ţară.

2.6. PARTEA ECONOMICĂ A CADASTRULUI GENERAL 2.6.1. Generalităţi

Obiectivul principal al cadastrului general, urmărit prin introducerea si întreţinerea lui, este realizarea unei evidenţe clare şi la zi asupra terenurilor şi construcţiilor, pentru a putea furniza informaţii complete, sigure şi în scurt timp asupra acestora. În acest scop documentaţiile cadastrale trebuie să cuprindă date şi aspecte cantitative, calitative şi juridice privitoare la imobile care să poată servi organelor:

juridice şi proprietarilor la înscrierea în registrele funciare a drepturilor reale imobiliare (tabulare);

fiscale în vederea stabilirii de impozite şi taxe; centrale şi locale, de statistică şi sinteză, institutelor de cercetări ş.a., ca bază a elaborării unor proiecte de perspectivă.

29

Datele numerice şi descriptive culese din teren cu ocazia lucrărilor geo-topo-fotogrammetrice, finalizate prin planuri cadastrale, suprafeţe, categorii de folosinţă şi posesorul nu sunt suficiente, nu acoperă integral cerinţele unei evidenţe cadastrale propriu-zise. Lipsesc elementele necesare evaluării imobilelor şi impozitării lor corecte, care constituie raţiunea de a fi a cadastrului încă de la primele începuturi.

Sarcina aprecierii calitative a imobilelor, din punct de vedere economic, efectiv de stabilirea a valorii lor economice şi implicit a unor impozite şi taxe reale, drepte şi achitabile, revine părţii economice a cadastrului general. El trebuie să furnizeze datele de bază respectiv venitul net respectiv diferenţa dintre beneficiul brut obţinut din vânzarea recoltei şi cheltuielilor necesare producţiei agricole. Operaţia nu este deloc uşoară având în vedere că agricultura se deosebeşte radical de alte activităţi economice; realizarea producţiei presupune participarea simultană a naturii, respectiv a solului şi mediului ambiant, a muncii omeneşti şi a mijloacelor de producţie. Ori evaluarea costurilor de participare se face cu eforturi susţinute de înregistrări şi evidenţe contabile desfăşurate sistematic şi timp îndelungat.

Valoarea economică a terenurilor şi construcţiilor, considerată, aşadar, o componentă a cadastrului la fel de valoroasă ca şi măsurătorilor geo-topo-fotogrammetrice, se obţine prin parcurgerea unor etape distincte, ce vizează:

bonitarea cadastrală a imobilelor sub raport calitativ, inclusiv exprimarea ei cantitativă printr-un punctaj ce conduce la o notă de bonitare;

evaluarea terenurilor agricole pe baza bonitării şi a venitului net cadastral, dedus prin operaţii contabile de înregistrare şi evidenţă;

evaluarea construcţiilor şi a terenurilor aferente, în mod direct funcţie de o „bonitare” prealabilă respectiv descrierea lor după criterii specifice. Etapele de mai sus se realizează pe baza unor metodologii şi acte normative,

specifice destinaţiei imobilului şi nivelului economic al fiecărui stat, fiind redate, în continuare, sumar pentru ţările occidentale.

Rolul evaluărilor sau a „estimaţiilor cadastrale” cum mai sunt denumite, care se constituie drept componente de bază ale cadastrului şi se înscriu în cartea funciară, rezultă din faptul că acestea permit să se stabilească:

expresia bănească a imobilelor necesară la întocmirea unor acte, convenţii şi tranzacţii, dată ca preţul acestora;

venitul net sau beneficiarul, ca diferenţă între valoarea încasată prin vânzarea produselor şi cheltuielile de realizare a acestora;

baza cea mai sigură pentru stabilirea corectă a impozitelor, a despăgubirilor în cazul unor exproprieri, comasări, a sultelor ş.a.

măsurile economico-financiare, respectiv intervenţiile statului privind impozitarea progresivă, politica de credite agricole, lucrări de îmbunătăţiri funciare, cercetare ştiinţifică ş.a. În realizarea practică a acestor obiective, legate în general de evaluarea

imobilelor, se întâmpină efectiv o serie de dificultăţi legate, în special, de precizia investigaţiilor pentru cunoaşterea imobilelor, de cuantificarea stărilor calitative şi în final a cotei de impunere. Din acest punct de vedere cele mai mari greutăţi se întâmpină la „evaluarea” terenurilor cu destinaţie agricolă şi forestieră, prin volumul

30

şi durata culegerii datelor de bază şi mai puţin în cazul terenurilor din intravilan şi al construcţiilor.

Obligaţia cadastrului de a îndeplini aceste obiective este de natură constituţională deoarece în legea de bază a ţării dezideratele corespunzătoare sunt formulate clar (art. 53 din Constituţia României):

1. Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi taxe la cheltuieli publice.

2. Sistemul de impunere trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor locale.

3. Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege în situaţii excepţionale.

Efectiv cadastrul este implicat în realizarea acestor obligaţii întrucât trebuie să furnizeze datele necesare către organele administrative pentru „aşezarea justă a sarcinilor fiscale” pe această bază. Numai în acest mod imobilele funciare respectiv terenurile şi construcţiile, prin valoarea lor ridicată şi permanentă pot deveni efectiv principala sursă de venituri la bugetul statului respectând principiul echităţii în stabilirea lor şi implicit al solidarităţii sociale.

2.6.2. Bonitarea terenurilor agricole şi a pădurilor Bonitarea ca lucrare ce stă la baza stabilirii capacităţii de producţie presupune ca

etapă preliminară clasificarea terenurilor agricole. Unul din criteriile actuale, folosite la noi pentru gruparea solurilor în clase de calitate este fertilitatea lor definită, în general, de totalitatea însuşirilor fizice, chimice şi biologice, care asigură plantelor cantităţile de substanţe nutritive în timpul perioadei de vegetaţie. Efectiv distingem: fertilitate naturală, potenţial diferită, care se formează în procesul de geneză a solului şi sub acţiunea formaţiilor vegetale, fertilitate artificială, sau culturală, realizată ca urmare a intervenţiei omului prin măsuri agroameliorative şi fertilitate economică a solului, ce constituie factorul principal al bonitării cadastrale a terenurilor agricole. Aceasta este rezultanta celor două, care nu se pot separa deoarece la baza celei artificiale stă totuşi fertilitatea naturală.

Clasa de calitate a terenurilor agricole se stabileşte în funcţie de o sumedenie de însuşiri ale acestora: grosimea profilului de sol, grosimea orizontului de humus, conţinutul în humus, textura şi conţinutul de schelet, valoarea reacţiei pH, gradul de diminuare a calităţii (prin podzolire, sărăturare, eroziune, alunecare şi inundare), formele de relief, natura şi însuşirile rocilor-mamă, adâncimea apelor freatice şi compoziţia chimică a lor. În plus trebuie ţinut cont şi de intervenţia omului cu lucrări de îmbunătăţiri funciare. Toate aceste însuşiri se au în vedere în cadrul studiilor de specialitate, fiecare în parte şi în ansamblul lor, luând în considerare şi influenţele reciproce.

După gradul de fertilitate solurile, respectiv terenurile agricole, se împart la noi, după metoda ing. Scarlat Georgescu şi ing. Gheorghe Olaru, în cinci clase definite astfel:

terenurile din clasa I-a de fertilitate (foarte bune) se pretează la orice categorie de folosinţă agricolă, nu necesită lucrări de îmbunătăţiri funciare, au soluri profunde, cu un orizont de humus bine dezvoltat (peste 50 cm grosime),

31

o textură luto-nisipoasă sau lutoasă, fără conţinut de schelet, reacţia neutră slab acidă şi slab alcalină, în care nu se manifestă nici un proces de degradare (podzolire, sărăturare, eroziune sau mlăştinizare), inundaţiile se petrec în medie o dată la 8-10 ani, terenul este în întregime mecanizabil (pante sub 5o) fiind situat în câmpie, lunci, terase, văi largi coluvionare, dar fără exces de apă; terenurile din clasa a II-a de fertilitate (bună) sunt pretabile la toate plantele cultivate, au orizontul de humus mai puţin dezvoltat, textura variază de la nisipo-lutos până la luto-argilos, reacţia este slab acidă, neutră sau alcalină, prezintă uneori procese incipiente de podzolire , salinizare , eroziune sau mlăştinizare, terenul este puţin înclinat (pante între 5o-10o), sursa de apă este satisfăcătoare provenind din precipitaţii sau din freatic;

la terenurile din clasa a III-a de fertilitate (mijlocie) încep să apară procese evidente de degradare, pretabilitatea pentru arabil este diminuată, orizontul de humus este slab dezvoltat, textura variază de la nisipo-nisipo-lutos până la argilo-lutos, iar reacţia pH de la acidă la alcalină, inundarea se poate produce o dată la 4-6 ani, relieful este colinar, iar drenajul solului este nesatisfăcător;

terenurile din clasa a IV-a de fertilitate (slabă) sunt cele la care procesele de degradare se manifestă puternic, folosirea ca arabil este foarte redusă, se pretează la plantaţii de vii şi pomi, la pajişti, în marea lor majoritate necesită lucrări de îmbunătăţiri funciare, în special de combatere a eroziunii;

terenurile din clasa a V-a de fertilitate (foarte slabă) conţin rocile ajunse la suprafaţă, prezintă în general condiţii nefavorabile pentru dezvoltarea plantelor (nu se folosesc ca arabil decât în condiţii fortuite), cele mai potrivite folosinţe fiind păşunile, fâneţele, uneori livezile, necesită lucrări de combatere a eroziunii sau lucrări hidroameliorative când se afla pe turbării, mlaştini sau în zone cu inundaţii de lungă durată, etc.

Notele de bonitare a claselor de fertilitate ale terenurilor agricole

Clasa de calitate

(de fertilitate) Note

de bonitare Caracteristici

I 81 – 100 foarte bună II 61 – 80 bună III 41 – 60 mijlocie IV 21 – 40 slabă V 1 – 20 foarte slabă

Fiecare clasă de calitate (fertilitate) este acreditată cu 20 de puncte rezultând prin

cumul notă maximă de 100, corespunzătoare terenurilor ideale, cele mai fertile. În afara terenurilor arabile, bonitarea altor suprafeţe din fondul agricol şi cel

forestier se face după metodologii proprii, principial diferite. Pajistile, cuprinzând păşunile şi fâneţele, se bonitează după aceiaşi schemă, dar

în funcţie numai de condiţiile naturale de producţie, definite de sol şi climă, funcţie de care se apreciază că depinde cantitatea şi calitatea masei ierboase.

32

Viile şi livezile nu se bonitează întrucât factorul hotărâtor la stabilirea venitului net nu este terenul ci plantaţia definită prin calitatea şi starea ei.

În ambele cazuri de mai sus nu se iau în considerare decât unităţile înfiinţate în scop comercial, excluzând pe cele a căror producţie este consumată de proprietar.

Pădurile constituie un caz aparte. Şi aici factorul hotărâtor la bonitare nu este solul ci starea pădurii care se descrie amănunţit prin elementele definitorii ca: vârsta, compoziţia, densitatea, starea de vegetaţie, volumul de lemn la hectar, etc. Venitul net cadastral se stabileşte pe baza unor suprafeţe de probă etalon şi se generalizează pentru parcelele cu situaţii asemănătoare.

Pădurile de protecţie nu se bonitează deoarece se menţin în aceiaşi stare, fără recolte lemnoase care să permită comercializarea lor. 2.6.3. Evaluarea terenurilor pentru construcţii

Terenurile neclădite din intravilan sunt cele libere de orice construcţie folosibile sau ocupate cu unele construcţii a căror valoare este mai mică decât valoarea terenului. În principiu, evaluarea unor asemenea imobile este simplă trecând de la bonitare, materializată prin note, direct la stabilirea valorii terenului prin metodologii adecvate.

Factorii ce definesc calitatea economică a unei parcele construibile sunt cei globali, locali şi specifici, din ultima categorie reţinând:

suprafaţa, care mai mare sau mai mică decât 1000 mp, considerată ideală, reduce din valoarea ei;

forma, de regulă dreptunghiulară, definită de raportul laturilor cel mai favorabil fiind între 1/1 şi 1/3, întrucât în afara acestuia exploatarea terenului este dificilă;

frontul stradal, mai mare decât 15.0 m, pentru a asigura amplasarea construcţiei şi accesul în curte şi cu o expoziţie favorabilă, însorită, sudică, sud-vestică sau sud-estică;

lăţimea străzii şi fluxul de circulaţie care condiţionează parcarea şi apariţia poluării sonore;

proporţia ocupării cu construcţii, ideal fiind sub 50% şi natura solului pentru fundaţie, cele slabe necesitând lucrări speciale şi cheltuieli în plus;

dotările din zonă (canal, apă, telefonie, gaz metan, electricitate) şi distanţa la care se găsesc sunt hotărâtoare la stabilirea preţului;

situaţia juridică a terenului care afectează preţul parcelei în cazul unor servituţi, ipoteci, neînţelegeri între moştenitori, situaţie neclară de C.F. ş.a.

Şirul acestor factori ar putea continua dar toate cele trei categorii se regăsesc în metodologiile elaborate în acest scop, de extensii variabile, în funcţie de care se încearcă surprinderea cât mai bine a realităţii din zonă.

33

2.6.4. Evaluarea construcţiilor si a trenurilor construite

Stabilirea valorii construcţiilor şi cu precădere a celor de locuit, este o operaţie complexă, de specialitate, care se face la noi pe baza unor acte normative binecunoscute:

Decretul Consiliului de Stat nr. 93/77 privind preţurile de vânzare ale locuinţelor din fondul locativ de stat;

Decret-Lege nr. 61/90 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie;

Legea nr.85/92 privind vânzarea de locuinţe şi alte spaţii, construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat.

Efectiv evaluarea se face în funcţie de o sumedenie de elemente: structura de rezistenţă, materialele folosite, finisarea, starea tehnică, tipul de încălzire, dotări, gradul de uzură şi alte corecţii. În instrucţiunile de aplicare, ce dublează actele normative amintite, se detaliază modul efectiv de evaluare.

Locuinţele construite din fondurile statului până la 1 ianuarie 1977 se evaluează plecând de la preţurile de vânzare către populaţie date în Decretul 93/77 după suprafaţa utilă şi gradul de confort. Pentru a le apropia de realitate acestor valori li se aduc o serie de corecţii în funcţie de dotări din care amintim:

corecţii de adaos pentru logii sau balcoane (aria lor corectată cu 0,35), pentru apartamentele la alte nivele decât P + 4E, centrala proprie, tâmplăria metalică;

corecţii de reducere pentru locuinţele cu sobe şi combustibil solid, de confort inferior, lipsa unor dotări (cadă, chiuvetă, Wc., ş.a.) şi mai ales gradul de uzură pentru trei categorii funcţie de natura planşelor şi zidurilor şi starea tehnică în care se găseşte, foarte bună, bună sau satisfăcătoare.

La evaluare se include şi valoarea boxelor şi garajelor, cotele părţi indivize din părţile de uz comun (scări de acces, holuri comune, ascensor, acoperiş, centrală termică, ş.a.) precum şi cota parte din terenul clădit şi neclădit evaluat conform celor arătate anterior.

Construcţiile proprietate de stat, altele decât cele construite din fondurile statului, se evaluează pe baza valorii de înlocuire la care se aduc corecţii funcţie de vârstă, starea tehnică şi uzura în timp.

Valoarea de înlocuire se stabileşte cu indicii de construcţie ce reprezintă preţul în lei/mp funcţie de tipul construcţiei şi gradul de finisaj, elemente prevăzute în Decretul 256/84 şi care se corectează, în plus sau în minus, de la caz la caz după:

existenţa sau lipsa unor instalaţii sau elemente de construcţii şi poziţia de mansardă şi demisol;

nivelul din cadrul construcţiei, uzura pentru vechime şi starea de întreţinere; gradul de finisaj al lucrărilor ş.a.

Construcţiile anexă a clădirilor (împrejmuiri, magazii, grajduri, şoproane ş.a) se evaluează cu indici proprii, în funcţie de tipul construcţiei şi materialele folosite, cu valori date în lei/mp. Valoarea reală, sau valoarea din nou rezultă din aplicarea la preţurile date în anexă a unor coeficienţi de uzură stabiliţi pe cinci grupe valorice.

Terenul construit se evaluează ca un teren liber din intravilan folosind aceiaşi metode (§ 12.2). De reţinut că atât valoarea tehnică, ce depinde de materialele folosite cât şi cea economică definită de confortul interior (instalaţii) scad în timp.

34

Valoarea terenului construit rămâne însă constantă, nu se depreciază şi poate deveni, la o anumită vechime şi uzura mai mare decât construcţia propriu-zisă.

Pentru construcţiile noi evaluarea este obligatorie întrucât o dată cu intabularea lor se înregistrează şi valoarea estimată necesară calculului impozitelor şi taxelor. Operaţia este valabilă şi în cazul celor proprietatea statului pentru buna lor gospodărire chiar dacă pe acestea nu se percep impozite.

Metodologia de evaluare efectivă presupune: identificarea construcţiei scriptică (de CF) şi faptică (amplasamentul) din documentele oficiale şi recunoaşterea pe teren;

achiziţionarea datelor necesare evaluării respectiv a planurilor de situaţie şi de amplasare în zonă, a elementelor de structură ale construcţiei, starea ei, vechimea, dotări etc. conform normelor în rigoare;

evaluarea propriu-zisă, a imobilelor din intravilan ce se va extinde pe 20-30 de ani cât va dura introducerea cadastrului general. În acest scop, folosind estimaţiile preliminare prezentate anterior, se apelează la relaţia:

VZ = (VC x U) + (VA x U) + VT

unde VZ = valoarea la zi, VC = valoarea casei, VA = valoarea anexelor, U = coeficientul de uzură, VT = valoarea terenului construit.

la construcţiile vechi, ce depăşesc durata de serviciu normală, valoarea rezultată prin aplicarea corecţiilor de uzură nu poate fi mai mică de 50-40% după starea lor foarte bună, bună respectiv corespunzătoare;

actualizarea valorilor la fiecare 5 ani pentru ca acestea să poată servi efectiv atât impozitării cât şi în alte cauze (partaje, exproprieri, despăgubiri ş.a.).

2.7. ASPECTUL JURIDIC AL CADASTRULUI

Aşa cum s-a arătat, rolul funcţiei juridice este de a răspunde întrebării „al cui este terenul?”

În conformitate cu articolul 480 din Codul Penal (CP), proprietatea „este dreptul pe care-l are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, în limitele determinate de lege”.

Dreptul de proprietate cel mai deplin conferă titularului său trei atribute: - posesia, care constă în deţinerea unui bun de către o persoană fizică sau

juridică, - folosinţa, care este dreptul de a utiliza economic un bun şi produsele lui, - dispoziţia, care reprezintă dreptul proprietarului de a hotărî prin acte juridice

asupra bunului său. Proprietatea poate fi un drept deplin (sau pur şi simplu) sau afectat de diferite

modalităţi. Modalităţile se referă la cazul în care dreptul aparţine la doi sau mai mulţi indivizi sau la acela în care existenţa ulterioară a lui depinde de realizarea unui eveniment.

Principalele modalităţi ale dreptului de proprietate asupra unui bun imobil sunt:

35

- dreptul de proprietate comună, când un bun este deţinut în proprietate de două sau mai multe persoane, care-şi exercită prerogativele recunoscute de lege

- dreptul de proprietate revocabilă, când soarta dreptului de proprietate este nesigur, depinzând de realizarea unui eveniment viitor. Dacă sunt desprinse ori limitate unele atribute din conţinutul juridic al

dreptului de proprietate (posesie, folosinţă şi dispoziţie), rezultă dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Principalele sunt:

- dreptul de uzufruct- este un drept derivat asupra bunurilor care sunt în proprietatea altei persoane şi care conferă titularului posesie şi folosinţă, pentru maxim 30ani,

- dreptul de uz- este o variantă a dreptului de uzufruct în care titularul are recunoscute posesia şi folosinţa, dar numai pentru satisfacerea nevoilor lui şi ale familiei sale. Când dreptul de uz are ca obiect o casă de locuit, se numeşte drept de abitaţie

- dreptul de servitute- este un drept perpetuu şi indivizibil, constituit asupra unui imobil (fond aservit) pentru utilitatea altui imobil (fond dominant), imobile aparţin la proprietari diferiţi (servitute de trecere, de a lua apă din fântână etc)

- dreptul de superficie – este un drept care constă în dreptul de proprietate al unei persoane (superficiar) privitor la construcţiile, plantaţiile sau alte lucrări care se află pe un teren proprietatea altuia, teren asupra căruia superficiarul are drept de folosinţă (o construcţie ridicată de ambii soţi pe ternul care este bun propriu numai unuia din soţi: soţul neproprietar al terenului devine superficiar).

2.8. PUBLICITATEA IMOBILIARĂ ŞI CARTEA FUNCIARĂ

Activitatea economică şi convieţuirea socială presupune existenţa unor raporturi normale între persoanele fizice, juridice şi instituţiile publice legate de circulaţia bunurilor imobiliare. Având în vedere valoarea ridicată a terenurilor şi construcţiilor, inclusiv unele legături afective, se impune ca transferul sau tranzacţiile inevitabile să se desfăşoare în linişte şi cu garanţiile de rigoare pentru ca drepturile părţilor actuale şi cele care se vor dobândi în viitor, să fie apărate şi garantate. Această misiune a fost asigurată, în timp, de normele morale şi mai târziu de normele de drept, care urmăresc reglementarea raporturilor juridice în cazul unor stări conflictuale şi mai ales prevenirea acestora.

În general se au în vedere drepturile sociale şi cele reale în special, dintre care dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile este dominant şi cel mai reprezentativ. Faţă de relaţiile individuale, ce se reglementează prin contract, drepturile sociale presupun legături şi raporturi între mai mulţi membri ai societăţii şi implicit formalităţi complexe pentru a fi respectate.

Siguranţa şi eficienţa actelor juridice, privitoare la drepturile reale imobiliare, au crescut în decursul timpului prin respectarea unor formalităţi la încheiere a lor şi prin aducerea la cunoştinţa publică a conţinutului, respectiv a adevăratului proprietar. În condiţiile unui stat de drept şi a unei economii de piaţă, această “publicitate” are un rol hotărâtor deoarece:

36

garantează operaţiunile juridice legate de imobilele funciare; ocroteşte drepturile cu privire la terenuri şi construcţii; aceste drepturi devin astfel opozabile “celor de al treilea”; circulaţia bunurilor imobile, este asigurată întrucât interesele părţilor sunt apărate.

În România publicitatea imobiliară a apărut pe fondul unor motivaţii privind garantarea actelor juridice şi siguranţa proprietăţilor funciare. Evoluţia în timp şi implicit sistemele folosite, au fost însă diferite în provinciile noastre istorice:

în Principatele române publicitatea imobiliară s-a impus odată cu vânzarea moşiilor care presupunea “hotărnicia” respectiv stabilirea hotarelor de către o „ comisie”, întocmirea unui act denumit “ocolniţă” şi pe baza ei eliberarea unui “sinet domnesc”. Mai târziu în sec.18, au apărut “condicile” speciale de înregistrare a actelor de vânzare-cumpărare unde, în perioada Regulamentului organic, se menţionau şi ipotecile ajungându-se în a doua jumătate a sec. 19 la “Registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni” folosite încă şi în prezent;

în provinciile incluse vremelnic în imperiul austriac – Transilvania, Banat şi Bucovina – publicitatea imobiliară a funcţionat sub forma unui sistem perfecţionat, în concordanţă cu administraţia publică considerată şi azi un model de organizare. Înscrierile privind drepturile reale şi tranzacţiile imobiliare s-au făcut în “registre de publicitate” şi “cărţi de proprietate” ce cuprindeau toate datele necesare indentificării unui imobil (poziţie, vecini, întindere) şi situaţia lui juridică (numele proprietarului, actul de bază pentru înscrierea dreptului, ipoteci).

În “cărţile funciare”, apărute la sfârşitul sec. 18, imobilele sunt numerotate,

suprafeţele sunt deduse prin măsurători cadastrale, iar înscrisurile s-au făcut conform unor instrucţiuni clare, de către servicii speciale. Prin Regulamentul de Carte funciară din 1870 s-a trecut la generalizarea sistemului de publicitate, denumit al „Cărţii funduare sau al “Cărţii funciare”, folosit în continuare până în zilele noastre.

37

Publicitatea, în general, cuprinde modalităţile prin care anumite acte sau operaţiuni juridice sunt aduse la cunoştinţă publică sau sunt săvârşite în locuri publice. Formele de prezentare sunt variate după specificul operaţiunii juridice supusă publicităţii: tipărirea în publicaţiile oficiale ale unor legi şi acte normative, dezbaterea în şedinţe publice a proceselor, încheierea unor acte juridice în locuri publice (căsătorii, licitaţii, tranzacţii la bursă) sau înscrierea acestora în registre publice.

Publicitatea imobiliară, întemeiată pe sistemul de evidenţă a cadastrului general, are ca obiect înscrierea în Cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeaşi localitate. Detaliind această definiţie, preluată din Legea 18/91, rezultă că este vorba de o evidenţă în registre publice unde se regăsesc înscrise:

bunurile imobile, respectiv terenuri şi construcţii, cu elemente de identificare furnizate de cadastru (Nr. topografic, categoria de folosinţă, suprafaţa);

drepturile reale imobiliare principale (de proprietate, uzufruct, servitute, etc.) şi cele accesorii (ipoteca, privilegiile);

titularii acestor drepturi, persoane fizice sau juridice, tipul de proprietate (privată sau comună), modul de deţinere (exclusivitate, cote părţi, ş.a.);

actele juridice legate de imobile şi titularii drepturilor tabulare ş.a.m.d. Prin aceste înscrieri, ce se constituie, de fapt, ca “publicitate imobiliară”,

drepturile, actele şi faptele juridice sunt aduse la cunoştinţa tuturor devenind opozabile faţă de terţi respectiv faţă de persoanele streine.

Efectiv, în raport cu această evidenţă, publicitatea imobiliară modernă trebuie să fie astfel organizată încât să realizeze:

apărarea drepturilor imobiliare ale celor înscrişi în registrele publice, deschise special în acest scop şi mai ales prevenirea unor eventuale conflicte;

certitudinea transmisiunilor bunurilor imobiliare aflate în circuitul civil, făcând publică situaţia juridică a acestora;

siguranţa circulaţiei creditului, respectiv garantarea lui, prin înscrierea ipotecilor în registrele publice;

exercitarea unui control din partea statului asupra schimbărilor ce se produc în raport cu normele de sistematizare, înstrăinări, grevare de sarcini, ce vizează interesele publice.

În concluzie, publicitatea imobiliară permite tuturor celor interesaţi să ia cunoştinţă de conţinutul actelor juridice şi în consecinţă de situaţia de drept a imobilelor. Aspectul devine esenţial în circulaţia terenurilor sau/şi a construcţiilor deoarece se elimină posibilitatea achiziţionării unui imobil care a mai fost vândut unui cumpărător (sau chiar la mai mulţi), sau care este afectat de unele dezmembrăminte ale dreptului de proprietate (uzufruct, servitute, etc.), grevat de ipoteci şi/sau privilegii etc.

Tranzacţiile imobiliare câştigă astfel în încredere şi se desfăşoară în siguranţă deplină fără urmări ce pot genera tot atâtea cauze civile sau penale.

Termenul de „Carte funciară” sau „Carte funduară” cum a fost şi mai este folosit în Ardeal, îşi are originea în limba franceză (foncière) respectiv în limba latină (fundus) şi se referă la “proprietate particulară asupra pământului” sau la “averi

38

imobiliare”. Sub prima formă noţiunea este utilizată în prezent atât în limbajul obişnuit cât şi în lege cu mai multe înţelesuri, respectiv de:

înscris, document independent, de bază, al publicităţii imobiliare reale, denumit „coală” (foaie sau mai vechi protocol funciar), în care se reflectă viaţa juridică a imobilelor;

ansamblul coalelor de carte funciară ale unei localităţi, păstrate în mape speciale, sau mai rar legate în volum, ce se constituie de fapt ca „registru cadastral de publicitate imobiliară”, noţiune doar teoretică, preluată după modelul (registrul) german;

instituţie publică, cu aspecte de instanţă judecătorească şi ca unitate administrativă componentă a cadastrului general care coordonează şi realizează publicitatea imobiliară;

sistem de publicitate imobiliară, cu structură, organizare şi principii proprii, bazat pe identitatea topografică a imobilelor şi reflectarea modificărilor ce intervin în situaţia materială şi juridică a acestora.

Formele de mai sus sunt folosite atât în vorbirea curentă cât şi în legislaţia şi documentele oficiale de la caz la caz; semnificaţia termenului general de „carte funciară” rezultă însă clar, de fiecare dată, din contextul lui în frază.

Organizarea sistemului este specifică aşa după cum rezultă din reglementările existente în materie, din care reţinem următoarele:

cărţile funciare, (foile) se întocmesc, ca şi documentaţiile cadastrale pe unităţi teritorial administrative şi se numerotează pe sate sau/şi cartiere alcătuind în ansamblul lor „registrul cadastral de publicitate imobiliară” deşi nu sunt reunite ca atare;

fiecare imobil este înscris într-o carte funciară (coală) unde mai sunt trecute, actele translative sau constitutive de drepturi reale, precum şi anumite drepturi de creanţă şi raporturi juridice legate de acestea;

evidenţa se ţine pe imobil şi nu pe persoană, ca element fix, identificabil cu siguranţă pe planşa cadastrală şi în cartea funciară, unde se stabileşte uşor şi titularul dreptului înscris;

cărţile funciare se redactează şi se ţin într-un singur exemplar de către Birourilor de carte funciară conduse de un jurist -registrator sef- ce funcţionează în cadrul Oficiile Judeţene de Cadastru şi Publicitate Imobiliară;

structura sistemului cuprinde pe lângă „cartea” propriu-zisă (coala) şi alte documente ce completează informaţiile şi facilitează identificarea terenurilor şi construcţiilor;

imobilele din domeniul public, date în administrare unor regii sau întreprinderi ce deţin terenuri în suprafeţe reprezentative (sectorul minier, căi ferate şi canale ş.a.), se înscriu în registre separate;

în spiritul publicităţii imobiliare „cartea funciară” este un document public orice persoană putând consulta conţinutul şi să obţină, după caz, „extrase” sau/şi copii legalizate.

În esenţă cartea funciară trebuie privită ca un mijloc de evidenţă care conţine descrierea imobilelor a drepturile reale imobiliare şi a altor drepturi, fapte sau

39

raporturi juridice în legătură cu imobilele la care se referă. Utilitatea acestui sistem este în prezent hotărâtoare fiind de neînlocuit pentru desfăşurarea activităţii economice şi asigurarea unor raporturi normale între oameni şi instalaţii.

Cartea funciară propriu-zisă, respectiv coala sau foaia de C.F., are ca obiect trei categorii de înscrieri, fiecare cu regim juridic specific privind:

corpul de proprietate sau parcela, după caz, ca entităţi de referinţă preluate din cadastrul general;

drepturile reale imobiliare, corespunzătoare corpului de proprietate sau parcelei;

actele, faptele juridice, drepturile de creanţă sau alte raporturi juridice legate de imobilele ce fac parte din corpul de proprietate.

Prima înscriere se referă la descrierea imobilului conform datelor furnizate de cadastrul general, iar ultimele două produc efecte juridice întrucât se bazează pe elemente de drept.

Unităţile de bază ale evidenţelor funciare de cadastru şi publicitate imobiliară au fost definite şi utilizate în decursul timpului cu sensuri diferite. Astfel entităţile de bază ale celor evidente erau distincte la apariţia Legii 7/96 respectiv:

parcela, în cadastru, ca suprafaţă de teren având o singură categorie de folosinţă, cu un număr topografic propriu;

corpul de proprietate în cartea funciară, constituit din unul sau mai multe imobile alipite aparţinând aceluiaşi (aceloraşi) proprietar.

Una sau mai multe parcele alăturate de pe o unitate administrativ-teritorială, indiferent de categoria de folosinţă, aparţinând aceluiaşi proprietar, formează imobilul care se identifică printr-un număr cadastral unic şi se înscriu într-o carte funciară. Aşadar, sub acelaşi număr cadastral se înscrie un imobil ca unitate de bază, constituit din mai multe parcele, fiecare cu propria categorie de folosinţă.

Partida cadastrală, este alcătuită din mai multe „corpuri funciare”, sau imobile de pe teritoriul aceleiaşi localităţii, aparţinând unui proprietar şi înscrise în aceeaşi carte funciară. Printre caracteristicile de bază reţinem că partida cadastrală reprezintă o unitate economică, rezultată din suma corpurilor de proprietate şi în acelaşi timp o unitate juridică fiind înscrisă în aceiaşi carte funciară

1

Sisteme de informaţii geograficeDefiniţie, prezentarea mediului de lucru, mod de vizualizare a datelor

2

CuprinsDefinirea Sistemului de Informaţii GeograficeFormate de date (raster vs. vector)Platforme informatice utilizate Vizualizarea şi interogarea bazelor de date spaţialeCrearea de date spaţiale prin mijloace specifice (scanare, digitizare, import)Editarea bazelor de date spaţialeAplicaţii specifice silviculturii şi cadastrului

3

Ce este un SIG?

Integrare a

cinci

subsisteme

diferite

4

Formate de date spaţiale specifice

5

Raster

6

Vector Bază de date

LINIE

PUNCT

POLIGON

(x ,y )1 1

(x ,y )2 2

(x ,y )3 3

(x ,y )5 5

(X ,y )4 4

(x ,y )1 1

(x ,y )2 2

(x ,y )1 1

(x ,y )2 2 (x ,y )3 3

(x ,y )5 5

(x ,y )4 4

Info

rmaţ

ii de

scrip

tive

desp

re o

biec

tele

sp

aţia

le

7

Platforme de lucruGenerale

ArcGISTNT MIPSErdas ImagineOpen GIS - gratuitProGISAutocad Map (versiuni superioare 2008)

SpecificeField Map – sistem de inventariere forestieră cu modul de SIGMapsys – prelucrare date topo şi integrare baze de date cadastrale

8

ArcGISModule de lucru:

ArcMAP – utilizat pentru editarea bazelor de date spaţialeArcCatalog – aplicaţia de management a formatelor de date spaţialeArcScene – interpretarea şi vizualizarea datelor spaţiale în format 3DArcGlobe – integrarea datelor la scară largă

9

Mediul de lucru – ArcMAP 9.3

Aplicaţie dedicată editării entităţilor spaţiale şi a întocmirii fişierelor hartă

Folosit pentru vizualizarea elementelor grafice

10

Vizualizarea datelorÎncărcarea fişierelor

tematice:

-Autocad *.dxf, *.dwg

-Shapefile *.shp

- ArcCoverage (ArcGIS 8x)

- Geodatabase (ArcGIS 9x)

raster

-*.tif, *.img, *.bmp, *.jpg

georeferenţiere: tfw, rai, jpw

Strat = totalitatea elementelor situate în acelaşi fişier tematic

11

Modificarea modului de afişare a datelor

Legenda

12

Vizualizare a tabelului de atribute ataşatCâmp de identificare a entităţilor spaţiale- Face legătura dintre baza de date şi entitatea grafică

Tip de entitate spaţială(punct, linie sau poligon) Câmpuri

descriptive-pot avea diferite formate:

•Short integer

•Long integer

•Float

•Double

•Text

•Date

13

Simbologie – editarea de hărţi tematice

Moduri de clasificare şi afişare:-Categorii – valori unice

-Valori unice, în câmpuri multiple

-Cantităţi-Culori graduale -Dimensiuni graduale

-Atribute multiple

Câmp de clasificare

Clase constituite

14

Adăugare de câmpuri în baza de date

15

AplicaţieSă se întocmească o hartă a Obştii Colacu care să conţină:

Borne parcelare, simbol triunghi, mărime simbol 12, eticheta date culoare neagra, arial 6Reţea hidrografică, grosimea liniei 1,5, culoare albastră, eticheta date culoare albastră, arial 7Harta tipurilor de pădure, cu afişarea numărului de parcelă, arial 8, culoare neagră

16

Editarea fişierelor de hartă - *.mxdData layer vs. Data frame Data view vs. Layout view

Data frame

Data layer

- Relaţie de subordonare: data layer ⊂ data frame- Forma Layout view se utilizează pentru formatarea finală a hărţilor

1

Sisteme de informaţii geograficeSisteme de coordonate, georeferenţiere, vectorizare

2

Surse de date - raster

Planuri de bază

Hărţi geografice

Fotograme

3

Georeferenţiere- Prin acest proces se asociază imaginii digitale coordonate reale într-un sistem de coordonate ales;

- Fără georeferenţiere, imaginile sunt afişate în funcţie de coordonatele pixelilor de imagine, cu o densitate a pixelilor şi o dimensiune a acestora dată de rezoluţia senzorul de preluare;

- Pentru georeferenţiere este nevoie de cunoaşterea coordonatelor unorpuncte într-un sistem de coordonate ales;

- Rearanjarea pixelilor de imagine în locul dat de noile coordonate se face după un algoritm prestabilit (transformare afină, polinomială de gradul I, II etc.)

4

Sisteme de coordonatePredefinite:

-Sisteme de Coordonate Geografice

-Folosite în anumite ţări sau continente

-Folosite pentru întreg Globul (geocentrice)

-Important – WGS1984

-Sisteme de Proiecţie

-Reprezentarea se face pe o suprafaţă plană, în funcţie de coordonatele rectangulare atribuite

-Importante sunt: Gauss Krueger, UTM, Stereo 1970 (în National Grids)

5

Nivele de organizare a fişierelor de hartăData layer vs. Data frame Data view vs. Layout view

Data frame

Data layer

- Relaţie de subordonare: data layer ⊂ data frame- Forma Layout view se utilizează pentru formatarea finală a hărţilor

6

Atasarea sistemelor de coordonate

Data Frame

7

Atasarea sistemelor de coordonateRaster

8

Georeferenţierea prin puncte - fotogrameEtape:

Se încarcă fişierul rasterSe deschide modulul GeorefferencingSe marchează punctele de coordonate cunoscute pe rasterSe editează tabelul de legătură cu coordonatele hărţii (map coordinates)

Atenţie!!! Se trec cu atenţie coordonatele punctelor, în ordinea în care au fost marcate

Se debifează opţiunea Autoadjust

9

Georeferenţierea prin puncte - fotograme

Utilizează bara de instrumente Georefferencing

Add control points se adaugă puncte de coordonate cunoscute de pe imagine

10

Georeferenţierea prin puncte – planuri de bază

Colţurile de trapez sunt puncte de coordonate cunoscute, rezultate din împărţirea hărţii în foi

Se procedează la fel ca la fotogramă, numai că în tabelul de legături se trec coordonatele colţurilor

11

Editarea stratelor tematice în ArcGISEtape:

Se deschide aplicaţia ArcCatalogSe navighează până la directorul în care se va crea fişierul tematicSe crează fişierul tematic: click dreapta/New/ShapefileSe alege tipul de formă spaţială (punct, linie sau poligon)Se atribuie sistemul de coordonate (poate fi şi importat de la alt shapefile) Se validează alegerile de mai susSe importă fişierul în aplicaţia ArcMAP

12

Editarea stratelor tematice în ArcGIS

1

Sisteme de informaţii geograficeVectorizare

2

Vectorizare-Procesul prin care informaţia în format raster este adusă în format vectorial;

- Procesul poate decurge în mai multe moduri (în funcţie de gradul de intervenţie a operatorului), respectiv modul:

- manual – preluarea coordonatelor din conturul obiectelor vectoriale punct cu punct;

- trasare – programul poate urmări linii cu o anumită culoare pe porţiunea pe care sunt neîntrerupte

- automat – programul transformă în vectori toate punctele, liniile sau poligoanele cu anumite caracteristici pe care le identifică într-un raster

3

Crearea fisierului shape-Se deschide aplicaţia ArcCatalog

-Se navighează la directorul de lucru

-Se alege comanda New-Shapefile

-Se stabileşte forma obiectelor, sistemul de coordonate şi se denumeşte fisierul

-Se poate edita metadata

4

Importul fişierului creat-Se deschide aplicaţia ArcMAP

- Add data

-Se alege fişierul creat

-Se importă în program ca strat tematic

5

Setarea tabelului de atributeSe face înaintea edităriiAdd fieldSe alege tipul câmpuluiSe alege formatul

6

Editarea propriu-zisă-Aducerea modului de editare (Editor)

-Pornirea editării propriu zise (Start editing)

-Stabilirea fisierului – ţintă (target)

7

Unelte de editare

Comenzi

8

Aplicaţie Să se creeze un fişier shapefile tip polilinieSa se adauge un câmp denumit Z, corespunzător cotei, tip double, precizie 10, scara 3Să se importe un plan de bază georeferenţiatSă se vectorizeze curbele de nivel principaleSă se atribuie cote în tabelul de atribute