IBS – TCM

LUCRARE PENTRU CURSUL

“HERMENEUTICA”

BIBLIA CA LITERATURBIBLIA CA LITERATURĂĂ – –

PRINCIPII HERMENEUTICEPRINCIPII HERMENEUTICE

PH.D. GARY E. WEEDMAN

STUDENT: EMILIAN CÎRA

BUCUREŞTI, 16-21 MARTIE 2001

1

1. INTRODUCERE: NECESITATEA INTERPRETĂRII

Prin prezenta lucrare vom încerca să schiţăm principiile hermeneutice aşa cum sunt ele

prezentate în cartea Biblia ca literatură – principii hermeneutice de Gordon D. Fee şi

Douglas Stuart. Vom analiza pe rând zece tipuri diferite de genuri literare biblice. Ne vom

preocupa de două aspecte principale în procesul de interpretare şi anume: exegeza şi

hermeneutica. Prin exegeză înţelegem descoperirea sensului iniţial al Scripturii, iar prin

hermeneutică în sens restrâns înţelegem descopreirea aceluiaşi înţeles în varietatea de

contexte noi sau diferite din zilele noastre.

Scopul interpretării este acela de a ajunge la „înţelesul clar al textului”. Trebuie să

precizăm că scopul unei bune interpretări nu este acela de a fi original şi nu trebuie să căutăm

în text ceea ce nimeni nu a văzut vreodată în text. Interpretarea originală este atribuită

mândriei, iar interpretările unice sunt de obicei greşite. Ingredientul principal pe care poate să

îl aducă cineva în această muncă este „un bun simţ luminat”. O interpretare bună se verifică

prin faptul că ea dă sens textului.

CITITORUL CA INTERPRET

Fiecare cititor al Bibliei este în acelaşi timp un interpret. Înclinăm să credem că ceea

ce înţelegem noi din text este acelaşi lucru cu ce a intenţionat să comunice autorul sau Duhul

Sfânt. Uneori însă putem citi în text nişte idei care sunt străine de text.

Traducerea Bibliei pe care noi o folosim este ea însăşi o formă (necesară) de

interpretare. Aceasta este un punct de pornire pentru fiecare cititor. De aceea traducătorii buni

iau ăn considerare problema diferenţelor de limbă. De exemplu, în Romani 13:14, apostolul

Pavel vorbeşte despre „carne”, dar cum trebuie tradus? Oare Pavel s-a referit la „trup” sau

„firea păcătoasă”? Astfel sarcina traducătorilor e destul de grea. Ei trebuie să opteze între

cuvîntul folosit de autor şi sensul intenţionat de autor.

Mergând mai departe, observăm că nu toate „înţelesurile clare” sunt la fel de clare

pentru toată lumea. Pentru unii Biblia spune clar că femeile trebuie să tacă în biserică, pe baza

textului din 1 Corinteni 14:34-35, dar ei neagă validitatea vorbirii în limbi şi a profeţiei,

despre care se vorbeşte tocmai în acest context în care apare problema „tăcerii”. Unii cred că

2

Biblia învaţă clar botezul credincioşilor prin imersiune, iar alţii argumentează din Biblie

botezul copiilor mici. În biserică sunt predicate atât siguranţa mântuirii cât şi pierderea

mântuirii. Ambele sunt susţinute ca fiind înţelesul clar al textelor biblice.

NATURA SCRIPTURII

Biblia este în acelaşi timp umană şi divină. Profesorul George Ladd spunea: „Biblia

este Cuvântul lui Dumnezeu exprimat în cuvintele oamenilor, în istorie”. Tocmai natura duală

a Bibliei face necesară munca de interpretare.

Biblia are relevanţă eternă, ea se adresează întregii omeniri, din orice timp şi orice

cultură. Deci, pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie s-o ascultăm şi s-o împlinim.

Dar pentru că este exprimată în cuvinte omeneşti, fiecare carte a Bibliei are o particularitate

istorică. Unii oameni cred că Biblia este doar o carte umană, de aceea ei se limitează doar la

cercetarea istorică. Aceştia studiază Biblia la fel cum studiază operele lui Cicero, sau Nicolae

Iorga. Însă alţii, iau în considerare Biblia doar în termenii revelaţiei ei eterne. Aceştia

consideră Biblia doar ca o colecţie de afirmaţii şi imperative care doar trebuie crezute şi

ascultate.

Biblia este însă o carte a lui Dumnezeu care a decis să îşi rostească adevărurile Sale în

circumstanţe şi evenimente concrete ale istoriei umane. Provocarea care ne stă nouă în faţă

este această latură umană a Bibliei.

Problema noastră este că ne aflăm la o mare distanţă de persoanele reale întâlnite pe

paginile Scripturii. Acesta e principalul motiv pentru care trebuie să interpretăm Biblia.

Trebuie mai întâi să ştum ce au însemnat cuvintele citite pentru primii ascultători. De aceea

munca de interpretare presupune două niveluri: întâi trebuie să ânţelegem ce li s-a spus lor

atunci şi acolo, apoi să învăţăm să auzim acelaşi Cuvânt aici şi acum.

PRIMUL OBIECTIV: EXEGEZA

Primul obiectiv al interpretului îl constituie exegeza. Prin exegeză, noi încercăm să

descoperim sensul iniţial, intenţionat de autor. Trebuie să facem un demers de natură istorică,

pentru a putea recepta Cuvântul aşa cum trebuie să-l fi receptat destinatarii iniţiali.

Noi toţi suntem un fel de exegeţi. De multe ori spunem: „Ceea ce a vrut să spună Isus

prin aceasta este că...” sau „În zilele acelea se obişnuia să...?” Aceste afirmaţii sau înterbări le

folosim pentru a explica diferenţele dintre „ei” şi „noi”.

3

Exegeza este primul pas în citirea oricărui text. Problemele apar însă datorită unei

exegeze selective şi atunci când sursele pe care le consultăm nu sunt scrise de nişte „experţi”,

adică surse secundare. Problema exegezei selective este că ea duce frecvent la citirea

propriilor idei în text.

În Marcu 10:23 (Matei 19:23; Luca 18:24) este relatarea cu tânărul bogat. Isus

concluzionează: „cât de anevoie este pentru cei ce se încred în bogãţii, sã intre în Împãrãþia

lui Dumnezeu!  Mai lesne este sã treacã o cãmilã prin urechea unui ac, decât sã intre un om

bogat în Împãrãţia lui Dumnezeu!” Deseori s-a spus că a existat în Ierusalim o poartă care se

chema „Urechea acului”, prin care cămilele puteau trece doar dacă îngenuncheau. Însă nu a

existat niciodată o astfel de poartă în Ierusalim. Cea mai timpurie „dovadă” a acestei idei o

găsim în secolul XI, într-un comentariu de-a lui Teofilact. Însă Isus a spus că este imposibil

ca o cămilă să treacă prin urechile acului. Este imposibil ca un om care se încrede în bogăţiile

sale să intre în Împărăţie. E nevoie de o minune pentru ca un bogat să fie mântuit, dar „toate

lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu”.

SĂ ÎNVĂŢĂM SĂ FACEM EXEGEZĂ

Cheia unei exegeze bune este să învăţăm să citim textul cu atenţie şi să punem

întrebările corecte. Există două tipuri de întrebări elementare:

întrebări legate de context (care pot fi istorice sau literare)

înterbări legate de conţinut

Contextul istoric

Contextul istoric diferă de la carte la carte. Ce ne interesează la acest punct sunt:

timpul şi cultura în care a trăit autorul şi cititorii cărţii (factori geografici, topografici, politici)

şi ceea ce a prilejuit scrierea cărţii.

Este foarte important să cunoaştem circumstanţele în care profetul Isaia sau Ieremia au

activat. De asemenea cunoaşterea speranţelor mesianice pe timpul lui Ioan Botezătorul şi a

Domnului Isus. De asemenea contează să ştim că un leu sau un dinar era echivalentul

salariului unei zile de muncă (Matei 20:1-16). Întrebarea cea mai importantă legată de

contextul istoric vizează ocazia şi scopul cu care a fost scrisă fiecare carte.

Un dicţionar biblic bun ne poate ajuta în acest domeniu, dar cel mai bine este să notăm

principalele noastre observaţii, iar apoi să consultăm surse suplimentare.

4

Contextul literar

Orice cuvânt are sens doar în propoziţie, iar propoziţiile biblice au înţeles doar în

relaţie cu propoziţiile precedente şi următoare. Cea mai importantă întrebare pe care trebuie să

ne-o punem pentru fiecare propoziţie şi fiecare paragraf este „ce vrea să spună?”. Prin aceasta

încercăm să depistăm firul ideilor autorului. Ce anume spune autorul şi de ce tocmai aici?

Apoi, dacă am înţeles, întrebăm ce anume spune el după aceea şi de ce?

Înrebări legate de conţinut

Conţinutul se referă la înţelesul cuvintelor, la relaţiile gramaticale şi la determinarea

textului original.

Ajutoare

Menţionăm patru instrumente pe care le putem folosi drept ajutoare: un dicţionar

biblic bun, un manual biblic bun, o traducere bună a Bibliei şi comentarii bune. Ţinem să

precizăm că aceste surse trebuie să fie de bună calitate.

AL DOILEA OBIECTIV: HERMENEUTICA

Vom folosi acest termen în sensul său restrâns care se referă la semnificaţia Bibliei

pentru „aici şi acum”. Acesta e de fapt elementul care ne duce la Biblie. Totuşi când studiem

Biblia trebuie să facem întâi primul pas şi anume exegeza, iar apoi să trecem la pasul doi care

este hermeneutica. Singurul control adecvat pentru hermeneutică se află în intenţia iniţială a

textului biblic.

Erorile mormonilor (botezul pentru morţi), a martorilor (negarea dumnezeirii lui

Hristos), a mânuitorilor de şerpi (Marcu 16:18) sau a „evagheliştilor prosperităţii” constau

tocmai în faptul că hermeneutica lor nu este controlată de o exegeză bună. Bunul simţ te

fereşte de asemenea nebunii.

Un text nu poate însemna ceea ce nu a însemnat niciodată. Dar atunci poate ne

întrebăm: un text nu poate avea şi un înţeles suplimentar? Vom vedea că în cazul profeţiilor

nu vom închde uşa unei astfel de posibilităţi.

5

2. EPISTOLELE – SĂ ÎNVĂŢĂM SĂ GÂNDIM CONTEXTUAL

Vom începe cu prezentarea epistolele Noului Testament. Acestea par destul de uşor de

interpretat. Cine are nevoie de un ajutor special pentru a înţelege că „toţi au păcătuit” (Rom.

3:23) sau că „plata păcatului este moartea” (Rom. 6:23)? Totuşi „facilitatea” interpretării

epistolelor poate fi extrem de înşelătoare.

Dacă studiem epistola 1 Corinteni vom întâmpina multe dificultăţi. Poate ne întrebăm

în ce fel poate fi considerată opinia lui Pavel (7:25) drept Cuvânt a lui Dumnezeu sau cum se

aplică excomunicarea fratelui din capitolul 5 la biserica de astăzi? Ce facem cu implicaţia

clară din capitolul 11:2-16, conform căreia femeile trebuie să-şi acepoere capul în timp ce se

roagă sau profeţesc, sau cu implicaţia clară că ele trebuie să se roage şi să profeţească atunci

când comunitatea se strânge laolaltă pentru închinare? Se pare că epistolele nu sunt chiar aşa

de uşor de interpretat.

NATURA EPISTOLELOR

Epistolele constituie un lot omogen. Ele au o formă standard care le caracterizează.

Această formă cuprinde 6 părţi:

1. numele autorului (ex. Pavel)

2. numele destinatarului (ex. biserica lui Dumnezeu din Corint)

3. salutul (ex. „Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru...”)

4. dorinţa sau mulţumirea sub formă de rugăciune (ex. „Mulţumesc Dumnezeului

meu totdeauna cu privire la voi...”)

5. cuprinsul

6. salutul final şi formula de încheiere (ex. „Harul Domnului nostru Isus Hristos să

fie cu voi”)

Singurul element variabil în această formă este numărul 4, care poate să îmbrace

forma unei dorinţe exprimate prin rugăciune (ca în 3 Ioan 2) sau poate să lipsească cu

desăvârşire (ca în Galateni, 1 Timotei, Tit).

Majoritatea epistolelor sunt documente ocazionale, adică s-au născut datorită unei s-a

născut unei anumite ocazii s-au au fost cerute de anumite circumstanţe, fie ale cititorului, fie

ale autorului. Ocazia a fost în general un comportament ce trebuia corectat sau o eroare

6

doctrinară care trebuia rezolvată sau înţelegereea greşită a unei probleme, fiind necesară mai

multă lumină. Noi nu ştim întotdeauna care au fost întrebările sau problemele, de aceea

situaţia este similară cu ascultarea doar a uneia dintre cele două persoane angajate într-o

conversaţie telefonică. Este foarte important pentru noi să încercăm să auzim ce se spune la

„celălalt capăt al firului”.

În continuare vom lua ca exemplu prima epistolă a lui Pavel către Corinteni.

CONTEXTUL ISTORIC

Ce se întâmpla în Biserica din Corint, care era relaţia bisericii cu Pavel şi ce l-a

determinat pe Pavel să le scrie scrisoarea?

Corintul era zn oraş relativ tânăr şi a cunoscut o incredibilă rată de dezvoltare. Era un

oraş cosmopolit, bogat, protector al artelor, religios şi renumit pentru senzualitatea sa.

- destinatarii: credincioşii din Corint sunt predominant neamuri dar există şi iudei

(6:9-11; 8:10; 12:13), preţuiesc înţelepciunea şi cunoaşterea (1:18 – 2:5), sunt

mândrii şi aroganţi (4:18; 5:2), îl judecă pe Pavel (4:1-5) dar au un mare număr de

probleme interne.

- atitudinea lui Pavel faţă de ei alternează între mustrare, rugăminte şi îndemn.

- ocazia scrierii: Pavel a fost informat de oamenii din casa lui Cloe despre biserica

din Corint (1:10-12); o delegaţie oficială din partea corintenilor i-au adus probabil

o scrisoare lui Pavel la care acesta răspunde.

- secţiunile naturale ale scrisorii:

o problema dezbinărilor în biserică (1.10 – 4:21)

o problema celui vinovat de incest (5:1-13)

o problema judecăţilor (6:1-11)

o problema imoralităţii (6:12-20)

o despre comportamentul în căsnicie (7:1-24)

o despre fecioare (7:25-40)

o despre hrana jertfită idolilor (8:1 – 11:1)

o acoperirea capului femeilor în biserică (11:2-16)

o comportamentul necuviincios la Cina Domnului (11:17-34)

o despre darurile spiritula (12 – 14)

o învierea în trup a credincioşilor (15)

7

o despre strângerea de ajutoare (16:1-11)

o despre întoarcerea lui Apolo (16:12)

o îndemnuri şi salutări finale (16:13-24)

În primele patru capitole observăm că corinteni sunt dezbinaţi în privinţaliderilor pe

care îi preferă (3:4-9; 21-22). Ei de fapt se ceartă şi se fălescu cu unul împotriva celuilalt

(1:12; 3:3; 4:6). Se pare că există ceva vrăjmăşie între biserică şi Pavel ( 4:1-5; 18-21). Nu

este o simplă problemă de preferinţă (Pavel sau Apolo) ci unii sunt de fapt împotriva lui

Pavel.

Un cuvînt cheie este „înţelepciune”. Dumnezeu doreşte să lase deoparte înţelepciunea

lumii (1:18-22) . El a făcut-o prin cruce, prin alegerea credincioşilor din Corint (1:26-31) şi

prin slăbiciunea propovăduirii lui Pavel.

CONTEXTUL LITERAR

Pavel arată că esenţa Evangheliei – un Mesia răstignit – vine în contradicţie cu

înţelepciunea omenească (1:18-25) cum este şi cazul alegerii celor care urmează să constitue

noul popor a lui Dumnezeu (1:26-31). La rândul ei însăşi propovăduirea lui Pavel slujeşte

drept ilustraţie a contradicţiei divine (2:1-5). Aceasta este înţelepciunea revelată prin Duhul

noului popor a lui Dumnezeu (2:6-16). Deoarece corintenii au Duhul ar trebui să înceteze să

se poarte ca şi cei care nu-l au (3:1-4). Faptul că încă se mai comportă ca nişte oameni lumeşti

este dovedit de certurile lor în legătură cu Pavel şi Apolo. Dar atât Pavel cât şi Apolo sunt

implicaţi în slujirea unei cauze comune chiar dacă sarcina lor diferă (3:5-9). Nu ei sunt

stăpânii ci totul îi aparţine lui Dumnezeul, ei la rândul lor sunt slujitori care îi aparţin lui

Dumnezeu. Pavel vorbeşte în continuare despre zidirea bisericii (3:10-15), care poate fi făcută

bine sau rău dar cu rezultate finale diferite ( a folosi înţelepciunea omenească la zidirea

bisericii înseamnă afolosi la zidire lemn, fân şi trestie). Pavel arată apoi că Biserica din

Corint trebuia să fie Templul lui Dumnezeu în Corint (3:16-17), în contrast cu toate celelalte

temple din oraş. Ei erau alegerea lui Dumnezeu în Corint, alternativa Sa pentru stilul de viaţă

corintean. Ceea cei făcea pe ei templul Său era prezenţa Duhului în mijlocul lor. Dar prin

dezbinările lor ei distrugeau templul lui Dumnezeu. Cei răspunzători urmau să fie ei înşişi

nimiciţi, spune Pavel, deoarece biserica din Corint era sacră pentru Dumnezeu.

8

3. EPISTOILELE – ÎNTREBĂRILE HERMENEUTICE

În acest moment trebuie să punem întrebări hermeneutice. Ce înseamnă aceste texte

pentru noi? Întâmpinăm aici cea mai mare dificultate din întregul proces şi în comparaţie cu

această muncă exegeza este relativ uşoară. Toţi oameni „fac” hermeneutică, chiar dacă nu ştiu

nimic despre exegeză, de aici şi atîtea diferenţe între creştini. Problema majoră a creştinilor

care cred că Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu este cea a relativităţii culturale: ce anume

este cultural – şi aparţine deci numai primului secol – şi ce anume tranşcende cultura, deci

este valabil pentru toate timpurile?

HERMENEUTICA NOASTRĂ COMUNĂ

Trebuie să abordăm textul cu bunul nostru simţ călăuzit de Duhul Sfânt şi să aplică

ceea ce putem la propria noastră situaţie. Ceea ce pare să nu aibă aplicaţie este pur şi simplu

lăsat pentru secolul întâi. De exemplu, nici unul dintre noi nu s-a simţit vreodată chemat de

Duhul Sfănt să plece în pelerinaj la Troa pentru a lua mantau lui Pavel din casa lui Carp şi a o

duce acestuia (2Timotei 4:13).

Fără a o face intenţionat, uneori abordăm epistolele din perspectiva moştenirii noastre

teologice. Când textul se situează între două limite există unii care cred că trebuie să facem

ezact aşa cum scrie, iar alţii nu sunt prea siguri că aşa stau lucrurile.

REGULA FUNDAMENTALĂ

Pentru a stabili o hermeneutică mai consecventă prima regulă este următoarea: un text

nu poate să însemne ceea ce nu ar fi putut însemna niciodată pentu autorul şi cititorii săi.

Regula aceasta nu ne ajută întotdeauna să descoperim ce înseamnă un text, dar ne ajută să

fixăm limite cu privire la ce nu poate să însemne un text.

REGULA A DOUA

A doua regulă este următoarea: oridecăte ori avem elemente specifice comparabile cu

contextul secolului întîi (situaţii similare de viaţă), Cuvântul lui Dumnezeu pentru noi este

9

identic cu Cuvântul Său pentru ei. Este adevărat şi astăzi că „toţi au păcătuit” şi că „prin har

suntem mântuiţi prin credinţă”.

PROBLEMA APLICAŢIEI EXTINSE

Noi susţinem că atunci când există situaţii comparabile Cuvântule lui Dumnezeu

pentru noi trebuie să fie întotdeauna limitat la intenţia sa iniţială. Aplicarea textului din

1Corinteni 3:16-17 la viaţa credinciosului luat ca individ este o greşeală făcută în biserică de

mulţi credincioşi timp de secole.

PROBLEMA ELEMENTELOR SPECIFICE CARE NU SUNT

COMPARABILE

Ce facem cu un text care se adresează chestiunilor secolului întâi şi care nu au niciun

corespondent în secolul XXI? În ce fel ne vorbeşte el nouă?

În capitolele 8-10 vorbeşte creştini care ar vrea să participe în templele idolilor la

sărbătorile păgâne. Acestora Pavel le interzice cu desăvârşire să participe le mesele închinate

idolilor datorită principiului poticnirii (8:16-13). Acest gen de idolatrie nu se mai întâlneşte în

cultura noastră astăzi. Deci principiul acesta trebuie aplicat unor situaţii cu adevărat

comparabile. Sugerăm câteva linii călăuzitoare în interpretare:

- ceea ce epistolele prezintă în mod specific ca lucruri indiferente pot continua să fie

considerate ca atare: hrana, băutura, respectarea zilelor, etc.

- probleme indiferente nu sunt inerent morale, ci culturale – chiar dacă izvorăsc

dintr-o cultură religioasă. Problemele care tind să difere fe la o cultură la alta pot

fi considerate probleme lipsite de importanţă.

- listele cu păcate din epistole (Rom. 1:29-30; 1 Cor. 5:11; 6:9-10; 2Tim 3:2-4) nu

includ niciodată echivalente din primul secol ale elementelor pe care le-am

enumerat mai sus.

PROBLEMA RELATIVITĂŢII CULURALE

1. Trebuie mai întâi să distingem între esenţa mesajului bilbliei şi ceea ce este

dependent de aceasta sau periferic lui. Trebuie să împiedicăm transformarea Evangheliei în

lege prin intermediul unei culturi.

2. Trebuie să fim pregătiţi să distingem ceea ce Noul Testament însuşişi consideră a

fi sau a nu fi inerent moral.

10

3. Trebuie să observăm care sunt lucrurile cu privire la care mărturia Noului

Testament este uniformă şi consecventă şi care sunt cele în care mărturia lui reflectă diferenţe.

4. Este important să distingem în cadrul Noului Testament între un principiu şi o

aplicaţie specifică. Se poate ca un autor nou testamental să susţină o aplicaţie relativă cu

ajutorul unui principiu absolut.

5. Ar trebui să se stabilească opţiunile culturale ale unui anumit autor nou

testamental. Gradul în care un autor nou testamental este deacord cu o situaţie culturală în

care există o singură opţiune măreşte posibilitatea relativităţii culturale a unei astfel de poziţii.

6. Trebuie să luăm aminte la posibilele diferenţe culturale dintre secolulu întâi şi

secolul XXI care uneori nu sunt imediat evidente.

7. Trebuie să facem dovadă de îngăduinţă creştină. creştinii trebhuie să recunoască

dificultăţile, să deschidă linii de comunicare între ei, să înceapă cu încercarea de a definii

câteva principii şi în cele din urmă să-şi manifeste dragostea faţă de cei cu care nu sunt de

acord şi să fie gata să-şi ceară iertare.

11

4. NARAŢIUNILE VECHIULUI TESTAMENT –

MODUL CORECT DE FOLOSIRE

Biblia conţine naraţiune mai mult decât oricare alt gen literar. Peste 40% din Vechiul

Testament este naraţiune. Cărţile Genesa, Iosua, Judecători, Rut, 1 şi 2 Samuel, 1 şi 2

Împăraţi, 1 şi 2 Cronici, Ezra, Neemia, Daniel, Iona, Hagai sunt în mare măsură sau în

întregime compuse din material narativ.

NATURA NARAŢIUNILOR

Ce sunt naraţiunile?

Naraţiunile sunt povestiri. Naraţiunile Bibliei ne vorbesc despre lucruri care au avut

loc dar nu despre orice fel de lucruri. Scopul lor este să-l arate pe Dumnezeu la lucru în

creaţia Sa şi printre oamenii Săi. Ele ne furnizează informaţii pentru multe alte lecţii

importante pentru vieţile noastre.

Toate naraţiunile au o intrigă şi personaje. Personajele pot fi divine, umane, animale,

vegetale sau de altă natură.

Cele trei nivele ale naraţiunilor.

Nivelul superior este cel al planului universal al lui Dumnezeu înfăptuit în creaţia Sa.

Aspectele cheie ale intrigii la acest nivel sunt: creaţia iniţială, căderea omenirii, puterea şi

omniprezenţa păcatului, necesitatea răscumpărării şi întruparea şi jertfa lui Hristos.

Aspectele cheie ale nivelului central se învârt în jurul lui Israel: chemarea lui Avraam,

patriarhii, robia lui Israel în Egipt, izbăvirea din robie, păcatele repetate ale lui Israel,

distrugerea finală a Israelului iar apoi a lui Iuda, restaurarea poporului sfânt după exil.

Nivelul inferior cuprinde sutele de naraţiuni individuale din care sunt constituite

celelalte două niveluri.

Vom trata incorect orice naraţiune individulaă dacă nu ne dăm seama că ea este

inclusă în celelalte două niveluri. De exemplu naraţiunea lui Iosif este o naraţiune mare care

conţine mai multe naraţiuni individuale scurte despre Iosif cum ar fi: naraţiunea primelor lui

vise (Gen. 37:5-11), naraţiunea înăţării şi căderii lui în disgraţie ca sclav a lui Potifar (Gen.

12

39), naraţiunea îngropării lui Iacov în Canaan (Gen.50). Dar toate acestea sunt parte din

marea naraţiune a întregii Biblii.

Ce nu sunt naraţiunile.

Naraţiunile Vechiului Testament nu sunt simple povestiri despre oameni care au trăit

în vremurile Vechiului Testament. Ele sunt în primul rând povestiri despre ce a făcut

Dumnezeu pentru şi prin acei oameni. Dumnezeu este eroul povestirii.

Naraţiunile Vechiului Testament nu sunt alegorii sau povestiri cu semnificaţii ascunse.

Adesea nu ni se spune exact tot ceea ce a făcut Dumnezeu într-o anumită situaţie şi chiar şi

atunci când ni se spune ce a făcut, nu ni se spune întotdeauna cum şi de ce a făcut.

Cu alte cuvinte naraţiunile nu răspund tuturor întrebărilor noastre despre un anumit

subiect.

Naraţiunile Vechiului Testament nu ne învaţă întotdeauna în mod direct. Ele

accentuează natura şi revelaţia lui Dumnezeu într-un mod deosebit aşa cum porţiunile legale

sau doctrinale ale Bibliei nu ar putea s-o facă vreodată, dândune posibilitatea să ne

transpunem intens în evenimentele şi experienţele relatate în loc să citim doar despre

elementele implicate în acele evenimente.

Pentu noi creştinii Vechiului Testament este istoria noastră spirituală. Deşi naraţiunile

Vechiului Testament nu ne învaţă neapărat în mod direct, ele de multe ori ilustrează ceea ce

este afirmet direct şi categoric în altă parte. De exemplu în naraţiunea adulterului comis de

David cu Bat-Şeba (2 Sam. 11) nu vom găsi niciun fel de afirmaţii de genul „David a

păcătuit”. Se presupune că ştim că adulterul şi crima sunt rele deoarece Biblia ne învaţă asta

în mod explicit (Exod 20:13-14).

Nu fiecare naraţiune individuală are în mod necesar o morală proprie ci întregul este

cel care transmite mesajul, cu alte cuvinte mai multe componente pot conlucra la reţinerea

unei singure idei majore. Nu are rost să încercăm să descoperim semnificaţia fiecărui element

de informaţie singular. Naraţiunea trebuie evaluată ca o unitate întreagă şi nu pe bucăţi.

PRINCIPII DE INTERPRETARE A NARAŢIUNILOR

1. În general o naraţiune nu ne învaţă în mod direct o doctrină.

2. O naraţiune ilustrează una sau mai multe doctrine formulate direct în altă parte.

3. Naraţiunile consemnează ce s-a întâmplat, nu neapărat ce-ar fi trebuit să se

întâmple. De aceea nu fiecare naraţiune are o morală individuală.

13

4. Ceea ce fac oamenii în naraţiuni nu constituie neapărat un exemplu bun pentru noi.

5. Majoritatea personajelor din naraţiunile Vechiului Testament sunt departe de a fi

perfecte.

6. Nu ni se spune întotdeauna la sfârşitul unei naraţiuni dacă ceea ce s-a întâmplat a

fost bun sau rău.

7. Toate naraţiunile sunt selective şi incomplete. Nu avem toate detaliile relevante

(Ioan 21:25).

8. Naraţiunile nu sunt scrise pentru a răspunde tuturor întrebărilor noastre teologice.

9. Naraţiunile ne pot învăţa fie explicit, fie implicit.

10. În ultima instanţă Dumnezeu este eroul tuturor naraţiunilor biblice.

EXEMPLE DE INTERPRETARE A NARAŢIUNILOR

Naraţiunea lui Iosif

Naraţiunea lui Iosif ocupă capitolele 37 şi 39-50 din cartea Genesei. Citind aceste

capitole, observăm că Iosif este personajul uman central în aproape fiecare moment al

povestirii. El domină relatarea. Oricare ar fi fost aptitudinile lui Iosif ele au jucat în mod clar

un rol secundar în raport cu intervenţia lui Dumnezeu în viaţa sa. Dumnezeu este eroul iar

morala este că Dumnezeu era cu Iosif (Gen.29-31).

Nu trebuie să căutăm vreo altă morală decât acea care ne-o oferă Biblia „Dumnezeu

era cu Iosif”. Întregul proces al căderii şi înălţării lui Iosif a fost opera lui Dumnezeu. Până şi

intenţia rea a fraţilor săi faţă de ela fost folosită în strategia lui Dumnezeu (Genesa 50:19-20).

Stilul de viaţă al lui Iosif, calităţile personale sau acţiunile lui nu ne spun nimic ca să

putem deduse nişte principii morale generale. Iosif recunoaşte că Dumnezeu este cel care a

condus toate evenimentele din naraţiune urmând un scop mare (Gen. 50:24).

PRECAUŢII FINALE

Cele mai obişnuite erori de interpretare pe care le comit cititorii sunt următoarele:

1. Alegorizarea. Se desconsideră textul şi se vede în el o simplă refelectare a

unui alt înţeles dincolo de text.

2. Decontextualizarea. Ignorând întregul context istoric şi literar, oamenii se

concentrează doar asupra unei porţiuni mici şi pierd astfel indiciile furnizate

de text pentru interpretare.

14

3. Selectivitatea. Este analoagă cu decontextualizarea şi implică selectarea

unor cuvinte şi expresii specifice asupra cărora să se concentreze ignorându-

le pe celelalte.

4. Falsa combinare. combinarea unor elemente de ici şi de colo din pasaj şi

construirea unei idei prin combinarea lor.

5. Redefinirea. Când înţelesul clar al unui text îi lasă indiferenţi pe cititori, ei

sunt adesea tentaţi să-l redefinească pentru al face să însemne altceva.

6. Autoritatea extracanonică. Prin utilizarea unor soluţii străine Scripturii, un

set de doctrine, oamenii presupun că pot deşcifra tainele bibliei. Sectele

operează pe baza unei autorităţi extracanonice.

15

5. FAPTELE APOSTOLILOR –

PROBLEMA PRECEDENTULUI ISTORIC

Aproape tot ce s-a spus în ultimul capitol se aplică şi aici, însă vom vorbi de Faptele

Apostolilor deoarece majoritatea creştinilor nu citesc Faptele Apostolilor în acelaşi fel în care

citesc Iosua sau Judecători.

EXEGEZA FAPTELOR

Faptele Apostolilor ca istorie

Majoritatea sugestilor exegetice de la capitolul despre naraţiune sunt valabile şi pentru

Fapte. Cele două volume ale lui Luca (Luca şi Faptele Apostolilor) este un excelent exemplu

de istoriografie elenistică. Dar Luca are interese care includ mai mult decât simpla informare

a cititorului. O întrebare care ne-o punem când citim Faptele Apostolilor este: „ Care a fost

scopul lui Luca în selectarea şi aranjarea materialului în acest fel? „ Dacă se poate demonstra

că intenţia lui Luca a fost să consemneze un tipar pentru biserica din toate timpurile, atunci

tiparul acesta trebuie să devină normativ, adică el este ceea ce Dumnezeu cere tuturor

creştinilor în orice situaţie. Dar dacă intenţia lui a fost alta atunci trebuie să punem altfel

întrebările hermeneutice.

Trebuie să ne întrebăm deci ce anume se spune şi de ce?

Primul pas

- citim Faptele Apostolilor în întregime o dată sau de două ori

- căutăm oameni şi locuri cheie, motive recurente şi diviziunile naturale ale cărţii

- notăm observaţiile pe care le-am căutat împreună cu textele aferente

- ne punem întrebarea: De ce a scris Luca această carte?

Faptele Apostolilor – o privire de ansamblu

Faptele Apostolilor este alcătuită din şase secţiuni care imprimă naraţiunii o mişcare

continuă spre înainte. De la contextul ei iudaic (în Ierusalim) şi cu Petru ca figură

conducătoare, spre o biserică alcătuită preponderent din neamuri, avândul pe Pavel ca figură

conducătoare şi Roma drept ţintă. Odată ce Pavel ajunge la Roma naraţiunea ia sfârşit.

1:1 – 6:7 – descrierea Bisericii Primare din Ierusalim, a propovăduirii de atunci, a

vieţii ei obişnuite, extinderea ei, răspândirea ei şi prima împotrivire. Tabloul se încheie cu o

16

naraţiune care indică apariţia unei dezbinări între credincioşii care vorbeau greceşte şi

credincioşii care vorbeau aramaica.

6:8 – 9:31 – descrierea primei expansiuni geografice, realizată de elenişti în diaspora

evreilor sau a celor „aproape evrei”. Este inclusă şi convertirea lui Pavel care era un elenist,

oponent evreu şi cel care urma să conduca mişcarea de expansiune a Bisericii în lumea

neamurilor. Martiriul lui Ştefan – cheia acestei expansiuni.

9:32 – 12: 24 – descrierea primei expansiuni spre neamuri. Cheia – convertirea lui

Corneliu. Întoarcerea a fost un act direct al lui Dumnezeu, care nu s-a folosit de elenişti ci de

Petru. Este inclusă şi povestirea bisericii din Antiohia.

12:25 – 16:5 – descrierea primei expansiuni geografice în lumea neamurilor, avându-l

pe Pavel ca lider. Iudeii resping Evanghelia deoarece ea include şi neamurile. Biserica nu-şi

respinge fraţii şi surorile dintre neamuri, nici nu le impune norme religioase evreieşti. Acest

element este cheia expansiunii masive în lumea neamurilor.

16:6 – 19:20 – descrierea expansiunii ulterioare, în vest, în lumea neamurilor, în

Europa. Evreii resping Evanghelia în timp ce neamurile o primesc cu bucurie.

19:20 – 28:30 – descrierea evenimentelor ce îi conduc pe Pavel şi Evanghelia la

Roma, acordându-se un interes deosebit procesului lui Pavel în care este declarat nevinovat de

trei ori.

Toate aceste mişcări au avut loc nu datorită planului vreunui om ci, conform lui Luca,

fiindcă Dumnezeu le-a voit şi Duhul Sfânt le-a realizat. Duhul Sfânt joacă un rol absolut

principal.

Scopul lui Luca

Cheia pentru înţelegerea Faptelor Apostolilor pare să se afle în interesul lui Luca

pentru această mişcare a Evangheliei, având baza în Ierusalim şi fiind orientată spre iudaism,

până la transformarea ei într-un fenomen răspândit în lumea întreagă, unde predominau

neamurile.

Interesul pentru „mişcare” este demonstrat de ceea ce Luca nu ne spune:

1. El nu prezintă nici un interes pentru vieţile apostolilor.

ex. Iacov - singurul apostol al cărui sfârşit îl cunoaştem;

Petru - dispare de pe scenă cu excepţia capitolului 15 unde certifică misiunea

între neamuri,

Pavel – apare doar în termenii misiunii lui desfăşurate între neamuri.

17

2. El manifestă puţin interes sau deloc pentru organizarea sau forma de conducerea a

bisericii.

Ex. Nu ni se spune de ce biserica din Ierusalim a încetat să mai fie condusă de

Petru şi de apostoli şi a fost condusă de Iacov (12:17; 15:13; 21:18)

Nu ni se spune cum au fost organizate bisericile locale în ce priveşte forma de

organizare şi conducere, cu excepţia faptului că „au fost rânduiţi prezbiteri”

(14:23)

3. Nu se spune nici un cuvânt despre alte expansiuni geografice, cu excepţia celei în linie

directă dintre Ierusalim şi Roma. Nu este menţionată: Creta, Iliricul, Pontul,

Capadocia, Bitinia,etc.

Interesul lui Luca nu pare să fi fost cel de standardizare, de aducere a tuturor lucrurilor

la uniformitate.

Ex. Când consemnează convorbiri individuale, sunt incluse două elemente: botezul cu

apă şi darul Duhului Sfânt. Acestea pot fi însă în ordine inversă, cu sau fără punerea mâinilor,

cu sau fărăr menţionarea vorbirii în limbişi rareori cu menţionarea specifică a pocăinţei.

O asemenea diversitate înseamnă că nu ni se prezintă nici un exemplu anume, ca

model unic de experienţă creştină sau de biserică.

O mare parte din Faptele Apostolilor a fost scrisă de Luca pentru a sluji ca model.

O mostră exegetică

Vom privi la un pasaj din Faptele Apostolilor şi anume la 6:1-7. Întrebările pe care ni

le punem sunt: Care este ideea acestei naraţiuni? Care este funcţia sa în ansamblul naraţiunii

lui Luca? De ce a inclus-o aici?

Funcţia acestei secţiuni este aceea că ea serveşte ca încheiere primului plan (1:1 –

6:7); în al doilea rând serveşte şi ca trecere sprecel de al doilea plan (6:8 – 9:31). Luca

urmăreşte să ne redea imaginea vieţii comunităţii primare şi a expansiunii ei în perimetrul

Ierusalimului. Această naraţiune sugerează şi prima tensiune din cadru comunităţii, tensiune

ce are la bază deosebirile iudaice tradiţionale dintre evreii din Ierusalim şi evreii din Diaspora.

În biserică această tensiune a fost rezolvată prin recunoaşterea oficială a conducătorilor care

începuseră să apară în rândul creştinilor evrei vorbitori de limbă greacă. Putem afla dintr-un

dicţionar Biblic cine erau aceşti diaconi şi elenişti.

Luca se concentrează asupra unuia din cei şapte diaconi ca figură cheie în prima

expansiune în afara Ierusalimului. Creştinii elenişti sunt obligaţi să părăsească Ierusalimul din

18

pricina persecuţiei, dar ei oricum se trăgeau din acele părţi , aşa că au plecat pur şi simplu şi

au răspândit cuvântul lui Dumnezeu prin părţile Iudeii şi ale Samariei.

Prin urmare naraţiunea din 6:1-7 nu ne este dată pentru a ne relata prima organizare a

bisericii în clerici şi diaconii laici. Rolul ei este de a pregăti prima expansiune a bisericii în

afara bazei sale din Ierusalim.

HERMANEUTICA FAPTELOR

Întrebarea centrală aici este: În ce fel naraţiunile individuale din Fapte funcţionează ca

precedente pentru biserica de mai târziu? Are cartea Faptele Apostolilor un Cuvânt care nu

numai să descrie Biserica Primară, dar să şi funcţioneze ca normă a Bisericii în toate

timpurile. Dacă există un asemenea cuvânt cum poate fi el descoperit. Dacă nu ce facem cu

conceptul de precedent. Pe scurt care este rolul pe care îl joacă precedentul istoric în doctrina

creştină sau în înţelegerea experienţei creştine.

Câteva principii generale

Premisa noastră este că dacă Scriptura nu ne spune în mod explicit că trebuie să face

ceva, ceea ce este doar narat sau descris nu poate funcţiona în nici un caz ca normă.

Enunţurile doctrinale derivate din Scriptură se încadrează în trei categorii: teologie creştină

(ceea ce cred creştinii), etică creştină (cum trebuie să se comporte creştinii) şi experienţa sau

practica creştină. În cadrul acestor categorii se pot distinge două niveluri de afirmaţii: la

nivelul primar se află afirmaţile doctrinale şi doar la nivelul secundar întâlnim afirmaţii despre

comportamentul şi practica creştinilor.

Desprindem următoarele principii în legătură cu hermeneutica naraţiunilor istorice:

1. Cuvântul lui Dumnezeu care poate fi privit normativ pentru creştini, în Fapte, este

legat în primul rând de ceea ce orice naraţiune dată a intenţionat să înveţe.

2. Ceea ce este incidental în raport cu intenţia primară poate reflecta anumite lucruri

dar nu poate avea aceasi valoare didactică cu ceea ce naraţiunea a intenţionat să înveţe.

3. Precedentul istoric pentru a avea valoare normativă trebuie să fie legat de intenţie.

Adică, dacă se poate arăta că scopul unei anumite naraţiuni este de a stabili un precedent,

atunci un asemenea precedent trebuie considerat drept normativ.

19

6. EVANGHELILE – O SINGURĂ POVESTIRE, MAI MULTE

DIMENSIUNI

Materialul din Evanghelii pote fi împărţit în: discursurile lui Hristos (învăţăturile lui

Isus) şi naraţiuni (povestiri despre Isus).

Pentru prima parte se pot urma principiile de interpretare a epistolelor iar pentru partea

a doua principiile de interpretare pentru naraţiunile istorice. Problemele exegetice apar

datorită unicităţii evanghelilor. Dificultatea hermeneutică majoră constă în înţelegerea

„Împărăţiei lui Dumnezeu” termen crucial pentru întreaga lucrare a lui Isus.

NATURA EVANGHELILOR

Dificultăţile intâmpinate în interpretarea Evangheliilor derivă din două adevăruri:

1. Evangheliile nu sunt scrise de Isus ci de alţii despre El

Dacă ar fi fost scrise de Isus, ar semăna mai mult cu o carte profetică a Vechiului

Testament (Amos).

ex. analogia cu Pavel (Fapte, Epistole)

Pentru a afla elemente cheie din viaţa lui Pavel citim Faptele Apostolilor şi adăugăm

informaţii din epistole. Pentru învăţătura lui recurgem întâi la epistole apoi la Faptele

Apostolilor ca o sursă adiţională.

2. Există patru evanghelii

Cum de sunt patru Evanghelii şi de ce?

Motivul pentru care sunt patru evanghelii este acela că diferite comunităţi creştine au

avut fiecare nevoie de o carte despre Isus. Astfel evanghelia scrisă pentru o comunitate nu a

răspuns neapărat nevoilor altei comunităţi. Biserica de mai târziu a recunoscut toate cele patru

evanghelii egale în valoare şi autoritate. Evanghelile nu sunt biografii ci „memorile

apostolilor” care prezintă învăţătura lui Isus şi mărturisesc despre Isus.

CONTEXTUL ISTORIC

a) Contextul istoric a lui Isus.

Pentru a-l înţelege pe Isus este necesar să ne adâncim în iudaismul secolului întâi,

căruia îi aparţine. Este foarte important să înţelegem cine erau saducheii, în vremea lui Isus,

20

de ce nu credeau ei în înviere şi de ce Isus a avut aşa de puţine legături cu ei. La fel trebuie să

cunoaştem cât mai mult despre lumea în care Isus a trăit. O serie de cărţi ne pot ajuta (vezi

bibliografia).

O altă trăsătură importantă a contextului istoric este forma învăţăturii lui Isus. Isus a

folosit cu măiestrie pilde, hiperbole (Mat. 5:29-30), precum şi proverbe (Mat. 6:21),

comparaţii, metafore (Mat.10:16), poezia (Mat. 7:7-8), întrebările (Mat. 17:25) şi ironia (Mat.

16:2-3).

O particularitate – aspectul dificil al încercării de reconstituire a contextului istoric

este acela că faptele şi cuvintele lui Isus au fost transmise pe cale verbală timp de aproape 30

de ani. Ele circulau sub formă de zicători sau povestiri individuale. Unele dintre acestea au

fost transmise împreună cu contextul lor original, însă altele nu.

Exemplu: Matei 12:13-17 Contextul e prezentat de o întrebare despre plata

impozitelor cerute de romani. Isus spune: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui

Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu”.

Una din întrebările pe care trebuie să ni le punem când citim Evangheliile este: dacă

auditoriul lui Isus pentru o anumită învăţătură a fost alcătuit din ucenicii Săi, din mulţimi sau

din oponenţii Săi. Răspunsul la această întrebare ne va lărgi perspectiva şi ne poate ajuta să

înţelegem mai bine ideea pe care a vrut Isus să o comunice.

b) Contextul istoric al evanghelistului

Evanghelia lui Marcu este îndeosebi interesată să explice natura mesianităţii lui Isus.

Marcu ştie că Mesia este fiul Dumnezeului cel puternic (1:1), dar ştie şi că Isus şi-a trecut sub

tăcere mesianitatea (1:34; 1:43). Natura de rob a lui Isus Mesia constituie preocuparea lui

Marcu şi reiese din faptul că el nu include nici o învăţătură despre ucenicie până după prima

explicare a propriei Lui suferinţi. Evanghelia lui Marcu reflectă „memorile lui Petru”.

CONTEXTUL LITERAR

Trebuie să învăţăm „să gândim în paragrafe”. Acest lucru nu este aşa de important în

cazul Evangheliilor, deşi rămâne valabil din când în când. Datorită naturii unice a

Evangheliior trebuie să gândim pe orizontală şi pe verticală.

Abordarea orizontală. Trebuie să ne dăm seama e paralelele din celelalte Evanghelii.

Scopoul studierii în paralel a Evangheliilor nu este completarea povestirii cu detalii din

celelalte, ci paralelele ne vor ajuta să apreciem trăsăturile distinctive ale fiecărei Evanghelii şi

să vedem diferitele tipuri de contexte în care a existat acelaşi material.

21

Abordarea verticală. Aici trebuie să încercăm să luăm aminte la ambele contexte

istorice: cel a lui Isus şi cel al evanghelistului. Scopul este de a studia viaţa lui Isus ca

personaj istoric.

Interpretarea Evangheliei ca întreg

În alcătuirea Evangheliilor au operat două principii: selectivitatea şi adaptarea. Prin

selectare înţelegem că evangheliştii, ca autori inspiraţi de sus, au selectat acele învăţături şi

naraţiuni care se potriveau cel mai bine scopurilor lor. Evangheliştii şi bisericile lor au avut

interese deosebite care i-au făcut să adapteze materialul selectat. Principiul adaptării explică

majoritatea aşa-ziselor discrepanţe dintre Evanghelii. (ex. Blestemarea smochinului)

CÂTEVA OBSERVAŢII HERMENEUTICE

Principiile hermeneutice ale Evangheliilor sunt o combinaţie între ce s-a spus în

capitolele anterioare despre epistole şi naraţiuni istorice.

Învăţăturile şi imperativele

Învăţăturile şi imperativele lui Isus trebuie aduse în secolul XXI în acelaşi mod în care

am procedat cu Pavel sau Petru în cazul epistolelor. A considera imperativele drept lege

înseamnă a le înţelege greşit. În creştinism, religia este har, etica este recunoştinţă.

Imperativele lui Isus sunt un cuvânt pentru noi dar ele nu sunt asemenea Legii Vechiului

Testament.

Naraţiunile

Povestirile ce narează minuni nu sunt relatate pentru a ne oferi o morală sau ca să

servească drept precedent, ci miracolele sunt ilustraţii ale puterii Împărăţiei, manifestate în

lucrarea lui Isus.

Exemplu: Ideea povestirii depre tânărul bogat nu este că toţi ucenicii lui Isus trebuie

să-şi vândă averile şi să-L urmeze. Povestirea ilustrază cât de greu le este bogaţilor să intre în

Împărăţie.

22

7. PILDELE – ÎNŢELEGI IDEEA?

PILDELE ÎN ISTORIE

Pildele au fost interpretate greşit în istorie. Un mare număr de interpretări alegorice au

fost făcute în biserică (exemplu: Augustin – interpretarea pildei Samariteanu milostiv).

Pilda Samariteanul milostiv vizează relaţiile dintre oameni şi răspunde la întrebarea

cine este aproapele meu. Ea nu vizează relaţiile dintre divinitate şi om.

Pildele nu sunt taine alegorice pentru biserică. Exegeza pildelor trebuie să înceapă cu

aceleaşi premise pe care le-am discutat în cazul fiecărei specii literare discutate până acuma.

NATURA PILDELOR

Trebuie să facem diferenţa dintre o pildă adevărată (Samariteanul milostiv) şi o

comparaţie (aluatul din pâine), o metaforă (sarea pământului) şi o epigramă (culeg oamenii

struguri din spini sau smochine din mărăcini?).

Pilda propriu-zisă este o simplă povestire cu început şi sfârşit şi are o anumită intrigă.

Comparaţia cu aluatul este o pildă inspirată din viaţa de zi cu zi şi este folosită de Isus pentru

a transmite o idee.

Funcţia pildelor nu este de a presăra învăţătura lui Isus cu figuri de stil, nici nu sunt

spuse pentru a sluji drept vehicule pentru relevarea adevărului – deşi sfârşesc în mod clar prin

a o face. Pildele – povestiri sunt mijloace prin care se provoacă un răspuns din partea

ascultătorului, sunt spuse pentru a surprinde ascultătorii în propriile lor acţiuni sau pentru a-i

provoca să răspundă într-un anumit fel la Isus şi lucrarea Sa.

EXEGEZA PILDELOR

Descoperirea punctelor de referinţă

Punctele de referinţă constitue cheia înţelegerii, ele fiind diferitele părîi ale povestirii

cu care se identifică ascultătorul pe măsură ce se desfăşoară povestirea. Dacă cineva nu

surprinde aceste puncte într-o glumă atunci nu poate avea loc o turnură neaşteptată.

În pilda cu cei doi datornici spusă lui Isus lui Simon morala constă în întrebarea:

„Cine crezi că i-a răspuns cămătarului cu mai multă dragoste?”.

23

Există trei puncte de referinţă: cămătarul şi cei doi datornici. Identificarea se face

imediat. Dumnezeu este asemenea cămătarului; prostituata din oraş care i-a spălat lui Isus

picioarele şi Simon care nu i-a arătat nici ospitalitatea obişnuită lui Isus sunt cei doi datornici.

Pilda este un cuvânt de judecată care cere un răspuns din partea lui Simon.

Identificarea auditoriului

În cazul pildei Samariteanul milostiv povestirea este spusă unui expert în Lege care

dorind să se justifice a întrebat „şi cine este aproapele meu?”. Pilda nu răspunde întrebării în

maniera în care a fost pusă, ci este mult mai expresivă şi dă pe faţă aroganta autoneprihănire a

cărturarului. Cele două puncte de referinţă sunt: omul căzut pe marginea drumului şi

samariteanul. Isus, prin pildă îi arată acestui om, un samaritean care îl ajută pe omul sărman.

Dar trebuie să înţelegem ce dispreţ nutreau fariseii faţă de samariteni. Fariseul s-ar fi aşteptat

ca cel ce îl ajută pe cel căzut să fie tocmai un fariseu (aceasta era o practică a fariseilor din

acel timp). Tocmai ura fariseului faţă de samariteni a vrut Isus să o accentueze; deci lipsa lui

de dragoste în acest lucru consta, nu în faptul că un fariseu nu ar fi ajutat pe cel căzut.

Pildele fără context

Ce facem când nu avem contextul originar al unei pilde? Exemplu: În Pilda

lucrătorilor viei (Mat. 20:1-6), punctele de referinţă sunt: gospodarul, lucrătorii cu ziua şi

lucrătorii cu ora. Cine este cel „prins” de această povestire? Evident că ascultătorii s-au

identificat cu lucrătorii cu ziua, deoarece numai ei sunt în centrul atenţiei în final.

Pildele Împărăţiei

Pildele vizate aici sunt cele în cae se spune în mod direct: „Împărăţia lui Dumnezeu se

aseamănă cu...”. Împărăţia nu trebuie identificată cu primul element din pildă, deoarece ea nu

este ca o sămânţă de muştar sau ca o comoară ascunsă într-un ogor. Ci întreaga pildă

comunică ceva despre natura Împărăţiei, nu doar un punct de referinţă sau un detaliu.

Pilda Semănătorului: Aici Isus a interpretat chiar şi punctele de referinţă: cele patru

tipuri de pământ sunt asemenea celor patru tipuri de răspunsuri la vestirea Împărăţiei. Ideea

pildei este: „Luaţi aminte la Cuvântul semănat! Fiţi pământul cel roditor!”

Pildele Împărăţiei proclamă Împărăţia ca „deja/nu încă”. Împărăţia a venit deja: ceasul

lui Dumnezeu este aproape. De aceea momentul prezent este caracterizat de o stare de

urgenţă. Exemplu: Pilda bogatului – este o nebunie să trăieşti pentru avuţii, pentru asigurarea

propriei vieţi când sfârşitul bate la uşă.

24

PROBLEMA HERMENEUTICĂ

Atunci când pildele au fost spuse, ele au avut rareori nevoie de interpretare. Însă la

noi, ele aun nevoie de interpretare tocmai din cauză că ne lipseşte înţelegerea imediată a

punctelor de referinţă pe care o aveau primii ascultători. Ce să facem în acest caz?

1. să traducem aceeaşi idee în propriul nostru context

2. să ne lăsăm pătrunşi de înţelesul conceptului de Împărăţie în lucrarea lui Isus.

25

8. LEGEA – STIPULAŢIILE LEGĂMÂNTULUI PENTRU ISRAEL

Vechiul Testament conţine peste şase sute de porunci cuprinse în patru cărţi ale

Vechiului Testament: Exod, Leviticul, Numeri, Deuteronom – denumite şi „cărţile Legii”.

Cânde se vorbeşte despre „Lege” în Biblie, se vorbeşte despre materialul care începe în Exod

20 şi se încheie în finalul cărţii Deuteronom.

Legat de porunci, cea mai dificilă problemă este hermeneutica.

CREŞTINII ŞI LEGEA VECHIULUI TESTAMENT

Sunt sugerate şase linii călăuzitoare pentru înţelegerea relaţiei dintre creştini şi legea

Vechiului Testament:

1. Legea Vechiului Testament este un legământ. Legământul este un contract

obligatoriu între două părţi, între Yahweh – Domnul şi Israel. În schimbul avantajelor şi

protecţiei, Israel trebuia să respecte peste şase sute de porunci.

2. Vechiului Testament nu este Testamentul nostru, noi nu suntem obligaţi să-l ţinem.

Nici una dintre acele porunci nu sunt obligatorii pentru noi, cu excepţia celor care au fost

reînnoite în Noul Legământ.

3. Unele legi ale Vechiului Legământ nu au fost reînnoite în Noul Legământ cum ar fi

legile civile israelite şi legile rituale israelite.

4. O parte a Vechiului Legământ este reînnoită în Noul Legământ. Unele aspecte ale

legii etice a Vechiului Testament sunt de fapt reafirmate în Noul Testament ca fiind

aplicabile creştinilor.

Exemplu: Matei 22:40 ” Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot

sufletul tău şi cu toată puterea ta.

5. Întreaga lege a Vechiului Testament continuă să fie Cuvântul lui Dumnezeu pentru

noi, deşi nu mai este porunca lui Dumnezeu pentru noi. Dumnezeu vrea să le cunoaştem chiar

dacă nu ne sunt adresate nouă personal.

6. Numai acea parte din Vechiului Testament care este reînnoită în mod explicit poate

fi considerată drept parte a „legii lui Hristos” din Noul Testament. Cele zece porunci sunt

26

citate în diferite moduri în Noul Testament, pentru a fi în continuare obligatorii pentru

creştini.

ROLUL LEGII ÎN ISRAEL ŞI ÎN BIBLIE

Legea prezintă exemple sau mostre a ceea ce înseamnă să-I fi loial lui Dumnezeu.

Legea apodictică

Poruncile care îţi arată ce să faci sau ce să nu faci constitue ceea ce numim legi

apodictice. Ele sunt porunci directe, general aplicabile. Dar ca o observaţie hermeneutică

preliminară – legea na arată că este imposibil să fim pe placul lui Dumnzeu prin propriile

noastre puteri.

Legea cazuistică

Elementele dintr-o astfel de lege sunt condiţionale. Legea se aplică doar în cazul în

care (1) un israelit avea cel puţin un sclav sau (2) un israelit avea un sclav care dorea sau nu

dorea să rămână pe mai departe ca sclav al lui., de bună voie. Dacă nu eşti israelit şi nu ai

sclavi legea nu ţi se aplică.

Legile cazuistice sau pentru fiecare caz în parte constitue o mare parte a celor peste

şase sute de porunci. Ele se aplică în mod particular vieţii civile , religioase şi etice a lui Israe,

sunt limitate în aplicabilitate şi deci puţin probabil să fie valabile pentru creştini.

Câteva principii hermeneutice:

1. Prevederile lui Dumnezeu pentru sclavie în Vechiul Legământ erau departe de a fi

nişte reguli brutale şi aspre.

2. Învăţăm că Dumnezeu îi iubeşte pe sclavi.

3. Învăţăm că sclavia poate fi practicată într-o formă atât de blândă, încât sclavilor să le

fie mai bine în robie decât liberi.

4. Stăpânul de sclavi nu dispunea de sclavul său în sensul deplin al cuvântului.

Din această lege putem învăţa despre dumnezeu, despre cerinţele lui în privinţa

corectitudinii, despre idealurile Lui pentru societatea israelită şi despre relaţia Lui du

poporul Său.

LEGEA VECHIULUI TESTAMENT ŞI ALTECODURI DE LEGI ANTICE

Israeliţii nu au fost primul popor care să trăiască conform unor legi. Au mai existat

legi ale unor popoare antice. Legea Vechiul Testament reprezintă un progres evident faţă de

celelalte legi şi este net superioară.

27

LEGEA VECHIULUI TESTAMENT CA BINEFACERE PENTRU ISRAEL

Legea era cu desăvârşire imposibil de respectat. Dar ,când obiectivele ei sunt corect

înţelese, Legea poate fi văzută ca o binefacere pentru israeliţi, un exemplu uimitor al îndurării

şi harului lui Dumnezeu faţă de poporul său.

Ex. Legile cu privire la hrană – au un serios rol protector. Alimentele interzise sunt

cel mai probabil purtătoare de boli, sunt neeconomice de cultivatca hrană în mediul deşertului,

sunt alimente favorite pentru sacrificiireligioase aduse de unele grupuriale căror practici

israeliţii nu trebuie să le copieze.

Câteva direcţii hermeneutice de urmat la citirea Legii pentateuhică a Vechiul

Testament:

1. Legea Vechiul Testament trebuie considerată drept Cuvântul lui Dumnezeu pentru

tine, întru totul inspirat, nu o poruncă directă a lui Dumnezeu adresată ţie.

2. Legea Vechiul Testament trebuie considerată drept bază a Vechiul Testament, deci

şi o istorie a lui Israel, nu obligatorie pentru creştini în Noul Testament, cu excepţia cazurilor

când a fost reînnoită.

3. Trebuie să observăm dreptatea, drgostea şi standardele înalte ale lui Dumnezeu

revelate în Legea Vechiului Testament.

4. Legea Vechiului Testament nu este completă, exahustivă.

5. Legea Vechiului Testament nu este citată deseori de profeţi sau de Noul

Testament, dar e repetată de profeţi şi reînnoită în Noul Testament.

6. Legea Vechiului Testament terbuie considerată drept un dar generos făcut lui

Israel, care i-a adus multe binecuvântări când a ascultat-o. Nu trebuie considerată drept un set

de reglementări arbitrare, supărătoare, limitând libertatea oamenilor.

28

9. PROFEŢII – APLICAREA LEGĂMÂNTULUI ÎN ISRAEL

Se întâmplă adesea ca mulţi creştini să vorbească despre Profeţi doar ca despre nişte

preziceri referitoare la venirea lui Isus dar, mai puţin de 2% din profeţiile Vechiul Testament

sunt mesianice, mai puţin de 5% descriu în mod specific era Noului Testament, iar mai puţin

de 1% se preocupă de evenimente care urmează să se întâmple.

Profeţii au vestit într-adevăr viitorul, dar viitorul imediat al lui Israel, Iuda şi alte

popoare din jur, nu viitorul nostru. trebuie să privim la vremea care pentru ei era viitor şi care

pentru noi este trecut.

Ei au vorbit în Numele lui Dumnezeu contemporanilor lor. În general în cărţile

Vechiul Testament citim despre profeţi, dar auzim foarte puţin din mesajul lor. În cărţile

profetice însă primim mesajul lui Dumnezeu prin profeţi şi aflăm foarte puţine despre profeţii

înşişi.

FUNCŢIA PROFEŢIEI

Trebuie subliniate trei lucruri:

1. Profeţii erau mediatorii aplicării legământului. Dumnezeu nu se mărgineşte la a da

Legea , ci o şi aplică. Aplicarea pozitivă înseamnă binecuvântare, aplicdarea negativă este

blestem. În acest contezt apar profeţii. Dumnezeu vesteşte prin ei aplicarea (pozitivă sau

negativă) a Legii Sale, aşa încât evenimentele binecuvântării şi blestemului să fie clar înţelese

de poporul Său.

2. Mesajul profeţilor nu era al lor înşişi, ci al lui Dumnezeu. Dacă un profet îndrăznea să

se numească el singur profet, acesta era un motiv să fie considerat profet fals. Profeţii

răspundeau unei chemări divine. Ei erau un fel de ambasadori ai curţii cereşti, care aduceau la

cunoştinţa oamenilor voinţa divină suverană.

3. Mesajul profeţilor nu este original. Profeţii erau inspiraţi de Dumnezeu să prezinte

conţinutul esenţial al avertismentului şi promisiunilor legământului. De aceea ce citim nu este

ceva cu adevărat nou, ci este, în esenţă, acelaşi mesaj pa care l-a dat iniţial Dumnezeu prin

Moise.

29

DEMERSUL EXEGETIC

Cân studiem profeţii simţim necesitatea unui ajutor extern. Trei tipuri de ajutoare ne

sunt de folos: dicţonare biblice, comentarii şi manuale biblice. Acestea ne furnizează articole

despre contextul istoric al fiecărei cărţi şi explicaţii ale înţelesului fiecîrui verset.

Contextul istoric

În studierea profeţilor contextul istoric poate fi mai larg sau specific.

Contextul mai larg se referă la perioada 760 – 460 î.Hr., periadă de aproximativ trei

secole. Această perioadă este caracterizată de următoarele aspecte: revolte politice militare,

economice, infidelitate religioasă şi neglijarea legământului mozaic şi schimbări în rândul

populaţiei şi ale graniţelor naţionale.

Contextul specific. Dumnezeu a vorbit prin profeţii săi oamenilor dintr-un anumit loc

şi timp aflaţi în anumite situaţii. Cunoaşterea datei autorului şi a situaţiei contribuie

substanţial la capacitatea noastră de-a înţelege un oracol.

Ex. Osea 5:8-11. Este un oracol de război care vesteşte judecata lui Dumnezeu prezentând-o

ca pe o bătălie. Data este 734 î. Hr. iar auditoriu îl constituie israeliţii din nord. Mesajul se

adresa specific anumitor cetăţi aşezate pe drumul ce venea de la Ierusalim şi se îndrepta spre

Betel. Mânia lui Dumnezeu va veni peste israeliţi din pricina războiului lor cu Iuda şi din

pricina idolatriei lor.

Formele discursurilor profetice

Recunoaşterea formelor discursurilor profetice este condiţia prealabilă delimitării

corecte a oracolelor. Iată trei din cele mai frecvente forme:

1. Judecata. (Isaia 3:13-26) Aici Dumnezeu este zugrăvit ca avocat al acuzării, judecător

şi executor judecătoresc într-un proces intentat inculpatului Israel. Mărturiile dovedesc

că Israel este în mod clar inculpat şi este pronunţată sentinţa. Pedepsele sunt bolă,

sărăcie, ocară şi moarte.

2. Vaietul. Vai era cuvântul pe care-l strigau israeliţii antici atunci când erau confruntaţi

cu nenorociri sau cu moarte sau când boceau la o înmormântare. Aceste oracole

conţin: vestirea nenorocirii, pricina nenorocirii şi prezicerea judecăţii (Habacuc 2:6-8).

3. Promisiunea. Numită şi oracolul mântuirii în care se menţionează unele transformări

radicale şi anumite binecuvântări cu referire la viitor (Amos 9:11-15)

30

Profeţii ca poeţi

În Israelul Antic poezia se bucura de apreciere pe scară largă ca mijloc de învăţare.

Toate cărţile profetice conţin foarte multă poezie iar unele sunt exclusiv poetice. Există trei

caracteristici ale poezie Vechiului Testament.

1. Paralelismul sinonimic (versetul al doilea repetă sau întăreşte sensul primului vers –

ex. Isaia 44:22)

2. Paralelismul antitetic (al doilea vers este opusul ideii din primul vers – ex. Osea 7:14)

3. Paralelismul sintetic (cel de al doilea vers completează primul vers – Obadia 21)

SUGESTII HERMENEUTICE

Avertismentul: profetul ca prevestitor al viitorului

Profeţii au prezis evenimente viitoare dar în cea mai mare parte acel viitor este acum

în trecut, deci viitorul lor nu este viitorul nostru. Există însă unele elemente la profeţi care pot

aparţine evenimentelor de pe urmă ale vremurilor (ex. Ioel 3:1-3; Ţefania 3:8-9; Zaheria 14:9)

Profeţia şi sensurile secundare

În mai multe locuri în Noul Testament se fac referiri la pasaje din Vechiul Testament

care nu par să se refere la ceea ce spune Noul Testament. Un exemplu este Osea 11:1 şi Matei

2:15. În Osea conteztul este izbăvirea lui Israel din Egipt şi intenţia este de a arăta cât de mult

l-a iubit Dumnezeu pe Israel, ca pe propriul Său copil. În Matei , autorul refoloseşte profeţia

într-un context diferit şi c-o intenţie diferită, făcând referire la fuga lui Mesia în Egipt şi

intoarcerea lui. Matei însă a avut inspiraţia şi autoritatea aceluiaşi Duh care l-a inspirat şi pe

Osea. Noi nu putem să procedăm la fel cu nici un pasaj.

31

10. PSALMII – RUGĂCIUNILE LUI ISRAEL ŞI ALE NOASTRE

Psalmii sunt cea mai cunoscută şi îndrăgită parte a Vechiului Testament. Ei sunt în

esenţă rugăciuni şi imnuri prin însăşi natura lor se adresează lui Dumnezeu sau exprimă prin

cântec adevăruri despre Dumnezeu.

O întrebare: Cum anume funcţionează aceste cuvinte adresate lui Dumnezeu ca şi

cuvânt de la Dumnezeu pentru noi? Ei nu funcţionează pentru a ne învăţa o doctrină sau un

comportament moral însă ei ne ajută să vorbim şi să ne deşertăm sufletul înaintea lui

Dumnezeu şi să luăm aminte la căile lor.

OBSERVAŢII EXEGETICE

Psalmii ca poezie

- poezia ebriacă prin natura ei se adresează minţii prin intermediul inimii, de aceea nu trebuie

să supra exegetăm psalmii (ex. Ps. 19 Propoziţia formulată în proză este lipsită de culoare în

comparaţie cu superba poezie a psalmistului )

- psalmii nu sunt poeme oarecare ci poeme muzicale. Un psalm este conceput pentru a face

apel la emoţie, pentru a evoca sentimente şi pentru a provoca un răspuns din partea

individului. Ei nu sunt depozitari ai unor depozitări doctrinale.

- vocabularul poeziei este intenţionat metaforic, de aceea trebuie să căută intenţia metaforei

(ex. Ps. 114:4; 59:7; 23:1)

Psalmii ca literatură

- psalmii sunt de mai multe tipuri. E important să reţinem că israeliţii cunoşteu toate tipurile

de psalmi. Ei ştiau care este diferenţa dintr-un psalm de jale şi un psalm de mulţumire.

- fiecare psalm este caracterizat şi de forma lui. Dacă înţelegem structura unui psalm putem

urmării ce se întâmplă în psalmi (trecerile de la un subiect la altul).

- fiecare dintre tipurile de psalmi trebuie să aibă o anumită funcţie în viaţa lui Israel, deci

fiecare psalm are un anumit scop intenţionat.

- trebuie să învăţăm să recunoaştem diferitele tipare din psalm (tiperul enumerării, repetiţiei,

şa.)

- fiecare psalm trebuie citit ca unitate literară. trebuie să fim atenţi să nu scoatem versete

individuale din context.

32

TIPURI DE PSALMI

Psalmii de jale – sunt peste 60. Sunt de două feluri individuali (Ps. 3, 22, 31, 39, 42,

57, 71, 120, 139, 142) şi corporativi (Ps. 12, 44, 80, 94, 137). Dacă suntem descurajaţi sau

dacă biserica noastră trece printr-o periadă dificilă aceşti psalmi pot fi folosiţi pentru a

exprima înaintea Domnului frământurile, suferinţele sau decepţile noastre.

Psalmii de mulţumire – aceşti psalmi exprimau bucuria înaintea Domnului şi prin

aceşti i se mulţumea lui Dumnezeu pentru credincioşia, protecţia şi binefacerile Lui. Există 6

psalmii corporativi (Ps. 65, 67, 75, 107, 124, 136) şi 10 individuali (Ps. 18, 30, 32, 34, 40, 66,

92, 116, 118, 136).

Psalmii de laudă – se concentrează asupra lăudării lui Dumnezeu, pentru ceea ce este

El, pentru măreţia Sa şi pentru bunătatea arătată faţă de întregul pământ şi faţă de Israel. (Ps.

8, 19, 104, 148; 66, 100, 111, 114, 149; 33, 103, 113, 117, 145-147).

Psalmii istoriei mântuirii – urmăresc să recapituleze istoria lucrării mântuitoare a lui

Dumnezeu (Ps. 78,105, 106, 135, 136).

Psalmi ai celebrării şi ai afirmării – sunt incluse mai multe tipuri de psalmi: 1)

liturgiile de reînnoire a legământului; 2) psalmii de încoronare şi 3) Cântările Sionului sau

Cântecele Cetăţii Ierusalim.

Psalmii sapienţiali – opt psalmi (36, 37, 49, 73, 112, 127, 128, 133)

Psalmii de încredere – zece psalmi (11, 16, 23, 27, 62, 63, 91, 121, 125, 131) care îşi

concentrează atenţia asupra faptului că Dumnezeu este vrednic de încredere şi că trebuie să

recunoaştem bunătatea şi grija Lui pentru poporul Său chiar şi în vremuri de disperare.

EXEMPLU DE EXEGEZĂ

Teologii au reuşit să determine şase elemente care apar în psalmii de jale. Aceste

elemente sunt:

1) destinatarul - cel căruia este adresat psalmul (Ps. 3:1)

2) plângerea – psalmistul arată care este necazul său şi motivul pentru care îi cere jutor

Domnului (v. 1-2)

3) încrederea – psalmistul îşi exprimă automat încrederea în Dumnezeu că El va

răspunde plângerii aşa cum va găsi el de cuviinţă şi nu neapărat cum ne-am dori noi

(v. 3-6)

4) izbăvirea – psalmistul îl implorî pe Dumnezeu să-l izbăvească din această situaţie

(v.7a)

33

5) asigurarea – psalmistul îşi exprimă siguranţa că Dumnezeu îl va izbăvii, asigurare ce

este oarecum paralelă cu exprimarea încrederii. (v.7)

6) lauda – psalmistul Îi aduce laude, mulţumiri şi cinste lui Dumnezeu pentru

binecuvântările din trecut, prezent şi viitor.

Psalmii de mulţumire au o structură diferită:

1) introducerea – mărturia psalmistului despremodul în care l-a ajutat Dumnezeu (Ps.

38:1-2)

2) nenorocirea – situaţia din care L-a izbăvit Dumnezeu (v.3)

3) apelul – repetarea cererii pe care i-a făcut-o lui Dumnezeu (v. 3)

4) izbăvirea - adusă de Dumnezeu (v. 6-7)

5) mărturia – cuvânt adus la adresa milei lui Dumnezeu (v. 4,5,8)

OBSERVAŢII HERMENEUTICE

Mai întâi trebuie să reţinem că psalmii sunt un ghid pentru închinare. Prin aceasta

înţelegem că ânchinătorul care caută să-L laude pe Dumnezeu, să-L cheme pe Dumnezeu sau

să-şi amintească binefacerii Lui poate folosi psalmii ca un mijloc formal de exprimare a

gândurilor şi sentimentelor sale.

În al doilea rând, psalmistul ne demonstrează că ne putem raporta onest la Dumnezeu.

Ei ne dau prin exemplu un gen de învăţături trăite.

În al treilea rând, psalmii demonstrează importanţa reflectării şi a meditaţiei asupra

lucrurilor pe care le-a făcut Dumnezeu pentru noi. Ei ne invită la rugăciune, la un proces de

reflectare disciplinată asupra Cuvântului lui Dumnezeu şi la o părtăşie chibzuită cu alţi

credincioşi.

34

11. ÎNŢELEPCIUNEA – ATUNCI ŞI ACUM

Trei cărţi din Vechiul Testament sunt cunoscute ca şi cărţi „sapienţiale”: Eclesiastul,

Proverbe şi Iov.

NATURA ÎNŢELEPCIUNII

Înţelepciunea este disciplina aplicării adevărului în viaţa noastră, în lumina

experienţei. În decursul vremii cărţile sapienţiale au fost folosite greşit. În primul rând,

oamenii le citesc adesea doar parţial şi nu reuşesc să vadă că există un mesaj global. Părţi şi

fragmente scoase din context pot părea profunde şi practice, dar pot fi aplicate adesea greşit.

Apoi, termenii şi categoriile înţelepciunii sunt înţeleşi greşit. Exemplu: În Proverbe

14:7 „nebunul” nu este cel retardat sau bolnav mintal ci îl reprezintă pe cel necredincios. De

aceea, spune autorul, când cauţi înţelepciunea nu trebuie s-o cauţi la un necredincios.

Înţelepciunea nu este ceva teoretic şi abstract, ci este ceva ce există doar atunci când

un om gândeşte şi acţionează potrivit adevărului, aşa cum l-a învăţat experienţa sa. De aceea,

Vechiul Testament recunoaşte că unii au mai multă înţelepciune decât alţii.

În Israel unii oameni s-au dedicat nu numai câştigării înţelepciunii ci şi învăţării altora

cum s-o dobândească. Această clasă specială de oameni înţelepţi a apărut cel târziu odată cu

începutul monarhiei şi au funcţionat ca învăţători-consilieri ai celor care căutau înţelepciunea.

Înţelepciunea a fost întotdeauna învăţată mai mult acasă decât în orice cadru şi astăzi

părinţii îi învaţă pe copii diverse genuri de înţelepciune. Un părinte bun acordă timp formării

comportamentului copilului său discutând deseori cu el despre cum trebuie să se comporte.

Una dintre modalităţile prin care oamenii îăi cizelează cunoştinţele şi comportamentul

este prin discuţii şi dezbateri. Tipul de înţelepciune care predomină în Proverbe este denumit

înţelepciune gnomică pe când în Eclesiast şi Iov avem de regulă înţelepciune speculativă.

Dumnezeu a inspirat secţiunile sapienţiale aşa încât ele să poată fi învăţate şi

memorate; de aici avem ceea ce se numeşte înţelepciunea exprimată prin poezie.

35

ECLESIASTUL – ÎNŢELEPCIUNEA CINICĂ

Eclesiastul este un monolog sapienţial care adesea îi contrariază pe creştini. Mesajul

cinismului şi al zădărniciei depline se regăseşte în Eclesiast în pasaje precum: 1:2; 1:14; 2:15;

3:19; 5:16; 8:14; 9:9-10; 11:8.

Adevăratul scop al cărţii este să ne arate că o perspectivă existenţialistă asupra vieţii

ne-ar lăsa reci. Deci concepţia prezentată trebuie să ne lase nesatisfăcuţi pentru că ea nu este

nici pe departe adevărul. Este o înţelepciune pământească, fatalistă, pe care o produce

ateismul practic. Când Dumnezeu este exilat şi îndepărtat până într-un punct în care nu mai

are nici o legătură cu viaţa noastră atunci rezultatul obţinut este Eclesiastul.

ÎNŢELEPCIUNEA LUI IOV

Eclesiastul nu este singurul loc din Vechiul Testament în care găsim sfaturi greşite

date pentru a crea un contrast menit să scoată în evidenţă adevărul lui Dumnezeu. Cartea lui

Iov conţine tot felul de sfaturi greşite şi concluzii eronate care vin de pe buzele

„mângăietorilor” lui Iov. Prietenii lui Iov îi spun acestuia că ceea ce ţi se întâmplă în viaţă

este rezultatul direct al faptului că am trăit sau nu într-un mod plăcut lui Dumnezeu. Iov un

om evlavios ştia că nu a făcut nimic care să merite mânia lui Dumnezeu. Elihum – ultimul

mângăitor apără cunoaşterea şi căile superioare ale lui Dumnezeu. În final Dumnezeu însuşi i

se adresează lui Iov şi celorlalţi (38-41) şi Dumnezeu îl corectează pe Iov arătândui

perspectiva justă asupra situaţiei. În acelaşi timp îl şi îndreptăţeşte în faţa înţelepciunii

preietenilor (42:7-9). Dacă Dumnezeu îngăduie suferinţa nu înseamnă că El nu ştie ce face sau

că dreptul Lui de a o face trebuie pus sub semnul întrebării.

ÎNŢELEPCIUNEA ÎN PROVERBE

Proverbele se concentrează în cea mai mare parte asupra atitudinilor practice. Ele ne

învaţă ceea ee am putea numi „valori fundamentale de modă veche”. Proverbele oferă o

culegere de afirmaţii pline de miez, concepute pentru a ne sfătui tocmai în acest scop.

Proverbele prezintă în mod constant un puternic contrast între viaţa înţeleptului şi

viaţa nebunului. Limbajul rligios specific este rareori folosit în Proverbe.

36

ÎNDRUMĂRI CĂLĂUZITOARE HERMENEUTICE

Proverbele nu sunt garanţii legale din partea lui Dumnezeu. Ele stabilesc un mod

înţelept de abordare a anumitor obiective practice, dar o fac în termeni care nu pot fi

consideraţi drept garanţii divine ale succesului.

Proverbele trebuie citite ca o culegere. Fiecare proverb inspirat trebuie echilibrat cu

altele şi interpretat prin comparaţie cu restul Scripturii.

Proverbele sunt formulate pentru a fi uşor de memorat, nu pentru a fi teoretic exacte.

Nici un proverb nu este o afirmaţie completă a adevărului. Proverbele încearcă să

împărtăşească o cunoaştere care să poată să fie uşor reţinută şi nu o filosofie care să-l

impresioneze pe un critic.

Unele proverbe trebuie să fie „traduse” pentru a putea fi apreciate. Multe proverbe

exprimă adevărul conform unor practici şi instituţii care nu mai există, deşi pentru israeliţii

din Vechiul Testament erau lucruri obişnuite. Dacă nu consideri aceste proverbe în termenii

adevăratelor echivalente moderne, sensul lor poate părea nerelevant sau se poate pierde în

întregime.

Reguli care ne pot ajuta să folosim corect proverbele şi să respectăm intenţia lor divin

inspirată:

1. Proverbele sunt adesea parabolice, indicând spre ceva dincolo de ele însele

2. Proverbele sunt deosebit de practice şi nu teoretic teologice

3. Proverbele sunt formulate pentru a fi uşor de memorat, nu tehnic exacte

4. Proverbele nu sunt concepute pentru a justifica un comportament egoist - dimpotrivă

5. Proverbele care reflectă cu putere cultura antică se poate să aibă nevoie de o „traducere”

sensibilă, aşa încât să nu-şi piardă sensul

6. Proverbele nu sunt garanţii din partea lui Dumnezeu, ci indicaţii poetice pentru un

comportament corect

7. Proverbele pot folosi un limbaj deosebit de specific, exagerări sau orice alte tehnici literare

pentru a-şi atinge scopul

8. Proverbele dau sfaturi bune pentru abordarea înţeleaptă a anumitor aspecte ale vieţii, dar nu

sunt exhaustive în acoperirea acestora

9. Proverbele greşit folosite pot justifica o viaţă lacomă, materialistă

10. Proverbele corect folosite, oferă sfaturi practice pentru viaţa de zi cu zi.

37

12. APOCALIPSA – IMAGINI ALE JUDECĂŢII ŞI SPERANŢEI

Cartea Apocalipsei este diferită de restul Noului Testament şi avem de-a face cu o

carte plină de îngri, trimbiţe, cutremure , fiare, balauri. Există un simbolism bogat şi divers,

iar problemele hermeneutice izvorăsc din simboluri precum şi din faptul că această carte se

ocupă de evenimente viitoare, dar este tot odată aşezată într-un context care aparţine primului

secol.

NATURA APOCALIPSEI

Apocalipsa ca apocalipsă

Apocalipsa este numai una din numeroasele apocalipse bine cunoscutr atât evreilor cât

şi creştinilor care au trăit între 200 î.Hr. – 200d. Hr. Aceste apocalipse sunt de mai multe

feluri şi totuşi au toate câteva trăsături comune:

- pricipala rădăcină a apocalipticului este literatura profetică Vechi Testamentală (Ezechiel,

Daniel, Zaharia, părţi din Isaia).

- apocalipsa este o formă de literatură cu o anumită structură şi formă scrisă deosebită de cea a

cărţilor profetice.

- materialul apocaliptic este prezentat sub formă de vedenii şi visuri, iar limbajul este criptic şi

simbolic;

- imaginile literaturii apocaliptice sunt adesea forme ale fanteziei nu ale realităţii.

Apocalipsa ca profeţie

Apocalipsa lui Ioan este o combinaţie de elemente apocaliptice şi profetice. Ea s-a

născut în persecuţie şi urmăreşte să vorbească despre viitor, despre triumful lui Hristos şi-al

bisericii Sale. În acelaşi tinp Ioan intenţionează ca apocalipsa lui să fie un cuvânt profetic

pentru biserică.

Apocalipsa ca epistolă

Această combinaţie de apocaliptic şi profetic îmbracă forma unei scrisori. Există un

aspect ocazionat al apocalipsei. Ea a fost ocazionată cel puţin în parte de nevoile bisericilor

căreia a fost adresată. Prin urmare prin interpretare trebuie să încercăm să înţelegem conteztul

istoric original.

38

NECESITATEA EXEGEZEI

Contextul istoric

Când citim Apocalipsa trebuie să remarcăm indiciile istorice cruciale. Putem observa

că „cea de-a cincea pecete” îi revelează pe martirii creştini care au fost omorâţi din pricina

„cuvântului” şi a „mărturiei”. Ioan însuşi se afla în exil din cauza credinţei sale. În timp ce era

„în Duhul”, Ioan a ajuns să înţeleagă că suferinţa prezentă este doar începutul necazurilor

pentru cei care refuzau „să se închine fiarei”. El nu era întru totul sigur că întreaga biserică era

pregătită pentru ceea ce o aştepta, aşa că le-a scris această proorocie.

Temele principale sunt deosebit de clare: Biserica şi statul sunt într-o stare de conflict

acut. Ioan este preocupat ca nu cumva Biserica să capituleze în faţa încercărilor. Biserica

triumfă chiar şi prin moarte. Dumnezeu îşi va revărsa într-o zi mânia asupra celor care au

provocat suferinţă şi moarte şi va aduce odihnă veşnică celor care rămân credincioşi. În acea

situaţie, Roma era vrăjmaşul care urma să fie judecat.

Suferinţa şi mânia sunt două idei cruciale. „Necazul cel mare” este ceea ce îndura

Biserica şi avea să mai îndure. Însă poporul lui Dumnezeu nu va trebui să îndure grozava Lui

mânie.

Contextul literar

Cartea se desfăşoară asemenea unei drame clasice, în care primele scene creează

atmosfera şi prezintă personajele iar scenele ulterioare au nevoie de cele anterioare pentru ca

noi să putem urmări intriga.

Capitolele 1-3 ni-l prezintă pe Ioan însuşi, ne este prezentat Hristos, şi apoi vedem

Biserica. Capitolele 4-5 contribuie şi ele la crearea atmosferei. Bisericii i se spune că

Dumnezeu domneşteîn măreţia Sa suverană. Capitolele 6-7 încep cu desfăşurarea dramei

propriu-zise. Capitolele 8-11 revelează conţinutul judecăţii lui Dumnezeu.

Capitolul 12 este cheia teologică a cărţii. În două vedenii ni se prezintă încercarea lui

Satan de a-L nimici pe Hristos şi apoi înfrângerea lui, ca urmare a acestei âncercări. Satan este

prezentat ca un vrăjmaş înfrânt deja, acărui sfârşit definitiv nu a sosit „încă”.

Capitolele 13-14 ne arată felul în care răzbunarea lui Satan a luat, pentru Biserica lui

Ioan, chipul Imperiului Roman. Capitolele 15-16 ne arată că imperiul şi împăratul au fost

sortiţi pieirii. Cartea se încheie cu o poveste a două cetăţi – capitolele 17-22. Cetatea

pământească (Roma) este condamnată datorită persecutării poporului lui Dumnezeu. În

contrast avem cetatea lui Dumnezeu în care oamenii lui Dumnezeu vor locui veşnic.

39

PRINCIPII HERMENEUTICE

1. Imaginile viitorului sunt doar nişte imagini. Imaginile exprimă o realitate, dar ele nu

trebuie confundate cu acea realitate

2. Unele imagini au fost destinate în primul rând să exprime certitudinea judecăţii lui

Dumnezeu

3. Imaginile în care “temporalul” este strâns legat de “escatologic” nu trebuie văzute ca

fiind simultane.

4. Deşi există probabil multe cazuri în care găsim o a doua dimensiune a acestor imagini

care încă nu s-a împlinit, nu ni s-a dat nici un fel de indicii cu privire la modul în care

le-am putea defini. (ex. Antihristul)

5. Imaginile care au fost destinate să fie în întregime escatologice trebuie considerate şi

acum tot aşa (ex. 11:15-19; 19:1 – 22:21)

După cum primele cuvinte din Scriptură vorbesc despre Dumnezeu şi creaţie, tot aşa

ultimile cuvinte vorbesc despre Dumnezeu şi împlinire.

Bibliografie:

BIBLIA CA LITERATURĂ – PRINCIPII HERMENEUTICE,

Gordon D. FEE şi Douglas STUART, LOGOS – Cluj-Napoca, 1995

40