Tara Barsei 2014

282
CONSILIUL JUDEŢEAN BRAŞOV MUZEUL „CASA MUREŞENILOR” BRAŞOV ŢARA BÂRSEI revistă de cultură 2014 Braşov, 2014

description

Anuarul stiintific al muzeului Casa Muresenilor Brasov, serie noua, numarul 13, 2014. Revista de cultura finantata de Consiliul Judetean Brasov

Transcript of Tara Barsei 2014

Page 1: Tara Barsei 2014

CONSILIUL JUDEŢEAN BRAŞOV MUZEUL „CASA MUREŞENILOR” BRAŞOV

ŢARA BÂRSEI

revistă de cultură 2014

Braşov, 2014

Page 2: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI (fondată în 1929) Revistă de cultură finanţată de Consiliul Judeţean Braşov şi editată de Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov Piaţa Sfatului nr. 25, cod 500025 Tel./fax: 0268.477.864 e-mail: [email protected] http://www.muzeulmuresenilor.ro Colegiul de redacţie: Valer Rus – redactor responsabil

Cristina Seitz Marinela-Loredana Barna Ovidiu Savu

Corectura: Carmen Andrei

Tehnoredactare:

E D I T U R A

ISSN 1583-3119 Autorii îşi asumă responsabilitatea pentru afirmaţiile cuprinse în lucrările lor.

Page 3: Tara Barsei 2014

3

C U P R I N S

Simpozion – 18 octombrie 2013 „Timp şi spațiu în cartografia braşoveană, de la Honterus la zborurile cosmice”

GEOGRAFIE

Şerban DRAGOMIRESCU Timp şi spaţiu în cartografia braşoveană, de la Honterus la zborurile cosmice ................................ 7

Gernot NUSSBÄCHER Johannes Honterus – pionier al cartografiei braşovene ..................................................................... 9

Ruxandra MOAŞA NAZARE, Mihaela LUPU Hărţi şi publicaţii apărute sub îngrijirea Editurii Institutului Cartografic „Unirea” Braşov din colecţiile Bibliotecii Judeţene „George Bariţiu” Braşov ............................................................ 19

Participarea elevilor braşoveni la concursuri naţionale (2013) .............................................. 30

Sesiunea ştiinţifică de comunicări „Ţara Bârsei”, 8-9 mai 2014 „Corespondenţă de război”

ISTORIE

Valer RUS Războiul civil ardelean (1848-1849) şi petiţiile văduvelor maghiare .............................................. 32

Ciprian RIGMAN Aspecte din activitatea preoţilor militari ai Diecezei greco-catolice de Gherla la mijlocul secolului al XIX-lea (1856-1868) .................................................................................. 67

Ramona POPOVICI Educaţie şi instrucţie şcolară în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. O istorie reflectată în paginile „Gazetei Transilvaniei” .................................................................. 77

Marinela-Loredana BARNA Serviciile poştale în Transilvania secolului al XIX-lea ................................................................... 81

Lucia BUNACIU Război 1914 ..................................................................................................................................... 88

Page 4: Tara Barsei 2014

4

Ruxandra MOAŞA NAZARE Fragmente din corespondenţa lui Alexandru Vaida-Voevod din perioada Primului Război Mondial ........................................................................................... 90

Alexandrina CUŢUI Ziarul ,,Glasul Bucovinei” în 1918................................................................................................. 95

Carmen-Florentina OLTEANU (VOICA) Scrisorile Elenei Mureşianu către fiul ei, din perioada mai-iulie 1914 ......................................... 105

Constantin BĂJENARU Făgărăşenii şi Primul Război Mondial. Memorie şi istorie (I) ...................................................... 116

Cristina TĂNASE, Ionuţ TĂNASE Corespondenţă din Marele Război. Studiu de caz: Scrisoare la plecarea pe front ......................... 124

Costin SCURTU Ştiri de pe frontul bucovinean în România (1914-1918) .............................................................. 131

Rozalinda POSEA Caritatea în anii Primului Război Mondial. Societatea pentru Ocrotirea Orfanilor de Război .......................................................................... 141

Ioan-Gheorghe RAŢIU Iuliu I. Mezei Câmpeanu, luptător neînfricat pentru Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 ....... 151

Corina SPOREA-BĂRĂGAN Nicolae Drăgan, dezertor din Armata Austro-Ungară şi apoi voluntar în Armata Română ....... 165

Lavinia GHEORGHE Scrisorile unei mame cu doi băieţi pe frontul Primului Război Mondial ...................................... 173

Monica CÎRSTEA Războiul Civil din Spania reflectat în presa românească .............................................................. 183

Manuela ŢUHAŞU Mariana Drăgescu – personalitate remarcabilă a aripilor româneşti; amintiri şi corespondenţă din al Doilea Război Mondial .............................................................. 193

Mihai-Cristian ŞELARU Gheorghe Gh. Mironescu şi Câmpurile de prizonieri de la Cassino şi Camaldoli ......................... 201

Page 5: Tara Barsei 2014

5

Mihaela NEVODAR Eroii Văii Hârtibaciului. Corespondenţă şi amintiri de război ..................................................... 210

Rusalia CRĂCIUNOIU Evenimente istorice reflectate în lucrările de grafică din patrimoniul Muzeului de Artă Craiova .................................................................................. 222

Petronela GĂITAN Amintiri din război ....................................................................................................................... 231

Petruţa-Maria COROIU (MĂNIUŢ) Spiritualitate şi cultură în estetica românească din a doua jumătate a secolului XX: Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi preocuparea sa pentru personalităţile culturii româneşti clasice (Mihai Eminescu, Ion Creangă) .......................................................... 241

Ioana COŞEREANU Scrisori cenzurate .......................................................................................................................... 245

ADDENDA

Iosif-Marin BALOG Politicile economice ale Vienei în Transilvania, 1850-1867. Studiu de caz: statul ca antreprenor şi resursele umane ............................................................... 255

Anca-Maria ZAMFIR Braşovul într-o relatare de călătorie din secolul al XIX-lea .......................................................... 263

Alexandru PĂCURAR Tiberiu Eremie. Un om de omenie, un demn exemplu de urmat [recenzie]................................. 279

Page 6: Tara Barsei 2014
Page 7: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

7

Şerban DRAGOMIRESCU

TIMP ŞI SPAŢIU ÎN CARTOGRAFIA BRAŞOVEANĂ – DE LA HONTERUS LA ZBORURILE COSMICE –

Cea de a opta ediţie a simpozionului, devenit tradiţional în Cetatea Braşovului, dedicat

tradiţiilor cultural-ştiinţifice braşovene în domeniul geoştiinţelor, a fost consacrat, în anul

2013 – prin abatere de la regula generală –, unei discipline adiacente geoştiinţelor, şi

anume CARTOGRAFIEI. Prin valenţele sale, deopotrivă tehnice şi artistice, s-a impus, de-a

lungul secolelor, în mod particular şi la Braşov.

Orice abordare a subiectului este puternic ancorată în Braşov, încă din secolul al

XVI-lea, prin activitatea lui Johannes Honterus, cunoscut ca umanist sas, adept al

Iluminismului, dar şi ca autor al primei hărţi a Transilvaniei, Chorographia Sibenbürgen

(1532), cu răsunet în timp în întreaga Europă, nu numai în cea Centrală. Gernot

Nussbächer, cercetător avizat al arhivelor braşovene, a adus contribuţii notabile la

cunoaşterea operei lui Honterus.

Citadela Braşovului şi, desigur, Transilvania se regăsesc în toate reprezentările

cartografice ulterioare (hărţi, dar mai ales atlase) cu putere de circulaţie în Europa. Sunt

necesare noi cercetări laborioase, cu rezultate validate prin publicare, completând sinteza

lui Marin Popescu-Spineni, România în izvoare geografice şi cartografice (1978). Doamna

Măriuca Radu s-a oferit a ne comunica unele din rezultatele preocupărilor sale de istoria

cartografiei.

Apropiindu-ne de vremurile mai recente, o cercetare sistematică aşteaptă să fie

făcută în domeniul puţin explorat al cartografiei turistice, afirmată la Braşov încă de la

sfârşitul secolului al XIX-lea, produsă de către societăţile turistice maghiare şi săseşti (în

mod special SKV), pentru munţii din preajma Braşovului (Postăvaru, Piatra Mare, Bucegi

ş.a.) şi amplificată în secolul XX de societăţile româneşti (TCR, ADMIR ş.a.).

După 1919, la Braşov, în hotarele României întregite, a luat fiinţă Institutul

Cartografic „Unirea”, o instituţie cu un profil cultural distinct, remarcabil prin producţia

sa editorială variată, în care se detaşează cea cartografică, la nivel regional, dar şi

naţional. Animator entuziast al acestei instituţii a fost, în acei ani, col. (r) Constantin

Teodorescu. Este de aşteptat ca reevaluarea producţiei lor cartografice, aflată în posesia

Bibliotecii Judeţene „G. Bariţiu” din Braşov, dar şi despuierea arhivei instituţiei încă

necercetate, aflată în portofoliul Filialei Braşov a Arhivelor Naţionale, să ofere o imagine

mult mai completă asupra locului ocupat de Institutul Cartografic „Unirea” în epoca

interbelică. S-a exprimat opinia ca să fie formulat, în viitorul apropiat, un proiect de

cercetare, girat de cele două instituţii braşovene, cu atât mai mult cu cât pe temeliile

acestui institut s-a constituit, după naţionalizarea sa din 1948, Întreprinderea Poligrafică

Braşov, specializată de-a lungul anilor în producerea hărţilor murale de uz public, cu

Page 8: Tara Barsei 2014

ŞERBAN DRAGOMIRESCU

8

precădere didactic. Harta fizico-administrativă a României, produsă de Editura Didactică şi

Pedagogică şi tipărită la Braşov (autor, acad. Victor Tufescu, omagiat de noi în 2008, la

centenarul naşterii sale, la a treia ediţie a simpozioanelor noastre găzduite de Muzeul

„Casa Mureşenilor”), trebuia să existe în fiecare şcoală, în fiecare instituţie a statului

român. Realizată la scări diferite, ea a cunoscut tiraje impresionante. Întreprinderea

Poligrafică Braşov a fost transformată, în condiţii nu foarte clare, în 1999, în

Întreprinderea „Policart”, cu acelaşi profil şi preluată apoi de compania „Media”, care a

condus-o spre faliment, după câteva operaţiuni oneroase cu iz penal. Dr. Ruxandra

Nazare împreună cu Mihaela Lupu şi dr. Bogdan-Florin Popovici sunt foarte îndreptăţiţi

a vorbi în acest subiect. S-a curmat astfel, sperăm nu definitiv, o tradiţie multiseculară a

cartografiei braşovene, ca ştiinţă, dar şi ca artă.

S-a păşit, odată cu mileniul al III-lea, în era cartografiei digitale, folosind noi

tehnologii, mai performante. Imaginile aeriene, inclusiv cele satelitare, tehnicile spaţiale,

cosmofotografiile, imaginate şi exploatate de geograful-cartograf Victor Dumitrescu, în

deceniile opt şi nouă ale secolului trecut, sunt tot mai intens utilizate.

Promisiunea cosmonautului ing. dr. Dumitru Prunariu, dârz fiu al Dârstei

Braşovului, de a ne împărtăşi, în încheierea sesiunii, câte ceva din experienţa sa,

amplificată de experienţa dobândită în conducerea Agenţiei Spaţiale Europene (ESPA),

neîmplinită în acest an, rămâne valabilă, sperăm, în viitorul apropiat.

Cu acest prilej a fost lansat volumul Primii paşi, primele certitudini, de Simion

Mehedinţi, cuprinzând, publicate alăturat, teza sa de licenţă, Ideile lui J.-J. Rousseau asupra

educaţiei, şi cea de doctorat, Despre inducţia cartografică, ultima după versiunea originală a

tezei, publicată în limba germană în 1899, după susţinerea ei, în 1898, la Universitatea din

Leipzig, sub conducerea ilustrului profesor Friedrich Ratzel. Volumul (nr. 83 din colecţia

Biblioteca Simion Mehedinţi) a apărut, în 2013, într-o a treia ediţie, la Focşani, sub

îngrijirea prof. C. Neagu, neobositul editor al operelor lui S. Mehedinţi în ultimii 25 de

ani. Traducerea şi notele însoţitoare aparţin lui Şerban Dragomirescu, asistat de Marta

Jurchescu.

În încheierea manifestării, conform tradiţiei instaurate de la prima ediţie, au fost

oferite premii elevilor şi profesorilor lor îndrumători din judeţul Braşov, evidenţiaţi prin

premii şi menţiuni la competiţiile de profil la nivel naţional din anul şcolar 2013-2014.

Următoarea ediţie, a IX-a, din 2014, va fi consacrată seismologiei, domeniu de larg

interes ştiinţific şi public, mereu de actualitate în spaţiul românesc, subiect sensibil şi la

Braşov, nu departe de aria epicentrală seismogenă a Vrancei. Prilejul este dat de

împlinirea a 100 de ani de la naşterea profesorului LIVIU CONSTANTINESCU (1914-1993),

membru al Academiei Române, distins geofizician, cu lucrări de referinţă şi în domeniul

seismologiei.

Page 9: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

9

Gernot NUSSBÄCHER

JOHANNES HONTERUS – PIONIER AL CARTOGRAFIEI BRAŞOVENE

JOHANNES HONTERUS – PIONIER DER KRONSTÄDTER KARTOGRAPHIE

Zusammenfassung: Der große siebenbürgisch-sächsische Humanist und Reformator Kronstädter

Herkunft Johannes Honterus (1498-1549) war neben vielen anderen Verdiensten auch der erste

Vertreter der Kronstädter Kartographie, dessen Leistungen auf diesem Gebiet in der Arbeit

gewürdigt werden.

Es werden vorgestellt: 1. die Weltkarte von 1530, 2. die Sternkarten von 1532 nach dem Vorbild

von Albrecht Dürer, 3. die erste Landkarte von Siebenbürgen 1532 und ihre Neuausgabe 1547, 4.

das Geographie-Lehrbuch von 1540/1541 mit einer Weltkarte und Sternkarten, 5. der erste Atlas

minor als Anhang zur dem Hauptwerk von Honterus, „Grundzüge der Weltbeschreibung” von

1542, die noch bis 1602 in vielen Auflagen in europäischen Kulturzentren nachgedruckt wurde.

Deja în titlul întâlnirii de astăzi, dedicată tradiţiilor cartografiei braşovene, apare numele

marelui umanist dar şi reformator bisericesc Johannes Honterus (1498-1549), astfel că, în

ordinea cronologică, trebuie să ne ocupăm mai întâi de acest personaj ilustru.

Rememorăm numai pe scurt unele date despre el.1

Honterus a studiat la Universitatea din Viena începând cu anul 1520, obţinând acolo

gradele academice de baccalaureus (1522) şi magister artium liberalium (1525). În 1530 îl

găsim la Cracovia, vechea capitală a Poloniei, unde apare prima sa Cosmografie, având

anexată o hartă a lumii.

Între anii 1530 şi 1533, Honterus activează la Basel, puternic centru tipografic al

Renaşterii, unde, în anul 1532, publică prima hartă a Transilvaniei şi două hărţi cereşti. În

anul 1533 este rechemat în patrie pentru reorganizarea învăţământului din Braşov şi pune

mai întâi bazele unei biblioteci şcolare, apoi înfiinţează o tipografie pentru publicarea de

manuale şcolare. Printre acestea, enumerăm o carte de Geografie şi o nouă ediţie a

Cosmografiei, de data aceasta însoţită de primul Atlas minor tipărit în ţara noastră (1542).

Honterus este considerat întemeietorul primei şcoli superioare numite gimnaziu

umanist din ţara noastră – care şi azi îi poartă numele –, pentru care a întocmit şi primul

regulament şcolar de la noi.

Ulterior, Honterus este însărcinat de Sfatul orăşenesc cu redactarea Cărţii Reformei şi

a Apologiei (1543), iar în anul 1544 este instalat prim-preot evanghelic al Braşovului şi

contribuie la elaborarea Regulamentului Bisericesc pentru toţi germanii din Transilvania,

devenind astfel reformatorul nu numai al saşilor din Transilvania, ci şi pentru o parte din

1 Gernot Nussbächer, Wer war Honterus?/Cine a fost Honterus?, Braşov – Kronstadt, 2009.

Page 10: Tara Barsei 2014

GERNOT NUSSBÄCHER

10

populaţia maghiară. Johannes Honterus a murit la 23 ianuarie 1549, fiind înmormântat în

biserica parohială, actuala Biserică Neagră.2

În continuare, dorim să prezentăm pe scurt numai realizările lui Honterus în

domeniul cartografiei propriu-zise, pentru a nu ieşi din cadrul tematicii.

Lucrările cartografice ale lui Honterus au fost realizate, toate, prin tehnica

xilogravurii. Un contemporan – umanistul şi cosmograful Sebastian Münster, deci un om

pe deplin competent – scrie despre Honterus că „el a întrecut mult pe xilografii timpului

nostru”3. Nu ştim unde Honterus a învăţat arta xilogravurii, dar probabil la Viena,

fiindcă la Cracovia este deja xilograf consacrat. Am căutat în toate publicaţiile vremii

accesibile nouă – din Viena, Cracovia şi Basel – alte lucrări de xilogravură ale lui

Honterus, dar n-am reuşit să găsim ceva ce i s-ar putea atribui.

*

I. Prima lucrare cartografică cunoscută azi a lui Honterus este harta lumii cu titlul

Vniversalis Geographiae Typus, din Cosmografia publicată în anul 1530 la Cracovia.4 Harta

are dimensiunile 177x125 mm. Ea este inspirată de o hartă manuscrisă a lui Petrus

Apianus, fost coleg la Universitatea din Viena cu Honterus, inspirată, la rândul ei, de

harta lumii a lui Martin Waldseemüller, din anul 1507. Cele două Americi sunt

prezentate ca două continente separate, pe cel sudic apare denumirea „America”. Cele

două exemplare originale ale hărţii (din ediţia princeps) păstrate odinioară în bibliotecile

universitare din Breslau şi Hamburg s-au pierdut în anul 1945, dar au rămas fotocopii.

S-a păstrat însă un exemplar al hărţii din ediţia a doua a Cosmografiei din Cracovia, 1534.

II. Cea de a doua lucrare cartografică a lui Honterus poate fi considerată a fi

constituită din hărţile cerului, executate în anul 1532, la Basel, inspirate de o lucrare a

marelui artist Albrecht Dürer (1471-1528). Spre deosebire de Dürer, care prezintă cerul

oarecum „din perspectiva lui Dumnezeu”, Honterus prezintă cerul din punctul de vedere

al omului pământean.5 În varianta lui Honterus, aceste hărţi stelare au fost republicate la

Paris (1559) şi la Cracovia (1585) şi reeditate până la 1611.6

2 Ibidem. 3 Ludwig Binder, Johannes Honterus – Schriften, Briefe, Zeugnisse, Bukarest, 1996, p. 247. 4 Dr. Oskar Netoliczka, Johannes Honterus Ausgewählte Schriften, Wien – Hermannstadt, 1898, p. 152; Gerhard Engelmann, Johannes Honter als Geograph, Köln – Wien 1982, pp. 54-55; Abb. 10. 5 Oskar Netoliczka, Beiträge zur Geschichte des Johannes Honterus und seiner Schriften, Kronstadt, 1930, p. 11+Tafel I+II; Hans Meschendörfer, Honters astronomische Karten nach Dürerschen Vorbildern, în vol. Christoph Machat, Beiträge zur siebenbürgischen Kunstgeschichte und Denkmalspflege, München, 1983, pp. 78-88. 6 Gernot Nussbächer, Beiträge zur Honterus-Forschung 1989-2004, Kronstadt – Heidelberg, 2004, pp. 107-112.

Page 11: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

11

Harta lumii din Cosmografia, Cracovia, 1530

Die Weltkarte aus der Weltbeschreibung – Krakau 1530

Hărţile cerului, Basel, 1532/ Die Sternkarten – Basel 1532

Page 12: Tara Barsei 2014

GERNOT NUSSBÄCHER

12

Har

ta T

ran

silv

anie

i, B

ase

l, 1

53

2/

Die

Sie

ben

bürg

en-K

arte

– B

asel

15

32

Page 13: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

13

Harta Transilvaniei, Braşov, 1547; fragment

Bruchstück aus der Siebenbürgen-Karte – Kronstadt 1547

Detaliu din Harta Transilvaniei, Basel, 1532, cu Braşovul = CORONA

şi cu monograma IHC

Detail aus der Siebenbürgen-Karte – Basel 1532 mit der Stadt Kronstadt = CORONA und mit

dem Monogramm IHC = Iohannes Honterus Coronensis

Page 14: Tara Barsei 2014

GERNOT NUSSBÄCHER

14

Har

ta S

iste

mu

lui

pla

net

ar

geo

cen

tric

şi

Ha

rta

ntu

rilo

r, d

in C

osm

ogra

fia,

Bra

şov

, 1

54

2 K

arte

des

geo

zen

tris

chen

Pla

net

ensy

stem

s u

nd

Kar

te d

er W

ind

e au

s d

er W

eltb

esch

reib

un

g –

Kro

nst

adt

15

42

Page 15: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

15

Har

ta l

um

ii d

in C

osm

ogra

fia,

Bra

şov

, 1

542

W

eltk

arte

au

s d

er W

eltb

esch

reib

un

g –

Kro

nst

adt

15

42

Page 16: Tara Barsei 2014

GERNOT NUSSBÄCHER

16

Har

ta E

uro

pei

de

sud

-est

, D

acia

, din

Cos

mog

rafi

a, B

raşo

v,

15

42

K

arte

von

dos

t-E

uro

pa

„D

acia

“ a

us

der

Wel

tbes

chre

ibu

ng

– K

ron

stad

t 1

54

2

Page 17: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

17

III. Poate cea mai mare realizare cartografică de pionierat a lui Honterus este harta Transilvaniei Chorographia Transylvaniae – Sybembürgen, realizată de el la Basel în anul 1532.7 Este prima hartă detaliată a unei provincii a ţării noastre. În partea de sus se află stemele oraşelor Sibiu şi Braşov. În partea dreaptă, lângă oraşul CORONA (dar uşor mai

jos), se află iniţialele IHC pentru numele lui Iohannes Honterus Coronensis, ca autor al

hărţii. În partea de jos se află trei chenare cu inscripţii. Cea din mijloc este o dedicaţie către Sfatul oraşului Sibiu, probabil comanditarul hărţii. În colţurile de jos se află două poezii, una în limba germană, alta în limba latină. Poezia germană se referă la originea transilvănenilor „de la Rin şi din Saxonia”, poezia latină spune în primul vers că Transilvania „nu este partea cea mai puţin cultivată a Germaniei”. Scopul strategic al hărţii a fost convingerea principilor din Germania de a sprijini pe regele de atunci, Ferdinand de Habsburg, în ocuparea Transilvaniei, ajunsă sub stăpânirea lui Ioan Zapolya, rege care domnea sub suzeranitate turcească. Harta încearcă să prezinte deci Transilvania ca o ţară germană. După cum se poate vedea, în comparaţie cu hărţile de azi, la Honterus Mureşul curge de la nord spre sud, de asemenea şi cursul Oltului este redat deviat. Pentru o lucrare de pionierat, harta este totuşi o realizare remarcabilă, care a influenţat cartografia Transilvaniei timp de mai multe secole. Pentru redarea reliefului, Honterus foloseşte munţi şi păduri, diferite regiuni sunt evidenţiate prin litere majuscule, de asemenea şi localităţile importante. Numele satelor sunt scrise cu minuscule. Localităţile mari sunt redate cu un fel de vederi, localităţile mici cu semne pentru biserică sau cetate. În partea de sus a hărţii este menţionată regiunea secuilor, în colţul din dreapta, sus, citim MOLDAVIAE TERMINUS, iar în colţul din dreapta, jos, VALACHIAE PARS. Honterus însuşi nu a fost mulţumit de harta sa şi a retras toate exemplarele pe care le putea obţine. Astfel, a rămas numai un singur exemplar, păstrat azi în Biblioteca Naţională Széchényi din Budapesta.8 Johannes Honterus a refăcut harta Transilvaniei după anul 1546, eliminând partea de jos cu poeziile şi cu dedicaţia. Faţă de harta din 1532, pe lângă Câmpulung şi Târgovişte, au mai fost adăugate localităţile Piteşti şi Râmnicu Vâlcea. Din păcate, din noua variantă nu s-au păstrat decât fragmente, dar niciun exemplar complet nu a fost descoperit.9

IV. În anii 1540-1541, Honterus a publicat în tipografia sa un manual de geografie, la care erau ataşate o hartă a lumii (Typus universalis geographiae) şi hărţi ale cerului (Imagines constellationum). Din păcate, nu s-a păstrat niciun exemplar din această

7 Cf. Fabritius Károly, Erdélynek Honter János áltál készitett térképe 1532-böl (Die von Johannes Honter angefertigte Siebenbürgenkarte von 1532), Budapest, 1878; Gerhard Engelmann, Johannes Honter als Geograph, Köln – Wien 1982 (Studia Transylvanica 7), pp. 2-37; Gernot Nussbächer, Beiträge zur Honterus-Forschung 1966-1989, Kronstadt – Heidelberg, 2003, S. 201-206. 8 Szabó Károly, Hellebrandt Arpád, Régi Magyar Könyvtár (Biblioteca veche maghiară), III, Budapest, 1896, p. 93, Nr. 296. La Biblioteca Naţională Maghiară cota hărţii este, în consecinţă, RMK.III.296. 9 Gedeon Borsa, Die beiden Ausgaben der „Chorographia Transylvaniae” von Johannes Honter, în „Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde”, 11 (82), Nr. 2/1988, S. 150-160; derselbe, Eine bemerkenswerte Holzschnittkorrektur von Johannes Honterus, în Gutenberg-Jahrbuch, Mainz, 1988, S. 269-272; Gernot Nussbächer, Beiträge... 1966-1989, l.c., pp. 262-265.

Page 18: Tara Barsei 2014

GERNOT NUSSBÄCHER

18

tipăritură, ea fiind menţionată numai în prefaţa lui Caspar Pesthiensis la ediţia Adagiilor lui Erasmus de Rotterdam, publicată de Honterus în anul 1541.10

V. Capodopera cartografică a lui Honterus a fost Atlasul minor ataşat la ediţia finală a Cosmografiei din 1542.11 Este primul Atlas minor publicat în ţara noastră, care a fost ulterior republicat de multe ori, atât ca anexă la ediţiile Cosmografiei, cât şi separat.

Atlasul minor cuprinde următoarele 16 hărţi: 1. Circuli sphaereae cum V. zonis. Este vorba de un glob ceresc, sprijinit pe trei stâlpi,

cu cercul zodiilor, iar în mijloc se află un glob pământesc; 2. Ordo planetarum cum aspectibus. Aici este reprezentat sistemul geocentric al lui

Ptolemaios, Pământul fiind în centrul Universului, în care planetele se învârt în jurul Pământului, inclusiv Soarele, SOL;

3. Regiones et nomina ventorum. Reprezintă un mic planiglob cu numele vânturilor; 4. Vniversalis Cosmographia este o hartă a lumii, inclusiv a celor două Americi,

prezentate separat; 5. Hispania – prezintă Peninsula Iberică; 6. Gallia – harta Franţei; 7. Germania; 8. Sarmatia – Harta Poloniei şi a Ucrainei; 9. Dacia – harta Europei de Sud-Est, de la Ungaria până la Macedonia şi Thracia.

Este prima hartă a întregului teritoriu al României de azi, cu provinciile „Transylvania”, „Valachia” şi „Moldauia”. În Dobrogea de azi scrie „Bulgaria”.

10. Harta Greciei: Macedonia – Achaia – Peloponesus; 11. Italia; 12. Harta Palestinei, cu Syria şi Mesopotamia; 13. Asia Minor – harta Turciei de azi; 14. Asia, cu Arabia şi India; 15. Africa – dar numai partea de nord, până la Ecuator; 16. Sicilia. Hărţile ofereau, pentru elevi, o imagine bună a lumii cunoscute atunci, iar

numeroasele retipăriri sunt un indiciu sigur pentru actualitatea lor încă mult timp. Ele au fost refăcute la Zürich, Anvers şi Praga până pe la anul 160012, deci aproximativ 60 de ani de la ediţia princeps, care are mai puţine greşeli decât retipăririle. Prin acest Atlas minor din 1542, Johannes Honterus şi-a câştigat o notorietate europeană.

Prin opera sa cartografică, Johannes Honterus a fost şi este un pionier al cartografiei braşovene, şi nu numai.

10 Gernot Nussbächer, Beiträge... 1966-1989, l.c., pp. 111-115. 11 Dr. Andrei Veress, Bibliografia Română-Ungară, I, Bucureşti, 1931, p. 10, nr. 21; Borsa Gedeon, Hervay Ferenc, Holl Béla, Käfer István, Kelecsényi Akos, Régi Magyarországi Nyomtatványok (Vechi tipărituri din Ungaria), Budapest, 1971, pp. 111-113, r. 50. 12 Gernot Nussbächer, Versuch einer Bibliographie der ausländischen Ausgaben der Werke des Kronstädter Humanisten Johannes Honterus (Stand 25. April 2000), în vol. W. Salgó Agnes, Stemler Agnes (ed.), Honterus Emelékkönyv – Honterus Festschrift, Budapest, 2001, pp. 161-170, 182-183.

Page 19: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

19

Ruxandra MOAŞA NAZARE, Mihaela LUPU

HĂRŢI ŞI PUBLICAŢII APĂRUTE SUB ÎNGRIJIREA EDITURII INSTITUTULUI CARTOGRAFIC „UNIREA” BRAŞOV

DIN COLECŢIILE BIBLIOTECII JUDEŢENE „GEORGE BARIŢIU” BRAŞOV

MAPS AND PRINTINGS EDITED BY

THE CARTOGRAPHIC INSTITUTE „UNIREA” FROM BRAŞOV. THE HOLDINGS OF THE „GEORGE BARIŢIU” COUNTY LIBRARY, BRAŞOV

Abstract: Established in 1919, the Cartographic Institute “Unirea” from Brasov was the most modern printing house in achieving maps and city plans. In addition, the Publishing House “Unirea” printed yearbooks, journals and magazines. Different publications appeared under the care of this printing house. Fields, such as History, Law, Literature, Medicine, Economics, Statistics, are represented among the published titles. The list of the books, which our library holds, is significant for the variety of genres chosen to be published by the Cartographic Institute “Unirea”. We mention in the category of maps and Geography works the map of Romanian counties, a map of Europe, a road map, Braşov and Bucureşti city plans, Geography atlas and textbooks. Înfiinţat în anul 1919 de către generalul în rezervă Constantin Teodorescu în asociere cu fiii săi, Nicolae şi Constantin, Institutul Cartografic „Unirea” Braşov era cea mai dotată tipografie particulară pentru executarea hărţilor geografice şi planurilor de oraşe, atlaselor şi manualelor de geografie. Se adăugau, la cerere, placaje, acţiuni, lucrări speciale de legătorie, cartonaje, tipărituri1, printre care anuarele şi revistele au ocupat un loc însemnat la început.

Iniţial, institutul a avut sediul pe strada Lungă nr. 9, într-un spaţiu închiriat; ulterior, la 21 mai 1928, a inaugurat un sediu propriu, modern dotat, incluzând atelierele grafice2, aflat pe aceeaşi stradă, la nr. 20. Editarea a continuat în aceste noi condiţii, întrerupte temporar de incendiul din 15 august 1946, care a distrus majoritatea instalaţiilor şi originalele hărţilor, producând daune mari. Activitatea a fost reluată într-un alt atelier tipografic, situat într-un spaţiu închiriat. În 1948, institutul a fost naţionalizat şi redenumit Institutul Cartografic „Republica”. Mai târziu, se pare, a fost integrat în Întreprinderea Poligrafică din Braşov, care, mutată şi extinsă, a continuat să editeze hărţile de geografie din România, oprindu-se doar după 1989.

Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu” Braşov deţine o serie de publicaţii ale Institutului Cartografic „Unirea”. Am repertoriat aceste tipărituri, aşa cum se poate vedea din lista anexată, unde sunt organizate pe ani. Fireşte, nu este totalitatea producţiei institutului, însă titlurile reflectă suficient de fidel politica editorială.

1 Institutul Cartografic „Unirea” din Braşov. Enciclopedia României: Disponibil la adresa: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Institutul_Cartografic_Unirea_din_Bra%C5%9Fov Accesat: 02.09.2013. 2 Ibidem.

Page 20: Tara Barsei 2014

RUXANDRA MOAŞA NAZARE, MIHAELA LUPU

20

Lucrările geografice. În colecţia Bibliotecii Judeţene Braşov păstrăm hărţile politice şi administrative ale statului român în graniţele şi întinderea din perioada interbelică, după organizarea administrativă din 1925. Astfel, deţinem două exemplare color din România pe judeţe, la scara 1:2.250.000, cu dimensiuni variind puţin. Deşi titlul şi scara la care sunt reproduse sunt comune, totuşi ele sunt tiraje aparte, deosebite în privinţa anului de editare, culorilor şi câtorva detalii minore. Harta cu nr. inventar 206 este apărută foarte probabil imediat după reforma administrativă din 1925 şi este gravată de K. Dufka; cea cu nr. inventar 136 are anul indicat, 1931, în schimb nu mai apare numele gravorului. Aceasta are culorile mai accentuate şi este mai clară, indicând experienţa dobândită între timp. Din aceeaşi serie a hărţilor naţionale face parte şi harta Judeţul Sălaj după noua împărţire administrativă (nr. inventar 188), la scara 1:300.000, probabil tipărită înainte de 1934, cu stema reprodusă color. Legenda cuprinde semnalarea limitelor (frontiere, de judeţ, de plasă), localităţilor (municipii, comune urbane reşedinţe de judeţ, comune urbane nereşedinţe şi rurale, sate, reşedinţe de plăşi), drumurilor (naţionale, judeţene, vicinale, naturale, poteci, căi ferate normale şi înguste, gări, halte, căi ferate în construcţie, electrice) şi indică fabricile, minele de aur şi ocnele de sare, sondele de petrol. Caseta informativă despre judeţ oferă numeroase date: suprafaţa, densitatea populaţiei şi populaţia probabilă la 1 ianuarie 1934, conform Buletinului demografic al României, plăşile şi reşedinţele de plăşi, tipologia localităţilor şi numărul lor, populaţia pe centrele urbane şi rurale.

Între hărţile fizice semnalăm o situaţie deosebită: Harta românească a Ardealului şi Bucovinei, de colonel Teodorescu C. (nr. inventar 267), color, la scara 1:600.000. Harta are lipite etichete pe ea, precizând anul, 1936, şi editorul, Institutul Cartografic „Unirea”. În fapt, etichetele sunt aplicate ulterior, iar editorul real este Stabilimentul grafic „Albert Bauer” Bucureşti. Este evident că harta a fost alcătuită înainte de înfiinţarea Institutului Cartografic „Unirea”, când fondatorul lui era activ în armată, cu gradul de colonel. Nu este exclus ca harta să fie elaborată şi editată în anii 1918-1920, probabil ca argument cartografic în negocierile diplomatice ale condiţiilor de pace de la Paris. Totuşi, ipoteza aceasta nu este confirmată şi rămâne doar o ipoteză de lucru. Sigur este că Teodorescu a elaborat harta, iar aplicarea etichetelor arată corectarea ei cu datele fondatorului Institutului Cartografic „Unirea”, reclamând proprietatea asupra ei în baza dreptului de autor şi transferând-o asupra noului stabiliment grafic. O Hartă politică a Europei, întocmită şi reprodusă de Institutul Cartografic „Unirea” în 1933, color, la scara 1:6.000.000 şi dimensiuni 87,5x59,6 cm, cu un chenar decorativ, încheie seria hărţilor politice, fizice şi administrative avute de noi. Trebuie spus că primele trei hărţi nu au fost volante, ci făceau parte dintr-un atlas sau manual de geografie, aşa cum vom arăta mai jos.

Hărţile şi atlasele automobile, foarte practice începând cu secolul XX, odată cu expansiunea automobilului şi construirea de şosele, fac parte din categoria de publicaţii ale Institutului Cartografic „Unirea” Braşov. Avem, la Colecţii Speciale, o astfel de hartă: România: Harta căilor de comunicaţie (Şosele şi drumuri) (nr. inventar 190), la scara 1:2.250.000, în culori, gravată de V. Voill., fără menţionarea anului precis. Legenda indică şosele naţionale, judeţene, vicinale, dar şi drumurile naturale şi potecile de cai, cifrele

Page 21: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

21

măsurând distanţa în kilometri pe şoseaua naţională. Reţeaua de şosele este destul de uniform repartizată la nivel naţional, cu o excepţie notabilă: Basarabia.

Hărţile şi ghidurile turistice, planurile de oraşe, municipii şi împrejurimi, cu indicatorul străzilor, adreselor instituţiilor publice şi particulare importante şi liniilor de tramvaie şi autobuze, erau publicate în ediţii repetate pentru locuitori, autorităţi şi turişti: Noul plan al municipiului Bucureşti (1929), Municipiul Bucureşti şi împrejurimile, ediţia XIV. Dintre hărţile turistice păstrăm Harta turistică a masivelor Bucegi şi Gârbova din regiunea Sinaia – Predeal. Atenţia pentru detalii şi precizie este reflectată, în cazul acestei hărţi, de faptul că este actualizată şi completată cu datele noi de teren, colectate de geograful Mihai Haret (Academia de Ştiinţe a României), profesor inginer Ioan Protopopescu (Politehnica Timişoara) şi inginer Radu Ţiţeica.

Pentru Braşov, menţionăm aparte publicaţiile lui Alexandru Petit: Monografia judeţului şi oraşului Braşov, însoţită de Călăuza oraşului: Braşovul şi împrejurimile (1922), care includ planul oraşului şi harta judeţului. În acelaşi an apărea Geografia judeţului Braşov pentru clasa a II-a şi a III-a primară, de Ioan Dariu şi Gr. Popescu. Harnicul învăţător şi autor de lucrări pedagogice, care a fost Ioan Dariu (1855-1931), s-a asociat cu directorul şcolii primare braşovene şi a actualizat Geografia fostului comitat Braşov, marcând noutăţile aduse şi recomandând adaptarea predării în funcţie de tipul localităţii (urbană sau rurală). Desigur, cu figuri, imagini intercalate în text, cu harta oraşului şi judeţului Braşov, cartea apărea la editura Institutului Cartografic „Unirea”.

O lucrare de interes istoric şi militar este cea semnată de general Constantin Teodorescu, Turtucaia – studiu tactic. Cauzele înfrângerei, cu 5 crochiuri în culori, care expune experienţa şi relatează bătălia de la Turtucaia, decisivă pentru România în Primul Război Mondial din perspectiva celui direct implicat, autorul fiind fostul comandant al Diviziei 17 şi al Capului de pod Turtucaia.

Atlasele geografice la care C. Teodorescu semna în calitate de coautor, în colaborare cu cadre didactice, sunt modele de profesionalism. Compuse conform programei analitice a Ministerului de Instrucţie, ele pornesc de la simplu la complex, de la particular la general şi astfel, treptat, sunt prezentate noţiunile introductive. Similar cu editarea hărţilor, cu numeroase detalii, aici, hărţile României sau ale statelor europene sunt însoţite cu detalii despre graniţe, relief, resurse, locuitori şi componenţa etnică, floră şi faună, relaţiile dezvoltate cu România, oraşe. Geografia este studiată cu toate domeniile ei (fizică, cosmică, demografică, resurse – indică pădurile, viile, tipurile de soluri, densitatea populaţiei, naţionalităţile, religia) şi în conexiuni cu istoria, economia şi statistica, manualele oferind o imagine complexă şi erudită cititorilor.

În sfârşit, institutul a editat şi o publicaţie profesională, în mai 1925 apărând „Revista geografică şi cartografică română”. Cu periodicitate trimestrială sau lunară şi condusă de generalul C. Teodorescu, au fost publicate în total 2 numere, cu titluri şi în limba franceză. Primul număr publică un articol-program, Scopul nostru, şi avea rubricile: Lucrări cartografice noi apărute, Recenzii, Semne convenţionale, Date geografice, statistice şi economice. Tipăreşte hărţi şi crochiuri, are copertă color.

Page 22: Tara Barsei 2014

RUXANDRA MOAŞA NAZARE, MIHAELA LUPU

22

Reviste şi anuare. Editura şi tipografia Institutului Cartografic „Unirea” au editat şi tipărit numeroase publicaţii seriale, oficiale şi oficioase, dar nu numai, în limbile română, germană şi maghiară. Printre ele se numără cotidiane, săptămânale, lunare şi anuare, de cele mai diverse profiluri, dintre care enumerăm „Brassói Hírlap” (1919), „Világosság” (1920), „Anuarul Şcoalei de arte şi meserii din Braşov” (1920), „Anuarul Şcoalei Superioare de fete din Braşov” (1920, 1924, 1925), „Dreptatea” (1921), „Ordinea” (1922), „Brassóvármegye Hivatalos Lapja” (1922-1923), „Anuarul Şcoalei Normale de conducătoare de grădini de copii din Braşov pe anii şcolari 1919, 1920, 1920-1921 şi 1921-1922”, „Burzenläder Zeitungen“ (1925), „Ţara Bârsei” (1929-1938), „Curierul Schmoll” (1933), „Buletinul oficial al judeţului Braşov” (1941). Se cuvine să subliniem rolul însemnat ocupat de revista „Ţara Bârsei” în rândul celorlalte publicaţii periodice editate. Remarcăm colaborarea de durată dintre institut şi redacţia revistei „Ţara Bârsei”, o publicaţie de cultură, cu un conţinut amplu şi generos, deschisă contribuţiilor literare, lingvistice, istorice, filosofice, memorialistice, geografice, muzicale, etnografice, economice, statistice etc. Multe din lucrările din lista anexă sunt extrase din revistă, toate subsumându-se istoriei locale a Ţării Bârsei, pe care o descriu din diverse perspective, misiunea principală asumată a revistei.

Istorie, diplomaţie, studii militare şi politice. Alături de numeroase articole de istorie, semnate mai ales de Aurel A. Mureşianu, din revista „Ţara Bârsei”, editura institutului a tipărit şi alte lucrări de interes istoric local, semnate de Axente Banciu, Candid Muşlea, Ioan Ludu, dar şi de Aurelian Sacerdoţeanu şi Ioan Lupaş. Alte lucrări sunt speciale, de istorie contemporană, despre Primul Război Mondial din punctul de vedere al militarilor participanţi la conflagraţie. Astfel se explică editarea cărţilor despre Mareşalul Pilsudski, omul de stat şi comandantul suprem al forţelor poloneze în războiul polono-rus din anul 1920, de N. Cambrea (Braşov, Tipografia „Unirea”, 1920, 390 p. + IX hărţi) şi studiul despre Turtucaia, deja menţionat mai sus. Nu întâmplător, o lucrare despre educaţia morală a ostaşilor este tipărită de director, militar de carieră convertit în editor în viaţa civilă: Învăţături morale pentru educaţia ostaşilor, de Ilie Hociotă (Braşov, Tipografia „Unirea”, 1936, 116 p.). În rândul acestor lucrări integrăm şi volumele semnate de I. Condurachi, din domeniul dreptului şi diplomaţiei: Formarea vechiului drept românesc nescris (Obiceiul pământului) (Braşov, Tipografia „Unirea”, 1935, 49 p.) şi Diplomaţi români în trecut (Braşov, Tipografia „Unirea”, 1937, 91 p.). Categoriei acestor lucrări îi integrăm şi o curiozitate, o carte de propagandă semnată cu pseudonim: Mai multă fericire! Spre o lume mai bună. Răsboiu sau pace? (Braşov, Tipografia „Unirea”, 1930, 99 p.), de Mentor-Argus.

Lingvistică şi literatură. Alături de articolele lui Sextil Puşcariu, publicate în revista „Ţara Bârsei”, întâlnim şi lucrarea lui C. Negulescu, Câteva îndrumări în dialectul ardelenesc pentru a vorbi şi scrie mai corect româneşte (Braşov, Tipografia „Unirea”, f.a., 152 p.), precum şi volumul de cronici literare al lui Petru I. Teodorescu din 1936. Literatura numără puţine lucrări în lista noastră – antologia de poezii a lui Ioan-Alexandru Bran-Lemeny, din 1942, şi cartea de poveşti pentru copii, de Ioana Ruset, apărută în 1947. Se adaugă volumele de studii, semnate cu nume propriu şi pseudonim, ambele publicate în anul 1938: Valeriu Literat, Din Ţara Oltului, şi S. Tamba (Axente Banciu), Din stânga şi din dreapta.

Page 23: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

23

Medicină şi alimentaţie. Mai rare în economia şi strategia editurii institutului, publicaţiile de medicină şi alimentaţie sunt fie rapoarte şi situaţii statistice (întocmite de filiala locală a Crucii Roşii şi de medicul-şef al judeţului Braşov, Pompiliu Nistor), fie studii semnate de specialişti braşoveni, care au apelat la serviciile tipografiei: Horaţiu Tanasiu, Insulinoterapia în icterul grav (Braşov, Tipografia „Unirea”, 1930, 26 p.), şi Alexandru Suru, Laptele din punct de vedere alimentar, din punct de vedere al economiei naţionale (Braşov, Tipografia „Unirea”, 1929, 31 p.), precum şi o teză pentru obţinerea titlului de doctor în medicină.

Varia. Sub acest generic grupăm o lucrare juridică despre legea pentru unificarea asigurărilor sociale şi rapoartele statistice despre evoluţia comerţului şi industriei din Braşov şi Ţara Bârsei, întocmite de Camera de Comerţ şi Industrie Braşov, sub conducerea lui N.G.V. Gologan, în anii 1933, 1934 şi 1938. Desigur, este de presupus că aceste dări de seamă şi rapoarte au fost tipărite anual.

Radiografiind publicaţiile tipărite de Institutul Cartografic „Unirea”, observăm că tipografia şi editura s-au orientat spre tipăriturile periodice, spre lucrările de geografie specifice profilului, dar au inclus în programul editorial şi cărţi din diverse domenii, umaniste şi ştiinţifice.

ANEXĂ

Editura Institutului Cartografic „Unirea” Braşov. Lista cronologică a publicaţiilor existente

în fondul Bibliotecii Judeţene „George Bariţiu” Braşov

1920 1. CAMBREA, N. Mareşalul Pilsudski, omul de stat şi comandantul suprem al forţelor

poloneze în războiul polono-rus din anul 1920, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1920, 390 p. + IX hărţi – COTA 10953

1922 1. DARIU (Ioan), POPESCU (Gr.). Geografia judeţului Braşov pentru clasele a II-a şi a

III-a primară, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1922, 47 p. – COTA 10932 2. PETIT, Alexandru. Braşovul şi împrejurimile, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1922, 96

p. + 1 hartă – COTA 10158 3. PETIT, Alexandru. Monografia judeţului şi oraşului Braşov, cu diverse tabele, însoţită

de călăuza oraşului Braşov şi împrejurimi cuprinzând planul oraşului şi harta judeţului Braşov cu drumurile, căile ferate şi numeroase vederi în text, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1922, 146 p.+ 98 p. cu il. – COTA 27786

4. POPESCU-BOGDAN, Maria. Anuarul Şcoalei normale de conducătoare de grădini de copii din Braşov pe anii şcolari 1919, 1920, 1920-21, 1921-22, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1922, 41 p. – COTA 11912

5. TEODORESCU, (Constantin). Turtucaia. Studiu tactic şi cauzele înfrângerii. Cu 5 crochiuri în culori, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1922, 140 p. – COTA 8556

Page 24: Tara Barsei 2014

RUXANDRA MOAŞA NAZARE, MIHAELA LUPU

24

1924 1. ORGHIDAN, (N.). Anuarul IV al liceului de fete „Principesa Elena” Braşov. Anul

şcolar 1922-1923, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1924, 39 p. – COTA 11747

1925 1. ORGHIDAN, (N.). Anuarul V al liceului de fete „Principesa Elena” Braşov, pe anul

şcolar 1923-1924, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1925, 64 p. + IV pl. – COTA 6563

1926

1. Societatea Naţională de Cruce Roşie a României. Darea de seamă a Comitetului Filialei pe timpul de la 1 ianuarie – 31 decembrie 1925, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1926, 26 p. – COTA 11778

1929

1. MUREŞIANU, Aurel A. Episcopul Nestor Ioanovici (1765-1830) cu două scrisori inedite publicate de..., Braşov, Tipografia „Unirea”, 1929, 8 p. – COTA 22288

2. LACEA, (Dr. Constantin). Contribuţie la istoria „Junilor” braşoveni, extras din revista „Ţara Bârsei”, nr. 16 din 1929, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1929, 4 p. – COTA 11854

3. LACEA, (Dr. Constantin). Un sas din Braşov care scria cu chirilice, extras din revista „Ţara Bârsei”, nr. 3 din 1929, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1929, 4 p. – COTA 11854

4. LACEA, Constantin. Ţară, Ţara Bârsei şi Ardeal, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1929, 5 p. – COTA 26311

5. MUREŞIANU, A. A. Prefectura română a ţării Bârsei din 1848 şi 1849, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1929, 34 p. – COTA 22184, 23300

6. Noul plan al municipiului Bucureşti. Partea I cu noile strade şi cartiere deschise până la 1 ianuarie 1929, însoţite de un indicator al străzilor şi adreselor autorităţilor publice şi particulare importante, Braşov, întocmit de Institutul Cartografic „Unirea”, 1929, 86 p. + 1 hartă – COTA 23662

7. PRIŞCU, I. O scrisoare fără dată, extras din revista „Ţara Bârsei”, anul I, nr. 3 din 1929, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1929, 5 p. – COTA 11840

8. PRIŞCU, I. Scrisori domneşti, extras din revista „Ţara Bârsei”, anul I, nr. 4 din 1929, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1929, 7 p. – COTA 11840

9. SURU, Alexandru. Laptele din punct de vedere alimentar, din punct de vedere al economiei naţionale, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1929, 31 p. – COTA 5885

10. ŞTEFANOVICI, I. Al. Streinii şi sunetele limbei noastre, extras din revista „Ţara Bârsei”, anul I, nr. 4 din 1929, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1929, 8 p. – COTA 11839

11. ŢEPOSU, E. Climatoterapia, extras din revista „Ţara Bârsei”, an I, nr. 3 din 1929, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1929, 15 p. – COTA 11819

1930 1. Mentor-Argus, Mai multă fericire! Spre o lume mai bună. Răsboiu sau pace?, Braşov,

Tipografia „Unirea”, 1930, 99 p. – COTA 6028, 22922 2. MUREŞIANU, Aurel A. Ştiri nouă despre refugiaţii munteni la Braşov în secolul al 18-

lea şi în răzmeriţa de la 1821, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1930, 15 p. – COTA 23037

Page 25: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

25

3. MUREŞIANU, Aurel A. Un capitol necunoscut din istoria românilor ardeleni. Români apărători ai Braşovului în războiul cu curuţii (1704-1709), Braşov, Tipografia „Unirea”, 1930, 22 p. – COTA 23035, 22966, 29852

4. MUREŞIANU, A. Aurel. Un împiedecător al avântului naţional al românilor braşoveni de acum 200 de ani: popa Teodor Baran, extras din revista „Ţara Bârsei”, anul II, nr. 3 din 1930, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1930, 16 p. – COTA 22967, 22968, 22957, 21842

5. ORGHIDAN, (N.). Observaţiuni morfologice în regiunea Braşovului, extras din revista „Ţara Bârsei”, anul II, nr. 2 din 1930, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1930, 12 p. – COTA 11861

6. POPEA, Nicolae. Meseriaşii din judeţul Braşov, extras din revista „Ţara Bârsei”, nr. 2 din 1930, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1930, 14 p. – COTA 11853

7. PRIŞCU, I. Din două manuscrise, extras din revista „Ţara Bârsei”, anul II, nr. 2 din 1930, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1930, 6 p. – COTA 11840

8. SOTIRIU, Mihail. Asupra aspectului cantitativ al civilizaţiei moderne, extras din revista „Ţara Bârsei”, anul II, nr. 2 din 1930, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1930, 14 p. – COTA 11851

9. TANASIU, Horaţiu. Insulinoterapia în icterul grav, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1930, 26 p. – COTA 11540

1931 1. JURA, (Iulian). Gh. Bariţ ca îndrumător literar, extras din revista „Ţara Bârsei” nr. 1

din 1931, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1931, 11 p. – COTA 11860 2. MUREŞIANU, (A. A.). Bilanţul comercial al lui Zaharia Nicolau din anul 1787, extras

din revista „Ţara Bârsei”, nr. 5 din 1931, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1931, 5 p. – COTA 11716

3. MUREŞIANU, A. Aurel. Când Bismark avu de gând să trimeată dorobanţii români în Ardeal, extras din revista „Ţara Bârsei”, nr. 3 din 1931, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1931, 12 p. – COTA 23451-22452

4. MUREŞIANU, A. Aurel. Lucruri nouă din trecutul românilor braşoveni. Un dascăl braşovean necunoscut din veacul al 17-lea, extras din revista „Ţara Bârsei”, nr. 6 din 1931, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1931, 9 p. – COTA 23439-23449, 23256

5. MUREŞIANU, A. Aurel. Rolul ungurilor în dezastrele românismului din anii 1865-66, extras din revista „Ţara Bârsei”, nr. 1 din 1931, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1931, 17 p. – COTA 23453

6. PUŞCARIU, Sextil. Lingvistica modernă şi evoluţia ei, extras din revista „Ţara Bârsei”, nr. 1 din 1931, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1931, 13 p. – COTA 11841

7. ROŞCA, D.D. Introducere în Istoria filosofiei eline, extras din revista „Ţara Bârsei”, nr. 4 din 1931, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1931, 16 p. – COTA 12753

8. ŞTEFANOVICI-SVENSK, I. Al. Viaţa şi scrisul lui Geoffrey Chauser, extras din revista „Ţara Bârsei”, nr. 2 din 1931, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1931, 19 p. – COTA 11839

9. TULBURE, Gheorghe. Amintirile părintelui Archip, extras din revista „Ţara Bârsei”, nr. 1 din 1931, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1931, 13 p. – COTA 11873

Page 26: Tara Barsei 2014

RUXANDRA MOAŞA NAZARE, MIHAELA LUPU

26

10. ZARE, Gabriel. Perspective asupra misterului japonez, extras din revista „Ţara Bârsei”, nr. 3 din 1931, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1931, 11 p. – COTA 11896

1932

1. CODARCEA, (Ersilia dr. A.). File rupte din carnetul meu... Impresii din călătorie, extras din revista „Ţara Bârsei”, nr. 5 din 1932, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1932, 7 p. – COTA 12746

2. LUPAŞ, (Ioan). Contribuţiuni la istoria Braşovului românesc, extras din revista „Ţara Bârsei” nr. 3 din 1932, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1932, 8 p. + 1 filă – COTA 12749

3. MUREŞIANU, A. A. Analistul maghiar ardelean Ştefan Szamosközi şi Mihai Viteazul, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1932, 12 p. – COTA 34446, 33972

4. MUREŞIANU, A. A. Câteva dovezi vechi de viaţă şi cultură românească la Braşov, extras din revista „Ţara Bârsei”, nr. 3 din 1932, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1932, 10 p. – COTA 22961–22965, 22959, 11842

5. MUREŞIANU, A. Aurel. Protestul din dieta Ardealului de la 1751 împotriva împilării ţăranilor români din Teritoriul Crăiesc, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1932, 9 p. – COTA 23255

6. ORGHIDAN, (Nicolae). Prin munţii Buzăului, extras din revista „Ţara Bârsei” nr. 4 din 1932, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1932, 13 p. - COTA 11861

7. POPA, Octavian. Ştefan Mailat domnul Făgăraşului (1502-1550), extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”,1932, 71 p. – COTA 6484

8. PUIU, Gheorghe. Cercetări asupra rezervei alcaline în pneumonie. Rolul factorului renal. Teză pentru obţinerea titlului de doctor în medicină, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1932, 75 p. – COTA 12826

9. VĂTĂŞIANU, Virgil. Opera pictorului Mişu Popp, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1932, 25 p. – COTA 6410, 12754

1933 1. BANCIU, (Axente). Răsfoind ziarele şi revistele noastre, Braşov, Tipografia

„Unirea”, 1933, 46 p. – COTA 10423, 22582 2. GĂTĂIANŢU, Const. Legea pentru unificarea asigurărilor sociale, Braşov, Tipografia

„Unirea”, 1933, 159 p. – COTA 26177 3. MUREŞIANU, A. Aurel. Compania de comerţ levantin a Braşovului în lumina noilor

documente publ. de d-l prof. N. Iorga, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1933, 11 p. – COTA 22339, 22743

4. MUREŞIANU, A. Aurel. Documentele procesului Memorandului, extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1933, 11 p. – COTA 23450

5. MUŞLEA, Candid C. Protopopul Eustaţie Grid, extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1933, 20 p. – COTA 12879

6. NISTOR, Pompiliu. Situaţia demografică şi sanitară a judeţului Braşov în 1933, Braşov, Tipografia „Unirea”, f.a., 53 p. – COTA 8092

7. Raportul despre mersul comerţului şi industriei din circumscripţie şi darea de seamă asupra activităţii camerei pe anul 1933, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1933, 125 p. – COTA 34787

Page 27: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

27

1934 1. BANCIU, Axente. Scrisori vechi, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1934, 74 p. – COTA

22584 2. MUŞLEA, C. Candid. Protopopul Gheorghe Haines (1769-1812), Braşov, Tipografia

„Unirea”, 1934, 43 p. – COTA 22570 3. SALMEN, Norbert. Scrisori vechi, extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov,

Tipografia „Unirea”, 1934, 30 p. – COTA 12762

1935 1. BĂNUŢ, (A. P.). Cei o sută douăzeci de învăţaţi ardeleni sau visul lui Piştuca-Paramon

Chicernea despre „Arsuceaţiunea pintu cultivarea poporului românesc”, extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1935, 16 p. – COTA 12763

2. CONDURACHI, Ioan D. Formarea vechiului drept românesc nescris (Obiceiul pământului), Braşov, Tipografia „Unirea”, 1935, 49 p. – COTA 22585

3. OPRIŞ, Liviu. Panait Istrati, extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1935, 7 p. – COTA 12760

4. PETRA-PETRESCU, Horia. Din viaţa lui Ioan Pop-Reteganul, extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1935, 9 p. – COTA 12745

5. POPA, Octavian. Ugrinus 1291, extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1935, 27 p. – COTA 11722

6. SACERDOŢEANU, Aurelian. Andreanum şi alte acte, extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1935, 57 p. – COTA 11714

1936

1. BANCIU, Axente. Primele cărămizi la temelia Academiei Române, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1936, 11 p. – COTA 22744

2. CREANGĂ, Axente. Profesorul Mihail Eliescu, Tipografia „Unirea”, 1936, 19 p. – COTA 10486

3. HOCIOTĂ, Ilie. Învăţături morale pentru educaţia ostaşilor, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1936, 116 p. – COTA 8291

4. LUDU, Ioan. Cronica comunei Prejmer, extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1936, 49 p. – COTA 11720

5. OPRIŞ, Liviu. Despre o disciplină a cărţii româneşti vechi. I [II, III], extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1936, 8 p. – COTA 12761

6. POPA, Octavian. Lupta de la Belgrad, extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1936, 15 p. – COTA 12751

7. TEODORESCU, Petru I. Cronici literare, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1936, 210 p. – COTA 34476

1937 1. BRÂNDUŞ, G. Drama mocanilor săceleni, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1937, 19 p. –

COTA 11719

Page 28: Tara Barsei 2014

RUXANDRA MOAŞA NAZARE, MIHAELA LUPU

28

2. BRÂNZEA, (Ioan). Întru pomenirea lui C. G. Porumbescu. Cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la moartea sa, extras din revista „Ţara Bârsei”, nr. 5 din 1933, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1937, VIII p. + 2 fotografii - COTA 12757

3. CONDURACHI, Ion. Diplomaţi români în trecut, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1937, 91 p. – COTA 11874

4. GOLOGAN, N.G.V. 1936 economic. Cu consideraţiuni speciale asupra circumscripţiei şi activităţii Camerei de comerţ şi industrie din Braşov, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1937, 234 p. – COTA 6233, 26233

5. IONICĂ, (Elena-Ana). Un francez acum o sută de ani despre ţările române şi unitatea lor, extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1937, 9 p. – COTA 11858

6. LUPAŞ, (I.), Profesorul Ioan A. Lapedatu, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1937, 23 p. – COTA 10485

7. MARIAN, (Victor), Pravila comerţială de la 1837, extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1937, 8 p. – COTA 12750

8. MARIAN, (Victor), Aritmetica lui G. Şincai, extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1937, 7 p. – COTA 12730

9. PETRA-PETRESCU, Horia. Gânduri de Duminecă, extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1937, 14 p. – COTA 11715

10. POPA, Octavian. Făgăraşul sub regii unguri (1464-1573), extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1937, 30 p. – COTA 11712

11. POPESCU-BOGDAN, Maria. Istoricul şcoalei Reuniunii femeilor române din Braşov, extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1937, 10 p. – COTA 12765

1938

1. COLAN, (Ion). O credinţă şi un gând. Cuvânt la inaugurarea Muzeului „Astra” Braşov, 1 decembrie 1937, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1938, 11 p. – COTA 10647, 11794, 23224

2. GOLOGAN, (Dr. N.G.V.). Evenimentele economice ale anului 1937, cu o deosebită privire asupra circumscripţiei şi activităţii Camerei de comerţ şi de industrie din Braşov, Braşov, Tipografia „Unirea”, (1938), 245 p. – COTA 11706

3. LITERAT, Valer. Din ţara Oltului, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1938, 42 p. – COTA 8996

4. MUREŞIANU, Aurel A. La împlinirea unui veac de la întemeierea Gazetei de Transilvania, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1938, 21 p. – COTA 34714

5. MUREŞIANU, Aurel A. O nouă contribuţie la istoria românilor în evul mediu, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1938, 94 p. – COTA 34742

6. TAMBA, S. Din stânga şi din dreapta, IV, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1938, 65 p. – COTA 30987

7. TECULESCU, Horia. Octavian Goga (20 martie 1881 – 7 mai 1938). Jertfa de temelie a României noi, extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1938, 13 p. – COTA 12752

1941 1. Municipiul Bucureşti şi împrejurimile, Institutul Cartografic „Unirea”, 1941, 60 p. +

4 hărţi + 1 tabel – COTA 34661

Page 29: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

29

1942 1. BRAN LEMENY. Traista mea. Poezii 1908-1942, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1942,

280 p. – COTA 12997

F.A. 1. BOLOGA, (Valeriu L.). Profesorul nostru Alexandru Bogdan, Braşov, Tipografia

„Unirea”, f.a., 7 p. – COTA 12816 2. BOLOGA, (Valeriu L.). Un îndrumător: Aurel Ciortea, Braşov, Tipografia „Unirea”,

f.a., 3 p. – COTA 11 856, 7943 3. BRANISCE-CĂLIMAN, (V.). Cincinat Pavelescu, Braşov, extras din revista „Ţara

Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, f.a., 6 p. – COTA 12756 4. Camera de Comerţ şi Industrie Braşov în al 84 an de existenţă, Braşov, Tipografia

„Unirea” - COTA 11878 5. Harta turistică a masivelor Bucegi Gârbova. Regiunea Sinaia – Predeal, Braşov,

Institutul Cartografic „Unirea”, f.a. – COTA 35610 6. IORGA, N. Între Braşov şi Câmpulung. Acum o sută de ani, extras din revista „Ţara

Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, f.a., 8 p. – COTA 12748 7. KOSCH, (Otto). Der verbrecherische Leichtsinn der Deutsch-sächsischen Volkspartei

oder eine handvoll „Grüner” wieder am Ruder uns Verbenbringend, Braşov, Tipografia „Unirea”, f.a., 16 p. – COTA 12017

8. MAIOR, (Augustin), Activitatea didactică şi ştiinţifică a profesorului Aurel Ciortea, extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, f.a., 3 p. – COTA 11857

9. MUREŞIANU, A. A. Moştenirea unui preot român braşovean la 1579 şi la alte pagini din trecutul Ardealului, Braşov, Tipografia „Unirea”, f.a., 10 p. – COTA 22807

10. MUREŞIANU, A. A. Un document important relativ la geneza „Tribunei” din Sibiu, Braşov, Tipografia „Unirea”, 9 p. – COTA 22412-414, 11591

11. MUREŞIANU, (Aurel A.). Două cărţi de judecată din veacul al 18-lea ale „Conzistoriumului episcopesc neunit” al Ardealului, (Braşov, Tipografia „Unirea”), f.a., 5 p. – COTA 12755

12. MUREŞIANU, Aurel. Teofil Frâncu, Braşov, Tipografia „Unirea”, f.a., 18 p. – COTA 22438

13. NEGULESCU, C. Câteva îndrumări în dialectul ardelenesc pentru a vorbi şi scrie mai corect româneşte, Braşov, Tipografia „Unirea”, f.a., 152 p. – COTA 46175

14. POPESCU, Mihail. Contribuţiuni la istoria revoluţiei lui Horia, Cloşca şi Crişan, extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, f.a., 8 p. – COTA 12766

15. PUŞCARIU, Sextil. Civilizaţie şi cultură, extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, f.a., 8 p. – COTA 12759

16. PUŞCARIU, Sextil. Numele satelor noastre, Braşov, Tipografia „Unirea”, f.a., 10 p. – COTA 29253

17. RUSET, Ioana. Păi să vezi...: poveşti, Braşov, Tipografia „Unirea”, f.a., 85 p. – COTA 25947

18. ŞCHIOPUL, Iosif. Note pe marginea unei recenziuni, extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, f.a., 11 p. – COTA 12764

Page 30: Tara Barsei 2014

MARIANA-LETIŢIA GAVRILĂ

30

PREMII ŞI MENŢIUNI OBŢINUTE DE ELEVII DIN MUNICIPIUL ŞI JUDEŢUL BRAŞOV

LA ETAPELE NAŢIONALE ALE COMPETIŢIILOR ŞCOLARE – 2012-2013

1. OLIMPIADA DE GEOGRAFIE La etapa naţională s-au obţinut următoarele rezultate la geografie:

Premiul II şi menţiune specială Mohan Aurelian, clasa a XI-a, Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”, Braşov; profesor coordonator Ciprian Şandor.

Menţiune specială Bucur Marina-Bianca, clasa a IX-a, Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”, Braşov; profesor coordonator Ciprian Şandor.

Menţiune specială Vancea Dragoş Gabriel, clasa a X-a, Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”, Braşov; profesor coordonator Ciprian Şandor.

Menţiune specială Ceteraş Alexandru, clasa a XI-a, Colegiul Naţional „Dr. Ioan Meşotă”, Braşov; profesor coordonator Viorel Răducanu.

Menţiune specială Zaharia Florin-Alexandru, clasa a XI-a, Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”, Braşov; profesor coordonator Ciprian Şandor.

2. CONCURSUL NAŢIONAL DE GEOGRAFIE TERRA

La etapa naţională s-au obţinut următoarele rezultate:

Clasa a V-a – Premiul I: Dinescu Andrei-Damian, Şcoala Gimnazială nr. 5, Braşov, profesor coordonator Mihaela Oltei; Crap Florin, Şcoala Gimnazială nr. 13, Braşov, profesor coordonator Raluca Micu.

– Menţiune: Gomboş Adela, Colegiul Naţional de Informatică „G. Moisil”, profesor coordonator Mirela Oltei.

Clasa a VI-a – Premiul I: Malairos Radu, Colegiul Naţional de Informatică „G. Moisil”, profesor coordonator Dan Mândreau.

– Menţiune: Toma Natanael, Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”, profesor coordonator Szeker Loredana.

Clasa a VII-a – Premiul II: Greiner Cristian, Şcoala Gimnazială nr. 6, Braşov, profesor coordonator Codruţa Preda.

– Menţiune: Stoica Flavia, Colegiul Naţional „Doamna Stanca”, Făgăraş, profesor coordonator Alexandra Buta.

Page 31: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

31

3. SESIUNEA DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE ŞI REFERATE PENTRU ELEVI: La faza naţională s-au obţinut următoarele rezultate:

LICEU: Menţiuni: Mohan Aurelian, clasa a XI-a, Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”, Braşov, profesor coordonator Ciprian Şandor; Stana Alexandru, clasa a XII-a, Colegiul „N. Titulescu”, profesor coordonator Septimius Trif.

4. OLIMPIADA INTERDISCIPLINARĂ ŞTIINŢELE PĂMÂNTULUI

Menţiune: Şolot Alexandru, clasa a XI-a, Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”, Braşov, profesor coordonator Ciprian Şandor.

5. CONCURSUL NAŢIONAL DE PROIECTE DE MEDIU

GIMNAZIU: Premiul II: Cîmpean Andreea, clasa a VI-a, şi Ciolan Valeria, clasa a VI-a, Şcoala Gimnazială Dumbrăviţa, profesor coordonator Gabriela Rusu;

LICEU: Premiul II: Chiţoiu Andreea-Leona, clasa a X-a, Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”, profesor coordonator Ciprian Şandor.

6. CONCURSUL REGIONAL DE ORNITOLOGIE ŞI EDUCAŢIE ECOLOGICĂ

Premiul I: echipa de elevi formată din: Micu A., Câmpean A., Cioban V. şi Longa L., Şcoala Gimnazială Dumbrăviţa, profesor coordonator Gabriela Rusu.

7. CONCURSUL GEOMONDIS, BUCUREŞTI

Premiul I: echipa de elevi formată din: Bucur Maria-Bianca, clasa a IX-a, Vancea Dragoş, clasa a X-a, Mohan Aurelian-Dragoş, clasa a XI-a şi Zaharia Florin, clasa a XII-a, Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”, profesor coordonator Ciprian Şandor.

8. CONCURSUL GEOMONDIS, IAŞI

Premiul II: echipa de elevi formată din: Bucur Maria-Bianca, clasa a IX-a, Vancea Dragoş, clasa a X-a, Mohan Aurelian-Dragoş, clasa a XI-a şi Zaharia Florin, clasa a XII-a, Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”, profesor coordonator Ciprian Şandor.

Inspector de Specialitate, prof. Mariana-Letiţia Gavrilă

Page 32: Tara Barsei 2014

VALER RUS

32

Valer RUS

RĂZBOIUL CIVIL ARDELEAN (1848-1849) ŞI PETIŢIILE VĂDUVELOR MAGHIARE

TRANSYLVANIAN CIVIL WAR (1848-1849) AND THE HUNGARIAN WIDOWS’ PETITIONS

Abstract: Our article is about the perception of the Hungarian scholars and writers from the second half of the 19th century on Romanians’ violence against Hungarians during the civil war from Transylvania in 1848-1849. There is also a case study on petitions from Hungarian widows, related to the war aftermath.

Pentru a ilustra diversele reflecţii maghiare asupra românilor în timpul Revoluţiei din 1848, ne vom folosi de scrierile istorice şi memorialistice de după anul 1850. Începutul revoluţiei la Bratislava/Pozsony (3 martie), Viena (12 martie) şi Buda (15 martie) şi ajungerea acestor ştiri în Transilvania declanşează efervescenţa politică în această provincie marginală a Imperiului. Noile legi din aprilie constituie semnalul pentru declanşarea între români a dezbaterii de idei în ceea ce priveşte viitorul politic, social, economic şi mai ales naţional în cadrul Imperiului.

Prima fază a revoluţiei îi arată pe români ca fiind apropiaţi de revoluţia maghiară, o potenţială cale de împlinire a reformelor sociale, unicele dorite într-o primă instanţă. Istoricii maghiari din perioada postpaşoptistă se arată înţelegători faţă de starea de înapoiere a românilor din perioada premergătoare revoluţiei: Szilágy Sándor sau Kőváry László au înţelegere faţă de etnia oprimată până atunci1, acei „săraci şi inculţi, deoarece nimeni nu a fost preocupat de îmbunătăţirea situaţiei lor”2. Se înţelege, deci, de ce la începutul revoluţiei românii nu puteau fi decât alături de reformiştii maghiari, care promiteau ameliorarea vieţii tuturor cetăţenilor patriei comune. În acest sens, Kőváry atribuie adunării de la Blaj revendicarea „vindecării necazurilor naţiunii române” pe cale legală. În acelaşi timp însă subapreciază calitatea de adunare naţională, calificând-o ca fiind doar una a „intelectualilor naţiunii române”3.

De asemenea, dorinţa de păstrare în limitele legale de manifestare a românilor în cadrul vieţii politice transilvănene este atribuită şi momentului proclamării uniunii Transilvaniei cu Ungaria în Dieta de la Cluj, reunită la 30 mai 1848. Atitudinea episcopului Lemény („El a cerut mulţimii înţelegere şi fidelitate faţă de ţară şi faţă de rege, promiţând aceleaşi lucruri şi din partea naţiunii române”4) este interpretată de Szilágy Sándor ca o atitudine generală a comunităţii româneşti transilvănene.

1 Melinda Mitu, Problema românească reflectată în cultura maghiară, Cluj, P.U.C., 2000, p. 176. 2 Ibidem. 3 Ibidem. 4 Ibidem, p. 177.

Page 33: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

33

Urmează însă înrăutăţirea relaţiilor interetnice în mod dramatic, opiniile literaţilor

maghiari în ceea ce priveşte motivele acestei agravări a situaţiei divizându-se la rândul

lor. Szilágyi Ferenc este de opinie că o cauză era „ura ce fierbea în pieptul naţiei române

împotriva maghiarilor, din cauza oprimării ei seculare”5. Alţi scriitori insistă însă asupra

rolului nefast al „instigatorilor”. Szilágy Sándor aprecia că

şi în Ardeal au început să apară nori pe cerul cauzei maghiare. Printre saşi şi

români şi-au făcut apariţia unii instigatori, a căror lozincă era: „Nu ne trebuie

uniunea!”6.

În chestiunea uniunii, şi reprezentanţii comunităţii săseşti au trecut printr-o mare

dilemă, generată de opţiunea diferită a celor două cetăţi, lidere de opinie: Sibiul şi

Braşovul. Într-o analiză bine argumentată, Ela Cosma arată cum Sibiul (printre altele, şi

ca reşedinţă a centrului de putere imperial din Transilvania) se opune vehement uniunii,

în vreme ce Braşovul (mai apropiat de nucleul secuiesc, dur, al comunităţii maghiare

prounioniste din Transilvania) a avut o atitudine ambiguă, parţial chiar unionistă.7

Scriitorii maghiari au insistat mult asupra existenţei „instigatorilor”, Kőváry chiar

nominalizează asemenea „aţâţători” în persoana unui Florian Micaş sau Alexandru

Papiu-Ilarian, care amăgesc pe ţărani că „dacă aceştia (maghiarii) nu vor mai exista,

pământul le va rămâne lor”8. Acesta ar fi fost unul dintre motivele pentru care ţăranii au

refuzat să mai presteze robotele, pretext ideal pentru coerciţii aplicate ţăranilor manu

militari.

După cum bine remarca Melinda Mitu, acţiunile „instigatorilor” şi ale „aţâţătorilor”

au fost mult evocate în scrierile maghiare din perioada postpaşoptistă.9

Acest clişeu a fost asociat în mod natural cu cel al „camarilei vieneze”, principala

„adversară” a reformismului maghiar şi cauza tutoror relelor care li se întâmplau

maghiarilor. „Instigatorii” cunoscuţi, dar mai ales bănuiţi, erau agenţii în teritoriu ai

voinţei centrale de la Viena. Tot ce aducea atingere revoluţiei maghiare, eveniment

înconjurat în perspectivă istorică de un veritabil mit al revoluţiei10, a fost tratat cu

ostilitate de publiciştii maghiari ca inamic/adversar.

Cunoscutul incident de la Mihalţ, amintit adeseori de către partea română ca fiind prima vărsare de sânge românesc cauzată de maghiari în anul 1848, a fost momentul din care cutia Pandorei se putea deschide. Întâmplător, trupa de militari care a dus la îndeplinire sângeroasa misiune de pacificare a ţăranilor rebeli din satul de pe Valea Târnavei era formată din secui, motiv pentru Kőváry să bănuiască la români naşterea

5 Szilágy Ferenc, Erdély gyásznapjaibol [Din zilele îndoliate ale Ardealului], în „Nagyenyedi Album”, Buda-Pest, Lukács, 1851, p. 31. 6 Melinda Mitu, op. cit., p. 177. 7 Ela Cosma, Presa săsească şi revoluţia în Transilvania la 1848/1849, Presa Universitară Clujeană, 2002, capitolul Pentru uniune sau împotriva uniunii, pp. 99-120. 8 Ibidem, p. 178. 9 Ibidem. 10 Simona Nicoară, Naţiunea modernă. Mituri, simboluri, ideologii, Editura Accent, 2002, passim.

Page 34: Tara Barsei 2014

VALER RUS

34

temerilor că „secuii s-au ridicat împotriva românilor”. Consecinţa firească este că Avram Iancu ţine adunări la Câmpeni, „la care îi îndeamnă pe români spre răzbunare”11.

Atitudinea liderilor spirituali şi culturali români este diseminată în mod evident de către scriitorii maghiari: o parte din intelectualii greco-catolici („cele mai inteligente persoane ale naţiunii”12), în frunte cu episcopul Lemény, se declara public de partea uniunii, acesta din urmă stabilindu-şi reşedinţa chiar în Cluj, oraş majoritar maghiar şi prounionist în timpul evenimentelor.

Restul liderilor români, urmaţi şi de popor, vor exprima însă opţiuni diferite în ceea ce priveşte viitorul provinciei. Dintre obiectivele imediate se disting două, ambele cu o îndelungată carieră în viaţa publică transilvăneană.

În primul rând se detaşează presupusa dorinţă a românilor de a constitui o „Romanie” sau mai ales o „Daco-Romanie”, după cum arăta Szilágy Sándor13: „Primul lor vis era Romania, căci dacă Tuhutum luase de la ei Transilvania, ei de ce să nu o poată recuceri”14.

Apoi, îndeaproape, se situa blamata dorinţă a românilor de a accede într-un număr mai mare la onorurile funcţiilor publice din provincie: „Iar după aceasta, visul lor final era acela de a obţine cele mai strălucitoare funcţii în stat”15.

Aducerea românilor în stare de război cu maghiarii, în toamna anului 1848, se datorează însă şi atitudinii saşilor din această perioadă. Atitudinea lor antimaghiară a fost semnalată şi acuzată, maniera în care se presupune că i-au manipulat pe români fiind şi ea blamată:

Din rândurile saşilor şi ale românilor au apărut instigatori, dar cei mai mari instigatori erau saşii, care s-au ştiut folosi foarte bine de incultura românilor. Ei au ademenit această rasă, care fusese oprimată până atunci, cu ideea unei Romanii

nemaipomenite şi au aţâţat-o spre răzbunare16.

Kőváry constata chiar că românii „s-au împăcat cu opresorul lor mai mic (saşii) împotriva celui mai mare (maghiarii)”17.

Constituirea primelor tabere româneşti înarmate (cum a fost cea de la Bistra) umple de îngrijorare pe observatorii maghiari contemporani şi este privită acuzator de urmaşi. Sosirea

11 Kőváry László, Erdély története 1848-49-ben [Istoria Ardealului în anii 1848-1849], Pest, 1861, p. 55. 12 Ibidem, p. 113. 13 S-a născut la 30 august 1830, la Cluj. A fost doctor în filosofie, directorul Bibliotecii universitare din Budapesta, membru al Academiei Maghiare de Ştiinţe. A murit în 12 ianuarie 1899. Dintre lucrările sale amintim: A magyar forradalom napjai július elseje után [Zilele revoluţiei maghiare după întâi iulie], 1849, A magyar forradalom története 1848–49-ben [Istoria revoluţiei maghiare în 1848-1849], 1850, Magyar nõk forradalmi életébõl [Din viaţa revoluţionară a femeilor maghiare], 1850, Bethlen Gábor és a svéd diplomaczia [Bethlen Gábor şi diplomaţia suedeză], 1882. 14 Szilágy Sándor, A mócok Erdélyben (1848/9. Elött és allati képek) [Moţii din Ardeal. Imagini dinainte şi din timpul 1848/9], în „Magyar Emléklapok”, Pest, Landerer şi Heckenast, p. 372. 15 Ibidem. 16 Idem, A magyar forradalom története 1848-és 1849-ben [Istoria revoluţiei maghiare din 1848 şi din 1849], Pest, Heckenast, 1850, p. 69. 17 Kőváry L., op. cit., p. 54.

Page 35: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

35

de „cete româneşti înarmate cu lănci” trebuie să fi fost un spectacol şocant pentru martorii evenimentelor, fiind bine cunoscută interdicţia portului de arme de către nenobili.

În acest context încep să fie remarcaţi primii lideri români. Cel mai proeminent dintre aceştia a fost, fără nicio îndoială, Avram Iancu. Szilágy Sándor consemna:

Conducătorul lor era Janku Ábrahám, un bărbat autoritar şi inteligent, care

ştia foarte bine că singura metodă pentru îndeplinirea planurilor sale era aceea de

a se folosi de ura românilor împotriva maghiarilor. El ştia că acest lucru va atrage

după sine cumplite vărsări de sânge. Ştia bine că acest popor este necruţător în ura

lui şi că nu se va opri din crimele sale; însă toate acestea îl lăsau indiferent18.

Se fac referiri critice şi la adresa Comitetului Naţional, ulterior Comitetul de

Pacificaţiune, care avea ca unic scop ridicarea românilor la luptă împotriva maghiarimii.

Kőváry chiar insinuează că mobilizarea românilor s-a făcut de către Comitet chiar prin

mijloace coercitive.19 Se recunoaşte însă, obiectiv, că până la a treia adunare de la Blaj nu

vor avea loc incidente armate provocate de români.

Casus belli îl va constitui însă arestarea şi condamnarea la moarte a „instigatorilor”

români Bătrâneanu şi Simonis.20 În legătură cu procesul celor doi, Szilágy Sándor arăta:

…rămân memorabile declaraţiile acestor doi oameni. Ei au povestit cum se

urmăreşte transformarea Ardealului în România. Aceasta ar avea cinci prefecturi,

fiecare cu prefectul ei. După prefecţi ar urma tribunii. Însuşi Baternai era un

asemenea tribun, dar în pofida acestei demnităţi pe care o deţinea, tot prin

spânzurătoare a sfârşit21.

Atmosfera deosebit de tensionată pentru maghiari de dinaintea războiului civil a

rămas în memoria contemporanilor. Ulterior desfăşurării evenimentelor, românii au fost

cei care au fost făcuţi vinovaţi pentru o presupusă tensionare a situaţiei:

În sate protejarea persoanei şi a avutului nu este în siguranţă; proprietarii se

refugiază în oraşe. Poporul ia ostateci pe domni, şi sub pretextul percheziţionării

de arme, se dedau la tâlhăreli. Aceasta era imaginea comitatelor, unde majoritatea

populaţiei erau valahi, pe când domnii pământului erau maghiari22.

Semnalul declanşării războiului intern a fost dat de ţinerea celei de-a treia adunări

de la Blaj: „În perioada aceasta, şi mai ales după aceea, românii nu s-au mai limitat la

simpla înarmare”23. Szilágy Sándor îl condamnă pe baronul Vay pentru lipsa de opoziţie

faţă de ideea organizării acestei acţiuni, ba mai mult el acordând salvus conductus

participanţilor la adunare. Deşi oficial adunarea a avut ca scop formularea unor cereri

scrise de eliberare a deţinuţilor politici români şi de afirmare a intenţiilor paşnice ale

18 Szilágy S., op. cit., p. 93. 19 Kőváry L., op. cit., p. 113. 20 Szilágy Sándor, A mócok…, p. 373. 21 Idem, A magyar forradalom …, p. 130. 22 Kőváry L., op. cit., p. 89. 23 Ibidem, p. 196.

Page 36: Tara Barsei 2014

VALER RUS

36

revoluţionarilor români transilvăneni, la ea participau peste 7.000 de ţărani înarmaţi,

conduşi de Axente Sever şi, ulterior, şi de Avram Iancu.24

Mult mai bine informat asupra activităţilor Comitetului Naţional a fost Kőváry László, care, la 11 ani după evenimente, descrie mai corect acţiunile în care a fost implicată această organizaţie românească.

Organizarea militară proiectată şi pusă în practică de Comitet este pusă într-o lumină nefavorabilă, deoarece, deşi îşi propusese „reînvierea puterii militare romane”, această din urmă putere era catalogată drept „un cuib al sclaviei şi al absolutismului”, iar organizarea aceasta de tip militar „nu mai putea fi aprobată de către popoarele libere ale lumii”25 în secolul al XIX-lea.

Comitetul a atras atenţia şi baronului Mikó Imre, activitatea acestuia fiind asociată cu mai blamabila (din punct de vedere maghiar) intenţie a românilor de a îşi constitui un stat nou, aparte de Imperiul Austriac:

Ilegalul şi interzisul comitet român activează cu încăpăţânare, creează agitaţii periculoase de neoprit, de aceea guvernul însărcinează conducerea scaunului de judecată cu necesitatea arestării membrilor comitetului. Despre cât de necesară ar fi desfacerea Comitetului ne asigură scrierile capturate ale celor deţinuţi, nominalizaţi anterior, între care se găsesc scrisori care descriu uniunea agitatorilor valahi vinovaţi, prin care se cere desprinderea totală de Imperiu şi ne luminează

asupra intenţiei de a crea imperiul roman26.

Calificativele acordate membrilor comitetului de către Kőváry László denotă în mod clar desconsiderarea capacităţilor acestora de lideri: Bărnuţiu era „fanatic”, Bălăşescu „avid de bani”, iar ceilalţi membri erau ignota quantitas, necunoscuţi înainte de revoluţie.27

Cu totul altă impresie au lăsat însă liderii militari români, prefecţii şi tribunii legiunilor: „Printre aceştia se aflau mai mulţi politicieni şi bărbaţi activi”, însă şi dintre aceştia „cei mai mulţi s-au remarcat prin faptele lor sălbatice (subl. n.)”28. La Kőváry apar într-o lumină pozitivă Nicolae Solomon (care „nu a ucis şi nu a jefuit”) şi Avram Iancu, care fusese „impresionat de eliberarea poporului său”29.

Portretul făcut de Kőváry lui Iancu denotă o oarecare simpatie faţă de idealurile eroului român. Acesta „ar fi putut să apară ca un erou al libertăţii, dar el voia să fie un mântuitor, nedându-şi seama că nu este decât o unealtă” în mâinile reacţiunii.30

Deşi oamenii aflaţi sub conducerea lui Iancu au produs uneori eliminarea fizică a unor oameni nevinovaţi, totuşi, Iancu a acţionat în numele unei cauze drepte, cauza

24 Liviu Maior, 1848-1849. Români şi unguri în revoluţie, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, pp. 258-259. 25 Melinda Mitu, op. cit., p. 184. 26 Mikó Imre, Az erdélyi 1848 évi események [Evenimentele din Ardealul anului 1848], B.C.U. Cluj, Colecţii speciale, doc. 2890. 27 Melinda Mitu, op. cit., p. 184. 28 Ibidem, p. 185. 29 Ibidem. 30 Ibidem, p. 54.

Page 37: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

37

naţională, şi nu pentru interese personale. Această conduită personală a fost confirmată de faptul că

după înfrângerea maghiarilor, Iancu nu voia să depună armele până când imperialii nu-şi vor fi îndeplinit promisiunile făcute românilor, şi deoarece acest lucru nu s-a întâmplat, el nu a acceptat nicio recompensă, iar mai târziu a

înnebunit31.

Prin acest ultim element, Iancu „va ajunge să fie compătimit, deplâns, de acelaşi popor al cărui idol fusese”32.

Evenimentele care au urmat adunării din septembrie, de la Blaj, izbucnirea războiului civil în Transilvania şi conflictele declanşate acum sunt dezaprobate vehement de către istoricii maghiari. Ei privesc cu oroare războiul civil, făcându-i însă întotdeauna responsabili pentru masacrele şi evenimentele sângeroase ale

acestuia doar pe români.33

Adunarea de la Lutiţa, din 3-4 octombrie 1848, consemnează întrunirea secuilor din Ardeal. Între aceştia se află şi reprezentanţi ai secuilor din Ţara Bârsei, zonă în care şi saşii şi românii erau bine reprezentaţi. Iată cum prezintă Orbán Balázs urmările adunării de la Lutiţa printre secuii bârsani:

După această înălţare a inimii (adunarea de la Lutiţa – n.n.) a pornit maghiarimea din Ţara Bârsei pe poziţia unirii spre fosta sa proprietară, [cetatea] Braşovului s-a supărat şi s-a pornit cu răzbunare asupra sa, şi saşii bârseni şi locuitorii valahi din Şapte Sate s-au unit pentru nimicirea bietului popor [maghiar], ca urmare maghiarimea din Şapte Sate a rămas izolată, prinsă între două focuri, şi a ajuns în cea mai critică situaţie. Braşovul s-a arătat primul răzbunător, şi a trimis o sută de soldaţi pentru a-i aresta pe reprezentanţii care s-au întors de la adunarea de la Lutiţa, i-au aruncat în închisoare, şi pe aceia i-au chinuit mai multe zile în închisorile ostile din Braşov, unde au trăit pe cheltuială proprie, în lipsuri şi după frecvente chinuitoare anchete i-au eliberat; aceia, care au avut şi vizitatori, îndeosebi cei care au ştiut să ungă roţile justiţiei săseşti (subl. aut.) s-au eliberat după câteva luni, dar bieţii apaţeni au suferit în închisoare până la eliberarea

Braşovului de către Bem34.

Ocuparea drumurilor de către români, vânarea nobililor obligaţi să fugă, să îşi abandoneze casele, sunt condamnate fără echivoc.35 Celebrul romancier maghiar al epocii, Jókai Mór, nu s-a abţinut de la descrierea plastică a atrocităţilor comise de români în timpul acelor vremuri tulburi.36 Însă, cum bine remarca Melinda Mitu, această

31 Ibidem, pp. 55, 112. 32 Ibidem, p. 232. 33 Ibidem, p. 186. 34 Orbán Balázs, A székelyföld leirása [Descrierea pământului secuiesc], vol. I-VI, Pest, 1868-1873, capitolul Ţara Bârsei, VII. Şapte sate (Săcele), Şapte Sate în timpul războiului pentru libertate din 1848-9, Pest, 1868, Ráth Mór bizománya. Nyomatott Panda és Frohna könyvnyomdájában. 35 Szilágy Sándor, A magyar forradalom…, p. 196; Kőváry L., op. cit., p. 122. 36 Jókai Mór, Forradalmi és csataképek 1849 és 1849-böl [Scene din revoluţie şi din luptele din 1848], Pest, 1850.

Page 38: Tara Barsei 2014

VALER RUS

38

prezentare era unilaterală, unicele victime fiind de obicei maghiarii, singura scuză invocată de Jókai în „apărarea” românilor fiind „lipsa de civilizaţie şi caracterul influenţabil al acestora”37.

Kőváry a aprobat răspunderea cu violenţe la violenţe, apărându-i pe secuii (autori de asemenea ai unor atrocităţi ale căror victime au fost românii) care stopează „vandalismul” românilor.38

Anii de după revoluţie au fost marcaţi de apariţia unei întregi literaturi dedicate special evenimentelor de atunci. Dintre aceste lucrări, Cartea Neagră a baronului Kemény István a fost cea cu cel mai mare impact public, şi cu siguranţă cea mai neagră filă din istoria relaţiei româno-maghiare din secolul al XIX-lea.39

Acest veritabil bestiar al violenţelor româneşti îndreptate împotriva comunităţii maghiare a creat senzaţie în epocă40, participanţii la evenimente simţind nevoia să găsească justificări la acele prezentări de fapte, subiective sau nu41.

Descrierea violenţelor din zona comitatului Albei de Sus, pe atunci, aproximativ zona judeţelor Alba şi Cluj de azi, este făcută în mod evident cu tuşe groase. Editorul maghiar din epocă, Papp Miklós, anunţa prevenitor cititorii:

Istoricilor care iau în mână aceste date le vor fi aduse bune servicii. Criticii oricum trebuie să fie circumspecţi, dacă preiau fără discernământ acestea. În Történeti Lapok este exact locul potrivit pentru aceste amintiri. Mâna care alege dintre aceste să fie raţională, mai important ca cele extrase din ele să fie adevărate în orice

direcţie42.

Fiind principalul acuzat de partea maghiară în acest funest document, Axente Sever reacţionează furibund în lucrarea sa replică, unde însă arată fără echivoc impactul enorm la nivelul imaginarului reciproc al acestui document:

De-ar fi fost şi maghiarii aşa de echitabili şi liberali faţă de noi, şi ai noştri faţă de ei, astăzi chestiunea limbii şi a naţionalităţii ar fi dezlegată, regulată şi nu ne-am

37 Melinda Mitu, op. cit., p. 187. 38 Kőváry L., op. cit., p. 103. 39 Kemény István, A Fekete Könyv. Baró Kemény István 1848-9-re emlékezése [Cartea Neagră. Amintirile din 1848-1849 ale baronului Kemény István], în „Történeti Lapok”, III, 1876, Cluj, nr. 48-53. Pentru cunoaşterea impactului Revoluţiei de la 1848 asupra literaturii maghiare de tip memorialistic, vezi [Bocşan Nicolae, Leu Valeriu], Memorialistica revoluţiei de la 1848 în Transilvania, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 14, nota 52. 40 George Bariţiu s-a simţit obligat să reacţioneze la respectivele acuzaţii în a sa Istorie a Transilvaniei pe 200 de ani în urmă, dând o replică viguroasă la cifrele statistice prezentate de Kemény, opunând propriile liste cu români morţi din timpul revoluţiei, asezonate cu descrieri similare celor prezentate de baronul maghiar; la fel a făcut şi unul dintre cei direct vizaţi, Axente Sever, în opera sa Respuns la Cartea Neagră (A Fekete Könyv), scrisă de br. Ştefan Kemény jun. 1849, şi publicată de Hentaler Jozsef în numerii 121-131 din Mai 1895 a lui Magyarorszag din Budapesta. 41 Vezi capitolul semnat de Gelu Neamţu din Istoria României. Transilvania, Cluj-Napoca, 1997. 42 Kemény István, loc. cit., p. 697.

Page 39: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

39

mai teme unii de Daco-românia, alţii de Huno-maghiaria până la Marea Neagră, şi earăşi unii de Germania (...)43.

Debutând cu dezastrul de la Zlatna, naraţiunea din Cartea Neagră îi cataloghează pe români încă din titlul lucrării:

Amintirile baronului Kemény István, nefericitul ultim comite suprem al comitatului Albei de Sus în anul 1848, care descriu câteva evenimente ale războiului nemilos dus de cetele de criminali valahi împotriva proprietarilor

(nobililor) neînarmaţi. Înăuntru sunt cuprinse şi câteva documente44.

Trecerea românilor fără nicio delimitare în categoria criminalilor denotă o mutaţie semnificativă în mentalul colectiv maghiar transilvănean. Datele care urmează nu se doresc a fi decât o confirmare tragică a unei condamnări care a fost deja enunţată.

În descrierea dezastrului de la Zlatna se impune atenţiei prezentarea detaliată a evenimentului, din perspectiva mai multor martori, printre care se include şi pe el, manieră de lucru care se doreşte a fi una cât mai convingătoare în ceea ce priveşte încadrarea tipologică a românilor participanţi la măcel.

Sosirea românilor în faţa oraşului aminteşte de sosirea hoardelor de mongoli de la începuturile Evului Mediu:

Valahii s-au aliniat în afara oraşului în lungi şiruri de luptă şi luni, apoi întreaga ceată în timp ce urla groaznic a început să ameninţe spre oraş cu incendierea având torţe aprinse în mâini şi în drum spre popa valah din Zlatna au pus mâna pe arme şi au început să cerceteze casele mai izolate, natural, din motive

de jaf45.

Una dintre acuzele care revin cu o frecvenţă deosebită la adresa românilor este aceea a consumului de alcool, cauzator de violenţă. În contextul intrării românilor în Zlatna, dependenţa de acest viciu putea fi interpretată şi ca unul dintre motivele exceselor care au urmat:

Înţelegerea nu s-a prea putut face bine din cauza gălăgiei mari, cu toate acestea este sigur că valahii au cerut plecarea tuturor maghiarilor, predarea armelor şi executarea gărzii civile. Aici mai trebuie să spunem ce s-a mai întâmplat înainte,

că de exemplu într-un loc au cerut cinci butoaie de vin…46.

Alt cap de acuzare invocat de Kemény în rechizitoriul instrumentat împotriva românilor l-a constituit făţărnicia dovedită în timpul evenimentelor. Inducerea în eroare a părţii maghiare prin mimarea armistiţiului nu putea fi decât o dovadă de inferioritate faţă de un popor de „nobili”, adepţi ai războiului cavaleresc, romantic:

După ce au lăsat locul înţelegerii, valahii au strigat „pace”, maghiarii au pus eşarfe albe în vârful puştilor, dar toate degeaba! Comedia înţelegerii a înfuriat pe valahi

43 Axente Sever, Respuns la Cartea Neagră [A Fekete Könyv], scrisă de br. Ştefan Kemény jun. 1849, şi publicată de Hentaler Jozsef în numerii 121-131 din Mai 1895 a lui Magyrorszag din Budapesta, Braşov, 1897, Tipografia A. Mureşianu, p. 89. 44 Kemény István, loc. cit. 45 Ibidem, p. 698. 46 Ibidem.

Page 40: Tara Barsei 2014

VALER RUS

40

şi au aprins oraşul în mai multe locuri. Garda naţională a deschis focul asupra incendiatorilor vinovaţi, aceştia au alergat în afara oraşului, dar focul venind din toate părţile i-a obligat şi pe locuitori să părăsească oraşul47.

După evacuarea unei părţi a locuitorilor oraşului, pe drumul spre Alba Iulia, românii trec la săvârşirea acelor fapte care au dus la derularea evenimentelor incriminate de autor, precedate însă şi de manifestări specifice unei clase sociale mult acuzate într-o epocă a nesiguranţei, tâlharii:

Apoi pe toţi, pe femei îndeosebi în cel mai păcătos mod, i-au percheziţionat de bani. Apoi valahii i-au selectat pe germani şi pe saşi şi i-au scos din rândurile maghiarilor; dar din cauză că valahii erau beţi s-au amestecat din nou cei selectaţi. (…) Unde este pana care ar putea descrie grozăviile extraordinare făcute de

poporul sălbăticit ridicat din ţărână (subl. n.)?!!48.

Descrierea detaliată a unor tipuri de omucideri practicate de români în timpul măcelului au scopul evident de a direcţiona oprobiul cititorului. Relatarea atacării soţiei unui funcţionar din zonă conţine toate elementele unui roman de groază. După ce au împuşcat-o în umăr, copilul de 4 ani pe care îl ţinea în braţe i-a căzut; lângă ea a apărut un lăncier care i-a înţepat de 5 ori băieţelul de 8 ani.

În timp ce nefericita femeie îşi pierdea conştiinţa a simţit ceva rece pe faţă, era o bucată din craniul fiului ei, copilul a şi murit două săptămâni mai târziu; cel mai

mare este încă în viaţă.49

Acelaşi tip de descriere apare şi în cazul asesorului cameral Császár şi al soţiei sale, care au căzut sub loviturile bâtelor, mai ales Császár, care era descris ca un om ieşit din comun de puternic.50 În aceeaşi categorie de descrieri intră şi cazul „doamnei Dekáni”, care, după câteva înţepături, se târa pe jos şi se apăra cu mâinile de împunsăturile de lance. Chinul acesteia a încetat când una dintre loviturile de lance a „atins-o în mitră”51.

Cifrele statistice, eventual confirmate şi de partea română, şi nu prin oricine ci chiar prin Iancu, dau măsura carnagiului. Arătându-şi neîncrederea că cineva ar fi putut contabiliza cu adevărat toate crimele, un lucru era sigur, că dintre toţi locuitorii Zlatnei doar câţiva au scăpat şi, una peste alta, au fost ucişi 640 de maghiari. Chiar şi Iancu, într-un document către generalul Puchner, admitea că ar fi fost ucişi aproximativ 540 de oameni.52

Revenind asupra perfidiei româneşti presupuse, Kemény aminteşte şi lipsa de concordanţă între data declanşării oficiale a războiului civil (manifestul baronului Puchner din 18 octombrie) şi măcelul sus-amintit (care a avut loc în 23 octombrie). Manifestul guvernatorului, document prin care au fost anulate legile din 15 martie, a fost emis în 18 octombrie, pe când asasinarea maghiarilor a avut loc în 23 octombrie. Autorul

47 Ibidem. 48 Ibidem. 49 Ibidem. 50 Ibidem, p. 699. 51 Ibidem. 52 Ibidem.

Page 41: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

41

admite că realitatea istorică a fost că circulaţia şi comunicaţia erau întrerupte, tocmai de aceea este cu atât mai de neînţeles de ce au fost zlătnenii victimele acelor evenimente groaznice.53 O posibilă „explicaţie” oferită de Kemény era tocmai acea „ură ce fierbea în pieptul naţiei române împotriva maghiarilor, din cauza oprimării ei seculare”, invocată şi de Szilágyi Ferenc (vezi supra).

În continuarea descrierii dezastrului de la Zlatna, Kemény István aminteşte multe alte cazuri de violenţe româneşti antimaghiare, extinse la o zonă mult mai mare, tot atâtea elemente ale unei etichetări explicite violent antiromâneşti, pretextând că s-ar îndepărta mult de ţelul propus (descrierea evenimentelor revoluţionare din comitatul Albei de Sus) dacă ar continua descrierea pentru cititori a măcelului, căci atunci ar cădea în acea „greşeală” de a da impresia că românii ar fi făcut distrugeri doar în regiunea amintită anterior. Continuarea documentului arată că s-a întâmplat altfel.

Astfel, între Sibiu, Blaj şi Alba nobilimea maghiară, cu excepţia celor care la adăpostul nopţii au fugit, a fost ucisă. În locurile

cu mulţi maghiari au ucis mulţi, în locurile cu puţini maghiari au ucis puţini; dar în majoritatea locurilor i-au ucis aproape pe toţi. Exact aşa au fost şi în celelalte părţi ale ţării scene dramatice ale celor mai extraordinare nenorociri; îndeosebi în comitatele Târnavei şi Albei au curs râuri de sânge; au fost ucişi majoritatea

oficialităţilor legitime (adică maghiari – n.n.)54.

La această acuză Axente Sever admite că exceptând cei „43 de la Sângătin, numai şase inşi au fost omorâţi”55 în această zonă controlată de trupele sale, în niciun caz întreaga populaţie maghiară, realitate evidentă din punct de vedere statistic. Motivul invocat de prefect era că refuzaseră să depună armele, conform legii statariului.

Pretinzând că nu doreşte să mai enumere toate acele crime groaznice (avertizând că acestea ar fi prea dăunătoare inimii!), publicistul maghiar susţine că, dacă cineva şi-ar putea imagina torturile şi nenorocirile descrise anterior, românii sunt acuzaţi că au reuşit să treacă mult peste cele imaginate când au fost în acea stare, încât le-au chinuit pe victime „precum canibalii, precum nu s-a văzut nici măcar la oamenii sălbatici sau la barbari (subl. n.)”56.

Seria exemplelor edificatoare pentru presupusa lipsă de omenie a românilor continuă însă în acelaşi stil descris anterior. Cazul domnului Matok, care a fost funcţionar public timp de 70 de ani, aminteşte de o violentă şi celebră pedeapsă medievală: l-au rupt în patru în modul cel mai groaznic. Cu siguranţă funcţia pe care o deţinuse anterior îl adusese în conflict cu românii săraci, dar totuşi plătitori de impozite. Iar amintirea crudei pedepse aplicate lui Horea şi lui Cloşca nu era chiar aşa de îndepărtată. Unui alt funcţionar, Miske, i-au scos ochii cu sârmă înroşită în foc, l-au legat de un par şi atunci l-au întrebat: „Îţi vezi acum pădurea?”. Legătura între ocupaţia victimei şi tratamentul aplicat de români este explicită aici. Kemény însă se lamentează retoric, indicând fără

53 Ibidem. 54 Ibidem, pp. 705-706. 55 Axente Sever, op. cit., p. 125. 56 Kemény István, loc. cit., p. 706.

Page 42: Tara Barsei 2014

VALER RUS

42

echivoc vinovaţii pentru aceste situaţii: „Fierbe sângele în om dacă se gândeşte la toate acele nenorociri care au fost făcute de valahi în cursul acelor luni!!”57.

Asocierea cu elemente satanice contribuie de asemenea la completarea profilului românilor, aşa cum au fost ei percepuţi în toamna anului 1848 şi în perioada ulterioară, aflată în atenţia noastră. În cazul preotului reformat din Igen (Ighiu), acesta a fost lăsat în viaţă cu acele cuvinte „venite din iad” cum că va fi lăsat în viaţă ca să poată nota pentru posteritate că toţi maghiarii din acele locuri vor fi exterminaţi oriunde vor fi găsiţi.58

Violenţele de la Zlatna sunt amintite şi de Bányay Árpád59, care, în articolul său cu privire la distrugerea Zlatnei60, publicat în anul 1885, preluând citate din raportul căpitanului Ivanovics despre evenimentele din Apuseni în timpul războiului civil, aduce acuzaţii grave lui Avram Iancu (mai ales referitor la interpretarea ordinului acestuia cu privire la devalizarea tezaurului imperial din Zlatna). „Regele munţilor” era descris în culori foarte întunecate, şi se face dezminţirea acelor păreri, răspândite, care îl arată pe Iancu ca „duşman al asasinilor şi hoţilor în cartea mare a istoriei celor trecute”61.

Tot din dorinţa aplicării teribilei pedepse damnatio memoriae, eroul moţilor ardeleni era „creditat” cu următoarele afirmaţii războinice şi incitatoare: „Acum am terminat cu maghiarii, nu peste mult vom începe cu ruşii şi cu germanii!”62. Cu siguranţă această precizare finală era făcută din dorinţa împietării imaginii eroului din Apuseni în faţa comunităţii germane mai ales.

Prefectul Dobra era acuzat că a aprins Zlatna la ordinul scris (subliniere în textul original) al lui Iancu şi a început vărsarea de sânge. Această afirmaţie este confirmată şi de faptul că nu numai valahii din Zlatna, ci şi cei din învecinatele Petroşani, Galaţi, Fenes, Preszekor şi Almaş au răspuns cu ajutor. De prădarea casei de bani a tezaurariatului majoritatea îl acuză pe Dobra, dar acesta este suspectat că a făcut-o la ordinul lui Iancu. Nu în ultimul rând, se întrevede ameninţarea transcarpatică:

La sfârşit mai raportează subsemnatul (căpitanul Ivanovics) şi despre aceea că, nu numai răuvoitorii din Ardeal, dar şi din Valahia vecină vin insurgenţi la Cluj şi peste dealuri trec la Câmpeni la Iancu, cu care poartă convorbiri secrete.

Cu siguranţă prezenţa lui Bălcescu în tabăra lui Iancu a fost precedată şi de alte apariţii ale unor români din afara spaţiului intracarpatic.

Revenind la memoriul lui Kemény István, ne-a atras atenţia modul în care publiciştii maghiari au subliniat participarea preoţilor români la violenţele antimaghiare, detaliu care se voia a fi, în epocă, dovada supremă a lipsei de simţăminte umane dovedite de

57 Ibidem. 58 Ibidem. 59 Este posibil să fie pseudonimul unui alt publicist maghiar, acest nume nefigurând în lexiconul Szinnyei. 60 Bányay Árpád, Adalék Zalathna harcokhoz [Contribuţii despre luptele de la Zlatna], în „Hazánk”, 1885, I, pp. 387-396 şi idem, Adalék Zalathna feldúlásához [Contribuţii despre distrugerea Zlatnei], în „Hazánk”, 1885, I, pp. 611-614. 61 Ibidem, p. 611. 62 Ibidem, p. 613.

Page 43: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

43

liderii români în timpul acelor evenimente. Dacă nici preoţii, care erau oamenii spiritului (în limba maghiară preotul se numeşte lelkész, adică îngrijitor al sufletului), nu se comportau creştineşte, este evident că românii de rând nu o făceau nici atât. În descrierea unui asasinat de pe valea Mureşului se arăta că oamenii lui Axente, în mijlocul cărora se afla şi un ofiţer cezaro-crăiesc (reprezentant pasiv al legalităţii din epocă), au încolonat 90 de maghiari câte trei, i-au legat şi i-au tras după ei cu o frânghie groasă. La acest şir adăugau mereu alţi maghiari, iar când frânghia a ajuns la capăt, le-au tras jos cizmele la toţi (cizmele au fost motiv de jaf pentru reprezentanţii „poporului de opincari”) şi, desculţi, au vrut să-i târâie până la Blaj. De fapt, imediat după ieşirea din satul care nu este precizat (motiv pentru noi, azi, să suspectăm inventarea respectivului incident), s-au oprit pe partea Mureşului, le-au tăiat legăturile la toţi, apoi un preot valah a spus o rugăciune şi apoi i-au ucis unul după altul şi i-au aruncat în Mureş. În legătură cu acest incident, Axente Sever afirmă că, de fapt, cei 90 de martiri erau în realitate… români, condamnaţi la moarte de Boer Firi şi Pogány Gyuri.63

Pentru întărirea efectului celor descrise, Kemény subliniază că moartea survenea după atât de mult timp în cazul celor asasinaţi, încât cei din ultimele trei legături au fost ucişi la lumina lumânărilor.64 Prezenţa preotului la masacru şi derularea crimelor inclusiv pe timpul nopţii sunt menite să accentueze oprobiul lectorului acestui document faţă de români, implicaţi în acest eveniment greu de atestat istoric.

Este notabil că Kemény evită cu obstinaţie folosirea echivalentului lelkész sau pásztor, optând în schimb pentru folosirea cuvântului popa, transcrierea fonetică a termenului românesc pe care l-au auzit de atâtea ori maghiarii în timpul revoluţiei. Şi această uzitare este făcută în sens evident peiorativ:

În duminica zilei de 22 octombrie 1848 a sosit ştirea aceea că o ceată de tâlhari valahi se apropie, la care administratorul Nemegyei János a întrunit la el la sfat garda civilă naţională, unde într-un glas au hotărât că dacă valahii sosesc încolonaţi disciplinat şi conduşi de un ofiţer împărătesc se vor preda; dacă însă

vor vedea în fruntea lor tribuni şi popi (subl. n.), doar odată cu capul îi vor lăsa65.

Kemény face interesante aprecieri asupra evoluţiei ulterioare a evenimentelor, pornind de la mai degrabă absenţa evenimentelor revoluţionare care, în cazul românilor, au fost înlocuite de acte de violenţă extremă. Autorul afirma cu conştiinţa împăcată că în Ardeal materialul revoluţionar a fost puţin, şi lucrurile nu ar fi trebuit să ajungă niciodată atât de departe. Găsind scuze reacţiei maghiare la violenţele româneşti (spirala violenţei), publicistul maghiar insistă că a fost natural ca maghiarii – atacaţi fiind de români şi

63 Axente Sever, op. cit., p. 92. 64 Kemény I., loc. cit., pp. 706-707. Pentru percepţia maghiară asupra participării preoţilor români la evenimentele Revoluţiei de la 1848 vezi şi Valer Rus, Imaginea preoţilor români în timpul Revoluţiei de la 1848, aşa cum reiese ea din unele scrieri maghiare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în „Sargetia”, XXXII, 2004, pp. 121-128. 65 Kemény István, loc. cit., nr. 48, p. 697.

Page 44: Tara Barsei 2014

VALER RUS

44

nefiind sprijiniţi împotriva abuzurilor de soldaţii cezaro-crăieşti (retraşi în cazărmi) – să fie îndreptăţiţi să se gândească la autoapărare.66

Violenţele de la Zlatna sunt confirmate de zvonuri ajunse chiar în Munţii Zarandului. Baternay Imre, supravieţuitor al luptelor, aminteşte că maghiarii din Zarand şi-au dat seama după originea flăcărilor că mai mult ca sigur lucrurile se petreceau la Zlatna.

Zvonurile şi, ulterior, confirmările oficiale au arătat că locuitorii băieşi din ţinut au fost atacaţi de românii din zonă. Printre victime s-au aflat şi nenumăraţi trăitori de acolo, angajaţi ai tezaurariatului (adică germani sau alte naţionalităţi), una peste alta, mai bine de două mii de maghiari şi germani. Nu a fost arătată milă pentru femei, fete, copii de leagăn, cu excepţia doar a câtorva, pe care gândul bun, divin, i-a salvat. Restul, de mai bine de 2.000, „i-au răpus, o parte măcelăriţi în chinuri groaznice”. Au jefuit din tezaurariat milioane, iar oraşul a fost incendiat şi transformat în ruine.

Oferind exemple din faptele groaznice care au fost făcute acolo de români, Baternai preia declaraţiile mai multor „martori”, care au confirmat că atunci când valahii au distrus Zlatna, pe preşedintele Înaltului Scaun de judecată aparţinător de mine, Császár Zsigmond, „l-au înlănţuit de un stâlp gros, apoi au aşezat în jurul său documente aprinse din arhiva secretariatului său, şi l-au prăjit în chinuri groaznice”67. Este remarcabil, pentru construirea unei anumite reprezentări, transferul acesteia pe spaţii mai întinse, iar confirmarea ulterioră a zvonurilor nu a făcut decât să întărească anumite imagini.

Urmele dezastrului Zlatnei au rămas vizibile mult timp după consumarea incidentelor. Iar memoria colectivă maghiară traumatizată a transmis în continuare imaginea unui oraş distrus. Scrisoarea preotului Hadnagy Péter din Zlatna către baronul Mikó Imre, din anul 1858, relatează:

În timpul evenimentelor din timpul revoluţiei a fost distrusă biserica evang. reformată din Zlatna, dintre care templul şi turnul nici până astăzi nu au fost reparate într-atât, încât să practicăm serviciul divin în biserică; pentru că credincioşii noştri sunt atât de săraci, încât n-ar putea face nici măcar acel

sacrificiu ca să repare biserica şi clopotniţele68.

Pagubele sunt estimate la 5-600 de florini. Autorul îşi încheie epistola cu salutul în numele unei „biserici sărace”.

Un moment foarte important în dosarul violenţelor militare româneşti antimaghiare din anii revoluţiei a fost, fără nicio îndoială, distrugerea Aiudului. Clişeele, care vor deveni clasice în redarea tragediei aiudene, sunt lansate încă din epocă, prin tipărirea şi difuzarea unor manifeste descriind carnagiul. Un singur exemplu, demonstrând această ipoteză, este cazul lui Török Dániel, nominalizat atât într-un manifest sus-menţionat, cât şi în Cartea Neagră a lui Kemény István. Posibilitatea ca autorul anonim al manifestului,

66 Idem, loc. cit., nr. 49, p. 707. 67 Baternay Imre, A Zaránd Vármegyei oláh lázadás [Tulburările valahe din comitatul Zarandului], în „Történeti Lapok”, III, 1876, p. 520. 68 B.C.U. Cluj, Colecţii speciale, Volumele de corespondenţă ale lui Mikó Imre, mss. 3567, X, 1858, file 69-70.

Page 45: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

45

Martorul O. („Szemtanu O.” în limba maghiară), să fie una şi aceeaşi persoană cu sursa memoriului comitelui suprem al Albei de Sus nu trebuie ignorată.

Apelând la mijloace literare, Kemény István descrie plastic coşmarul prin care au trecut locuitorii maghiari ai Aiudului, victime ale exceselor militare româneşti. Aiudul era un mic orăşel maghiar nobiliar, care „nu a greşit cu nimic” şi cu toate acestea a fost şters din rândul oraşelor. Imaginea oraşului din momentul întocmirii memoriului kemenyan era una dezastruoasă, străzile Aiudului fiind pline de câini şi păsări de pradă care stau pe casele ruinate. Întregul oraş, cu excepţia a vreo două case, era distrus. Autorul maghiar arăta că absolut orice părea mai de preţ fusese prădat. Ce nu a putut fi furat, a fost incendiat.

Continuând folosirea mijloacelor literare, Kemény arăta că o tăcere de moarte stăpânea pe străzile Aiudului şi dacă foametea obligă vreun refugiat nefericit să se gândească să se întoarcă, el nu poate auzi altceva decât urletele acelor animale îngrăşate cu carne de om. Dar ce s-a întâmplat cu locuitorii? Aceia care nu au fost împuşcaţi cu armele sau

loviţi cu tunurile primite de la Alba Iulia de către hoarda valahă (subl. n.), s-au refugiat în pădurile învecinate, unde 22 de persoane au stat desculţe şi fără haine călduroase timp de 8 zile în care nenorociţii au fost nevoiţi să mănânce scoarţă de

copac, şi în loc de apă să înghită zăpadă69.

Revenind la evoluţia evenimentelor care au precedat distrugerea oraşului, sunt descrise detalii semnificative pentru starea de lucruri din epocă. În timp ce armata austriacă intra, pe 15 noiembrie, în Cluj, Aiudul a atârnat steagul împărătesc şi a primit conducere militară românească, sub administraţia căreia săptămâni întregi a suportat cele mai dure vandalisme. Biblioteca (pe care fostul demnitar al comitatului Albei de Sus insinuează că nici măcar turcii sau tătarii nu au atins-o, până chiar şi Karaffa a lăsat-o în pace) au nimicit-o; monedele vechi şi interesante, rare, ale muzeului, obiectele din laboratorul de fizică au fost irosite în schimbul câtorva creiţari; pe străzi erau aruncate cărţi, alături de animale amestecate cu păsări din Brazilia.

Kemény aminteşte că garda cetăţenească săsească s-a scăpat din jefuire şi, cu ajutorul căruţelor aduse din zona Mediaşului, a cărat multe din bunurile Aiudului.70 Ceea ce atunci putea părea „salvarea” bunurilor de către garda săsească, alţii pot interpreta ca fiind o altă manieră de spoliere a proprietăţii maghiarilor.

Din nou revine motivul făţărniciei acuzate în comportamentul liderilor militari români, care, deşi iniţial au promis un tratament paşnic, nu au putut ţine sub control derularea ulterioară a evenimentelor şi care i-au adus pe români în postura celor „vinovaţi”.

În 8 ianuarie 1849, 2 tribuni au sosit în oraş şi au solicitat camparea imediată a 16.000 de oameni; mai târziu a sosit preotul român din Muşina, Prodan Simion, care s-a odihnit în oraş, care a asigurat că niciun român nu va intra în oraş şi a permis căpitanilor de cvartale să liniştească pe locuitori. Văzând aceasta, întreg sfatul oraşului s-a dus la el şi i-a

69 Kemény I., loc.cit., p. 708. 70 Ibidem, pp. 707-708.

Page 46: Tara Barsei 2014

VALER RUS

46

mulţumit deschis. Pentru ca să îi liniştească pe locuitori din nou, cu această ocazie („precum Iuda pe Crist”), l-a sărutat şi binecuvântat pe preotul catolic, a asigurat că nimănui nu i se va întâmpla nimic, că după aceea se va gândi la ei, ca să facă şi mai mult pentru oraş şi să îi apere pe locuitori ca pe lumina ochilor din capul lui. La aceste cuvinte asigurătoare, maghiarii s-au liniştit chiar şi cu atât, pentru că şi restul oficialităţilor se purtau aşa. Acum treburile de stat au fost date în mâna lui Axente, care i-a încredinţat pe cei din Aiud că niciun român nu va pune piciorul în oraş,

dar deja împotriva oricărui angajament al lui Axente, în cel mai umilitor mod hoarda lovea deja oraşul, şi l-a aprins din mai multe locuri. Curajosul conducător al bisericii fuge degrabă în faţa hoardei de tâlhari şi degeaba aminteşte de promisiunile lui Prodan! Pentru oprirea distrugerii nu s-a făcut nimic şi conducătorul mănăstirii a fost cel dintâi care a fost sacrificat dintre aceia, care au

încercat să oprească distrugerea totală71.

Sunt aduse argumente care vin în contradicţie cu acele clişee care îi descriu pe români drept toleranţi. Ba mai mult, această presupusă toleranţă nu mai este acordată nici măcar semenilor vorbitori de aceeaşi limbă. Deşi avocatul cameral László István a fost ascuns mai multe zile sub patul unui român cu simţăminte mai omeneşti, în urma ordinului lui Axente şi Prodan, ca „dacă cineva ascunde la el acasă un maghiar să i se incendieze casa”, a trebuit să plece în altă casă, unde a stat două zile într-un frig groaznic; descoperit însă şi aici, a fost nevoit să fugă, dar a fost împuşcat în timp ce fugea dintr-o grădină, iar „moartea i-a fost chinuită, s-a târât încoace şi încolo, lăsând după el urme de sânge în zăpadă, în sfârşit a murit”72.

Lipsa simţămintelor creştineşti incriminată la români de partea maghiară este argumentată cu exemple precum cel al câtorva ghinionişti care, căutând mântuire la mănăstirea franciscanilor, au fost descoperiţi. Un român, după ce l-a rănit la picior pe Lengyel Albert, îl târâia prin curte şi după ce l-a mai înţepat cu lancea în cap, l-a împuşcat mortal.

În aceeaşi împrejurare, Szente, preotul din Aiudul de Sus, Török şi alţii au fost aliniaţi cu forţa şi executaţi. Învăţatul căpitan Horváth, care a stat de multe ori cu moartea faţă în faţă în timpul războaielor prusiene şi franceze, a murit în modul cel mai cumplit; după ce l-au târât de picioare, a fost bătut până la moarte. Judecătorul de pace al comitatului, Kovács Sándor, după ce a fost rănit la umăr, i-au despicat o bucată din cap, l-au trântit şi „fiecare valah i-a dat atâtea lovituri de bâtă câte slujbe oficiale au primit de la el”. Într-un sfârşit, după atâtea lovituri, şi-a dat sufletul. În timpul acestor acte inumane, Kemény pretinde că românii se justificau prin faptul că aveau ordine să nu lase piatră pe piatră în Aiud şi „să ucidă fiecare maghiar până la ultimul”73.

Motivaţia jafului, care, pretinde Kemény, i-a împins de cele mai multe ori pe români să treacă la fapte, revine adeseori şi în memoriul său. Descriind revenirea maghiarilor în Aiud, sub protecţia militarilor, se spunea că, de la Vinţul de Sus până în oraş, se puteau

71 Ibidem, p. 708. 72 Ibidem. 73 Ibidem.

Page 47: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

47

vedea la tot pasul oameni ucişi şi îngheţaţi, care erau deja pradă câinilor. Avangarda maghiară a întâlnit o trupă de „tâlhari valahi, care încerca să prădeze Toroczkó (Rimetea), şi căpitanul Pereczi i-a atacat cu mult curaj la Szilvási (Silivaş)”74.

Pentru întărirea impresiei cititorului că doar românii au fost cei care au făcut apel la mijloace de o violenţă ieşită din comun în reglarea conturilor cu maghiarii, fostul comite al Albei de Sus dă ca exemplu o situaţie în care, deşi maghiarii ar fi putut să se comporte la fel, au evitat acest lucru. Recunoscând că războiul îi sălbăticeşte pe oameni, îl aminteşte Ujvár, care, ajungând într-o jumătate de oră la locul luptei, opreşte o trupă de soldaţi şi, dintre valahii pe care i-a atacat, mulţi au găsit adăpost la el.

Singurul termen de comparaţie pe care Kemény îl întrevede este doar

lovirea mongolilor, şi aceasta nu o poate înţelege decât acela care cunoaşte urmările acelor fapte fără suflet, pe care puterea agitatoare a valahilor a pus-o în

practică asupra conducerii militare a Ardealului75.

Încheierea capitolului dedicat Aiudului se constituie într-un adevărat rechizitoriu îndreptat şi împotriva trupelor imperiale, care au acceptat încălcarea ordinii de către români:

La sfârşit consider că este necesar să amintesc, că la Aiud nu s-a întâmplat nimic care să constituie un motiv temeinic pentru întâmplarea unui aşa mare vandalism; la Aiud nu a fost atins sau împuşcat nici măcar un singur soldat austriac; ba, mai degrabă populaţia s-a declarat supusă generalului Wardener şi deci împăratului Ferdinand şi apoi s-au comportat foarte liniştiţi, şi cu atât este mai de condamnat atitudinea soldaţilor staţionaţi în Alba Iulia, că doar s-au uitat la distrugerilor acestor mongoli şi în afară de asta nu i-au împiedicat cu nimic.

Pentru a se întări impactul celor afirmate mai sus, mai ales în conştiinţa celor care nu cunoşteau prea bine dispunerea în teren a localităţilor din Transilvania, se aminteşte că Alba Iulia (centrul puterii militare din Transilvania, singura fortificaţie imperială care nu a căzut sub asediul revoluţionarilor maghiari) „se află la distanţă de 3 ore de Aiud”76.

Amintirea tulburătoarei ierni a anului 1849 va urmări mult timp pe maghiari. Cuvântarea ţinută de baronul Mikó Imre cu ocazia redeschiderii liceului din Aiud redă şocul suferit de comunitatea maghiară:

…Odată cu distrugerea în 1848 a nobilului oraş, împreună cu el s-au distrus şi clădirile colegiului nostru, profesorii au fugit, tineretul s-a risipit şi casele cetăţenilor paşnici, şi pereţii sfântului lăcaş s-au transformat în criptă mortuară şi totodată spiritul a fost zdruncinat de distrugere şi tăcere în casele noastre,

civilizaţia şi ştiinţa intrând în doliu77.

Trauma colectivă suferită atunci este susţinută de următoarea afirmaţie, făcută cu ocazia aceluiaşi eveniment amintit mai sus. Descrise ca o ultimă şi cea mai tulburătoare

74 Ibidem, p. 709. 75 Ibidem. 76 Ibidem. 77 B.C.U. Cluj, Colecţii speciale, Volumele de corespondenţă ale lui Mikó Imre, mss. 3567, XIV, fila 142.

Page 48: Tara Barsei 2014

VALER RUS

48

mare catastrofă, incidentele din 1848 sunt considerate a fi prea supărătoare, reamintirea acestora redeschizând răni care să plângă. Cu toate acestea, baronul Miko considera că „ajunge să amintesc atât, despre sus-numitul colegiu, că toate bunurile materiale şi spirituale adunate sârguincios un secol şi jumătate, au fost nimicite”78.

O cronologie a oraşului Aiud79, publicată în anul 1867 de Szathmáry Karoly, reia temele principale circulate în epocă cu privire la distrugerea oraşului ardelean. La anul 1848 se consemnează: „Poarta de intrare a oraşului a fost baricadată pentru a se apăra în faţa taberei de valahi care se apropiau”80.

Prezentarea sumară a evenimentelor anului 1849 reia temele principale amintite anterior, ilustrând influenţa documentului şi şocul resimţit de maghiari după evenimentele sângeroase:

În noaptea de 8 spre 9 ianuarie, un comandant valah răsculat, al cărui nume nu vreau să îl amintesc [se pare că Axente Sever devenise între timp nomina

odiosa], cu toate că prin scrisoarea adormitoare din aceeaşi zi81 a garantat oraşul,

cu oamenii săi a năvălit, a jefuit, l-a aprins.

Se reaminteşte că imobilele în care funcţionau colegiul reformat şi şcoala de fete au căzut victime flăcărilor; deşi locuinţa preotului sas a fost cruţată, mai mulţi oameni de aici au fost sortiţi morţii.

În faţa mulţimii orbite de ură nici măcar Casa Domnului nu a fost sfântă. Şi de aici tot ce se putea fura a fost luat, nefiind cruţate nici măcar balustradele de fier. Au

umblat şi sus în turn, clopotele, aşa ştiu, le-au şi furat.82

Din memoria istoriei castelului face parte şi o amintire foarte tristă: la marginea din afară a cetăţii este adăpostit cimitirul săracilor, în care se spune că se odihnesc rămăşiţele a mai mult de 400 de cetăţeni şi cetăţene din Aiud, victime ale genocidului din luna ianuarie a anului 1849.83

Un alt punct de reper pe harta „terorii” revoluţionarilor români cu victime maghiare a fost Sângătinul. Şi acest moment se bucură de o atenţie specială din partea publiciştilor maghiari. Subtitlul capitolului din Cartea Neagră este edificator: Uciderea groaznică a întregii nobilimi în 18-19 oct(ombrie) 1848; când cu lănciile şi cu puştile i-au omorât valahii, până la pustiirea totală a localităţii84.

Descrierea incidentului de la Sângătin se constituie într-un nou prilej pentru autor de a face o veritabilă tipologie a crimelor practicate de români împotriva maghiarilor.

78 Ibidem, f. 143. 79 Szathmáry Karoly P., Nagyenyed. Régészet és történet szempontból [Aiud, din punctul de vedere al arheologiei şi istoriei], în „Vasárnapi Ujság", 1867, 40-42, pp. 514-515. 80 Ibidem, p. 515 81 „Rezultatele respectivei scrisori se mai află şi în Cartea Neagră. Şi eu le-am văzut.˝ (n. aut. în original) 82 „Se spune, că la furatul clopotelor au crezut că nu va dura mult; dar speriaţi de zgomotul produs de roţile ceasului, le-a fost frică de «dracul» şi panicaţi au fugit pe scări˝ (n. aut. în original). 83 Szathmáry Karoly P., loc. cit., p. 515. 84 Kemény István, loc. cit., nr. 50, p. 713.

Page 49: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

49

Moartea tuturor acestor nefericiţi s-a petrecut într-un mod mai mare sau mai mic tulburător. Sunt descrise următoarele moduri de ucidere: soţia lui Bányai Elek, Apáthi Krisztina, fiica ei (soţia lui Koncza), fiica acesteia, Krisztina, şi doi nepoţi ai ei, toţi cinci s-au aruncat într-o fântână; primele două s-au salvat, ceilalţi s-au înecat înlăuntru. Farkas Katharina, soţia lui Farkas Károly, împreună cu cei trei copii ai lor s-au aruncat în fântână şi au fost loviţi de sus cu pietre până la moarte. Soţia lui Zavar Károly cu cei doi fii ai lor s-au aruncat în fântână, mama a ieşit, copiii s-au pierdut acolo. Soţiei lui Farkas Lajos i-au tăiat capul cu securea. Bartha Zsigmond, soţia sa, Keszeg Klára, şi mai mulţi, care s-au refugiat în curtea nemeşului Elek Zsigmond, şi-au risipit speranţele când au fost scoşi afară sub ameninţarea lăncilor. Soţia lui Szalánczi Gábor, după ce a asistat la chinuirea fetei sale, s-a aruncat în fântână şi s-a înecat; pe fiică au supus-o la chinuri nedetaliate.85 Toate aceste exemplificări nu puteau decât să contribuie în mod decisiv la conturarea unei imagini extrem de proaste pentru românii ardeleni.

Pentru a consolida aerul de autenticitate şi dramatism al tragicelor evenimente, Kemény István va anexa memoriului său o serie numeroasă de petiţii-plângeri ale supravieţuitorilor din acele incidente, petiţii adresate noilor principi guvernatori ai Transilvaniei de după 1849, Wohlgemuth şi Schwarzenberg. Aceste mărturii, scrise într-un stil impresionant pentru orice lector (extrem de apropiat de o manieră literaturizantă, posibil de a fi suspectate de contrafacere), constituie o dovadă în plus a şocului suferit de opinia publică maghiară. Mărturii ale oamenilor simpli, în majoritatea lor femei şi văduve, se transformă într-un indicator cert al dimensiunilor traumei colective prin care a trecut comunitatea maghiară în perioada postrevoluţionară.

Momentul Sângătin a atras atenţia şi lui Kőváry László. Descrierea incidentului, la Kőváry, coincide cu mărturiile sus-amintite, ceea ce ne face să credem că istoria incidentului din Sângătin intrase în conştiinţa maghiarilor, în liniile ei principale, în aceeaşi manieră, adjectivele şi calificativele fiind singurele diferite.

Semnalul atacurilor în masă împotriva maghiarilor se consideră că a fost dat de Sângătin. Frumosul sat maghiar se situa în acea parte a comitatului Albei de Sus care era mai aproape de Sibiu, şi în care maghiarii se aflau între saşi şi români. Maghiarimea care mai spera să scape doar până aici reuşise să se refugieze, adunându-se ca la vreo 400; pe când se sfătuiau cum să meargă mai departe (probabil spre Cluj), au fost împresuraţi. S-au refugiat cu toţii într-o casă mai întărită şi au opus rezistenţă două zile românilor. Ca în majoritatea violenţelor antimaghiare, evenimentele au loc noaptea (probabil atmosfera romantismului întârziat îşi mai făcea simţită prezenţa în scrierile publiciştilor maghiari), o noapte întunecoasă, fără lună. În casă erau

femei căzute în îngrijorare, mame, copii, prunci: afară poporul distrugător. Au legat înţelegerea (de predare - n.n.), au deschis uşile, au predat armele – şi ce îi aştepta? Moartea cea mai groaznică. Pe când se lumina de ziuă, din 45 de familii, 141 de maghiari zăceau în propriul lor sânge, dintre ei: Daczó János, Farkas Károly şi Lajos, Bányai Sándor, Hodor Károly, Zavar Károly el şi familia; soţia lui

85 Ibidem, pp. 713-714.

Page 50: Tara Barsei 2014

VALER RUS

50

Szalánczi Gábor, împreună cu copiii s-au aruncat în fântână. Restul au scăpat graţie întunericului, au fugit, s-au ascuns86.

Între localităţile ardelene cu populaţie mixtă în care au avut loc incidente interetnice se numără şi Săcele. Descrierea sângeroaselor evenimente din toamna anului 1848 în care au fost implicaţi români şi maghiari este făcută într-o lucrare aparent etnografică, semnată de Orbán Balázs. Dacă într-o primă fază (este vorba de luna octombrie) contactele româno-maghiare sunt nonviolente, fapt remarcat şi de autor, ulterior situaţia va degenera într-un mod neaşteptat (şi condamnat ca atare).

Prezenţa în Ţara Bârsei a unui nucleu compact de maghiari secui atrage atenţia saşilor şi românilor braşoveni asupra Săcelelui. Acesta a fost doar începutul, pentru că maghiarimea din Ţara Bârsei trăgea înspre cei de acelaşi neam cu ei. După ce şi-au dat acordul la constituţia maghiară, au fost catalogaţi imediat ca fiind „vinovaţi”. În 27 octombrie 1848 au sosit trupele populare din Făgăraş, cu 3.000 de români şi cu câteva tunuri, la Braşov, de unde au fost trimişi pentru pacificarea maghiarimii din Şapte Sate.87

Aflarea ştirilor cutremurătoare despre incidentele violente din valea Mureşului, enumerate mai sus, îl face pe autor să laude moderaţia conducătorilor militari români Secăreanu şi Orghidan, care au evitat repetarea scenariilor respective. Românii conduşi de tribunii amintiţi anterior au aşezat tabără pe câmpul de la Cernatu, au cerut provizii pentru 10 zile pe seama taberei din partea Săcelelui. După ce au primit cele solicitate, au ordonat fiecărui bărbat maghiar căsătorit din Săcele să vină cu două săbii pentru a jura credinţă împăratului.

Cu toate acestea, un „valah pe nume Goga din Baciu” (adică un localnic) a solicitat deschis: „Domnii mei, doar două ore să-mi daţi, şi noi o să le aducem sfârşitul acestor curuţi”. Această ameninţare este considerată de Orbán ca venind din partea unor „ucigaşi de fraţi”, aceiaşi care i-au ucis pe maghiarii dezarmaţi şi fără apărare din Săcele, precum pe cei din Aiud, Zlatna, Cricău, Roşia Montană, Vinţu de Sus, Grindeni. Toţi aceia au fost măcelăriţi.

Conform politicianului maghiar, nici saşilor braşoveni – care în acel scop şi într-acolo i-au aţâţat –, şi nici românilor săceleni, care erau pregătiţi să îi asasineze pe maghiarii primiţi în ospeţie, şi pentru care s-au şi pregătit cu muniţie, nu li se datorează scăparea maghiarilor, ci exclusiv doar celor doi tribuni numiţi mai sus, care au fost

de o onoare rară şi fermi în hotărâri. Demn de cinste şi de a fi consemnat în istorie le este numele celor doi bărbaţi, care cu siguranţă trimit la cele de mai sus, ei au

stat cu superioritate fantastică de partea cinstirii drepturilor omului88.

Cu toate că masacrul generalizat a fost evitat în ultimul moment, excese au fost consemnate şi cu această ocazie, graţie clasicului clişeu din cultura maghiară cu privire la „instinctele naturale” ale românilor. Deşi cu acea ocazie nu s-a întâmplat nimic mai grav, decât că au fost distruse casele delegaţilor de la adunarea de la Lutiţa89, locuitorii

86 Kőváry László, op. cit., p. 91. 87 Orbán Balázs, A székelyföld…, capitolul Ţara Bârsei, Săcele. 88 Ibidem. 89 Adunarea secuilor din anul 1848, în care şi-au exprimat adeziunea la revoluţia maghiară.

Page 51: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

51

maghiari au trebuit să aprovizioneze tabăra românească pentru mai mult timp. Nu după multă vreme însă

valahimea întoarsă nu a putut pune frâu în faţa instinctelor naturale de a prăda şi ucide, şi cum nu puteau câştiga aici, s-au aruncat asupra Budilei (sat din

componenţa comunei Săcele – n.n.), unde au jefuit şi distrus mai multe case90.

Evoluţia evenimentelor a cunoscut o înrăutăţire rapidă şi gravă în luna decembrie, când spirala violenţei de tip acţiune/reacţiune va duce la apariţia primelor victime nevinovate din rândul civililor maghiari săceleni. Atacul generalului Gedeon de la Hărman şi victoria secuilor asupra sa se vor finaliza cu incendierea satului, care oficial „a luat foc din întâmplare” (!), după cum afirmă scriitorul maghiar. Cert este că românii s-au speriat de întorsătura evenimentelor şi se vor retrage din Săcele. Apoi satele săcelene vor deveni scena unui teatru de război permanent, cu răzbunările aferente:

Secuii retrăgându-se după această campanie, călăreţii valahi refugiaţi din Săcele la Braşov i-au lovit în 14 decembrie pe maghiarii din Săcele, i-au jefuit, şi între cei lipsiţi de apărare, pe preotul maghiar din Satu Lung, Gheorghe Sas, l-au ucis în

chinurile cele mai groaznice91.

Cu sângele de „frate” deja vărsat şi cu baia de sânge declanşată fără nicio speranţă, la venirea din Tărlungeni a câtorva husari Kossuth în ajutorul maghiarilor,

curajoşii călăreţi valahi fără apărare s-au grăbit să se refugieze la Braşov, locul lor de adăpost, pentru ca apoi, la prima ocazie, să lovească şi să jefuiască precum

animalele sălbatice92.

Întoarcerea roţii destinului face ca românii şi casele lor să cadă victime răzbunării secuilor. Comitatul secuiesc Trei Scaune nu şi-a asigurat doar propria defensivă; întorcându-şi atenţia spre conmilitonii maghiari din Săcele, pe 19 decembrie a fost trimis căpitanul Sárosy cu ceata sa în ajutor. El a prins pe câţiva dintre conducătorii valahilor care au prădat şi ucis, i-a adus în mod demonstrativ în faţa Scaunului de judecată militar şi „i-a executat, restul s-au refugiat, iar casele le-au fost distruse”93.

Urmarea „firească” a fost că, la retragerea intempestivă a husarilor lui Kossuth, Săcele a rămas fără apărare militară, românii au revenit în forţă, iar infernul se putea declanşa:

S-au întâmplat aici mârşăvii întristătoare, pentru că din cauza întunericului (din nou evenimentele sângeroase au loc noaptea – n.n.) măcelarii sălbatici au ucis fără niciun discernământ pe toţi care nu s-au putut refugia din faţa lor, doar lângă

biserica maghiară din Baciu s-au găsit cadavrele a 17 ucişi94.

Descrişi din nou ca „hoarda nemiloasă a vărsătorilor de sânge”, românii atacă şi în alte trei sate, urmele lor sprijinindu-se pe

90 Orbán B., op. cit. 91 „Un fier turnat încălzit la roşu, l-au pus pe el şi atât l-au prăjit până şi-a dat sufletul.” (n. aut. – O. B.) 92 Orbán Balázs, op. cit. 93 Ibidem. 94 Ibidem.

Page 52: Tara Barsei 2014

VALER RUS

52

flăcările şi pe vaietele celor asasinaţi care se ridicau la cer. În Turcheş 10, în Cernat 11, în Satu Lung 7, în Tărlungeni 6 şi în Purcăreni 1 au ucis în mod neomenos

aceşti oameni care îi aduceau sacrificii lui Moloch95; şi Tărlungeniul în întregime şi

celelalte sate parţial au devenit pradă a focului. Biata maghiarime din Săcele cu cele ce au putut să ia cu ei s-a refugiat în munţi; dar i-au căutat şi în ascunzătoarea din muntele Köba grănicerii valahi care păzeau vama Buzăului şi de peste tot i-au

alungat96.

La sfârşitul descrierii masacrului de la Săcele, Balázs face un aspru rechizitoriu celor care, după ce au uitat de suferinţele comune de pe vremea iobăgiei „de secole”, au trecut la asasinarea „fraţilor” lor, la instigările „programului săsesc de la Braşov”.

* Războiul civil. Luptele, care au debutat în octombrie 1848 şi vor continua până la sfârşitul războiului de independenţă maghiar (august 1849), au fost descrise pe larg de către contemporani. Istoricul maghiar contemporan evenimentelor, Szilágy Sándor, sintetiza astfel evenimentele. În urma ofensivei generalului Bem, românii s-au refugiat în munţi. Avram Iancu îşi cunoştea bine poporul, de aceea prima sa preocupare a fost să îi disciplineze pe români. În felul acesta, ştia că voinţa lui va fi îndeplinită. A ajuns să fie considerat de către poporul său un veritabil profet, cu toate că „nu o singură dată împuşcase pe vreunul dintre ai lui cu propriile sale mâini”. Balint, care apăra Munţii Zărandului, l-a secondat cu cel mai mare succes.

La Aiud, prefect fusese numit Prodan, „cel care pe timp de noapte a dat foc oraşului şi i-a măcelărit locuitorii”. La Ponor, prefect era Niculae. Apărarea Munţilor Gilăului a fost lăsată pe seama poporului. În curând a „apărut şi Axinte (Axente Sever, n.n.), cu o oaste pregătită de el”.

Între timp, au avut loc mai multe lupte, cu sorţi schimbători, în urma cărora Abrudul a pierit în flăcări, iar tratativele cu Hatvani au luat sfârşit. O confruntare mai cunoscută a moţilor a fost cea din iunie 1849, cu Kemény.97 Decretul de amnistie acordat de Bem în decembrie 1848 nu a fost de niciun folos, istoricul Kőváry László acuzându-l pe generalul polonez de naivitate şi necunoaştere a realităţilor transilvănene:

Naţiunile de aici şi-au mânjit mâinile prea tare cu sânge pentru a mai putea avea încredere în asemenea promisiuni. Mai ales românii, care nu voiau să-şi rişte

Daco-Romania lor98.

Petiţia românilor, elaborată după adunarea din decembrie de la Sibiu, care urma să fie adresată împăratului, „trebuia să reprezinte Charta Dacoromâniei”. Şi

95 Moloch (sau Ba’al), cunoscut şi ca Taurul Sacru în Orientul Apropiat, în Antichitate. În Evul Mediu apare în unele texte ca Prinţ al Iadului. Demonologia acreditează ideea că Moloch avea o plăcere deosebită în a îndurera mamele prin răpirea copiilor acestora. 96 Orbán Balázs, op. cit. 97 Szilágy Sándor, A mócok…, pp. 374-375. 98 Kőváry L., op. cit., pp. 142-143.

Page 53: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

53

în general au cerut atât de multe lucruri, de parcă ar fi crezut că Austria mai există doar datorită bunăvoinţei lor şi că dinastia s-ar afla într-o situaţie atât de critică,

încât dacă românii ar cere un lucru, împăratul le va da două99.

Acum începe şi amplificarea revendicărilor româneşti. Românii nu se mulţumesc doar cu principiul egalităţii în drepturi a naţiunilor Imperiului, egalitate consacrată în noua Constituţie din 4 martie 1849, „ci visează la un terrenum, la un voievodat separat”100.

Un alt moment critic al evoluţiei relaţiilor româno-maghiare în timpul Revoluţiei de la 1848 a fost solicitarea de către români şi saşi a intervenţiei trupelor ruseşti împotriva revoluţionarilor maghiari, conduşi de victoriosul general Bem. Responsabil de solicitarea acestei intervenţii a fost nominalizat Comitetul de Pacificare, personal prin episcopul Andrei Şaguna şi negustorul braşovean Rudolf Orghidan.101

Deşi astăzi se ştie că trupele ruseşti cantonate în Moldova şi Muntenia nu ar fi acţionat la solicitarea unor persoane particulare să intervină în afacerile interne ale Imperiului Austriac (mai precis fiind invitate chiar de împăratul Franz Joseph), în epocă acest scenariu a fost exploatat intens de către formatorii opiniei publice maghiare, pentru a-i condamna pe români ca „trădători ai patriei comune, Transilvania”.

Zvonul sosirii trupelor ruseşti ridică moralul românilor, însă într-un sens violent antimaghiar, aceştia trecând la acţiune împotriva vecinilor lor. Procedând „la incendierea unor sate şi la uciderea maghiarilor prin toate părţile”, românii vor impresiona în mod neplăcut pe contemporanii lor maghiari.102

Atenţia lui Szilágy Sándor se focalizează, la rândul ei, asupra personalităţii lui Avram Iancu, catalizator al defectelor şi calităţilor româneşti. Iancu, care în Transilvania mai fusese numit şi Crai al Munţilor şi care aprobase indirect o parte din măcelurile de aici, a fost fără îndoială un om inteligent şi energic. Faptul că a reuşit să îşi obişnuiască oastea din munţi, patruzeci de mii de oameni indisciplinaţi şi rudimentari, cu disciplina militară, precum şi faptul că a reuşit să îi hrănească timp de nouă luni de zile, denotau un talent deosebit.

Iancu era creditat cu „o mare minte”. Cetele lui îl adorau, dar se şi temeau de el. Poporul român este considerat ca „aflat într-o stare de copilărie din punct de vedere cultural”, românii punând mare preţ pe pompă. Şi, dacă puteau să îl vadă pe Iancu strălucind în costumul său naţional cu o broderie deasă din aur, „ei se închinau spontan în faţa acestuia”. Pentru că Iancu îşi cunoştea poporul, ştia ce coarde trebuie atinse pentru a ajunge la inima acestuia şi care este metoda de a-l ţine strâns unit în jurul său. Pentru aceasta

le oferea românilor posibilităţi de a-şi satisface înclinaţiile spre cruzime, una dintre aceste posibilităţi fiind ura lor neînduplecată şi nesecată faţă de maghiari.

Avram Iancu era acuzat astfel că i-a lăsat pe români să ucidă, pentru ca „prin această ură şi prin devotamentul faţă de împărat să-i menţină uniţi”. Toate aceste lucruri

99 Ibidem, pp. 143-144. 100 Ibidem, p. 190. 101 Ibidem, p. 172. 102 Szilágy Sándor, A magyar forradalom…, p. 396.

Page 54: Tara Barsei 2014

VALER RUS

54

nu ar fi fost posibile dacă Iancu ar fi fost o minte obişnuită. Reluând clişeul frecvent al agitatorilor românilor, Szilágy afirmă că agitarea spiritelor putea fi făcută doar de un instigator, dar pentru menţinerea lor în continuă frământare era nevoie de mult mai mult. Iar ura românilor fusese atât de nemărginită, încât aceştia puteau „suporta şi moartea cu sânge rece”103.

Acelaşi Iancu a fost însă privit în multe alte moduri. Una dintre imaginile cele mai cutremurătoare ale liderului moţilor este prezentată de acelaşi Kemény István, în asociere cu prefectul român Balint. După uciderea abrudenilor întâmplată la Cserbuj, mai mulţi lideri români s-au adunat să cineze la casa văduvei Golgotz Zoka din Abrud, iar între Iancu şi Balint Simion se presupune că a avut loc un schimb de replici, prilejuit de uciderea mai multor maghiari.

La solicitarea lui Iancu ca să înceteze acele crime, pentru că „deja şi sângele a început să îmi îngheţe în inimă”, Balint a reacţionat violent: „Oh, băi balegă!104 Este păcat că ţi-au dat aşa mare cinste, rang şi putere, pentru ca să fii cel dintâi dintre noi.” Iancu revine cu solicitarea pacifistă: „Păcat sau nu, din dorinţa mea mai multe crime nu se vor mai petrece”, la care Balint a insistat: „Dar ai uitat ce ne-am prins la Blaj, să nu iertăm maghiar nici măcar în burta mamei sale!!”. Această discuţie în limba valahă a decurs aşa:

Iancu: „Mai mult mortie se nu fie sinjele se recit pe ini mame”. Balint: „Oh tu balige de vaka, pagube ke sze dat titulu a csi a ke sze fii tu mai

mare”. Iancu: „Akarfi pagube, akar nu, cu a me voia mai mult mortie nu e fi”. Balint: „Da nu stii, ke pe ce am jurat noi la Blasu ke nicse in folile mumisza

sze nu remunye ungura”105.

Această presupusă conversaţie între Iancu şi Balint este pusă la îndoială de Axente Sever, care, deşi nu participase la ipotetica întâlnire, admite însă că

şi dacă s-ar fi zis acele vorbe între pohare, după o bucurie aşa de mare cum au trebuit să aibă popii şi conducătorii românilor după ce nimiciră a doua oară oastea lui Hatvani, nu ar fi vreo mare minune (…)106.

Declanşarea ciclului violenţelor reciproce îl va face pe Szilágy să exclame:

Biata Transilvanie! Cel puţin un sfert din locuitorii ei au fost ucişi şi cel puţin 300 de sate şi 12 oraşe au căzut victime acestei revoluţii de nouă luni de zile!

Astăzi nici măcar locul în care au existat nu mai poate fi găsit cu uşurinţă107.

Bineînţeles că pentru cititorul neavizat trebuie menţionată distincţia că în aceste cifre invocate intră toate taberele implicate în conflict, mai precis, că în cea mai mare parte satele distruse erau populate majoritar cu români. Însă după cum o arată şi cifrele

103 Idem, A magyar forradalom férfiai 1848/9-böl, Pest, Heckenast, 1850, pp. 184-185. 104 „Mijelie joasă” (nota autorului în original). 105 Kemény István, loc. cit., p. 743. 106 Axente Sever, op. cit., pp. 155-156. 107 Szilágy S., op. cit., p. 185.

Page 55: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

55

statistice din epocă108, majoritatea locuitorilor celor 12 oraşe afectate de revoluţie putea fi de maghiari.

Acelaşi Szilágy deplângea şi eşuarea tentativelor de reconciliere iniţiate de Dragoş şi agravate de acţiunile lui Hatvani, care au dus la distrugerea oraşului Abrud. Catalogat drept un „amărât de sans-culotte, devenit comandant de franctirori”, Hatvani este considerat responsabil pentru decesul regretabil al mai multor maghiari care s-au întors prea devreme la casele lor din Abrud, „crezând ceea ce le spunea Hatvani, că au sosit ajutoare pentru înfrângerea hoardelor româneşti care ocupau oraşul”109.

Nesăbuinţa lui Hatvani a fost criticată şi de către Kőváry, care a înţeles reacţia românilor la executarea prefectului Buteanu şi răzbunarea românilor care a culminat cu dezastrul Abrudului.110

Revenim la lucrarea lui Kemény István, Cartea Neagră, pentru a descrie continuarea evenimentelor din primăvara anului 1849 din Apuseni. Măcelărirea maghiarilor la Abrud a creat şi imagini tragice, sângeroase, în care românii vor fi prezentaţi ca veritabile fiare sălbatice.

La 1 mai 1849 a sosit din Ungaria la Abrud un om de încredere al lui Kossuth, deputatul Dragoş. După ce acesta, alături de conducătorii românilor (Iancu, preotul Balint Simion şi cu alţii), a fost în

sfat prelung şi s-a înţeles ceva cu ei, acela a mers în biserică şi băieşilor adunaţi acolo le-a ţinut o cuvântare, în care a demonstrat, că nu este adevărat, cum că Kossuth doreşte restabilirea iobăgiei şi i-a asigurat, cum că zvonul răspândit printre ei, conform căruia libertăţile de curând acordate ar vrea să le anuleze, nu este nimic altceva decât o calomnie (…) La această ştire Iancu, care tocmai trimisese doi călăreţi la Dragoş cu ştirea că valahii stau pe picior de pace cu maghiarii, aceia, cunoscând informaţii sigure despre acea întâmplare, s-au întors în cea mai mare grabă la Iancu cu acea ştire mincinoasă, cum că maghiarii îi ucid pe valahi.

Ca urmare, Iancu a trimis ştire la toţi oamenii săi să nu mai păstreze înţelegerea cu Dragoş şi a poruncit ca să păstreze armele nepredate încă, practic anulându-se astfel armistiţiul.

Aşa s-a distrus hotărârea privind „înţelegerea între Kossuth şi conducătorii valahi, promisiunea făcută în biserică în faţa poporului şi a popilor privind depunerea armelor şi înţelegerea de pace”. Hatvani i-a arestat pe Boér, Dobra, Buteanu, adică pe aceia care garantaseră pacea din partea valahilor, i-a sechestrat, dar pe Boér l-a eliberat la cererea poporului.111

108 Ioan Bolovan, Transilvania între Revoluţia de la 1848 şi Unirea din 1918. Contribuţii demografice, Cluj-Napoca, 2000. 109 Szilágy S., op. cit., p. 247. 110 Kőváry L., op. cit., pp. 229-230. Pentru perspectiva contemporană de condamnare a excesului de zel dovedit de Hatvani, a se vedea şi Hermann Róbert, Az abrudbányai tragédia, 1849, Heraldika Kiadó, 1999. 111 Kemény István, loc. cit., p. 734.

Page 56: Tara Barsei 2014

VALER RUS

56

Joi noaptea, Hatvani i-a înştiinţat pe locuitori că cine vrea să părăsească oraşul alături de el, să i se alăture; i-a scos pe Buteanu şi Dobra din închisoare, şi în îmbulzeală şi pe întuneric pe ultimul l-au ucis. „Hatvani a plecat112 şi cu el odată o parte a locuitorilor, dar cum valahii au început a-i lovi din locuri înguste şi din păduri întunecoase”, o parte a locuitorilor refugiaţi cu Hatvani s-au speriat şi s-au întors. Cu această ocazie, o mare parte dintre aceştia au murit.

Conform descrierilor lui Kemény, la două zile distanţă, Hatvani s-a întors înapoi în Abrud cu 1.200 de soldaţi, 60 şi ceva de husari şi cu 4 tunuri. Oficial, el a revenit ca să-i ia cu el în Ungaria pe bieţii abrudeni. Odată cu el s-au întors şi mai mulţi refugiaţi din Zlatna la Halmágy (Hălmajd), ca să ia cu ei rămăşiţele rudelor lor. Duminică, trupa lui Hatvani, cu toţii cam 2.000 de maghiari şi saşi, a pornit spre Zlatna, dar pe drumurile înguste românii i-au hărţuit din nou. În avangardă era Hatvani cu husarii, apoi venea pedestrimea, şi apoi

nefericiţii locuitori ai Abrudului, cu ei mulţi bolnavi la pat, femei pedestre iar la urmă veneau cele 4 tunuri şi ariegarda. Pe drumul de la Abrud la Zlatna este o fâneaţă, care este traversată de drumul făcut, spre aceasta s-au grăbit maghiarii; în aceeaşi direcţie cu ei pe cele două creste care străjuiesc fâneaţa se aflau valahii care

păstrau acelaşi ritm cu maghiarii, astfel încât în spate românii i-au încercuit113.

Continuarea tragediei abrudene este şi mai sângeroasă, românii răspunzând, în egală măsură, perfidiei lui Hatvani cu râuri de sânge, vinovat sau nevinovat. Ploaia neîntreruptă care a căzut peste puştile maghiarilor le-a anulat acestora avantajul armelor asupra românilor. Cei din coloană au realizat că urmează să fie atacaţi de români, dar nu mai aveau ce face, supravieţuitorii ştiau foarte bine că în Abrud nu ar mai fi putut rămâne. Precum într-un roman de aventuri cu colonişti şi indieni, se spunea că şirul refugiaţilor a fost atacat de „30.000 de valahi care au năvălit peste maghiari de pe cei doi versanţi ai văii, şi au început să-i măcelărească”114. Din măcel a scăpat doar Hatvani, precum şi husarii şi vreo 300 de pedeştri. Restul au fost ucişi. S-a spus că legionarii vienezi, pentru ca să nu cadă în mâinile românilor, au început să se ucidă între ei. În ambuscada creată, în mai puţin de o oră, spunea Kemény, socotind şi femeile şi copiii, cu totul au fost ucişi 2.000 de oameni.115

Dorind să accentueze ideea că românii nu au dat dovadă de milă în timpul acestui incident, publicistul, care nu participase la evenimente, arată că, deşi maghiarii au

112 „Nu se poate regreta îndeajuns, că Dobra a fost ucis fără judecată; dar în acele vremuri el a ucis mai bine de 3000 de nobili maghiari, şi iritarea maghiarilor în acele împrejurări era motivată, pentru că Zlatna se află la doar 3 ore depărtare de Abrud, şi cum între locuitorii celor două oraşe erau relaţii de prietenie şi rudenie strânse, Buteanu a fost dus până la Halmágy şi acolo a fost judecat de un tribunal de sânge şi după ce informări şi asigurări s-a dovedit, că a fost conducătorul asasinilor valahi, l-au terminat.” – notă a autorului (Kemény István) în textul original. 113 Ibidem, pp. 735-736. 114 Ibidem, p. 736. 115 Ibidem.

Page 57: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

57

încercat să depună armele, „degeaba cereau pardon, degeaba striga mama cu copilul iubit în braţe pentru viaţă; pe toţi i-au ucis”116.

Responsabili pentru acest măcel sunt nominalizaţi Iancu şi Balint Simion. Conducătorul tactic aflat în tabăra românească a fost ofiţerul militar cezaro-crăiesc Ivanovics. După ce moţii s-au întors în Abrud, au ars oraşul până la cenuşă, şi „dacă vreun nefericit, care ar fi scăpat din măcelul de mai sus într-un mod ciudat, s-a reîntors în oraş din cauza foamei, l-au ucis într-un mod precum al canibalilor”. Kemény îşi exprimă retoric indignarea faţă de violenţele românilor astfel:

Nu există condei, nu există imaginaţie, care să fie capabil să descrie, să zugrăvească, grozăviile care au fost făcute acolo!! Dar! Au trecut deja 8 ani de atunci, încă şi în ziua de azi se poate vedea pe fereastră pe pereţii uneia din casele cu etaj din piaţa Abrudului sângele curs al lui Fikker Károly care a fost ucis

atunci117.

Nefericitele evenimente prin care a trecut Abrudul, amintind involuntar de dezastrul Aiudului, sunt punctate, de asemenea, cu momente amintind de tragediile antice. O asemenea scenă, care îl are din nou ca erou principal negativ pe Iancu, este descrisă de acelaşi Kemény István.

Într-una din zilele de după prima retragere a lui Hatvani, joi, după ce

valahii au ucis pe prea mulţi dintre abrudenii rămaşi, care, între noi fie spus, nici măcar nu i-au cerut maiorului Hatvani să vină din Ungaria, nici ca să meargă acolo, aproape 300 de femei erau refugiate la popa valah Amos de acolo; dar împotriva acestui popă animat de simţăminte omeneşti s-a ridicat poporul supărat, i-au cerut soţiei popii ca să îndepărteze pe bietele nenorocite, dacă nu, vor aprinde şi casa lor.

În aceste împrejurări neplăcute, neştiind ce să facă, nefericitele femei au fugit în curtea bisericii învecinate, aici însă românii le-au încercuit şi le-au chinuit cu înţepături de lance; între timp, câteva din aceste femei l-au văzut din curtea bisericii pe Iancu, care se afla pe un deal învecinat şi care părea să se apropie de ele; dintre nenorocite câteva îl ştiau pe Iancu, şi acestea l-au strigat pe nume:

Veniţi, veniţi! Eu sunt… eu sunt…, nu mă recunoaşteţi? Scăpaţi-ne din situaţia aceasta sau ucideţi-ne mai repede, nu vedeţi în ce mod chinuitor plănuiesc aceşti oameni să ne omoare?!

Iancu este acuzat de publicistul maghiar că, deşi a intenţionat de câteva ori să intervină, apoi, sub pretext că ploua şi bătea vântul, aşa şi-a întors capul, ca şi cum nu ar fi văzut ce se întâmplă acolo. Într-un sfârşit, la ţipetele bietelor femei, Iancu a călărit într-acolo şi le-a spus acestea valahilor, printre altele: „Destul mortie pune acuma, nu slobod mai mult”, adică „Ajunge deja cu uciderile, mai mult nu mai este voie”.

Apoi, precum într-o piesă antică, i-a strigat unui român apropiat (cu siguranţă o altă reminiscenţă a portretului de factură romantică pe care maghiarii i l-au atribuit liderului moţilor): „Apoi de ce aţi asigurat atâta munţii, pentru că în case nici măcar o pisică, nici

116 Ibidem. 117 Ibidem, pp. 742-743.

Page 58: Tara Barsei 2014

VALER RUS

58

mai puţin de atât nu e voie să rămână suflet maghiar! Pentru Dumnezeul meu! Eu îl ucid şi pe toţi îi ucidem”118. Prefectul Axente Sever recunoaşte de altfel existenţa acelei situaţii extrem de ameninţătoare pentru cele 300 de femei refugiate în curtea preotului Amos, dar pretinde că salvarea lor i s-ar fi datorat întru totul, în acelaşi paragraf în care admite că în prefectura sa au murit totuşi 6 maghiari (în condiţii neprecizate de autor).119

Vor atrage atenţia scriitorilor maghiari şi tentativele ulterioare de împăcare între cele două părţi activate, care a culminat cu votarea noii Legi a naţionalităţilor din iulie 1849, dar toate acestea nu vor mai contribui în mod decisiv la atenuarea imaginii negative create de acţiunile româneşti antimaghiare din toamna anului 1848 şi prima jumătate a anului 1849.

*

Petiţii adresate de văduve maghiare după Revoluţia de la 1848120

Petiţia adresată de László Károliná Excelenţei Sale cezaro-crăieşti cu ocazia drumului prin Ardeal

Eu sunt fiica nefericită a camaraefiscalis László István, locuinţa mea a fost în Aiud, unde locuiam liniştiţi împreună cu bătrânii mei părinţi şi trei surori mai tinere. Faptele cumplite de la Kis Enyed (Sângătin) au lăsat asupra noastră puţine influenţe şi ca să fim cât mai departe de locul acela, ne-am îndreptat spre Turda; dar mai târziu, la sfatul colonelului Losenau, cu care am avut norocul să ne cunoaştem, ne-am întors, şi după ce el a abandonat împreună cu trupele imperiale Aiudul, noi, încrezători în cuvântul său, am rămas liniştiţi în continuare acolo. Prietenul nobil cu siguranţă nu a ştiut ce efect devastator va avea asupra noastră sfatul său bine intenţionat. Spre siguranţa noastră, am crezut aceea în loc să crească în noi îndoiala, cum că oraşul nu este credincios în direcţia împăratului, prin aninarea drapelelor imperiale şi depunerea armelor. Cu atât mai surprinzător a fost pentru noi când am auzit, în 8 ianuarie, cum că Axente, al cărui nume nefericiţii aiudeni şi-l vor aduce aminte întotdeauna cu groază, vrea să se îndrepte spre oraş cu 6000 de valahi. Dar nu după mult, acesta a dat asigurări în vederea liniştirii oraşului, că nu-şi va aduce poporul în oraş, şi Prodan, celălalt agitator, a fost salutat în numele oraşului de conducătorul minoriţilor, şi el a promis că va apăra Aiudul precum lumina ochilor din cap. Şi încă cât de groaznic!! În timp ce se întâmplau acestea în Aiud, Axente privea liniştit de pe un deal de la Ciumbrud, care se află la o jumătate de oră distanţă de Aiud, cum oraşul era ars şi locuitorii săi ciopârţiţi. Puţin mai târziu, în timp ce Axente era informat de dragul meu tată despre nenorocirile care li se întâmplau orăşenilor, ne-a anunţat prin Kangyia că vine la noi acasă şi să îl aşteptăm cu cina. După ce am adormit, au aprins oraşul şi au început asasinatele. Am sărit din pat şi am fugit

118 Ibidem, p. 743; la aceeaşi pagină, autorul are şi următoarea notă: „După cele de mai sus se poate imagina, ce trăire îndurerată s-a putut trezi între bieţii abrudeni, zlătneni, cei din Hegyalja, mai ales cei din Alba de Sus şi la absolut orice maghiar faptul că conducătorii hoardelor valahe precum Iancu, Axente, sau Balint au fost recompensaţi cu decoraţii, bani sau cu servicii în slujba statului; pentru că aceea o ştie bine oricine la noi, că tot sângele nevinovat vărsat cade pe capul lor (al tribunilor), pentru că au condus poporul needucat spre asemenea fapte”. 119 Axente Sever, op. cit., pp. 161-162. 120 Kemény István, Cartea Neagră. Amintirile din 1848-1849 ale baronului Kemény István, în „Történeti Lapok”, III, 26 noiembrie 1876, Cluj, nr. 48, p. 715 şi următoarele. Traducere de Valer Rus.

Page 59: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

59

împreună cu draga mea mamă şi noi, cele patru surori, toate fără haine în aerul liber. Gândul nostru acela a fost să ne refugiem spre Turda prin pădure şi pe drumuri neumblate. Culoarea albă a hainelor noastre de noapte, precum zăpada, ne-a scăpat de multe, dar între Vinţul de Sus şi Turda am ajuns pe drumul cel făcut (bun – n.n.) şi aici ne-am descoperit; aici, din cauza frigului, agitaţiei şi a fricii, mama mea, slăbită fiind, a zis: „Nu ne mai putem scăpa!” şi a căzut moartă. Două dintre surorile mele mai tinere au fost reperate de doi husari trimişi în recunoaştere din Turda; sora mea Anna, care era pe jumătate îngheţată din cauza frigului, m-a lăsat în grija lui Bajcsi Ferencz, scăpat norocos de moarte. Eu nu am vrut să las cadavrul (mamei – n.n.) şi cu putere am dus acel drag corp, pe care deja începuseră să îl mănânce câinii şi ulii. Între timp la Aiud bătrânul meu tată, care s-a refugiat în grădina casei, a fost descoperit de aşa-numitul Istrate din Aiud, care l-a jefuit de banii pe care îi avea cusuţi în căptuşeala hainei, apoi l-a ucis fără milă. Şi acest Istrate încă şi acum trăieşte nederanjat în Aiud. Aceasta este un rezumat, Înălţime, la cele multe patimi ce s-au întâmplat, pe care eu l-am expus şi la care doar Excelenţa Voastră cu bunătate şi milă poate turna balsam liniştitor. Să verificaţi din cel mai mare ordin starea de lucruri şi să vă îndreptaţi atenţia spre asasinul Istrate al iubitorului de pace al meu tată, acel tată care s-a comportat întotdeauna către înalta casă împărătească cu multă credinţă, şi lucrurile de preţ furate de la noi să ne fie returnate.

Cum tatăl meu a fost ani îndelungaţi la rând camaraefiscalis şi tezaurariatul l-a servit întotdeauna cu credinţă, iar noi, după nenorocirile înşirate mai sus, am ajuns într-o stare aşa de nefericită, încât nici măcar pâinea noastră cea de toate zilele nu ne-o mai putem face rost; căzută la picioarele tale, Excelenţă, vă cer, vă implor să ne daţi, mie şi surorilor mele, cea mai umilă sumă de bani ca milă!!

Cererea văduvei lui Török Dániel către Înălţimea cezaro-crăiască cu ocazia

drumului prin Ardeal [În text, petiţia III]

Tristele evenimente de la Aiud, care au lăsat mulţi cetăţeni paşnici văduvi, văduve sau orfani, m-au privat şi pe mine de cei ai casei, de soţ şi pe copiii mici de tatăl lor. Generalul Wardener ne-a obligat pe noi, nefericiţii din Aiud, la domiciliu obligatoriu sub paza soldaţilor şi, după ce oraşul a depus jurământul de credinţă şi a servit la depunerea armelor şi a amnistiat toate contravenţiile, am sperat că după retragerea armatei cezaro-crăieşti vom putea trăi în linişte aici şi cu atât mai mult după ce armata imperială a luat 20 de cetăţeni de frunte la cercetări; cu toate acestea ne-am înşelat; prea cunoscutul Axente, în ciuda promisiunilor sale, şi-a adus oamenii în Aiud în 8 ianuarie 1849, au aprins oraşul şi cu strigăte puternice, cum că aceste se petrec din ordine mai înalte, au început să jefuiască şi să ucidă. Realitatea este că Axente a privit incendiul de pe un dâmb de la Ciumbrud, nu departe de Aiud. Au deschis poarta casei noastre cu lovituri de secure, mi-au dat o lumânare în mâini, ameninţându-mă cu moartea mi-au cerut bani; apoi împreună cu cei trei copii ai mei mici ne-am refugiat într-o pivniţă, unde deja erau adăpostiţi mai mulţi; dar locul nostru de adăpost odată descoperit, de acolo ne-au hăituit şi pe toţi bărbaţii descoperiţi acolo i-au ucis; eu, în timp ce fugeam de acolo, cu împuşcături în urma mea şi în mijlocul a nenumărate pericole, m-am refugiat spre Alba Iulia; soţul meu, Török Dániel avocat, a ajuns totuşi în mâinile tâlharilor şi un valah din Aiud, pe nume Albu, l-a lovit de moarte. Nu sunt capabilă să enumăr toate grozăviile la care am fost martori. Locuitorii Aiudului, un oraş înfloritor, situat pe o colină, au fost ucişi sau au murit de foame sau îngheţaţi în pădure, descoperiţi fiind în mijlocul celei mai necruţătoare ierni; doar într-o groapă comună se află mai mult de 400 îngropaţi dintre cei care şi-

Page 60: Tara Barsei 2014

VALER RUS

60

au dat duhul. Vitele mele au fost luate de un ţăran din Muşina, pe care acum îl văd adeseori trecând prin faţa ferestrelor şi din lucrurile de preţ furate atunci a luat şi popa Csercsel din Gyógyi (Stremţ), care a luat parte în mai multe locuri la jafuri.

După uciderea dragului meu soţ, am pierdut orice sprijin şi nu sunt în acea stare ca să îmi cresc copiii mici; de aceea mă întorc la părintele orfanilor, care găsesc cea mai mare bucurie în aceea că dacă va usca lacrimile văduvelor şi ale orfanilor.

În genunchi vă rog Excelenţă, ca să vă faceţi milă şi să porniţi cercetarea acestui lucru, să condamnaţi pe ţăranul din Muşina şi mie, sărmanei văduve, să-mi arătaţi compasiune, ca să îmi pot îngriji săracii copii şi să îi pot creşte.

Cererea lui Török Amália către Excelenţa Sa cezaro-crăiască cu ocazia drumului

prin Ardeal [În text, petiţia IV]

De când dragul meu tată, bietul preot al Aiudului de Sus, a văzut că valahii ţin întruniri noaptea, pregătesc lănci şi toate celelalte, s-a dus la Aiud la sfârşitul lui septembrie 1848. Deja Aiudul şi împrejurimile sale erau ocupate de hoardele valahe, şi doar trupelor imperiale şi maghiare putem mulţumi că Aiudul încă de pe atunci nu a fost aprins şi jefuit. Trupele împăratului s-au retras spre Alba Iulia şi după câteva zile şi maghiarii spre Turda, şi cu aceştia din urmă totodată şi toţi cei care au putut, s-au refugiat, între aceştia şi eu. Dar cu aceeaşi ocazie ne-am şi întors, soldaţii generalului Urban ne-au descoperit şi ne-au trimis înapoi; oficialităţile din Aiud ne-au aranjat, cetăţenii au depus jurământ de credinţă, au predat armele şi au sperat că pot trăi în pace. La începutul lui ianuarie trupele imperiale au abandonat Aiudul; într-aceea pe 8 aud că ştiutul Axente a cerut camparea a 6000 de oameni; vă puteţi imagina Excelenţă ce ne-am speriat; am început să ne ascundem lucrurile de preţ, dar Axente a liniştiti oraşul, făcând chiar o promisiune, că nu va permite intrarea nici măcar a unui singur valah; dar abia ce ne-am liniştit, că la miezul nopţii hoarda a atacat oraşul şi l-a aprins din toate direcţiile şi a început asasinatul cutremurător. Noi, săriţi din pat fără nicio haină, am fugit din camere şi ne-am refugiat în curte; am sperat că până în zori ne vom găsi un loc de adăpost mai sigur; atunci ne-am îndreptat spre mânăstirea minoriţilor, dar aici nu mai era respectat nimic din cele sfinte; biserica era lovită, hainele sfinte şi vasele erau jefuite; apoi au atacat şi camerele, de care aparţineam şi noi; în fruntea lor era puternicul şi marele popă din Felgyógyi (?) care cu patul puştii l-a rănit foarte periculos la cap pe tatăl meu; noi ceream în genunchi ca să le fie milă de noi; el venea din şopron cu un bici în mijlocul oamenilor săi, dar odată a arătat din ochi oamenilor săi să aducă o rindea mare şi cu ea să ne tortureze.

Eu am găsit prilej ca să fug şi m-am adăpostit sub fân, dar tot m-au descoperit şi m-au ameninţat cu moartea; dar m-a salvat de la mormânt soţia lui Szöllösi de la furioşii valahi contra sumei de 1 forint. După aceasta, îmbrăcată cu haine de ţăran valah, am pornit ca să îmi găsesc părinţii, dar vai!, în curtea fratelui meu mai mare am găsit trupul ciopârţit în sute de bucăţi al săracului meu tată. Apoi cei fugiţi în mânăstire, biata mea mamă împreună cu doi copii mici aflată acolo i-a acoperit pe un pat; apoi a ieşit, ca să le aducă ceva de mâncare, dar nici ea, nici bunica mea nu s-au mai întors, au fost alungate din ce în ce mai departe, datorită pericolelor continui, nenorociri şi, după piedici aproape insurmontabile, au ajuns la Turda. Eu mi-am întâlnit cei doi fraţi morţi de frig şi de foame. Am mai rămas încă câteva zile în nefericitul oraş în hainele de ţăran, timp în care incendierile şi asasinatele au decurs continuu în oraş; aproape la fiecare pas călcam pe ucişi şi resturi de cadavre, fărâmiţate de câini, ale cunoscuţilor mei şi în faţa ochilor mei

Page 61: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

61

am văzut chipul incendiului, morţii şi distrugerii. Ulterior, sub protecţia unei trupe de incursiune, m-am refugiat la Turda.

Căzută în genunchi, vă implor Excelenţă, eu, al cărei tată şi doi fraţi au fost ucişi fără nicio milă de valahi, şi a cărei mamă puţin după aceea şi-a pierdut minţile ca urmare a faptelor inumane ale valahilor, implor înţelepciunea Excelenţei Voastre pentru a readuce ordinea în lucruri şi să pedepsiţi pe asasinii alor mei; şi să vă vă milostiviţi să rânduiţi sărăcia mea ca urmare a tâlhăririlor.

Cererea văduvei lui Veress Mihály, László Juliána, către Excelenţa Sa cezaro-

crăiască cu ocazia drumului său prin Ardeal [În text, petiţia V]

Eu cu soţul meu, farmacistul Veress Mihály, am locuit în Aiud, dar în 8 octombrie ne-am abandonat oraşul matern, după ce am aflat informaţii sigure despre asasinate de la Sângătin şi Zlatna; când în primul loc, pe 18 octombrie, şi în al doilea loc, pe 21 octombrie, aşa mulţi cetăţeni paşnici şi-au dat duhul. Dintre ai mei, nimeni nu s-a implicat în politică şi de aceea am fi rămas acolo fără nicio grijă, dar toată lumea se refugia din Aiud, pentru că, după exemplul Sângătinului, unde o sută şi câţiva şi cei din Zlatna, unde mai bine de o sută de cetăţeni, între ei bătrâni, femei, fete, copii, bebeluşi au fost ucişi fără milă, toată lumea a intrat în panică.

Ştiind cei din Aiud că nu au căzut în niciun păcat, totuşi nu a fost nicio asigurare, pentru că pe cei din Sângătin şi din Zlatna i-au ucis fără niciun motiv.

Pe dragul meu soţ l-am lăsat la Cluj pierdut, pentru că s-a ridicat bolnav din pat, a pornit la drum şi agitaţia drumului şi gândurile permanente, îngrijorarea l-au măcinat pe picioare.

După ce generalul Wardener a intrat în Cluj, pe noi ne-a trimis înapoi la Aiud sub pază militară, şi după ce am ştiut că ni s-a poruncit să predăm armele, să aninăm steagurile imperiale şi au numit aficialităţi noi; cu alte cuvinte, înlocuirea vechii ordini, am sperat că vom trăi apoi în pace şi linişte. Dar armata austriacă părăseşte Aiudul în 1 ianuarie 1849, ia chezaşi 20 de cetăţeni şi pe 8 ianuarie îşi anunţă sosirea în oraş hoarda de tâlhari sub conducerea lui Axente.

Vă puteţi imagina Excelenţă temerile noastre, după ce, în timpul staţionării acestei hoarde de barbari, aproape 2500 de inteligenţi sunt asasinaţi; la vederea acestora cu toţii ne-am pregătit pentru moarte. Dar abia ce ne-am liniştit. Axente, printr-o scrisoare păstrată şi azi, trimisă primarului Hank, prin care asigură oraşul că nu va lăsa niciun valah să pătrundă; bazându-ne pe această promisiune, fără să luăm în seamă înşelăciunea, ne liniştim, dar noaptea, la ora 11, mai bine de o mie din hoarda lui Axente şi Prodan atacă, incendiază şi încep cea mai groaznică baie de sânge, tâlhărie şi asasinat.

Au atacat şi casa mea, pe mine m-au dus cu forţa în magazin, şi cu cele mai grele cuvinte şi durităţi mi-au cerut bani şi puţinele lucruri de preţ pe care le aveam, le-au pus într-un sac, pe care a trebuit să îl ţin eu; apoi au tras asupra lămpii aprinse a magazinului şi apoi a început distrugerea întregii mele familii; niciodată nu mi-am mai văzut cei doi fii; pe amândoi i-au asasinat; eu am fugit în pivniţă şi de acolo am văzut cum înţepau cu lăncile rochia distrusă a unei femei, strigând acestea: „Aşa vom răni fiecare femeie maghiară”. O femeie valahă a văzut aceasta şi i-a arătat soţului ei, dar acesta a împins-o în pivniţă cu vorbele: „Nu ştiţi că tribunii au ordonat doar uciderea bărbaţilor”.

Plină de îngrijorare, am alergat în sus pe stradă, eventual să o găsesc pe bătrâna mea mamă de 70 de ani, dar numai atât am reuşit să văd cu ochii mei cum o ucideau, pentru că şi pe ea în faţa ochilor mei au lovit-o de moarte. Aşa mi-am pierdut, deşi fără nicio vină, soţul, mama, copiii şi

Page 62: Tara Barsei 2014

VALER RUS

62

toate bunurile. L-au ucis şi pe fratele meu, Zalathnán László pe nume, şi pe fiul său mic, deşi zlătnenii au fost întotdeauna cetăţeni paşnici şi în mare parte credincioşi împăratului. Doar dorinţa de jaf şi măcel i-a condus pe barbari; şi cum nu s-a făcut nicio deosebire la ucidere între nobili, sex, naţionalitate sau religie, o vor arăta cele de mai jos.

(Continuarea nu este aici, pentru că măcelul groaznic al zlătnenilor este mai sus) Vedeţi, Excelenţă, la picioarele voastre stau nefericită şi vă cer atenţia cu cea mai mare

umilinţă; la asasinarea aiudenilor, unde mama mea, copiii mei şi zlătnenii, unde i-au ucis pe fratele meu şi pe fiul său, să vegheaţi şi pe Axente, care şi-a trimis hoarda să distrugă Aiudul, şi tâlhăriile, incendiile şi asasinatele le-a privit liniştit de pe un deal de la Ciumbrud care, se află doar la o jumătate de oră de Aiud, să-l pedepsiţi, şi mie, care am pierdut toate bunurile şi averea şi care nici măcar mormintele nu le pot îngriji, un pic de ajutor să rânduiţi cu milostivenie vă cer.

Cererea dată de văduva lui Péterfi László, Besenyei Rózá, Excelenţei Sale cezaro-

crăieşti în drumul său prin ţară [În text, petiţia VI]

Al doilea meu soţ, profesorul Péterfi László, era în octombrie 1848 la vitele din Kocsárd, pentru ca să ducă la loc sigur cu el câteva mii de forinţi, pentru că s-a temut la Aiud de pericolul nenorocirilor care au urmat şi dorea să asigure bănişorii adunaţi cu atâta greutate; dar mai târziu, pentru că exact atunci s-a întâmplat măcelul nobilimii şi în timpul acesta l-au lovit foarte şi pe nefericitul meu soţ, banii i-a luat un locuitor din Kocsárd, Borz, şi popa valah de acolo. Ce cruzimi s-au petrecut acolo, se poate vedea din lista de mai jos.

Tabelul cu nefericiţii asasinaţi la Kocsárd (Lunca Mureşului): Urmează un tabel cu 20 de intrări (n.n. – V.R.). Cu această ocazie au mai fost ucişi în afară de cei înşiraţi mai sus şi circa alţi patruzeci. După măcelurile de la Sângătin şi Zlatna am rămas cu asemenea răni în sufletul meu, încât

atunci când am lăsat în noiembrie 1848 Aiudul natal, unde doar sub paza soldaţilor colonelului Uran am avut curaj să mă mai întorc. Cu conştiinţa nevinovăţiei, şi cu ce ştiam că cei din Aiud nu au ucis pe nimeni când cu revoluţia, dar nici acolo nu s-au învrednicit cu nimeni, şi cum am văzut că steagul negru-galben fâlfâie acolo, armele depuse şi jurământul de credinţă depus, şi în mine s-a reîntors liniştea, pentru ca înşelăciunea să lase apoi cu atât mai mult urmări mai dureroase. Trupele cezaro-crăieşti au plecat în prima zi a lunii ianuarie 1849 şi au luat cu ei chezaşi 20 de preacinstiţi cetăţeni. Atunci s-au arătat în faţa Aiudului hoardele aflate sub conducerea lui Axente şi a poruncit adăpostirea a 6000 de oameni. Cetăţenii îngrijoraţi au promis că vor da tot ce li se cere, doar să fie cruţaţi de încazarmare. Axente a promis în această direcţie, aşa cum se poate verifica prin scrisoarea păstrată în arhiva oraşului, şi într-atâta i-a liniştit pe cetăţenii rămaşi că li se vor lăsa bunurile de preţ şi aceştia din nou s-au liniştit. Dar îngrozitoare a fost deşteptarea după o scurtă pauză. Strigătele hoardei de vandali, strigătele celor torturaţi şi asasinaţi, trosnetele cauzate de incendierea oraşului ne-au trezit. Aproape desculţi am ieşit afară; eu şi doica copiilor mei duc pe cei trei copii ai mei şi o conduc pe mama mea de 75 de ani; aşa am mers circa 1000 de paşi, şi atunci nefericita bunica, din cauza frigului şi a neputinţei, nu a mai vrut să meargă mai departe: „Duceţi-mă înapoi, a spus ea, aici nu voi putea pleca aşa, mai degrabă să mor eu singură, decât voi cinci împreună cu mine. Din dorinţa ca măcar pe copiii mei să îi scap, aşa m-a obligat ca să o las pe ea în spate, mai târziu a întâlnit moartea, fiind ruptă în bucăţi de câini. Noaptea următoare am petrecut-o în pădure, dar nemaisuportând frigul, ne-am întors în oraş, acolo fiind martorii celor mai mari grozăvii, cu toate acestea am ajuns cu noroc la casa

Page 63: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

63

judecătorului Bucur Todor; acesta ne-a primit bine; dar apoi a venit şi cunoscutul locuitor al Aiudului, Istrate; s-a îndreptat spre mine, care mă aflam culcată în pat, şi mi-a cerut bani, eu i-am dat pe aceia pe care îi aveam la mine, dar el nu s-a mulţumit cu atâta, apoi când unul, când celălalt dintre copii îi lua de lângă mine ameninţându-mă că o să-i răpească dacă nu-i dau mai mulţi bani, şi doar atunci s-a mulţumit când a primit de la gazda mea valahă, la cererea mea, cei 100 de forinţi pe care îi încredinţasem. Pentru ca nenorocirea mea să fie completă, după un timp l-au ucis şi pe fiul meu, Lengyel Albert, născut din prima mea căsătorie. Acesta s-a refugiat împreună cu alţii într-una din camerele mânăstirii franciscane, l-au obligat să sară de pe fereastră şi apoi l-au lovit de moarte; logodnica sa, Sándor Borbála, a mers spre nenorocul ei şi a plătit cu capul, primind atunci mai multe lovituri grele de secure. Atâta durere mi-a picurat Dumnezeu încât mi se rupe inima, dar dreptatea şi omenia Excelenţei Voastre îmi vor returna bunurile de preţ jefuite, pentru ca doar pentru scurt timp să mai îmi uit de gânduri. Şi acesta este motivul pentru care, cu inima frântă, caut îndreptare la Excelenţa Voastră şi să porniţi pedepsirea jefuitorilor precum Istrate, care mi-a luat banii, precum şi aceia care l-au jefuit pe fericitul meu soţ, pe care bani îi vreau înapoi.

Cererea văduvei lui Kiss Gergely către Excelenţa Sa în timpul călătoriei acestuia prin Ardeal [În text, petiţia VII]

Fericitul meu soţ, Kiss Gergely, a fost proprietar de pământ şi a trăit ca harnic agricultor şi cârciumar departe de agitaţia lumii mari, în Diod (?), lângă Károlyfehérvár (Alba Iulia).

După ce hoardele însetate de sânge ale hoţilor şi sălbaticilor valahi i-au ucis în mod groaznic pe nevinovaţii bărbaţi, femei fără apărare şi copii inocenţi din Sângătin, Igen (Ighiu) şi Zlatna, şi noi am rămas aici împreună cu soţul meu.

După scurt timp, autonumitul căpitan, valahul din Diod (?), Szüts György, pe noi precum şi pe alţii ne-a arestat.

Nu vreau să reţin atenţia Excelenţei Sale cu ce ne-au făcut în prinsoare sălbaticii şi dornicii de răzbunare valahi; din acea prinsoare de altfel după câteva zile am fost pardonaţi.

Pe 28 octombrie 1848, locuitorii din satul învecinat i-au arestat cu forţa din nou pe locuitorii maghiari din Diod, bărbaţi, femei, copii, printre aceştia fiind şi soţul meu şi cu mine, 24 la număr, şi nu ne-au dus în oraş, unde cu siguranţă ni s-ar fi dovedit nevinovăţia, ci ne-au forţat într-un mod criminal să mergem în pădurile din preajma oraşului, unde ne-au ţinut 2 zile încheiate sub cerul liber. Ne-au hrănit doar cu pâine de mălai uscată şi apă, şi acelea doar din rămăşiţele soldaţilor aflaţi în oraş.

Aici a sosit unul dintre locotenenţii cunoscutului Iancu, răzbunătorul şi însetatul de sânge Prodan, iar în faţa paznicilor noştri valahi Prodan a poruncit în numele său: „Ascuţiţi-vă lăncile şi fiţi pregătiţi pentru că azi şi mâine vor fi pedepsiţi toţi maghiarii care merită”. Noi, îngrijoraţi la acestea, am trimis în oraş şi am cerut conducătorului poştei de acolo, care şi azi trăieşte, ca să vină şi să ia apărarea celor căzuţi în disperare de la generalul Horák, şi să ne apere de grozăvie.

Generalul Horák ne-a liniştit, arătându-ne aceea că o parte dintre bărbaţi vor fi duşi sub paza trupelor cezaro-crăieşti la Sibiu, şi în timpul acela nu vor fi lăsaţi pradă răzbunării valahilor. Toate s-au întâmplat însă altfel, pentru că sus-amintiţii însetaţi de sânge Iancu şi Prodan i-au trimis pe asistentul de farmacist Wagner, soţul meu Kiss Gergely şi pe domnul Gál László, nu sub paza soldaţilor cezaro-crăieşti şi nu la Sibiu, ci la Blaj. Lângă Váradja (Vărădia) pe amândoi şi pe călăuză valahii i-au lovit de moarte.

Page 64: Tara Barsei 2014

VALER RUS

64

Aşa ar fi crezut oricine, că este cu neputinţă ca cineva din oraş să fie lăsat aşa la îndemâna hoardei, atâta timp cât în oraş exista scaun de judecată de război, care, dacă ar fi fost vinovaţi, cu siguranţă i-ar fi condamnat; dar în acel timp nimic nu era cu neputinţă, şi aceasta o garantez, mi-am luat libertatea ca să dau numele maghiarilor asasinaţi de valahi la Krakkó (Cricău), nu departe de Károlyfehérvár (Alba Iulia): urmează o enumerare cu 117 puncte care se încheie cu şi alţii şi alţii şi alţii (n.n.).

Excelenţă! Asasinii soţului meu umblă liberi prin împrejurimi; liberi umblă ici şi colo şi acei

tâlhari, care i-au jefuit pe alţii care umblau în pace pe drumuri şi peste tot au jefuit, în timp ce eu

îmi trag nefericitele zile în necazuri şi griji. Cu cea mai adâncă reverenţă şi plecăciune, vă cer,

Excelenţă, să-i pedepsiţi şi să daţi acea poruncă miloasă, ca bunurile de preţ jefuite de valahi să-mi

fie returnate şi să îmi acordaţi tot sprijinul.

Petiţia văduvelor lui Benedek József şi Szöllösi Elek către Excelenţa Sa în timpul

călătoriei prin Ardeal [În text, petiţia VIII]

Vestea că Excelenţa Voastră vreţi să daţi pilde de cea mai mare mândrie în timpul călătoriei

voastre, să vedeţi cu ochii voştri toate cazurile, şi să slujiţi adevărul din înalta dumneavoastră

funcţie oficială, ne-a umplut de speranţă, de care se leagă tot viitorul nostru. Împreună cu noi

aşteaptă şi mai bine de 2500 de rude îndoliate ale celor tăiaţi de hoardele de vandali în

împrejurimile Aiudului, care, cu inimile sfărâmate, acum cu ocazia drumului Înălţimii Voastre

prin ţară, aştern umili la picioarele dumneavoastră cererile venind de la mormintele alor lor ucişi.

În luna octombrie a anului 1848, cele subsemnate, împreună cu soţii lor, înaltul solgabirău

Benedek József şi solgabirăul Szöllösi Elek, ne-am strecurat afară din proprietatea noastră de la

Sárd (Şard), văzând pregătirile valahilor, spre siguranţă ne-am refugiat la Alba Iulia; dar a doua

zi hoarda valahă a atacat oraşul (?) şi au aprins gurile ţevilor de tun, şi deşi pare de necrezut, aşa a

fost. Ce era de făcut? Ne-am reîntors în Sárd, dar, fiind urmăriţi, nu am mai ajuns la locuinţele

noastre, ci ne-am îndreptat spre casele grofului Eszterházi, dar valahii ne-au atacat şi aici; în faţa

ochilor noştri l-au ucis pe proprietarul Jakabfi; m-au lovit şi pe mine şi pe familia Benedek şi

forţându-i de la spate (unul dintre ei era sigur Ruszán din Sárd) i-au închis pe soţii noştri într-o

pivniţă; de unde, trecând pe acolo o trupă de a lui Iancu, i-au scos afară şi pe mai mulţi nefericiţi

i-au ucis fără milă; pe noi, sărmanele văduve, care duceam în braţe, forţate fiind, şi doi copii ai

bietei mele surori mai mici, legate căte două de mâini, ne-au dus forţat pedestru, gârbovite prin

tufişuri, peste dealuri spre tabăra de lângă Alba Iulia. De aici ne-au eliberat şi alături de cadavrele

soţilor noştri ucişi ne-am reîntors la Sárd.

Acolo am stat în pericol neîntrerupt, şi în cele mai ruşinoase condiţii am trăit aici cele mai

sumbre patru săptămâni, pentru că la acele cereri ale noastre, să fim lăsate să ne stabilim într-unul

dintre oraşele învecinate, tribunii nu ne-au ascultat, iar banii, cu care am sperat să facem pomană,

ne-au fost jefuiţi cu forţa.

În sfîrşit, am câştigat de la generalul mai iubitor de oameni Wardener, spre care ne-am

îndreptat apoi rugăminţile, dreptul de a pleca la Aiud; am sperat că atotputernicul Dumnezeu

ne-a ascultat cele mai umile rugăciuni şi ne va opri şirul nenorocirilor; dar Atotputernicul aşa a

vrut, ca să fim martore la pustiirea acestui nefericit oraş, să fim de faţă la măcelărirea prietenilor,

cunoştinţelor, şi să vedem cu ochii noştri cum au fost fărâmiţaţi de câini şi porci.

Page 65: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

65

Mare a fost încercarea cu care Dumnezeu ne-a încercat, dar nu mai mică ne este speranţa că

Excelenţa Voastră îşi va face milă şi va asculta prea umilele noastre cereri, şi nouă, bietelor văduve

abandonate, ne vei face dreptate. Cu această credinţă ne plecăm Înălţimii Voastre, să-şi facă milă şi

să pună capăt stării de lucruri şi să pedepsiţi pe ucigaşii soţilor noştri şi să ne retrocedaţi cu

milostivenie cei mai bine de o mie de forinţi pierduţi.

Nu se face ca să nu notăm numele celor care au fost ucişi cu acea ocazie. Urmează o listă cu

40 de intrări care se termină cu Şi ceilalţi Şi ceilalţi Şi ceilalţi (n.n.)

Mai amintim că mare parte dintre cei din Sárd au fost ucişi de valahii din sat; cei din

Kisfaludi (Miceşti) şi din Borbánd (Bărăbanţ) de cei din Kisfaludi (valahii de acolo). Cu această

ocazie conducători le-au fost: Balázs, controlor al camerei fiscale; Papp Juon din Krakkó (Cricău),

Papp Juon din Sárd (Şard), Mungáth şi Schöndruck, ofiţeri grăniceri valahi.

Cererea înaintată de către Varádi Anna, măritată Seres Benjamin, Excelenţei Sale

în timpul călătoriei acestuia prin Ardeal [În text, petiţia IX]

Sprijinită în băţul de cerşetoare şi căzută în nevoi, vă aştern la picioare, Excelenţă, prea umila mea

cerere.

Împreună cu soţul meu asasinat, Seres Benjamin, locuiam în târguşorul Benedek (Benic),

unde îşi avea serviciul soţul meu. După ce au izbucnit agitaţiile în împrejurimile noastre, am vrut

să ne refugiem, dar locuitorii de acolo ne-au cerut să rămânem, şi ne-au promis că ne vor proteja.

Cu toate acestea, în cursul unei nopţi, ne-au năvălit în casă, şi pe mine, dragul meu soţ şi pe cei

patru copii ai mei ne-au sechestrat într-o casă, unde erau culcaţi în paturi mai bine de 40 de

bolnavi, bătrâni, bebeluşi şi ţinuţi cu forţa acolo. În zorii zilei, ne-au scos afară şi ne-au aliniat pe

toţi în şir lângă o mare groapă; noi am văzut toate acestea liniştiţi, pentru că nu am crezut că vor

să ne omoare. Atunci, un valah, Szávu Mitru, mi s-a adresat cu aceste cuvinte: „Unde sunt banii

pe care i-ai primit din vânzarea vinului?” Îi răspund, dar el vroia să mă târască cu sine la o

discuţie separată şi m-a prins de mână, eu m-am împotrivit cu cealaltă mână, ca şi cum mi-ar fi

poruncit să-i iau şi pe cei patru copii ai mei. Abia ce am făcut câţiva paşi, şi a început masacrul.

Cel dintâi l-au lovit de moarte pe soţul meu, apoi pe toţi ceilalţi, mai puţin pe fiica unui proprietar

de pământ, Pál Mária, pe care un valah, Toma György, doar aşa a scăpat-o, dacă se căsătoreşte cu

el, aşa a rămas în viaţă şi apoi s-au înţeles.

În sat au rămas în viaţă cu această ocazie câţiva bătrâni şi femei, dar pe aceştia un fost soldat

Istrátye, apoi Szávu Mitru, Bukur Mitru şi Kerkes Márton i-au ucis.

Numele celor ucişi cu această ocazie: urmează 66 nume bărbaţi şi 89 de poziţii de

văduve şi copii, după care Şi ceilalţi, Şi ceilalţi (n.n.)

Dintre aceşti ucigaşi, doar Isztrátye şi Kerkes Márton au fost arestaţi, ceilalţi ucigaşi umblă

liberi pe picioare.

Cererea privind retrocedarea banilor tâlhăriţi am înaintat-o în mâinile domnului comandant

de district cezaro-crăiesc Frink, din Alba Iulia; Szávu Mitru nu şi-a negat fapta, dar încă tot nu

am ajuns în posesia banilor, deoarece Szávu Mitru a dat banii preotului (valah) Gáldi, celebru

pentru crimele şi distrugerile sale, şi deoarece aşa a fost jocul, nu mi-am atins scopul.

Vă implor, Excelenţă, să vă milostiviţi să cercetaţi cazul şi să rânduiţi pedepsirea făptaşilor

şi recuperarea banilor tâlhăriţi.

Page 66: Tara Barsei 2014

VALER RUS

66

Concluzii. Nimic nu a mai fost la fel ca înainte de 1848. Perioada în care societatea

transilvăneană era structurată conform legilor medievale, în care fiecare naţiune îşi ştia

locul său bine delimitat, conform Tripartitului werböczian, se va transforma într-un mit

al „epocii de aur” pentru comunitatea maghiară.

Traumele prin care au trecut membrii acestei comunităţi în timpul revoluţiei se vor

reflecta neîndoios în toate scrierile ulterioare, la fel ca şi în cazul românilor. Românii vor

coborî pe o treaptă inferioară în infernul imaginarului maghiar, devenind

adversari/inamici pereni pentru maghiari. Victimele incidentelor militare, dar nu numai,

de la 1848-1849, vor fi valorizate de toate generaţiile următoare, martirajul lor „pentru

patrie”, din timpul „războiului pentru libertate”, devenind un motiv suficient pentru

ostracizarea românilor ardeleni, vinovaţi pentru tulburarea „liniştii” provinciei. Ei devin

suspecţi eterni, prezumtivi atentatori la ordinea de drept.

Pentru a păstra totuşi limitele obiectivităţii, trebuie să remarcăm ignorarea de către

publiciştii maghiari a motivelor care i-au dus pe români la implicarea în atrocităţile

antimaghiare. Atrage atenţia în mod special rara menţionare de către scriitorii maghiari a

condiţiei asuprite a românilor din secolele anterioare sau din deceniile premergătoare

anului 1848. Un rol important în această omisiune l-a avut istoriografia maghiară, care a

încercat trecerea sub anonimat a prezenţei româneşti în Transilvania (vezi şi infra). De

asemenea, menţionarea rară sau deloc a incidentelor de la Mihalţ, Luna, a executării unor

lideri revoluţionari români, a încorporărilor „cu arcanul” în armata revoluţionară

maghiară, a execuţiilor manu militari împotriva satelor amăgite cu eliberarea din iobăgie,

a distrugerilor a peste 300 de sate româneşti, a băilor de sânge create de tribunalele

legilor marţiale, ne obligă să suspectăm aceste scrieri de manipulare masivă a opiniei

publice maghiare în perioada postpaşoptistă, asta şi din dorinţa de o repoziţionare

favorabilă în noua şi etern complicata ecuaţie transilvăneană. Nu în ultimul rând, această

nouă imagine se putea forma mult mai uşor pe baza informaţiilor „reale” sau „auzite”,

care îi transformau pe români în „ţap ispăşitor”, şi în niciun caz victime (alături de

maghiari) ale jocului nefericit al destinului.

Atitudinea maghiarilor în relaţia cu românii ardeleni în toată perioada următoare

revoluţiei (momentele liberalizării din deceniul al 7-lea sau de la proclamarea

dualismului, Pronunciamentului, Memorandului, polemicile şi procesele de presă ş.a.) cu

siguranţă se va fi datorat, într-o măsură mai mare sau mai mică, şi momentului de

răscruce în percepţia „celuilalt” de după 1848.

Page 67: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

67

Ciprian RIGMAN

ASPECTE DIN ACTIVITATEA PREOŢILOR MILITARI AI DIECEZEI GRECO-CATOLICE DE GHERLA

LA MIJLOCUL SECOLULUI AL XIX-LEA (1856-1868)

ASPECTS FROM THE ACTIVITY OF THE MILITARY PRIESTS OF GHERLA GREEK-CATHOLIC

DIOCESE IN THE MIDDLE OF THE 19TH CENTURY (1856-1868)

Abstract: This study aims to analyze the activity of the military priests or chaplains from Transylvania from the middle of the 19th century, based on rather novel documentary sources. This is a subject rarely approached by the Romanian historiography. The institutional architecture of the newly created Greek-Catholic Diocese of Gherla, during the first two decades of its existence, included four typed of priests: appointed priest, administrative priest, chaplain priest, and military priest. The military priests were appointed by the Austrian authorities alongside the regiments, army corps, garrisons, and military hospitals. The archive documents reveal, for the studied period, mainly the activity of the military priest Vasile Bocsa, participant in the great Italian-Austrian military battle from Custozza, alongside the Romanian infantry regiment. Through their presence and activity within the Austrian infantry regiments, the military priests of Gherla Diocese have significantly contributed to the preservation of the Romanian identity and religion among the Romanian soldiers serving within the imperial army.

I. Apariţia unei noi Episcopii greco-catolice În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Biserica românească, atât cea greco-catolică, cât şi cea ortodoxă, reprezenta cel mai puternic element identitar al românilor din Transilvania. Dincolo de rolul său strict religios, Biserica a reprezentat o instituţie care a coagulat în jurul său sentimentul naţional şi a contribuit la păstrarea fiinţei naţionale prin intermediul şcolii româneşti, aflată sub directul său patronaj. Vizibile au fost îndeosebi structurile superioare ale Bisericii, mitropolia, episcopiile şi capitlurile, dar la nivelul imediat perceptibil au fost deosebit de active structurile locale ale forurilor ecleziastice sub forma vicariatelor, protopopiatelor şi parohiilor.

Mijlocul secolului al XIX-lea aduce importante schimbări în cadrul societăţii româneşti din Transilvania sub aspect economic, social, confesional, dar şi la nivelul mentalităţilor colective. Schimbările în plan confesional privesc ambele Biserici româneşti din Transilvania: Ortodoxă şi Greco-Catolică. Revoluţia de la 1848-1849 a deschis calea emancipării politice naţionale şi drumul către libertatea şi autonomia religioasă a Bisericilor româneşti. Primii care au obţinut un statut autonom au fost românii greco-catolici, favorizaţi fiind de politica autorităţilor habsburgice ce viza consolidarea poziţiei catolicismului, puternic afectată de convulsiile revoluţionare din 1848-1849. Conjunctura postpaşoptistă a favorizat împlinirea dorinţelor românilor uniţi în direcţia reînfiinţării vechii Mitropolii de Alba Iulia, desfiinţată la finalul păstoririi primului mitropolit greco-catolic, Atanasie Anghel. Prin Decretul emis de împăratul Franz Josef, în 12 decembrie 1850, şi prin Bula Papei Pius al IX-lea, Ecclesiam Christi ex omni lingua et populo et natione congregatam, din 26 noiembrie 1853, vechea Episcopie unită a Făgăraşului era ridicată la

Page 68: Tara Barsei 2014

CIPRIAN RIGMAN

68

rang mitropolitan şi se constituiau două noi Episcopii greco-catolice, cea de Gherla, cu 410.000 suflete şi 634 de parohii, şi cea a Lugojului, cu 42.977 suflete şi 90 de parohii.1 Cele două noi episcopii sufragane se alăturau celei mai vechi, înfiinţată la Oradea în 1777. În 26 noiembrie 1853 se emite Bula pontificală Ad Apostolicam Sedem, ce consacra înfiinţarea în Transilvania a Eparhiei greco-catolice cu sediul la Gherla, care urma să se constituie din parohii aşezate atât în părţile transilvănene, cât şi în cele ungurene, cu tradiţii şi realităţi ecleziastice diverse, uneori chiar antagonice.2 În momentul constituirii sale, Episcopia Gherla a preluat protopopiate de la vechea Episcopie de Făgăraş şi de la Episcopia ruteană de Munkacs, care, din punct de vedere administrativ, aparţineau unor provincii diferite: Transilvania şi Ungaria. Apariţia noii Episcopii de Gherla a fost o soluţie de compromis, pe de o parte, pentru că ea răspundea necesităţii unei administraţii ecleziastice mai eficiente în nordul Transilvaniei şi în regiunile din Crişana şi, pe de altă parte, pentru că actul venea în întâmpinarea dorinţei românilor din părţile nord-vestice care urmăreau de mult timp ieşirea lor de sub jurisdicţia Episcopiei rutene de Munkacs prin înfiinţarea unei episcopii proprii.

În 17 martie 1854 este emis decretul imperial care îl desemnează în funcţia de episcop al nou-înfiinţatei Dieceze de Gherla pe fostul canonic de Oradea Mare şi protopop al Barcăului, Ioan Alexi, hotărâre confirmată de către papalitate prin Bula din 16 noiembrie 1854, care validează, de asemenea, numirea lui Alexandru Şterca-Şuluţiu ca mitropolit de Făgăraş şi Alba Iulia şi a lui Alexandru Dobra ca episcop de Lugoj.3 Ceremonia sfinţirii noilor episcopi de Gherla şi Lugoj şi a instalării mitropolitului s-a desfăşurat la Blaj, în data de 28 octombrie 1855. La 7 septembrie 1856 are loc instalarea episcopului Ioan Alexi la Gherla, în prezenţa mitropolitului Alexandru Şterca-Şuluţiu, a vicarilor, protopopilor şi delegaţilor preoţimii districtuale, a oficialităţilor şi notabilităţilor politice locale şi a reprezentanţilor diverselor ţinuturi pe care le încorpora noua Dieceză de Gherla. După constituirea diecezei şi instalarea primului ei episcop, marele efort se va concentra în direcţia organizării administrative a acesteia.

II. Preoţii militari ai Episcopiei Gherla la mijlocul secolului al XIX-lea

În cadrul structurii instituţionale a nou-înfiinţatei Dieceze Gherla, pentru primele două decenii ale existenţei sale, pot fi întâlnite patru categorii de preoţi: preoţi titulari, preoţi administratori, preoţi capelani sau cooperatori şi preoţi militari. Actualul studiu îşi propune, prin apelul la surse inedite, o analiză asupra preoţilor sau capelanilor militari de la mijlocul secolului al XIX-lea, subiect mai rar abordat în cadrul istoriografiei româneşti. Preoţii militari erau numiţi pe lângă regimente, corpuri de armată, garnizoane şi spitale militare. Clericii militari, care puteau fi preoţi de mir sau călugări, erau numiţi, în urma unui concurs de dosare, de către Ordinariatul în a cărui dieceză se găsea regimentul sau

1 Simion Retegan, Reconstrucţia politică a Transilvaniei în anii 1861-1863, Presa Universitară Clujeană 2004, p. 23; Silvestru Augustin Prunduş, Clemente Plăianu, Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite, Casa de Editură Viaţa Creştină, 1994, pp. 140-141; Biserica Română Unită – 250 de ani de istorie, Madrid, 1952, Editura Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1998, p. 133. 2 Mirela Andrei, La Santa Sede e la nomina dei vescovi nella Chiesa Greco-Cattolica romena della Transilvania. Il caso del vescovo Ioan Vancea di Gherla, în I romeni e la Santa Sede. Miscellanea di studi di storia ecclesiastica, a cura di Ion Cârja, introduzione Antonello Biagini, Casa Editrice Scriptorium, Bucarest-Roma, 2004, p. 134. 3 Ana Victoria Sima O episcopie şi un ierarh, Presa Universitară Clujeană, 2003, pp. 41-42.

Page 69: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

69

corpul militar sau, dacă unitatea militară era răspândită în mai multe dieceze, de către Ordinariatul în a cărui dieceză se găsea cea mai mare parte a unităţii militare.4 În sfera autorităţii lor, preoţii militari erau însărcinaţi să îndeplinească o serie de atribuţii, precum: celebrarea liturghiei pentru soldaţi, duminica şi în sărbători, administrarea sacramentelor, supravegherea moralităţii soldaţilor şi purtarea matricolelor militare.5 Preoţii militari se bucurau de o serie de drepturi legate nemijlocit de funcţia pe care o exercitau: puteau interzice lectura cărţilor considerate nocive pentru integritatea spirituală şi morală a soldaţilor păstoriţi, puteau acorda indulgenţe, celebrau liturghia şi în afara orelor oficiale (cu o oră înainte de răsăritul soarelui şi cu o oră după amiază), puteau servi sub cerul liber, în orice loc decent, pe un altar fără relicve, dar cu antimis, şi chiar sub pământ, puteau binecuvânta vase sacre şi veşminte bisericeşti, reconciliau biserici şi altare, dar nu puteau căsători militari fără acordul parohului locului.6

Capelanii militari trebuiau să fie sănătoşi, să aibă vârsta de până la 35 de ani, calificarea necesară, să fie pioşi, morali şi modeşti. Atât timp cât serveau în cadrul armatei imperiale austriece, clericii militari erau supuşi jurisdicţiei militare în cauzele civile şi testamentare, iar în cauzele religioase erau subordonaţi vicarului apostolic de castre şi superiorilor campestri. Salariul îl primeau din casa militară (Kriegskasse), aveau rang militar, locuinţă în cadrul garnizoanei şi se înmormântau cu onorurile cuvenite supralocotenenţilor.7 Cei care se distingeau în împlinirea serviciului divin în timp de conflict militar erau decoraţi cu cruci de aur sau argint, cu panglică roşie având inscripţia Pro piis meritis.8 Preoţii militari care se evidenţiau prin fapte de bravură militară primeau medalia de onoare, întocmai ca şi ofiţerii activi. După un serviciu de 15 ani în cadrul armatei sau mai repede, dacă deveneau neapţi, preoţii militari primeau din partea statului o remuneraţie anuală de 100-150 de florini, episcopia având şi ea obligaţia de a contribui la susţinerea lor materială. Preoţii militari apţi, întorşi în diecezele lor, se bucurau de întâietate în ocuparea parohiilor vacante.

Analiza documentelor de arhivă devoalează, cu precădere, activitatea preotului militar Vasile Bocşa, numit, în anul 1858, în această calitate, de către episcopul Ioan Alexi pe lângă Regimentul de Infanterie numărul 62. În 2 ianuarie 1861, preotul militar Vasile Bocşa îi scrie episcopului Alexi, din oraşul Triest, despre acuta lipsă de preoţi greco-catolici români la regimentele compuse îndeosebi din soldaţi de naţionalitate română şi confesiune greco-catolică:

Eu sunt român şi aşa cauza română trebue să-mi zacă la animă. Eu, cu înfiinţarea celor 18 nouă regimente am scris Ilustrităţii voastre cum că câteva regimente vor fi curat româneşti şi va fi de lipsă un preot rumânesc. Obiectu acesta e faptă: sunt regimente limpede româneşti, stau de un an, dar de preot nu e nici vorba.

Vasile Bocşa afirmă, în scrisoarea sa, că fiecare regiment beneficia de serviciile spirituale ale unui preot militar romano-catolic, dar, în cazul celor recrutate din cuprinsul Transilvaniei, acesta avea doar 80-90 de credincioşi în cadrul unui regiment, ceilalţi soldaţi fiind români. Drept exemplu, Vasile Bocşa prezintă situaţia Regimentului de Infanterie numărul 63, numit şi „al regelui Olandei”, din regiunea Bolzano, format

4 Ion Raţiu, Instituţiunile dreptului besericescu (eclesiasticu), Blaj, 1877, p. 372. 5 Ibidem, p. 373. 6 Ibidem. 7 Ibidem. 8 Ibidem.

Page 70: Tara Barsei 2014

CIPRIAN RIGMAN

70

aproape în totalitate din soldaţi români greco-catolici recrutaţi din Transilvania, din zonele Gherla, Mociu, Dej, Năsăud, Bistriţa şi Lăpuş, în cadrul căruia funcţiona un preot maghiar romano-catolic, „care nu ştie niciun cuvânt româneşte, ba zice că limba română e urâtă şi necultă”. Necunoaşterea limbii române de către preotul romano-catolic ducea la grave scăderi spirituale în rândul soldaţilor români:

Acum de curând, fiind în Bozen (Bolzano, n.n.), unde e staţionat sus atinsul regiment, văzându-mă feciorii (soldaţii, n.n.) s-au plâns că ei toţi sunt români şi totuşi le predică ungureşte din care ei nu înţeleg nimica.

Cuprins de un sincer fior naţional, preotul Vasile Bocşa se revoltă în faţa unor asemenea mostre de nedreptate, care afectau pacea spirituală a soldaţilor români:

Eu sum gata spre toate; sum gata a merge acasă, a mânca în parohia cea mai săracă a diecesei numai mălai, decât a mai vedea aici atâtea nedreptăţi, a mai bea venin.

Finalul scrisorii sale se transformă într-un apel fierbinte către episcopul Ioan Alexi, în speranţa rezolvării acestei probleme cu conotaţii negative atât pentru naţiunea română, cât şi pentru confesiunea greco-catolică:

Vă rog, dară, Illustrisime Doamne, lucraţi părinteşte în obiectul acesta, căci de nu, suntem perduţi; dacă la miliţie nu există naţiunea română, atunci e perdută pentru totdeauna: toată bravura care o fac românii se ascrie ungurilor. Câte suflete nu au auzit

cuvântul lui Dumnezeu de on an încoace în limba sa cea dulce română!9.

La aceeaşi dată, preotul Vasile Bocşa îl informa pe episcopul Ioan Alexi despre faptul că, pentru uzul soldaţilor români, a tradus din limba germană o rugăciune pentru victoria pe câmpul de luptă:

Plini de speranţă căutăm la sânta cruce şi strigăm: Doamne al ceriului şi al pământului, Doamne al oştilor şi izvorul tuturor bunătăţilor, varsă în animile nostre credinţă neclătită, fidelitate, şi iubire către Împărat şi patrie, binecuvântă pe bunul nostru Împărat, pentru care noi a trăi şi a muri voim, binecuvântă stegurile nostre pe care noi credinţă eternă am jurat, binecuvântă Conducătorii noştri şi armele noastre, dă mâinilor noastre putere ca învingând inamicul să fim spre bucuria bunului nostru Împărat şi onoarea dulcei noastre naţiuni române, întru toate amarăciunile, greutăţile, şi morburile nostre ne fii mângăitoriu, stă-ne întru ajutoriu în momentul în care vom să învingem ori vom să murim. Tu Doamne Isuse Christose, fii apărătorul şi conducătorul oastei celei

credincioase a Domnitoarei Case Austriece.

Amin10.

În 18 mai 1861, din oraşul Mantova, preotul militar Vasile Bocşa scrie o nouă misivă către episcopul Ioan Alexi, în care prezintă o serie de aspecte constatate ca urmare a celebrării liturghiei şi administrării sacramentului penitenţei soldaţilor români din Regimentul 63 Infanterie. Principala problemă semnalată era cea referitoare la numărul românilor de confesiune greco-catolică din acest regiment, număr care se dovedea a fi în

9 Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Judeţeană Cluj, Fond Episcopia Greco-Catolică de Gherla (în continuare ANRCJ-FEG), Act 40/1861, f. 1 r◦-v◦. Actul este publicat în Mişcarea naţională a românilor din Transilvania între 1849-1918. Documente, vol. III (30 iulie 1859-26 februarie 1861), coordonator Simion Retegan, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006, pp. 460-461. 10 Ibidem, f. 9.

Page 71: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

71

scriptele militare mult mai mic decât arăta realitatea de pe teren. Neconcordanţa cifrelor provenea din faptul că tinerii români recrutaţi din zone precum Sângeorz, Maieru, Feldru, Bistriţa sau Beclean, adică din regiuni omogene greco-catolice, nu aveau conştiinţa apartenenţei la confesiunea greco-catolică, de unde şi desele erori întâlnite în registrele de recrutare („Grundbuch”) a soldaţilor români. La întrebarea comisiei de înrolare, privind apartenenţa la religia unită sau neunită (ortodoxă), tinerii recruţi răspundeau doar că sunt români, lăsând astfel la latitudinea scriitorului registrului de recrutare completarea rubricii privind apartenenţa religioasă a noului soldat.

Considerând ignoranţa tinerilor recruţi în conştientizarea apartenenţei lor religioase drept o culpă mai cu seamă preoţească ce afecta statutul religiei greco-catolice în cadrul armatei imperiale, preotul Vasile Bocşa solicită episcopului Ioan Alexi să dispună ca preoţii uniţi să-şi înveţe mai bine enoriaşii ce confesiune împărtăşesc şi cărui scaun episcopal îi sunt subordonaţi:

Illustrisime Domne, ca unele înscrieri false de acum înainte să se poată delătura, a mea umilită părere ar fi, după ce fundamentul acestei false înscrieri zace într-aceia că feciorii nu ştiu deschilini că ce sunt uniţi sau neuniţi, să binevoiţi Illustritatea Voastră a impune reverentei preoţimi diecezane ca aceia să-şi înveţe fiii săi cei sufleteşti de ce religie şi de care episcopat se ţin, ca aşa când se vor întreba să ştie să spuie, în toată armata e lăţită faima cum că românii nu ştiu de ce religiune sunt, aceasta e o pată pre noi, trebuie să o spălăm şi cine o poate spăla? Singură preoţimea, împlinindu-şi chemarea sa cea înaltă, adică: vestirea Evangheliei lui Christos; pentru ce e preotul în sat dacă fiii săi cei sufleteşti nu ştiu ce religiune au?11.

Din lectura filelor documentului se desprind simţul datoriei şi puternicele sentimente naţionale ale preotului Vasile Bocşa, neobosit în a acorda hrana spirituală soldaţilor români din nordul Italiei. După ce mărturisise 1.300 de soldaţi din Regimentul 63 Infanterie, îl mai aşteptau spre penitenţă alţi 834 de soldaţi la Mantova şi încă pe atâţia la Villafranca, în cadrul „vestitului regiment rumânesc Kuloz”, înainte de a se întoarce la sediul central al regimentului său de la Padova.12

În 26 noiembrie 1861, baronul Hector von Holzhausen13, comandantul Regimentului 62 de Infanterie, încartiruit la Padova, trimite o scrisoare episcopului gherlean Ioan Alexi

11 Ibidem, Act 1018/1861, ff. 1-2 r◦. 12 Ibidem. 13 Având origini aristocratice, fiu al lui Justinian Johann Georg von Holzhausen (1771-1846) şi al Friederike Caroline Luise von Ziegesar (1775-1846), viitorul general al armatei austriece Hector von Holzhausen s-a născut în Frankfurt pe Main, la 18 martie 1812. A urmat cursurile Academiei Militare „Maria Tereza” (întemeiată în 1756) din Viena-Neustadt, iar în anul 1831 a fost numit locotenent clasa a II-a într-un regiment de infanterie. În anul 1846 funcţiona ca locotenent în cadrul Regimentului 19 Infanterie „Prinţul Philip de Hesse-Homburg” de la Viena, pentru ca, după înăbuşirea Revoluţiei paşoptiste din Imperiu, mai precis în anul 1850, să fie avansat la rangul de locotenent-major în cadrul aceluiaşi regiment. Devenit căpitan şi comandant de companie în cadrul Regimentului 59 Infanterie „Prinţul Karl Philip von Schwarzenberg”, e avansat în anul 1854 la gradul de locotenent-colonel şi comandant de batalion în Regimentul 60 Infanterie „Prinţul Gustav Vasa”, pentru ca, patru ani mai târziu, să fie numit colonel şi comandant al Regimentului 62 Infanterie „Arhiducele Heinrich”, care, în anul 1863, a staţionat în nordul spaţiului italian, la Bolzano, Trento, Padova şi Treviso. În fruntea regimentului său a participat la Războiul austro-franco-piemontez din 1859, apărând zona tiroleză. A trecut în rezervă în anul 1864, cu gradul de general, şi a decedat la Linz în 16 iunie 1890.

Page 72: Tara Barsei 2014

CIPRIAN RIGMAN

72

în care îi solicită ca Vasile Bocşa, preot al Diecezei Gherla şi capelan castrens al acelui regiment, încă din anul 1858,

pentru purtarea sa cea morală, dexteritatea şi acomodaţiunea sa plăcută înaintea tuturor, aşişderea împlinirea dregătoriei sale nu numai la trupele regimentului, ci şi la trupele din alte părţi cu acurateţe şi zel,

să fie decorat cu brâul roşu protopopesc, „ca să aibă vaza recerută înaintea trupelor”14. Urmare a solicitării colonelului Holzhausen, episcopul Ioan Alexi îl va ridica pe Vasile Bocşa la rangul de viceprotopop surogat (suplinitor), acordându-i dreptul de a purta brâul roşu. În 9 ianuarie 1862, Vasile Bocşa trimite episcopului său o emoţionantă scrisoare de mulţumire, din care se desprinde vibrantul sentiment naţional de care era cuprins:

În ziua naşterii Mântuitorului nostru Isus Christos, mi s-a înmânat prin Illustrissimul Domn colonel şi comandant al regimentului nostru, Hector baron de Holzhausen, un decret prin care Illustritatea Voastră pregraţioase Domne episcope şi preîndurate Părinte pre mine de surogat vice-arhidiacon a mă denumi v-aţi îndurat; bucuria animei mele a fost mare, nu din cauză că pot purta o cingă de altă culoare, ci căci prin aceea mi s-au deschis un câmp mai mare de a pote lucra mai mult pentru binele fiilor naţiunii mele celei dulci, mi s-a ridicat vaza faţă cu capelanii de altă confesiune, care toţi portă cingă roşie şi în a căror regiment eu

în tot anul, cu ocaziunea confesiunii pascale, trebuie să funcţionez15.

Ultima ştire despre preotul militar Vasile Bocşa şi regimentul său românesc este cuprinsă într-o scrisoare a lui către episcopul Ioan Vancea, datată 10 noiembrie 1866. Graţie acestei scrisori, putem reconstitui întregul itinerar al Regimentului 62 Infanterie din frământatul an 1866, atât perioada anterioară bătăliei de la Custozza16 cu trupele

14 ANRCJ-FEG, Act 2220/1861, f. 2 v◦. 15 Ibidem, Act 93/1862, f. 1 r◦-v◦. 16 În anul 1866 se declanşează Războiul austro-pruso-italian, o nouă etapă în procesul unificării statale germane şi italiene, în cadrul căruia Austria se va confrunta cu alianţa dintre Prusia şi Italia, sprijinită din umbră de Franţa împăratului Napoleon al III-lea Bonaparte. Armata austriacă de pe frontul sudic, numărând 150.000 de oameni şi avându-l în frunte pe arhiducele Albert de Habsburg, va învinge trupele italiene, superioare numeric (220.000 de soldaţi), coordonate de generalii Alphonse La Marmora şi Enrico Cialdini, în sângeroasa bătălie de la Custozza, desfăşurată în data de 24 iunie. Dacă pe frontul italian lucrurile mergeau bine pentru Austria, nu acelaşi lucru se poate afirma pe frontul nordic, acolo unde trupele generalului imperial Ludwig von Benedek vor fi învinse în marea bătălie de la Königgrätz sau Sadowa (azi Hradec Králové, în Cehia), în 3 iulie, de către unităţile militare prusace coordonate de generalul Helmuth von Moltke, şeful Statului-major prusac, şi conduse efectiv pe teatrul de război de doi Hohenzollerni de sânge – prinţul Frederic-Carol şi prinţul regal al Prusiei, viitorul Frederic al III-lea –, confruntare militară soldată cu pierderi uriaşe pentru austrieci, însumând 1.313 ofiţeri decedaţi, 18.000 subofiţeri şi soldaţi morţi şi 24.000 de prizonieri. Înfrângerea de la Königgrätz a însemnat pierderea războiului de către Austria, în pofida faptului că, la 20 iulie, în faţa insulei dalmate Lissa, flota austriacă, aflată sub comanda amiralului Tegenthoff, repurtează o importantă victorie navală împotriva flotilei italiene, condusă de amiralul Persano. În urma tratatului de pace preliminar, semnat la Nikolsburg, în 6 august 1866, şi a Tratatului de pace final de la Praga, din 23 august 1866, ambele mediate de Franţa, Austria va fi exclusă definitiv din spaţiul german şi va fi obligată să cedeze regiunea veneţiană către Regatul italian. De asemenea, prin prevederile Tratatului de la Praga lua naştere Confederaţia Germană de Nord, care grupa, sub dominaţia directă a Prusiei, toate statele germane de la nord de râul Main, cu

Page 73: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

73

italiene, cât şi etapele de marş de după această bătălie. Conform afirmaţiilor preotului militar, în 12 mai, regimentul românesc pleacă din Mantova, la începutul lunii iunie se află la Orgiano şi Cologna, pentru ca apoi să plece spre Verona. În 23 iunie, regimentul ajunge la Santa Lucia, pentru ca în noaptea de 23 spre 24 iunie se se cantoneze pe înălţimile din apropierea localităţii Custozza, în aşteptarea ciocnirii armate cu trupele italiene. La ora 7:30 dimineaţa, regimentul de infanterie românesc intră în luptă, având pierderi de 300 de soldaţi.

După bătălie, regimentul va rămâne campat în jurul localităţii Custozza, până în data de 5 iulie, când va începe retragerea, ajungând în 14 iulie în zona localităţii Pordenone, iar de aici se va îndrepta pe calea ferată spre Viena, unde va sosi la 18 iulie. Regimentul va rămâne în împrejurimile capitalei imperiale până la 29 iulie, plecând apoi spre nordul Italiei, pe tronsonul de cale ferată Viena – Innsbruck – Trento. În 11 august, regimentul românesc ajunge în localitatea Borgo, din regiunea Valsugana, unde va rămâne până în 28 octombrie, momentul ratificării păcii cu Italia.

La Borgo, în 25 octombrie, preotul militar Vasile Bocşa şi un sobor de preoţi romano-catolici vor celebra un recviem în onoarea soldaţilor imperiali căzuţi în bătălia de la Custozza:

În 25 octombrie am ţinut în Borgo requiem pentru bravii căzuţi la Custozza, liturghia la altarul cel mare am ţinut-o io după ritul nostru, la şase altare laterale au ţinut-o 6 preoţi după ritul latin, ritul nostru pe tot locul e cu mult mai plăcut decât cel latin; despre funcţiunea aceasta a ieşit un articol în Gazeta de Trient.

În 28 octombrie, regimentul va pleca din Borgo şi, călătorind „parte pedestru, parte cu strada ferată”, va ajunge la Linz, unde îşi va stabili cartierul general pentru iernat.17 Şematismul diecezan din anul 1867 ni-l prezintă pe Vasile Bocşa drept preotul militar al Regimentului 63 Infanterie, ceea ce ne duce cu gândul la un transfer al său între cele două regimente imperiale de infanterie.18 Acelaşi şematism îl numără pe capelanul militar şi viceprotopopul onorar Vasile Bocşa în rândul asesorilor consistoriali ai Diecezei Gherla.19 Vasile Bocşa va servi în calitate de preot militar al Regimentului 63 Infanterie până în momentul morţii sale, survenită în data de 9 februarie 1882, la vârsta de doar 48 de ani şi după 25 de ani de preoţie, fiind înmormântat la Şimleul Silvaniei.20

precizarea că Prusia anexa efectiv statele Schleswing-Holstein, Hanovra, Hessen-Kassel şi Nassau, precum şi oraşul Frankfurt. (C.A. Fyffe, A History of Modern Europe, vol. III, Cassell & Company, London, Paris, New York & Melbourne, 1889, pp. 376-380; Henry E. Bourne, A History of Medieval and Modern Europe, Longman, Green and Co., New York, London and Bombay, 1905, pp. 437-438; Pietro Orsi, Histoire de l’Italie moderne (1750-1910), Librairie Armand Colin, Paris, 1911, pp. 291-294; Erich Zöllner, Istoria Austriei, de la începuturi până în prezent, ediţia a VIII-a, vol. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, pp. 506-508; Jean Bérenger, Istoria Imperiului Habsburgilor 1273-1918, Editura Teora, Bucureşti, 2000, pp. 443-450; István Deák, Mai presus de naţionalism. O istorie politică şi socială a corpului de ofiţeri habsburgici: 1848-1918, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2009, p. 72; Istoria Universală Larousse, vol. III, autori F.-G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, traducere de Maria Cazanacli şi George Anania, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006, p. 158). 17 ANRCJ-FEG, Act 3772/1866, ff. 1-2 r◦. 18 Şematismul veneratului cler a nou înfiinţatei dieceze greco-catolice a Gherlei, Tiparul diecezan, Gherla, 1867, p. 15 19 Ibidem, p. 8. 20 Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Judeţeană Cluj, Protocolul preoţilor repausaţi ai Diecezei Gherla, p. 60.

Page 74: Tara Barsei 2014

CIPRIAN RIGMAN

74

Plecând de la exemplul oferit de Vasile Bocşa, postul de preot militar va fi solicitat şi de alţi clerici ai Diecezei Gherla. În 7 septembrie 1867, arhivarul episcopal Nicolae Moldovan petiţionează episcopului Ioan Vancea numirea sa în funcţia vacantă de capelan militar al Regimentului imperial numărul 5 de Infanterie, numit şi „al regelui Bavariei”, în care erau înrolaţi tineri din comitatele Satu Mare, Maramureş şi din Partium (comitatele Zarand, Crasna, Solnocul de Mijloc şi oraşul Zalău), anexat Ungariei în decembrie 1860:

Curentându-se staţiunea de capelan militar, prin circularul nr. 1988, în toată diecesa, încât umilit subscrisul se simte a avea o chemare distinsă spre oficiul acesta şi totodată speră că cu ajutorul lui Dumnezeu va putea face mai mult pentru binele şi onoarea Diecesei, cu toată umilinţa şi încrederea fiască, se roagă graţios a vă îndura şi a-i conferi locul de capelan castrense la înaltul regiment cesaro-regesc al 5-lea de Infanterie.

În pofida insistenţelor sale, Ordinariatul diecezan nu va aproba candidatura lui Nicolae Moldovan la vacantul post de capelan militar.21 În 11 septembrie 1867, acelaşi post este vizat şi de preotul Teodor Nichi din parohia Şerediu, aparţinând districtului vicarial Crasna. Între argumentele expuse pentru obţinerea acestui post, preotul enumeră faptul că a rămas văduv după şase luni de căsnicie, fără niciun moştenitor, ceea ce îngreuna purtarea economiei casnice:

...pânea cea de tote zilele abia sunt în stare a mi-o câştiga, neavând pe nimeni ajutoriu în ducerea economiei, fără de care un preot sătean nu se poate susţine.

Preotul solicita acest post de capelan militar şi pentru a se afla în mijlocul soldaţilor din comitatul Crasna, în care era şi el născut, pe unii dintre ei cunoscându-i încă din copilărie:

...după atâtea calamităţi, care în scurt timp trecură peste mine, voi afla repausul de mângâiere, aflându-mă între fiii aceluiaşi comitat, de unde şi eu sunt născut şi cu care şi zilele prunciei mele am petrecut.

Plecând de la acest document, decelăm faptul că preoţii care solicitau un post de capelan militar aveau obligaţia de a întocmi un dosar din care nu puteau lipsi diploma de teolog absolut şi atestatul de purtare morală eliberat de protopopul sau vicarul locului. Dosarele erau apoi verificate atent de către Ordinariatul diecezan, etapă esenţială în numirea viitorului capelan militar. De asemenea, candidaţii trebuiau să vorbească fluent limbile română, maghiară şi germană.22

Concluzionăm, afirmând că prin prezenţa şi activitatea lor în cadrul regimentelor de infanterie austriece, preoţii militari ai Diecezei Gherla au contribuit, în mod efectiv, la conservarea identităţii naţionale şi a specificului confesional românesc în rândurile armatei imperiale. Totodată, preoţii militari s-au dovedit a fi un mijloc eficace de diseminare, în rândul soldaţilor, a sentimentului de loialitate faţă de Casa de Habsburg, în vechea tradiţie a „mitului bunului împărat” la românii ardeleni, ei fiind promotorii unui adevărat esprit de corps românesc în cadrul structurilor armate imperiale.

21ANRCJ-FEG , Act 2448/1867, ff. 1-3. 22 Ibidem, Act 2529/1867, ff. 1-2 r.

Page 75: Tara Barsei 2014

75

Protagonişti ai Războiului austro-pruso-italian din 1866

Franz Josef I de Habsburg (1848-1916), împărat al Austriei şi apoi

al Austro-Ungariei1

Wilhelm I de Hohenzollern (1861-1888), al XVII-lea rege al Prusiei şi primul

împărat al Germaniei2

Victor Emanuel al II-lea de Savoia (1849-1878), rege al Piemontului şi întâiul rege al Italiei3

1 Imagine preluată din Margaret Cunliffe Owen, A Keystone of Empire. Francis Joseph of Austria, Harper & Brothers Publishers, New York and London, 1903. 2 Imagine preluată din Arthur William Holand, The Making of the Nations: Germany, Adam & Charles Black, London, 1914. 3 Imagine preluată din Jessie White Mario, The Birth of Modern Italy, T. Fisher Unwin, London, 1909.

Page 76: Tara Barsei 2014

76

Bătălia de la Custozza (24 iunie 1866) reflectată în pictura secolului al XIX-lea

Juliusz Kossak, Generalul Rodakowski în bătălia de la Custozza (ulei pe pânză, 1868)

Giovanni Fattori, Bătălia de la Custozza (ulei pe pânză, 1880)

Page 77: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

77

Ramona POPOVICI

EDUCAŢIE ŞI INSTRUCŢIE ŞCOLARĂ ÎN TRANSILVANIA ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA.

O ISTORIE REFLECTATĂ ÎN PAGINILE „GAZETEI TRANSILVANIEI”

EDUCATION AND PUBLIC SCHOOL SYSTEM IN TRANSYLVANIA IN THE SECOND HALF OF

19TH CENTURY. A HISTORY REFLECTED BY THE “TRANSYLVANIA’S GAZETTE”

Abstract: The articles and the publicity of the “Transylvania’s Gazette” reveals information about education and public school system in Transylvania. The period studied covers five years (1877-1881). We find that in the second half of 19th century the education continued to be made in both private and public institutions, within the country or abroad. The society sustained the students in need by raising money through charity or by giving prizes. The available teacher jobs were advertised in the newspaper pages and we notice that some of them were especially for women. The schools used to publish the exams’ dates and the entrance’s criteria.

Articolele şi publicitatea „Gazetei Transilvaniei” relevă, pentru perioada studiată (1877-1881), informaţii despre educaţia şi instrucţia publică realizată în spaţiul transilvănean.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, educaţia continuă să fie făcută atât în instituţii private, cât şi în cele publice de învăţământ, atât în cele „din patrie”, cât şi în cele din străinătate. Educaţia se face şi acasă, lucru valabil pentru cazul fetelor. Astfel, în nr. 60/1877 al ziarului, se face reclamă pentru Şcoala comercială publică şi pentru Institutul de educaţiune al lui Henric Burchez, profesor de gimnaziu la Braşov. Şcoala este autorizată de guvern, în ea predându-se „toate obiectele de învăţământ ale ştiinţelor comerciale, după modelul şcolilor celor mai excelente din oraşele mari europene”1. La Braşov mai exista, încă din 1854, un pension pentru fete – Institutul Vautier, iar în 1879 se înfiinţa Şcoala de desen a Carlottei Jakab, absolventă a Academiei de pictură.

De asemenea, în „Gazetă” se întâlnesc anunţuri ale unor persoane private, care ofereau elevilor atât cazare, cât şi educaţie. Un exemplu ar fi cel al Elisei Mureşianu, care anunţă că primeşte în gazdă „eleve care frecventează vreun institut local şi vor să primească instrucţiune privată acasă”2, care va consta în deprinderea menajului casei, a lucrului de mână, a limbii franceze şi a conversaţiei în această limbă. De aici putem să aflăm, aşadar, lucrurile pe care le învăţau cu deosebire fetele. Un alt caz este cel al lui Macsimilian Laszner, profesor în Viena, care se oferă să ţină un curs „superior de fortepian”3, după terminarea acestuia elevii putând da chiar şi concerte.

1 „Gazeta Transilvaniei ”, nr. 60 din 16 iulie/4 august 1877. 2 Loc. cit., nr. 66 din 6 septembrie/25 august 1877. 3 Loc. cit., nr. 73 din 26/14 septembrie 1878.

Page 78: Tara Barsei 2014

RAMONA POPOVICI

78

Se făcea reclamă însă şi la instituţii din străinătate, la care erau aşteptaţi să se înscrie

elevi români. O atare instituţie era pensionul de băieţi al lui Carol Porges din Viena,

înfiinţat în 1873 şi care forma „comercianţi capabili”4, directorul şcolii obligându-se să-i

plaseze pe tineri după terminarea studiilor.

Totodată, în paginile „Gazetei” se anunţă concursuri pentru ocuparea diferitelor

posturi de învăţători şi profesori. Pentru învăţătorii de la sate salariul era chiar de 3-4 ori

mai mic decât cel al unui profesor din Braşov, aceştia primind, de exemplu, 200 florini, în

timp ce profesorii aveau 800-900 florini. Învăţătorii mai primeau „cortel în natură” (o

plată în produse), lemne de foc şi chiar o grădină extravilană.5 Condiţiile impuse6 erau:

absolvirea şcolii preparandiale (liceul pedagogic), atestat de moralitate, de botez, de

sănătate şi recomandarea din partea locului în care au mai predat înainte şi „cu ce

succes”. La sate, învăţătorul trebuia să ştie şi cântările bisericeşti, ceea ce sugerează că

acesta continuă să împletească sarcina de dascăl cu cea de slujitor al bisericii.

În ceea ce priveşte posturile de profesori de la şcolile româneşti din Braşov

(gimnaziul român), candidaţii admişi aveau posibilitatea să primească, în timp, un salariu

mai mare, după o perioadă de probă sau în funcţie de vechime. Participanţii la

concursurile de ocupare a diferitelor posturi trebuiau să ştie mai multe limbi străine:

germană, italiană ori franceză. Existau anunţuri şi pentru posturi de învăţătoare, cum se

întâmplă în cazul Şcolii grănicereşti din Vaidarece, de lângă Făgăraş. Acestea trebuiau să

fi absolvit cursul pedagogic şi să fie capabile să le înveţe pe fete „lucrul de mână, de casă

şi grădină”7. Se cerea, la 1880, un învăţător la şcoala româno-maghiară din comuna

Szikevicza, în comitatul Severin.

Uneori, învăţătorii şi profesorii primeau şi premii, în urma unor concursuri, ca de

exemplu cel organizat de Comitetul Reuniunei învăţătorilor români ortodocşi din Ţara

Bârsei pentru realizarea celei mai bune gramatici române, destinată elevilor din „şcolile

poporale”8. ASOCIAŢIUNEA TRANSILVANĂ oferea şi ea, la 1878, 4 premii pentru acei

învăţători care s-au distins în predarea pomăritului şi grădinăritului la şcolile poporale.9

Tot în numerele „Gazetei” se anunţau datele şi materiile şcolare care erau evaluate

la sfârşitul fiecărui an şcolar, de obicei în perioada 9-19 iunie, de luni până sâmbătă (cazul

şcolilor centrale româneşti greco-catolice din Braşov). Examenul de maturitate avea loc pe

27 iunie.10

Cât priveşte doritorii să înveţe o meserie, diferite asociaţii sau persoane private

acordau acestora stipendii, cu condiţia ca tinerii să aibă 14 ani, să fi absolvit o şcoală

primară, să fie buni la învăţătură şi cu o purtare morală exemplară sau măcar

4 Loc. cit., nr. 57 din 1 august/20 iulie (sic!) 1878. 5 Loc. cit., nr. 99 din 30/18 decembrie 1877. 6 Loc. cit., nr. 10 din 5/17 februarie 1878. 7 Loc. cit., nr. 87 din 14/2 noiembrie 1878. 8 Loc. cit., nr. 2 din 6/18 ianuarie 1881. 9 Loc. cit., nr. 81 din 24/12 octombrie 1878. 10 Loc. cit., nr. 46 din 28/16 iunie 1877.

Page 79: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

79

„lăudabilă”. De asemenea, pe lângă limba română, trebuiau să ştie şi o altă limbă uzitată

în ţară, precum germana sau maghiara, iar părinţii sau tutorii să se angajeze, printr-un

contract, că îi vor lăsa să termine stagiul de pregătire.11

În privinţa localurilor de şcoală, acestea erau construite sau reparate prin

organizarea unor licitaţii. Aşa se întâmplă cu Seminarul greco-catolic din Blaj, care are

nevoie de reparaţii la anul 1877.12

Totodată, în „Gazetă” se face reclamă la cărţi şcolare, hărţi, atlase ce se găsesc în

librării, una dintre cele mai cunoscute librării braşovene fiind librăria „Ciurcu”. Sunt şi

profesori autori de manuale care îşi fac reclamă în paginile „Gazetei”. Studenţii şi elevii

români, atât din ţară, cât şi din străinătate (Viena, Budapesta), sunt sprijiniţi şi prin

crearea unor biblioteci, fondurile necesare rezultând uneori din acte de caritate. Nu de

puţine ori se întâlnesc în „Gazetă” mulţumiri publice ale diferitelor societăţi de lectură

către redacţiile care le-au trimis publicaţiile. Aşa se întâmplă la 1880, când Societatea de

lectură „Petru Maior” a tinerimii române din Budapesta transmite, prin intermediul

ziarului, mulţumirile sale, inclusiv redacţiei „Gazetei Transilvaniei”.13

O bibliotecă şcolară a putut fi înfiinţată în urma unei serbări şcolare organizate de

Elia Pop, învăţător din Şomcuta Mare, banii fiind strânşi din mai multe localităţi „în care

s-au preumblat şcolarii cu sceneta”14.

De asemenea, copiii care sunt săraci primesc haine şi alte ajutoare necesare a le

facilita accesul la educaţie. Asociaţiunea românilor pentru sprijinirea învăţăceilor şi

sodalilor români meseriaşi roagă braşovenii, prin intermediul paginilor „Gazetei”, să

doneze îmbrăcăminte necesară copiilor săraci.15 Reuniunea Femeilor române din Braşov

mulţumeşte, în 1879, celor care au participat la petrecerea organizată de ea, precizând că

suma strânsă cu această ocazie va fi folosită „în favorul educaţiunei fetiţelor române”16.

Totodată, pentru înscrierea la concursurile de acordare a diferitelor stipendii pentru

copiii nevoiaşi, se cere de la aceştia „atestat de paupertate”17.

În numerele „Gazetei” se anunţă deseori viitoare întâlniri ale diferitelor societăţi de

lectură, asociaţii culturale, ale Reuniunii române de gimnastică şi de cântări18 şi ale

reuniunilor de învăţători din diferite localităţi ale Transilvaniei. De exemplu, Reuniunea

învăţătorilor din Năsăud publică un discurs despre imaginea dascălului în secolul al XIX-

lea, socotit „secolul luminii, culturii şi al civilizaţiei”19. Se subliniază greutăţile cu care se

11 Loc. cit., nr. 40 din 20 mai/1 iunie 1879. 12 Loc. cit., nr. 44 din 21/9 iunie 1877. 13 Loc. cit., nr. 80 din 5/17 octombrie 1880. 14 Loc. cit., nr. 3 din 11/23 ianuarie 1879. 15 Loc. cit., nr. 97 din 19/7 decembrie 1878. 16 Loc. cit., nr. 14 din 18 februarie/2 martie 1879. 17 Loc. cit., nr. 62 din 23/11 august 1877. 18 Loc. cit., nr. 4 din 14/26 ianuarie 1879. 19 Loc. cit., nr. 15 din 22 februarie/6 martie 1879.

Page 80: Tara Barsei 2014

RAMONA POPOVICI

80

confruntă acesta şi puţina recunoştinţă din partea societăţii pentru efortul depus de el în

educarea tinerei generaţii. Totodată, se exprimă speranţa într-un viitor mai fericit.

Preocuparea pentru soarta şcolii determină abonarea, din partea învăţătorilor, la o

serie de apariţii editoriale, un exemplu în acest sens fiind „Şcoala română”, în „Gazetă”

publicându-se invitaţia de prenumeraţiune pentru aceasta.20

Concluzionând, putem spune că, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, modul în

care se fac educaţia şi instrucţia şcolară nu diferă foarte mult de cel prezent în prima

jumătate a secolului. Se remarcă totuşi începutul unei specializări a cadrelor didactice

prin obligativitatea urmării liceului pedagogic, precum şi impunerea – ca o condiţie

esenţială exercitării profesiei – a unei conduite morale. Excelenţa este recompensată

financiar prin acordarea diferitelor premii. În ceea ce priveşte elevii, şi aceştia continuă să

se instruiască, fie în sistem privat, fie în sistem public, cei nevoiaşi fiind ajutaţi în diferite

feluri să îşi termine studiile. Şcoala rămâne aşadar o preocupare serioasă a societăţii

româneşti de secol XIX.

20 Loc. cit., nr. 81 din 24/12 octombrie 1878.

Page 81: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

81

Marinela-Loredana BARNA

SERVICIILE POŞTALE ÎN TRANSILVANIA SECOLULUI AL XIX-LEA

POSTAL SERVICES IN TRANSYLVANIA IN THE 19TH CENTURY

Abstract: Transylvanian postal services passed in the nineteenth century trough an impressive reform, part of the development of the entire European postal system. In those times, the Post Directorate was located in Sibiu, Transylvania. In the last quarter of the century, authorities decided the transfer of Post and Telegraph Directorate to Cluj. Three major reforms were announced in the “Transylvania’s Gazette” in 1838, 1846 and 1878.

Căile de comunicaţie au apărut odată cu societatea umană. Transmiterea veştilor şi

circulaţia mărfurilor în timp cât mai scurt au impus amenajarea drumurilor. Organizarea

serviciilor poştale specializate a devenit un act al statului. În articolul Poştăritul şi tariful

poştal, din „Gazeta Transilvaniei” nr. 98 din 22/10 decembrie 1878, autorul sublinia că

mijloacele de comunicare care se află într-o „stare mai rea şi insuficientă” dovedesc că şi

ţara este înapoiată.

Anglia, ţara cea mai dezvoltată comercial şi industrial în epoca modernă, a rămas,

prin reformele ei, un model. Sir Rowland Hill a reformat sistemul poştal englez la

jumătatea secolului al XIX-lea. Reformele propuse parlamentului britanic vizau:

reducerea taxei pentru scrisori dacă se plătea epistola când se preda, plata aceleiaşi sume

indiferent de distanţă şi introducerea mărcilor poştale şi a plicurilor. În 6 mai 1840, a fost

introdusă reforma lui Hill, ducând la început la scăderea veniturilor poştei. Astfel apărea

prima marcă poştală din lume, numită Penny Black, ce a fost utilizată în Anglia şi în

Irlanda.1

Zece ani mai târziu apărea şi prima emisiune poştală austriacă, ce a circulat până în

1867 pe întreg teritoriul Imperiului, inclusiv în Transilvania. Între 1867 şi 1871 s-a folosit

o emisiune poştală comună austro-ungară. Începând cu 1871, Ungaria emitea mărci

poştale proprii.2 O nouă emisiune poştală ungară apărea la 1 iunie 1888.

Pentru expedierea ziarelor se emitea, în Austria, la 1 ianuarie 1851, Blue Mercury –

primul timbru pentru ziare din lume. Imaginea îl reprezenta pe zeul Mercur, iar valoarea

lui poştală era indicată de culoarea timbrului.3

Organizarea eficientă a serviciului poştal englez era dată ca exemplu adeseori în

„Gazeta de Transilvania”/„Gazeta Transilvaniei”. O ştire din 1892 informa că în Londra

funcţionau 107 birouri poştale, îşi desfăşurau activitatea 5.820 factori poştali, se colecta

1 Cristian-Andrei Scăiceanu, Istoria mişcării filatelice din România, Bucureşti, Oscar Print, 2011, p. 35. 2 Marcel Dănescu, Filatelia de la A la Z, Bucureşti, Sport-Turism, 1987, p. 36. 3 www.linns.com/howto/refresher/newspaperstamps_20030915/refreshercourse.aspx.

Page 82: Tara Barsei 2014

MARINELA-LOREDANA BARNA

82

corespondenţa din 1.990 de cutii de scrisori, iar timpul între depunerea şi distribuirea

unei scrisori era de o jumătate de oră.4

În secolul al XIX-lea, Direcţia poştelor transilvănene avea sediul la Sibiu. În ultimul

sfert de veac, autorităţile decideau mutarea Direcţiei poştale şi telegrafice la Cluj. „Gazeta

Transilvaniei” informa că în acest proces erau implicate de asemenea Direcţia financiară

şi comanda militară, proces catalogat drept răzbunare împotriva Sibiului.5 Intenţia

autorităţilor era făcută publică în anul 1885. Strămutarea va dura însă opt ani, deoarece

Clujul nu dispunea de o clădire pentru această instituţie. În anul 1893, Direcţia poştelor şi

telegrafului îşi desfăşura deja activitatea la Cluj, chiar dacă Palatul Poştei va fi construit

abia în 1898, după ideile arhitectului Ray Rezső Vilmos.

„Gazeta Transilvaniei” ne prezintă tabloul poştal transilvănean din primele trei

decenii ale secolului al XIX-lea:

...pe lângă toate calamităţile şi neplăcerile ce le avea omul de a le suferi cu

diligenţa şi cu poşta, totuşi era mult mai bine ca în zilele părinţilor noştri când

mergea omul cu cărăuşi din Bungardu până la Viena cu săptămânile şi din cauza

oamenilor răi trebuia să te fereşti şi de sate faimoase, şi de cârciumi unde-şi aveau

hoţii cuiburile lor; dar şi carele acelea mizerabile de poştă până pe la 1836

mergeau de la Sibiu la Viena numai de 2 ori pe săptămână; şi când veneau

noutăţile cele mai proaspete, toate erau vechi de 7 zile; un car de poştă mergea la

Viena tot la 14 zile unde de abia ajungea după o călătorie de 10 zile. ... persoanele

care doreau să meargă cu poşta trebuiau înştiinţate dinainte... Şi cu epistolele era

greu că orice scrisoare trebuia omul s-o ducă la poştă şi s-o plătească, deoarece

mărci nu erau la 18366.

Din păcate, imaginea era completată de angajaţii poştali grobieni, care ajunseseră

proverbiali.

Taxele poştale transilvănene la începutul secolului al XIX-lea erau ridicate. Mai mult

decât atât, se percepea un „tarif extrapoştă în Ardeal”, adică o „cinste” cu valori diferite:

9 creiţari pentru un cal şi o staţiune de poştă, 12 creiţari şi jumătate pentru o trăsură

neacoperită, 25 creiţari pentru o trăsură acoperită. Socotite după numărul staţiunilor

poştale, scrisorile aveau şi ele taxe diferite. Astfel, de la Sibiu la Braşov o epistolă costa 10

creiţari, iar aceeaşi epistolă, de la Sibiu la Timişoara, costa 22 creiţari.7 Noul tarif poştal

din 1878 ducea la scăderea semnificativă a taxelor. Aşadar, dacă doreai să trimiţi la Viena

suma de 100 fl., plăteai, conform tarifului vechi, o taxă de 1 florin şi 5 creiţari, iar după

1878, taxa era de 21 creiţari.

Secolul al XIX-lea aducea şi în sistemul poştal transilvănean reforme importante. În

debutul acestuia, în 1 iunie 1817, Austria introducea cutia poştală în fiecare oficiu poştal

din Imperiu şi plata serviciului poştal. Primele cutii poştale erau din lemn, cu o fantă

4 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 51 din 4/16 martie 1892. 5 Loc. cit., nr. 184 din 20 august/1 septembrie 1885. 6 Loc. cit., nr. 98 din 22/10 decembrie 1878. 7 Ibidem.

Page 83: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

83

necesară pentru introducerea scrisorii, şi au fost amplasate în interiorul oficiilor şi al

staţiunilor poştale. Cutiile poştale pentru exterior apăreau curând şi s-au răspândit după

introducerea mărcilor poştale (1850). Majoritatea erau pictate în culorile Monarhiei: negru

şi galben. Un tip standardizat se răspândea după 1870 şi era disponibil în trei mărimi –

pentru oraşe, localităţi mai mici şi comunităţi rurale.

În luna septembrie a deceniului trei, începea un proces de reorganizare a serviciilor

poştale transilvănene, asigurându-se legătura oraşelor Cluj, Braşov, Sibiu cu ţările din

Apusul Europei, totodată extinzându-se şi diversificându-se legăturile cu Ţara

Românească şi Moldova.8

O reformă totală în poşta Transilvaniei era introdusă în 4 mai 1846.9 Cursul poştelor

călăreţe şi al diligenţelor s-a schimbat şi s-au introdus noi servicii. A apărut Mallepost,

adică poşta cu genţi (săculeţi, traiste, pachete), care circula de două ori pe săptămână şi

cu care se puteau trimite bani şi pachete felurite. Tot cu Mallepost puteau călători şi trei

persoane. Poşta călare asigura legătura între Sibiu şi Cluj, Sibiu şi Braşov.

Inspirată de englezi, Austria încheia, în 1850, o convenţie poştală cu Germania, care

a dus la scăderea taxelor şi la crearea unui mare teritoriu poştal. Prin reformele austriece

ulterioare – micşorarea portului pentru epistole, mostre, tipărituri, probe de mărfuri,

introducerea avizelor poştale, a telegramelor poştale şi mai târziu a cărţilor de

corespondenţă, comunicaţia în Imperiu a avut un avânt puternic. Sistemul metric,

introdus în 1871, ducea la renunţarea folosirii cântarelor şi a greutăţilor în serviciul

poştal.

Introducerea poştei rurale în Austria, în 1868, avea ca scop facilitarea accesului

populaţiei la serviciul poştal. Activităţile din cadrul oficiilor poştale rurale erau preluate

de particulari, care erau remuneraţi. Oficialii poştali rurali aveau ca atribuţii vânzarea de

timbre şi preluarea scrisorilor.

În perioada 1878-1892 erau anunţate în „Gazeta Transilvaniei” 69 de posturi de

magiştri poştali, două posturi de servitor la poştă şi telegraf, două posturi de expeditor

poştal, un post de transportor poştal şi un post de director poştal. Majoritatea posturilor

erau cerute pentru oficii poştale rurale nou-înfiinţate. În comitatele Hunedoara, Târnava

Mică şi Turda-Arieş se înregistrau cele mai numeroase cereri.

Cerinţele pentru funcţionarii poştali erau următoarele: să aibă vârsta legală de 20 ani

pentru bărbaţi şi de 18 ani pentru femei, să aibă „viaţa nepătată” şi cunoştinţe necesare,

să fi absolvit o şcoală civilă sau un institut similar. Cei cu avere erau preferaţi. Dosarul de

concurs se depunea la Direcţia poştelor din Sibiu. Petiţiile se trimiteau în manuscris şi

timbrate.10 Fiecare nou-angajat depunea o cauţiune cuprinsă între 100 şi 150 fl. Leafa

anuală a unui magistru poştal se încadra între 120 şi 300 fl., iar unui director poştal i se

asigura o leafă de 387 fl., locuinţă şi 10% din venitul brut al oficiului.

8 Loc. cit., nr. 11 din 10 septembrie 1838. 9 Loc. cit., nr. 100 din 13 decembrie 1845. 10 Loc. cit., nr. 154 din 14/26 iulie 1888.

Page 84: Tara Barsei 2014

MARINELA-LOREDANA BARNA

84

O nouă reformă importantă a poştăritului şi a tarifelor poştale intra în vigoare la 1

noiembrie 1878. Prevederile reformei s-au tipărit în „Gazeta Transilvaniei”, numerele 99,

100, 101 din acel an. Noile principii erau: scăderea taxei, aceeaşi valoare a taxei indiferent

de distanţă, simplificarea modului de a calcula taxa, scăderea preţurilor pentru expedieri

francate şi aplicarea mărcilor şi la francarea pachetelor.

În secolul al XIX-lea, expedierea scrisorilor reprezenta principala activitate a

serviciilor poştale. Scrisoarea, până la apariţia mărcii poştale la mijlocul secolului al XIX-

lea, era dusă de către „trimiţător” (expeditor) la oficiul poştal unde plătea o taxă pentru

expediere – taxa franco.11 Exista posibilitatea ca această taxă să fie plătită şi de către

„adresat” (destinatar) – taxa porto, care însă avea o valoare mai mare.12 Deoarece adesea

scrisorile erau refuzate de destinatar, iar plata taxei poştale nu se făcea, serviciile poştale

nu reuşeau să-şi acopere cheltuielile. Introducerea mărcii poştale făcea serviciul poştal

profitabil.

În secolul al XVIII-lea, sigiliile poştale înlocuiau vechile însemnări manuscrise ale

oficiantului poştal.13 Scrisorile ştampilate din acea perioadă sunt cunoscute sub

denumirea de scrisori prefilatelice, ale căror amprente sigilare conţineau informaţii

ample, precum: data şi locul expediţiei, sosirii, tranzitului, taxa şi numele expeditorului.

Apariţia mărcii poştale ducea la reducerea acestor informaţii. Primele ştampile de agenţii

poştale apăreau în Austria abia în 1897.14

Când prestaţia poştală se realiza, pe marca poştală se aplica un semn care indica

anularea ei, numit obliterare sau ştampilare.15 La începutul existenţei mărcilor poştale au

fost folosite mai multe moduri de obliterare: tăierea sau ruperea unei bucăţi din marcă,

trasarea cu peniţa de linii simple sau încrucişate (Austria) sau imprimarea cu un dop de

plută în care se tăiase un desen (America).

„Cuverta” (plicul) începea să fie folosită după apariţia mărcii poştale. Până la

generalizarea utilizării plicului, scrisoarea era împăturită, sigilată, iar adresa

destinatarului era scrisă pe partea din exterior.

Dispoziţiile ministeriale prevedeau ca datele de identificare de pe plic ale

destinatarului, în anul 1887, să conţină următoarele informaţii: numele, eventual

ocupaţia, locuinţa (nr. casei şi al uşii), localitatea şi ultima poştă (oficiul poştal cel mai

apropiat). De asemenea, se cerea ca expeditorul să-şi scrie numele şi adresa pe partea

sigilată a plicului, iar orice altă însemnare pe plic anula expedierea poştală.16 Mărcile

11 Marcel Dănescu, op. cit., p. 144. 12 Ibidem, p. 256. 13 Maria Magdalena Jude, Sigilii poştale în Muzeul de Istorie al Transilvaniei, în „Acta Musei Napocensis”, XVII, Cluj-Napoca, Întreprinderea Tipografică Cluj, 1980, p. 785. 14 Dan-Simion Grecu, Agenţiile poştale austriece din Bucovina (1897-1918), în „Buletinul Cercului de studii ale istoriei poştale din Ardeal, Banat şi Bucovina”, An XVI, nr. 1. 15 Marcel Dănescu, op. cit., p. 30. 16 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 165 din 29 iulie/10 august 1887.

Page 85: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

85

poştale trebuiau lipite în colţul dreapta, sus, pe faţa pe care erau scrise datele

destinatarului.

Alături de scrisori, începând cu 1844, erau folosite ca mijloace de comunicare rapidă

telegramele. 10 ani mai târziu telegraful era utilizat şi la Braşov. O statistică din deceniul

opt situa Austria printre fruntaşele Europei, cu o linie telegrafică de 48.700 km. Pentru a

uşura circulaţia acestora, în 1891, Austria stabilea cu Germania şi Ungaria o taxă

telegrafică unitară, în valoare de 3 creiţari pe cuvânt şi un minim de 10 de cuvinte pentru

a fi expediată o telegramă.17

Un alt mijloc de corespondenţă venea în 1869 din spaţiul englez – cartea poştală.

Adeseori publicul era atenţionat de către Direcţia poştelor transilvănene să respecte

spaţiul destinat scrierii mesajului, ameninţând chiar cu refuzarea trimiterii. Cât de bine a

fost primit acest nou mijloc de comunicare, ne demonstrează o statistică din 1894, ce

anunţa circulaţia anuală la un miliard.18

Expedierea coletelor poştale reprezenta şi ea un serviciu însemnat. Când, în 1878, se

introducea noul tarif poştal în Imperiul Austro-Ungar, pachetele încă nu se puteau franca

prin lipirea de mărci poştale. Pentru pachetele care ocupau mai mult loc se plătea o taxă

suplimentară. Nu se puteau expedia pachete mai grele de 50 kg, excepţie făcând

gropurile (săculeţi sigilaţi) cu bani de aur, de argint şi de aramă.19

Direcţia poştală din Sibiu atrăgea atenţia în mod repetat ca adresele să se scrie pe

învelitoarea coletului poştal, nu să se lipească. Vânatul nesângeros, dintr-o bucată, se

putea trimite cu poşta şi neîmpachetat. Păsările vânate, în schimb, se trimiteau în coşuri

sau împachetate în frunze de stejar.20

Ultimul sfert de veac aducea o nouă serie de îmbunătăţiri în sistemul poştal austro-

ungar şi transilvănean. O siglă unitară pe însemnele poştale era introdusă în 1880. O

inovaţie foarte importantă pentru lumea comercială apărea la 1 octombrie 1882, când la

diferite oficii poştale din întregul Imperiu se primeau încasări de accepte şi socoteli de la

persoane private. Se renunţa la mijlocirea băncilor sau a unor persoane de încredere

pentru astfel de servicii, încasarea banilor făcându-se de către poştă în mod oficial.21

Începând cu 1 august 1888, oficiile poştale nu mai percepeau nicio taxă pentru înmânarea

epistolelor, cărţilor de corespondenţă, mostrelor de mărfuri şi ziarelor.22 În schimb, în

Austria, începând cu decembrie 1890, prin plata a cinci florini lunar, fiecare persoană

putea primi scrisorile la gara oraşului sau a comunei unde locuia şi le putea ridica

imediat după sosirea trenului.23

17 Loc. cit., nr. 140 din 23 iunie/5 iulie 1891. 18 Loc. cit., nr. 39 din 19 februarie/3 martie 1894. 19 Loc. cit., nr. 101 din 21 decembrie 1878. 20 Loc. cit., nr. 127 din 11/23 iunie 1887. 21 Loc. cit., nr. 109 din 19 septembrie/1 octombrie 1882. 22 Loc. cit., nr. 154 din 14/26 iulie 1888. 23 Loc. cit., nr. 265 din 27 noiembrie/9 decembrie 1890.

Page 86: Tara Barsei 2014

MARINELA-LOREDANA BARNA

86

O ultimă reformă în secolul al XIX-lea era propusă de Gabriel Baross, ministrul de

comerţ ungar. Acesta decidea, în 1887, unirea definitivă a oficiilor telegrafice cu cele

poştale.24 Prin această măsură spera realizarea unei economii de 500.000 florini în

cheltuielile de administraţie.25

Decizia ministerială era îndeplinită şi în Transilvania. Astfel, la 1 septembrie 1887,

Direcţia poştală din Sibiu îşi extindea activitatea şi asupra serviciului telegrafic ce îşi

desfăşurase până atunci activitatea la Cluj.26 Reforma a pensionat nu mai puţin de 112

funcţionari27, afectat fiind şi oficiul poştal braşovean28.

În ultimul sfert de veac XIX, oficii telegrafice se deschideau vara în staţiunile

balneoclimaterice din Transilvania, între 15 mai şi 15 septembrie.29 Turiştii băilor de la

Borsec, Vâlcele şi Tuşnad beneficiau de avantajele comunicării rapide oferite de staţiunile

de telegraf.

Înfiinţarea unor noi staţiuni telegrafice erau anunţate în „Gazetă” la Roşia30,

Miercurea31, Totiş32, Hida33, Ghimeşu şi Sepvizu34, Lăpuşu românesc35, Salciva de jos36,

Satulung (Săcele)37.

Cursuri de telegrafie se organizau la Pesta38, Timişoara39, Debreţin40, Cluj41, Târgu-

Mureş42 şi la Braşov43. Un curs ţinea între şase şi opt săptămâni. Condiţiile de înscriere

pentru cursanţi, atât bărbaţi cât şi femei, erau următoarele: născuţi sub Coroana Ungariei,

cunoaşterea limbilor patriei – maghiara şi germana, vârsta bărbaţilor să fie cuprinsă între

20 şi 30 ani, iar a femeilor să fie peste 18 ani, sănătoşi şi neîntinaţi în moravuri. Dosarul de

înscriere cuprindea o petiţie scrisă de mână, cartea de botez, atestatul de şcoală, atestatul

24 Loc. cit., nr. 8 din 13/25 ianuarie 1887. 25 Loc. cit., nr. 131 din 16/28 iunie 1887. 26 Loc. cit., nr. 142 din 1/13 iulie 1887. 27 Loc. cit., nr. 158 din 19/31 iulie 1887 28 Loc. cit., nr. 159 din 22 iulie/3 august 1887. 29 Loc. cit., nr. 108 din 17/29 mai 1887;, nr. 209 din 20 septembrie/20 octombrie 1885. 30 Loc. cit., nr. 163 din 26 iulie/7 august 1887. 31 Loc. cit., nr. 39 din 21 februarie/4 martie 1888. 32 Loc. cit., nr. 85 din 16/28 aprilie 1889. 33 Loc. cit., nr. 129 din 9/21 iunie 1889. 34 Loc. cit., nr. 237 din 22 octombrie/3 noiembrie 1889. 35 Loc. cit., nr. 248 din 5/17 noiembrie 1889. 36 Loc. cit., nr. 5 din 7/19 ianuarie 1890. 37 Loc. cit., nr. 23 din 29 ianuarie/10 februarie 1891. 38 Loc. cit., nr. 79 din 25/13 octombrie 1868; nr. 58 din 10 august/29 iulie 1872; nr. 149 din 6/18 iulie 1891. 39 Loc. cit., nr. 58 din 10 august/29 iulie 1872. 40 Ibidem. 41 Loc. cit., nr. 58 din 10 august/29 iulie 1872; nr. 206 din 18/30 septembrie 1891. 42 Loc. cit., nr. 206 din 18/30 septembrie 1891. 43 Loc. cit., nr. 20 din 22/10 martie 1873; nr. 204 din 15/27 septembrie 1891.

Page 87: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

87

de la doctor şi atestatul de moralitate. Absolvenţii aveau întâietate la angajare, li se oferea

locuinţă şi un salariu de 300 fl.44

Oficiile poştale din Transilvania primeau liste cu ziarele cărora li se retrăsese debitul

poştal în Monarhia Austro-Ungară. În anul 1886 erau oprite 196 de ziare.45 Dintre aceste

jurnale interzise în ultimul sfert de veac XIX amintim ziarele germane „Die Arbeit” şi

„Neue Züricher Zeitung”, ziarele italiene „L’Eco dell'Alpe Giulia” şi „L’Eco degli

Irredenti”, ziarele rutene „Novi Proloni” şi „Nauka”, ziarul sârbesc „Srpski List”, ziarul

rusesc „Warszawezky Dnewnik” şi, nu în ultimul rând, ziarele româneşti „Altarul”,

„Corespondenţa Română” şi „Lupta Naţională”.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, timp de mai bine de zece ani, erau semnalate în

„Gazeta Transilvaniei” 39 de furturi petrecute în oficiile poştale din Imperiu şi din afară,

7 atacuri asupra carelor poştale şi chiar 2 pierderi de bani ale serviciului poştal.

În Transilvania, cel mai periculos drum sibian era Hula Bradului, ce asigura legătura

poştală între Sibiu şi Avrig.

Jafurile în oficiile poştale erau însoţite adesea de omoruri. Făptaşii erau prinşi foarte

rar, iar pagubele produse erau aproape imposibil de recuperat. Sumele sustrase erau

majoritatea din scrisori cu bani şi lozuri genoveze. În „Gazetă” erau anunţate situaţii în

care factorii poştali ce împărţeau scrisori la domiciliu erau atacaţi şi jefuiţi în casele

destinatarilor.

Numeroase erau şi fraudele comise de funcţionarii poştali. Pesta, des amintită,

Rădăuţi, Timişoara, Arad, Seghedin sunt doar câteva exemple. Condamnările pentru

defraudare erau cuprinse între unul şi doi ani de carceră.

La numeroase pagube băneşti ale Direcţiei poştale contribuiau şi angajaţii cu

neatenţia lor. Pe drumul de la oficiul poştal la gară sau înapoi se pierdeau pungi cu bani

din carul poştal. La Cluj, în 1888, rămâneau pierdute două pungi cu 300 florini.46

Biroul poştal internaţional de la Berna, Elveţia, publica, în 1882, o statistică a

activităţii poştale mondiale. Astfel, în 1879, Europa avea cele mai multe expedieri – 5

miliarde 624 milioane, urmată de America, Asia, Australia şi Africa, care ocupa ultimul

loc cu doar 12 milioane expedieri.47

Cinci ani mai târziu, o altă statistică anunţa că poştele europene expediaseră 7.917

milioane de scrisori de tot felul şi pachete, scrisorile ocupând în continuare primul loc în

serviciul poştal.48

Serviciul poştal transilvănean a trecut în secolul al XIX-lea printr-o reformă

impresionantă, parte a dezvoltării întregului sistem poştal european.

44 Loc. cit., nr. 20 din 22/10 martie 1873. 45 Loc. cit., nr. 2 din 3/15 ianuarie 1886. 46 Loc. cit., nr. 6 din 12 ianuarie 1888. 47 Loc. cit., nr. 124 din 24 octombrie/5 noiembrie 1882. 48 Loc. cit., nr. 36 din 15/27 februarie 1885.

Page 88: Tara Barsei 2014

LUCIA BUNACIU

88

Lucia BUNACIU

RĂZBOI 1914

THE WAR OF 1914

Abstract: This paper presents a letter sent by my father, Iulius Bene (a doctor and second

lieutenant at the time), to his parents in 1916, after he had been taken prisoner in Russia.

Războaiele aduc glorie dar totodată şi moarte, pierdere de libertate, greutăţi materiale şi

spirituale de tot felul şi, cu toate acestea, umanitatea e totdeauna dispusă să le pornească,

să le susţină şi să le folosească pentru interese mai mult sau mai puţin legitime.

Agresivitatea omenească îşi găseşte cel mai bine aplicarea în declanşarea unui război

căruia să i se dăruiască cu trup şi suflet.

Conducătorii popoarelor sunt cei care le folosesc pentru a-şi manifesta puterea, dar

cei care le duc sunt în primul rând cei tineri care, îndeplinându-şi obligaţiile militare

prevăzute de lege, pleacă pe front, luptă în linia întâi, pier şi de o parte şi de alta a

combatanţilor.

Tatăl meu, Iulius Bene, a plecat pe frontul rusesc în 1914, ca medic sublocotenent, cu

Regimentul de Honvezi, în care era ofiţer de rezervă. Acest regiment aparţinea Austro-

Ungariei, ţară străină nemului său, căci Transilvania sa natală, cu populaţie preponderent

românească, aparţinea pe atunci acelui stat.

Era singurul fiu la părinţi – frumos, medic, dintr-o familie înstărită şi cultivată,

adorat şi răsfăţat de părinţi. Plecarea lui pe front a constituit pentru aceştia, căci el era

lumina ochilor lor, de-a dreptul o dramă cu care nu se puteau împăca. Şi pentru el

despărţirea de casă şi părinţi a reprezentat tot ce i se putea întâmpla mai rău, mai ales că

nu ştia când se vor revedea; totodată, faptul că nu ţara lui era cea pentru care făcea acest

enorm sacrificiu i se părea cea mai mare nedreptate.

Scrisorile au fost cele care, şi de o parte şi de alta, erau mângâierea supremă – şi

pentru cel ce lupta pe front şi pentru cei de acasă.

Autorităţile militare aveau o organizare perfectă pentru ca această corespondenţă să

poată fi dusă şi într-o direcţie şi în alta fără întrerupere, căci aşa moralul era susţinut în

ambele părţi. Dar la un moment dat a căzut prizonier, după cum îi anunţa la 19 iulie

1916. Citez din scrisoarea acelei zile adresată:

Scumpilor mei părinţi,

(chiar din adresare se vede cât de puternică era dragostea pentru ei)

Precum v-am scris vreo trei corespondenţe, eu am căzut prizonier în iulie 3, diminieaţa, pe la

ora 3. S-a întâmplat aşa. Noi, honvezii, eram în rezervă. Cu o zi înainte, nici nu ne-am cugetat

(gândit) la ceva, pentru că frontul a fost foarte liniştit. În 2 iulie dimineaţa, la ora 4, au început a

Page 89: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

89

da cu tunurile. Efectul a fost teribil, după prânz am mers noi în linia de foc, când apoi dimineaţa

ne-au prins. De la front la locul destinat am ajuns la un sătuţ aşa ca Lăpuşul. De la Moscova e la

depărtare de 250 kilometri spre nord-vest. Suntem mai mulţi români laolaltă. Ne aflăm bine cu

toţii. Locuim în casă privată. În toată ziua putem merge în oraş la plimbare.

Cu viptul suntem aşa. De la căpitan în jos fiecare ofiţer capătă pe lună 50 de ruble, din care

trebuie să ne susţinem şi ieşim foarte bine pentru că aici nu-i scumpete. De exemplu: dejunul,

prânzul şi cina 30 de ruble. Pe rest ne cumpărăm tutun şi mărunţişuri. Laolaltă suntem 18 ofiţeri.

Avem 6 feciori de ai noştri care curăţă pe noi. Dintre ăştia, 2 sunt bucătari. Toate ar fi bine, numai

ne omoară plictiseala. Dacă mi-ar permite, aş merge la ceva spital. Nu ştiu succede-me-a (poate

că, nu ştiu dacă da) sau ba.

Pe aici e timp foarte frumos. Dintre ofiţeri nu este din jurul Clujului, numai unul cu numele

de Titus Maier, copilul lui Maier, directorul de la banca din Gyalu (Zalău ?). Dacă vreţi, scrieţi-i

că feciorul său este prizonier.

Eu în toată luna voi scrie 2 corespondenţe şi 2 epistole pentru că mai mult nu se poate.

Mi-e foarte dor de D-voastră, dar până la revedere trebuie să aşteptăm finea războiului.

Predaţi sărutările mele de mâini la unchiul şi Rosika neni.

Sărut mâinile şi vă sărut cu drag şi dor, al vostru fiu, Iulian.” 1916 VII/19

Adresa: Iulius Bene

Kadett asp. Medic

Pereslav – Zalet

Vladimirsk

Rusland

Întrucât tema acestui număr al anuarului Muzeului „Casa Mureşenilor” este

Corespondenţă de război, mi s-a părut potrivit să citez această scrisoare din prizonieratul

tatălui meu, atât de edificatoare pentru acele timpuri.

Războiul a luat sfârşit, în Rusia instaurându-se comunismul prin Revoluţia din 1917,

asasinarea ţarului, a familiei sale şi a unei mari părţi a nobilimii (care nu reuşise să plece

în exil).

Românii din lagăr s-au întors acasă ca voluntari de război – după un ocol de

neînchipuit prin Siberia, Japonia, Singapore –, de astă dată, în ţara lor, România Mare.

Page 90: Tara Barsei 2014

RUXANDRA MOAŞA NAZARE

90

Ruxandra MOAŞA NAZARE

FRAGMENTE DIN CORESPONDENŢA LUI ALEXANDRU VAIDA-VOEVOD

DIN PERIOADA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

EXTRACTS FROM ALEXANDRU VAIDA-VOEVOD’S CORRESPONDENCE

DURING THE WORLD WAR I

Abstract: The paper presents some excerpts from five letters received by Alexandru Vaida-Voevod

between 1914 and 1916. During the period 1914-1915, the Kingdom of Romania was neutral. An

intense diplomatic activity took place in order to convince the Romanian Government to become

ally of Germany and Austria-Hungary. The Romanian delegate at Berlin, Alexandru Beldiman

and Transylvanian physician Alexandru Vaida-Voevod were involved in those negotiations.

Alexandru Beldiman’s letters addressed to Vaida relate the meeting with Hungarian Prime

Minister Tisza and his appreciations regarding the attitude and military role of Romanian state.

The letters written by Willy Sorban to Vaida, regarding the management of the Olpret domain,

registered the different businesses (agricultural works, sale of products such as crops, cattle, rents

and incomes) and a real preoccupation for controlling and organizing the farm. At the same time

those letters give proof of people’s attitude toward war and especially toward the Romanian

decision to involve into it on the side of “the Allies”. The letters have information about the state of

mind of people and authorities and mostly about hopes of the local population to avoid catastrophic

results for their everyday life.

Vom cita atât din corespondenţa oficială, cât şi din cea particulară, provenită de la

Alexandru Vaida-Voevod, din perioada anilor 1914-1915, reliefând cum se desfăşura

viaţa publică şi privată în timpul Marelui Război. Fragmentele extrase vor ilustra

alternativ cele două planuri şi niveluri de percepţie.

Izbucnirea războiului nu a afectat de la bun început civilii. Pe ample zone, războiul

şi efectele lui nu s-au resimţit, viaţa fiind lăsată să curgă în cadrele fireşti. Scrisorile

oglindesc această situaţie în care războiul se limitează la arii marginale, pe linia frontului.

Astfel, la 23 septembrie 1914, din Dej, cunoştinţa, prietenul şi administratorul domeniului

Olpret al familiei Vaida, Willy Şorban, scria lui Alexandru Vaida-Voevod, transcriind un

fragment din cererea în limba maghiară a unui judecător sas din Deva, care dorea ajutor

în transferul la judecătoria din Bistriţa, oraşul lui de baştină, şi dând veşti familiale

despre fratele şi socrii lui Vaida. Totuşi, războiul îşi face simţită prezenţa în rândurile lui

Şorban prin hotărârea de a se asigura un spaţiu în caz de invazie. Willy notează că ar

părăsi casa sa doar în condiţii extrem de grave, dar şi optimismul său în privinţa

improbabilităţii unei invazii a ruşilor:

Page 91: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

91

Am aflat cu recunoştinţă dispoziţia ca cvartirul să se pună la dispoziţie. Eu am

decis că numai în caz hiper extrem să părăsesc vatra mea şi de cumva ar veni ruşii,

ceea ce nu prea cred1.

Declanşarea primei conflagraţii mondiale a însemnat şi o perioadă de febrile

negocieri diplomatice, în care s-au schimbat numeroase corespondenţe între Alexandru

Vaida-Voevod, un adevărat pol politic şi diplomatic, şi funcţionarii Regatului României,

mai ales reprezentanţii diplomatici români din spaţiul Europei Centrale (Viena şi Berlin).2

Unul dintre aceştia, ambasadorul României la Berlin, Alexandru Beldiman, scria lui

Vaida la 4/21 decembrie 1914, din Berlin, mulţumindu-i pentru scrisoarea lui din 23

noiembrie, fiindu-i foarte utilă prin informaţiile transmise, de care era lipsit în contextul

războiului, în următorii termeni:

[Î]ţi mulţumesc cordial pentru scrisoarea dumitale atât de interesantă din 23

noiembrie. Rog a nu te scuza de lungimea ei, nici de amănuntele, în care ai intrat,

care îmi sunt foarte utile. În împrejurările excepţional de grele, în care mă aflu, nu

mă cred niciodată îndestul de bine informat şi lămurit asupra chestiunilor ce mă

preocupă. Şi adesea un amănunt, care pare în sine de mică importanţă, clarifică o

situaţiune întreagă3.

Observăm că războiul întrerupsese circuitele normale ale informaţiei pentru politicieni şi

diplomaţi.

Al. Beldiman relatează întâlnirea cu contele Tisza, prim-ministru şi responsabilul cu

politica externă a Budapestei. Sosit la Berlin în 6/19 noiembrie 1914, înainte de prânz, şi

plecat în aceeaşi seară către marele cartier general al împăratului, contele şi-a exprimat

dorinţa de a-l cunoaşte. Astfel s-a ivit ocazia neaşteptată şi nesperată a acestei întâlniri

pentru prima dată între cei doi diplomaţi. Firesc, observa delegatul României, conversaţia

s-a purtat în termeni generali, dar a fost „totuşi .... foarte interesantă şi instructivă”.

Singurul punct în care contele maghiar s-a pronunţat mai precis a fost cel legat de

concesiile faţă de românii ardeleni, pentru ca România să aibă o politică externă

favorabilă Puterilor Centrale:

Chiar dacă aş face un pas mai departe decât programul meu expus în

cunoscuta scrisoare către Metropolitul Român din Sibiu – mi-a spus contele Tisza

– sunt încredinţat că în starea de astăzi a spiritelor din România, aceasta nu ar

produce asupra opiniei publice niciun efect, care ar putea să determine o acţiune a

guvernului dumneavoastră în sensul alianţei cu Germania şi Austro-Ungaria.

1 Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu” Braşov, Colecţii Speciale, Fond de Corespondenţă Alexandru Vaida-Voevod (în continuare BJBvCS-FAVV), scrisoare nr. 4085, p. 2. 2 Vezi Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod între Belvedere şi Versailles (însemnări, memorii, scrisori), Cluj, Editura Sincron, pp. 72-80 şi, mai recent, Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod. Putere şi defăimare, capitolul În vreme de război. Vaida şi Popovici, Bucureşti, Editura Rao, 2010, pp. 73-96. Vezi şi seria de memorii editate de Alexandru Şerban şi apărute la editura Dacia în anii 1994-1995, 1997, 1998. 3 BJBvCS-FAVV, scrisoarea nr. 4450, p. 1.

Page 92: Tara Barsei 2014

RUXANDRA MOAŞA NAZARE

92

Informat şi direct, nu numai prin rapoartele diplomatice de la Bucureşti, după părerea lui

Beldiman, Tisza a apreciat, la Berlin, faţă de alte persoane, că

Guvernul actual român ar fi prea slab şi dezbinat pentru ca să se poată aştepta de

la dânsul o altă atitudine decât cea actuală, a unei neutralităţi mai mult ostile

Germaniei şi Austro-Ungariei.

Comentariul lui Alexandru Beldiman merge mai departe:

Aici a atins punctul cel mai slab al situaţiunei noastre, pe care şi faţă cu guvernul

din Berlin şi faţă cu Împăratul a ştiut să-l pună în evidenţă cu toată abilitatea de

care dispune. Adevărul este că pentru ca guvernul nostru din Bucureşti să poată

apăsa cu toată energia şi autoritatea necesară la Berlin, Viena şi Budapesta în

sensul unor concesiuni reale, menite a aduce împăciuire temeinică între români şi

maghiari, pentru aceasta ar trebui să fie în starea a hotărî şi promite în caz

eventual o intrare în acţiune contra Rusiei. Dumneata ştii tot atât de bine ca şi

mine dacă guvernul actual din Bucureşti, în halul în care se află, ar putea să ia

asemenea angajamente4.

Beldiman transcrie impresia lăsată de prim-ministrul maghiar şi deduce din spusele

acestuia următoarele:

Am avut şi impresia – atât prin convorbirea mea, cât şi prin cele spuse aici

persoanelor conducătoare de primul ministru ungar, precum şi Împăratului la

Cartierul general, că în fond Domnia Sa este foarte mulţumit de paralizia în care

se află politica externă a Regatului român şi că se bucură că marile hotărâri ce se

vor îndeplini în Orient, se vor săvârşi probabil în afară de participarea noastră.

Astfel, crede Domnia Sa, la regularea noii stări de lucruri, România va fi mai mult

miluită prin forţa lucrurilor, decât întărită prin o acţiune a ei proprie, care i-ar da

dreptul să-şi spună şi ea cuvântul ei hotărâtor.

Ceea ce provoacă reacţia neîntârziată de resentiment şi frustrare a delegatului român,

având în vedere forţa intervenţiei României în al Doilea Război Balcanic, care s-a soldat

cu încheierea Păcii de la Bucureşti şi întărirea poziţiei statului român în regiune: Această situaţie, pe care Tisza o prevede bine şi o doreşte pentru noi, – este grija

mea cea mai mare care apasă asupră-mi; şi cu mâhnire văd că faţă cu starea

internă de la Bucureşti, nu pot face aproape nimica. O atitudine – nici nu pot s-o

numesc o politică – o atitudine, care se mulţumeşte cu ceva negatif, adică în a nu

arunca ţara într-o catastrofă, ca aceea a Belgiei, adică în a nu comite un act de

sinucidere – o asemenea atitudine nu corespunde momentelor istorice supreme, în

care se va hotărî noua hartă a Europei şi deci şi soarta viitoare a Românilor5.

Îl regăsim pe Alexandru Beldiman în corespondenţa lui Vaida-Voevod în 6/24

februarie 1915, când trimitea o carte poştală prin care relata intervenţia sa la colegii săi de

la ambasadele româneşti de la Viena şi Berna, pentru asigurarea de paşapoarte româneşti

lui Al. Vaida şi lui Aurel Popovici în călătoria la Berlin, prevăzute cu fotografii de

4 Ibidem, pp. 2-3. 5 Ibidem, pp. 3-4.

Page 93: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

93

identitate după noile dispoziţii germane. Condiţia pentru călătoria la Berlin era păstrarea

unei discreţii absolute, pentru care Beldiman garantase personal. Se pare că acea

proiectată călătorie era în legătură cu tratative diplomatice secrete şi ambasadorul român

din Germania aştepta veşti – prin intermediul directorului de la Fontaneschule, al cărui

nume era secretizat – asupra datei întâlnirii.6

În 1916, scrisorile de la Willy Şorban redau surpriza transilvănenilor la intrarea

armatei române în Ardeal, dar şi reacţia de calm, aprecierea situaţiei şi comportamentul

populaţiei şi al autorităţilor, care s-au redresat rapid după surpriza provocată şi s-au

recules, reluându-şi ritmul obişnuit. La 30 august 1916, Willy Şorban comunica lui Vaida:

Astăzi s-a ţinut şedinţa congregaţiei comitatense; Mihali în coînţelegere cu

noi a cetit alăturată declaraţie. Îmi pare bine că telegrama ta consună cu vederile

noastre. Atitudinea României ne-a cutrierat pe toţi. Eu niciodată n-am tras nădejde

că va veni cu noi, deşi scrisoarea ta din urmă a lăsat o licărire de speranţă. Îţi aduc

însă cu bucurie la cunoştinţă că atât publicul maghiar cât şi ţărănimea au luat

evenimentele calm la inimă. Autorităţile se poartă cu încredere faţă de noi şi cred

ferm că nu se vor înşela. Relaţia noastră e cea veche. Suntem nişte frunze pe apa

evenimentelor, nerăspunzători pentru cele întâmplate. Precum te poţi convinge,

pressa încă scrie relativ calm, astfel dragă Alexandre, cred că vom trece şi peste

acestea cu sânge rece7.

După care, trece la chestiuni gospodăreşti: Joi, în 21 august începem îmblătitul la Olpret. Klemm încă n-a trimes banii;

astfel dar să nu contezi la bani înainte de 8-10 zile. Din vite aveam de gând să

vând 8, dar la târguri n-am reuşit; n-a fost ofert deloc, privaţii în zădar i-am cercat

şi în zădar le-am oferit trăsura, n-au venit. Până la declaraţia de război a României

nici nu mi-a părut rău, deoarece pe aici se zvoneau veşti bune, că chestia s-ar fi

aplanat, că aduc bucate din regat etc. Astfel deja am luat hotărârea că până la

toamnă nu le vând. Dar nu te îngrijora: deşi preţul vitelor a scăzut întrucâtva, dar

nu mult, şi sunt de toată convingerea că oamenii după ce se vor obişnui cu stările

noi, vor intra iarăşi în ogaşie, ba mai mult, preţul animalelor va creşte. Catanele

cumpără (la Bistriţa) orişicând cu 4-4,50 coroane (Schensgewielt?), prin urmare fii

liniştit, nu poate fi vorba de o scădere repentină a preţului.

În final, evaluând împrejurările, conchide:

Luând în considerare că nu ne temem de invaziune din nici o parte vom

lucra pământul ca mai înainte; cu Ioan* m-am consfătuit, el încă face aşa8.

A doua zi, în 1 septembrie 1916, Willy trimite o nouă scrisoare din Dej, hotărât să

scrie mai des, având în vedere că Vaida era neliniştit. Scrie aceleaşi fraze despre

6 Loc. cit., scrisoarea nr. 4449, pp. 1-2. 7 Loc. cit., scrisoarea nr. 4084, p. 1. * Fratele lui Alexandru Vaida. 8 Loc. cit., scrisoarea nr. 4084, p. 2.

Page 94: Tara Barsei 2014

RUXANDRA MOAŞA NAZARE

94

înţelegerea cu autorităţile şi liniştea populaţiei. Dar dă câteva detalii despre perioada

anterioară:

După erumperea războiului nou, precum îţi poţi închipui, lumea a rămas

încremenită şi agitată. Abia astăzi în 1 septembrie s-a mai calmat lumea.

Comunică despre fratele lui Vaida:

Fratele tău Ioan e bine, e tare înfuriat pentru atitudinea României, căci precum ştii,

el în toată viaţa lui a fost un germanofil par excellence.

Grija cea mai mare în legătură cu războiul este faptul că acesta se află aproape, la

graniţele Transilvaniei şi constituie un pericol real:

Noi cei de aici tragem nădejdea că vom fi apăraţi din toate părţile ameninţate şi

astfel averea noastră n-are să cadă jertfă unei prăzi9.

Scrisoarea cuprinde şi veşti despre muncile agricole şi alte ştiri gospodăreşti, mai

ales că administraţia, în persoana viţişpanului,

care încă e mare proprietar, mi-a zis că pământul ar fi de lucrat mai departe ca şi

mai înainte, astfel dar cu un bun noroc voi continua lucratul pământului.

De altfel, purtarea administratorului este de înţeles dată fiind conjunctura, el oscilează

între doi poli, unul permanent – obligaţia de a administra moşia şi a asigura buna

gestiune – şi unul conjunctural – apariţia stării de război periculoasă în zonă. Urmăreşte

atent situaţia, apreciază atitudinea populaţiei şi a autorităţilor, încearcă să determine

conjuncturalul şi cât de mult îl va afecta, ca să poată lua decizia corectă – continuă sau se

retrage, astfel încât, în final, îşi exprima convingerea:

Sunt de ferma credinţă că noi în comitatul acesta suntem în loc bun10.

De fapt, aceste ultime cuvinte arată oscilaţia între permanent şi variabil, între

structurile cotidianului şi conjuncturile războiului, aşa cum au fost observate magistral de

Fernand Braudel. Dincolo de finele observaţii diplomatice, de complicatele intrigi şi planuri

politice, se dezvăluie dificultatea de a lua o decizie atât la niveluri politice, cât şi la nivel de

execuţie. În vreme de război, oamenii sunt confruntaţi cu pericolul vieţii şi nesiguranţa

averii, orice garanţie ar căuta, ea nu este reală fiindcă, aşa cum a dovedit-o mereu viaţa,

războiul este o loterie. Provocaţi de realitatea în schimbare, oamenii caută să facă faţă, cum

pot, să îşi păstreze trecutul, să îşi reconstruiască prezentul din bucăţi şi să asigure viitorul

căutând sprijin în ceea ce îi înconjoară. Uneori, împrejurările îi obligă la o atitudine şi este şi

cazul acestei corespondenţe de război, care arată greutatea opţiunilor lor.

9 Loc. cit., scrisoarea nr. 4083, pp. 1, 2, 3. 10 Loc. cit., p. 2.

Page 95: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

95

Alexandrina CUŢUI

ZIARUL ,,GLASUL BUCOVINEI” ÎN 1918

“THE VOICE OF BUKOVINA” NEWSPAPER IN 1918

Abstract: It was only after the Romanian Forces entered Bukovina, that the local press was finally

able to write about the Romanian Army’s front operations. In October 1918, the first issue of the

newspaper named “The Voice of Bukovina”/“Glasul Bucovinei” was published at Chernivtsi; the

magazine proclaimed itself to be a “media for dispersing propaganda about the political union of

all Romanians”. The newspaper’s target were the Romanians living in Bucovina, and published

stories on the most important local and national events, both on the military and political scene or

civil life.

Ca şi în cazul altor popoare aflate sub dominaţia imperiilor vecine, şi România şi-a pus

soarta de câştigare a libertăţii în puterea braţelor sale armate, urmând să recupereze

teritoriile rupte prin forţa şi interesele imperiilor.

După izbucnirea primei conflagraţii mondiale, românii bucovineni nu au avut parte

de informaţii corecte din partea autorităţilor austro-ungare, sub a căror stăpânire se aflau.

Autorităţile imperiale au avut grijă ca populaţia românească să rămână într-o prelungită

stare de confuzie. Teama de fraternizare cu armata română era foarte mare la nivelul

autorităţilor. La început, s-a declarat că Imperiul Austro-Ungar a intrat în război alături

de România.

În realitate, România adoptase o măsură prin hotărârea Consiliului de Coroană de la

21 iunie/3 august 1914, la Sinaia, unde s-a stabilit menţinerea neutralităţii sub forma

„expectativei în apărarea frontierelor”1. Aceasta avea să dureze doi ani. Guvernul liberal,

condus de către I.C. Brătianu, avea să aducă în prim-planul politicii româneşti o

problemă de mare sensibilitate, aceea a înfăptuirii României Mari.2 Acesta a fost scopul

intrării României în război, realizarea idealului naţional.3

Austriecii au introdus o cenzură foarte strictă la graniţa cu România, tocmai ca

bucovinenii să nu aibă parte de informaţii corecte din ţară. Pentru a-i putea mobiliza pe

localnicii români în armata austriacă, autorităţile le-au permis acestora să poarte

tricolorul.4

1 Tiberiu Costache, Ipoteze de război, în ,,Document”, nr. 3, Bucureşti, 2000, p. 2. 2 Vasile Popa, Angajamente uitate, în ,,Document”, nr. 4, Bucureşti, 2000, p. 11. 3 Ion Agrigoroaiei, Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România. Ecouri în presa din Iaşi, în ,,Codrul Cosminului”, Analele Universităţii ,,Ştefan cel Mare”, serie nouă, an II, nr. 2, Suceava, 1996, p. 336. 4 Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale – Suceava (în continuare S.J.A.N.), Fond Mitropolia Bucovinei, secţia 14/4, dosar 57, ff. 1-4.

Page 96: Tara Barsei 2014

ALEXANDRINA CUŢUI

96

În preziua plecării pe front a Regimentului 41 Infanterie austriac, ziarele de limbă

germană din Cernăuţi anunţau în ediţii false, special tipărite, intrarea României în război

alături de Austro-Ungaria, ostaşii fiind conduşi la gară cu steaguri tricolore.5

Mai mulţi preoţi au fost mobilizaţi în armata austro-ungară, dar ei au fost cei care

aduceau cuvânt de mângâiere şi de învăţătură soldaţilor români din această armată

ungară, siliţi să lupte pentru o cauză străină neamului lor. Câţiva dintre aceşti preoţi

militari au contribuit la formarea unor unităţi de voluntari ardeleni (Viena, Praga ş.a.).

Austriecii aveau o mai mare siguranţă că bucovinenii nu vor dezerta din armată.

Regimentele în care erau încorporaţi români bucovineni erau 41 Infanterie, 22 Landwehr

şi 9 Dragoni.6

La 14/27 august 1916, România a declarat război Imperiului Austro-Ungar7, ceea ce

a determinat declaraţiile similare ale Germaniei, Bulgariei şi Turciei către ţara noastră, la

17/30 august şi, respectiv, 19 august/1 septembrie 19168. Această decizie a României a

fost foarte importantă şi „nici nu se putea altfel, pentru că stând locului, aproape s-ar fi

sinucis. [...] Fraţii noştri din Bucovina, Transilvania şi Ungaria ar fi fost striviţi cu

desăvârşire”9.

După ce România a intrat în război, cenzura la graniţa de sud a Bucovinei a fost

înăsprită. Informaţiile despre acţiunile trupelor române ajungeau cu greu în Bucovina, iar

presa bucovineană nu avea voie să atingă acest subiect.

Pentru ca austriecii să-i poată ţine pe români sub control, au fost instalate tribunale

militare, care au făcut mult rău în Bucovina. Tribunalele erau pline de acuzaţi. În plus, de

la începutul războiului, circulase prin Bucovina o publicaţie prin care populaţia era

informată de ordinul guvernatorului Meran, care prevedea:

Comandanţii militari au ordin strict, să împuşte imediat, pe loc, pe oricine

s-ar face chiar numai suspicios de trădare, sau de altă purtare duşmănoasă

statului10.

Măsurile nu au întârziat să apară. Au fost făcute spânzurători pe drumuri, iar pentru a

învinui pe cineva era necesar să se găsească trei martori.

5 Ioan Cocuz, Unirea Bucovinei cu România (aspecte militare), Suceava, Editura Suceava, 1997, p. 9. Vezi și Nicolae Coman, Martiriul Bucovinei 1914-1915, Bucureşti, Editura Librăriei Pavel Suru, 1915, p. 38. 6 Idem, Bucovina – file de istorie, Suceava, Grupul Editorial Muşatinii – Bucovina Viitoare, 2000, p. 94. 7 Intrarea României în Primul Război Mondial în 1916 a dus la o bulversare a vieţii catolice din Vechiul Regat, mulţi credincioşi de confesiune catolică fiind cetăţeni austro-ungari, germani, italieni sau francezi, deci aparţinând unor state beligerante. Toţi preoţii cetăţeni austro-ungari şi germani au fost arestaţi, printre care şi dr. Ioan Bălan, fiind internat în lagărul de la Domneşti, ulterior evacuat în Moldova (Bacău, Huşi), fiind eliberat la Iaşi în ianuarie 1918 şi găzduit în casele Episcopiei romano-catolice din Iaşi. Dr. Ioan Bălan, episcop al Lugojului, Sfaturi pentru urmaşii în Hristos, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2009, p. 12. 8 Nineta Nicolae, Gazeta de front ,,România” 1917-1918, în ,,Document”,… nr. 2/2003, p. 47. 9 Alexandru Stănciulescu Bârda, Bibliografia revistei B.O.R. (1874-1994), vol. III, Craiova, Editura Cuget Românesc, 2002, p. 518. 10 S.J.A.N.-Suceava, Fond Teodor Bălan, pachet nr. V, document nr. 35/1914.

Page 97: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

97

Colonelul Borcea, moldovean de origine, la întoarcerea sa în Basarabia din partea

estică a Imperiului Austriac, descria situaţia de aici ca fiind astfel:

Trupele austriece procedează cu o severitate care a exasperat pe întreaga

populaţie [...] zilnic execută un număr mare de locuitori, înfiinţând spânzurători

în mai multe centre11.

Sute de români au fost pe nedrept arestaţi, aruncaţi în închisori, maltrataţi, spânzuraţi.

Intrarea României în Primul Război Mondial a dus la o serie de acţiuni de

reprimare, din partea autorităţilor austro-ungare, a oricăror manifestări cu caracter

românesc. Aproximativ 150 de preoţi ortodocşi şi uniţi au fost arestaţi şi închişi la Cluj,

Târgu Mureş, Odorhei, Oradea, Timişoara, Caransebeş, Seghedin, sub acuzaţia de

„trădare de patrie” (maghiară) sau „spionaj în favoarea României” (se adaugă şi câteva

preotese, între care şi Elvira Cioran din Răşinari, mama viitorului filosof Emil Cioran).12

La 20 februarie/5 martie 1918, s-au semnat preliminariile de „pace” de la Buftea,

care au fost urmate de o serie de măsuri în privinţa dislocării şi misiunii armatei. Prin

Ordinul Marelui Cartier General nr. 9.061, trupele Diviziei dobrogene cantonate au

primit ordin să evacueze Bucovina şi să se retragă pe frontiera dintre România şi Austro-

Ungaria, pe un sector de pază pe frontieră cuprins între râul Prut şi Vereşti (exclusiv).

Războiul a dus la agravarea situaţiei bucovinenilor care se aflau strânşi în jurul lui

Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu.13 Bucovinenii deveniseră mai sensibili la ideea unei

Românii Mari.14 Refugiaţii acţionau pe toate căile pentru ca opinia publică să cunoască

adevărata situaţie a celor rămaşi acasă şi dorinţa lor de a se uni cu Ţara.

Evenimentele de pe câmpurile de luptă din a doua parte a anului 1918 au schimbat

repede soarta României. Pe Frontul de Vest, Aliaţii au zădărnicit ofensiva germană finală

din iulie 1918 şi au început să înainteze constant spre Germania, iar în nordul Italiei au

respins armatele austro-ungare şi au obligat Austro-Ungaria să accepte un armistiţiu la 21

octombrie/3 noiembrie. La 28 octombrie/10 noiembrie, regele Ferdinand a ordonat armatei

să reintre în război şi la 1 decembrie a intrat în Bucureşti, în fruntea trupelor sale.15

Abia în luna octombrie 1918 au apărut în Bucovina publicaţii româneşti în care erau

prezentate aspecte din luptele duse de către ostaşii români pentru eliberarea teritoriilor

ocupate.

11 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.) Fond Microfilme, P. II – 2.2748, dosar nr. 7, cadrul 36. 12 Dr. Nicolae Popovici, Manual de Drept Bisericesc Oriental cu privire specială la Dreptul particular al Bisericii Ort. Române (Inclusiv noua lege pentru organizarea bisericească din anul 1925), Vol. I, Partea I şi II, Tiparul Tipografiei Diecezane Ortodoxe Române, Arad, 1925, p. 56. 13 Vlad Gafiţa, Iancu Flondor şi Mişcarea naţională a românilor din Bucovina, Iaşi, Editura Junimea, 2008, p. 265. 14 Keith Hitchins, România 1866-1947, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p. 301. 15 Neculai Moghior, Ion Dănilă, Leonida Moise, Gheorghe Mihail, Cuvînt pentru viitorime, Editura Paideia, Bucureşti, 2004, p. 33. Vezi înregistrarea amintirilor generalului Gheorghe Mihail pe bandă magnetică, păstrată în Fonoteca Muzeului Militar Naţional.

Page 98: Tara Barsei 2014

ALEXANDRINA CUŢUI

98

Istoricul Ion Nistor menţiona:

Cărturărimea românească îşi dădea seama de marea însemnătate a

momentului şi hotărî să acţioneze în consecinţă pentru a trezi spiritul naţionalist

în inimile românilor.

Profesorul Sextil Puşcariu, care ţinea legături cu membrii Comitetului

refugiaţilor bucovineni din Iaşi, s-a sfătuit, în casa doctorului Isidor Bodea, cu mai

mulţi prieteni şi s-a hotărât editarea ziarului „Glasul Bucovinei”, al cărui prim

număr a apărut la 22 octombrie 191816.

Fondatorii acestui ziar, printre care se aflau şi câţiva venerabili preoţi, au întocmit o

platformă-program cu titlul Ce vrem?. Redactorul lui nespecificat a fost Sextil Puşcariu.

Semnatarii, trecuţi în ordine alfabetică, au fost patrusprezece: George Băncescu, pr.

Dionis cav. De Bejan, dr. Isidor Bodea, dr. Vasile Bodnărescu, dr. Octavian Gheorghian,

dr. Max Hacman, dr. Cornel Homiuca, dr. Vasile Marcu, Alecu Procopovici, dr. pr.

Eusebie Popovici, dr. Sextil Puşcariu, pr. Gheorghe Şandru, dr. pr. Valerian Şesan şi

Alexandru Vitencu.17

Iată că, încetul cu încetul, se zărea un licăr de fericire în ochii bucovinenilor, care

simţeau că marea clipă a Unirii se apropia. Un merit deosebit a avut profesorul Sextil

Puşcariu, care a stăruit din vreme asupra necesităţii luării de contact şi de colaborare cu

Comitetul refugiaţilor de la Iaşi, arătând, într-un articol din „Glasul Bucovinei”, că ,,a

sosit momentul când nu ne mai putem lipsi de nimeni spre a putea ţine piept muncii

uriaşe ce ne aşteaptă”18.

Despre intrarea trupelor române în Bucovina s-au scris numeroase articole în

primele numere ale ziarului.

Deplasarea efectivelor militare în Bucovina a constituit, de altfel, pretextul pentru

demiterea lui Alexandru Marghiloman, căruia i s-a imputat neinformarea în prealabil a

aliaţilor, deşi contele Demblin, diplomat austriac, afirma că îi fusese adusă la cunoştinţă

solicitarea sprijinului militar19 adresată de Consiliul Naţional Român din Cernăuţi

guvernului din Iaşi20. Această ştire a fost adusă la cunoştinţa bucovinenilor prin

următoarele articole21: Demiterea lui Alexandru Marghiloman, Disolvarea Parlamentului

Marghilomanist – Nouă alegeri pe baza votului Universal, precum şi Anularea lucrărilor

parlamentului Marghilomanist. Însă această schimbare de guvern nu a dus şi la schimbarea

16 Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 380. 17 *** Ce vrem?, în ,,Glasul Bucovinei”, nr. 1, 22 octombrie 1918, pp.1-2. Vezi și Cornelia Bodea, Isidor Bodea, Sextil Puşcariu şi Bucovina, în ,,Memoriile secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie”, seria IV, tomul XIX, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1994, p. 84. 18 Ion Nistor, op. cit., p. 390. 19 S.J.A.N. Suceava, Fond Colecţia Documente, pachet XXV, document nr. 67/6 noiembrie 1918. 20 Cristina Gudin, Aspecte privind prezenţa Armatei Române în Bucovina la 1918. Împrejurări şi semnificaţii, în vol. Armata Română şi unitatea naţională, Piteşti, Editura Delta Cart Educaţional, 2008, pp. 84-85. 21 ,,Glasul Bucovinei” Anul I, nr. 14, 29 noemvre 1918, p. 4.

Page 99: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

99

atitudinii României faţă de Bucovina, generalul Coandă, reprezentând noul guvern22,

ordonând „generalului Zadik, comandantul diviziei a 8-a să avanseze până la

Cernăuţi”23.

În Suceava, Câmpulung şi Gura Humorului, în ziua de 6 noiembrie, intrau primele detaşamente de jandarmi şi grăniceri trimise de guvernul Alexandru Marghiloman.24

Detaşamentul de grăniceri care a ocupat oraşul Suceava era condus de către maiorul Anton Ionescu.25 Acesta a emis o ordonanţă către locuitorii oraşului Suceava în care, pe lângă măsurile de ordine care urmau să fie luate, spunea: „Graniţă între Români de astăzi nu mai trebuie să fie. De aceea noi grănicerii am venit cei dintâi la voi să vă zicem: Bine v-am găsit!”26.

Paralel cu preocupările militare, generalul Zadik, stăpânit de un înalt simţ al datoriei şi iubirii faţă de patrie, a contribuit la organizarea Congresului General al Unirii27, alături de pr. Dionisie Bejan şi Iancu Flondor28. După citirea în plen a Hotărârii luate de către Congresul General al Bucovinei de Unire cu România, „după o vorbire scurtă a D-lui General Zadik muzicile militare întonează Hora Unirii, iar dl. general provoacă pe toţi cei de faţă la înfrăţire, să se încingă într-o frumoasă horă a Unirii”29.

Unirea s-a sărbătorit în toate localităţile Bucovinei, atât de către localnici, cât şi de către ostaşii români şi comandanţii acestora.30 Prin sate, ţăranii se adunau la biserici, unde se oficiau slujbe de Te Deum în cinstea Unirii, la care participau soldaţi şi civili.31

La Suceava, oraşul avea aspect festiv.

Spaţioasa catedrală a vechii Mitropolii moldoveneşti era arhiplină: reprezentanţii tuturor autorităţilor locale, […] corpul ofiţeresc în frunte cu dl. Colonel Luciu – nume scump nouă bucovinenilor – şi dl. Colonel Samsonovici, reprezentanţii diferitelor comunităţi religioase, […] apoi reprezentanţii districtului: preoţi, învăţători, primarii din comune şi numeros public din Suceava şi mult popor de la sat. La orele 9 se începu Sf. Liturghie în sobor, celebrată de părintele egumen Inocenţie Ştefanelli, asistat de părinţii Sidorovici, Dr. Tarangul, M. Sârbul, Teutul, Ivanovici, Berariu, preotul militar român Gâlea şi părintele

deacon Sotniţchi32.

22 Teodor Bălan, Rolul lui Vasile Bodnărescul în preajma Unirii, Cernăuţi, 1938, p. 9. 23 Cristina Gudin, loc. cit., p. 85. 24 Alexandrina Cuţui, Generalul Iacob Zadik şi eliberarea Bucovinei de sub dominaţia hasburgică, în vol. Armata română şi patrimoniul naţional, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2010, pp. 516-517. 25 ,,Glasul Bucovinei” Anul I, nr. 18/4 decemvrie 1918, p. 2. 26 Ibidem, passim. 27 Ion Zadik, Generalul Iacob Zadik şi revenirea Bucovinei la România, în „Analele Bucovinei”, Bucureşti, an V, nr. 1/1998, p. 27. 28 S.J.A.N. Suceava, Fond Colecţia Documente, Pachet XIV, document nr. 8, ff. 1-2. 29 „Glasul Bucovinei”, Anul I, nr. 14/29 noemvre 1918, p. 4. 30 *** Sărbătoarea oficială a Unirii la Suceava, în ,, Glasul Bucovinei”, an I, nr. 25/13 decemvrie 1918, p. 2. 31 „Glasul Bucovinei”, anul I, nr. 20/7 decemvrie 1918, p. 2. 32 *** Sărbătoarea oficială a Unirii la Suceava, … p. 2.

Page 100: Tara Barsei 2014

ALEXANDRINA CUŢUI

100

După săvârşirea Sf. Liturghii, în faţa primăriei a avut loc o scurtă defilare a Armatei Române. Ulterior, mulţimea a format Hora Unirii, în care s-a prins toată lumea. Seara, la mănăstire, s-a servit un dineu. Colonelul Luciu i-a omagiat pe patrioţii bucovineni care au pregătit Unirea. În mod deosebit a ţinut să felicite preoţimea. Părintele Eusebie Popovici a făcut apoi un scurt istoric al faptelor care au dus la înfăptuirea Unirii.33

Fericirea pricinuită de acest eveniment se vedea în ochii şi pe chipul tuturor românilor. În ziarul „Glasul Bucovinei” din 29 noiembrie, Dimitrie Marmeliuc scria:

Ieri s-au împlinit vremurile dorite de sute de generaţii. Bucovina s-a realipit prin votul şi dorinţa fiilor ei la sânul mamei sale de la care a fost smulsă de sbiri şi

ţinută sub chinurile lor prin 144 de ani34.

În acelaşi ziar, Ion Nistor scria cu mult fast despre Cea mai mare sărbătoare a Bucovinei – Împlinirea visului de aur35. De acea mare sărbătoare a bucovinenilor se bucurau toţi românii.

Tot în ziarul „Glasul Bucovinei” era prezentată atitudinea mitropolitului Moldovei, care a rostit o frumoasă rugăciune de mulţumire:

Dumnezeule şi Doamne Împărate al cerului şi al pământului, înaintea Ta cădem şi din adâncul sufletului îţi mulţumim, pentru că prin pronia ta sănătate deplină şi le întăreşte cu vitejie, iară sufletele ostaşilor care au murit cu vitejie pentru neam şi tron le aşează în veşnicia fericirii. Ajută-ne Doamne, ca dreptatea neamului nostru pentru care au luptat bătrânii noştri cu jertfa şi suferinţa de veacuri, să se îndeplinească curând să vedem Unirea desăvârşită a tuturor fraţilor noştri36.

Ziarul prezintă numeroasele telegrame de felicitare care erau primite din ţară pentru acel moment de mare însemnătate. În ceea ce urmează, amintim câteva: telegrama M.S. Regelui37, cea venită din partea Guvernului Român38, cea a Mitropolitului Moldovei39, Pimen, şi, nu în ultimul rând, vom aminti răspunsul dat studenţilor bucovineni de către generalul Coandă40.

Data de 1 Decembrie 1918 a fost una de mare însemnătate şi pentru publicaţia bucovineană.41 Bucuria înfăptuirii României Mari a fost descrisă prin numeroase articole din „Glasul Bucovinei”. De asemenea, în câteva numere, scris cu litere mari pe primele pagini, se vorbea despre înaintarea armatei române în Transilvania şi despre cum erau primiţi ostaşii români de către localnici.42

33 Ibidem. 34 Dimitrie Marmeliuc, Actul Unirii, în ,,Glasul Bucovinei” an I, nr. 15/29 noemvre 1918, p. 1. 35 Ion Nistor, Cea mai mare sărbătoare a Bucovinei – Împlinirea visului de aur, în ,,Glasul Bucovinei”, An I, nr. 15/29 noemvre 1918, p. 1. 36 Rugăciunea Î.P.S. Mitropolitul Pimen, în ,,Glasul Bucovinei”, nr. 10/24 nov. 1918, p. 3. 37 ,,Glasul Bucovinei”, Anul I, nr. 16/1 decemvrie 1918, p. 1. 38 Loc. cit., anul I, nr. 15/30 noemvre 1918, p. 1. 39 Loc. cit., p. 2. 40 Loc. cit., passim. 41 Loc. cit., nr. 16, 17, 18/1, 2, 3, decemvrie 1918. 42 Loc. cit., nr. 37-38/28-29 decemvrie 1918.

Page 101: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

101

Pe lângă momentele înălţătoare ale Marii Uniri, ziarul publica aspecte de pe frontul

românesc. Cele mai importante articole în acest sens sunt semnate de către Dimitrie

Marmeliuc. Articolele poartă titluri diverse de la un număr la altul: Atacul de noapte43,

Noaptea’n pădurea înaltă44, De veghe45, Botezul de sânge46, 1 august 191747, telegrame ale unor

persoane importante din ţările aliate, programe şi ordine ale Guvernului şi Armatei

Române, scrisori ale ostaşilor români trimise de pe front. Nu pot fi neglijate nici

necrologurile sau articolele comemorative pentru cei care şi-au dat viaţa pentru ţară.

Un important rol l-a avut armata şi după înfăptuirea Unirii. Pentru instaurarea

ordinii în rândul locuitorilor, noul guvern împreună cu forţele armate au emis o

ordonanţă48 cu privire la ,,asigurarea şi păstrarea ordinii în Bucovina şi emiterea de

instrucţiuni cu privire la controlul şi repatrierea străinilor”49. Ministrul delegat al

Bucovinei, Ion Nistor, menţiona, într-un raport, că „prin ajutorul Armatei Române

respectul ordinii s-a restabilit”50.

Armata Română a trecut apoi până la vechile graniţe: la Ceremuş, Nistru şi Colacin

şi, trecând de acestea, eliberează de sub dominaţie străină şi o parte din teritoriul Galiţiei,

ce se va ocupa de trupele române prin aplicarea stării de asediu, suspendându-se unele

garanţii constituţionale.51

A mai urmat un an de lupte grele pentru eliberarea Transilvaniei şi apărarea

frontierelor de la Nistru până la Tisa. În nord, cu sediul la Cernăuţi, era Divizia 8-a

Infanterie, în interior, cu sediul la Lipcani, era Divizia 1 Cavalerie şi, cu sediul la Bălţi, era

Divizia 9 Infanterie.

La începutul lunii ianuarie a anului 1919, formaţiuni teroriste bolşevice au început

să întreprindă o serie de atacuri asupra unităţilor militare româneşti care asigurau paza

pe malul drept al Nistrului. Numeroase ziare ale vremii şi-au informat prompt cititorii

despre aceste acţiuni. Astfel, în ziarul „Îndreptarea” de miercuri, 16 ianuarie 1919, sub

titlul Cum a fost ucis generalul Poetaş, găsim publicată următoarea relatare:

Trecerea bandelor bolşevice peste Nistru, în nordul Basarabiei, s-a produs în

noaptea de Sfântul Ioan […].

Atacul a surprins ofiţerii şi trupa în timpul unei mici serbări organizată de

43 Dimitrie Marmeliuc, Atacul de noapte, în ,,Glasul Bucovinei”, Anul I, nr. 19, 6 decemvrie 1918, pp. 2-3. 44 Idem, Noaptea’n pădurea înaltă, în ,,Glasul Bucovinei”, Anul I, nr. 22, 10 decemvrie 1918, pp. 2-3. 45 Idem, De veghe, în ,,Glasul Bucovinei”, Anul I, nr. 27, 15 decemvrie 1918, pp. 2-3. 46 Idem, Botezul de sânge, în ,,Glasul Bucovinei”, Anul I, nr. 31, 21 decemvrie 1918, pp. 2-3. 47 Idem, 1 august 1917, în ,,Glasul Bucovinei”, Anul I, nr. 34, 25 decemvrie 1918, pp. 2-3. 48 ,,Glasul Bucovinei”, nr. 10/24 novembre 1918, p. 2. 49 S.J.A.N. Suceava, Fond Prefectura Judeţului Câmpulung, dosar 1/1918, ff. 1-2. 50 Arhivele Statului din Regiunea Cernăuţi (în continuare A.S.R.C.), Fond 6, Biroul Administrativ al Ministrului delegat din Bucovina, opis 1, dosar nr. 64, f. 3. 51 ,,Glasul Bucovinei”, nr. 32/22 decemvrie 1918, p. 1.

Page 102: Tara Barsei 2014

ALEXANDRINA CUŢUI

102

ofiţerii diviziei pentru camarazii care-şi serbau patronul în ziua de Sf. Ioan52.

La 12 ianuarie 1919, întreaga presă românească publica un comunicat oficial al

Marelui Cartier General român, care menţiona faptul că:

În Bucovina şi Transilvania situaţia este neschimbată. În Basarabia de Nord

au continuat operaţiunile contra bandelor bolşevice. Localităţile Naslavcea,

Lintăuţi, Codreni şi Atachi au fost reocupate. Noi am capturat numeroase puşti,

mitraliere şi un tun. Pierderile bolşevicilor până în prezent se ridică la 40 de morţi.

În regiunea Hotinului operaţiunile continuă. În alte regiuni este calm complet.

Iar comunicatul oficial din ziua următoare, 13 ianuarie 1919, consemna lapidar:

1. În Bucovina şi Transilvania situaţia este neschimbată.

2. În nordul Basarabiei a continuat cu succes urmărirea bolşevicilor. Au

căzut la postul de onoare generalul Stan Poetaş, sublocotenenţii Madgearu şi

Fărcaşu, ca şi 15 soldaţi. Trupele noastre continuă să-i răzbune53.

Bolşevicii aveau să fie alungaţi din nordul Basarabiei şi Bucovinei.

Participarea Armatei Române la bătăliile şi luptele desfăşurate în anii 1916-1919 a

demonstrat cu prisosinţă, prin puterea faptelor, bravura ostaşilor, care şi-au apărat vatra,

şi efortul comandamentelor de toate treptele, pentru a rezolva situaţiile excepţionale în

care au fost puse în ansamblul operaţiunilor militare.54

52 *** Cum a fost ucis generalul Poetaş, în „Îndreptarea”, anul II, nr. 13, Bucureşti, 1919. Era organul de presă al „Ligii Poporului”, sub patronajul generalului Alexandru Averescu. 53 Comunicat, în „L’Indépendence Roumaine”, marţi 15/28, ianuarie, 1919. 54 A.M.R., Fond Cabinetul Ministrului de război, dosar nr. 35, f. 389.

Page 103: Tara Barsei 2014

103

Participarea la slujba de Te-Deum Primul ordin al Generalului Berthelot.

Page 104: Tara Barsei 2014

104

Telegrama Guvernului român către Congresul Bucovinei

(semnată de Generalul Coandă).

Comunicat oficial din 13

decembrie 1918.

Page 105: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

105

Carmen-Florentina OLTEANU (VOICA)

SCRISORILE ELENEI MUREŞIANU CĂTRE FIUL EI, DIN PERIOADA MAI-IULIE 1914

ELENA MURESIANU’S LETTERS TO HER SON, MAY-JULY 1914

Abstract: The correspondence is an important historical source for finding information about everyday life. Our presentation brings to light Aurel A. Muresianu’s Fond, from “George Baritiu” Library – Special Collections, and aims to round up the already published correspondence. The fond has nine letters dated May the 2nd – July the 2nd 1914. The letters are written by Elena Muresianu and are addressed to her son Aurel, who was studying in Bucharest at that moment. From this correspondence we find information about Muresianu family, especially the financial problems Elena was confronting with after her husband’s death.

Corespondenţa reprezintă un important izvor istoric, pentru că ne oferă numeroase informaţii legate de aspecte de viaţă codidiană. Prin stilul lor, scrisorile surprind crâmpeie din gândurile celor care le-au scris, sentimente, trăiri, chiar şi ironii.

Lucrarea de faţă aduce la lumină scrisorile cuprinse în Fondul Aurel A. Mureşianu, de la Biblioteca „George Bariţiu” din Braşov, secţia Colecţii Speciale, urmărind să completeze corespondenţa deja publicată până acum. Fondul cuprinde un număr de 9 scrisori, însoţite de plic timbrat cu ştampila poştei. Existenţa plicurilor a facilitat datarea acestor scrisori, că doar unele sunt datate de Elena Mureşianu însăşi. Există totuşi şi o scrisoare ce nu are plic, neputând fi astfel datată. De asemenea, un singur plic are şi un cupon, de unde aflăm că preţul expedierii unei scrisori era de 160 de lei. Scrisorile redactate de Elena Mureşianu datează din perioada 2 mai-2 iulie 1914 şi sunt adresate fiul ei, Aurel A., care se afla la Bucureşti, la studii. Aurel Mureşianu stătea în chirie la d-na Davidescu, pe strada Parfumului, nr. 9. Am constatat că toate scrisorile au câte două file şi au fost redactate pe hărtie de corespondenţă.

Scrisorile surprind diferite aspecte, cele mai multe fac referire la situaţia financiară grea cu care se confrunta Elena Mureşianu, datoriile pe care le avea de plătit:

Am împrumutat de la Nenea Ghiţă bani 150 de coroane. Căci casa cere lemne, mâncare, servitoarea mi-a cerut leafa pe 5 luni s-o trimită acasă etc. etc.... şi azi trebuie să mai cer 20 de coroane căci mai am 4 zile, e Vineri şi n-am cu ce să mă duc la piaţă.

sau

...şi unde mai pui că se duce Redacţia şi chirie nu mai capăt. Casele nu pot în

stadiul ăsta să le închiriez şi astfel strâmtoarea e la culme...1

1 Biblioteca „George Bariţiu” din Brașov, Colecţii Speciale, Fond Aurel A. Mureșianu, doc. nr. 2544.

Page 106: Tara Barsei 2014

CARMEN-FLORENTINA OLTEANU (VOICA)

106

Această stare de lucruri o determină să-i ceară lui Aurel să fie mai cumpătat în cheltuirea

banilor:

Nu cheltui banii pe fleacuri căci luna are 31 de zile şi nu-s parale nu-s!2,

sau:

Sâmbătă îţi voi trimite banii ca să-i ai pe luni. Dar bagă de seamă nu-i decima încă

din luna lui Mai căci Iunie pe urmă rabzi bine de tot. […] În Iulie trebuie să ne

facem şi noi ceva căci suntem prea desbrăcate, aşa că tocmai bine ne-ar veni să nu

ne costiseşti tu luna asta ca să putem întradevăr (sic!) pleca să ne recreem.Vezi

deci calculează şi tu să putem şi noi să fim mulţumite3.

Un alt aspect des întâlnit în scrisorile Elenei Mureşianu este cel legat de starea de

sănătate a Elenei-Aida:

A doua zi mai deprimată a stat toată ziua în pat […] eri a 4 tra zi iar deprimată, iar

toată ziua în pat şi nemulţumită cum o şti (sic!). Azi nu ştiu cum va mai fi căci îţi

scriu de dimineaţă4.

Săptămâna viitoare e săptămâna menstruaţiunei aia întotdeauna e mai iritată, cu

Iulius Mureşianu am fost la preumblare mai zilele trecute şi el mi-a spus că ar fi

bine ca Ilenuţa să facă puţină hidroterapie […] Ilenuţa a început să facă băi de

hidroterapie, azi a făcut deja a doua, nu ştiu cum dacă îi vor face bine. Ea, ca să nu

zic într-un ceas rău, dar se simte mult mai bine […] Iar acum făcând Ilenuţa

hidroterapia am rămas fără bani. Ea e momentan cea dintâi la toate, s-a (sic!)

putem scăpa de toate nervozităţile5.

Pentru a ameliora situaţia de sănătate a Aidei, Elena făcea cu aceasta plimbări în aer liber,

pe care le descrie în scrisorile sale:

În ziua când ai plecat tu ne-am preumblat cu Ilenuţa pe drumul de la Varte. […] A

treia zi ne-am preumblat atît înainte cît şi după masă pe promenada de sus, iar

spre seară am mers pe promenada de jos şi pân la Flagner, a trecut ziua mai

liniştită6.

sau: Noi cu Ilenuţa de o săptămână ne-am preumblat pe promenada cea frumoasă

descoperită de noi în dosul Tâmpei şi pe drumul cel drept tot în dosul Tâmpei

care duce la Honterus. Ne ducem pe jos şi la 12 ore şi 4 minute aşteptăm tramvaiul

şi ne întoarcem. Azi n-am putut să ne preumblăm căci plouă mereu şi e frig7.

2 Loc. cit., doc. nr. 2547. 3 Loc. cit., doc. nr. 2542. 4 Loc. cit., doc. nr. 2547. 5 Loc. cit., doc. nr. 2545. 6 Loc. cit., doc. nr. 2547. 7 Loc. cit., doc. nr. 2546.

Page 107: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

107

De asemenea, tot pentru binele Aidei, a decis să meargă în Basarabia şi îi cere lui Aurel, într-o scrisoare, detalii legate de călătorie.8

Pentru a ameliora situaţia financiară, Elena Mureşianu a închiriat locuinţe, dar multe din acestea se aflau într-o stare de degradare şi necesitau reparaţii:

Mai întâi scările trebuiesc din nou făcute din ciment şi cu un grilaj de fier, pe urmă uşa de jos de la cârciumă casată şi făcută afară în curte ca să aibă locatarii de sus separată şi intrarea lor. Pe urmă trebuie făcut un antreu căci locuinţa nu are. Odaie de baie. Odaie de slugi. Galeria cu şoproanele demolată. În locul lor nu ştiu încă ce şi cum să fac altele. Duşumele în toate odăile. Sobe de teracotă. Toţi pereţii zgâriaţi

până la tincuială9.

Elena Mureşianu îi descrie fiului ei, în scrisorile către acesta, activităţile de zi cu zi:

Peste zi mai coasem şi ne mai dregem rochile şi ne facem singure şi pălării10.

Eu încă cos şi cîrpesc diferite lucruri, din când în când pictez la portretul lui

Bârseanu. Înaintează cam încet11.

Îi descrie evenimentele sociale de la Braşov:

Poimâine este iar concertul Reuniunei, cântă Mme Dima şi Lucia Cosma L12 şi nu

putem merge. Acum este şi un circ mare aici pe 3 zile numai un fel de Bufalo Bill. S-a făcut multă reclamă pe stradă şi şi-a plimbat elefanţii pe stradă. Asemenea

sunt şi multe serate vesele de recitatori şi recitatoare13

sau evenimentele legate de familie şi prieteni: „Alaltăieri s-a cununat Gogu la Bârlad, l-am felicitat împreună cu nenea Ghiţă printr-o telegramă”14.

În multe din scrisori Elena îşi încurajează fiul să se dedice întru totul studiului:

Concentrează-te acum numai şi numai asupra studiului teu şi lasă-le toate la o parte. Cu cât vei scăpa tu mai iute cu atît ne va merge şi nouă aici mai bine. Chiar

şi bucuria că mergi înainte e o mulţumire morală de preţ mare pentru noi15.

Tu fă-ţi datoria şi învaţă cât poţi. Dumnezeu va fi cu tine şi-ţi va ajuta să scapi cu cinste ca să ne tichnească la toţi vacanţa, căci dela reuşitele tale atârnă şi uşurarea

noastră să nu stăm tot strâmtoraţi în toate16.

Cu toate acestea, ea nu ezită să-şi certe fiul, cu o notă de ironie, atunci când află că acesta nu s-a prezentat la examene şi a ascuns datoriile pe care le-a făcut:

Să fi tu aşa de laşi să nu te prezinţi la examene n-aşi fi crezut niciodată. Mai ales că cu două zile mai înainte mi-ai scris că din dreptul roman care e mai greu eşti foarte sigur. Pe urmă plăcintele cele care au urmat cu banii au fost ca pupăză peste

8 Loc. cit., doc. nr. 2543. 9 Loc. cit., doc. nr. 2540. 10 Loc. cit., doc. nr. 2546. 11 Loc. cit., doc. nr. 2541. 12 Cuvânt nedescifrat. 13 Loc. cit., doc. nr. 2546. 14 Ibidem. 15 Loc. cit., doc. nr. 2547. 16 Loc. cit., doc. nr. 2540.

Page 108: Tara Barsei 2014

CARMEN-FLORENTINA OLTEANU (VOICA)

108

colac. Eu ţi-am dat tot ce am avut ca să ai tu şi să plăteşti mâncarea. La început mi-ai spus că datoreşti o lună pe mâncare, acum chiar două, plus 20 franci datorie şi mai ai tupeul să zici că acuma nu-ţi faci haine ci renunţi în favorul nostru. Eşti

foarte gingaşi şi galant!17.

Scrisoarea nedatată de care am amintit este dictată mamei de Aida:

Acum îmi dictează ea: dragă Aurel! Moletta asta mă omoară cu atâta scrisori ceremonioase şi tot cu lucruri serioase şi toate pe un calapot. […] Cu multă dragoste şi cu mult dor după Rue de Lomerard şi New de Chapelle, te sărut laisser

laisser a ta Flavia Aida18.

Corespondenţa Elenei Mureşianu ne oferă o imagine detaliată a vieţii familiei din acea perioadă, cu toate bucuriile şi neajunsurile.

* * *

ANEXE:

Reproducem textele câtorva scrisori ale Elenei Mureşianu către fiul ei, Aurel A. Mureşianu, aflate la Braşov, în Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu” – Colecţii Speciale, Fond Aurel A. Mureşianu.

Doc. nr. 2547 – Scrisoare datată 1914, 2 mai, sâmbătă, 2 file, hârtie de corespondenţă şi plic timbrat cu ştampila poştei, cu adresa expeditorului (Elena Mureşianu, Braşov, Str. Sfântul Ioan nr. 23) şi a destinatarului (Aurel A. Mureşianu, Bucureşti, Str. Parfumului nr. 9, la d-na Davidescu).

Sâmbătă 2/5 914

Dragă Aurel! Am primit carta ta şi îmi pare bine că ai ajuns sănătos. Concentrează-te acum numai şi

numai asupra studiului teu şi lasă-le toate la o parte. Cu cât vei scăpa tu mai iute cu atît ne va merge şi nouă aici mai bine. Chiar şi bucuria că mergi înainte e o mulţumire morală de preţ mare pentru noi. În ziua când ai plecat tu ne-am preumblat cu Ilenuţa pe drumul de la Varte. A doua zi mai deprimată a stat toată ziua în pat. A treia zi ne-am preumblat atît înainte cît şi după masă pe promenada de sus, iar spre seară am mers pe promenada de jos şi pân la Flagner, a trecut ziua mai liniştită, eri a 4 tra zi iar deprimată, iar toată ziua în pat şi nemulţumită cum o şti (sic!). Azi nu ştiu cum va mai fi căci îţi scriu de dimineaţă.

S-a sculat şi s-a îmbrăcat până acum, şi în momentul ăsta se spală. Va să zică cam tot la fel e starea ei. Cum vede cunoscuţi se întristează mai bine e când nu vede pe nimeni.

17 Loc. cit., doc. nr. 2544. 18 Loc. cit., doc. nr. 2539.

Page 109: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

109

Alta nimic nou noi nu putem şti nimic dacă nu convenim cu nimeni. E cam anostă viaţa cum e. Dar bun e Dumnezeu vom scăpa poate odată şi de starea asta. Moroianu a dus notele ce i le-am împrumutat îndărăt dar n-a urcat în sus ci le a dat numai servitoarei. Pe aici aşa a început maiul. Poate însă să fie bun pentru recoltă. E şi cam recoare tot ca pe la voi.

Cu sărutări la toţi scrie-ne cum şi-a petrecut Lucreţia la nuntă. Te îmbrăţişează Mama

<Post Scriptum – Nu cheltui banii pe fleacuri căci luna are 31 de zile şi nu-s parale nu-s!>Text adăugat pe colţul din stânga sus al scrisorii, prima pagină.

*

Doc. nr. 2540 – 1914, 9 mai – Scrisoare datată după ştampila poştală, 2 file, hârtie de corespondenţă şi plic timbrat cu ştampila poştei, cu adresa expeditorului (Elena Mureşianu, Braşov, Str. Sfântul Ioan nr. 23) şi a destinatarului (Aurel A. Mureşianu, Bucureşti, Str. Parfumului nr. 9, la d-na Davidescu).

Dragă Aurel Carta ta am primit-o cu fotografia de la 10 mai. Regret că nu eşti şi tu întreg pe ea. Pe

Valerica n-am recunoscut-o îndată căci pe lângă Mme Nicolau arată ea colosală, mai iute credeam la început că e Tiţa. Valerica arată cam bătrână asemenea şi Mme Nicolau care seamănă mult cu Mme Ciulei, născută Blebea. Suntem bine şi acum în timpul din urmă am fost de două ori până la Nou[a] şi Honterus. Din când în când mai vin şi indispoziţiuni. Abia aşteptăm să termini şi tu, să vină vacanţa să plecăm. Sper că şi tu abia aştepţi să scapi de primul examen. Tu fă-ţi datoria şi învaţă cât poţi. Dumnezeu va fi cu tine şi-ţi va ajuta să scapi cu cinste ca să ne tichnească la toţi vacanţa, căci dela reuşitele tale atârnă şi uşurarea noastră să nu stăm tot strâmtoraţi în toate. Miţescu mi-a abzis locuinţa. Eu i-am răspuns că am luat-o la cunoştiinţă iar cât pentru acea după cum mi-a scris în scrisoare că adecă dacă le-aşi rebonifica timpul, mi-ar pune şi mai iute la dispoziţie locuinţa decât la prima Ianuarie st[il] n[ou] 1915. Eu le-am răspuns că a-şi (sic!) primi numai în cazul când ei mi-ar plăti jumătate din suma ce mi-o datoresc adecă 5 mii de coroane în momentul când ar eşi mai iute şi adecă nu cu câteva zile ci cu un quartal întreg că în timpul acesta să pot şi eu repara casele ca să le pot închiria. Dacă se vor învoi atunci trebuie de pe acum să ma gândesc ce să fac căci e într-o stare de tot de tot încât nu a-şi putea deloc altfel închiria. Mai întâi scările trebuiesc din nou făcute din ciment şi cu un grilaj de fier, pe urmă uşa de jos de la cârciumă casată şi făcută afară în curte ca să aibă locatarii de sus separată şi intrarea lor. Pe urmă trebuie făcut un antreu căci locuinţa nu are. Odaie de baie. Odaie de slugi. Galeria cu şoproanele demolată. În locul lor nu ştiu încă ce şi cum să fac altele. Duşumele în toate odăile. Sobe de teracotă. Toţi pereţii zgâriaţi până la carămidă adică rasă tincuiala jos din nou, căci aşa cum sunt prezintă tot harte geografice de atâta spoit ce s-au spoit de la tată moş. Pe urmă întrebarea mare este cum să fac cu odăile tipografiei? Să le închiriez separat nu se poate căci n-am antre separat. Antreul e prin bucătărie. Iar ca să se găsească o familie care să ia o locuinţă cu odăile despărţite prin bucătărie iar nu merge. E foarte greu. Mă găndesc nopţile la toate astea şi nu ajung încă la nici un rezultat. Dorindu-ţi putere la toate te îmbrăţisăm împreună cu Ileana

Sărutări la toţi Mama

Page 110: Tara Barsei 2014

CARMEN-FLORENTINA OLTEANU (VOICA)

110

<Post Scriptum – Dai alăturata adeverinţă Tiţei s-o păstreze căci aici se poate pierde.>Text adăugat pe colţul din stânga sus al scrisorii.

*

Doc. nr. 2546 – Scrisoare datată 1914, 12 mai, marţi, 2 file, hârtie de corespondenţă şi plic

timbrat cu ştampila poştei, cu adresa expeditorului (Elena Mureşianu, Braşov, Str. Sfântul

Ioan nr. 23) şi a destinatarului (Aurel A. Mureşianu, Bucureşti, Str. Parfumului nr. 9, la

d-na Davidescu).

Mai Marţi 12/5 914 Dragă Aurel!

Sper că până acum ţi-ai primit cureaua briciului. Tocmai aşa o împachetasem şi de prima

dată şi mi-a stornat-o. Cam scumpă cureaua, să plătesc de două ori porto a 1.70 coroane. Noi cu

Ilenuţa de o săptămână ne-am preumblat pe promenada cea frumoasă descoperită de noi în dosul

Tâmpei şi pe drumul cel drept tot în dosul Tâmpei care duce la Honterus. Ne ducem pe jos şi la 12

ore şi 4 minute aşteptăm tramvaiul şi ne întoarcem. Azi n-am putut să ne preumblăm căci plouă

mereu şi e frig. De 5 zile Ilenuţa a fost tot liniştită azi e a 6a zi şi încă tot la fel. Nu ştiu ce va

aduce ziua de mâine. Mă tem de pe o zi pe alta să nu i se facă rău. Decem o viaţă liniştită, la

preumblările noastre nu întâlnim pe nimeni cunoscut. Prin oraş Ilenuţa nu merge deloc şi de când

e liniştită în privinţa asta că nu vede cunoscuţi, de atunci e mai bine. Eu mă duc numai când

trebuie să târguiesc câteceva şi şi atunci nu prea văd cunoscuţi. Altfel ar fi aşa multe petreceri

unde am putea să mergem şi să se disreze Ilenuţa dacă ar putea să le suporte. Poimâine este iar

concertul Reuniunei, cântă Mme Dima şi Lucia Cosma L19 şi nu putem merge. Acum este şi un

circ mare aici pe 3 zile numai un fel de Bufalo Bill. S-a făcut multă reclamă pe stradă şi şi-a

plimbat elefanţii pe stradă. Asemenea sunt şi multe serate vesele de recitatori şi recitatoare. Cetim

de astea zilnic în Gazetă dar noi nu putem gusta nimic, suntem în post. Numai zic nimic numai

sănătate să fie. Cu poşta de zi îi trimit şi Tiţei 70 Lei pentru odaie până la 15 Iunie nou. Peste zi

mai coasem şi ne mai dregem rochile şi ne facem singure şi pălării. Ilenuţa ar avea poftă ca în loc

de escursiunea din Rusia să mergem la Mehadia căci a auzit că acolo aşa îşi petrece de bine lumea

şi sunt oaspeţi mulţi şi din România. Are aşa poftă şi dor mare să-şi petreacă şi să uite tot ce a

îndurat dar numai nu la Braşov ci în altă parte. Nu ştiu însă dar gusturile ei sunt prea

costisitoare, nu le vom putea realiza. Ei însă nu-i spun că nu putem merge ci o las să-şi facă

planuri să se distreze. Alaltăieri s-a cununat Gogu la Bârlad, l-am felicitat împreună cu nenea

Ghiţă printr-o telegramă. Am să-ţi mai scriu iar în câteva zile, până atunci fi îmbrăţişat de mama

Sărutări la toţi Davidenii

19 Cuvânt nedescifrat.

Page 111: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

111

Doc. nr. 2542 – 1914, 23 mai – Scrisoare datată după ştampila poştală, 2 file, hârtie de corespondenţă şi plic timbrat cu ştampila poştei, cu adresa expeditorului (Elena Mureşianu, Braşov, Str. Sfântul Ioan nr. 23) şi a destinatarului (Aurel A. Mureşianu, Bucureşti, Str. Parfumului nr. 9, la d-na Davidescu).

Dragă Aurel! Am primit carta ta poştală. Voi îngriji să capeţi ceia ce ceri în 25 a l[unii] c[urente]. Dar să

şti că rămânem numai cu câteva coroane în casă aşa că lui Tiţa voi fi silită jumătatea de lună să i-o trimit abia la prima Iulie nou. Pe aici plouă în continu. Abia licăreşte pe câteva momente soarele şi iar se întunecă, bine că a fost Martie frumos şi ne-am putut preumbla prin soare. Când e noros nici omul nu se simte aşa bine dispus. În casă a mers pare că mai liniştit s-au (sic!) cel puţin pauzele bune au fost mai lungi în care dispoziţia era mulţămitoare. Acum se apropie iar menstruaţiunea şi atunci întotdeauna e mai nervoasă. Abia aştept să treacă timpul să vină Iulie să putem schimba aerul şi societatea. Alta nimic nou nu ştim. Sâmbătă îţi voi trimite banii ca să-i ai pe luni. Dar bagă de seamă nu-i decima încă din luna lui Mai căci Iunie pe urmă rabzi bine de tot. În Iulie îţi voi trimite numai bani de drum, căci dacă îţi va trebui ceva vei putea să-ţi cumperi şi aici. În Iulie trebuie să ne facem şi noi ceva căci suntem prea desbrăcate, aşa că tocmai bine ne-ar veni să nu ne costiseşti tu luna asta ca să putem întradevăr pleca să ne recreem.

Vezi deci calculează şi tu să putem şi noi să fim mulţumite Cu sărutări

Mama Scrisoarea are şi un cupon pe care scrie suma de 160 Lei şi mesajul: Sărutări la toţi şi

ţie mama. *

Doc. nr. 2545 – Scrisoare datată 1914, 14 iunie, duminică, 2 file, hârtie de corespondenţă şi plic timbrat cu ştampila poştei, cu adresa expeditorului (Elena Mureşianu, Braşov, Str. Sfântul Ioan nr. 23) şi a destinatarului (Aurel A. Mureşianu, Bucureşti, Str. Parfumului nr. 9, la d-na Davidescu).

Dragă Aurel! Duminecă 14/6 914

Azi am primit carta ta. Îmi pare bine de cele scrise. Dumnezeu să-ţi ajute la toate. Vei mânca

dragul meu acasă când vei veni mai multe biftece ca să-ţi împlineşti pofta. Cu localul Gazetei pe

care l-am anunţat punând la Rozenberg în galantar un anunţ s-a arătat un fotograf care ar fi

dispus să ia partea din dărăt adică 3 odăi espediţia şi cele două ale redacţiei, dacă îi vei face un

atelier la care să dea el jumătate şi eu jumătate. I-am spus să facă mai întâi un plan şi să se

informeze cât ar putea costa această schimbare. Nu s-a mai arătat însă de 4 zile. D-l Dobrescu

dentistul a venit şi a întrebat de locuinţa din faţă dacă nu i-am inchiria-o lui. I-am spus că ovreii

mai au drept încă un an de la toamnă şi i-am spus că dacă va îndupleca el pe ovreu să se mute deja

de la toamnă cu plăcere îi pui la dispoziţie dar chiria va fi urcată. El s-a dus de la noi cu planul ca

să se înţeleagă cu ovreii. Ilenuţa a început să facă băi de hidroterapie, azi a făcut deja a doua, nu

ştiu cum dacă îi vor face bine. Ea, ca să nu zic într-un ceas rău, dar se simte mult mai bine.

Page 112: Tara Barsei 2014

CARMEN-FLORENTINA OLTEANU (VOICA)

112

Săptămâna viitoare e săptămâna menstruaţiunei aia întotdeauna e mai iritată, cu Iulius

Mureşianu am fost la preumblare mai zilele trecute şi el mi-a spus că ar fi bine ca Ilenuţa să facă

puţină hidroterapie. Ilenuţei i-am comandat o rochie şi două bluze iar mie numai o bluză ca să

vină pentru Iulie la Braşov. Cu Rusia probabil că vom merge. Eu cam până în 10 Iulie nu voi

putea să fiu gata căci până atunci nu voi putea încasa toate chiriile, despre asta ne vom înţelege

însă prin scris că ce să faci tu să vi (sic!) sau să nu mai vi până atunci la Braşov. Tiţii îi voi scrie

că la prima Iulie îi voi plăti banii pentru locuinţa ta căci poate vei şedea ceva mai mult ca o

jumătate de lună. Iar acum făcând Ilenuţa hidroterapia am rămas fără bani. Ea e momentan cea

dintâi la toate, s-a putem scăpa de toate nervozităţile. Dacă cu fotograful voi putea face ceva atunci

ar rămânea bucătăria şi cele două odăi ale tipografiei pe care dacă va avea bucătărie le voi putea

separat închiria mai uşor. Alte noutăţi nu am a-ţi comunica. Am început să ne preumblăm cu

Ilenuţa şi printre public pe la promenade, ba am stat la promenadă de două ori şi la cafenea puţin.

Cu sărutări şi îmbrăţişări dela Ilenuţa şi mama

*

Doc. nr. 2541 – 1914, 16 iunie – Scrisoare datată după ştampila poştală, 2 file, hârtie de

corespondenţă şi plic timbrat cu ştampila poştei, cu adresa expeditorului (Elena

Mureşianu, Braşov, Str. Sfântul Ioan nr. 23) şi a destinatarului (Aurel A. Mureşianu,

Bucureşti, Str. Parfumului nr. 9, la d-na Davidescu).

Dragă Aurel!

Ţi-am scris de curea că vei având-o deja la tine, dar nu espediasem bine scrisoarea când iar

am primit cureaua înapoi. Nu mi-e ciudă dacă n-aş fi trimis la Poştă de două ori ca să întreb cum

s-o trimit. Dar toate au fost în zadar. Cureaua a făcut voiajul de două ori până direct în Bucureşti

şi mi-au trimis-o retur. Pe aici e urât plouă şi nu prea putem ieşi. Azi am fost cu toate astea pe

promenada de sus şi ne-am dus la cimitir să las să facă grădinarul mormântul. Tot prin groaver

ne-am întors acasă. Eri a fost o zi ceva mai indispusă pentru Ilenuţa, a lamentat cu şti tu că

lamentează, când zice că nu e frumoasă destul şi că de ce a fost bolnavă la Cluj. Azi e chiar mai

bine şi lucrează la o broderie. Se schimbă mereu. Şi vremea indispune mult pe om, când încontinu

e cerul încărcat de nori şi se întunecă iute ca iarna. Ilenuţa face tot a doua zi baie după cum şti.

Are cîteodată poftă mare să-şi petreacă şi să se ducă în toate părţile, dar nervii n-o lasă şi atunci îi

cade rău de tot. Eu încă cos şi cîrpesc diferite lucruri, din când în când pictez la portretul lui

Bârseanu. Înaintează cam încet. Lenica îmi scrie pentru nişte comisioane de aici de la Braşov între

altele îmi spune de Mme20..... că iar s-a întors la Sinaia şi că i-a spus că si-a petrecut bine...21 la

Sinaia. Mariţica Penescu mi-a scris isr din Ismail, foarte drăguţ, îi răspund şi ei azi. Mi s-a cam

urât tot singure să nu ne putem duce nicăieri. Dar ce să facem? Pote (sic!) dacă va vrea

Dumnezeu de toamnă să se mai îndrepte lucrurile spre bine şi la noi. Lenica îmi scri că chiriaşii

nu se prea întrec în anul ăsta şi că căldura de la Bucureşti pare că nu i-a speriat deloc. Tot aşa cald

20 Hârtie deteriorată, text nedescifrat. 21 Cuvânt nedescifrat.

Page 113: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

113

aveţi? Continuă azi Sâmbătă de dimineaţă scrisoarea căci eri seară a avut Ilenuţa plăcere să iasă

prin oraş şi ne-am dus şi prin târgul grâului, unde la cafenea afară erau mai mulţi între care şi

cunoscutul. A fost mult impresionată. Acasă după ce ne-am întors a făcut o baie. Acum e la 8 ore

Dimineaţa şi încă doarme. Mie (sic!) frică de ziua de azi în urma impresionării de ieri căci

întotdeauna a doua şi a treia zi se arată efectul neplăcut. N-am voit să ies cu ea prin oraş dar a

stăruit ea. Nu ştiu cum să fac să fie bine. Dacă mă opun la ceva energic şi asta o irită. E cum e mai

rău în privinţa asta. Acum s-a sculat. Deci pentru acum închei îmbrăţişându-te, după câteva zile

iar îţi voi scrie

Cu sărutări Mama

*

Doc. nr. 2544 – 1914, 26 iunie – Scrisoare datată după ştampila poştală, 2 file, hârtie de corespondenţă şi plic timbrat cu ştampila poştei, cu adresa expeditorului (Elena Mureşianu, Braşov, Str. Sfântul Ioan nr. 23) şi a destinatarului (Aurel A. Mureşianu, Bucureşti, Str. Parfumului nr. 9, la d-na Davidescu).

Dragă Aurel Bucuria [pe] care am avut-o să-mi petrec vara cu voi în Basarabia mi-am pierdut-o toată.

Eram aşa de veselă sperând că doară doară Dumnezeu va mai da o rază de lumină şi în casa noastră care să-mi dea speranţă pentru viitor şi astă veselie s-a dus.

Scrisoarea ta a sosit şi a fost primită şi cetită mai întâi de Ilenuţa. Eu eram în a doua odaie şi n-am ştiut nimic. O văd deodată mai indispusă dar nu zice nimic. Mi-a tăinuit scrisoarea o după prânză întrucât căci drăguţa de ea văzându-mă în ziua aia veselă n-a voit să-mi strice pofta. Din întâmplare dau peste scrisoare. După ce am cetit-o şi a observat şi Ilenuţa că acum ştiu deja noutatea ea nu s-a mai putut reţinea şi-a isbugnit în plâns. Revenindu-i iar toate...22 spunând că singura ei speranţă erai tu şi abia aştepta să audă că ai depus examenele, să se mândrească şi ea cu fratele ei. Acum nu mai are nimic făr[ă] încontinu restrângerea întru toate tot ca şi până acum pentru tine. Să fi tu aşa de laşi să nu te prezinţi la examene n-aşi fi crezut niciodată. Mai ales că cu două zile mai înainte mi-ai scris că din dreptul roman care e mai greu eşti foarte sigur.

Pe urmă plăcintele cele care au urmat cu banii au fost ca pupăză peste colac. Eu ţi-am dat tot ce am avut ca să ai tu şi să plăteşti mâncarea. La început mi-ai spus că datoreşti o lună pe mâncare, acum chiar două, plus 20 franci datorie şi mai ai tupeul să zici că acuma nu-ţi faci haine ci renunţi în favorul nostru. Eşti foarte gingaşi şi galant! Află însă că de favorul acestă nu ne putem bucura deloc căci eu neputând ieşi cu 20 de franci atâta timp, am împrumutat de la Nenea Ghiţă bani 150 de coroane. Căci casa cere lemne, mâncare, servitoarea mi-a cerut leafa pe 5 luni s-o trimită acasă etc. etc.... şi azi trebuie să mai cer 20 de coroane căci mai am 4 zile, e Vineri şi n-am cu ce să mă duc la piaţă. Poţi să-ţi închipui că n-am avut curajul să-mi comand pentru mine haine când datoresc aşa mult. La toamnă îmi trebuie nu numai haină dar şi palton atât pentru mine cât şi pentru Ilenuţa plus ţie haine. Şi unde mai pui că se duce Redacţia şi chirie nu mai capăt. Casele nu pot în stadiul ăsta să le închiriez şi astfel strâmtoarea e la culme, tu cu promisiunile tale dela

22 Cuvânt nedescifrat.

Page 114: Tara Barsei 2014

CARMEN-FLORENTINA OLTEANU (VOICA)

114

Octombrie nu ne încălzeşti deloc, peste vară uiţi tot ce ai învăţat şi e un chin să trăim în felul cum trăim acum, tot numai să renunţăm la toate.

Mie nu-mi trebuie de pomană nimic. Nu voi să te ţină nimenea pe gratis. Tu n-ai ambiţiunea ta? Voi plăti Tiţei tot când a-şi şti că un an de zile nu voi avea ce să îmbrac. O mamă cu inima zdrobită nici n-are poftă de nimic. Dacă n-ar fi sora ta fată mare nici n-aş mai reflecta la nimic. Nici nu m-aş mai mişca de acasă, Ilenuţa însă trebuie să schimbe aerul şi deci trebuie să plecăm în Basarabia. Mai vârtos că

<Post Scriptum – întreţinerea acolo nu ne costă. Deci acolo ar fi mai eftin. Informează-te deci cum pleacă trenurile. Cel de noapte nu-l putem accepta nici decum. Miercuri putem să-ţi trimit 50 franci dacă îi vei primi la timp, dacă nu Joi.

Nici odată (sic!) eu nu pot avea bucurie! Text adăugat în partea de sus a primei pagini a scrisorii, colţul din stânga.

*

Doc. nr. 2543 – Scrisoare datată 1914, 2 iulie, 2 file, hârtie de corespondenţă roz şi plic timbrat cu ştampila poştei, cu adresa expeditorului (Elena Mureşianu, Braşov, Str. Sfântul Ioan nr. 23) şi a destinatarului (Aurel A. Mureşianu, Bucureşti, Str. Parfumului nr. 9, la d-na Davidescu).

Dragă Aurel! Ieri 2/7 914 Am primit în momentul acesta carta ta cu planul drumului. [I]eri mi-a scris şi Ştefan cum

trebuie să voiajăm şi anume: Dela Braşov la Galaţi, acolo să tragem la Hotel Concordia. Vaporul rus dela Galaţi pleacă

numai Miercuri şi Sâmbătă la 6 dimineaţa şi ajunge la ora 3 după masă la Ismail. Între Galaţi şi Ismail e un oraşel rus, Renii, acolo e vamă ca la Predeal. Spune ca să nu avem gazete sau cărţi cu noi care ar scrie ceva despre Rusia şi să nu vorbim cu nimeni despre politică, că atunci trecem bine.

La Galaţi trebuie să vizăm paşapoartele la consulatul rus pentru că altfel poate să ne facă dificultăţi. Biletul clasa a doua din Galaţi până la Chilia costă 3 ruble23- până la Ismail mai puţin. Pe vapor, spune el, că putem mânca foarte bine, eftin şi mult, trebuie însă să anunţăm 3 tacâmuri căci a la cart ne costă îndoit. O persoană prânzul costă 1 Rublă 25, cam 3 coroane. Va să zică nu te mai informa la nimeni căci ştim. Acum e numai întrebarea că dela Braşov dacă ne va conveni să plecăm aşa de dimineaţă, căci trebuie să ne sculăm la 3 ore ceea ce pentru Ilenuţa e greu, căci pentru toată ziua ar irita-o. Cred că vom pleca la 11 ore sau cu trenul regulat de la 2 ore şi ne vom opri o noapte ori în Sinaia ori la Ploieşti unde ne-am putea întâlni cu tine. Te vom anunţa la timp. Noi nu putem pleca decât cum ţi-am scris, încă vreo 10 zile. Nenea Ghiţă e supărat că plecăm mai iute decât la prima vechi, căci atunci i-a promis Carolin tant că vine la Braşov. Dar cine ştie dacă poate fi şi pentru prima aici. Tu dacă nu mai vrei să stai la Bucureşti vino acasă. Iar Tiţa îţi va restitui banii pentru mâncare pân la prima Iulie, căci azi i-am trimis Lei 216 şi adecă 70 odaia pe Iunie şi pensionul pe Mai şi Iunie plus 26 Lei datoria ce o ai la ea.

Sărutări Mama

23 Notă în josul paginii a doua a scrisorii <= 60 copeci, adică 9 coroane>.

Page 115: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

115

Doc. nr. 2539 – Scrisoare nedatată, 2 file, hârtie de corespondenţă, fără plic.

Dragul mamei! Ilenuţa vede că voiesc să-ţi scriu ţie şi zice casă (sic!) o las să-mi dicteze ea scrisoarea.

Suntem după cină Ilenuţa nu se poate sătura îndestul, spune că are foame mare căci am venit dela cruce de deasupra Schutzenhausului. Am cinat supă de fricăţei, rece ca să nu mai facem foc şi niţel unt cu pâine şi mere, destul de bine dar, Iluş când începe să simtă la pâine şi în toate, Dumnezeul să-i ţină pofta şi să fie sănătoasă. Acum îmi dictează ea: dragă Aurel! Moletta asta mă omoară cu atâta scrisori ceremonioase şi tot cu lucruri serioase şi toate pe un calapot. Mie îmi place (sic!) tot lucruri care mai sunt şi de glumă şi de tot de râs, am ajuns încă şi acolo că făcând o excursie în Scheiu către poiană, să ajung într-o casă românească de trocari şi cum m-au văzut părinţii trocarilor dau năvală cu gura pe mine că să mai stau puţin şi la ei şi să-i mai învăţ bitoncilor carte ca să se mai lumineze, „n-avem gaz d-ră dragă”. Ce bine ar fi să vi la noi, dar m-aş bucura şi copchii, era vorbă să iau la ei o odaie în chirie pentru schimarea aerului pe o lună. I-am lăsat cu puradei şi cu căţei şi ne-am dus opt cu a brânzii. N-am destul necaz eu pe cap să mai stau să mai luminez şi neamul după Tocile că chiar vreme ar fi de asta.

Da ...24? ca în palmă. Şi-o fi închipuit trocarul să profite de gazul meu şi că le mai stau şi de distracţie în mijlocul odăii. La urmă mai făcea din mine şi-o comedie. Scuze dragul meu frăţior, de ani de zile tot dau zor să devin mai nepăsătoare şi mai astâmpărată dar degeaba că şi astăzi a-şi fi sărit de zece ori după scaun dar privirea Moletei prin ochelar atât a fost cu efect de am rămas înlemnită. Acuma seara cu tot timpul serios mai că aş juca şi o horă, la asta e devină numai o muzică de ţigani pe care am auzit-o venind de la Cruce cu mămica, pe promenada de sus, şi aşa m-a fermecat încât era să încep să dansez boston. Nu sunt devină dar tinereţea îşi cere drepturile. Tante Carolin e în venire la noi din oraşul lui Livia. Distinsa matroană care a ajuns chiar până la idea (sic!) vanitoasă a se da în petiţiune de a cere paşaport chiar de 64 de ani. Iar mie mi-a venit idea ingenioasă de am garnisi pălăriile cu flori de soare naturale, care aşa mult a plăcut încât numai decât am căpătat un tânăr cavaler pe promenada despre care ţi-am scris ulterior. Azi a fost cina cam pe sponci. Durere, sunt aşa de piază fiindcă am un apetit mult prea mare tot de Schnitzele şi plăcinte. A trebuit să mă mulţumesc cu o farfurie de supă. Nu pot uita apetitul lui Paulun de cioare negrii cu sos. Între altele îţi comunic ca noutate că abia acum am aflat de la o damă că cât de mult i-am plăcut eu lui şi că vorbea mult entuziasmat de mine. Dacă vei veni acasă cu ajutorul lui Dumnezeu, am să-ţi prezint un tip curat ţigănesc de la Măieruş, pe domnişoara Ticuţa Vald, distinsa servitoare. Din neam de haiduc, are nişte ochi de Poteră şi trebuie să-ţi ascunzi bine buchelarul de la ea că se pricepe al...25

Cu multă dragoste şi cu mult dor după Rue de Lomerard şi New de Chapelle, te sărut laisser laisser a ta

Flavia Aida <Post Scriptum – Pusi Mama> Text adăugat pe prima pagină, colţul din stânga.

24 Cuvânt nedescifrat. 25 Cuvânt nedescifrat.

Page 116: Tara Barsei 2014

CONSTANTIN BĂJENARU

116

Constantin BĂJENARU

FĂGĂRĂŞENII ŞI PRIMUL RĂZBOI MONDIAL. MEMORIE ŞI ISTORIE (I)

Cui îi pasă de moarte? De-i scris să te întorci acasă teafăr,

ai să te întorci. De-i scris să rămâi pe plaiuri duşmane, acolo rămâi.

(„Românul”, Arad, nr. 154/1914, p. 1)

Abstract: When researching and writing the history of a military conflict of the dimensions and the shattering consequences that the First World War had, we must focus not only on the presentation of causes, human forces and military equipment involved in conflict, upon the presentation of the battles and strategies or casualties. That war – like others – was a complex phenomenon: political, military, economic, social, mental, and swept into a whirling vortex everything and everyone; it often led to limit situations that generated facts, attitudes, judgments and reactions that were not connected only with the events themselves, but also with mentalities, education, traditions, etc. Numerous testimonies of that time, or later, require us to discover not only regulations, statistics, orders of battle, death or violence, but also what always defines humanity, i.e. pacifism, reconciliation, compassion and mutual aid. Increasingly numerous documentary evidence, which shows the complexity of that historic phenomenon, will break down the strictness imposed by traditional historiography and will require, consequently, the research and publication of that treasure of war memories. Our present study is an approach which try to reconstitute – in a first step – a few moments felt by citizens of Făgăraş in certain situations arising before the entry of Romania into the war (august 1916), and then the mobilization, leaving for the front and the front itself. The information is based on a memoirs book published in a first edition in 1915 and on four letters sent from the front in 1915 and 1916.

Indiferent de modul cum le-am aprecia – mondiale sau locale, de agresiune sau de apărare, cu sau fără temei –, războaiele au fost, sunt şi vor rămâne fenomene istorice inumane, adevărate atentate la adresa vieţii. Prin cercetarea şi scrierea istoriei unui conflict militar de dimensiunile şi consecinţele zguduitoare pe care le-a avut prima conflagraţie mondială nu se înţelege că trebuie să ne limităm doar la prezentarea cauzelor, a forţelor umane şi tehnicii militare antrenate în conflict, a bătăliilor şi strategiilor sau a pierderilor de vieţi omeneşti. Războiul acesta – ca şi altele, de altfel – a reprezentat un fenomen complex politico-militar, economic, social, cultural, mental, care a cuprins în vâltoarea sa totul şi pe toată lumea, ajungându-se frecvent în situaţii-limită ce au generat fapte, atitudini, judecăţi şi reacţii care nu s-au mai raportat doar la evenimentele în sine, ci şi la mentalităţi, educaţie, tradiţie etc. Numeroase dintre

Page 117: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

117

mărturiile de atunci sau ulterioare – edite sau nu – ne impun să descoperim, dincolo de reglementări, statistici, ordine de luptă, violenţă şi moarte, şi ceea ce a definit umanitatea dintotdeauna: pacifismul, reconcilierea, compasiunea sau întrajutorarea.

De câteva decenii, istoriografia occidentală a redescoperit Marele Război, umanizându-l. Istoricii de acolo au înlesnit publicului cunoaşterea evenimentului ca o experienţă de viaţă cotidiană, împărtăşită de oameni din toate mediile sociale şi de toate vârstele, ca memorie de familie ori ca memorie colectivă. Pentru această generaţie de istorici, procentul subiecţilor angrenaţi în situaţii-limită s-a dovedit a fi mult mai mare, iar formele de exprimare mult mai diverse decât arătase istoriografia anterioară. Astfel, au apărut istorii ale refugiaţilor, ale prizonierilor, ale civililor aflaţi sub ocupaţie etc.

În ultimii ani, în bună măsură, acest fenomen de memorie colectivă marchează şi o renaştere a memoriilor de familie în mai multe ţări vestice. Se caută şi se găsesc – inclusiv printr-un proiect cofinanţat de Uniunea Europeană (în care a fost integrată şi România)1 – în podurile caselor scrisori trimise de soldaţi de pe front, jurnale, memorii, fotografii şi documente. Apar, de asemenea, muzee locale, reviste de cercetare a istoriei Primului Război Mondial în contexte provinciale sau locale.

În privinţa istoriografiei române, se constată o oarecare persistenţă în neglijarea în care a fost lăsat Primul Război Mondial, contribuind astfel la uitarea care se aşterne peste jertfa sutelor de mii de români, ce şi-au dat viaţa pentru întregirea neamului, sau peste a maghiarilor, saşilor şi a altora, care au luptat pentru idealul propriu ori din obligaţie. Primul Război Mondial nu mai contează aşa cum a fost el trăit de toţi românii în urmă cu un veac, servind doar de „anticameră istorică” a zilei de 1 Decembrie 1918, aniversarea Marii Uniri reuşind să marginalizeze memoria războiului ca experienţă colectivă.

Din ce în ce mai numeroasele mărturii documentare, care evidenţiază complexitatea acestui fenomen istoric, vor destrăma corsetul stricteţilor impuse de istoriografia tradiţională, indicând cu certitudine faptul că războiul mondial a fost un eveniment total, care nu poate fi redus la biografii militare, la efectivele angajate în lupte sau la armament, pierderi umane sau daune materiale, impunându-se prin urmare cercetarea şi publicarea acestui tezaur memorial. Cu atât mai mult este necesară această acţiune, dacă reiterăm că în război a fost angajată întreaga populaţie civilă şi nu doar cea din zona acţiunilor militare. În ambele cazuri, s-au manifestat diverse fenomene, atitudini, fapte obişnuite sau neobişnuite în astfel de situaţii, care decurg din însăşi fiinţa umană şi care-şi au locul lor în istoria tuturor războaielor.

Acestui demers îi supunem şi noi studiul de faţă, încercând să reconstituim – într-o primă fază – câteva dintre momentele trăite de făgărăşeni în anumite situaţii ivite până la intrarea României în război (august 1916) – mobilizarea, plecarea pe front şi frontul. Fundamentul informaţional se bazează pe o lucrare memorialistică apărută într-o primă ediţie în anul 1915 şi pe patru scrisori trimise de pe front în anii 1915 şi 1916.

În iulie 1914 erau declanşate ostilităţile militare ale Austro-Ungariei împotriva Serbiei, ca urmare a atentatului săvârşit la Sarajevo împotriva principelui moştenitor Francisc Ferdinand şi a soţiei sale, Sofia de Habsburg. Ulterior, evenimentele s-au precipitat, ajungându-se rapid la angrenarea în conflict a numeroase alte state. Încă fideli mitului „bunului împărat”, şi românii făgărăşeni au perceput asasinarea celor doi ca pe

1 www.europeana1914-1918.eu/ro (accesat 03.05.2014, orele 19:33).

Page 118: Tara Barsei 2014

CONSTANTIN BĂJENARU

118

„o mare jale în toate sufletele” şi „totodată o zguduitură de stat care a avut de urmare mobilizarea generală a armatei”2. De aici încolo, „pacea şi liniştea poporului a fost amar zdruncinată”, fiind chemaţi la oaste toţi cei apţi, inclusiv rezerviştii de până la 42 de ani.3 Intra în vigoare, cu această ocazie, Legea excepţională din 1912 (Articolul de lege LXIII), care prevedea, printre altele: predarea armelor, în anumite comitate, către autorităţi; oprirea emigraţiei pe timp de un an; punerea sub cenzură a anumitor ziare; interzicerea publicării de ştiri despre mobilizare; limitarea anumitor drepturi cetăţeneşti ş.a.

De altfel, Primul Război Mondial a adus cu sine suferinţe inerente unui cataclism de asemenea proporţii, practic neexistând familie care să nu fi fost afectată, într-un fel sau altul, de consecinţele sale nefaste. În ceea ce-i privea pe români, aspectul cel mai grav l-a constituit încorporarea în armata austro-ungară a unui semnificativ număr de bărbaţi şi sacrificarea a numeroase vieţi pe câmpurile de luptă în numele unui ideal străin lor.

Asupra condiţiilor de înrolare şi a împrejurării plecării pe fronturile de luptă, o icoană fidelă este redată de către Octavian C. Tăslăuanu4, care a fost înrolat chiar în Făgăraş. Aflat la Sibiu, unde a primit ordinul de încorporare, „după multe lupte sufleteşti […], petrecut de un detectiv până la gară, am plecat spre Făgăraş […]”5. Pe drumul către destinaţie, trenul se umplea din ce în ce mai mult cu români, care arătau ca

un convoiu de morţi, petrecuţi de lacrămile şi bocetele celor rămaşi acasă. Nicăeri nici o însufleţire şi nici o bucurie ... Ca o ceată de slugi, de robi ai datoriei,

mergeam la porunca stăpânului ... să murim6.

Făgăraşul nu-l interesa în acele momente, deşi îl mai văzuse, cufundându-se în gândurile sale, într-o cameră a hotelului Mercur. Dimineaţa devreme a plecat către Cetate, alături de multă lume „îmbrăcată în haine de sărbătoare, ţărani de prin împrejurimi”, pentru a fi luat în evidenţele militare şi distribuit într-o unitate.7 A fost amânat însă timp de câteva zile, perioadă în care s-a prezentat totuşi în fiecare dimineaţă, observând cu acest prilej că nu era nicio rânduială la vizita medicală, lumea intrând şi ieşind „ca la târg”, iar cei chemaţi la arme având feţele posomorâte, bănuind ce-i aşteaptă, dar niciunul nu era convins că în cele din urmă va fi trimis pe front.8

Starea de spirit a făgărăşenilor prezenţi în Cetate s-a schimbat brusc din momentul în care a început repartizarea acestora la companii. Acum,

2 Arhiva Bisericii ortodoxe Beclean, Cartea de Aur, însemnare din 2 august 1914. 3 Ibidem. 4 Octavian Codru Tăslăuanu (1876, Bilbor, jud. Harghita – 1942, Bucureşti) a fost publicist, scriitor, istoric literar, editor, luptător pentru drepturile naţionale. Redactor-responsabil al revistei „Luceafărul” din anul 1906 și conducător al publicaţiei „Transilvania” (din 1909). A fost ales membru al Marelui Sfat Naţional din Transilvania, iar după 1918 a făcut parte, în mai multe rânduri, din Parlamentul României, o scurtă perioadă (1920-1921) fiind și ministru. Vicepreședinte al Societăţii Scriitorilor Români. 5 Octavian C. Tăslăuanu, Trei luni pe câmpul de răsboiu. Ziarul unui român, ofiţer în armata austro-ungară, care a luat parte cu glotașii români din Ardeal la luptele din Galiţia, Ediţia a III-a, București, Editura Librăriei Școalelor „C. Sfetea”, 1916, pp. 14-15. 6 Ibidem, p. 17. 7 Ibidem, p. 18. 8 Ibidem, pp. 18-19.

Page 119: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

119

durerea lor din suflet se prefăcuse într-o groază. Se cetea din privirile, din atitudinea lor, că se gândeau cum ar putea scăpa. Mişunau în toate părţile, şopteau cete-cete, intrau în cantină să-şi potolească necazul, se îndreptau spre poartă de unde-i întorceau străjile, se trăgeau spre colţuri ... ca o turmă adusă de la

păşune şi închisă într-un ocol9.

În scurt timp, au fost formate patru companii active (cu câte 267 militari fiecare) şi una de rezervă (cu un efectiv de peste 800), însumând circa 2.000 de oameni, cu mult mai mulţi decât erau aşteptaţi de autorităţile militare pentru această primă fază a înrolărilor. Organizarea militară fiind efectuată mai mult sub supravegherea unor ofiţeri unguri ai Batalionului III Honvezi10 Făgăraş – aparţinător de Regimentul 23 Honvezi, cu sediul la Sibiu –, care nu cunoşteau limba română, a condus la o stare de nervozitate, care a degenerat din partea ofiţerilor în înjurături şi lovituri cu palmele sau picioarele. Supăraţi pe situaţie şi fără a putea riposta în vreun fel, mulţi făgărăşeni se întorceau cu faţa spre Carpaţi şi-şi făceau cruce, parcă cerând ajutorul fraţilor de la sud.11

Au urmat câteva zile în care toţi soldaţii trebuiau prevăzuţi cu întreg echipamentul militar, fiecare companie nou-creată având destinată câte o încăpere din Cetate pentru acest scop. Odată încheiată şi această operaţiune organizatorică, s-a trecut la exerciţiile militare, care iarăşi au produs confuzii printre români, aceştia învăţând „greu comanda honvezească”, mai toţi fiind obişnuiţi cu cea austriacă.12

Iminenta trimitere pe front nu-i apăsa doar pe români, ci şi pe puţinii maghiari, saşi sau evrei din comitatul Făgăraş care fuseseră înrolaţi în acelaşi batalion, cu toate că neromânii erau repartizaţi mai mult în serviciile auxiliare, la trenurile militare sau în serviciul sanitar. Starea de spirit şi nivelul de conştiinţă ale românilor erau surprinse de O.C. Tăslăuanu cu mult realism, deşi în unele afirmaţii se observă că a scris acele cuvinte după ce dezertase şi fugise în România, în iarna 1914-1915:

Ţăranii noştri erau tăcuţi şi îşi îndurau soartea cu o resignaţie (resemnare, n.n.) de martiri. Oltenii şi brănenii, dintre cari era recrutat batalionul nostru, aveau o conştiinţă naţională vie. Cei mai mulţi ştiau carte, ceteau gazete şi, oameni umblaţi prin România şi America, îşi dădeau seama de rostul lor în lume ca neam […]. Ei credeau în idealul naţional propovăduit de conducătorii politici şi de presa din Ardeal. Credeau şi simţiau că a sosit vremea întrupării lui. Aşteptau intrarea oştirii româneşti în Ardeal şi întrebau mereu când vin cei din Ţară […]13.

În timpul exerciţiilor militare de pe înălţimile de dincolo de Olt, apăreau însă şi clipe de deconectare, care le mai înveselea pe moment viaţa. O astfel de situaţie amuzantă s-a ivit după un discurs însufleţitor al unuia dintre ofiţerii unguri ai batalionului, care ştia foarte puţin româneşte. Încheind, în ungureşte, cu fraza „Cerul patriei noastre e acoperit de norii negri ai primejdiei”, a dorit să se asigure că românii au înţeles mesajul său. Deşi mai toţi nu cunoşteau „o boabă din ungureasca sa”, a ieşit totuşi un „căprar” care i-a comunicat că ştie el ce a spus. Fiind întrebat de ofiţer într-o română stâlcită ce a priceput,

9 Ibidem, p. 19. 10 Honved = soldat pedestru din armata regulată maghiară. 11 O.C. Tăslăuanu, op. cit., p. 21. 12 Ibidem, p. 25. 13 Ibidem, pp. 26-27.

Page 120: Tara Barsei 2014

CONSTANTIN BĂJENARU

120

glotaşul14 cu pricina, adresându-se companionilor săi, spre amuzamentul general, a dat următoarea explicaţie: „Mă, Domnu Laitnan’ (locotenent, n.n.) o zis să-şi iee fieştecare om chepeniagu (mantaua), că va fi ploaie”15.

De altfel, problema comunicării între ofiţerii comandanţi de companii şi glotaşi a creat permanent o situaţie umilitoare pentru cei din urmă, fiind frecvent înjuraţi şi bătuţi. Numai intervenţia ofiţerilor români mai reuşea, când şi când, să-i calmeze pe ofiţeri, amintindu-le că niciun regulament militar nu prevedea un astfel de comportament. Cel mai adesea, aversiunea ofiţerilor se îndrepta către învăţători, „pe care îi socotea[u] agitatori şi de cari se temea[u]”16.

Lipsa de comunicare era o stare de fapt, pe care memorialistul o explică astfel:

Camaraderia dintre ofiţeri se reducea la forme convenţionale. Tutuitul austriac nu reuşia să desfiinţeze barierele naţionale. Noi românii nu ne prea făceam de lucru cu ceilalţi; ungurii şi saşii se separau şi ei […]. Corpul ofiţeresc nu era străbătut de spiritul de solidaritate şi de frăţia ce trebue să existe între conducătorii soldaţilor. Pe aceştia din urmă îi despărţia o prăpastie de ofiţeri. Numai frica de pedeapsă menţinea ordinea şi disciplina în oştire, căci soldatul nu avea nici o dragoste pentru cauza ce-o servea. Dresagiul (dresajul, n.n.) era factorul principal în

educaţia militară17.

Preocupaţi cu exerciţiile militare, soldaţii mobilizaţi nu erau conştienţi pe deplin de starea disperată în care îşi lăsaseră familiile acasă. Le-a fost amintită într-una din zilele de întoarcere la cazarma din Cetate, de către o tânără soţie din zonă, în cuvinte tulburătoare:

De s-ar aduna toate lacrimile câte s-au vărsat cu mobilizarea asta s-ar face un râu

cât Oltul […]. Dumneavoastră nu ştiţi câtă jale e pe la vetrele oamenilor.18

În cele din urmă a sosit şi ordinul de plecare, iar de ziua împăratului Franz Joseph I (18 august) au depus „sărbătoreşte” jurământul de credinţă, întâi maghiarii, apoi aproape 100 de saşi, iar în final cei peste 1.500 de români. Aşteptarea până la îmbarcarea în trenuri părându-li-se a fi o veşnicie, i-a determinat pe mulţi dintre soldaţi să apeleze la subterfugii bachice, ca să le mai treacă timpul şi să le abată gândurile în alte direcţii:

Stăteam gata de plecare şi ca să alungăm vremea şi să ne potolim necazul, trăgeam nişte chefuri ca pe la 1400. În special ofiţerii unguri […] cântau, seară de seară, doina lui Kosuth, iar cătră miezul nopţii răsuna piaţa de toasturile patriotice,

întrerupte de aplauze şi de sughiţuri19.

Paleativele n-aveau, însă, să le risipească în totalitate temerile faţă de necunoscutul care-i aştepta, ultimele două zile fiind dedicate şi pregătirii bagajelor, dar mai ales scrierii testamentelor de către unii dintre ei şi spovedirii în faţa preoţilor, de către toţi, „cum se cuvine înainte de-a pleca la nunta morţii”20. La starea sumbră în care se aflau în prag de

14 Glotaș = soldat pedestru, cu vârsta între 32 şi 42 de ani, chemat sub arme numai în caz de mobilizare generală. 15 O.C. Tăslăuanu, op. cit., p. 28. 16 Ibidem, p. 29. 17 Ibidem, pp. 30-31. 18 Ibidem, p. 31. 19 Ibidem, p. 38. 20 Ibidem, p. 43.

Page 121: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

121

plecare, a mai contribuit şi eclipsa de soare („întunecimea de soare”) din 21 august 191421, care a dat loc la interpretări superstiţioase ale soldaţilor sau la glume lugubre: „Uită-te, mă, cum mănâncă vârcolacii soarele! Să ştiţi c’aşa au să ne mănânce şi pe noi Muscalii”22.

De ordinul de plecare, însă, n-au fost afectataţi numai soldaţii făgărăşeni, ci şi familiile acestora, care aflaseră şi ele vestea, răspândită „ca purtată de vânt în toate părţile”. Prin urmare, foarte multe rude („potop”) au venit să-şi ia, vremelnic sau definiv pentru unii, adio: „Să fi auzit cântece de jale şi chefuri înainte de plecare. Nu era putere omenească să înfrâneze durerea înnecată în băutură şi să potolească sufletele sfâşiate de durerea despărţirii”23. Doar ofiţerii batalionului au avut parte de un banchet oficial de adio, „plicticos”, în cadrul căruia le-au fost împărţite cocarde tricolore maghiare, „trimise de unguroaicele din Făgăraş”24.

Ziua plecării spre front – 26 august 1914 – a creat o stare de spirit răscolitoare, atât printre militari, cât şi printre rude:

În faţa cazărmii, părintele protopop Borzea ne-a făcut slujba şi a ţinut o cuvântare potrivită soldaţilor. Rugăciunile aveau accente de o adâncă evlavie şi ne treziau în suflet ecouri misterioase, pline de tristeţe. La îngenuncheri, întreg batalionul plângea şi suspina, parcă am fi fost o ceată de osândiţi la moarte. Femeile din jurul nostru se boceau şi se tânguiau frumos şi încet, de s’auzia ca un răsunet de departe al jalei noastre. Am plâns şi eu şi m-am rugat lui Dumnezeu. Atâta mai puteam face […].

[…] Abia am făcut o sută de paşi şi batalionul s-a făcut întreit de mare. Bătrânii şi-au luat copiii în braţe şi nevestele lângă ei, de nu era nici o comandă, dar nici inimă omenească să-i poată despărţi.

Aşa ne-am dus până la gară, unde doamnele şi domnişoarele din Făgăraş ne-au împodobit cu flori şi au împărţit soldaţilor ţigări. […] Frumoasele din Făgăraş, în societatea cărora am petrecut atâtea clipe senine şi artistice, mi-au înflorit cingătoarea cu trandafiri albi. Două petale le-am purtat cu mine prin Galiţia şi le păstrez ca o scumpă amintire a zilelor din Făgăraş.

S-a urnit trenul, s-au pornit chiotele, bocetele şi lacrimile, că nu era chip să nu tremuri de emoţie. Până la podul de peste Olt, lângă Tălmaciu, a fost numai un plânset şi un răcnet. Eşiau satele înaintea trenului şi despărţirile se repetau cu accente noi de duioşie. Piscurile Carpaţilor se uitau şi ele a jale după voinicii Ţării Oltului, clipeau din creste şi-şi legănau coamele împădurite, ca un semn de

binecuvântare25.

În drumul către Galiţia s-au intersectat cu primele trenuri de răniţi care veneau în Ardeal, printre ei aflându-se şi mulţi făgărăşeni din batalionul de honvezi care plecaseră cu numai o săptămână înainte; cei mai mulţi dintre ei nici nu ştiau în care zonă a frontului luptaseră.26 Pe front, le era destinată – ca trupe de rezervă – o aşteptare chinuitoare, deoarece comanda militară nu ştia de venirea lor, creându-se astfel o totală

21 În textul lucrării apare, eronat, data de 24 august. 22 O.C. Tăslăuanu, op. cit., p. 44. 23 Ibidem. 24 Ibidem, p. 45. 25 Ibidem, pp. 45-46. 26 Ibidem, p. 49.

Page 122: Tara Barsei 2014

CONSTANTIN BĂJENARU

122

confuzie. În cele din urmă, au primit ordinul de apărare a oraşului Stanislau27, ceea ce i-a contrariat pe glotaşii care se aşteptau la o mare ofensivă: „Curios! Noi care am venit pregătiţi să nu ne oprim până la Chiev, acum trebuia să apărăm oraşul în care ne dădusem jos din tren şi care era aşa de aproape de Carpaţi”28.

Pe frontul galiţian s-au purtat lupte aprige încă de la început, cu succese schimbătoare, în condiţii din cele mai vitrege, în special iarna, după cum nota şi martorul nostru ocular în relatarea din 21 noiembrie:

Bieţii soldaţi stăteau câte 8-12 ceasuri în găuri. Serviciul era foarte greu din cauza frigului şi pe lângă frig toată noaptea curgeau gloanţele santinelelor ruseşti […]. Nici în pădure, unde aveam colibe, nu era mai puţin primejdios […]. Când ieşeai

din colibe trebuia să te aştepţi la moarte29.

De altfel, viaţa în tranşeele de pe toate fronturile – datorită instituirii războiului de uzură – nu a fost deloc uşoară. Moartea pândea de peste tot, în special în timpul bombardamentelor inamice, când exista pericolul surpării şi chiar prăbuşirii tranşeelor şi colibelor peste soldaţi, ca şi nimerirea acestora cu schijele care zburau în toate direcţiile.

Soldaţii armatei austro-ungare aflaţi pe câmpurile de luptă puteau trimite corespondenţe nu numai familiilor, ci şi în toate ţările aliate şi neutre, însă exista control militar asupra corespondenţei, care implica mai multe restricţii: limitarea scrisorilor la numai două pagini, interzicerea folosirii de semne stenografice sau altele secrete, interdicţia de a trimite informaţii despre starea militară de pe front ş.a.30

Cu toate acestea, din conţinutul scrisorilor expediate familiilor sau cunoscuţilor de către făgărăşeni se întrevăd atât starea de spirit în care se aflau, cât şi unele amănunte privitoare la mersul frontului sau locul unde se aflau. În genere, aceştia relatează – ca un laitmotiv – asupra stării de sănătate, afirmând de multe ori că duceau o viaţă bună în condiţiile date. „O ducem bine pot să zic şi de toate celea căpătăm regulat şi mâncare, tot […]” – scria din Galiţia, în martie 1915, Dumitru Bălcăcianu (din Regimentul 52 Infanterie)31–, cu toate că dormeau pe unde se nimerea: şure, grajduri şi doar uneori în case, care erau acoperite cu paie32.

În aceeaşi comunicare, expeditorul făcea şi o scurtă radiografie asupra societăţii în care trebuia momentan să se integreze, din cuvintele scrise reieşind că localnicii erau săraci, dar îngrijiţi, neuitând să precizeze că tipicul religios era aproape identic cu al românilor.33

Două luni mai târziu, într-o altă depeşă trimisă vicarului greco-catolic al Făgăraşului, Iacob Popa, D. Bălcăcianu scria despre o situaţie mai puţin senină, motivul constituindu-l prezenţa a doi fraţi ai săi, ca răniţi, în spitale – unul la Budapesta, celălalt

27 Astăzi Ivano-Frankivsk, în Ucraina. 28 O.C. Tăslăuanu, op. cit., p. 56. 29 Ibidem, p. 322. 30 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 191/5(18) septembrie 1915, p. 2. 31 Serviciul Judeţean Cluj al Arhivelor Naţionale, Fond Personal Iacob Popa, nr. inv. 536, doc. nr. 504, f. 1. 32 Ibidem. 33 Ibidem, ff. 1-2.

Page 123: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

123

la Făgăraş.34 Şi de această dată aminteşte, însă, despre sărăcia care îi apăsa pe localnici, menţionând că de foarte multe ori veneau să le ceară mâncare – uneori chiar adunând firimituri de pâine de pe jos. Cauza sărăciei o constituia, după spusele ţăranilor, rechiziţionarea forţată de către ruşi a tuturor bunurilor – cereale, animale şi fân.35

La începutul anului următor (26 februarie 1916), într-o nouă scrisoare expediată amintitului vicar, îi transmitea şi informaţii privitoare la mersul luptelor, pe lângă ştirile despre starea de spirit a combatanţilor. Printre altele, îi comunica despre raidurile nocturne pe care le făceau „m[aşinile] de sburat” ruseşti asupra oraşului în care se afla, ca şi despre panica stârnită sau pagubele umane şi materiale pe care le făceau bombele aruncate.36

În sfârşit, o ultimă depeşă din corespondenţa soldatului făgărăşean cu vicarul este datată 6 mai 1916. Începe de această dată povestind despre diferenţele şi asemănările de obiceiuri de Paşti, care-i caracteriza pe rutenii greco-catolici şi pe români, după care se referă la un moment mai puţin aşteptat pe front – reînvierea sentimentelor de umanitate –, prin aceea că se dăduse ordin ca ostilităţile să înceteze pentru a fi sărbătorite Sfintele Paşti. S-a ajuns chiar la momente de camaraderie, atunci când s-au întâlnit unii cu ceilalţi, „fără arme, îmbrăţişându-se după obiceiu[l] ruşilor”; la acest eveniment au luat parte inclusiv civilii, care au contribuit cu mâncarea adusă la biserica din sat. Măreţia umanităţii în faţa ororilor războiului a triumfat atunci când îşi dădeau unii altora din bucatele proprii,

apoi or schimbat mâncări laolaltă şi beuturi şi cigarette, aşa că unii or venit şi în poziţia noastră, cinstindu-i zice că chiar un D[om]n. Major cu beutură […] şi zice

că 2 inşi nu or vrut să mai meargă înapoi37.

Însă, ca orice minune care ţine puţin, momentul acesta de magie a sufletului uman a luat sfârşit curând, fiecare reîntorcându-se la realităţile impuse de prezenţa în război, rămânând totuşi cu sentimentele plăcute pe care le-au trăit, ce le-au reamintit într-un fel de atmosfera de acasă din timpuri de pace.

Neştiind nimic despre viitorul apropiat, de locurile unde avea să-l mai ducă vâltoarea războiului, Dumitru Bălcăcianu este năpădit de nostalgia prezenţei în rândul familiei, din care lipsea de atâta vreme, ca şi ceilalţi patru fraţi ai săi aflaţi sub arme – cel mare la Brünn, doi la Cluj şi un altul rechemat la unitatea de care aparţinea.38

Pentru moment, incursiunea în memoria făgărăşeană asupra Primului Război Mondial se încheie cu această epistolă, urmând ca în partea a doua să abordăm alte secvenţe importante – voluntariatul în armata română, intrarea trupelor române în Făgăraş şi luptele din toamna anului 1916, prizonieratul şi voluntariatul în Legiunile române constituite în Rusia.

34 Loc. cit., doc. nr. 506, f. 1. 35 Ibidem, f. 2. 36 Loc. cit., doc. nr. 507, f. 1. 37 Loc. cit., doc. nr. 509, f. 1. 38 Ibidem, f. 2.

Page 124: Tara Barsei 2014

CRISTINA TĂNASE , IONUŢ TĂNASE

124

Cristina TĂNASE, Ionuţ TĂNASE

CORESPONDENŢĂ DIN MARELE RĂZBOI STUDIU DE CAZ: SCRISOARE LA PLECAREA PE FRONT

Abstract: Correspondence was one of the protagonists of the First World War. Letters, postcards, telegrams were subject to censorship for armies location information, logistics, the movement of troops or unpatriotic messages remain secret. Because of the large number of illiterate of the time, military commands made available to those on the front ready printed postcards containing standard phrases that soldier had just to sign them. Prisoners’ correspondence was assisted by the Red Cross service, being exempt postage. Behind the front were circulating postage stamps whose value was used in charity funds to help impoverished families affected by the war. A separate part of this study is the letter sent by the teacher Gheorghe Mihalachi (mobilized two days after the first contingent of Romanian army crossed the Carpathians in Transylvania) to the family before his departure to the front.

Primul Război Mondial, numit în epocă Marele Război, a fost un eveniment istoric cu „un chip nou” din multe puncte de vedere, în comparaţie cu conflictele desfăşurate în secolul al XIX-lea. Astfel, cuprinderea geografică, efortul militar, amploarea sacrificiului, progresul au contribuit hotărâtor la imaginea generală a celui mai distrugător eveniment de la începutul secolului XX. Fotografia (aduce constant dovezi de pe front şi din spatele acestuia), propaganda (transformă războiul într-un conflict în care cele două tabere se acuză una pe cealaltă de barbarie cu ajutorul veştilor false, afişelor, fotomontajelor), presa (războiul devine materia primă a ziarelor şi revistelor) şi amploarea comunicării (telefon, telegraf, corespondenţă oficială/neoficială, timbru plătit etc.) devin protagoniştii1 unui conflict marcat în mare măsură de tendinţe moderne dar, în acelaşi timp, tributar unor tactici de luptă şi categorii de armament învechite.

În timpul celor patru ani de conflict, una dintre puţinele clipe de bucurie ale combatanţilor era sosirea poştaşului care aducea veşti de acasă. În aceeaşi măsură, pentru cei rămaşi acasă, primirea unei scrisori, a unei cărţi poştale sau a unei telegrame însemna siguranţa de moment că bărbatul, fiul sau tatăl erau încă în viaţă. Astfel, scrisoarea a reprezentat firul care anula distanţele, care făcea suportabilă lunga aşteptare din tranşee. În afara războiului, doar o singură experienţă a determinat oamenii din popor să corespondeze: emigrarea. Epistolele au fost mijloacele prin intermediul cărora indivizii, aflaţi departe de casă, şi-au menţinut identitatea. Având în vedere numărul însemnat al neştiutorilor de carte şi semianalfabeţilor, comandamentele militare au pus la dispoziţia celor aflaţi pe front cărţi poştale gata tipărite, conţinând fraze standard, pe care soldatul îşi punea doar semnătura. Adesea, acest tip de corespondenţă purta amprenta

1 Antonella Astorri, Patrizia Salvadori, Istoria ilustrată a Primului Război Mondial, Bucureşti, Enciclopedia RAO, 2005, pp. 64, 109, 135.

Page 125: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

125

propagandei de război, care devine în timp modalitatea cea mai eficientă de denigrare a inamicului şi de transmitere de mesaje încurajatoare atunci când războiul de uzură părea că nu se mai sfârşeşte. Cu ajutorul cuvintelor, sloganurilor, imaginilor, cartea poştală de propagandă devine instrumentul de îndoctrinare a comunităţii căreia i se adresează. Adesea naţiunile implicate în conflict au recurs la corespondenţa de propagandă pentru procurarea de resurse materiale şi financiare necesare susţinerii efortului de război. Cu prilejul Crăciunului sau de Paşti s-au pus în circulaţie „felicitări” sugestive. În funcţie de destinatar, imaginea, însoţită adesea de un slogan, se adresa pe de o parte celor aflaţi pe front, iar pe de altă parte, civililor rămaşi acasă. Ofiţerii trimiteau adesea acasă mesaje scurte, în regim rapid, prin intermediul telegramelor, aşa cum civilii utilizau, la rândul lor, acest tip de corespondenţă pentru a se asigura că veştile ajung rapid în zona teatrelor de război. Numărul mare al telegramelor, utilizate pe scară largă în corespondenţa oficială a Primului Război Mondial, provoca adesea întârzieri de expediere, motiv pentru care populaţia civilă era sfătuită periodic să apeleze la scrisori sau cărţi poştale.

Corespondenţa expediată de pe câmpul de luptă era supusă cenzurii (în perioadele aglomerate se cerea ca plicurile să fie predate deschise), pentru ca informaţiile privind localizarea armatelor, logistica, mişcarea trupelor sau mesajele lipsite de patriotism să rămână secrete, dispărând sub cerneala neagră a cenzorului. Uneori, cenzorii investigau doar o mică parte a corespondenţei2, ocazie cu care se constata dacă militarii îşi îndeplineau obligaţiile prevăzute de regulament. Însă, în astfel de împrejurări, o serie de informaţii cu caracter militar ajungeau în mâinile adversarilor şi în rândul populaţiei civile.

Prizonierii au reprezentat o categorie specială, asistată de serviciul de Cruce Roşie care a întrebuinţat cărţi poştale purtând însemne specifice (crucea roşie imprimată şi ştampila). A fost un serviciu organizat pentru a proteja viaţa şi demnitatea victimelor conflictelor armate, dând speranţă familiilor celor aflaţi în prizonierat. Privitor la activitatea acestei organizaţii, aflăm, din paginile „Gazetei de Transilvania”3, că încă din primul an de conflict 40 de funcţionari ai poştei elveţiene primesc şi expediază la/de la Berna peste o sută de mii de scrisori lunar, facilitând corespondenţa întreruptă de starea de război, fără a percepe taxe poştale. De asemenea, prin intermediul mandatelor poştale, prizonierii primeau ajutor financiar din partea familiei. Biroul pentru sprijinirea prizonierilor, deschis la Budapesta, menţiona într-un comunicat faptul că, uneori, banii nu ajungeau la destinaţie din cauza adresei incorecte sau incomplete şi cerea expeditorilor ca mandatul poştal să conţină pe viitor numele prizonierului, rangul, regimentul, compania şi locul unde se afla prizonierul în momentul expedierii mandatului (oraşul, nr. barăcii/spitalul/cazarma/lagărul de prizonieri).4 Aceleaşi probleme se iveau şi în cazul scrisorilor, în consecinţă se cerea ca pe plic să se scrie cu cerneală, pentru că ceruza (condei, creion, n.n.), ştergându-se5, îngreuna circulaţia corespondenţei. Pentru eficientizarea legăturilor cu cei aflaţi în prizonierat, acelaşi Birou de informaţii pentru prizonierii de război pune în vânzare prin intermediul oficiilor

2 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 267/9 (22) decembrie 1915. 3 Loc. cit., nr. 247/8 (21) noiembrie 1914. 4 Loc. cit., nr. 34/14 (27) februarie 1915. 5 Loc. cit., nr. 204/13 (26) octombrie 1916.

Page 126: Tara Barsei 2014

CRISTINA TĂNASE , IONUŢ TĂNASE

126

poştale trei tipuri de cărţi poştale: galbene pentru cei internaţi în Serbia, iar pentru cei aflaţi în Rusia, verzi, dacă li se cunoştea adresa, şi albastre, dacă aceasta era necunoscută.6

În cazul soldaţilor internaţi în spitalele militare, Ministerul de Război austro-ungar a emis, în septembrie 1914, un ordin prin care corespondenţa adresată acestora era scutită de taxele poştale. Scrisorile expediate către cei de acasă beneficiau de scutirea de taxe doar dacă treceau pe la ghişeul spitalului, ocazie cu care li se aplica ştampila corespunzătoare7 şi erau controlate de serviciile de cenzură.

„Ilustrata” este adesea personalizată, prezentându-se sub forma fotografiei în care destinatarul însuşi apare în ipostaze controlate (în incinta unui studio fotografic, însoţit de camarazii de arme, pe vasul unde a fost înrolat, la paradă în timpul vizitei unui înalt demnitar etc.). În astfel de cazuri, combatantul menţionează data, locul, numele camarazilor/demnitarului, prilejul cu care a fost făcută fotografia.

Pentru a facilita legătura cu familia, comandamentele statelor beligerante pun la dispoziţia combatanţilor cărţi poştale cu timbru plătit.8 În spatele frontului circulau timbrele de ajutor, mărci poştale cu rol caritativ, a căror valoare alimenta fonduri destinate populaţiei paupere afectate de război. În anul 1915 statul român a emis aşa-numitele timbre de ajutor pentru ardeleni. Banii obţinuţi din vânzarea acestora au fost utilizaţi pentru sprijinirea familiilor româneşti din Transilvania, aflate sub ocupaţie austro-ungară şi implicate în conflict încă de la începutul acestuia. Conform unei statistici realizate în Bucureşti, pe primul trimestru al anului 1915, timbrul a adus Casei de sprijin „Familia Luptătorilor” suma de 1.614.190 lei.

Cum la aceasta nu e adăugată taxa de 2 lei pe fiecare pereche de cărţi de joc, nici taxele de ajutor la biletele de călătorie ale c.f.r. şi nici taxele de telegrame primite la ghişeurile drumului de fer, rezultă că timbrul de ajutor aduce fondului pe care îl alimentează peste 20.000 de lei pe fiecare zi.9

Această valoare ne demonstrează că, în primele două decenii ale secolului XX, societatea românească din Regat era o societate bazată pe consum. În Transilvania însă, din cauza războiului, populaţia se confrunta zilnic cu lipsa alimentelor de primă necesitate, fapt ce a dus la apariţia speculei, iar efortul depus de autorităţi în eradicarea acesteia a fost de cele mai multe ori insuficient. Prin urmare, procentul celor lipsiţi de mijloacele necesare traiului cotidian era în continuă creştere. În aceste condiţii, sprijinul financiar acordat de statul român venea în completarea colectelor materiale şi băneşti iniţiate de către instituţiile sociale din Ardeal şi care erau adresate în special orfanilor şi văduvelor de război.

O parte distinctă a prezentului studiu o reprezintă scrisoarea – inedită – adresată familiei de către Gheorghe Mihalachi înainte de plecarea sa pe front. Acest tip de corespondenţă are o frecvenţă scăzută în anii Primului Război Mondial din cauza numărului mare al neştiutorilor de carte din spaţiul românesc.

6 Loc. cit., nr. 153/16 (29) iulie 1915. 7 Loc. cit., nr. 194/4 (19) septembrie 1914. 8 Antonella Astorri, Patrizia Salvadori, op. cit., p. 64. 9 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 87/22 aprilie (5 mai) 1915.

Page 127: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

127

Gheorghe Mihalachi a fost învăţător şi director de şcoală în localitatea Unţeni, situată la 13 km N-E de oraşul Botoşani. Supravieţuitor al războiului, s-a întors în satul natal, unde şi-a reluat activitatea la catedră. După deces, scrisoarea va ajunge în familia fratelui autorului, în prezent documentul aflându-se în păstrarea urmaşilor10 acestuia.

Prezentăm, în rândurile care urmează, textul original al scrisorii, cu precizarea că am considerat necesară adăugarea formei actuale a unor arhaisme.

1916 August. în 16.

Scumpă Nevastă şi

Scumpi mei Copilaşi

Cât de înfricoşată şi jalnică a fost astăzi 16 August 1916. Când am scris cu a mea mână aceste rânduri, Când am plecat din sânul familiei mele, de lângă mici mei Copilaşi şi de lângă gospodăria mea care este muncită şi făcută cu lacrimi şi sudoare, cu o economie nespuse, astăzi părăsesc toată familia mea şi merg cu toţi fii ţerei (ţării, n.n.) România pentru a scote (scoate, n.n.) de sub jugul vrăjmaş pe fraţii noştri Români de peste hotară, care sunt subjugaţi de streini (străini, n.n.) de multe veacuri, şi astăzi a sosit momentul eliberărei tuturor românilor.

Astăzi când mai tot globul pământului e zguduit de înfricoşatele bubuituri ai tunurilor uriaşe, astăzi când aceste bubuituri au ajuns până la hotarele ţărei nostre, şi auzite cu urechile nostre, Ne au trezit din somnul adânc din care dormeam, şi noi toţi fii ţerei de prin tote (toate, n.n.) unghiurile ţerei ne am adunat, ca într-un mănunchi de flori şi sub comanda prea înţeleptului nostru Rege Ferdinand al României, ne am as.... (indescifrabil) ca Pardoşi (?) asupra duşmanilor noştri de atâtea veacuri, avem nădejde în Mântuitorul Hristos şi în sfânta Cruce că, duşmanii noştri vor fi zdrobiţ şi răsăpiţi cu desăvârşire. Că Românu[lui] nostru nu i a murit numele şi inima lui Vitejească nici o dată prin toate greutăţile căte au trecut şi cu nădejdea în dumnezeu şi în acest război îngrozitor vom eşi (ieşi) împreună cu aliaţi noştri biruitori şi cu lauri de flori încoronaţi.

Scriu aceste rânduri în amintirea scumpilor mei Copilaşi şi a iubitei mele soţii, că eu astăzi plec în acest măcel sângeros şi nu pot şti ce mi se poate întâmpla.

Scris cu a mea mână astăzi 1916 August 16

Marţi G Mihalachi

Conform datării, Gheorghe Mihalachi a fost mobilizat la două zile după ce primele contingente ale armatei române au trecut Carpaţii în Transilvania (14 august 1916). Învăţătorul din Unţani pleca pe frontul din Ardeal, alături de camarazi din toate colţurile Regatului României. Era un om instruit, prin natura profesiei, şi un autodidact, dacă ţinem seama de faptul că, atât înainte, cât şi după război, a studiat cărţi de specialitate, lăsând notiţe despre vindecarea diferitelor boli la animale şi la oameni. De asemenea, este cunoscut faptul că la vremea respectivă persoanele care aveau acces la ziare erau

10 Mulţumim dlui Constantin Popa pentru bunăvoinţa de a ne pune la dispoziţie această scrisoare.

Page 128: Tara Barsei 2014

CRISTINA TĂNASE , IONUŢ TĂNASE

128

învăţătorul şi preotul satului. În aceste condiţii, presupunem că era informat în privinţa situaţiei politice europene şi cunoştea împrejurările şi motivele intrării României în război. Din aceste considerente, mesajul său are un pronunţat caracter naţionalist, trăsătură definitorie şi firească a generaţiei căreia învăţătorul Gheorghe Mihalachi îi aparţinea. Textul lasă să se întrevadă, pe de o parte, tristeţea firească a plecării la război şi incertitudinea revederii celor dragi, iar pe de altă parte, pioşenia la care orice persoană apelează în momentele de cumpănă ale vieţii. Categoria aceasta de documente, rarisimă în prezent (puţine astfel de scrisori s-au păstrat în cei aproape 100 de ani care au trecut de la încheierea războiului), deschide noi pagini în istoria socială a Primului Război Mondial.

Alături de documentele oficiale, cu caracter militar, de scrierile de tip memorialistic, de imaginile utilizate pentru prima dată pe scară largă într-un conflict armat, corespondenţa a avut un aport deosebit la întregirea peisajului Marelui Război. Scrisorile, cărţile poştale sau telegramele sunt dovezile palpabile ale unui eveniment a cărui istorie se scrie încă. Poveştile care s-au păstrat prin intermediul corespondenţei de război reprezintă tot atâtea mărturii despre milioanele de participanţi la cel mai important eveniment istoric de la începutul secolului XX.

Carte poştală de propagandă purtând sloganul „Doamne bate Italia!” 11)

11 Mulţumim dnei Gabriela Polak pentru bunăvoinţa de a ne pune la dispoziţie imagini din colecţia personală.

Page 129: Tara Barsei 2014

129

Carte poştală purtând ştampila cenzurii.

Împăratul Carol I al Austriei vizitând trupele aflate în Turcia, 1918. 13

Echipajul vasului austro-ungar „Viribus Unitis”, 1918.13

Timbru de ajutor emis de statul român

13 Mulţumim dnei Cristina Seitz şi dlui Radu Hanke pentru bunăvoinţa de a ne pune la dispoziţie imagini din colecţiile personale.

Page 130: Tara Barsei 2014

130

Scrisoarea învăţătorului Gheorghe Mihalachi,

16 august 1916.

Page 131: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

131

Costin SCURTU

ŞTIRI DE PE FRONTUL BUCOVINEAN ÎN ROMÂNIA (1914-1918)

NEWS FROM THE BUKOVINA MILITARY LINES IN ROMANIA (1914-1918)

Abstract: After the outbreak of World War I, in order to discourage the national movement in

Bukovina, the Austrian authorities spread the rumor that the Romanian state would fight

alongside Austria-Hungary. A rigorous, extremely severe censorship prevented the spreading of

any news contradicting the official line. In order to prevent the Romanians’ refusal or even their

deserting the army to be reported to the mobilization centers, officers told the soldiers that

Romania would extradite all traitors from the Austro-Hungarian army. After Romania entered

the war, the Bukovina regiments were moved on the Italian front, where they were almost

completely destroyed. News about the Bukovina front arrived in Romania, and people feared that

Romania would enter the war against the brethren under Austro-Hungarian control.

Deşi, conform prevederilor pactului dualist, armata imperială austro-ungară era

declarată unitară, au fost create trupele de rezervişti numite K[aiserlich]-K[önigliche]

Landwehr pentru partea austriacă şi Magyar Királyi Honvédség pentru partea maghiară a

Monarhiei, ambele având ca scop apărarea statului împotriva unei eventuale agresiuni.

Ca o concesie la cererile maghiare, care solicitau o armată independentă, în baza

Compromisului (Österreichisch-Ungarischer Ausgleich) din 1867, atât corpurile de Honvezi,

cât şi cele Landwehr erau considerate ca făcând parte din prima linie a oricărei bătălii.

În concepţia reprezentanţilor politici ai naţionalităţilor din Austro-Ungaria, însă,

„armata de apărare” a ţării era de fapt instrumentul represiv menit să ţină sub

ascultare şi să prevină manifestările ostile ale popoarelor componente.1

După anul 1900, Monarhia Austro-Ungară începuse să se confrunte din ce în ce mai

des cu ideea unui război pe mai multe fronturi. În 1911, de exemplu, totalul cheltuielilor

destinate Ministerului de Război de la Viena se ridicau la 650 de milioane de coroane,

sume mult inferioare celor din Imperiul German (2 miliarde de coroane) şi Imperiul Rus

(1,6 miliarde de coroane). În anul 1910, dintr-o populaţie de 50 de milioane de locuitori,

doar 126.000 de oameni erau înrolaţi în armată. În 1914, armata austro-ungară putea să

adune 48 de divizii de infanterie. Fiecare divizie era susţinută de circa 42 de tunuri, iar

echiparea infanteriei nu era rezolvată.

1 Ioan I. Șerban, Românii în armata austro-ungară în anii primului război mondial, în: „Annales Universitatis Apulensis”, Series Historica, 2-3 (1998-1999), p. 201. Vezi şi N. Stone, Army and Society in the Habsburg Monarchy (1900-1914), în „Past and Present”, nr. 33, aprilie 1966, pp. 97-99.

Page 132: Tara Barsei 2014

COSTIN SCURTU

132

În anul 1907, Şeful Marelui Stat Major austro-ungar, generalul Franz Conrad von Hötzendorf2, a înaintat împăratului un memoriu în care arăta:

Fiecare recrut, indiferent de naţionalitate, trebuie să simtă că el are drepturi egale în forţele armate şi de aceea nimic nu trebuie să-i dea impresia că acolo există popoare privilegiate3.

Trebuie menţionat că majoritatea ofiţerilor activi erau austrieci şi maghiari, iar trupa era formată în proporţie de peste 50% din soldaţi aparţinând naţionalităţilor supuse din Imperiu.4

Moştenitorul tronului austro-ungar, arhiducele Franz Ferdinand, numit inspector-şef al Armatei, s-a arătat preocupat de problema exacerbării sentimentelor naţionale ale ofiţerilor şi soldaţilor din armata imperială, cum a fost cazul unităţilor garnizoanelor din Cehia din anii 1911-1913. Astfel, s-a propus redistribuirea unor unităţi militare, în scopul îndepărtării lor de zonele etnice din care proveneau soldaţii.5 Această măsură a fost luată în timpul Primului Război Mondial în ce priveşte regimentele româneşti, mai ales după intrarea României în război.

În ultimele zile ale lunii iulie 1914, după declaşarea Primului Război Mondial, s-a petrecut un episod la Bucureşti. Elefteria Mihali (soţia lui Theodor Mihali, vicepreşedinte P.N.R), fostă doamnă de onoare a reginei Elisabeta a României, a fost primită în audienţă de regele Carol I, prilej cu care regele a transmis românilor din Transilvania îndemnul de a se comporta cu loialitate faţă de Tronul şi patria austro-ungare, subliniind că Regatul României este legat de Puterile Centrale printr-un tratat de alianţă. După ce a fost luat acordul Clubului parlamentar român, al cărui preşedinte era tot Mihali, manifestul intitulat Către fiii neamului român a fost publicat în ziarul „Românul”6; au urmat circularele celor doi mitropoliţi şi ale episcopilor, care îi îndemnau pe români să răspundă la mobilizare şi să manifeste ascultare faţă de autorităţi.

Prezentarea românilor la ordinele de mobilizare a fost receptată cu mare satisfacţie

de către autorităţi şi numită ca o victorie pe frontul intern al Monarhiei Dualiste.

Octavian Tăslăuanu relatează că, atât el, cât şi mulţi alţi rezervişti români s-au prezentat

2 Împăratul Franz Josef și arhiducele Franz Ferdinand l-au destituit pe generalul Conrad din funcţia de șef al Marelui Stat Major, înlocuindu-l, la începutul lui decembrie 1911, cu generalul Blasius Schemua. Dar izbucnirea Primului Război Balcanic, în octombrie 1912, și conturarea unui război european, ce părea iminent, au determinat Curtea de la Viena să-l recheme pe Conrad în fruntea armatei austro-ungare, la 12 decembrie 1912. Generalului Conrad i s-a încredinţat o misiune diplomatică în România, pe lângă regele Carol I, în noiembrie 1912. În condiţiile războiului balcanic, Austro-Ungaria considera necesar să determine Bulgaria să accepte „mici cedări teritoriale” în favoarea României, pentru a o menţine în tabăra Puterilor Centrale. 3 C. von Hoetzendorf, Aus meiner Dienszeit (1906-1918), vol. I, Wien, 1921, pp. 501-509. 4 Arhiva Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia (în continuare A.M.N.U.A.I.), V. Barbu, Din istoria militară a poporului român din Transilvania, ms. neînregistrat. http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_2_3/21.pdf 5 R.E. Gunther, The Army of Francisc Joseph, West Laffayette, Purdue University Press, 1976, pp. 170-171. 6 „Românul”, Arad, Anul IV, nr. 159 din 2 august 1914.

Page 133: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

133

la centrul de încorporare de la Făgăraş cu câteva zile înainte de expirarea termenului,

ceea ce nu s-a întâmplat în cazul multor ofiţeri unguri şi germani.7

În primele zile de război, autorităţile imperiale au permis militarilor români să

poarte cocarde în culorile naţionale, iar fanfarele unităţilor îi petreceau la plecarea din

garnizoane cu imnul Deşteaptă-te, române, aşa cum aflăm din circulara episcopului Miron

Cristea din 20 iulie 1915, către oficiile protopopeşti şi parohiale din eparhia sa:

La finea anului trecut – 1914, n.a. – a emis înaltul Ministeriu de Interne o

ordonaţiune cu privire la dreptul de întrebuinţare a colorilor naţionale a

diferitelor naţionalităţi8.

Pe de altă parte, autorităţile austriece, pentru a descuraja mişcarea naţională din

Bucovina, au răspândit zvonul că statul român va fi alături de Austro-Ungaria. O cenzură

riguroasă, extrem de severă, împiedica răspândirea ştirilor care ar fi contravenit liniei

oficiale. Pentru a preîntâmpina refuzul românilor de a se prezenta la mobilizare sau

dezertarea lor din armată, ofiţerii spuneau soldaţilor că România extrădează pe toţi

trădătorii din armata austro-ungară.9 S-a mers chiar mai departe din partea oficialităţilor,

care au permis soldaţilor români, la plecarea pe front a Regimentului 50 Alba Iulia, să

arboreze la ferestrele trenurilor steaguri tricolore româneşti şi „au izbucnit în urale

furtunoase de Trăiască România, Trăiască regele Carol”10.

În iulie 1914, se aflau înrolaţi în armata austro-ungară peste 100.000 de români, cărora

li s-au adăugat alţi 300.000 de români rezervişti, deci circa 400.000 de soldaţi români, care

au fost trimişi pe fronturile de luptă din Serbia şi Italia, în sud, şi pe frontul din Galiţia, spre

Rusia, în nord. Regimentele cu mare pondere românească din Transilvania şi Banat erau

cuprinse în Corpul XII de Armată (Sibiu) şi Corpul VII de Armată (Timişoara).11 Românii

din Bucovina erau încadraţi în regimentele austriece 41 Infanterie Cernăuţi12, 22 Landwehr

şi 9 Dragoni, în unităţi de artilerie de câmp şi artilerie de cetate din Przemisi, în cadrul

Diviziei 43 Infanterie. La începutul războiului, Divizia 43 a ocupat poziţii pe malul galiţian

al Nistrului, în zona Zaleszczyki, făcând parte din dispozitivul de patru divizii al

7 Octavian C. Tăslăuanu, Trei luni pe câmpul de război, București, 1916, p. 18. O.C. Tăslăuanu a reuşit, după multe peripeţii, să ajungă pe front, mai întâi la Divizia a 7-a Infanterie română, pe Valea Trotuşului, iar apoi la Comandamentul Corpului 4 Armată de la Oneşti, unde a îndeplinit funcţia de şef al Biroului de informaţii, sub comanda generalului Eremia Grigorescu. 8 R. Ciorogariu, Zile trăite, Oradea, 1926, pp. 15-16; „Gazeta Transilvaniei”, Brașov, Anul LXXXVIII, 23 iulie/5 august 1915; „Adevărul”, Budapesta, Anul XXIX, 22 iunie 1916. 9 Nicolae Coman, Martiriul Bucovinei (1914-1915), Bucureşti, Editura Librăriei Pavel Suru, 1915, p. 37. 10 Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale (în continuare D.J.Alba A.N.), Fond Prefectura Comitatului Alba Inferioară, dosar 21/1914, ff. 17-18; „Gazeta Voluntarilor”, Cluj, Anul I, nr. 20/3 iunie 1923. 11 Ioan I. Șerban, loc. cit, p. 207. 12 Regimentul majoritar românesc IR 41 Cernăuţi, cu o pondere de 54% români. A.M.N.U.A.I., V. Barbu, loc. cit., f. 2. Numele ofiţerilor români din armata austro-ungară: generali (Ioan Boieriu, Gheorghe Domăşneanu).

Page 134: Tara Barsei 2014

COSTIN SCURTU

134

generalului Hermann Kövess, destinat apărării Galiţiei Orientale şi Bucovinei, numit

„Armee-gruppe Kövess” – transformat ulterior în Armata a II-a.13

La 26 iulie 1914, lângă Noua Suliţă şi de-a lungul pârâului Răchitna, hotar între

două imperii, au avut loc primele ciocniri între unităţile ţariste şi cele austro-ungare, iar

la Cernăuţi a sosit primul transport cu răniţi. La câteva zile, au urmat luptele crâncene pe

linia Boian – Mahala – Rarancea – Toporăuţi şi trupele austro-ungare au suferit pierderi

mari în confruntarea cu trupele ruseşti; şcolile au fost închise, autorităţile publice şi-au

redus serviciul, contele Meran, guvernatorul austriac al Bucovinei, şi-a mutat reşedinţa

de la Cernauţi la Vatra Dornei, iar comandamentul jandarmeriei şi-a stabilit sediul la

Rădăuţi, unde funcţiona şi Tribunalul de Război.

Regimentul 41 Infanterie Cernăuţi – după ce a primit botezul focului, în august 1914,

au avut loc câteva lupte izolate în zonele Novoseliţa, Boian, Mahala, Rarancea, Toporăuţi

şi Ocna, urmate de un atac general rusesc asupra poziţiilor Brigăzii 35, cu pierderi extrem

de mari – a acoperit retragerea armatei austriece prin toată Galiţia, până la Cracovia. În

7-11 septembrie, trupele austro-ungare au fost înfrânte în întreaga Galiţie şi au fost silite

să se retragă pe aliniamentul Carpaţilor, iar la sfârşitul lunii octombrie, ofensiva rusă

condusă de marele duce Nicolae a silit armatele austro-ungare şi germane să se replieze

spre graniţa estică a Germaniei.

În luptele de la Pilitza, de la Augustovo şi Ivangorod şi în timpul ofensivei

austriece, cele două regimente, 41 şi 22 Infanterie, încadrate cu români bucovineni, au

suferit pierderi mari, care au dus la completarea de mai multe ori a efectivelor acestora cu

ostaşi între 17 şi 52 de ani. Glotaşii erau înrolaţi la Brigada 35 Miliţii (Landsturm), care, în

august 1914, era concentrată pe graniţa cu Basarabia contra unui atac rusesc.14

În consecinţă, generalul Pavlov a ocupat fără prea multă rezistenţă Cernăuţii, la 2

septembrie 1914, instalând aici administraţia civilă rusă, la 15 septembrie.15 La aceeaşi

dată, ruşii ocupă Storojineţul şi ating linia Siretului până la graniţa română, la Movileni,

fără a înainta, însă, mai mult. Se poate presupune că Brigada 35 Miliţii – poate şi Divizia

43 – s-a retras dincolo de Siret.

Comandantul armatelor germane de pe frontul răsăritean, mareşalul Hindenburg16,

avea să constate, în toamna 1914, slăbiciunea militară a aliatei Germaniei şi, în consecinţă,

să întrebuinţeze trupele proprii pentru acoperirea breşelor create prin retragerea

unităţilor austro-ungare.

După botezul focului pe front, românii s-au confruntat cu multe nedreptăţi din

partea ofiţerilor proveniţi din rândul naţiunilor dominante, sentimentul datoriei faţă de

13 Dan Grecu, Armata Austro-Ungară din Bucovina (1914-1918), în „Buletinul ABB”, Nr. 1 (31), martie, 2000, pp. 6-30. Buletinul ABB nr. 3 (7)/august 1994, pp. 6-15. 14 Idem, Bucovina în Primul Război Mondial (1914-1918), în „Buletinul Cercului de Studii a Istoriei Poştale din Ardeal, Banat şi Bucovina”, An III, Nr. 3. 15 Bătălia imperiilor în Bucovina,

http://franckmelen.wordpress.com/2011/05/24/batalia-imperiilor-in-bucovina/ 16 E. Tisza, Lettres de guerre (1914-1916), Paris, 1932, pp. 36-45; 70-85.

Page 135: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

135

„tron şi patrie” s-a erodat continuu. Românii înţelegeau că luptă pentru o cauză străină

de năzuinţele neamului românesc.

Aniţa Nandriş-Cudla avea să rememoreze desfăşurarea războiului.

În anul 1914 s-a început războiul mondial. Parcă astăzi văd şi îmi amintesc

destul de bine, era vara pe la Sfântul Ilie, într-o duminică diminiaţă […]. Uite ce-i,

războiul s-a început, armata austriacă să retrage şi vin moscalii [...]. Tata a înhămat

caii şi împreună cu acele două căruţe am pornit şi noi să fugim, că vin moscalii.

Dar în timpul cât tata a pregătit căruţa, s-au început a auzi împuşcături de tunuri

şi mitraliere. Când am ieşit la drumu principal, era o aglomeraţie de nu mai puteai

răzbate. Fugea armata austriacă. Tunurile pe atunci erau trase cu caii, câte

doisprezece cai înhămaţi la un tun. Soldaţii călare pe cai, în urmă căruţa cu

muniţie, căruţa cu pasiune pentru cai şi căruţa cu producte pentru soldaţi. Au mai

ieşit căruţe din sat aşa ca noi, s-au amestecat cu armata şi mergea drumul plin, nu

mai ţinea nimeni dreapta. Să fi vrut cineva să vie înapoi nu mai avea pe unde. Am

mers aşa vălătuc cu armata până în Cernăuţi [...]. Să fugă mai departe nu mai

putea, căci moscalii ne-au ajuns din urmă, au ocupat Cernăuţu şi înaintau mai

departe [...].17

La 21 octombrie 1914, austriecii reocupă Cernăuţii şi regiunea dintre Siret şi Prut –

probabil nordul regiunii de dincolo de Prut rămâne ocupat de ruşi. Imediat se vor recruta

două corpuri de voluntari în armata austriacă, în scopul apărării Bucovinei contra ruşilor,

şi anume: Corpul Voluntarilor Ucraineni (huţani), compus din peste 1.000 de oameni,

care depun jurământul la Seletin în 20 noiembrie 1914, şi Corpul de Legionari Români,

din 1.500 de oameni, care depun jurământul la Câmpulung (Moldovenesc) în 2 decembrie

1914. Abia constituiţi, ei sunt nevoiţi să acopere retragerea austriecilor în faţa noii invazii

ruseşti, formând ariergarda. Mulţi sunt împuşcaţi, restul va opune ultima rezistenţă la

Câmpulung, apoi se vor risipi.18

În februarie 1915, armata austriacă – refăcută în iarnă sub comanda generalului de

cavalerie Karl Freiherr von Pflanzer-Baltin Maltici, sub forma „Armee-Gruppe Pflanzer-

Baltin”, ulterior Armata a 7-a – reia ofensiva în Bucovina, reocupă Câmpulung, Suceava,

Siret, apoi Cernăuţi la 15 februarie 1915 (sau 17 februarie, după alte surse), luând 60.000

de prizonieri ruşi. Frontul rusesc se va stabiliza pe linia Toporăuţi – Rarancea – Boian,

deci cu câţiva kilometri la vest de graniţa bucovineană. Administraţia austriacă va

funcţiona în continuare normal, existau însă starea de asediu şi cenzura scrisorilor.

Concesiile naţionale făcute la începutul războiului au fost anulate treptat. În

februarie 1915, printr-un ordin al Ministerului de Război austro-ungar se prevedea ca

17 Aniţa Nandriş-Cudla, 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 11-12. 18 Ruşii din cadrul „Grupului Nistru”, în ofensivă contra austriecilor generalului Pflanzer, ocupă Cernăuţiul în 26 noiembrie 1914, trec peste Prut, ocupă Storojineţ, Siret, Suceava, Câmpulung, înaintează prin Pojorâta şi Valea Putnei spre Mestecăneşti (Mestecăniş), dar nu pot trece în valea Bistriţei, oprindu-se pe culme. Astfel, întregul pretoriat Vatra Dornei rămâne neocupat. În toată iarna 1914-1915 se vor desfășura doar lupte de tranşee.

Page 136: Tara Barsei 2014

COSTIN SCURTU

136

soldaţii să fie instruţi „să spună că sunt cetăţeni maghiari cu buze valahe”19, se interzicea

portul cocardei tricolore, intonarea cântecelor naţionale şi folosirea limbii române,

impunând folosirea limbilor germană şi maghiară.

Aniţa Nandriş-Cudla, martoră a dramaticelor evenimente din Bucovina, avea să scrie:

Au ţinut frontul la Carpaţi cam vreo zece luni, pe urmă au început austriecii

să-i bată pe moscali şi moscalii au început să se retragă. S-au retras, au trecut de

satul nostru până în satul vecin, Boian şi în Boian au oprit frontul, aşa că în sat, în

Boian, era frontul moscalilor, dar pe câmp, sub sat, acolo unde era o pădurice ce se

chema Lomoteţ, era frontul austriecilor. Aşa că, erau cam 7-8 kilometri frontul de

satul nostru. Cum era mai prost. Până în sat nu prea ajungeau plumbii din puşcă şi

din mitralieră, numai din canoane, dar când ieşeai la câmp, la lucru, zburau plumbii

ca cărăbuşii. Mergeai la câmp la lucru dar nu ştiai, te-i întoarce înapoi sau nu20.

Apărarea graniţei cu Basarabia cade în sarcina maiorului român Daniil Pop21 (sau

Papp, comandant al Corpului VII de Armată Teritorial), fortificat la Ostriţa – probabil la

comanda vechii Brigăzi 35 Landsturm.

Când începeau atacurile, întâi începeau tunurile a bate. Băteau câte o zi

întreagă, altă dată o zi şi o noapte. După ce încetau tunurile, începeau din puşti şi

mitraliere. Nu se auzea nimic alta decât parcă ar fierbe var întruna. La urmă,

venea timpul că ieşea armata din decuncuri, cum se zicea atunci, adică din

tranşee, ţinea ştorm, adică se luptau cu baionetele şi dintr-o parte şi din alta. După

ce mai înceta, ridica flaguri [steaguri, n.n.] albe, semn ca să nu împuşte, nici unul

nici altul, să poată strânge morţii şi răniţii, căci şedeau polog. Luau căruţe din sat,

încărcau căruţele ca de lemne cu soldaţi morţi şi-i aduceau la ţintirim. Răniţii îi

pansau puţin şi iarăşi îi puneau în căruţă şi-i aducea în sat, în şcoală. În casele care

erau mai mari au pus paturi şi au făcut ca spital. Când veneau căruţele cu răniţi îţi

era mai mare mila, de nu puteai să te uiţi. Căruţele mergeau numai pas după pas

ca să nu hurduce, dar tot picături de sânge rămâneau în urmă. Soldaţii, sărmanii,

să văitau care mai tare, care mai încet după cum aveau putere. Aici îi ţineau câteva

zile, îi pansau mai bine şi îi trimitiau la spitalele mai mari. Mulţi erau grav răniţi,

care îşi dau sufletul şi îi ducea la ţintirim.22

Atacul contra Rusiei va continua de pe linia Nistrului spre nord. În teritoriul

bucovinean se semnalează doar un atac rusesc asupra Armatei a VII-a la Cernăuţi, în ziua

de Crăciun a anului 1915, interpretat de austrieci ca având mai ales scopul politic de a

atrage România în război de partea Rusiei. Oricum, ruşii se vor retrage cu pierderi mari.

Nu după mult timp, vedem că iarăşi se retrag austriecii. Au rupt moscalii

frontul în altă parte şi-ii înconjurau şi au fost nevoiţi să se retragă. S-au retras

19 Octavian C. Tăslăuanu, op. cit., pp. 349-350. 20 Aniţa Nandriş-Cudla, op. cit., p. 13. 21 Daniil Pop (sau Papp), român transilvănean – în 1928 ajunsese general în Armata Română - IBg Papp /Bg Obstlt Papp/Bg Obst Papp/HIBg Obst Papp (Brigada Papp) în perioada 14 aprilie 1915-23 iulie 1917. Vezi fişa biografică în Buletinul ABB, nr. 3 (11), septembrie, 1995, p. 13. 22 Aniţa Nandriş-Cudla, op. cit., pp. 13-14.

Page 137: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

137

numai peste Prut şi pe celălalt mal al Prutului s-au oprit şi au stat. Frontul austriac

era pe celălalt mal, din spre Cernăuţi, şi a moscalilor pe acest mal din spre satul

nostru. Am rămas iarăşi pe mâna moscalilor.

Impuşcături şi plumbi, căci de la satul nostru şi până la Prut dacă sunt vreo

cinci kilometri. Ajungeau plumbii până în sat, spărgeau fereşti, treceau şi prin pereţi

care case erau mai slabe, căliciau şi omorau vita şi lume din sat, căci plumbul nu

alege numai pe soldaţi. De multe ori, cînd începea atacul să începea împuşcătura.23

În iunie 1916 are loc ofensiva generală Brusilov, după numele comandantului

Armatei a VIII-a ruse. La aripa sudică, atacul generalului Letcinski contra Armatei a VII-a

a generalului Pflanzer pleacă din Basarabia, înconjoară poziţiile austriece ale maiorului

Pop pe la Mamorniţa, trecând peste teritoriul românesc – România fiind neutră la acea

dată –, şi ocupă, la 17 iunie 1916, Cernăuţiul. Până în 30 iunie, ruşii ocupă Storojineţ, Siret,

Suceava, Câmpulung şi ajung pe linia râurilor Ceremuş – Moldova – Putna, iar la

începutul lui septembrie 1916 ating linia finală, reluând vechile poziţii de la Mestecăneşti.

Pretoriatul Vatra Dornei rămâne din nou neocupat.

La 17 iulie 1916, Ion I.C. Brătianu semna, la Bucureşti, cu miniştrii Rusiei, Franţei,

Angliei şi Italiei o convenţie prin care se garanta integritatea teritorială a României şi

reunirea Bucovinei, Transilvaniei şi Banatului la Vechiul Regat.

După intrarea României în război, regimentele bucovinene au fost mutate pe frontul

italian, unde au fost distruse aproape complet. Această măsură se justifica prin scăderea

presiunii armatei ruse după eşecul ofensivei lui Brusilov din iunie-iulie 1916. Regimentul

9 Dragoni a suferit o adevărată dramă, 4 escadroane formate din cei mai buni ostaşi au

fost detaşate la divizia bavareză „Husarii morţii”, fiind obligate să contracareze atacurile

cazacilor în bătăliile de la Augustovo şi Lodz.24

Autorităţile civile şi ecleziastice s-au refugiat din Bucovina la Praga, unde au rămas

până la sfârşitul războiului. Funcţionarii de vamă, ca şi jandarmii de origine română de la

toate punctele de frontieră cu România, au fost înlocuiţi cu alţii, de origine germană. În

anul 1916, de-a lungul frontierei cu România se aflau 71 jandarmi de origine germană şi

evreiască, 14 de origine poloneză, 13 de origine ucraineană şi numai 27 de origine

română. Deci, din 125 de jandarmi, numai 27 erau români.25

Intrarea României în război avea să influenţeze fenomenul dezertărilor românilor

din armata austro-ungară. Într-o proclamaţie a Marelui Stat Major român către fraţii

români aflaţi în armatele inamice, se spunea:

Fraţi români, bucuraţi-vă, România a intrat în război şi, alături de Anglia,

Franţa, Italia şi Rusia, a pornit să vă elibereze. Visul de sute de ani se împlineşte,

presecuţia s-a terminat [...]. De astăzi locul vostru nu este în armata austro-ungară,

23 Ibidem, pp. 20-21. 24 Ioan Cocuz, Unirea Bucovinei cu România (Aspecte militare), Suceava, Editura Suceava, 1997, p. 9. 25 Teodor Balan, Suprimarea mişcărilor naţionale din Bucovina pe timpul războiului mondial, Cernăuţi, Societatea Tipografică Bucovineană, 1923, pp. 88-97.

Page 138: Tara Barsei 2014

COSTIN SCURTU

138

părăsiţi rândurile sale, veniţi sub steagul român fără rezerve [...]. Veniţi să

înfăptuim România Mare26.

Mulţi români din Bucovina au înţeles că a lupta împotriva armatei ţariste însemna să

lupte implicit împotriva armatei române.

Ministrul de război, Aleksandr Kerenski, spera să îmbunătăţească situaţia Rusiei

printr-o nouă ofensivă pe Frontul de Est. Contraofensiva germano-austro-ungară din

iulie-august 1917, consecutivă ofensivei nereuşite a lui Kerenski din iulie, duce la

recucerirea Galiţiei de Est şi a Bucovinei, între 19 iulie şi 15 august 1917. Cernăuţiul e

ocupat în 3 august. Ruşii nu mai vor să lupte şi românii trebuie să oprească iniţiativa la

Mărăşti, pentru a trimite trupe în sprijinul aripii drepte a frontului, în sud-estul

Bucovinei. Peste 120.000 de români au ajuns prizonieri la ruşi, fiind trimişi în lagăre în

Siberia.27

Prin Ordinul nr. 1191, din 23 februarie 1917, semnat de ministrul de război Vintilă

Brătianu, lt.-col. Constantin Pietraru a fost numit şef al Statului Major al Corpului

voluntarilor ardeleni şi bucovineni. La 9 iunie 1917, are loc primirea oficială, în Piaţa

Unirii din Iaşi, a primelor detaşamente de voluntari bucovineni, transilvăneni şi

bănăţeni.28 La 22 octombrie 1918, profesorul Sextil Puşcariu şi alţi patrioţi bucovineni scot

primul număr al ziarului „Glasul Bucovinei”, difuzat în Vechiul Regat, în Transilvania şi

în Basarabia. La 28 noiembrie 1917, ministrul de război român, generalul de divizie

Iancovescu, a dat Ordinul circular nr. 24.874, prin care dispunea înfiinţarea, pe lângă

Marele Stat Major, a Serviciului central al voluntarilor români ardeleni şi bucovineni.

Acesta urma să cuprindă un birou al adjutanturei şi personalului, un birou al recrutării,

unul al organizării şi unul al intendenţei. La comanda Corpului voluntarilor ardeleni şi

bucovineni a fost numit colonelul Marcel Olteanu.29 Comandamentul Corpului îşi avea

26 Arhivele Naţionale Române, Fond Microfilme Iugoslavia, rola 130, c. 298. 27 Ministrul României la Petrograd, C. Diamandy, a primit instrucţiuni (telegrama nr. 964 din 31 ianuarie 1917) de a se implica direct în contactarea prizonierilor români din Rusia şi organizarea trimiterii lor în tabăra de la Darniţa, de lângă Kiev. La Darniţa se aflau deja câteva sute de prizonieri români, ardeleni şi bucovineni, care, imediat după intrarea României în război, s-au adresat, atât Guvernului rus, cât şi celui român, spre a fi înrolaţi în Armata Română. 28 Octavian C. Tăslăuanu l-a rugat pe colonelul I. Manolescu, şeful Statului Major al Corpului IV român, să intervină pe lângă M.C.G. român pentru ca ardelenii de pe front să fie chemaţi, toţi, la Iaşi şi, împreună cu Corpul voluntarilor ardeleni şi bucovineni, să fie lăsaţi să plece pe alte fronturi, pentru a putea să lupte până la înfrângerea finală a inamicului. Locotenent-colonelul Constantin Pietraru, care a sosit în Rusia ca delegat al M.C.G. român, la 7 februarie 1917, raporta că, la Darniţa, erau adunaţi 308 ofiţeri, din care 12 foşti activi, 236 rezervă, 45 voluntari, 3 medici, 11 studenţi în medicină. În afară de aceştia, mai existau, în diferite lagăre răspândite pe tot cuprinsul Rusiei, încă 250 de ofiţeri şi cel puţin o sută de mii de soldaţi. 29 La 1 martie 1918, Corpul voluntarilor ardeleni şi bucovineni a fost desfiinţat, soldaţii fiind trimişi la diferite munci, iar ofiţerii primind alte însărcinări în serviciile anexe ale Armatei Române.

Page 139: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

139

sediul la Hârlău, în timp ce Biroul central al voluntarilor ardeleni şi bucovineni funcţiona

la Iaşi, sub comanda colonelului Grigore Popescu.30

În anii 1917-1918, după ce autorităţile austro-ungare au început să primească

informaţii despre constituirea trupelor de voluntari transilvăneni şi bucovineni, au luat

măsuri să combată fenomenul dezertării românilor. Unităţile de jandarmi din zonele

învecinate cu România au fost întărite cu efective suplimentare.

De altfel, zona aflată aproximativ la est de linia Siret – Rădăuţi – Gura Humorului

va rămâne neocupată de austrieci, pe lângă zona aflată la est de Cernăuţi, spre

Novoseliţa. Acum prezenţa românilor în sud-estul Bucovinei este sigură, dar, după

Tratatul de la Cotroceni, din mai 1918 – sau, după alte surse, după tratatul preliminar de

la Buftea, din martie 1918 –, trupele române trebuie retrase din Bucovina, lăsând loc

unităţilor austro-ungare şi germane.

Autorităţile ce s-au constituit pe ruinele Imperiilor Austro-Ungar şi Ţarist, departe

de a abandona politicile anacronice de dominaţie imperială, le-au convertit în proiecte cu

înfăţişare nouă, punându-le sub stindardele „Ucrainei Mari”, „Ungariei Mari”,

„solidarităţii clasei muncitoare internaţionale”. Creându-şi repede structuri militare

puternice, aceste autorităţi, fie că rezidau la Odessa, Kiev, Moscova sau Budapesta, au

luat măsuri de forţă împotriva autorităţilor democratice alese în Bucovina. Ca urmare, la

solicitarea organelor legale, armata română a fost din nou chemată pe câmpul de luptă,

alături de gărzile naţionale din provincia amintită.31

Delegatul Bucovinei la Iaşi era Bondărescu, numit de Consiliul Naţional, care

implora grabnica trimitere a armatei române. Regele Ferdinand şi guvernul s-au grăbit să

îndeplinească îndatorirea faţă de fraţii de la nord. Intrarea Diviziei a 8-a române, condusă

de generalul Zadik, în Cernăuţi, la 11 noiembrie 1918, punea capăt altor luni de tulburări,

mai ales privind partajul româno-ucrainean al Bucovinei.

Generalul Zadik a intrat în capitala Bucovinei în fruntea detaşamentului „Dragoş”.

În acelaşi timp, detaşamentul „Alexandru cel Bun” traversa oraşul spre a trece la nord de

30 Octavian C. Tăslăuanu a întocmit un amplu Memoriu, datat 14 octombrie 1917, adresat Marelui Cartier General, referitor la constituirea Legiunii românilor subjugaţi, cuprinzând trei capitole. În capitolul 1 se referea la ,,Importanţa politică” a organizării Legiunii; în cap. 2 la ,,Importanţa psihologică”; în cap. 3 la ,,Importanţa militară”. Memoriul era însoţit de Regulamentul asupra organizării şi funcţionării Comandamentului legionar al românilor subjugaţi. Regulamentul, la rândul său, cuprindea opt capitole: cap. 1 Scopul; cap. 2 Organizarea şi atribuţiile; cap. 3 Comandantul şi Statul Major; cap. 4 Funcţionarea; cap. 5 Biroul Ajutanturei şi Personalului; cap. 6 Biroul recrutării; cap. 7 Biroul organizării; cap. 8 Dispoziţii finale. 31 Colonel dr. Teofil Oroian, Acţiunea militară şi Marea Unire, în „Document”, Buletinul Arhivelor Militare Române, anul II, nr. 1 (5), Bucureşti, 1999, pp. 11-14. Gheorghe Buruiană, membru în Sfatul Ţării la Chişinău, îşi aminteşte peste ani ziua de 5 ianuarie 1918, când s-a hotărât să se facă apel la armata română. „În unanimitate s-a hotărât să se ia legătura cu guvernul României pentru a salva republica Moldovenească de invazia bolşevică. Vasile Tanţu şi cu mine să plecăm la Iaşi”. Aceştia au trimis acordul guvernului român prin colonelul francez D’Albiat, peste două zile, sub următoarea parolă: „Tata este bine sănătos şi în 3 sau 4 zile el va sosi”.

Page 140: Tara Barsei 2014

COSTIN SCURTU

140

Prut. Regimentul 13 Infanterie din Divizia a 8-a Infanterie, sub comanda colonelului

Cănciulescu, va reuşi, direct în dispozitiv de apărare în Bucovina, în sectorul Koţman –

Zastavna, să devină, cum avea să constate generalul Zadik la inspecţia efectuată, o mare

unitate de frunte a diviziei sale. „Am constatat – nota generalul Zadik – din partea trupei

o prestaţie şi o dispoziţiune deosebit de bună, iar în ofiţeri am observat un spirit şi o

dispoziţie de lucru foarte accentuată”, drept care, elogiindu-l pe colonelul Cănciulescu,

comandantul diviziei îl propune şi el la înaintarea excepţională şi la funcţia superioară de

comandant de brigadă.

Detaşamentele ucrainene s-au retras grăbit din zona Cernăuţiului, pe care o

stăpâniseră câteva zile. La 15/28 noiembrie, Congresul General al Bucovinei hotărăşte în

unanimitate „unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei cu România”32.

Prin anul 1918 s-a terminat războiul. Bucovina noastră a ocupat-o România.

Fraţii mei s-au întors toţi în viaţă de la război […]. Dacă s-au deschis şcolile după

război, cei patru fraţi au plecat să termine de învăţat, căci nici unul nu a fost

isprăvit până a merge la război.33

Pericolele ce s-au abătut asupra României întregite, în primăvara anului 1919, au

determinat Marele Cartier General ca, în paralel cu operaţiunea din Transilvania, să

organizeze şi apărarea Bucovinei. Misiunea de închegare a sectorului de apărare în

Bucovina a fost încredinţată colonelului Petre Cănciulescu, care, de la 1 aprilie la 22 mai

1919, a fost numit comandant al Frontului de Nord şi de Vest din Bucovina, începând de

la Balamontovka (spre est) până la Hliniţa (dreapta Prutului) spre vest, care constituia

coloana de centru a Diviziei a 8-a Infanterie în înaintarea acesteia în Pocuţia.34 Odată

poziţia de apărare ocupată, i s-a încredinţat comanda tuturor unităţilor operative din

sectorul Pocuţiei. De la 4 septembrie 1919, colonelul Petre Cănciulescu este numit la

comanda Brigăzii 16 Infanterie, care avea ambele regimente în sectorul Hotin, de la

Balamontovka la Ataki, iar apoi la cea a Brigăzii 57 Infanterie, din noiembrie 1920.

Organizarea apărării Bucovinei româneşti intra într-o nouă fază.

32 Ion Ardeleanu, Vasile Arimia, Ionel Gal, Mircea Muşat (coord.), 1918 la români, Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Documente externe 1879-1916, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 1240. 33 Aniţa Nandriş-Cudla, op. cit., pp. 23-24. 34 Detașamentul colonel Petre Cănciulescu avea în subordine: Regimentul 13 Infanterie (2 batalioane), Regimentul 25 Infanterie (2 batalioane), 4 baterii de câmp şi o baterie artilerie grea, plus câte un grup de cavalerie-mitraliere pentru fiecare din cele două fronturi. De la 22 mai 1919, col. Petre Cănciulescu a comandat un detaşament alcătuit din 4 batalioane şi 2 baterii artilerie.

Page 141: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

141

Rozalinda POSEA

CARITATEA ÎN ANII PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL. SOCIETATEA PENTRU OCROTIREA ORFANILOR DE RĂZBOI

CHARITY IN THE FIRST WORLD WAR. THE SOCIETY FOR PROTECTING THE WAR ORPHANS

Abstract: After founding the feminine associations, the military confrontations that Romania

attended to, such as the Balkan Wars and the First World War, were important occasions for

women to prove their abilities. That was the time when the Romanian woman came out from her

private space to the public one. Almost the whole feminine elite took part in the war effort, the

most important contribution being in the medical area and charity.

Few years after the end of the First World War statistics said that in Romania there were 359.629

orphans and the orphanages were deficient. Since the first days of the war, when the Romanian

troops entered into Transylvania, the Princess Olga M. Sturdza founded the first house for

protecting the war orphans, in Iasi, under the high patronage of Queen Mary. The first ladies

committee was founded under the chairmanship of the Metropolitan Bishop Pimen. The first house

for protecting the war orphans – named „Queen Mary” – was set up in 16th September 1916.

The next orphanages were opened in Piatra-Neamţ and Roman. Since the first weeks of the war in

Moldova there were 40.000 war orphans. On December 30th, 1917, the Society was recognized by

the government under the name of the Society for Protecting the War Orphans.

The Society activated in nine regions of the country and took care of 12.000 souls. In 1925, there

still were 9214 orphans in the orphanages, 2833 were placed on grants in schools and in

workshops. More than 16.991 orphans were assisted in their homes, receiving food, clothes, wood

for fire and books for learning. In 1925, there were three agrarian schools, nine trade schools, two

pedagogic schools, nine vocational schools, and a seminary.

De la saloanele doamnelor din prima jumătate a secolului al XIX-lea, începând cu a doua

jumătate a secolului al XIX-lea se trece la asociaţii şi organizaţii feminine care vor activa

pe mai multe tărâmuri. Astfel, femeile române îşi schimbă obiectivele, ele luptă în scopul

modernizării, se implică în politică, în opere de caritate şi de binefacere, se afirmă în

educaţie şi emancipare. Femeia română iese prin aceste implicări sociale din mica sferă a

privatului, integrându-se în sfera publică.1

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, societăţile şi asociaţiile feminine

au devenit o realitate în viaţa publică românească.2 În Transilvania, Reuniunea Femeilor

Române din Braşov a fost înfiinţată pe 21 octombrie 1850, având în frunte pe Maria

1 Alin Ciupală, Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea: între public şi privat, Editura Meridiane, Bucureşti, 2003, p. 120. 2 Ibidem, p. 84.

Page 142: Tara Barsei 2014

ROZALINDA POSEA

142

Nicolau. Scopul principal al asociaţiei era să vegheze şi să lupte pentru interesele naţionale,

culturale, sociale şi economice ale neamului românesc.3 În adunarea de constituire a

organizaţiei, unul din obiectivele acesteia a fost legat de dorinţa femeilor române de a se

interesa de ajutorarea şi creşterea fetiţelor române, orfane ale martirilor naţiunii române

căzuţi în Revoluţia din 1848-1849. Societatea a purtat numele de Reuniunea Femeilor

Române pentru ajutoriul creşterii fetiţelor orfane române mai sărace.4

R.F.R. a fost una dintre cele mai vechi organizaţii feminine din Transilvania, fiind

subvenţionată de Biserica Ortodoxă şi de cea Greco-Catolică, de băncile româneşti şi de

românii cu stare de pretutindeni.5 Inspirate de modelul braşovean, s-au creat astfel de

asocieri în Transilvania la: Sibiu, Blaj, Hunedoara, Deva şi Făgăraş.

În Bucovina s-au creat asociaţii de acest tip în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea,

după modelul celor transilvănene. Societatea Doamnelor Române s-a înfiinţat în 1891, la

Cernăuţi. Prima asociaţie de femei din Moldova, Reuniunea Femeilor Române de la Iaşi,

a fost înfiinţată la iniţiativa Corneliei Emilian, soţia profesorului Ştefan Emilian, unul

dintre fondatorii Reuniunii Femeilor Române din Braşov; statutele reuniunii au fost

votate pe 28 decembrie 1867.

Asociaţii similare au funcţionat la Brăila, Focşani, Piatra-Neamţ, Bacău, Roman şi în

alte oraşe.

La Bucureşti, o astfel de organizaţie s-a înfiinţat în 1879, datorită unui comitet de

femei din cadrul societăţii Concordia Română.6

Confruntările militare la care România a participat de la înfiinţarea asociaţiilor

feministe, respectiv, Războaiele Balcanice şi Primul Război Mondial, au fost ocazii pentru

ca femeile să-şi demonstreze abilităţile. Aproape întreaga elită feminină românească

participă la efortul de război, cea mai importantă contribuţie fiind în domeniul caritabil şi

sanitar.

La câţiva ani după încetarea Primului Război Mondial, fiecare colţ al ţării purta încă

urmele dezastrului. Satele şi oraşele erau distruse de bombardamente. Mii de oameni

neînarmaţi, bătrâni, femei şi copii, au rămas fără adăpost. Bătrânii şi copiii au rămas fără

niciun sprijin, iar soţiile, văduve.7

Încă din primele zile ale războiului, când trupele româneşti pătrundeau în Ardeal,

principesa Olga M. Sturdza înfiinţează, la Iaşi, sub înaltul patronaj al reginei Maria,

primul cămin pentru adăpostirea orfanilor de război. La îndemnul principesei Olga

Sturdza, a luat fiinţă primul Comitet de doamne pentru ocrotirea orfanilor de război, sub

preşedinţia mitropolitului Pimen al Moldovei. Înfiinţarea primului lăcaş pentru

3 Maria Baiulescu, Memoriu şi istoricul orfelinatului Uniunii Femeilor Române din Braşov: 1919-1933, Braşov, 1933, p. 3. 4 Ştefania Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc: antologie de texte: 1838-1929, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pp. 61-62. 5 Ibidem, p. 23. 6 Ibidem, pp. 24-26. 7 *** Pentru neam şi ţară: Societatea Ocrotirea Orfanilor de Război 1916-1924, Oradea-Mare, s.a., p. 148.

Page 143: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

143

adăpostirea orfanilor de război s-a realizat în 16 septembrie 1916 şi a purtat numele

„Regina Maria”8. Următoarele orfelinate deschise au fost la Piatra-Neamţ şi Roman.

Numărul orfanilor de război, în Moldova, încă din primele săptămâni de la izbucnirea

conflictului, se ridicau la 40.000 de suflete. La 30 decembrie 1917, societatea este

recunoscută de guvern sub denumirea de Societatea Ocrotirea Orfanilor de Război. În

iarna anului 1916-1917, s-au distribuit ajutoare pentru 16.125 orfani.

Scopul societăţii era legat de ocrotirea orfanilor din război, fără deosebire de

naţionalitate; prioritatea o constituiau orfanii de ambii părinţi. Totodată, se aveau în

vedere copiii ai căror taţi fuseseră chemaţi să îndeplinească serviciul militar şi muriseră

în timpul sau din cauza războiului şi ale căror mame muriseră din orice cauză, înainte

sau după decesul soţului. Apoi, copiii rămaşi orfani de tată din cauza unui eveniment al

războiului şi ale căror mame s-au aflat în neputinţă de a-i creşte fără ajutorul societăţii;

după aceea, copiii fără mamă ai invalizilor din război internaţi sau în neputinţă de a

îngriji de ei.9

Învăţământul primar era obligatoriu în toate orfelinatele, tendinţa fiind de a li se da

o instrucţie practică orfanilor, acest lucru făcându-se în şcoli de specialitate. Copiii erau

învăţaţi să practice agricultura, cum să îngrijească gospodăria şi să deprindă diferite

meserii. Cei care arătau aptitudini deosebite spre învăţătură sau artă erau susţinuţi în

şcolile secundare, militare, normale şi seminarii.10

Prima regiune înfiinţată de Societatea Orfanilor de Război avea centrul la Iaşi, în

1917, şi cuprindea toate judeţele din Moldova.11 În 5 iunie 1918, s-a înfiinţat a doua

regiune, care cuprindea cele 16 judeţe ale Munteniei şi Dobrogei, având sediu la

Bucureşti. Pe 23 iunie 1918, se înfiinţează a treia regiune, care avea în componenţă cinci

judeţe ale Olteniei, cu sediu la Craiova; pe 25 iunie acelaşi an se organizează a patra

regiune, ce cuprindea Basarabia, cu sediu la Chişinău. Pe 4 februarie 1919, s-a înfiinţat a

cincea regiune, cea a Bucovinei, cu sediu la Cernăuţi, iar în 13 decembrie 1919 a luat fiinţă

regiunea a şasea, cuprinzând sudul Transilvaniei, cu reşedinţa la Sibiu. La 1 februarie

1920, regiunea Dobrogea şi Cadrilaterul s-au desprins, formând a şaptea regiune, cu

sediul la Constanţa. Pe 15 aprilie 1920, s-a înfiinţat regiunea a opta, ce cuprindea Banatul,

cu sediul la Timişoara. Ultima regiune, respectiv, cea de a noua, cuprindea partea de

nord a Transilvaniei, având sediul la Cluj.12

Societatea Ocrotirea Orfanilor de Război a funcţionat în nouă regiuni ale ţării şi a

îmbunătăţit viaţa a peste 12.000 de suflete. În 1925, 9.214 de copii orfani se aflau încă în

orfelinate, 2.833 au fost plasaţi ca bursieri în diferite şcoli şi ateliere. Peste 16.991 de orfani

erau asistaţi la domiciliu, fiind ajutaţi cu alimente, îmbrăcăminte, lemne şi cărţi de şcoală.

Tot în anul 1925, sub patronajul Societăţii Ocrotirea Orfanilor de Război funcţionau:

8 Ibidem, pp. 153-154. 9 Ibidem, p. 158. 10 Ibidem, p. 159. 11 Ibidem, p. 161. 12 Ibidem.

Page 144: Tara Barsei 2014

ROZALINDA POSEA

144

3 şcoli de agricultură, 9 şcoli de meserii, 2 şcoli normale, 9 şcoli complementare şi un

seminar teologic.

Educaţia oferită orfanilor avea o natură practică, băieţii învăţau cum să cultive

pământul şi meserii, fetele se axau pe menaj şi îndeletniciri casnice. În România au

funcţionat şcoli agricole ale S.O.R. la: Miroslava – Iaşi, Lomb – Cluj, Periş – Ilfov, Ghiroc –

Timişoara, Ştefan cel Mare – Bălţi. Învăţământul industrial şi profesional funcţiona la:

Cluj, Cetatea Albă, Chişinău, Brăila, Anadalchiui, Mangalia, Iaşi, Târgu-Neamţ.13

Şcoala de îndreptare sau de reeducare a fost înfiinţată la Copou – Iaşi, în aprilie

1921, aici fiind reeducaţi copiii trimişi din celelalte orfelinate din ţară; aceasta a adăpostit

100 de orfani şi a funcţionat ca o şcoală preventivă.

S.O.R. a acordat şi asistenţă materială familiilor cu copii orfani, 208.873 de orfani au

beneficiat de acest tip de ajutor. Pentru 119.640 de orfani a fost acordată asistenţă juridică,

orfanii aflaţi sub tutelă au fost ajutaţi în vederea obţinerii documentelor pentru

succesiuni, inventarierea averilor sau validarea drepturilor de pensie.

În ceea ce priveşte asistenţa sanitară, S.O.R. deţinea un sanatoriu la Vila Greerul în

Iaşi, dedicat tratării tuberculozei. La Şanţuri, în judeţul Braşov, şi la Curtea de Argeş

funcţionau sanatorii preventive pentru cei recent vindecaţi de tuberculoză. Alte sanatorii

de acest tip funcţionau la Cetatea Albă, Iaşi, Chişinău şi Cluj. Spitalele subvenţionate de

S.O.R. erau „Cuza Vodă” şi „Caritatea” din Iaşi.14

Societatea a obţinut dreptul de a supraveghea şi controla toate aşezămintele similare

care i-au fost subordonate prin legile şi decretele privitoare la ocrotirea orfanilor. În

fruntea societăţii se afla un Consiliu Central, care făcea repartiţia fondurilor acordate de

stat, judeţe sau comune, de instituţiile financiare sau de cele de binefacere. Alături de

Consiliul Central, funcţionau comitete regionale (9) şi comitete filiale (73) în oraşele de

reşedinţă ale judeţelor, având rolul de organe directe de asistenţă.15

În Transilvania, îndemnul pentru femeia contemporană română adresat de Maria

Baiulescu se face chiar la începutul Primului Război Mondial, în 1914, odată cu primele

jertfe de pe câmpul de luptă. Jertfa este ruptă din trupul femeii la care se face apel. Cele

care sunt chemate să se alăture luptei sunt mame, fiice şi surori.16 Apeluri de acest gen se

regăsesc în paginile „Gazetei Transilvaniei”17 încă de la începutul războiului. În august

1914, preşedinta Uniunii Femeilor Române adresează un apel femeilor din Transilvania şi

Ungaria, prin care cere ajutorul pentru cei rămaşi fără sprijin. La Braşov, primele care au

răspuns apelului au fost Virginia Branişte, Tulia Găvruş şi Miţi Onicioiu, care s-au înscris

la cursurile de surori de caritate pentru a putea acorda sprijin soldaţilor răniţi. Exemplul

13 Ibidem, p. 171. 14 Ibidem, p. 178. 15 Ibidem, p. 163. 16 „Gazeta Transilvaniei”, Braşov, nr. 267, 4 (17) decembrie, 1914, p. 1. 17 Articolul poartă titlul Cum gândim şi cum purcedem şi este un îndemn şi o încurajare pentru a continua opera de caritate începută cu înfiinţarea Reuniunii Femeilor Române din Braşov.

Page 145: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

145

Album comemorativ Reuniunea Femeilor Române,

colecţia Muzeului de Istorie Braşov, nr. inv. CD 13243

Page 146: Tara Barsei 2014

ROZALINDA POSEA

146

Har

ta R

egiu

nil

or

S.O

.R.,

Pen

tru

nea

m ş

i ţa

ră:

Soc

ieta

tea

Ocr

otir

ea O

rfan

ilor

de

Răz

boi

19

16-

192

4,

Ora

dea

-Ma

re, c

ole

cția

Mu

zeu

lui

de

Isto

rie

Bra

șov

, n

r. i

nv

. C

D 1

98

54

.

Page 147: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

147

Regina Maria şi Principele Nicolae în vizită la Şcoala de Îndreptare înfiinţată în Copou, Iaşi, în aprilie 1921, Pentru neam şi ţară: Societatea Ocrotirea Orfanilor de Război 1916-1924,

Oradea-Mare, colecţia Muzeului de Istorie Braşov, nr. inv. CD 19854.

Diplomă de onoare, S.O.R., Pentru neam şi ţară: Societatea Ocrotirea Orfanilor de

Război 1916-1924, Oradea-Mare, colecţia Muzeului de Istorie Braşov, nr. inv. CD 19854.

Page 148: Tara Barsei 2014

ROZALINDA POSEA

148

dat de elevii şcolilor săseşti din Braşov era recomandat să fie urmat de fiecare român;

elevii şcolilor germane s-au dus în satele din Ţara Bârsei pentru strângerea recoltei de pe

câmp, dând ajutor familiilor celor plecaţi în război.18 În Braşov, saşii au organizat

concerte la Biserica Neagră, banii adunaţi au fost donaţi familiilor celor căzuţi în război.19

Acelaşi model îl urmează şi românii, organizând concertele de la cafeneaua Korona,

sumele adunate fiind donate familiilor celor mobilizaţi.20

Sute de mii de ostaşi români au fost chemaţi la oaste începând cu 1914, ei şi-au făcut

datoria pe toate fronturile pe care au fost trimişi, au luptat în Galiţia şi Polonia, în

Bucovina, în Serbia, Muntenegru şi Albania. Un exemplu grăitor este cazul celor cinci

fraţi Sorescu din Braşov, fiii avocatului Octavian Sorescu, aceştia fiind mobilizaţi în

armata austro-ungară începând cu toamna anului 1914. Mircea Sorescu, sublocotenent în

Regimentul 2 Infanterie, a fost rănit în luptele din jurul Lembergului, în ianuarie 1915 era

internat în spitalul militar Braşov. Horaţiu Sorescu, sublocotenent în acelaşi regiment,

rănit tot la Lemberg, în ianuarie 1915 era internat şi el în spitalul din Braşov. George

Sorescu era în aceeaşi situaţie cu fraţii săi. Sabin Sorescu, sublocotenent în Regimentul 50

Infanterie, a fost rănit în luptele de la Krasnik, restabilit şi trimis din nou în Galiţia, a fost

rănit a doua oară, în ianuarie 1915 aflându-se în drum spre spitalul din Braşov. Ovidiu

Sorescu, locotenent în Regimentul 50 Infanterie, a fost rănit în lupta de la Krasnik, refăcut

este trimis din nou pe câmpul de luptă din Galiţia, rănit din nou în luptele din jurul

fotăreţei Przsemysl, în ianuarie 1915 se afla într-un spital din Budapesta.21

Încă de la începutul războiului s-au făcut colecte publice pentru strângerea de

veşminte, alimente şi bani cu care să fie ajutaţi răniţii, s-au înfiinţat apoi spitale pentru

adăpostirea şi îngrijirea bolnavilor răniţi, unde zeci de românce s-au înscris ca surori de

caritate.

Cea mai importantă operă de caritate s-a făcut prin ajutorarea copiilor rămaşi fără

tată din cauza războiului, acest lucru s-a realizat încă de la sfârşitul anului 1915 prin

înfiinţarea unui orfelinat românesc la Sibiu, noua instituţie funcţionând cu ajutorul

Bisericii. Odată cu apelul înfiinţării orfelinatului de la Sibiu, la un alt apel a răspuns

biserica greco-catolică din Blaj prin înfiinţarea orfelinatului care a funcţionat aici.

Orfelinatul din Sibiu, ale cărui baze s-au pus încă din 1913, s-a deschis în strânsă legătură

cu cel care funcţiona la Braşov prin contribuţia Reuniunii Femeilor Române.22

Una dintre scrisorile cu titlul Scrisoare dela război publicate în periodicul românesc

„Cosînzeana” în anul 1914, semnată Căprarul Alexandru, grăieşte despre momentul

despărţirii ostaşilor români de casă astfel:

18 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 166, 29 iulie/11 august, 1914, p. 1. 19 Loc. cit., nr. 185, 23 august/3 septembrie, 1914, p. 2. 20 Loc. cit., nr. 190, 29 august/11 septembrie, 1914, p. 2. 21 „Cosînzeana”, Orăştie, Anul V, nr. 1-2, 1915, p. 5. 22 „Transilvania. Revista Asociaţiunii pentru Literatura română şi cultura poporului român”, Sibiu, An XLVII, nr. 1-6, 1 iulie 1916, pp. 2-8.

Page 149: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

149

Apoi a venit Duminica cu plecarea. Ne-am adunat toţi feciorii din sat în vale,

la poarta popii, gata de drum. Ştiţi, ieşise satul tot. Nevestele plângeau cu hohot,

iar copilaşii nu se mai lăsau de genunchii tătânilor. Îmbrăţişări şi lacrimi, sughiţuri

grele... după Sâvu lui Solomon se ţineu patru copilaşi, după altul trei, mai încolo

doi. Şi iarăş patru. (…) Apoi am plecat. Ne-am făcut cruce şi nu ne-am mai uitat

înapoi. Cu gândul la Dumnezeu şi la poruncă, ne-am despărţit de ale noastre. În

marginea satului ne-am prins la cântec, de răsună valea spre drumul ţării23.

Orfelinatul înfiinţat la Braşov şi-a întrerupt activitatea după cele 48 de zile cât au

stăpânit trupele române Braşovul, din august 1916 până în luna octombrie a aceluiaşi an.

Femeile române, iniţiatoare ale acestei societăţi, au fost urmărite, o parte dintre ele

întemniţate, unele au trebuit să plece în teritoriile româneşti neaflate sub ocupaţie; este şi

cazul Mariei Baiulescu, care se stabileşte la Iaşi24, întorcându-se în Braşov abia în 1919.

Pe drumul de întoarcere la Braşov, Maria Baiulescu poposeşte în Bucureşti, unde

cere ajutorul Băncii Naţionale, de la care primeşte suma de 50.000 de lei, alţi 20.000 sunt

primiţi de la Asociaţia Familia Luptătorilor. Aceşti bani s-au folosit pentru reabilitarea

edificiului orfelinatului care a funcţionat la Braşov pe strada Fântânei, nr. 37. Prin

Ordinul nr. 1.578, emis în data de 10 iunie 1919, Consiliul Dirigent a pus imobilul amintit

la dispoziţia Uniunii Femeilor Române. În perioada desfăşurării lucrărilor de reparaţie,

orfanele au fost trimise pentru câteva luni la orfelinatul din Sibiu.25

Reuniunea Femeilor Române din Braşov s-a aflat într-o permanentă legătură cu

filiala Societăţii Ocrotirea Orfanilor de Război din Sibiu, aflată sub preşedinţia Catincăi

Bârsean, dar şi cu preşedinta generală a societăţii, principesa Olga Sturdza. Din partea

S.O.R. se acorda o subvenţie pentru hrană, celelalte cheltuieli, inclusiv plata personalului,

au fost acoperite din fondurile Reuniunii.

În toamna anului 1919, 60 dintre orfane s-au întors la Braşov, în noul sediu refăcut.

Pentru a trece iarna lui 1919-1920, Reuniunea a primit de la Prefectura Braşov un stoc de

alimente, trimise din America, destinat copiilor săraci şi orfani.26

Întreaga existenţă a funcţionării acestui lăcaş la Braşov, după anul 1919, a stat sub

patronajul Societăţii Ocrotirea Orfanilor de Război, de la care a primit anual subvenţie

pentru fiecare orfană adăpostită şi şcolarizată de către orfelinat. În afară de societate,

orfelinatul din Braşov şi-a continuat existenţa şi datorită sprijinului acordat de Primăria

oraşului. Primele absolvente ale şcolii profesionale care funcţiona pe lângă orfelinat şi-au

finalizat studiile în anul 1926. Unele dintre acestea au plecat să studieze mai departe la

Iaşi şi Cluj.

23 „Cosînzeana”, Anul IV, nr. 37, 20 septembrie 1914, p. 527. 24 La Iaşi intră în legătură cu principesa Olga Sturdza, contribuind la înfiinţarea Societăţii Ocrotirea Orfanilor de Război. 25 Maria Baiulescu, op. cit., p. 5. 26 Ibidem.

Page 150: Tara Barsei 2014

ROZALINDA POSEA

150

Societatea Ocrotirea Orfanilor de Război a fost nevoită să reducă numărul

orfelinatelor din cauza problemelor financiare. În 1933, orfelinatul de la Braşov îşi va

închide porţile; 34 dintre orfane au cerut să se întoarcă la familiile rămase, având vârsta

legală pentru a se întoarce singure în locurile de obârşie, 20 dintre orfane au fost trimise

la orfelinatul din Cernăuţi, susţinut în continuare de societate. Imobilul din Braşov de pe

strada Fântânei nr. 37 a fost vândut, cu toată stăruinţa Uniunii Femeilor Române pentru

păstrarea acestuia.27

Moştenirea socială a războiului a fost una dezastruoasă în toate ţările europene.

Încercarea de a rezolva o parte a problemelor apărute s-a realizat mai ales prin

intermediul societăţilor caritabile. Dacă una dintre principalele societăţi de acest gen a

fost Crucea Roşie Română, totuşi o contribuţie marcantă a avut-o şi Societatea Ocrotirea

Orfanilor de Război. Principala muncă depusă de S.O.R. în sprijinul celor pe care i-a

asistat a fost permanenta grijă pentru integrare socială a celor care urmau să devină

viitorul ţării.

Regiunea Nr. total

orfani

Nr.

orfelinate

Nr. total orfani

instituţionalizaţi

Băieţi

instituţionalizaţi

Fete

instituţionalizate

Iaşi 60.759 24 2.170 1.155 1.015

Bucureşti 121.775 22 1.776 1.152 624

Craiova 40.039 8 710 597 113

Chişinău 24.142 8 784 430 354

Cernăuţi 12.924 4 362 212 150

Sibiu 24.404 7 716 636 80

Constanţa 12.542 7 745 415 330

Timişoara 23.518 4 522 322 200

Cluj 40.625 11 1.066 915 151

Total orfani

în România:

360.728

Total orfani

instituţionalizaţi:

8.851

27 Ibidem, p. 11.

Page 151: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

151

Ioan-Gheorghe RAŢIU

IULIU I. MEZEI CÂMPEANU, LUPTĂTOR NEÎNFRICAT PENTRU MAREA UNIRE DE LA 1 DECEMBRIE 1918

IULIU MEZEI CAMPEANU, FEARLESS FIGHTER

FOR THE GREAT UNION ON DECEMBER 1ST, 1918

Abstract: Much has been written about the Great Unification in Alba Iulia on December 1st,

1918, the highest and holiest achievement of the great Romanian people after the union of the three

Romanian countries made by Prince Michael the Brave till about 300 years ago.

Much has been written, especially in the interwar period, about the great military glory of the

Romanian Royal Army and the hardened generals’ art who led the harsh campaigns of the First

World War to release the Romanians living under Austro-Hungarian occupation.

Iuliu Mezei Campeanu was an eyewitness actively involved in all the major events that preceded

the Great Union of December 1st, 1918, in Alba Iulia, as a diplomat and then as head of the

military censorship during the occupation of Budapest by the glorious Romanian Army. It was a

lawyer, descending both paternal and maternal of the illustrious and old Romanian noble Ratiu

family, who gave the Romanians a whole host of great patriots. His testimonies were published by

his sister Zoe Mezei Campeanu in the book of memoirs entitled “Transylvanian Romanian

fighters”, Cluj, Minerva Typography, 1940.

Although he was not a journalist (before the war he was a factory manager in Budapest), Iuliu

Mezei Câmpeanu surprised by covering with commendable accuracy and fairness, dramatic

moments both personal (both parents and a brother died during those events, he was arrested and

charged with high treason, punishable by death penalty) and national. The most important event

he attended was the Grand National Assembly of Alba Iulia, being involved in the preparation and

having a large contribution as a delegate.

After the collapse of the Dual Monarchy, Mezei – as counselor of legation – has brought great

benefits to Transylvania, which was in the process of union with the mother country, Romania

(Bessarabia and Bukovina were the first). During the occupation of Budapest by the Romanian

Royal Army, he was professionally recognized by the Hungarian authorities too and was

appointed as chief of military censorship, a position of great responsibility.

S-a scris mult despre Marea Unire de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, cea mai sfântă

şi grandioasă realizare a marelui şi binemeritatului popor român după unirea celor trei

ţări româneşti reuşită de către voievodul Mihai Viteazul, cu mai bine de 300 de ani

înainte.

S-a scris mult despre participarea românilor la Marele Război. La fel de mult s-a

scris, îndeosebi în perioada interbelică, despre momentul de mare glorie militară a

Armatei Regale Române, care, condusă cu artă de către generalii căliţi în campaniile dure

Page 152: Tara Barsei 2014

IOAN-GHEORGHE RAŢIU

152

ale marii conflagraţii mondiale, şi-a îndeplinit cu succes misiunea de eliberare a

românilor aflaţi sub ocupaţie austro-ungară.

Istoriografia a consemnat pe larg revoluţia bolşevică din Ungaria de la sfârşitul

Primului Război Mondial, instaurarea regimului terorist al lui Béla Kun şi viaţa efemeră a

acestuia. După instaurarea regimului bolşevic la Budapesta, trupele române staţionate pe

aliniamentul râului Tisa au ripostat la ofensiva trupelor Armatei Roşii Ungare şi au

declanşat o operaţiune militară victorioasă încheiată cu ocuparea Budapestei, cea mai

şovină capitală europeană după 1867 (anul instaurării dualismului austro-ungar),

punând capăt regimului bolşevic ungar.

Articolul are la bază relatările unui martor ocular, implicat activ în toate marile

evenimente care au precedat Marea Unire din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, în calitate

de diplomat şi apoi în calitate de şef al Cenzurii militare pe timpul ocupării Budapestei de

către glorioasa Armată Română. Acesta a fost avocatul Iuliu I. Mezei Câmpeanu,

descendent atât pe linie paternă, cât şi pe linie maternă a ilustrei şi vechii familii nobiliare

româneşti, Familia Raţiu, care a dat românilor o întreagă pleiadă de mari patrioţi.

Mărturiile sale au fost publicate, prin grija surorii sale, Zoe Mezei Câmpeanu, în

cartea de memorii intitulată: Luptători români ardeleni, Tipografia Minerva, Cluj, 1940.1

Deşi nu a fost jurnalist (înainte de război a fost director de fabrică în Budapesta),

fiind beneficiarul unei educaţii intelectuale şi patriotice naţionale româneşti autentice,

avocatul Iuliu Mezei Câmpeanu a surprins prin relatarea cu precizie şi lăudabilă

echidistanţă a momentelor dramatice, atât personale (ambii părinţi şi un frate au murit în

timpul acestor evenimente, a fost arestat şi acuzat de trădare, faptă pedepsită cu

moartea), cât şi naţionale. Momentul cel mai important a fost Marea Adunare Naţională

de la Alba Iulia, la pregătirea şi desfăşurarea căreia a contribuit şi participat în calitate de

delegat.

După destrămarea Imperiului dualist, în calitate de diplomat, consilier de legaţie la

Budapesta, a adus mari servicii Transilvaniei – care se afla în plin proces de unire cu ţara

mamă, România (basarabenii şi bucovinenii au fost primii) –, dar şi Armatei Regale

Române pe timpul ocupaţiei Budapestei, când a îndeplinit cu profesionalism, recunoscut

inclusiv de către unguri, funcţia de mare răspundere, aceea de şef al Cenzurii militare.

1. Despre Iuliu I. Mezei Câmpeanu

Avocatul Iuliu I. Mezei Câmpeanu s-a născut la Turda, în data de 26 martie 1881.2 A fost al patrulea copil al lui Ioan şi al Ecaterinei (n. Raţiu) Mezei Câmpeanu de Satu-Mare.3 Pe

1 Iuliu I. Mezei Câmpeanu, avocat, fost consilier de legaţie, Luptători români ardeleni, Cuvânt introductiv de Alexandru Vaida Voevod, consilier regal și de Liviu Cigăreanu, F. Vicepreședintele Uniunii Avocaţilor din România, cu 81 de documente și clișee fotografice, Editat de Zoe Mezei Câmpeanu, Cluj, Tipografia Minerva, 1940. 2 Iuliu I. Mezei Câmpeanu, http://ro.wikipedia.org/wiki/Iuliu_I._Mezei_C%C3%83%C2%83%C3 % 82% C2%A2mpeanu

Page 153: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

153

linie paternă a avut o dublă ascendenţă nobiliară. Bunicul său patern, Georgiu, a fost descendent al familiei Mezei de Szatmár (Satu-Mare), înnobilată4 de către principele Mihai Apafi I în anul 1676, iar bunica sa, Iuliana-Ileana, a fost descendentă a familiei Raţiu de Nagylak (Noşlac), reînnobilată5 de către principele Gabriel Bethlen în anul 1625, cu rădăcini vechi în Transilvania încă din secolul al XIV-lea. Bunicul său matern a fost Partenie Raţiu de Nagylak (Noşlac). Ambii bunici, Iuliana-Ileana şi Partenie, au fost veri primari cu dr. Ioan Raţiu şi nepoţi de frate ai Prepoz. Cap., Canonicul de pie memorie, Basiliu Raţiu de Noşlac, ctitorul bisericii Răţeştilor din Turda Veche.6,7,8

Odată cu retragerea trupelor române din Budapesta, Iuliu Mezei Câmpeanu se stabileşte la Cluj, unde practică avocatura până la încetarea din viaţă, pe data de 24 octombrie 1943.

Trebuie menţionat că în acele timpuri relaţiile erau foarte strânse în sânul familiei Raţiu. Astfel, naşii părinţilor lui Iuliu au fost dr. Ioan şi Emilia (n. Orghidan, fiica preotului Dimitrie Orghidan din Şcheii Braşovului) Raţiu. Cununia religioasă a surorii mai mari a lui Iuliu a fost oficiată la Budapesta, unde Ioan Mezei Câmpeanu era judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Kúria), de către pr. Nicolae P. Raţiu, nepot de văr al tatălui său.

Iuliu a fost crescut şi educat în casa părintească în spiritul românismului patriotic naţional militant, curat şi echilibrat:

Casa părinţilor mei a fost un focar al românismului, ei au dus o viaţă socială exclusiv românească, încât casa lor era o insulă românească în marea masă românească din Capitala Ungariei,

relatează el în cartea sa Luptători români ardeleni9. În biroul tatălui se găseau la loc de cinste portretele marilor luptători români: Ion Brătianu, Avram Iancu şi dr. Ioan Raţiu. În locuinţa familiei din Budapesta erau bine primiţi, de două ori pe săptămână, membrii comunităţii româneşti, fără deosebire de confesiune, din care de-a lungul timpului au făcut parte personalităţi de seamă dinainte de Marele Război şi apoi din perioada

3 Ioan Mezei Câmpeanu, http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Mezei_C%C3%83%C2%83%C3 %82%C2%A2mpeanu 4 Ioan Cav. de Pușcariu, Date istorice despre familiile nobile române, Partea a II-a, Tipariulu tipografiei Archidiecesane, Sibiu, 1895, 236, Biblioteca DJAN Brașov, II-5929. 5 Der Adel von Siebenbűrgen, J. Siebmacher’s groβes Wappenbuch, Band (volumul) 34, Bauer & Raspe, Inhaber Gerhard Gessner Neustadt An Der Aisch, 1984, p. 210, Tafel (panoul) 148. 6 Mircea Dimitrie Raţiu, Ioan Gheorghe Raţiu, Articol omagial Canonicul Basiliu Raţiu de Noslac, http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=3&ved=0CD0QFjAC&url=http%3A%2F%2Fdocumente.bcucluj.ro%2Fweb%2Fbibdigit%2Fpatrimoniu%2FBasiliu%2520Ratiu%2FArticol%2520omagial%2520Canonicul%2520Basiliu%2520Ratiu%2520de%2520Noslac.pdf&ei=2xdnU77eIYnCO7TMgagB&usg=AFQjCNFOA8BKgvmFerZPLV3S7O4OyTfrUQ 7 Ioan Gheorghe Raţiu, Biserica Răţeștilor din Turda Veche, http://www.biserici.org/index.php? menu=BIA1&code=17420&criteria=&quick=&order=R.NAME&nf=3&nf=4. 8 Ioan Gheorghe Raţiu, Despre familia Raţiu de Noșlac (Nagylak), http://www.primarianoslac.ro /noutati/144-despre-familia-ratiu-de-noslac 9 Iuliu I. Mezei Câmpeanu, op. cit., p. 19.

Page 154: Tara Barsei 2014

IOAN-GHEORGHE RAŢIU

154

interbelică. Erau organizate întâlniri şi serate dansante, exclusiv româneşti. Membrii familiei participau la toate manifestările naţionale, la petrecerile şi serbările româneşti din Budapesta.

Un exemplu edificator în acest sens îl reprezintă căsătoria, la Budapesta, în data de 18 septembrie 1900, a surorii mai mari a lui Iuliu, Ecaterina, cu avocatul George Pătăceanu10 din Turda. Evenimentul matrimonial a fost relatat pe larg în ziarul „Tribuna” din Sibiu, din data de 27 septembrie 1900, sub titlul O nuntă românească în Budapesta. După oficierea cununiei de către pr. Nicolae P. Raţiu, sosit special de la Turda, nuntaşii au fost întâmpinaţi la casa familiei Mezei cu imnul Revoluţiei de la 1848, Deşteaptă-te, române, iar petrecerea s-a desfăşurat într-o plăcută atmosferă românească.

În numărul din 29 septembrie 1900, în ziarul „Egyetértés” („Concordia”), oficiosul partidului kossuthist din Budapesta, în articolul de fond intitulat în derâdere: Răscoală-te, române (în loc de Deşteaptă-te, române), în cuvinte jignitoare şi dispreţuitoare, a fost comentat articolul din „Tribuna”, pentru atmosfera „valahă”11 de la petrecerea de nuntă. Folosind cuvinte acuzatoare, a fost condamnată intonarea „renumitului cântec agitator”, compus de către Andrei Mureşanu după întoarcerea sa în Braşov de la Adunarea Naţională a românilor din 3-5 mai 1848, care a avut loc pe Câmpia Libertăţii din Blaj. Campania de presă antiromânească a continuat timp de două săptămâni, până când Ioan Mezei Câmpeanu a dat o declaraţie în ziarul „Tribuna”. Presa maghiară a omis însă cu bună ştiinţă să menţioneze un cântec la fel de mobilizator, intitulat Talpra magyar (Sus, maghiare), imnul Revoluţiei maghiare de la 1848, pe versuri scrise de către Petőfi Sándor, revoluţionar de origine sârbă (Alexandru Petrovici).

Patriotismul autentic românesc l-a învăţat Iuliu din fragedă pruncie în casa părintească, de la tatăl său, foarte activ şi respectat în rândul comunităţii româneşti din Budapesta, indiferent de confesiune. Astfel, acesta a protestat energic împotriva încercărilor Episcopiei greco-catolice rutene din Muncaci care, după înfiinţarea la Budapesta a parohiei greco-catolice cu limba liturgică maghiară, a dorit încorporarea în aceasta şi a românilor greco-catolici din Budapesta şi împrejurimi. Urmare a intervenţiei sale, credincioşii români au fost puşi sub jurisdicţia Episcopiei Române Unite din Oradea.

Un alt gest de mare profunzime patriotică al tatălui său, pe timpul când acesta a fost judecător la Baia de Criş, a constat în grija pe care o arăta ori de câte ori avea ocazia faţă de marele tribun Avram Iancu, ajuns într-o situaţie tragică, pe care l-a găzduit, îmbrăcat

10 Av. George Pătăceanu, din Turda, a fost conducătorul politic al tineretului universitar din Cluj în perioada 1892-1894. Împreună cu alţi studenţi ai universităţii din Cluj au împărţit manifeste și au ţinut întruniri în satele românești din Ardeal și Banat pentru ca ţăranii români să participe la Procesul Memorandului de la Cluj pentru susţinerea conducătorilor judecaţi de către autorităţile ungurești. Un număr de 42 de studenţi au fost exmatriculaţi din toate universităţile de pe teritoriul Ungariei. Ulterior au fost reînmatriculaţi, iar unii și-au putut continua studiile. Printre ei și Liviu Cigăreanu, autorul Cuvântului înainte al cărţii de memorii a lui Iuliu Mezei Câmpeanu, descendent pe linie maternă al familiei Raţiu din Turda (mama sa Ana, a fost sora mai mare a protopopului Nicolae P. Raţiu). 11 Cuvântul valah era folosit de către unguri în sens peiorativ, pentru a-și manifesta dispreţul faţă de români.

Page 155: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

155

şi ajutat cu bani. A participat, în fruntea intelectualilor români din Baia de Criş, la înmormântarea lui Avram Iancu, unde a depus pe sicriu o coroană cu tricolorul românesc.

Aceasta a fost familia în care a fost crescut, educat şi format Iuliu, viitorul luptător pentru Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

2. Lupta pentru Marea Unire de la 1 Decembrie 1918

Pe fondul loviturilor primite începând cu luna august 1918, de către Puterile Centrale, încă din luna septembrie se întrezărea sfârşitul războiului. După ieşirea Bulgariei din război, pe 29 septembrie 1918, şi apoi a Imperiului Otoman pe 30 octombrie 1918, situaţia celor două imperii, German şi Austro-Ungar s-a înrăutăţit brusc. Pe data de 3 noiembrie 1918, Austro-Ungaria a cerut armistiţiu, pe 9 noiembrie 1918 a izbucnit Revoluţia germană şi kaiserul Wilhelm al II-lea a abdicat, iar pe 11 noiembrie 1918, Germania a semnat armistiţiul cu puterile Antantei şi SUA, la Compiègne, în Franţa.

În aceste împrejurări dramatice, când încă din 17 octombrie 1918, în parlamentul maghiar, s-a recunoscut că Monarhia Austro-Ungară a pierdut războiul, iar naţiunile nemaghiare subjugate au întrezărit oportunitatea istorică de a-şi dobândi visul de eliberare naţională, reprezentanţii românilor aflaţi la Viena şi Budapesta au început lupta de eliberare. În fruntea lor s-au aflat Iuliu Maniu la Viena şi Alexandru Vaida-Voevod la Budapesta.

În şedinţa Camerei Deputaţilor din Budapesta, din data de 18 octombrie 1918, în calitate de deputat al Partidului Naţional Român, dr. Alexandru Vaida-Voevod a rostit celebrul său discurs istoric, prin care a proclamat libertatea naţională a românilor din Ardeal şi Ungaria, care, după mai multe întreruperi, s-a încheiat cu demnitate şi fermitate astfel:

În adunarea naţională în afară de organele delegate din sânul ei, adică de comitetul executiv al Partidului Naţional Român, nimeni nu poate fi îndreptăţit, ca în cauza referitoare la situţia politică a acestei naţiuni, să înceapă tratative şi să iea hotărâri şi orice hotărâri s’ar încheia fără aprobarea acestor organe, le declarăm nule şi neavenite, şi deci nu obligă cu nimic Naţiunea Română12.

Iuliu Mezei Câmpeanu a asistat din galeria destinată publicului la dezbaterile Camerei Deputaţilor şi relatează cu precizie atmosfera din sală, ecoul, entuziasmul opiniei publice româneşti şi impresia pozitivă asupra Antantei.13 Atacurile asupra lui Alexandru Vaida-Voevod au fost foarte violente, cu toate acestea marele patriot a avut o ţinută calmă şi demnă.

Iuliu I. Mezei Câmpenau ne relatează că autorităţile maghiare, în încercarea de minimalizare a efectului de proporţii al proclamaţiei de eliberare naţională urmată şi de celelalte naţiuni nemaghiare, au orchestrat intense acţiuni de diversiune şi dezinformare

12 Discurs publicat în Buletinul Parlamentar, suplimentul Monitorului Oficial Maghiar, din 20 octombrie 1918. 13 Iuliu I. Mezei Câmpeanu, op. cit., pp. 60-82.

Page 156: Tara Barsei 2014

IOAN-GHEORGHE RAŢIU

156

împotriva declaraţiilor istorice ale lui Vaida-Voevod prin intermediul unor trădători de neam, renegaţi de origine română.

Sunt enumerate trei personaje de tristă amintire care, în acele momente de grea şi crâncenă cumpănă, au trădat interesele naţiunii române:

- dr. Kökényesdi Mihály (Mihai), fost deputat, liderul românilor din Sighetul Marmaţiei, care, în şedinţa Consiliului judeţean Maramureş (convocată la ordin), respinge discursul lui Vaida-Voevod şi dreptul acestuia de a vorbi în numele românilor din Ungaria, „putând să vorbească în cel mai bun caz, în numele său propriu şi al câtorva indivizi rătăciţi”;

- Vlad Darius, dintr-o veche familie nobilă românească, în cuvântul său a susţinut că românii din Ungaria vor rămâne sub stăpânirea maghiară şi a jurat „că rămâne credincios Ungariei atât el, cât şi fraţii (!?) lui români...”;

- un alt trădător de neam, cum îl numeşte autorul şi căruia îi dedică în întregime Capitolul V, a fost deputatul Mihályi Péter (Petru), român din naştere, care, din oportunism politic, şi-a oferit serviciile guvernanţilor maghiari şi, în discursul din 23 octombrie 1918 din Camera Deputaţilor, contestă categoric dreptul deputatului Alexandru Vaida-Voevod de a vorbi „în numele întregii Naţiuni Române Ardelene şi din patrie”. Acest trădător şi renegat şi, de altfel, atâţia alţii din duşmanii pe faţă ai poporului român din Transilvania au trăit până la adânci bătrâneţi în România Mare, căreia i s-au opus cu toată fiinţa lor, au îndeplinit demnităţi publice şi chiar au fost distinşi cu înalte decoraţii româneşti.

La sfârşitul lunii octombrie şi începutul lunii noiembrie 1918, evenimentele s-au derulat implacabil, imperiile se păbuşeau unul după altul. După abdicarea ţarului Imperiului Rus (Росси ́йская Импе ́рия, aka Imperiul Ţarist) pe 2/15 martie 1917 şi începutul Revoluţiei Ruse14, a urmat Imperiul Otoman (Devlet-i Aliye-i Osmaniye – Sublimul Stat Otoman, Osmanlı Devleti, Osmanlı Imparatorluğu, aka Turcia Otomană), a cărui destrămare a început pe 30 octombrie 191815; a venit rândul Imperiului bicefal multinaţional – Imperiul Austriac şi Regatul Maghiar (Kaiserreich und Königreich Österreich-Ungarn, Osztrák Birodalom és Magyar Királyság, aka Imperiul Austro-Ungar) –, destrămat pe 3 noiembrie 191816, şi apoi al celui German (Deutsches Kaiserreich), a cărui disoluţie a început pe 9 noiembrie 1918, odată cu abdicarea kaiserului Wilhelm al II-lea17.

La Budapesta, evenimentele s-au precipitat începând cu data de 27 octombrie 1918, când s-a constituit Consiliul Naţional Maghiar. Pe 31 octombrie 1918 a izbucnit revoluţia maghiară, iar pe 16 noiembrie 1918 a luat fiinţă Republica Populară Ungară (Magyar Népköztársaság), care a dăinuit până pe 21 martie 1919, când a fost instaurată Republica Sovietică Ungaria (Magyarországi Tanácsköztársaság) sau Republica Ungară a Sfaturilor. Regimul comunist al lui Béla Kun a fiinţat între 21 martie şi 6 august 1919. A fost singurul

14 Revoluţia din Februarie, http://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C8%9Bia_din_Februarie#endnote_O 15 Ottoman Web Site; http://www.osmanli700.gen.tr/english/affairs/affairsindex.html 16 Imperiul Austriac, http://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Austriac 17 Revoluţia Germană, http://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C8%9Bia_german%C4%83

Page 157: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

157

regim comunist din Europa constituit după Revoluţia din Octombrie (Bolşevică) 1917 din Rusia. Regimul comunist ungar a durat doar patru luni, până la intervenţia armatei române care a ocupat Budapesta.

În data de 10 noiembrie 1918 s-a înfiinţat Consiliul Naţional Român din Budapesta, condus de către avocatul român dr. Ioan Erdélyi. În aceeaşi zi, Iuliu I. Mezei Câmpeanu, deşi era funcţionar public maghiar, se pune la dispoziţia consiliului şi păşeşte pe drumul fără de întoarcere al eroilor şi martirilor neamului românesc, riscându-şi de multe ori libertatea şi chiar viaţa. Începând din acest moment, toţi participanţii la acţiunile de pregătire şi desăvârşire a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, la campania de dezrobire a Transilvaniei culminând cu ocuparea Budapestei, capitala duşmanilor noştri milenari, de către Armata Regală Română şi până la retragerea acesteia în interiorul graniţelor stabilite prin Tratatul din palatul Marele Trianon de la Versailles, semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate (16 state aliate, inclusiv România), învingătoare în Primul Război Mondial şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial, stau cu cinste în rândul celor binemeritaţi de ţară şi naţiune.18 Trebuie precizat că în acele vremuri grele Iuliu îşi avea părinţii şi sora mai mică la Budapesta, iar la Kiskun-majsa se afla fratele său cu familia.

Relatările lui Iuliu Mezei Câmpeanu încep chiar de a doua zi, când, la consfătuirea Consiliului Naţional Român din Budapesta, în calitate de secretar al acestuia, a semnalat caracterul diversionist şi şantajist al ordinului dat de către ministrul de război maghiar ca toţi militarii întorşi de pe front să depună jurământul de credinţă în faţa Consiliilor Naţionale Maghiare, după care îşi vor primi soldele. A propus dr. Erdélyi să intervină pe lângă ministrul de război maghiar ca printr-un alt ordin să precizeze că militarii români vor depune jurământul de credinţă doar în faţa Consiliilor Naţionale Române şi vor primi aceleaşi solde. În faţa refuzului, dr. Erdélyi, împreună cu un alt brav român, Moise Baltă, a redactat ordinul în limba maghiară şi s-au prezentat la ministrul Bartha Albert, pe care, prin insistenţe, l-au convins să semneze şi să aprobe afişarea acestuia în toate gările din Budapesta, în atenţia militarilor români care se îndreptau spre Banat, Maramureş şi Transilvania.19 Punerea în aplicare a ordinului a fost obstrucţionată de către maghiari, fiind necesară intervenţia unei delegaţii române conduse de către Iuliu Mezei Câmpeanu pe lângă comitetul de conducere al Consiliului Naţional Maghiar pentru aplicarea întocmai a acestuia. S-au format gărzi româneşti în gări pentru primirea trenurilor militare cu destinaţia: Ardeal, Banat şi Maramureş, unde membri ai Consiliului Naţional Român, însoţiţi de ofiţeri, au făcut propagandă intensă pentru ca militarii români, odată ajunşi acasă, să depună jurământul numai în faţa Consiliului Naţional Român.

Întrucât guvernul maghiar nu a dat niciun ajutor financiar gărzilor naţionale, Iuliu Mezei Câmpeanu s-a implicat direct şi, în numele Consiliului Naţional Central Român din Arad, a solicitat ministrului industriei şi comerţului de la Budapesta să pună la dispoziţie gratuit trenuri speciale în perioada 29 noiembrie-2 decembrie 1918, pentru cei care doresc

18 Treaty of Peace between The Allied and Associated Powers and Hungary and Protocol and Declaration, Signed at Trianon June 4, 1920, PART II. Frontiers of Hungary. Article 27. PT 3. 19 Iuliu I. Mezei Câmpeanu, op. cit., p. 85.

Page 158: Tara Barsei 2014

IOAN-GHEORGHE RAŢIU

158

să participe la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. După mai multe amânări, condiţionări şi tergiversări, prin efortul comun al mai multor membri ai Consiliului Naţional Român din Budapesta, a reuşit să obţină aprobarea pentru trenurile speciale, dar şi suma de 1.500.000 coroane. Cu aceşti bani a fost organizată, de către Consiliul Naţional Central Român din Arad, „măreaţa adunare naţională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, şi a mai servit ca bază financiară Consiliului Dirigent Român din Sibiu”20.

Deplasarea delegaţiei Consiliului Naţional Român din Budapesta la Alba Iulia n-a fost scutită de peripeţii. Pe teritoriul Ungariei a luat foc unul din boghiurile vagonului special al delegaţilor români. În gara din Simeria doi tineri unguri, înarmaţi şi care împărţeau manifeste antiunioniste, au fost arestaţi de către Garda Naţională Română şi predaţi la Alba Iulia.

O altă acţiune deosebit de importantă relatată de către Iuliu Mezei Câmpeanu, în a cărei rezolvare a fost implicat direct, a fost determinată de intenţia guvernului de la Budapesta ca, pe baza armistiţiului semnat la Belgrad, să organizeze 6 divizii de infanterie pentru menţinerea ordinii, din care 2 divizii urmau să fie organizate de către Consiliul Central Naţional Român. Pe 27 noiembrie 1918 a avut loc, la Budapesta, o consfătuire la care au participat Iuliu Maniu, cpt. Ioan Ilcuşu21 (aflaţi în drum spre Alba Iulia), dr. Ioan Erdélyi şi Iuliu Mezei Câmpeanu. În urma acestei consfătuiri, s-a hotărât ca Iuliu Mezei Câmpeanu împreună cu cpt. Ilcuşu, în calitate de expert militar, să prezinte imediat ministrului de război maghiar un proiect de organizare a acestor divizii. De menţionat că în acelaşi timp aveau loc tratative dificile cu privire la eliberarea militarilor români, arestaţi sau judecaţi pentru tentativa de trecere de partea armatei române (pasibili de condamnare la moarte pentru înaltă trădare). Discuţiile de ordin militar au eşuat, deoarece ungurii aveau pretenţia ca diviziile româneşti din Ardeal să facă parte din armata maghiară, or nici nu se putea concepe ca pe teritoriul Transilvaniei să mai existe trupe subordonate guvernului maghiar, sau, cum foarte plastic s-a spus, că „nu poate fi vorba de honvezi cu tricolor românesc”22. La insistenţele părţii maghiare, cpt. Ioan Ilcuşu a replicat: „Nu vom putea admite niciodată două săbii într-o teacă”.

Pe 1 decembrie 1918, în Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, Iuliu Mezei Câmpeanu a fost ales unul din cei 210 membri ai Marelui Sfat Naţional Român (parlamentul Transilvaniei), care, la rândul lui, a ales Consiliul Dirigent (guvernul Transilvaniei), al cărui preşedinte a fost ales Iuliu Maniu, ambele organe cu sediul la Sibiu.

3. Iuliu I. Mezei Câmpeanu, consilier al Legaţiei de la Budapesta

În data de 11 decembrie 1918, Iuliu I. Mezei Câmpeanu a fost numit consilier al Legaţiei din Budapesta, de către Alexandru Vaida-Voevod, şeful Resortului Afacerilor Externe din Consiliul Dirigent Român, numire confirmată ulterior şi de către Ministerul de Externe al

20 Ibidem, p. 91. 21 Ioan Ilcușu (1883, Rășinari-1953, Canalul Morţii), căpitan în armata austro-ungară, general de Corp de Armată, ministru de război (21.09.1939-04.07.1940), înlăturat din armată pe 6 septembrie 1940, de către Ion Antonescu, arestat și exterminat de comuniști la Canalul Morţii. 22 Iuliu I. Mezei Câmpeanu, op. cit., p. 103.

Page 159: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

159

României, misiune încheiată pe 21 martie 1919, odată cu instaurarea regimului comunist al lui Béla Kun.

În calitate de diplomat a debutat cu redactarea primului document istoric, o telegramă către Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Dirigent, referitoare la Garda Naţională Română, prin care se recunoştea pentru prima dată oficial de către guvernul de la Budapesta existenţa Consiliul Dirigent Român (guvernul Transilvaniei) de la Sibiu.

În acea perioadă tumultuoasă şi de mare tensiune, evenimentele se succedau în mare viteză. Iuliu Mezei Câmpeanu, consilier de legaţie, a fost implicat direct în rezolvarea aproape a tuturor situaţiilor cu care Legaţia Română s-a confruntat.

Chiar şi o simplă enumerare poate fi edificatoare pentru volumul imens de muncă depus de către diplomaţii Consiliului Dirigent Român în Ungaria, în perioada imediat următoare Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia. Astfel:

- în cursul lunii decembrie, în urma negocierilor, s-a obţinut eliberarea tuturor deţinuţilor politici români din teritoriile aflate sub jurisdicţia ungară;

- pe 27 decembrie 1918, delegaţia Legaţiei Române din Budapesta l-a întâmpinat la Seghedin pe generalul Berthelot, aflat în drum de la Belgrad către Arad;

- în urma refuzului guvernului maghiar de a plăti 150.000 coroane pentru gărzile româneşti din judeţul Arad, prin negocieri directe, s-a obţinut această sumă;

- în mod inteligent a fost dejucată tentativa guvernului de la Budapesta care a eliberat permise de export de alcool concentrat (spirt) în Transilvania, în cantităţi foarte mari, fără nicio compensaţie, cu scopul perfid de demoralizare a populaţiei şi scăderea capacităţii combative a armatei prin consum exagerat de alcool ieftin.23

În luna martie 1919, ca urmare a intenţiei autorităţilor maghiare de a-l aresta pe dr. Ioan Erdélyi, ministrul plenipotenţiar (ambasador) al Cosiliului Dirigent şi comisar regal, pentru învinuirea de înaltă trădare, Iuliu Mezei Câmpeanu este însărcinat personal de către Iuliu Maniu să comunice guvernului maghiar lichidarea legaţiei şi rechemarea reprezentantului oficial. Călătoria în acest scop de la Sibiu la Budapesta a fost foarte periculoasă, delegaţii fiind arestaţi şi ameninţati cu spânzurarea. Începând cu data de 6 martie 1919, Legaţia Română din Budapesta şi-a încetat activitatea.

La 21 martie 1919, puterea a fost predată lui Béla Kun, care a instaurat pentru 133 de zile un regim de teroare, primul regim comunist din Europa, după modelul bolşevic rusesc instaurat în 7 noiembrie 1917.

Iuliu Mezei Câmpeanu a rămas în continuare la Budapesta, în calitate de observator al Cosiliului Dirigent Român şi apoi, pe timpul ocupării Budapestei de către Armata Regală Română, în calitate de Şef al Cenzurii militare. Toate evenimentele dramatice petrecute în acea perioadă sunt consemnate în cartea sa de memorii şi pot sta la baza altor articole dedicate autorului.

Avocatul Iuliu Mezei Câmpeanu a fost unul din miile de patrioţi români, care au luptat până la sacrificiu pentru Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia. Având un mare caracter şi o înaltă ţinută morală, fără să urmărească vreun beneficiu personal, s-a înrolat voluntar în dificila luptă pentru consolidarea României Mari, riscându-şi de nenumărate ori viaţa. În Cuvântul înainte al cărţii, dr. Liviu Cigăreanu24,

23 Ibidem, pp. 113-118. 24 Liviu Cigăreanu, http://ro.wikipedia.org/wiki/Liviu_Cig%C4%83reanu

Page 160: Tara Barsei 2014

IOAN-GHEORGHE RAŢIU

160

descendent şi el al familiei Raţiu, a consemnat în câteva cuvinte esenţa acesteia şi portretul de luptător al autorului:

Memoriile acestea mai sunt şi un imbold pentru tineret, cum trebue să-ţi serveşti neamul şi cum trebue să-ţi faci datoria în vremuri de grea cumpănă.

Durere, memoriile de faţă mai sunt şi un document elocvent strigător, că floarea recunoştinţei a fost şi este până acum o floare aproape necunoscută, în fauna (flora, n.a.) Daciei Traiane.

Adevăraţii soldaţi nu pier, cum pieri şi tu, frate Mezei Câmpeanu, pe patul tău de suferinţe. Da, adevăraţii luptători nu profită – ci luptă şi mor. Ai luptat frate Mezei Câmpeanu primejduindu-ţi în nenumărate ori viaţa. – Dar şi profeţia iubitului tău tată – adevărat proroc – că: „Iuliu dragă, tu ţi-ai făcut datoria deplină, ca un bun român, să nu te supere, dacă oamenii nu-ţi vor fi recunoscători” – s’a împlinit cu vârf şi îndesat.

Mângâie-te, s’a făcut România Mare, a generaţiilor mai bune ce vin. – Se aude deja clocotul şi vuietul nouilor timpuri, din care se desprind devizele: Neam şi rege.

ANEXE

Descrierea diplomei nobiliare a familiei Mezei de Satu-Mare

Page 161: Tara Barsei 2014

161

Diploma nobiliară şi blazonul familiei Raţiu (Rácz) de Noşlac (Nagylak)

Ordinul ministrului Bartha Albert

Page 162: Tara Barsei 2014

162

Page 163: Tara Barsei 2014

163

Fragmente din scrisoarea lui Mihail Popovici către Iuliu Mezei Câmpeanu

Page 164: Tara Barsei 2014

164

Ordinul de numire al lui Iuliu Mezei Câmpeanu în calitate de consilier al Legaţiei din Budapesta

Telegrama către Iuliu Maniu prin care guvernul Ungariei recunoaşte oficial Consiliul Dirigent Român din Transilvania

Page 165: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

165

Corina SPOREA-BĂRĂGAN

NICOLAE DRĂGAN, DEZERTOR DIN ARMATA AUSTRO-UNGARĂ ŞI APOI VOLUNTAR ÎN ARMATA ROMÂNĂ

Abstract: Nicholas Dragan, a defector from the Austro-Hungarian army in 1915, describes his escape across the border and the mood of the Romanians. This story presents Nicholas Dragan’s confessions. He reached the front in Galicia in February 1915. Then his regiment was brought to Brasov for recovery. Winter holidays were the occasion in which he and five comrade soldiers fled the barracks at night and two days later they arrived home, in Vama Buzaului. Later on, they crossed the border into Romania at Crasna. They were enrolled as volunteers in the Romanian army and fought until the end of the war.

Izbucnirea Primului Război Mondial în anul 1914 a adus suferinţe în plus pentru locuitorii din Buzăul Ardelean, cum sunt cunoscute satele din depresiunea Întorsurii Buzăului, în cotul interior al Carpaţilor de Curbură. Bărbaţii au plecat pe front şi în curând au lăsat în urmă orfani, văduve şi părinţi sfâşiaţi de durerea pierderii feciorilor. Pentru cei de acasă mai lipseau şi braţele de muncă, bărbaţii care le asigurau existenţa şi ocrotirea. Traiul le era îngreunat sub regimul de război, fiind supuşi la corvezi şi silnicii diferite, amplificate de faptul că se aflau în apropierea graniţei cu România. În eventualitatea intrării României în război, autorităţile statului maghiar fortificau linia de graniţă şi localnicii erau forţaţi să lucreze sub pază militară, majoritatea bătrâni, femei şi copii (bărbaţii fiind plecaţi pe front).

Cum spiritul ostil al stăpânirii dualiste era în creştere, zona era bine supravegheată de autorităţi după izbucnirea războiului, pentru a împiedica legăturile cu românii din Regatul României, peste graniţa transcarpatică. Documentele oficiale arată cum indivizi necunoscuţi apăreau în zonă – agenţi ai autorităţilor, care urmăreau persoane suspecte de legături cu românii de peste munţi.

Erau frecvente dezertările românilor din armată, ca şi fuga civililor peste frontieră în România, pentru a nu se sacrifica într-un război ce le menţinea robia, după cum mărturiseau unii transfugi. Rapoartele autorităţilor maghiare consemnează faptul că ,,în anul 1915 s-au dat 3.373 sentinţe de condamnare la moarte” pentru dezertori şi trădători.1 Tot Ardealul era în mare fierbere, românii căutau orice prilej să nu se mai supună autorităţilor şi să saboteze războiul, în timp ce asupra lor se înăsprea teroarea. Acelaşi spirit era şi în armată, recruţii nu se prezentau la chemare, ba mulţi deja fugiseră peste munţi în România. Curtea imperială, pentru a nu pierde cătanele româneşti, fiind cei mai bravi soldaţi, a acceptat compromisul de a lăsa pe români să se prezinte la recrutare cu ,,tricolorul românesc sub tunică”.

În satele din Buzăul Ardelean, locuitorii aşteptau cu nerăbdare intrarea României în război şi venirea armatei române eliberatoare. Pentru a uşura împlinirea acestui vis,

1 Ion Popescu-Puţuri, Augustin Deac (ed.), Unirea Transilvaniei cu România, 1918, Bucureşti, Editura

Politică, 1972, pp. 437-440.

Page 166: Tara Barsei 2014

CORINA SPOREA-BĂRĂGAN

166

locuitorii nu aşteptau pasivi şi, cu mare cutezanţă, s-au implicat în diverse acţiuni subversive, precum cea de spionaj, furnizând date despre teren, despre întăriturile de la graniţă etc., în folosul armatei române care urma să vină prin trecători. Marii trădători au fost preoţii şi învăţătorii din zonă: Ioan Modroiu (din Vama Buzăului), Gheorghe Neagoviciu-Negoescu (din Întorsura Buzăului) şi Ioan Coman (din Sita Buzăului), care au intrat în reţeaua de spionaj organizată în Ţara Bârsei de învăţătorul din Hărman, David Pop. Reţeaua a fost o provocare pusă la cale de autorităţile statului pentru a fi anihilată acţiunea patriotică a intelectualilor din Ţara Bârsei. Când naivii de români au crezut că fac servicii cauzei lor, fiind dovediţi că fac spionaj, au fost arestaţi la 22 octombrie 1915 şi condamnaţi pentru înaltă trădare, de Tribunalul Militar Cluj, 9 din ei la moarte şi 7 la temniţă grea pe viaţă. Preoţii Ioan Coman din Sita Buzăului şi Gheorghe Neagoviciu-Negoescu din Întorsura Buzăului au fost condamnaţi la moarte, iar Ioan Modroiu din Vama Buzăului la temniţă grea pe viaţă. Justiţia divină nu a lăsat să cadă capete nevinovate şi martirii în slujba neamului au fost salvaţi, prin comutarea pedepsei la închisoare pe viaţă. După trei ani de temniţă grea, s-au întors acasă, în octombrie 1918, la prăbuşirea Imperiului. Doar la câteva zile, preotul din Sita Buzăului, Ioan Coman, a murit din cauza chinurilor din temniţă, iar ceilalţi doi s-au implicat activ în constituirea organelor civile şi militare române, din toamna anului 1918, pentru Unirea cu ţara mamă. Ioan Modroiu a fost delegatul comunei Vama Buzăului la Adunarea Naţională de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia.2

Înăsprirea represiunii asupra românilor ardeleni a culminat, la intrarea României în război, cu arestările din noaptea de 15/16 august 1916, când toţi intelectualii din sate au fost arestaţi, chiar şi femei cu copii mici în braţe, precum preoteasa din Întorsura Buzăului, Maria Cerbu3 (fiica preotului Gheorghe Neagoviciu-Negoescu, închis pentru spionaj) şi tinerii peste 16 ani, cu ameninţarea că vor fi executaţi. Scăparea arestaţilor a venit de la intrarea victorioasă a armatei române pe 16 august, care a pus pe fugă armata şi autorităţile maghiare şi au plecat cu arestaţii în interiorul Transilvaniei, unde vor rămâne în închisori la Braşov, Cluj, ori duşi la Sopron, până la sfârşitul războiului.

Românii din satele buzăiene trăiau la aceeaşi intensitate ca toţi românii ardeleni, având dorinţa de libertate şi de a trăi într-o ţară unită, ideal pentru care erau pregătiţi de orice jertfă. Nădejdea că România va ataca Austro-Ungaria îi îmbărbăta şi le dădea curaj la cele mai periculoase acţiuni subversive, pentru sabotarea statului oprimator şi a războiului. Soldaţii pe front se lăsau prizonieri la duşmani (la italieni sau la ruşi) ori dezertau, încercând să treacă la români, înfruntând cu mult curaj moartea. Exemple de buzăieni ardeleni dezertori şi fugari peste hotar în Regat sunt multiple.

Starea de spirit din această zonă este concret descrisă de diferite documente şi informaţii.

Un adevărat jurnal de război este relatarea dezertorului din armata imperială Nicolae Drăgan, din Vama Buzăului, într-o Scrisoare către alt mare patriot din Vama Buzăului, satul Acriş. Scrisoarea lui Nicolae (Culiţă) Drăgan este adresată vămăşanului Ioan Sporea, preot la Feldioara (jud. Braşov) până în anul 1920, când a plecat la o parohie

2 Corina Sporea-Bărăgan, Românii din Buzăul Ardelean implicaţi în făurirea României Mari, în „Angvistia”, Sfântu Gheorghe, Editura Angvstia, nr. 13, 2009, p. 145. 3 Emil Micu, Monografia Întorsurii Buzăului, Editura Cartea Românească, 1947, p. 62.

Page 167: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

167

în judeţul Călăraşi, locul natal al preotesei. Pe cei doi vămăşeni nu-i lega doar locul natal şi vârsta apropiată, dar şi convingerile patriotice şi cutezanţa de a lupta pentru idealul naţiunii române.

Preotul Ioan Sporea, la începutul războiului, era şi directorul şcolii din Feldioara. Pentru activitatea subversivă şi românismul înflăcărat, în noaptea de 15/16 august 1916 este arestat „directorul şcolii, preotul Ioan Sporea”4 până în octombrie 1918, odată cu toţi preoţii şi învăţătorii din Ţara Bârsei şi satele buzăiene.

La întoarcerea din temniţă, în noiembrie 1918, în efervescenţa pregătirilor pentru Unire, preotul

Ioan Sporea în semn de preţuire pentru suferinţele îndurate în cât şi pentru încrederea ce o prezenta este ales Preşedinte al Consiliului Naţional Român din

Feldioara şi membru în Sfatul Naţional Comitatens al Ţării Bârsei5.

Cotidianul braşovean „Glasul Ardealului” relata, la 12 noiembrie 1918, prima întrunire a Sfatului Naţional al Ţării Bârsei, un moment entuziast produs la deschiderea şedinţei:

O vie emoţie a stârnit sosirea părintelui Ioan Sporea în fruntea celor 10

voinici din Feldioara cu steagul naţional şi intonând cântece patriotice6.

Cei doi, preotul înflăcărat luptător pentru înfăptuirea României Mari şi tânărul fără învăţătură înaltă Nicolae Drăgan, ambii din Vama Buzăului, de la hotarul nefiresc cu fraţii din Ţară, aveau acelaşi numitor comun, şi anume, puternice sentimente de dragoste de neam, pentru care au avut cutezanţa să-şi pună în pericol chiar şi viaţa. După Marea Unire, au manifestat puternice sentimente de mulţumire şi mândrie patriotică, căutând să consemneze evenimentele ce au făcut epopeea Unirii. Preotul Ioan Sporea a adunat multe mărturii despre implicarea buzăienilor din zona lui natală în război, despre represaliile asupra celor de acasă, ca şi despre contribuţia lor în făurirea Unirii. În acest scop a cerut informaţii şi de la Nicolae Drăgan, participant la război, mobilizat în armata imperială, dezertor şi apoi voluntar în armata română, care era cinstit şi respectat în comună cum se cuvine pentru faptele lui. Acesta trimite o Scrisoare-jurnal preotului în care relatează cu multă precizie faptele, ca într-un jurnal, cu date concrete reale, care poate fi socotit un document istoric. Redăm traseul parcurs de la dezertare până la înrolarea ca voluntar în armata română, participarea la război şi starea de spirit a românilor civili şi militari. Din Scrisoare vom cita şi reda doar pasaje (cu exprimarea şi ortografia autorului), comentate în contextul evenimentelor.

Dragă Părinte

Încerc să, fac ce ai porâncit prin nepotul tău Niţă din Acriş şi îţi povestesc câte ceva din războiului nostru sfânt. După cum şti, am plecat pe front cu mai multe cătane din Vamă la începutul războiului. Nea trimes în Galiţia la Lemberg şi până la Varşovia.7 Nu descrie luptele, dar relatează starea de spirit a soldaţilor, care nu aveau tragere de inimă a se sacrifica

4 Ion Vlad, Braşovul şi Marea Unire, Editura Dacia Europa Nova, 1996, p. 50. 5 Luminiţa Cornea, în „Cuvântul Nou”, nr. 5491 din 17. 09. 2009. 6 Ion Vlad, op. cit., p. 265. 7 Scrisoarea-jurnal a dezertorului Nicolae Drăgan.

Page 168: Tara Barsei 2014

CORINA SPOREA-BĂRĂGAN

168

pentru monarhia bicefală mărturisind: Treceau companii şi batalioane întregi la duşmani8, adică la ruşi, atunci când România încă nu intrase în război şi nu era aliata Rusiei, ci doar duşmana Austro-Ungariei, pentru care românii din Monarhie nu se mai jertfeau, iar sabotarea acestui război, credeau ei cu tărie, va duce la prăbuşirea edificiului care-i oprima şi le va aduce libertatea.

A fost rănit în Galiţia şi am stat în spital în Echislav (probabil un spital de campanie) şi la Sutemberg9. Pentru că pe răniţi (spune el) îi mai ocolea prin lagăre şi cazărmi, regimentul lui a fost adus la refacere în Braşov iarna, la începutul anului 1916.

Apropierea de locul natal şi de graniţa cu România, ţara liberă a românilor, visul de veacuri al românilor din Ardeal, a fost momentul hotărâtor în decizia de a părăsi armata imperială, cu riscul suprem de a fi executat, dacă era prins. Spunea în scrisoare: Cum puteam să mă mai bat pentru stăpânii când popa nostru suferea în lanţuri cu ştreangu la cap, pentru noi toţi, el care ne-a închinat la altar, ne-a lepădat de rele, nea pus plaivasu în mână, nea învăţăt buchiile, a sădit în noi curajul să ne batem cu toate grelele, să râdem morţii în obraz ca şi bunii noştri din veac pentru glia noastră, ca să putem ţine capul sus, aşa ne-a îmbărbătat. Şi el sa pus cu moartea când ia spionat pă unguri, nu sa temut10. Această confesiune a tânărului soldat de la poalele Ciucaşului este motivarea curajului dezertorilor, care nu fugeau de frica războiului, ci înfruntau moartea pentru cauza lor sfântă, având în suflet icoana preotului lor care nu a propagat lozinci, ci a dat el exemplu în faţa turmei cu sacrificiul lui. Credem că aşa gândeau nu doar cătanele din Vama Buzăului despre preoţii şi învăţătorii lor, ci aşa era spiritul de jertfă al soldatului român care a întregit legenda vitejiei noastre seculare. Este vorba de preotul Ioan Modroiu din Vama Buzăului, care, în 22 octombrie 1915, a fost arestat pentru înaltă trădare de patrie, cu mai mulţi preoţi din zonă, pentru că au făcut spionaj în folosul armatei române, eveniment relatat mai sus.

Aşa se destăinuia dezertorul, arătând focul din sufletul lui, care i-a dat curajul dezertării, împreună cu alţi 5 vămăşeni, din armata imperială: Nicolae Cornea, Ion Stelea, Iosif Buzea, Gheorghe Stelea şi Ion Budilean. Au găsit timpul prielnic de fugă în timpul sărbătorilor de iarnă. Într-o seară cu viscol puternic s-au strecurat afară din cazarmă. Cunoscând bine împrejurimile Braşovului, au reuşit ca în luptă cu nămeţii (care le erau complice, ştergând urmele) să ajungă până în zori la Tărlungeni, 18 km de Braşov. Traseul spre graniţa cu România trecea chiar prin Vama Buzăului, satul lor. Pentru că se aflau în zona de graniţă patrulată permanent de jandarmii maghiari, au fost nevoiţi să fie foarte prudenţi. La Tărlungeni au ocolit satul, unde locuiau mulţi unguri, au trecut prin apa Tărlungului care era umflată şi s-au ascuns în pădurea apropiată, dar din cauza frigului, au îngheţat hainele pe noi şi, prin pădurea de brad, au ajuns în valea Zizinului, unde au găsit un grup de jandarmi unguri la un foc şi a trebuit să intre prin apă, ca să nu le vadă urma, şi să se ascundă iar, apoi au ieşit pe şoseaua Dălghiului spre Vamă, unde au dat iar de jandarmi care, spre norocul lor, dormeau.

Au reuşit să se ascundă, să schimbe traseul şi prin pădure, cunoscând bine terenul, au ajuns în capul satului, la primele case. Spre prudenţă, unii au rămas în apropiere de pădure, într-o groapă, până au fost chemaţi că nu este pericol, iar doi au intrat în casă la

8 Ibidem. 9 Ibidem. 10 Ibidem.

Page 169: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

169

Nicolae Milu. Omul nu era acasă şi femeia era cu trei fetiţe, abia a deschis femeia Gafiţa şi după ce nea cunoscut, ne-a făcut mâncare, ne-am încălzit şi ne-am dus în şop în fân.11 Autorul povesteşte atmosfera de mare bucurie şi sărbătoare din ziua următoare, când au fost înconjuraţi de săteni şi părinţi cu prudenţă, că erau căutaţi. Seara ne-am dus la o casă să ne întâlnim ştiau toţi vecinii, dar nici unul nu spunea… frigeau carne, cârnaţi şi făceau mămăligi multe… O femeie a anunţat-o pe mama, a venit pe ocolite că era casa înconjurată şi ne-au pus oamenii haine şi merinde tot ce aveau. Am ieşit în Curmătură pe la Chitila (Titila). Am plâns toţi la plecare.12 Casele părinţilor dezertorilor erau supravegheate, căci se descoperise fuga lor şi trebuiau prinşi în cazul în care veneau acasă. Solidaritatea sătenilor în jurul dezertorilor, pe care îi susţineau, îi acopereau şi ajutau să poată fugi mai repede peste graniţă la fraţii români, dovedeşte spiritul antimaghiar, dorinţa lor disperată de libertate, înţelegând sosirea momentului.

Despărţirea de cei dragi era grea, deoarece situaţia flăcăilor ca dezertori era mult mai periculoasă decât cea de combatanţi pe front. Grija pentru fugari este reală, relatând că au fost văzuţi de un vecin: Mihai B… unchi a lui (…) şi ne-a spus lui taicăsău, ungur şi ne-a pârât jăndarilor13.

În comuna Vama Buzăului erau aşezate doar vreo cinci familii de unguri dintre foştii militari grăniceri, dar se vede că erau duşmănoşi faţa de români. Întâlnirea cu Mihai B… i-a alarmat şi spune că am mânat serios până aproape de graniţă în Dealul Ghitii (Bitii) de unde am văzut în urmă un grup de 8-10 jandarmi, noi eram 12 în grup14. Nu precizează cum s-a înmulţit grupul, dacă erau alţi dezertori sau civili fugari în România. Atunci au fost nevoiţi să schimbe traseul ce ducea direct la graniţă pe la Tabla Buţii, şi am luat-o pe un piept serios spre nord prin Tătăruţu către Crasna, unde au găsit poteca bătătorită de jandarmii unguri care patrulau de la Crasna la Tătăruţu şi din nou, cu mare viteză, am urcat pe piept în sus până la muchie şi am dat de cărarea grănicerilor români şi cu noi erau acu unii din Crasna care cunoşteau locul şi ne-a dus până la pichet mai în vale la români15. Ajunşi la grănicerii români, erau salvaţi, erau la sânul fraţilor de neam şi curajul lor a fost încununat de victorie. Grupului din Vamă li s-au alăturat alţii la Crasna, încât grupul lor era de vreo 30 la pichetul de grăniceri. În pichet era doar un ostaş de corvoadă, se numea caporal Popescu16, iar a doua zi a venit la pichet locotenentul de la Nehoiaşi. Entuziasmul şi bucuria a fost de ambele părţi, cum o descrie Nicolae Drăgan. Au stat trei zile, au petrecut ca la o mare sărbătoare, s-au ospătat, au jucat şi cântat, iar ca la 100 de metrii le strigam ungurilor pe limba lor câte toate17. Nu lipseşte din relatări şi nota hazlie, şicanând pe grănicerii unguri că nu i-au putut captura.

Au fost duşi la Nehoiaşi, unde au stat vreo zece zile ca la nuntă la un han, nefiind lăsaţi de locuitori să plece. La grupul lor se alăturau zilnic noi fugari din Transilvania

11 Ibidem. 12 Ibidem. 13 Ibidem. 14 Ibidem. 15 Ibidem. 16 Ibidem. 17 Ibidem.

Page 170: Tara Barsei 2014

CORINA SPOREA-BĂRĂGAN

170

sud-estică, încât la Buzău grupul era cam de 200. Au fost duşi la Buzău, şi le-a căutat cantonament la case, având voie să meargă în oraş.

Desigur că poliţia românească i-a supravegheat şi testat dacă sunt adevăraţi dezertori, sau au trecut cu alte misiuni, aspect reflectat de Nicolae Drăgan în episodul descris de la una din plimbările prin oraş: Un grup de domni care ne-a dat o comandă nemţească, apoi ne-a luat la un restaurant. Ne-a întrebat de una, de alta. Era un locotenent colonel care a trecut cu un batalion pe la Vatra Dornei din Transilvania. La ostaşi le-a făcut acte18.

Fugarii ardeleni şi-au căutat de lucru pentru existenţa lor. Nicolae Drăgan, recomandat de un comerciant din Buzău, a ajuns la Brăila la boierul

„Sasu” din Săcele. În oraşele şi satele de la Dunăre erau mulţi mocani săceleni, ajunşi acolo cu transhumanţa; unii erau stabiliţi acolo, deveniţi boieri şi comercianţi, precum Sasu, dar care nu uitau suferinţa românilor de acasă şi-i ajutau în toate împrejurările pe cei ajunşi acolo.

Pentru că ştia carte, carte bună din Ardeal, zice Nicolae Drăgan, a devenit „băiat de prăvălie”, cum ne mărturiseşte; se bucura de încrederea patronului şi era tratat ca în familie. În vara anului 1916, România a făcut mobilizarea şi dezertorul ardelean era gata să meargă voluntar, deşi patronul nu era de acord să-l piardă, dar era susţinut de un colonel cu care eram în vizită, care a spus că bine fac… să merg la el la regiment. Patronul mea dat haine ce mea plăcut din magazie, cele mai bune. Apoi s-a sunat mobilizare. Nea dus la Regimentul 79 Tulcea19, scrie Nicolae Drăgan. (Se impune o cercetare la arhivele militare.)

A luptat la Turtucaia, unde au fost bătuţi, nea dat în Dunăre bulgarii, turcii şi nemţii, am trecut Dunărea pe scândură în costumul lui Adam. Am primit haine de la zarzavagii din Olteniţa, şi apoi nea trecut Dunărea la Silistra20. Apoi a luptat şi la Topraisar, unde a fost rănit în abdomen şi a stat în spital la Brăila. La Topraisar a fost rănit şi camaradul dezertor din Vama Buzăului, Nicolae Cornea, care s-a întors invalid din război.

A urmat iarna 1916/1917, când sudul ţării a fost sub ocupaţia militară germană. Statul român a mobilizat toate forţele militare, materiale şi umane pentru viitoarea confruntare, pe care o credeau inevitabilă în vara lui 1917. Răniţii care au rămas valizi s-au întors pe front, la fel şi voluntarii noştri, pentru marea bătălie pentru Moldova de la Mărăşti şi Mărăşeşti.

Scrisoarea ne dă în continuare informaţii de valoare despre luptele din anul 1917, de la Mărăşeşti, despre care spune: ... pe 4-5-6 august au fost lupte aprige, nu a fost război ci foc din cer, iadul nu poate fi mai rău. Nu se mai auzeau armele de vaiete şi urlete de durere, ale răniţilor, călcai pe morţi, pe mâini sau picioare sfârtecate, iar sângele în unele locuri era şi până la glezne în focul luptelor, că şi încălţările s-au muiat şi au plesnit că am rămas desculţi. Credeam că am ajuns chiar în iad. Doamne ce măcel a fost, nu ştiu dacă am rămas cu mintea teafără21. Voluntarul nostru spune că au luptat la Mărăşeşti alături de ruşi şi de prizonierii români la ruşi, veniţi de la Kiev. Desigur, erau prizonierii ardeleni şi bucovineni din lagărul de la Darniţa.

Scăpat din iadul de la Mărăşeşti, au fost trimişi la Piatra Neamţ, grăniceri la Pietrele Roşii, unde au stat toată iarna, până în primăvară, în bărăci făcute de ruşi din prăvăliile de la Tulcea.

18 Ibidem. 19 Ibidem. 20 Ibidem. 21 Ibidem.

Page 171: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

171

Relatarea nu este lipsită şi de spiritul de omenie al ostaşilor care, indiferent de naţiune şi de poziţie, erau oameni care nu aveau duşmănii personale. Pe graniţă, la Piatra Neamţ sau Oituz erau faţă în faţă cu grănicerii unguri, cu care au stabilit legături omeneşti. Aceştia nu aveau pită şi tutun, în schimb ei aveau rom şi făceam schimb şi de tutun. Era zăpada mare mergeam desculţi că se rupsese încălţările şi tare ne mai pişca frigu22. Ajunseseră să se strige pe nume şi nu le era frică la unii de alţii. Gheorghe Rucăreanu sanitarul nostru, eu eram sergent s-a rugat să-l las la unguri să ne aducă rom. S-a dus azi şi a venit ca poimâne teafăr şi nevătămat, când credeam că nu-l mai văd.23

Vedem că, în timpul de acalmie de după încleştarea de la Mărăşeşti 1917, foştii combatanţi nu sunt trimişi acasă şi sunt ţinuţi mobilizaţi pentru că situaţia României era critică. Armata rusă din Moldova nu mai oferea o alianţă, ba devenise agresivă, încât regele a trebuit să ia masuri de anihilare a agresiunilor ruseşti.

În primăvara lui 1918, s-a încheiat Pacea de la Bucureşti şi graniţa cu Austro-Ungaria a înaintat în Subcarpaţi, încât paza s-a retras până la cetatea Neamţ, unde au fost duşi să păzească, cum arată Nicolae Drăgan.

De la cetatea Neamţ a fost trimis la Brăila, pentru paza navală, Dobrogea fiind luată de bulgari prin Pacea de la Bucureşti. Din acest post de pază a fost delegat la intendenţa Bucureşti, un fel de factor poştal, spune autorul scrisorii. Toamna a sunat a doua mobilizare, pentru dezarmarea bulgarilor şi ungurilor24, aşa fiind percepută reintrarea României în război, pe 10 noiembrie 1918. Puterile Centrale au capitulat pe 11 noiembrie, România anulase Pacea de la Bucureşti şi a continuat starea de beligeranţă, şi apoi armata este solicitată să asigure pacificarea şi ordinea.

Seriozitatea şi capacitatea lui Nicolae Drăgan îl promovează în postul de răspundere ca delegat în aprovizionarea pentru toate porturile de la Dunăre. Nu specifică în scrisoare cu ce aproviziona porturile, doar că eram ăl mai mare la aprovizionarea porturilor de la Dunăre, până am plecat din armată.

Vedem că Nicolae/Culiţă Drăgan, din Vama Buzăului, a fost un mare patriot român, un curajos combatant pentru realizarea unităţii naţionale şi a dat dovadă de seriozitate, tenacitate, ca şi de rezistenţă beligerantă pentru a învinge toate greutăţile spre a se întoarce în Ardealul lui liber.

La finalul scrisorii spune: Dragă părinte să şti că cel mai greu a fost la terminare când ceteam în jurnale ce se petrece la noi, cum iau scos pe unguri din fala şi obrăznicia lor, câtă fericire a dat bunul Dumnezeu la 1 decembrie şi eu nu eram cu ai mei. E ruşine dar am plâns cu vorbe ca o babă, credeam că mor de bucurie.

De ceilalţi dezertori din Vamă pot să spun ca nu am fost împreună, dar ne-am întâlnit în Dobrogea şi chiar la Mărăşeşti. Neculai Cornea a luptat la Topraisar, a fost rănit şi a venit invalid. Gheorghe Stelea a murit la Mărăşeşti. Iosif Buzea, Ion Budilean şi Ion Stelea au venit acasă. Rogu-te dacă vi acasă la maica Ioana să mă cauţi să ne bucurăm cum noi ştim25.

Autorul scrisorii, la finalul epistolei, transmite părintelui Sporea şi alte surse de informare despre Marele Război, indicând prizonierii din Rusia, pe Vasile Mirică şi

22 Ibidem. 23 Ibidem. 24 Ibidem. 25 Ibidem.

Page 172: Tara Barsei 2014

CORINA SPOREA-BĂRĂGAN

172

Gheorghe Todea, care au scris amintirile din prizonierat în Siberia. Ioan Buzea a fost prizonier la italieni.

Analizând acest „jurnal” al soldatului român, vedem toată atmosfera din Ardeal, în timpul războiului sabotat de cătanele româneşti, de civilii români şi înţelegem marele elan de despărţire de statul ungar, acţiune nu uşoară, dar izbăvită cu însumarea tuturor eforturilor naţionale.

Înainte de unirea cu fraţii din România a fost UNIREA românilor ardeleni, în jurul liderilor lor, de care au ascultat, pe care i-au urmat, aspect care a garantat reuşita visului lor. Fruntaşii românilor ardeleni au ştiut că momentul istoric a sosit şi nu trebuie pierdut şi au reuşit, prin faptele lor, să atragă poporul, să-i insufle încrederea că a sosit ceasul izbăvirii.

Documentul de mai sus ne convinge de această stare de spirit chiar şi aici, în Vama Buzăului, unde obştea a văzut un exemplu de urmat la preoţii lor, Ioan Modroiu spionând pentru români şi David Coman pentru ajutor şi colaborare cu armata română, închis la Braşov, Cluj şi Sopron între februarie 1917 şi octombrie 1918 – o adevărată lecţie de patriotism, un exemplu de jertfă. Examenul de adevăraţi români l-au dat şi vămăşenii între anii 1947 şi 1952, când preotul lor Ioan Modroiu, prigonit de regimul comunist, ca artizan al României Mari, a stat ascuns cinci ani în sat, pe la diferite familii. Tot satul ştia, dar nimeni nu comenta şi nu a fost trădat, iar după prescrierea pedepsei, a ieşit singur din ascunzătoare. Faptele lui de apostolat creştinesc, suferind anii de temniţă grea, i-au fost răsplătite de recunoştinţa satului. Este un exemplu de mare omenie, de respect şi dragoste pentru „popa lor”, insuflată de acesta la altar, la şcoală, ca şi din viaţa lui.

Page 173: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

173

Lavinia GHEORGHE

SCRISORILE UNEI MAME CU DOI BĂIEŢI PE FRONTUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

LETTERS OF A MOTHER WITH TWO BOYS

ON THE FRONT LINE IN THE WORLD WAR I

Abstract: When talking about war mail, we refer most of the time to letters, postcards or military books sent from the front. This time, we focus on letters and postcards sent by a mother – when refugee in Galati – to one of her two sons who were on the front of the First World War, and then on another lot of letters, from Constanta – when she came back home – to her other children who had remained in Moldavia. It’s about a family of merchants from Constanta town. Hidden behind the front voiced by guns was another “war”, the war of survival under conditions of hunger, longing and worries of a family united by love, but separated by war.

Sunt obişnuite scrisorile bărbaţilor şi adolescenţilor plecaţi pe fronturile lumii, în numele ţării lor. În acest articol ne vom opri, mai puţin obişnuit, la scrisorile unei mame către copiii ei de pe front şi către cei din ţară: Ecaterina Limbidi.

Despre familia de comercianţi Limbidi din Constanţa începutului de secol XX până spre jumătatea lui ştie mai toată lumea că a existat. Ca şi casa, ce exista, odată, în zona veche a Constanţei, ce zace acum pe patul de moarte al unei democraţii ce i-a grăbit sfârşitul: ziduri zdrelite cu urmele unor ferestre. Nu ştim de ce, dar ne vine să facem comparaţia cu o femeie frumoasă şi vestită la vremea ei, şi acum, bătrână rău de tot, ajunsă dincolo de cea mai cruntă mizerie. De altfel, ca multe din frumoasele case ale Constanţei de început de secol şi interbelice din zonă, care, acum, se află în ruină sau au fost deja ucise de nepăsare. Multe dintre ele s-au transformat în maidane. Prin numele sub care erau cunoscute aceste case se păstrau vii, în memoria locală cel puţin, numele foştilor lor stăpâni. Acum... Dumnezeu cu mila!

Am găsit în Depozitul de Istorie Modernă-Contemporană al Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa numeroase documente ce purtau numele Limbidi. Cu specificaţia: Descoperire întâmplătoare în podul Casei Limbidi, probabil când aceasta a fost vândută. Documentele ţin, mai ales, de comerţ: facturi, confirmări de plăţi, chitanţiere, scrisori de trăsură, corespondenţă comercială. Şi scrisori şi cărţi poştale. O serie dintre acestea reprezintă scrisorile mamei, Ecaterina Limbidi, către copiii ei, aflaţi pe front sau în refugiu la Galaţi. Celelalte, o corespondenţă de dragoste, din perioada interbelică, între Ovidiu Limbidi – al patrulea copil al familiei – şi Elena, iubita lui. Ne vom opri la prima categorie.1

1 O ştire despre „comorile” Casei Limbidi, care s-a dărâmat atunci, o am de la tatăl meu, în acei ani,

şef de secţie al Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie. I s-a adus la cunoştinţă că oamenii care

Page 174: Tara Barsei 2014

LAVINIA GHEORGHE

174

Cercetarea asupra familiei Limbidi se află la început. Am aflat multe citind scrisorile Ecaterinei. Nu doar referitor la grijile mamei plecate, o perioadă, şi ea cu restul familiei în băjenie, la Galaţi, ci şi la imaginea zonei comerciale a oraşului Constanţa imediat după război. Şi, în condiţiile în care nu se prea cunoaşte despre familie, am reuşit ca, din aceste scrisori, să reconstituim o parte a arborelui genealogic al familiei şi, în general, să aflăm câte ceva din istoria acesteia.

* Punctual, ne vom opri la scrisorile trimise de Ecaterina Limbidi şi se înscriu în perioada 8 februarie 1916-7 februarie 1919. Pe de o parte, avem cărţi poştale trimise, pe front, băiatului său, Aristotel, din Galaţi şi Iaşi, iar, pe de altă parte, copiilor rămaşi în băjenie la Galaţi, în 1918, când Ecaterina se întoarce la Constanţa. Scrisul este al unei femei simple, fără carte, iar textul nu este ordonat pe probleme. Fiecare dintre scrisorile şi cărţile poştale trimise se termină cu „mama ta/voastră, Ec.” Nu vom interveni în text, păstrând grafia aşa cum este ea.

Din scrisori, am aflat că Ecaterina Limbidi a avut 5 copii: o fată – Regina – şi 4 băieţi – Panait, Aristotel, Ovidiu şi Spiru (credem şi că aceasta este ordinea naşterii lor). Soţul ei, bănuim că se numea Spiru, deoarece, în 1911, în Constanţa, era înregistrată o firmă de „manufacturi şi mărunţişuri” pe numele lui „Spiro Limbidis - str. Carol 53”2, care funcţiona şi pe 14 iulie 19163.

Cert este că Aristotel şi Panait (alintat Păguţă, în scrisori) au luptat în Primul Război Mondial. Mai multe date avem despre Aristotel, Panait şi Regina, înmormântaţi în Cimitirul Central din Constanţa, într-un cavou ridicat de mama lor, aşa cum se citeşte pe cruce:

Trecătorule, aici odihnesc neuitaţii mei copii, bunul şi energicul meu fiu Aristotel Limbidi în etate de 44 de ani, comerciant şi decorat în răsboiul din 1916 şi fica mea Regina Limbidi în etate de 46 de ani. Aduceţi-vă aminte de ei rugând pe Dumnezeu să-i ierte. Mama lor.

Numele fratelui lor Panait apare scrijelit mai jos – şi mai târziu: Panait Limbidi 1889-1987. Aristotel Limbidi era născut în 18934 şi, deci, a murit în 1937. Panait Limbidi era

născut la Galaţi, în 18895 şi avea 98 de ani când a murit. Contingent 1911, acesta a luptat

dărâmau casa au descoperit un perete dublu, burduşit cu tipărituri. S-au recuperat atunci nişte discuri de patefon, mai multe înscrisuri – nu le-a văzut – dar, mai ales, foarte probabil o diplomă de absolvire a şcolii româneşti de la Silistra a dascălului Costache Petrescu. Cele mai multe dintre acestea n-au ajuns la Muzeu. 2 Anuarul Dobrogei pe anul 1911. Constanţa şi Tulcea, p. 6. 3 Cf. facturii pe numele „S. Limbidi S-Sor” din Constanţa. Tot sub această formă firma apare şi în 1919, 1921 şi chiar în 1924. Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, Depozitul de Istorie Modernă-Contemporană, Fond Limbidi, inv. 4138 (în continuare MINAC). 4 Cf. Cărţii de alegător nr. 1778 ataşate Cererii de înmatriculare a firmei „Pn. Limbidi şi A Limbidi”, pe 21 oct. 1931. cf. Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale filiala Constanţa (în continuare DJAN Constanţa), Fond Camera de Comerţ – firme colective, dos. 5839. 5 Loc. cit., Fond Camera de Comerţ – firme individuale, dos. 5380.

Page 175: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

175

în Primul Război Mondial şi a fost decorat cu „Meritul cultural” cls. II. A fost absolvent al Şcolii de Comerţ.6

În 1924, paralel cu firma lui S. Limbidi, exista şi cea a lui Panait S. Limbidi – comerciat.7 De pe 27 iunie 1925, între firmele constănţene apare cea a fraţilor Limbidi, „Panait Limbidi şi Aristotel Limbidi”, ce-şi avea sediul pe str. Carol 33, locaţie în care aceştia îşi aveau şi domiciliul.8 Firma va dura până în 1938, după decesul lui Aristotel, an în care firma îşi modifică numele: „Panait Limbidi”. Obiectul firmei, indiferent de numărul de proprietari, cu mici modificări în timp, a fost comerţul cu articole fotografice, instrumente muzicale, armurărie, galanterie, cuţitărie, articole de sport, de radio, parfumerie, articole de voiaj, biciclete.

Din documentele prezentate mai sus aflăm că, în 1938, Panait fusese căsătorit şi era văduv.

Mai multe ştiri avem despre Ovidiu Limbidi, născut la Constanţa, odată cu secolul, în 1900 (6 martie, n.n.)9. Poate şi datorită eforturilor şi stăruinţele mamei – pe care le vom vedea în corespondenţă – ca fiii ei să înveţe, acesta a ajuns căpitan comandor al Marinei Române, a luptat în al Doilea Război Mondial, a fost şef al Serviciului Hidrografic de la Constanţa. A murit în 1965.

Despre Spiru Limbidi n-am aflat, până acum, decât că a început Şcoala de Maiştri de Marină, pe care nu se ştie de ce nu a mai continuat-o, şi că avea, în 1924, „marchitărie” pe strada Carol.10

* Revenind la subiectul acestui articol, ne oprim la prima categorie, de cărţi poştale, în număr de 5, dintre care 3 sunt trimise de Ecaterina Limbidi fiului ei Aristotel, o alta, trimisă aceluiaşi de Georgescu, probabil generalul ce avea case în Constanţa, şi ultima, mai târzie, adresată de Panait, deja disponibilizat, fratelui său, aflat încă pe front. Adresa este aceeaşi: Sergent Aristotel Limbidi, Regimentul 9 Călăraşi11 Armata 2. Una dintre ele are şi locaţia regimentului: Bălţi, Basarabia.

Cărţile poştale şi scrisorile se înscriu în perioada 8 februarie 1916-7 februarie 1919. Ştirile îi privesc, în primul rând, pe ceilalţi membri ai familiei. Astfel, în prima dintre cărţile poştale pe care le deţinem – Galaţi, 8 februarie 191612 –, mama îi comunică adresa

6 Ibidem. 7 Anuarul general al Dobrogei. Călăuză Administrativă-Comercială-Industrială, 1924, p. 43. 8 DJAN Constanţa, Fond Camera de Comerţ – firme colective. 9 Din biografia făcută de colegul şi prietenul lui Ovidiu, Constantin Copaciu, cf. http://www.dhmfn.ro/limbidi.html. 10 Anuarul general al Dobrogei. Călăuză..., p. 193. 11 Ciudat, acum câtva timp, am publicat un set de corespondenţă între bunicii mei paterni, bunicul făcând parte, în al Doilea Război Mondial, din Regimentul 9 Cavalerie. Câteva ştiri despre Regimentul 9 de Călăraşi (devenit, apoi, de Cavalerie), în Cornel Andonie, Drapele şi stindarde md. 1872/1908, în „Muzeul Militar Naţional «Regele Ferdinand I»” – 90 de ani în slujba istoriografiei şi muzeografiei militare, 1923-2013, Editura Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand”, Bucureşti, 2013, pp. 211-212. 12 MINAC, inv. 4130.

Page 176: Tara Barsei 2014

LAVINIA GHEORGHE

176

din Galaţi la care aşteaptă scrisorile fiului; îi scrie despre „Păguţă”, fratele său, aflat şi el pe front, cum că nu a mai primit scrisori şi telegrame de la el de mult timp. Şi în cartea poştală următoare – Galaţi, 7 februarie 191713 – mama se plânge, din nou, de lipsa ştirilor de la „Panaite”, de la care primise doar o telegramă. Mama locuia la aceeaşi adresă cu fiul ei Ovidiu. Tot ce-şi doreşte Ecaterina este să fie cu noi cu toţii a tot puternicu să facă să fim cu toţii iarăşi la un loc – de altfel, ideea adunării familiei în jurul ei transpare, direct şi indirect, în fiecare din scrisorile trimise. Şi, în continuare:

Depeşă dem (dă-mi – n.n.) ca sem mai liniştesc sufletu meu, te sărutăm cu toţii şi îţi urăm succes ţie şi la toată armata noastră.

Următorul document este o scrisoare. Este scrisă la nici o lună de la cartea poştală anterioară – Galaţi, 2 martie 191714 – şi este mai lungă şi mult mai detaliată. În primul rând, mama îi mulţumeşte pentru costiţa şi slănina primite de la Aristotel. Ca şi pentru scrisoarea din care află că e sănătos. Este de înţeles, de vreme ce, aşa cum descrie Ecaterina, situaţia din Moldova, unde se refugiaseră nu doar autorităţile şi armata, ci şi locuitori din zonele ocupate, era foarte grea:

Aicea am avut o iarnă cum nu sa mai văzut de mulţi ani, zic gălăţenii, şi cum crezi că nici lemne nu este mulţumită lui D-zeu că am presimţit mai din înainte şi m-am mutat întro casă mai mică ca aceia care mă aşezasem când plecasem din casa noastră şi din drăguţa Constanţa noastră. Am trecut iarna cu scânduri de brad şi acelea cumpărate cu bon şi cu mare asalt (…) deale mâncărei o ducem foarte greu nu este absolut noroc că aicea unde şed are vacă şi ne dă lapte cu 1,20 chilu, pâine se duce Ovidiu de la 4 dimineaţa şi vine la 8 dar fără nasturi la palton luptânduse se rupe şi hainele de nu va fi aşa nu vine cu pâine acasă şi e o pâine de ear nu o pot mânca, earăşi am avut noroc că D-n Lascovari din Constanţa au deschis aicea o brutărie unde face galete şi am luat 500 galeţi, şi pun în fasole sau lapte şi mănânc, şi galetele se vând numai pe recomandaţii, aşa că Lascovari m-au recunoscut şi meau vândut 20 de bani bucate, şi când nu poate cumpăra pâine mâncăm galeţi, carne nu am mâncat de la Crăciun, şi dacă meau mai vândut din când în când, la câte 2-3 ghereţi dar trebue lupte le pune poliţia câte doi, doi şi sute de oameni şi când ajung pe la un sfert, sau jumătate din popor atunci carnea sau isprăvit şi cea lantă lume pleacă acasă fără nimic găinele vin câte o pereche sau în târg se vând 25 fr. perechea ou era un f bucata luat acum sau mai eftinit e 50 bani ou ...(indescifrabil) nu este de leac, aşa că o ducem rău, dar tot să nu perdem curaju şi nădejdea în D-zeu.

Transpare din literele ei dorul de „acasă”, de Constanţa, de casa lor. Şi, cumva, se simte vinovată că

eu cu cei lanţi fraţi ai tăi mai mici care îi am pe lângă mine suntem fericiţi, în celula în care trăim fără aer dar voi cum staţi în frig, rugam pe D-zeu să vă ţie sănătoşi şi chiar pe toţi soldaţii noştri, să ne vedem ear fie care la locurile nostre, D-zeu să dea ca să goniţi pe duşmanii noştri care ne ai gonit de pe la casele noastre.

13 Loc. cit., inv. 4153. 14 Loc. cit., inv. 4151/3.

Page 177: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

177

Cum am văzut din cartea poştală anterioară, grija Ecaterinei nu se coboară doar la fiul ei, ci şi la soldaţii români, pentru care se roagă la Dumnezeu pentru sănătate şi pentru victorie împotriva duşmanului.

Urmează informaţii despre cei ai familiei aflaţi la Iaşi:

Noi suntem bine eu mă simt slabă nu pot să es până în centru că mă obosesc, stau mai mult în casă Ovidiu şi Spiru mă cam supără nu vor să stea pe acasă, şi nici nu pot găsi locuri pentru ei sei fac să aibă ocupaţie.

Şi despre Panait, aflat pe front:

Panaite îmi scrie chiar în ziua în care am primit c.p. a ta am primit şi de la el, e bine, şi îmi scrie că el primeşte c.p. de la tine, mă mir că îmi scrie că nu primeşti de la el adresa lui Dividianu 5 de trei P.S. el îmi scrie că primeşte de la tine c.p.

Mai mult, Ecaterina s-a fotografiat şi îi trimisese fotografia lui Panait, de la care a primit confirmarea primirii într-o scrisoare pe care în acele momente o primise. Fiul ei Panaite se afla în Teleajna de Jos. Judeţul Vaslui. Divizionul V. Ultima carte poştală primită de la Panait fusese

din Vaslui, ...(indescifrabil) e aceia ce ţam scris, dar eu cred că scrie Poşta Militară, că văd că e tot mutată compania pleacă tot mai sus, el îm scrie că o duce bine, dar mă gândesc cum îl dore pe el picierile, trebue se sufere multu.

Ecaterina îi scrie fiului său şi despre sănătatea părintelui şi preotesei şi îi transmite doctorului Bergovici că nu am primit nimicu bani de la tocmeli numai acia ce ai am dat când era aicea.

Se pare că Ecaterina reuşise, cumva, să salveze din averea familiei, de vreme ce îi scria lui Aristotel: Fotografia ce meo ceri e îngropată cu un cufer cu toată argintăria la întrun beciu la Zaia (?).

În final,

ţie sărutăm şi D-zeu să aibă grijă de voi să ve ntoarceţi sănătoşi acasă se mai lucru şi eu la bătrâneţi, salutări la toţi colegii de arme ai tăi şi bunilor tăi prieteni le mulţumesc că meau scris şi eu câteva rânduri.

Sentimentele de mamă ai cărei copii erau pe front se răsfrâng, astfel, şi asupra camarazilor lor, cu care, se vede, avea chiar şi o corespondenţă. Şi, ca o dovadă a dorului şi grijii părinteşti,

te văd în vis mai ales când nu am scrieri, tot mereu eram cu toţii la Constanţa, iarăşi în casa noastră şi văd că ve visez pe amundoi, tare mă linişesc dar tot slabi âm păreţi amundoi.

Cronologic, urmează o carte poştală de la un oarecare Georgescu (să fie generalul de care pomeneşte într-o altă scrisoare?), adresată lui Aristotel – Iaşi, 18 decembrie 1917.15 Acesta îi dă veşti despre „Păguţă” – care-l vizitase la birou şi care acum se află la Podul Iloaiei aşa spunea cau plecat că e detaşat acolo la aprovizionare de lemnărie – şi de la Doamna Limbidi, de la care primise scrisoare, în care aceasta îi spunea că Spiru ie de mare ajutor. De asemenea, veşti despre cunoscuţi comuni.

15 Loc. cit., inv. 4151/2.

Page 178: Tara Barsei 2014

LAVINIA GHEORGHE

178

Ultima din acest set este o scrisoare, mai târzie, trimisă lui Aristotel de fratele său, Panait. Acesta se afla la Constanţa, pe 7 februarie 1919. Familia se întorsese din băjenie şi îşi continua afacerile comerciale. Ştiri despre fraţii mici: Ovidiu şi Spiru merg amândoi la şcoală şi se silesc. S-au mai cuminţit. Au reuşit la examenele de intrare în clasa VII-a şi II-a. Ştiri despre „prăvălie”: Marfă ne-am mai procurat puţină. Îl anunţă că familia şi-a căpătat cetăţenia română şi îi dă sfaturi cum să facă pentru a o obţine şi el, pentru că: Noi avem toate drepturile şi nu ne ar sta de loc bine ca din neglijenţă să rămânem în afară de rânduielile cetăţenilor.

Cea de-a doua serie de scrisori reprezintă corespondenţa Ecaterinei Limbidi cu copiii ei. Aceasta se întorsese din refugiu la Constanţa, iar copiii săi – Regina, Ovidiu, Spiru şi Panait, care se întorsese din război – se aflau în continuare la Galaţi. Aceste scrisori sunt cuprinse între 22 august 1918-18 septembrie 1918. Este vorba despre 5 scrisori – a se nota frecvenţa acestora! În principiu, Ecaterina dă veşti despre Aristotel – aflat încă pe front –, îi impulsionează pe cei mici să înveţe şi pe cei mari să-i supravegheze, sfaturi – cam imperative – privind întoarcerea copiilor acasă. De altfel, de la Constanţa, Ecaterina organizează totul. Nu ne vom opri în mod deosebit, dar tabloul zonei comerciale a Constanţei de după război este foarte bine conturat în veştile pe care Ecaterina le trimite cunoscuţilor săi, comercianţi ai oraşului de la malul mării, plecaţi în pribegie în Moldova.

În scrisoarea de pe 22 august 191816 adresată Copiii mei, Ecaterina anunţă că, printr-o scrisoare, Aristotel îi ceruse 200 de lei de cheltuială şi, în acest sens, vorbise cu D-nu Arghire să-i trimită, dar, în situaţia în care vreunul dintre ceilalţi copii ai săi îi trimisese, să fie anunţat D-nu Arghire să nu-i mai trimită. Mama urmăreşte îndeaproape activitatea şcolară a băieţilor mai mici – de aici, aflăm câte ceva şi despre situaţia învăţământului din Constanţa:

Îm spuneţi în scrisoare că Spiru va rămânea să de isamen dar sau dus unu din băieţi să întrebe la şcola cum merg cu şcola şi dacă are note bune e speranţe să treacă clasa, Ovidiu se ocupă de el sau trăieşte la voia întâmplării ştiţi că rămasu lui, la Galaţi costă, azi avem în 22 de va da isamen cam pe la începutul lui Septembrie eu cred că ăl puteţi aştepta şi pe el ca să dea şi Ovidiu corijenţa, tot aţi întârziat până acum ce au mai rămas câteva zile, aicea până acum nu e hotărât a se deschide Liceu, şi nici băeţii nu se dă drumu la Bucureşti, am perdut toţi băeţii anii ăştia din urmă ce au rămas aicea în Constanţa colegii lui Ovidiu tot în a cincea au rămas, acuma se vorbeşte că va veni o comisiune spre ai asculta cei ce nu crede nimea, gândiţivă dar ce aveţi de făcut cu clasa lui Spiru, şi corijenţa, eu credeam că o să veniţi curând dupe mine dar dacă aţi întârzat regulaţi clasele.

În continuare, Ecaterina transmite ştiri despre cunoscuţi şi despre imaginea prăvăliilor părăsite de proprietarii plecaţi:

Îi scriţi lui Moş Minu vrea să vie, să nu facă cheltuiel degeaba să vie că e scumpă viaţa şi aicea, şi afară de asta casa lui e dărâmată cu desăvârşire şi vecinii lui nici locu nu se cunoaşte unde era casa aşa meau spus Mm Areft care părinţii ei erau în Murfatlar şi acum câteva zile ăi iau omorât hoţii pe amundoi. Mm Areft cară cu

16 Loc. cit., inv. 4151/4.

Page 179: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

179

căruţa toată gospodăria părinţilor ei aicea. Eu stau tot acolo unde vam scris casele după cum vam scris e jalnic să te uiţi la ele, casele din Bulivard leau luat toată duşumeaua din pod şi mai mult au tăet cu ferăstreu toate legăturile făcute de lemn în pod, ferească D-zeu de un cutremur poate cădea acoprişu material nu se găseşte de loc de reparaţii şi nici meşteri nus, sunt câţiva bătrâni care nici nu se uită la mari lucrări, e foarte greu pe str. Carol numai noi negustori care mai nainte nu era nimic şi acum au ocupat toate prăvăliele şi face comerţ, şi croitori, cizmari toţi din acei ce eu vam vorbit…

Şi le „organizează” întoarcerea acasă, bazându-se pe experienţele cunoştinţelor sale:

De mai aveţi păpuşoi aduceţile căine de veţi crede că vei greu de adus să le vândă Păguţă lucrurile se le aduceţi toate parte voi parte Păguţă se nu lăsaţi nimic. Mm Ghindberg neau spus că la Minurgie (?) parte din lucruri leau dat ca bagaj şi parte le au luat în vagon cu dânsa, Tânăru Mancea au adus el singur ca demobilizat mult bagaj, înfine vedeţi ce faceţi. Se veniţi sănătoşi. Mama voastră. Nu uitaţi am aduce ştire de băeţii lui Sotir. Tinichigiu încă nu au sosit.

Peste doar 5 zile17, Ecaterina îi scrie fiicei sale, Regina. Din nou, punctul principal este situaţia băieţilor aflaţi la şcoală, care, se pare, nu se prea omorau cu învăţătura, dar care trebuiau controlaţi de cei mai mari:

Dar până să ve spun mai jos trebui mai întâi să vedeţi de Spiru dacă aţi rămas până acum, cred că pe la 1 Septembrie multu 15 va da isamen, asemenea şi Ovidiu corijenţa, aicea de va veni e imposibil să mai plece undeva va învăţa înparticular şi va da isamen la anu, pentru a II Spiru şi Ovidiu a VII aicea toţi băeţii au rămas în clasa V a acei ce au fost clasă cu Ovidiu, abia acum aşteaptă o comisie din Bucureşti spre a da isamen, dar sigur nu se ştie, aşa că eu cred se mai rabţi (răbdaţi?) până ce ei va termina cu şcoala şi atunci isprăveşte şi Păguţă cu treaba ce are el şi veniţi odată cu el cu parte din bagaj şi tu cu băeţii cei mici vie pe unde am venit eu, sunt sigur că în drum veţi găsi şi familii care vin aicea, zilnic vin (…) vedeţi la Spiru mai ales Ovidiu să facă lecţii cu el, ca să facă tot posibil să treacă clasa nu vaţi dus nici unul pe la şcoală să întrebaţi de el e destul că eu am plătit şi atât e tot Ovidiu să dei corijenţa şi apoi să ne mutăm altfel cum greu e de noi se cereţi pe orice cale să vă intereseze de Spiru că dă de dracu cu mine să les plimbările că suntem săraci.

În continuare, Ecaterina cere ce are nevoie:

Puteţi foarte bine săi aduceţi aicea numai pâine şi făină de mămăligă lipseşte nu peşte carne şi zarzavat destul, de veţi putea lua ceva păpuşoi sau făinei de păpuşoi să ia şi Paguţii şi tu zahăr şi undelem şi ţine chiaru cu gaz bine astupată şi pusă în ladă.

şi prezintă situaţia grea prin care trece:

Aice nu mai avem nimic nici de reparaţii nu mă pot apuca că lipseşte lemnărie cu desăvârşire nui nimic tot sau ars, stau la Sotire mie cam greu dar nam unde sta în altă parte.

De asemenea, continuă să fie preocupată de întoarcerea copiilor în Constanţa, sfătuindu-i:

17 Loc. cit., inv. 4151/5.

Page 180: Tara Barsei 2014

LAVINIA GHEORGHE

180

De ăl veţi împărţi bagaju cu Păguţă nu aveţi multu de luat căci la Mamurgie (?) primeşte şi bagaj luat cu noi 50 kile de persoană adică cum veţi fi voi trei veţi avea dreptu la 150 chile afară de geamandalele care nu vă (indescifrabil), iar restu le daţi ca colete şi le primiţi cufer pe urmă plătind în plus, aşa a făcut Mm Ghindberg (…) De la Galaţi la Ismail de la Ismail scoateţi paşaport de la români spuneţi că vă duceţi Tulcea, apoi plecaţi la Satu nou cu barca pe urmă în căruţă la Regele Carol, şi de acilea trecea earăşi Dunărea la Tulcea acolo faceţi carantină 5 zile lăsaţi bagaju la carantină ve duceţi la Siguranţa din Tulcea şi ve vede pe urmă căutaţi căruţă şi plecaţi la Babadac acolo earăşi ve (indescifrabil) germani şi staţi noaptea în Babadac şi plecaţi des de dimineaţă ca să fiţi la 8 dimineaţă la Mamungie, şi de acolo cu trenu aicea eu vă aştept sănătoşi dar toţi băeţii cei mici săşi reguleze cu şcoala asemenea Păguţă cu afacerea lui.

În rest, se pare că Ecaterina se cam săturase de rolul de curier şi le cere:

Vă rog numi trimiteţi scrisori multe de dat, numai pentru acei ce noi avem nevoe de ei, altfel nu pot elerga, nu spuneţi la toată lumea că aveţi ocazie de trimes că vă găsiţi beleaua, nou văd că nemea nu ne ajută,

dar continuă să transmită veşti despre cunoscuţi şi despre starea caselor acestora:

Mimi nu mai are nimic la Murfatlar, măsa are numai un pat, un Sardive cu oglindă şi o sobă tot are ceva dar noi nimic numai canapeaua şi aceia fără faţă şi picioru de la maşina de cusut aruncat în beciu, la casele din Bulivard au tăiet şi grindele de la pod dacă nu le voiu pune ferească D-zeu de un cutremur se dărâmă.

Ziua următoare le scrie, din nou, de data aceasta băeţilor18. Şi iar se dovedeşte preocupată de şcoala celor mici:

Iar vam scris că e mai bine să rămâneţi până ce vor da băeţii cei mici esamenu, aveţi răbdare. Dacă nu aţi putut veni până acum aicea, va sta liceu nui şi nici vorbă nui, la Bucureşti nu voi să pleca nimea, (indescifrabil) încă nu poate pleca, Ovidiu să modeleze pe Spiru să caute să treacă clasa că aicea se va odihni (…) Spiru se treacă clasa şi Ovidiu să vie cu certificatele altfel se nici nu vie, să încerce Păguţă la regimet poate vei putea săi ei şi pe ei, Ovidiu sel mediteze pe Spiru, se lasă plimbările.

Mama continuă să dirijeze întoarcerea copiilor acasă:

Am uitat se ve scriu că biletele de refugiată ce le are sora voastră şi băeţii (indescifrabil), eu cu acela am trecut e mai valabil la Ismail de cât biletele de Interditate ce alergaţi sel scoateţi acum, eu mam presentat cu un bilet de refugiată care ăi la fel cu al celor ce au rămas acasă (…) când veţi veni aduceţi puţin făină de păpuşoi dar nu tot întrun loc împărţit pe cufere şi zahăr şi ce mai credeţi (indescifrabil). (…) Zarzavatu este destul şi nu prea scump asemenea peştele pâine nu prea este şi mămăligă.

Continuă să trimită mesaje cunoştinţelor despre rudele şi casele părăsite de proprietari din Constanţa, creând un tablou al zonei comerciale a oraşului:

18 Loc. cit., inv. 4151/8.

Page 181: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

181

Dlui proprietar spuneţii că casele din Vasile Alecsandri prăvăliele de jos sunt trase obloanele numai o prăvălie de lângă hanu turcesc este deschise şi acolo împarte pâine pentru populaţie un funcţionar pus de germani D-nu Costovici fratele lu Costovici care era tovarăşi cu Carp în str. Carol. Ear sus la etaj nu locueşte nimea nu are ferestre casele mici visavi de lemnasu suntu bune loceşte o familie, ear casele de la vie earăşi în bună stare stă ingineru Linţi, casele foste Zonina suntu distruse cu desăvârşitre. Ear acele unde au stat Melţ le ţine tot ovreiu pe care lau lăsat D-lor el au deschis visavi un mare restaurant şi acolo ţine servitorii, păsări şi tot ce nu poate ţine a restaurant şi sunt aşa cum leau lăsat. (…) lui Mm Jianu spunei că casa în care D-ei locuia e în bună stare atât cea din str. 11 Aprilie împreună cu mobilier parte din el a fost păzit de socrul D-ei, dar acum e plecat la Piteşti şi le au lăsat în păstrare unei germane, ear casa din rând cu Titoreanu e distrusă, Moaşa (?) mai are câteva lucruri dar vreo câteva bucăţi, ear acei ce stă în casă vrea să plece la Bucureşti şi lucrurile le va lua poate D-na Luludi care stă alături. (…) ştiu numai că unde şedea D-na Zanbaccian în prăvălie afumă peşte, prăvăliele toate au fost devastate de armată nu sau putut pune nimea pentru apărare, toate sărăciele au ajuns mari şi tari negustori pe str. Carol, dacă şi violatu stă în prăvălia lu Ganciu bătrânii oameni au murit şi moştenitoru lui era internat.

Ultimele două scrisori pe care le deţinem îi sunt adresate lui „Păguţă”. Pe 13 septembrie 191819, Ecaterina îi scria că este împreună cu fiica ei şi cu unul dintre băieţi (Ovidiu?) şi că s-a apucat să facă

mici reparaţii pe la case că acum am găsit puţin material … merge cam greu dar nu am ce face de le voi lăsa chiar cum leam găsit pe earnă se distruge de tot, aşa că îmi trebui cheltueli asemenea noi trei ear cheltueli mălai nai nici pâni când vie adu Mălai Zahăr aice e 40 lei chilu, eri am fost să dau în judecată pe chiriaşie din str. Carol şi fiind evrei cum era mai greu văd că o sei pot da afară au mari drepturi, dar voi încerca îm vine departe de aicea să es în centru de dou ori pe zi. Nu vor să easă cu nici un preţ prăvălie nu se găseşte de leac, îmi scrii că vrei să te apuci acolo de vreo negustorie dar cred că rău (indescifrabil) că vom fi împărţiţi.

Urmează sfaturile privind plecarea lui spre Constanţa:

Fă însă cum crezi, de vei căpăta birou original, eu cred că e păcat sel scontezi vei perde la el, de vei veni lasă mantaua şi pătura la Ana că îmi spune sorăta că la ea ea carantină bulgari, eu cred dacă poţi adu cufăru şi patu de la Ana şi lucrurile lui Spiru punele într-un cufăr şi adu ear restu să le aducă Aristotele vei scrie anume ce laşi, pătura şi mantaua lasă la Ana, se nu o aducă nici Aristotele e foarte greu pentru noi de vom isprăvi toţi banii am început reparaţii merge bani; toţi stăm şi cheltuim.

Şi aceeaşi grijă pentru băieţii cei mici:

Ovidiu nu va putea da isamen se zici că va veni o comisiune dar pe spesele băeţilor se va urca la 200 de lei de băet, cei ce nu în comun se plătesc.

Şi în această scrisoare, Ecaterina transmite ştiri despre cunoştinţe.

19 Loc. cit., inv. 4151/7.

Page 182: Tara Barsei 2014

LAVINIA GHEORGHE

182

Peste doar 5 zile20, mama îi scrie, din nou, băiatului ei cel mare despre problemele pe care le are (Noi suntem bine cu toţii, eu aicea am dat în judecată pe jidani din prăvălie să plece am primit citaţie pentru 11 Octombrie [indescifrabil] dar până atuncea stau tot la Sotir), cere informaţii despre şcoala lui Spiru. După ce trimite complimente şi mulţumiri familiei Anei pentru ajutorul dat şi îi mai transmite informaţii despre cunoştinţe, îi „trasează sarcini” privitoare la întoarcerea lui şi a lui Aristotel acasă:

Dacă nu ai nicio ocupaţie vino acasă scriei lui Aristotele şi când ăi va da drumu se va elibera să vie prin Galaţi să ea şi ce a mai rămas de la voi. (…) eu cred să nut e încurci la Galaţi ce să vei aicea pâine aicea nui şi Mălai de vei putea aduce Mălai Zahăr şi undelemn săpun de care am luat şi eu ţie de la jidan.

* Corespondenţă din spatele frontului către front şi către spatele frontului. Cam aşa s-ar putea defini ceea ce am prezentat până acum. Pentru că luptele armate de pe frontul Primului Război Mondial şi-au avut prelungirea în lupta pentru supravieţuire în spatele frontului, în rândul familiilor celor plecaţi, care, în acelaşi timp, luptau şi cu dorul şi cu grija şi teama pentru cei ce luptau cu arma în mână.

Ecaterina Limbidi este un fel de Maria Dinului din Fefeleaga lui Agârbiceanu, care se zbate cu greutăţile de zi cu zi, cu aceeaşi încrâncenare. O femeie bărbătoasă, care, la un moment dat, luptă pe 3 fronturi, între familia împărţită pe front, cea aflată în pribegie şi problemele revenirii într-o viaţă trecută, acum distrusă de război. Ce mai roman ar ieşi din cele câteva scrisori şi cărţi poştale, gândindu-ne la portretul subiectiv al oraşului Constanţa, dintr-un unghi absolut inedit.

20 Loc. cit., inv. 4151/6.

Page 183: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

183

Monica CÎRSTEA

RĂZBOIUL CIVIL DIN SPANIA REFLECTAT ÎN PRESA ROMÂNEASCĂ

THE SPANISH CIVIL WAR REFLECTED IN THE ROMANIAN PRESS

Abstract: This article highlights the courageous stand of the democratic and anti-fascist newspapers from Romania on the Spanish civil war. The Spanish civil war, which began on the night of 17 to 18 July 1936, lasted until April 1st, 1939, and was a conflict in which nationalist forces led by General Francisco Franco prevailed over the Republicans. The events from Spain are detailed in the pages of the Romanian media (except the right-wing newspapers), which express their sympathy and solidarity for the Spanish Republican cause. The democratic, anti-fascist newspapers, such as “The Free Word’’, “The Truth’’, “The Romanian World’’, “The Echo’’, “The Spark’’, “The Romanian Nation’’ and others, take courageous attitude towards the Spanish civil war. We owe to the journalists and writers not only the regularly presented objective and analysis of the events from Spain, but also and especially their military position on the cause of peoples’ freedom.

Spania republicană a fost prima ţară din Europa care a devenit victima atacului armat al statelor fasciste. Poporul spaniol a fost primul popor din Europa care s-a ridicat cu arma în mână şi a luptat eroic, timp de aproape trei ani, împotriva forţelor militare unite ale axei fasciste Roma-Berlin.

Războiul civil spaniol, început în noaptea de 17 spre 18 iulie 1936, a durat până la 1 aprilie 1939 şi a fost un conflict în care forţele franchiste sau naţionaliste (cuprinzând pe: monarhişti, conservatori, carlişti, falangişti, catolici, naţionalişti spanioli), conduse de generalul Francisco Franco, au învins forţele republicane (cuprinzând pe: liberali, anticlericali, socialişti, comunişti, anarhişti).

Evenimentele din Spania sunt prezentate pe larg în paginile presei româneşti care, cu excepţia ziarelor de dreapta, îşi manifestă simpatia şi solidaritatea pentru cauza republicanilor spanioli. Ziare democratice şi antifasciste, ca de pildă „Cuvântul Liber”, „Adevărul’’, „Lumea românească”, „Ecoul’, „Scânteia’’, „Neamul românesc” şi altele, iau poziţii curajoase faţă de războiul civil din Spania. Demascând rebeliunea generalilor spanioli ca un act de trădare şi intervenţia brutală a lui Hitler şi Mussolini ca o repetiţie generală a războiului fascist în pregătire, cei mai buni ziarişti şi scriitori din România atacă necruţător politica de „neintervenţie” a democraţilor din Anglia şi Franţa, ca şi atitudinea reacţionară şi antinaţională a guvernanţilor români. În paginile celor mai prestigioase publicaţii româneşti apar articole şi comentarii sub semnătura lui: Geo Bogza, Alexandru Sahia, N.D. Cocea, Victor Eftimiu, Zaharia Stancu, C. Parhon, Scarlat

Page 184: Tara Barsei 2014

MONICA CÎRSTEA

184

Calimachi, Eugen Jebeleanu, Mihai Beniuc, Paul Teodorescu, Maria Arsene, Mihai şi Gogu Popescu şi mulţi alţii.1

În „Adevărul” din iulie 1936, citim că:

Agitaţiile în Spania iau proporţii tot mai mari după asasinarea lui Calvo

Sotelo, ce era şeful grupului parlamentar al partidului monarhist „Reînnoirea

Spaniei” (asasinat pe 15 iulie 1936). Se înregistrează numeroase ciocniri de stradă

şi numeroase victime. Faţă de această agravare a situaţiei, guvernul a luat măsuri

energice. Sediile monarhiştilor şi anarhiştilor au fost sigilate. În paralel,

preşedintele republicii Manuel Azaña a decis să închidă Cortesurile opt zile

pentru a evita agravarea tensiunilor politice2.

Răpirea şi uciderea lui Calvo Sotelo, şeful Partidului Monarhist a fost un

răspuns la asasinarea de către fascişti a locotenentului Jose del Castello, ofiţer

cunoscut prin sentimentele sale republicane. Războiul între stânga şi dreapta

durează acolo mai de mult. Fiecare dintre tabere aruncă vina asupra celeilalte.

Este însă fapt că dreapta n-a acceptat înfrângerea în ultimele alegeri generale şi că

elementele ei extremiste au recurs la arme3.

În noaptea de 17 spre 18 iulie 1936, crainicul postului de radio al oraşului Ceuta din Marocul spaniol a transmis de câteva ori la rând aceeaşi informaţie, în aparenţă cu totul neobişnuită: „În toată Spania cerul e fără nori”4. Era semnalul convenţional care anunţa dezlănţuirea rebeliunii militare împotriva Republicii Spaniole.

Toate legăturile telefonice şi telegrafice cu Madridul sunt întrerupte de la

miezul nopţii, astfel că Spania este complet izolată de restul continentului. Din

informaţiile venite de la frontiera spaniolă, guvernul, care se aştepta de mai multe

zile la o lovitură a dreptei, ar fi hotărât să procedeze cu energie. Comunicaţiile

telefonice cu Spania au fost întrerupte din ordinul autorităţilor spaniole, ca

urmare a tulburărilor serioase ce se desfăşoară la Madrid şi în alte oraşe. Trupele

spaniole au fost consemnate în cazărmi.5

Evenimentele din Spania s-au precipitat astfel încât s-a ajuns la un adevărat

război civil. Dreapta încearcă un atac hotărâtor împotriva Frontului Popular

(format din Partidul Comunist, Partidul Socialist, Uniunea Generală a Muncii,

Partidul Republican de stânga, Uniunea Republicană, Federaţiile tineretului

socialist şi comunist, Partidul sindicalist) ales în urma alegerilor din 16 februarie

1936. O parte din armata care reprezenta Spania în Maroc, s-a răsculat împotriva

guvernului încercând sa debarce la Cadix pentru a ataca Madridul. Guvernul

spaniol anunţă că este stăpân pe situaţie în întreaga ţară. El a luat toate măsurile

pentru apărarea regimului republican. Rebelii au provocat mişcări sângeroase la

Barcelona, Sevilla şi Malaga, unde guvernul a reuşit să-i reprime pe rebeli.

1 Valter Roman, Sub cerul Spaniei. Cavalerii speranţei, București, Editura Militară, 1972, p. 68. 2 „Adevărul”, 1936 (16 iulie), nr. 16096. 3 Loc. cit., 1936 (20 iulie), nr. 16099. 4 Luigi Longo, Brigăzile internaţionale în Spania, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1957, p. 25. 5 „Adevărul”, 1936 (20 iulie), nr. 16099.

Page 185: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

185

Guvernul a adresat prin radio un apel către populaţie, îndemnând-o să-şi păstreze

calmul, pentru a putea înlătura asaltul rebelilor. Cu toate asigurările date de

guvern, situaţia în Spania este destul de tulbure.

Dacă învinge rebeliunea militară este sigur că Spania va fi supusă unei

dictaturi de extremă dreapta care nu se va putea menţine decât prin represiuni

sângeroase şi printr-un terorism de lungă durată. Iar dacă va fi învinsă este sigur

că Spania va intra pe calea unei revoluţii de extremă stânga care va lua fără

îndoială forme socialiste foarte pronunţate. În orice caz Spania de mâine nu va

mai fi Spania de azi.6

„Adevărul” din 22 iulie 1936, scria:

Înarmarea populaţiei civile de către guvern se face cu o mare febrilitate. În

unele parţi, membrii partidelor care compun Frontul Popular au fost mobilizaţi şi

trimişi, cu învoiala guvernului împotriva rebelilor. În acelaşi timp guvernul se

adresează soldaţilor care au dat ascultare ordinului generalilor şi au intrat în

rebeliune, că sunt dezlegaţi de obligaţia de a se supune. Urmarea a fost că în multe

localităţi soldaţii se ridică împotriva ofiţerilor. Acest lucru se întâmplă şi cu

marinarii de pe flota de război. Împrejurările împing deci Spania spre evenimente

pe care nimeni nu le-ar fi prevăzut înainte de insurecţia fascisto-militară. Se

constată din nou, prin exemplul Spaniei, că reacţiunea extremistă nu se dă înapoi

de la nici un mijloc şi că pentru a-şi atinge ţinta, care este dictatura, este gata să

recurgă în orice moment la masacre în masă şi la distrugeri fără de sfârşit. Este

vizibil că poporul spaniol nu simpatizează cu şefii militari răsculaţi şi că guvernul

de la Madrid, prin înarmarea miliţiilor cetăţeneşti, câştigă tot mai mult teren.

Chiar în Sevilla trupele generalului Franco trebuie să lupte contra cartierelor

muncitoreşti ce se împotrivesc cu arma în mână. Şefii militari au contra lor un

popor întreg ce se înarmează. Afară de aceasta, insurecţia militară a suferit o

pierdere mare prin moartea, într-un accident de avion, a generalului San Jurjo care

se îndrepta spre Spania. San Jurjo era un adevărat cap al insurecţiei. Stabilit la

Lisabona, după ce fusese amnistiat de un guvern de stânga, el conspira mereu de

acolo pentru răsturnarea republicii şi pentru instaurarea unei dictaturi militare în

Spania7.

Ştirile ce se primesc din Spania continuă să vină pe calea undelor şi, după cum

postul de radio ce le difuzează este sub controlul guvernului (la Madrid) sau al rebelilor

(la Sevilla), ele anunţă progresele uneia sau ale celeilalte părţi. Planul insurgenţilor,

pregătit de multă vreme, era să se îndrepte asupra capitalei, pornind din regiunile de

margine ale Spaniei. Planurile insurgenţilor au fost răsturnate într-o oarecare măsură,

pentru că le-a lipsit sprijinul aviaţiei şi pentru că majoritatea gărzilor civile au rămas

credincioase guvernului. Lupta continuă însă cu înverşunare, nicicând cunoscută până

acum în istoria revoluţionară a Spaniei.8

6 Loc. cit., 1936 (21 iulie), nr. 16100. 7 Loc. cit., 1936 (22 iulie), nr. 16101. 8 Loc. cit., 1936 (23 iulie), nr. 16102.

Page 186: Tara Barsei 2014

MONICA CÎRSTEA

186

Generalul Franco conduce mişcarea de la Tetuan, în Maroc. El a anunţat la postul de radio că intrarea gărzilor civile rebele în Madrid este iminentă. Marele Stat Major al armatei rebele continuă a fi la Tetuan.9

„Adevărul” din 25 iulie 1936, scria:

Guvernul este victorios în numeroase locuri. El pare însă tot mai îngrijorat de lipsa de muniţii şi combustibil. Trupele rebele suferă în mod acut de aceeaşi lipsă. De aceea ele fac un efort disperat pentru a cuceri Madridul, înainte ca aceste lipsuri să le paralizeze cu desăvârşire mişcările. Rebelii se concentrează în nordul ţării sub comanda generalului Molla, în sud, sub comanda generalului Queipo de Llano, în vederea unei bătălii decisive. Reprezentanţii statelor străine în Madrid se arată deosebit de îngrijoraţi de soarta supuşilor lor din diferite oraşe unde s-au desfăşurat lupte de stradă10.

Pe măsură ce trece vremea se constată tot mai mult că reacţiunea fascistă nu înţelege să respecte legalitatea şi voinţa cetăţenilor, că nu admite guvernări de stânga şi că pentru a smulge puterea ea este gata, cum se vede acum în Spania, să recurgă la mijloacele cele mai brutale şi feroce şi să rişte chiar ruina completă a ţării lor. Sub masca naţionalismului reacţiunea europeană caută să implanteze dominaţia fascistă. Pretutindeni, ea declara că guvernele democratice sunt guverne marxisto-comuniste şi ca atare, trebuiesc exterminate prin foc şi sabie. Revenind la situaţia din Spania, se poate spune că dacă pe moment este imposibil să se prevadă sfârşitul, balanţa de forţe continuă să fie mereu şi din ce în ce mai mult de partea guvernului din Madrid11.

Lupta poporului spaniol, citim în „Zorile” din 22 iulie 1936, este urmărită astăzi cu simpatie de democraţia de pretutindeni care face urările cele mai calde pentru triumful democraţiei iberice.12

La 1 august 1936, ziarul „Cuvântul liber” scria:

De la războiul mondial încoace poate nici un eveniment extern n-a reţinut în asemenea măsură atenţia cetăţeanului român ca războiul civil din Spania. Toţi trec prin emoţii când ascultă ştirile la radio sau îşi aruncă privirile peste ziarul proaspăt şi toţi învaţă geografia Spaniei13.

Guvernul francez, condus de Leon Blum, la 1 august 1936, adresează o notă guvernelor Angliei, Italiei şi ale altor state, cerându-le să se alăture acţiunii de interzicere a livrării sau procurării de armament pentru oricare din părţile aflate în luptă pe teritoriul Spaniei.14 În zilele următoare se formează Comitetul de neintervenţie, la care aderă toate statele europene, cu excepţia Elveţiei. În contradicţie cu politica de „neintervenţie” adoptată oficial de guvernele europene şi cu cea de „neutralitate” afişată de Statele Unite ale Americii, acest comitet a sprijinit în practică pe rebelii lui Franco.

9 Loc. cit., 1936 (24 iulie), nr. 16103. 10 Loc. cit., 1936 (25 iulie), nr. 16104. 11 Loc. cit., 1936 (27 iulie), nr. 16106. 12 ,,Magazin istoric’’, 1986 (iulie), nr. 7. 13 ,,Cuvântul liber’’, 1936 (1 august), nr. 39. 14 Arhiva M.A.E., Fond Dosare Speciale (1935-1939), vol. III, vezi vol. 418-71/1936 S.4.b, p. 377.

Page 187: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

187

Presa democratică din ţara noastră nu s-a mulţumit numai cu inserarea în coloanele sale a ştirilor din surse republicane, ea milita activ în sprijinul guvernului legal spaniol, exprima speranţa victoriei forţelor democratice spaniole. Una din problemele larg dezbătute la noi15, ca şi în lumea internaţională, a fost politica de „neintervenţie” a puterilor occidentale. Că nu a funcţionat această politică de „neintervenţie”, citim şi în articolele apărute în presa românească:

Guvernul italian a încălcat neutralitatea. Avioane militare italiene vin din

Sardinia, având ca destinaţie Marocul spaniol, aterizând lângă Oran. Germania

susţine pe rebeli. După ce s-a ţinut într-o strictă rezervă, Berlinul începe să se

ocupe de evenimentele din Spania, iar ziarele anunţă toate victoriile rebelilor

lansate de posturile din Sevilla şi Casablanca16.

Ziarul „Adevărul” din 9 august 1936, scria:

Rezultatul războiului civil din Spania atârnă exclusiv de ajutoarele pe care le

vor primi beligeranţii. Nu e vorba nici de geniu militar, nici de strategie. Izbânda

depinde de cele câteva avioane, tunuri şi mitraliere pe care una din părţi le va

dobândi din afară în ultima clipă, dându-i superioritate tehnică asupra celeilalte17.

În aşteptarea acordului asupra umanizării luptelor în Spania, acestea

continuă cu o violenţă neslăbită. Se poate constata că, prin continuarea războiului,

distrugerile se înmulţesc şi ameninţă să transforme Spania într-o imensă grămadă

de ruine. Oraşele, gările, porturile, drumurile de fier sunt bombardate fără cruţare

de avioanele şi tunurile părţilor în luptă. Spania apare ca iremediabil divizată în

două tabere duşmane, care pe zi ce trece devin tot mai duşmane18.

...Oriunde ne întoarcem privirea, nu dăm decât de stări excepţionale, de

nesiguranţă şi nelinişte. Este sigur acum că războiul din Spania va fi foarte lung şi

că, dacă puterile interesate nu vor lua măsuri urgente pentru aplicarea riguroasă a

neutralităţii, riscul de complicaţiuni europene va deveni tot mai mare. Dacă

chestiunea ar depinde decât de guvernele Angliei şi Franţei, controlul s-ar

organiza imediat. Dar, guvernele care fac dificultăţi sunt cele dictatoriale: ale

Portugaliei, Italiei şi Germaniei19.

În „Cuvântul liber” apare un apel public de solidarizare cu lupta poporului spaniol prin trimiterea de voluntari:

Tinerei generaţii din întreaga lume îi revine sarcina de a contribui prin ajutor

material, prin mitinguri, prin adeziuni, prin voluntari pentru armata

guvernamentală, prin proteste contra amestecului statelor fasciste la zdrobirea

definitivă a noului focar de război ce tinde să se formeze în apus, la victoria

poporului şi tineretului spaniol20.

15 Arhiva M.A.E., Fond România (1920-1944), vol. II, vezi vol. 430, p. 395. 16,, Adevărul’’, 1936 (1 august), nr. 16110. 17 Loc. cit., 1936 (9 august), nr. 16117. 18 Loc. cit., 1936 (3 septembrie), nr. 16138. 19 Loc. cit., 1936 (5 septembrie), nr. 16140. 20 ,,Cuvântul liber’’, 1936 (15 august), nr. 41.

Page 188: Tara Barsei 2014

MONICA CÎRSTEA

188

În rândul tineretului nostru a avut un mare răsunet chemarea directă la luptă pe fronturile republicane spaniole. În manifestele răspândite de Partidul Comunist Român se putea citi:

Întăriţi brigăzile internaţionale! Recrutaţi voluntari. Înrolaţi-vă ca voluntari în armata republicană spaniolă... pentru apărarea idealului comun: Libertatea!21.

Recrutarea şi îndeosebi plecările s-au făcut în condiţiile unei ilegalităţi care ridica uneori obstacole de netrecut, alteori se sfârşeau cu prigoane şi cercetări la Siguranţa Statului. În aceste condiţii au putut însă să plece câteva sute de tineri din ţara noastră. Presa comunistă, deşi în condiţiile unei severe ilegalităţi, lansa neîntrerupt apeluri la solidaritate cu lupta poporului spaniol.

În 2 septembrie 1936, în conformitate cu „politica de neintervenţie” a României, este dat decretul privind interzicerea exportului ori tranzitului de arme către Spania. Textul Decretului apărut în Monitorul Oficial al României (din 6 septembrie 1936) era următorul:

Carol al-II-lea prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, am declarat să se interzică exportul direct sau indirect, reexportarea sau tranzitul cu destinaţia Spania, posesiunile Spaniei sau zona spaniolă a Marocului, a orice arme, muniţiuni şi material de război, precum şi orice aeronavă montată sau demontată şi a orice navă de război22,

decret semnat de regele Carol al II-lea şi preşedintele Consiliului de Miniştri, Gheorghe Tătărescu.

Trebuie remarcat faptul că reprezentanţi de seamă ai Partidului Social-Democrat şi ai Partidului Socialist din România au susţinut cauza poporului spaniol. Au luat poziţie publică prin presă, în manifestări politice şi sindicale. Unul din manifestele care circulau la noi în acea perioadă spunea:

Datorăm Spaniei ajutorul nostru activ. Să ne grupăm fără deosebire de partid ca să îl dăm. Strângeţi pretutindeni bani şi iar bani pentru a putea cumpăra măcar o părticică din alimentele, îmbrăcămintea şi medicamentele de care au nevoie în miezul iernii un popor zilnic măcelărit de bombe şi sute de mii de refugiaţi, de invalizi, orfani, văduve din regiunile devastate de fascişti şi izolate de blocada aşa zisei neintervenţii23.

În „Adevărul” din 19 septembrie 1936, citim:

De două luni de când Spania este pradă războiului civil, provocat de răzvrătirea împotriva guvernului legal, opinia publică europeană este mereu răscolită de ştirile privitoare la atrocităţile comise pe front şi înapoia frontului. Revărsarea de sânge ce a cuprins ţara lui Cervantes, sfâşiată de cruzimile înfiorătoare ale unui război civil cum nu a mai fost altul, ne face să ne întrebăm dacă Spania pe care am văzut-o cândva va mai dăinui şi mai ales dacă oamenii aşa cum i-am cunoscut sunt acei ce se ucid acum de zeci de zile într-o oarbă dezlănţuire a patimilor24.

21 Valter Roman, op. cit., p. 72. 22 Arhiva M.A.E., Fond România (1920-1944), vol. II, vezi vol. 415 bis, p. 348. 23 Valter Roman, op. cit., p. 65-66. 24 ,,Adevărul’’, 1936 (19 septembrie), nr. 16152.

Page 189: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

189

Cartierul general al generalului Franco, în octombrie 1936, se stabileşte la Valladolid, unde se află deja generalul Molla. După învestirea sa cu puterile de şef al statului spaniol, generalul Franco a făcut jurământul solemn că va apăra integritatea teritorială, onoarea şi fericirea poporului spaniol. Programul generalului Franco, al guvernului este alcătuit prin alegerea părţilor celor mai bune din doctrina „carliştilor”, din doctrina fascistă şi din aceea a „falangiştilor”. Toate posturile de comandă în noul guvern vor fi deţinute de militari. Guvernul va avea un caracter totalitar. Generalul Franco a promulgat o lege prin care se creează o Juntă tehnică. Generalul Molla a fost numit şef al grupului de armate din nord, iar generalul Queipo de Llano, şef al grupului de armate din sud. Generalul Cabanellas a primit gradul de inspector general de armată.25

De la luarea deciziei şi până în noiembrie 1936, neintervenţiunea în conflictul spaniol a fost respectată numai pe hârtie. Ştirile de presă, amănunţite şi clare, arată că Germania, Italia şi Uniunea Sovietică au trecut peste angajamentele ce şi-au luat. Între aceste state s-au pornit discuţii violente, acuzându-se reciproc. Pornit ca salvator al păcii, neintervenţionismul este ameninţat să se prăbuşească sub presiunea teribilă a forţelor politice şi sociale care se atacă în ciuda tuturor angajamentelor semnate. De aici rezultă o criză primejdioasă a obligaţiunilor internaţionale. Germania a trimis în ultimele săptămâni din ce în ce mai mult material şi oameni. Înrolările sunt foarte populare deoarece voluntarilor li se asigură o bună răsplată materială.26

Debarcările de trupe străine în Spania şi numărul vaselor de război care patrulează în apele spaniole continuă să dea conflictului un aspect internaţional.27 Au venit în Spania oameni de opinii şi credinţe diferite, reprezentanţi a peste 50 de ţări (în jur de 35.000 de voluntari, printre care aproape 500 de români) pentru a se pune în serviciul Republicii spaniole. Problema voluntarilor de naţionalitate străină complică şi ea considerabil situaţia. În luptele de la periferia Madridului, apărătorii capitalei au avut succes graţie miliţiilor din brigada internaţională, majoritatea francezi, germani antifascişti şi polonezi.28

De şase luni, Spania se lupta nebuneşte cu ea însăşi. Mai mult de jumătate de milion de morţi arată grozăvia luptelor. Problema iniţială a neintervenţiei a devenit o problemă de control şi de mediaţiune. După şase luni de ofensivă rapidă, generalul Franco s-a poticnit în faţa Madridului. Oricum ar fi fost, rebelii ocupaseră jumătate din ţară şi stăpâneau mai puţin de jumătate din populaţie (circa 6.000.000). Guvernul republican din Valencia comanda jumătate din teritoriu şi 7.000.000 de locuitori. Bilanţul, după şase luni de luptă, era tragic pentru Spania şi mai puţin grav decât s-ar părea pentru conjunctura europeană.29

În tot cursul anului 1937, presa democratică românească continuă să demaşte pe agresorii din Spania şi pe susţinătorii lor. Adevărul străbătea prin ziarele noastre, cu toate presiunile care se exercitau de cercurile guvernamentale şi de propaganda dezlănţuită de oficiile de propagandă hitleriste prin presă şi broşuri.

25 Loc. cit., 1936 (3 octombrie), nr. 16164. 26 Loc. cit., 1936 (22 noiembrie), nr. 16207. 27 Loc. cit., 1936 (5 decembrie), nr. 16218. 28 Ibidem. 29 Loc. cit., 1936 (22 decembrie), nr. 16232.

Page 190: Tara Barsei 2014

MONICA CÎRSTEA

190

Ziarul „Lumea românească” din 5 august 1937 scria:

Un an de război de partea rebelilor nu a făcut decât să umbrească din zi în zi

gloriile militare, care la începutul războiului porniseră cu surle şi trâmbiţe să

cucerească Spania. Generalul Franco este acum o figură mai mult decorativă.

Acesta a preferat să-şi primească generalii săi specializaţi în Abisinia pentru a

comanda corpurile de armată italiene aflate în Spania.

Un an de zile de război de partea republicanilor, a însemnat cu totul altceva.

Din mulţimea care s-a apărat la început cum a putut, au ieşit unul după altul eroii

acestui război, nume care în Spania republicană emoţionează mulţimile de oameni

şi le entuziasmează. Cea mai interesantă, aproape legendară, figură a acestui

război o formează un ţăran al cărui nume nu se mai ştie. I se spune în mod oficial

„el campesino” adică ţăranul. Ţăranul acesta nu este nici mai mult nici mai puţin

decât şef de stat major. El este unul din eroii victoriei spaniole de la Guadalajara30.

Anul 1937 n-a adus sfârşitul războiului spaniol. Câteva victorii franchiste, câteva

înfrângeri republicane, câteva deplasări de fronturi n-au reuşit să modifice decât într-o

măsură neînsemnată raportul de forţe dintre rebeli şi republicani. Politica de

neintervenţie, adevărata vinovată pentru prelungirea acestui război, n-a suferit nici ea

vreo modificare. Puterile democratice au continuat să priveze guvernul legal al Spaniei

de drepturile sale cele mai elementare şi în special de acela de a face, în mod liber, comerţ

de arme cu vecinii săi, după cum puterile fasciste au continuat să-şi bată joc în chipul cel

mai cinic de angajamentele lor cele mai formale, aprovizionând pe rebeli cu arme şi

muniţii sub ochiul indiferent al democraţilor. Cu toată trădarea puterilor democratice –

Uniunea Sovietică şi Mexicul sunt excepţii –, poziţia republicanilor s-a întărit. Dintr-o

adunătură de miliţieni desculţi, neechipaţi, neînarmaţi, şi fără niciun fel de pregătire

militară, dar cu inimile pline de entuziasm şi sete de libertate, Frontul Popular spaniol a

pus pe picioare o armată modernă, bine echipată, bine înarmată, disciplinată, o armată ce

face cinste oricărei mari puteri. Lupta dintre democraţie şi fascism e deci departe de

sfârşit. Dacă războiul din Spania n-a putut fi aplanat în acest an şi dacă soldaţii spanioli

serbează pentru a doua oară Crăciunul în tranşee, anul 1937 nu s-a scurs fără să lase

urmele sale specifice pe destinul omenirii.31

În ianuarie 1938, ziarul „Scânteia” scria:

Principala formă a ajutorului politic dat de guvernele capitaliste nefasciste lui

Franco e neintervenţia. Neintervenţia care pune rebelii fascişti pe acelaşi plan cu

guvernul legal, bazat pe parlament, care izolează Spania republicană printr-un zid

de fier, legalizând trimiterea de trupe, de arme şi de avioane în Spania de către

Hitler şi Mussolini şi bombardarea populaţiei civile spaniole de către vapoarele de

război şi avioanele germane şi italiene. Neintervenţia e ocrotirea intervenţiei. Sub

masca ei nu se apără pacea ci se pregăteşte războiul32.

30,,Lumea românească’’, 1937 (5 august), nr. 65. 31 Loc. cit., 1937 (25 decembrie), nr. 206. 32 ,,Scânteia’’, 1938 (ianuarie), nr. 1.

Page 191: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

191

Despre voluntarii libertăţii plecaţi din România au început să sosească primele veşti chiar de la începutul războiului. Unele vorbeau despre neînfricatele lor fapte de arme, altele despre faptul că mulţi dintre ei au rămas pentru totdeauna în pământurile spaniole. În februarie 1938, ziarul „Scânteia” a publicat frânturi din scrisorile care veneau de la voluntarii din Spania.33

În iulie 1938, ziarul „Lumea românească” scria:

Războiul spaniol împlineşte azi, 18 iulie 1938, doi ani. Cine ar fi bănuit în

ziua de 18 iulie 1936, că rebeliunea militară ce abia izbucnise sub comanda

generalilor Franco, Molla, San Jurjo şi Cabanellas avea să însemne începutul celui

mai sângeros război civil din câte a cunoscut omenirea? Această rebeliune care

trebuia să fie zdrobită în câteva zile dacă nu în câteva ore avea să se prelungească

şi să se amplifice până la a căpăta proporţiile unui război în toată regula şi că a

doua sa aniversare avea să găsească Spania şi mai divizată şi mai agitată ca

niciodată? Războiul civil intră astăzi în al treilea an fără ca nimic să-i prevestească

sfârşitul. Nu numai că politica de neintervenţie nu a reuşit să localizeze războiul –

aşa cum pretindeau iniţiatorii ei –, dar după doi ani de negocieri în comitetul de la

Londra, pericolul unei conflagraţii generale a crescut în mod alarmant. Falimentul

politicii de neintervenţie este deci total – atât în ceea ce priveşte Spania cât şi în

ceea ce priveşte situaţia generală34.

La 5 iulie 1938, Comitetul de neintervenţie a adoptat propunerea guvernului britanic cu privire la retragerea voluntarilor străini din Spania.35 Planul britanic se referea la retragerea tuturor voluntarilor străini de pe fronturile Spaniei, atât a celor din armata republicană, cât şi a celor din armata franchistă. În toamna lui 1938, guvernul republican şi-a respectat promisiunea şi voluntarii din brigăzile internaţionale au fost retraşi de pe front şi cantonaţi în diferite localităţi din Catalonia, spre a fi repatriaţi, respectiv, evacuaţi din Spania. Însă voluntarii din armata franchistă n-au fost retraşi.

În decembrie 1938, ziarul „Lumea românească” scria:

Pentru a treia oară Crăciunul a fost pătat cu sânge în Spania. Pentru a treia

oară cuvioşii „spadasini ai creştinătăţii”, cum se intitulează mercenarii din armata

generalului Franco – au dat foc pulberii şi au tulburat liniştea şi reculegerea unei

sărbători pe care o respectă şi popoarele necreştine şi ateii. Ofensiva rebelă n-a fost

decât o diversiune inutilă, zadarnică din punct de vedere strategic şi menită doar

să marcheze inerţia neputincioasă din ultimele luni şi gravele frământări interne

din rândul armatei franchiste. Republicanii concentrează toate forţele lor spre a

împiedica pe naţionalişti să înainteze spre Barcelona36.

Naţionaliştii înaintează tot mai mult, astfel că nu se poate tăgădui superioritatea generalului Franco în ceea ce priveşte artileria şi aviaţia. După lupte crâncene, Barcelona

33 *** Voluntari români în Spania 1936-1939. Amintiri și documente, Editura Politică, București, 1971, p. 61. 34 ,,Lumea românească’’, 1938 (19 iulie), nr. 407. 35 *** Voluntari români ..., p. 326. 36 ,,Lumea românească’’, 1938 (28 decembrie), nr. 566.

Page 192: Tara Barsei 2014

MONICA CÎRSTEA

192

este cucerită de naţionalişti (26 ianuarie 1939), iar aviaţia rebelă trage cu mitralierele în convoaiele de refugiaţi. „Mulţi locuitori se îndreaptă pe jos spre frontiera cu Franţa”.37

Republicanii spanioli au cerut armistiţiu şi instituirea unui plebiscit.

Răspunsul generalului Franco la propunerea guvernului Negrin a fost negativ.

După răspunsul lui Franco, s-a întrunit un important consiliu la care au participat

membrii guvernului spaniol republican şi înalte personalităţi republicane. S-au

înregistrat serioase divergenţe care au dus la o adevărată sciziune. Primul

ministru Juan Negrin şi Julio Alvarez del Vayo ministrul afacerilor străine au fost

împotriva capitulării.38

Generalul Casado a format, la 5 martie 1939, Junta de Apărare Naţională. Împreună cu anarhistul Cipriano Mera, cu socialiştii Wenceslao Carrilo şi Besteiro şi cu alţi câţiva, el a dat publicităţii un manifest prin care ataca guvernul legal şi încerca să motiveze necesitatea formării Juntei.39 Şi generalul José Miaja (comandantul republican al Madridului) s-a alăturat aşa-zisei Junte de Apărare Naţională. Trădarea lui Miaja a fost, fără îndoială, evenimentul care a provocat cea mai mare uimire în rândurile opiniei publice din străinătate. Astfel, considerând că totul era definitiv pierdut, J. Negrin a adus la cunoştinţa Consiliului hotărârea de a se retrage.40

„Lumea românească” scria:

La 1 aprilie 1939, generalul Franco şi-a făcut intrarea în Madrid. Războiul s-a

sfârşit. Nimeni nu mai pune la îndoială ceea ce timp de doi ani şi jumătate s-a

întâmplat: – războiul din Spania nu s-a datorat unui război civil, nici unui conflict

între două ideologii, ci cotropirii de către Hitler şi Mussolini cu complicitatea

guvernelor reacţionare francez şi englez, a unei naţiuni paşnice, care dorea să

devină independentă şi democratică41.

Presa din ţara noastră a scris despre evenimentele din Spania, dar jurnaliştii români ai epocii nu s-au dus în Spania să relateze de acolo. Totuşi, în Spania republicană au venit scriitori, corespondenţi străini, figuri cunoscute ale jurnalismului, de la Ernest Hemingway, André Malraux, Arthur Koestler, Louis Fischer, George Orwell, John Dos Passos, la Ilya Ehrenburg, Mihail Kolţov, Ludwig Renn, Pablo de la Torriente şi alţii – unii fiind implicaţi direct şi în luptele de pe front. Datorăm acestora nu numai faptul că au prezentat regulat o analiză obiectivă a evenimentelor din Spania, dar îndeosebi poziţia lor militantă pentru cauza libertăţii poporului spaniol.

37 Loc. cit., 1939 (19 ianuarie), nr. 590. 38 Loc. cit., 1939 (8 februarie). 39 Loc. cit., 1939 (7 martie). 40 Constancia de la Mora, Mândra Spanie. Amintirile unei republicane, Editura Politică, Bucureşti, 1963, p. 395. 41 ,,Lumea românească’’, 1939 (2 aprilie), nr. 661.

Page 193: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

193

Manuela ŢUHAŞU

MARIANA DRĂGESCU – PERSONALITATE REMARCABILĂ A ARIPILOR ROMÂNEŞTI;

AMINTIRI ŞI CORESPONDENŢĂ DIN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

MARIANA DRĂGESCU – AN OUSTANDING PERSONALITY OF THE ROMANIAN

AERONAUTICS; MEMORIES AND CORRESPONDENCE FROM THE WORLD WAR II

Abstract: On the 24th of March 2014 it was one year since the aviatrix Mariana Drăgescu (at the age of 101) passed away, taking off in the no return flight to complete in the sky the Romanian Aeronautics White Squadron. Recently, our museum was enriched by two letters written by Mariana Drăgescu from the front, in 1942, to her mother. These letters have an important semnificance for our history because the story she depicted is about the hard life of the front during the Second World War. In our collection there are some other cultural goods that belonged to Mariana Drăgescu: her pilot license earned in 1935, her binoculars used in the war (kept in a leather case), the certificate and medal “The Comemorative Cross of the War 1941-1945”, her veteran medal “Patrie. O mare jertfă”/“A great tribute to our country” she was awarded when celebrating her 100 years of age (7 sept. 2012), lots of photos telling us about her life and activity, a few manuscripts containing her memories from the Second World War, as member of the Romanian Aeronautics White Squadron.

La 24 martie 2014 s-a împlinit un an de când aviatoarea Mariana Drăgescu, care avea vârsta de 101 ani, a trecut în veşnicie, decolând în ultimul său zbor, cel fără întoarcere, completând acolo, Sus, celebra Escadrilă Albă a aviaţiei române.

După absolvirea Liceului de fete din Lugoj, Mariana Drăgescu, pe măsura firii sale curajoase, s-a avântat în cea mai riscantă îndeletnicire, zborul, înscriindu-se, în noiembrie 1935, la Şcoala de pilotaj „Mircea Cantacuzino”.1 Până în aprilie 1935, Mariana Drăgescu a urmat cursurile teoretice ale acestei şcoli, cu profesori recrutaţi din rândurile cadrelor aviaţiei militare, cursuri care, pe atunci, se desfăşurau în amfiteatrul „Spiru Haret” al Universităţii Bucureşti. Arta pilotajului şi-a însuşit-o cu conştiinciozitate de elev de şcoală militară, avându-l ca instructor de zbor pe locotenent aviator Constantin Abeles şi, îndeplinind toate obligaţiile, a fost brevetată ca pilot de gradele I şi II pe avioane de turism, odată cu vestitul pilot şi compozitor Ionel Fernic.2 Tenace, disciplinată şi perseverentă, Mariana Drăgescu a depus eforturi susţinute în scopul acumulării de noi cunoştinţe şi experienţă în domeniul aviaţiei. Aceste eforturi s-au materializat prin acordarea certificatului de absolvire a cursurilor de zbor fără vizibilitate, precum şi a

1 Elena Şenchea-Popescu, Femina celesta, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1983, p. 45. 2 Ibidem.

Page 194: Tara Barsei 2014

MANUELA ŢUHAŞU

194

celui de instructor de zbor, ambele în anul 1939. De menţionat că profesiunea de instructor de zbor o va practica între anii 1950 şi 1953.

În urma sugestiei Marinei Ştirbey, Ministerul Aerului şi Marinei a hotărât, în iulie 1940, înfiinţarea primei escadrile sanitare din ţara noastră. Escadrila a fost compusă din aviatoarele Mariana Drăgescu, Nadia Russo, Virginia Thomas şi Virginia Duţescu, care, în urma unui decret din iunie 1940, au fost asimilate cu gradul de sublocotenent în aviaţia militară română.

La 22 iunie 1941, România a intrat în război contra Uniunii Sovietice cu scopul legitim al eliberării Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, ocupate abuziv de Moscova la sfârşitul lunii iunie 1940. De remarcat că acest război nu a fost dorit de România, care nu a urmărit cotropirea de teritorii ce nu-i aparţineau, acţiunea militară a ţării noastre fiind o consecinţă a ultimatumului sovietic din anul precedent, când România s-a aflat în situaţia de stat agresat.

La începutul războiului, 22 iunie 1941, aviatoarea Mariana Drăgescu era încadrată în Escadrila I Sanitară, care se afla în aerodromul din Focşani, dovedind din primul moment că este pregătită pentru situaţiile grele prin care avea să treacă, urmând să execute toate misiunile întocmai ca un autentic militar. În prima etapă a războiului, respectiv, până la căderea Odessei – 16 octombrie 1941 –, Mariana Drăgescu a efectuat nenumărate zboruri, uneori îndeplinind câte 3-4 sau mai multe misiuni pe zi. A decolat în majoritatea cazurilor în condiţii de mare dificultate, deoarece zona se afla sub tirul bombardamentelor de artilerie şi ale aviaţiei inamice.

La începutul lunii noiembrie 1941, Escadrila I Sanitară este readusă în ţară şi retrimisă pe front în cursul anului 1942.

În toamna anului 1942, această formaţie cunoscută şi sub numele de „Escadrila Albă” se afla la sud-est de Stalingrad, având baza la Kotelnikovo şi apoi în localitatea Stalino. În toată această perioadă de participare la campania din Est, Mariana Drăgescu şi colegele sale – Nadia Russo, Stela Huţanu, Virginia Thomas şi Smaranda Brăescu – au dormit pe tărgile avioanelor aflate pe aerodromuri, în corturi, în condiţii improprii, suportând arşiţa zilei şi frigul nopţii, precum şi bombardamentele nocturne inamice. Masa era servită la popota piloţilor din flotilele de vânătoare, bombardament sau recunoaştere, care se găseau pe acelaşi aerodrom. În timpul îndeplinirii misiunilor de zbor, Mariana Drăgescu a aterizat şi decolat de pe terenuri improvizate, unele mici şi accidentate, adeseori găurite de bombe, aşezate în pantă sau intersectate cu un drum, în locuri periculoase unde puteau fi plasate mine, condiţii care necesitau profesionalism şi mult curaj. În aceste condiţii, sute de grav răniţi au fost salvaţi de la un sfârşit tragic de către zborurile aviatoarelor escadrilei sanitare conduse de femei-pilot.

Escadrila Sanitară a fost o formaţie unică în al Doilea Război Mondial, atrăgând atenţia presei din ţară şi străinătate – cu precădere din ţările Axei –, precum şi a Societăţii Crucea Roşie de la Geneva. În afară de Uniunea Sovietică, care a beneficiat de femei-pilot în aviaţia de bombardament, singură România a avut aviatoare, dar în scop pur

Page 195: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

195

umanitar, ele zburând fără nicio apărare, doar zborul la mică înălţime spre a nu fi reperate de inamic.3

Dintre amintirile Marianei Drăgescu din anii celui de-al Doilea Război Mondial, sunt interesante şi relaţiile pe care le-a avut cu localnicii din Rusia, ele fiind elocvente şi pentru cunoaşterea realităţilor din această ţară. Confesiunile cu acest subiect se regăsesc şi într-un interviu acordat de către Mariana Drăgescu dnei Anca Filoteanu, în anul 1991, prezentate într-un articol dedicat celei care a fost pilot în „Escadrila Albă”, publicat în revista „Magazin istoric”. Sunt interesante mărturiile privind relaţiile cu sătenii din Kotelnikovo, localitate situată la 60 km sud de Stalingrad, unde se afla şi baza escadrilei sanitare.

Populaţia era constituită din femei, bătrâni şi copii, relaţiile aviatoarelor cu aceştia fiind foarte bune. Mariana Drăgescu şi colegele sale îi ajută, dându-le mâncare, săpun – un produs de excepţie pentru localnici – şi chiar unele obiecte de îmbrăcăminte.

Folosindu-se de colega şi prietena sa, aviatoarea Nadia Russo (care ştia limba rusă, fiind rusoaică refugiată din cauza revoluţiei bolşevice), a întrebat o localnică, o fostă infirmieră într-un sanatoriu, dacă ei au magazine, prăvălii; rusoaica a răspuns că au cooperative şi atunci când soseşte marfă stau la coadă şi cumpără. Aviatoarele noastre i-au spus că în România sunt magazine unde intri şi alegi, iar dacă nu îţi place un produs, mergi în alt magazin. Răspunsul primit de la localnică a fost stupefiant: „Nu se poate. La noi este mai bine ca oriunde în lume. Dacă la noi este aşa, nu se poate în altă parte să fie mai bine”4. Emoţionante sunt relatările Marianei Drăgescu care menţionează că, atunci când au sosit unităţile militare române, care aveau şi preot ortodox, „femeile din sat şi-au confecţionat cruci din tinichea şi s-au prezentat duminica să se roage şi să le botezăm copiii, care erau deja mărişori”5.

În dialogul purtat cu sătenii din Kotelnikovo, Mariana Drăgescu a mai aflat că pentru zonele mai îndepărtate ale Uniunii Sovietice era permis să se păstreze biserica, dar cu preţul achitării unei taxe mari. Cei din Kotelnikovo nu au beneficiat decât de jumătate din suma solicitată de autorităţi şi, în această situaţie, biserica a fost înjumătăţită, cealaltă jumătate fiind transformată în hambar. În zilele când sătenii mergeau în biserică, dincolo se cântăreau cereale, se cântau cântece obscene care împiedicau serviciul religios, condiţii pentru care au fost nevoiţi să închidă definitiv biserica.6

Printre numeroasele exponate aflate în patrimoniul muzeului nostru care amintesc de activitatea Marianei Drăgescu, menţionăm că, în perioada 2012-2013, am intrat în posesia unor scrisori expediate de către aceasta mamei sale (inv. 336.723, 339.539) la datele de 23 august şi 13 septembrie 1942.

Prima scrisoare, scrisă cu cerneală, a fost expediată din localitatea Kotelnikovo, situată în Stepa Calmucă, la 60 km sud-vest de Stalingrad. Această scrisoare descrie

3 Ion Bucurescu, Aviaţia română pe Frontul de Est şi în apărarea teritoriului, Editura Fast Print, 1994, p. 216. 4 Anca Filoteanu, Mariana Drăgescu, Pilot în „Escadrila albă”, în „Magazin istoric”, anul XXV, nr. 9 (294), septembrie 1991, p. 38. 5 Ibidem. 6 Ibidem.

Page 196: Tara Barsei 2014

MANUELA ŢUHAŞU

196

aspecte ale vieţii cotidiene a aviatoarei din timpul desfăşurării luptelor în avanposturile Stalingradului, cu cortegiul lor de nenorociri, cu momentele dificile create de bombardamentele frecvente ale aviaţiei sovietice, cu atmosfera apăsătoare, consecinţă firească a numeroase lipsuri, atât sub aspect militar, cât şi material.

Primele rânduri sunt dedicate descrierii acestei zone, unde diferenţa de temperatură între zi şi noapte este de 30 de grade Celsius. Regiunea este bântuită de frecvente furtuni

de nisip, care reduc vizibilitatea în timpul zborului şi produc defecţiuni mecanice, iar procurarea apei potabile era o problemă majoră.

Se menţionează că a fost primită împreună cu colegele sale, în localitatea Kotelnikovo, de către colonelul Titus Gârbea, un ofiţer de elită al Armatei Române, fost „ataşat militar la Berlin şi în Suedia” şi că „în seara sosirii s-a

organizat o masă mare în onoarea noastră”. În continuare, este descrisă baza de la Kotelnikovo, unde exista un mare aerodrom, pe care se aflau aparatele Escadrilei Albe şi numeroase avioane din dotarea aviaţiei noastre şi a celei germane. De aici, se efectuau zboruri spre linia frontului pentru a transporta militarii grav răniţi, care erau evacuaţi de pe acest aerodrom cu avioane Junkers-52 (trimotor) spre spitalele de campanie din oraşul Stalino sau mai spre vest.

Se relatează în această scrisoare tragedia la care asista, văzând răniţii grav aşezaţi pe tărgi, cu răni care sângerau, sau unii mergând numai sprijiniţi de sanitari; conform celor menţionate, ei proveneau din Regimentul 31 Infanterie Calafat. Acest regiment pierduse într-o singură zi 22 ofiţeri şi 180 soldaţi, situaţia fiind grea şi pentru alte unităţi româneşti – Regimentele 26 şi 93 Infanterie.

Mariana Drăgescu îi relatează mamei sale că unitatea sa a fost vizitată de generalul Corneliu Dragalina, comandantul „cel mai încântător om din lume”, însoţit de ataşatul de presă al Spaniei, ofiţeri germani, ziarişti străini şi români de la ziarul „Curentul” şi alte publicaţii, care le-au filmat şi fotografiat pe aviatoarele Escadrilei Albe. În onoarea celor invitaţi, precum şi a Marianei Drăgescu, Nadiei Russo, Virginiei Thomas, generalul Dragalina a organizat un banchet la sediul comandamentului, unde s-a servit un prânz

compus din „raci, ardei umpluţi şi friptură”, desertul „fiind dat la pachet pentru a fi servit seara”. În continuare, sunt menţionate alte zboruri efectuate, toate, în scopul salvării celor afectaţi de rănile căpătate în urma luptelor grele la care participaseră. În încheierea acestei scrisori, se menţionează adresa la care

poate primi răspunsul: „pilot Drăgescu Mariana, Oficiul poştal Nr. 30, Detaşamentul Colonel Gârbea, Escadrila Sanitară”.

În cea de a doua scrisoare expediată de Mariana Drăgescu mamei sale, datată 13 sept. 1942 (inv. 339.539), sunt relatate mărturii interesante de pe front. Astfel, se menţionează că

Page 197: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

197

se găsea într-un sat situat la 30 km sud de Stalingrad, unde se aflau un aerodorm al aviaţiei noastre şi mai multe unităţi militare româno-germane. Aerodromul era bombardat zilnic de aviaţia sovietică, ca urmare se înregistrau victime şi mai mulţi răniţi.

N-au trecut 10 minute când aud zgomotul acela caracteristic de motoare ce îngână, al avioanelor ruseşti. O iau pe Nadia de mâini şi o sfătuiesc să ne depărtăm de avioane. Ea îmi spune că au mai trecut ei dar nu ne-au văzut. Îi spun că acesta se învârteşte aici pe loc în jurul nostru. Culcă-te la pământ! Am strigat. Nu am terminat cuvântul când aud oribilul fâşâit şi-un bum! Şi cad o serie de bombe la 50 m în spatele avioanelor. Apoi linişte. Ne ridicăm un moment şi le vedem întregi. Îi spun Nadiei că avionul e încă aici la mare înălţime şi nu s-a îndepărtat încă. Alergăm mai departe către o vale şi ne trântim la pământ. Oribila vâjială vine iar spre capetele noastre. Ne acoperim capul cu mâinile. O bubuitură groaznică şi o vâjietură la urechi. Ridic capul şi ascult. Avionul se depărtează. Privesc şi mă înfior. În stânga mea la 30 m o gaură din care ieşeau flăcări şi fum. Aici căzuse lângă noi una din alte 4, iar schijele ne şuieraseră în urechi. Ne-am sculat distruse. Ne descoperiseră şi aici. Şi ce o să mai urmeze? Un soldat mecanic al nostru şi câţiva nemţi aleargă spre noi. Suntem toţi teferi. O schije a găurit unul din avioanele noastre. La al meu una mică înfiptă în plan. Găurile fumegă. Ne scuturăm de praf şi pământ. Un neamţ mai în vârstă ne mărturiseşte că în viaţa lui nu a văzut şi nu şi-a putut închipui ca o femeie să poată suporta cu atâta resemnare a fi ţinta bombardamentelor inamice. Da, suntem ţintă fără nici o apărare. Nici antiaeriană, nici vânătoare, nimic. În voia soartei!

În continuare, în această scrisoare se menţionează că

trupele germane au intrat în Stalingrad, dar oraşul are o lungime de 24 km şi trebuie cucerit pas cu pas. Românii sunt la 5 km Sud şi cuceresc cazemată cu cazemată. Am vizitat un sat calmuc cu gen. Dragalina. Câteva case îngropate în praf, mizerie şi murdărie de nedescris. Calamucele şi calmuceii stau turceşte şi beau un fel de de ceai de culoarea nămolului din boluri de lemn. Sunt budişti. Satul în care stăm noi e rusesc. Într-un bordei de lut lângă noi stă o femeie cu 7 copii. I-am dat nişte lucruri de îmbrăcat şi a plâns de bucurie. Când le-am dat o pâine era să se încaiere două familii. Mi-a povestit că soţul ei cumpărând o chitanţă de pâine de la un colhoz într-o zi când nu se dădea pâine, l-a condamnat la 7 ani. Au venit şi i-o luat şi singura oaie, şi dacă nu o dădea o lua pe ea în loc. 13 sept. Azi am fost cu Nadia la slujba bisericească în faţa bisericii, că înăuntru era plină de grâne. Plângea populaţia de bucurie şi cânta în cor răspunsurile. Pe lângă biserică numai morminte de ostaşi români şi germani. Am vizitat apoi pe bâtrână, sora fostului preot rus din sat. Fusese 25 ani institutoare la Axay. Stătea într-un bordei întunecos, îmbrăcată în zdrenţe. În perete era o fotografie a ei din tinereţe: o femeie frumoasă, elegantă, cu o pălărie imensă cu flori. Nu cred că cineva va fi putut blestema ca ea! Pe fratele ei preotul l-au deportat în Siberia, iar biserica a fost despuiată de odoare de către un grup de comisari foarte graşi şi bine hrăniţi, iar când au vrut să dărâme turla cu crucea, populaţia s-a strâns şi a început să plângă şi să se vaite încât… au trebuit să renunţe. I-am dus bătrânii niţel zahăr; nu-i venea să creadă ochilor – spunea că de doi ani nu a mai văzut zahăr. Dar ce a mulţumit-o la maximum a fost o cutie de bicarbonat de sodiu, că o durea stomacul. I-am mai dus ceva alimente, iar ea ne-a povestit o mulţime de lucruri interesante. Avea pensie după 25 ani de învăţământ de 50 ruble, iar o pâine costă 20 ruble. Populaţia e jerpelită pentru că atunci când se aducea cantitatea cuvenită de stambă şi ghete, luau familiile comisarilor, a vânzătorului, a primarului etc. iar

Page 198: Tara Barsei 2014

MANUELA ŢUHAŞU

198

poporul nu mai ajungea să ia nimic… aveau regim special pentru că erau socotiţi comunişti de rangul I, burghezimea, meseriaşii, lucrătorii rangul II, iar sătenii de nici un fel, aceia nu prea erau socotiţi oameni. Poporul rus adevărat e blajin. Am văzut câteva tipuri de bătrâni cu părul pe umeri, ca din romanele lui Tolstoi. Sunt sălbatice triburile de calmuci, kirkizi, cazaci, uzbeci etc. Populaţia e foarte apropiată de români, şi suţine că românii sunt oameni frumoşi şi buni. De aliaţi se ţin în rezervă.

Mariana Drăgescu o informa pe mama sa:

Am descoperit la popotă aici pe un căpitan doctor ce mi se părea cunoscut. Era dr. Horger din Lugoj. M-a recunoscut şi el şi i-a făcut multă plăcere că m-a văzut. Apoi pe un maior din Calafat – Popescu – fiu de-al … Mai este cu noi şi arhitectul Cantacuzino, cumnatul Marinei Brâncoveanu, care e cu echipa de propagandă. Noi nu am văzut jurnale de când am plecat şi nici nu ajung pe aici. Te rog pe tine să-mi păstrezi articolele şi fotografiile ce au apărut. Mă întrebi cum fac cu spălatul părului? Ne vârâm capul în benzină şi gata. Cu restul corpului e mai greu. Câteodată ne spălăm pe corp, altădată pe picioare. Totul prin rotaţie.

Aviatoarea Mariana Drăgescu îi spune mamei sale că suportă tot mai greu realităţile frontului, cu toate consecinţele sale, care devin de nesuportat:

Mi s-a urât de bombe, explozii, incendii, mine şi partizani, răniţi şi morţi. E greu pentru un bărbat şi mult prea greu pentru o femeie, fie ea cât de curajoasă şi de sfidătoare a pericolului. E un fel de pericol care nu poţi să-l bravezi. Te ia în mod laş şi hoţesc, când te dezmeticeşti e prea târziu. De aceea sunt într-o încordare şi tensiune nervoasă continuă. Comandorul spune că are un ordin în sensul că odată cu terminarea Stalingradului ne-am întoarce acasă. Aştept ca niciodată reîntoarcerea asta. O lună de zile aici e mai mult decât de 10 ori 5 luni în campania trecută… Dar totul trece! Are să treacă şi asta odată. Să dorm liniştită fără grija dezgustătoarelor avioane şi a milioanelor de muşte tot atât de dezgustătoare ce ne chinuie zi şi noapte; îţi intră în mâncare, în gură, în ochi, în urechi, un chin perpetuu în puţinele momente de odihnă.

În finalul acestei scrisori se relatează că a luat masa

într-un cerc restrâns cu gen. Dragalina. Ne-a arătat situaţia frontului. Românii au ajuns la periferia Sud a oraşului Stalingrad. Nemţii au tăiat oraşul în două. Lupte grele; se cucereşte casă cu casă. Tot aseară am aflat că unul din avioanele ruseşti ce făcea incursiunile şi ne bombardau la Kotelnik şi aici a fost doborât. S-a aventurat în interior şi l-a doborât antiaeriana. Echipajul a sărit cu paraşuta şi a fost prins. Au vrut să se sinucidă dar nu au avut timp. Acum stăm noi. Aici este un uragan de praf şi este un frig… Stăm ghemuite în coliba noastră de lemn în care şueră vântul. Ne vizitează din când în când ofiţeri prieteni de la propagandă şi camarazi români şi germani. Serile sunt lungi aici, aşa că în felul acesta trece mai uşor.

Referitor la cuprinsul acestor scrisori, se poate afirma că ele conţin realităţile crude ale războiului şi situaţia dificilă din punct de vedere material şi psihic în care se aflau militarii noştri, greu încercaţi în lupta cu un inamic tot mai dârz şi cu o natură tot mai ostilă.

În încheiere se impune a menţiona că Mariana Drăgescu, prin întreaga sa activitate, s-a impus ca o personalitate autentică a istoriei feminine a zborului cu motor din ţara noastră, precum şi a aripilor cu tricolor, purtând cu cinste şi demnitate uniforma Aviaţiei Române.

Page 199: Tara Barsei 2014

199

Page 200: Tara Barsei 2014

200

Page 201: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

201

Mihai-Cristian ŞELARU

GHEORGHE GH. MIRONESCU ŞI CÂMPURILE DE PRIZONIERI DE LA CASSINO ŞI CAMALDOLI

GHEORGHE GH. MIRONESCU

AND THE PRISONERS CAMPS FROM CASSINO AND CAMALDOLI

Abstract: Gheorghe Gh. Mironescu, member of the National Committee of the Romanians in Transylvania and Bukovina, of the National Council of the Romanian Unit, was also a participant in the Nationalities Congress from Austria-Hungary (8-11 April 1918). He was the one who visited the camps of prisoners in Cassino and Camaldoli, where there were assembled 1500 soldiers who had always asked permission to do what they considered to be a sacred duty: to fight for the cause of our national unity. Among the war prisoners captured by the Italian army there were 108 officers, 26 aspirants and 17.504 Romanian soldiers, originating in the Romanian provinces subject to Austria-Hungary: Transylvania, Banat, Crişana, Maramureş and Bukovina. One hundred and twenty four of these prisoners (all soldiers) were in Albania. The others were scattered in Italy in various prisoners of war camps: the 134 officers and aspirants are distributed in 23 different camps, those 17,380 soldiers in fifty different camps. The main focus of Romanians abroad was to combat malicious ideas on the true aspirations and feelings of the Romanian people. Also, to better inform the public in allied countries, and to mobilize in support of the national cause, Romanian emigration from France had set up on January,17,1918, the newspaper “La Roumanie” through the contribution of the journalists Constantin Mille, Emil D. Fagure, the deputy Paul Brătăşianu, etc.

Profesorul universitar Gheorghe Gh. Mironescu – fruntaş al Partidului Conservator, Partidului Conservator-Democrat, Partidului Poporului, Partidului Naţionalist-Democrat, Partidului Naţional Român, Partidului Naţional-Ţărănesc – a fost cel care a prezidat, în iunie 1930, guvernul care a oficializat revenirea în ţară şi înscăunarea regelui Carol al II-lea. Între 8 decembrie şi 4 aprilie 1931, el a mai condus un nou guvern naţional-ţărănesc.

Născut la 28 ianuarie 1874, după studiul liceal absolvit la Iaşi în anul 1894, Gheorghe

Gh. Mironescu urmează cursurile Facultăţii de Litere şi de Drept din Bucureşti. Îşi susţine

examenul de doctorat în Drept la Paris, în 1899, intră în învăţământul superior în cadrul

Facultăţii de Drept din Bucureşti, parcurgând toate treptele ierarhice, ajungând profesor

universitar, şeful Catedrei de Enciclopedia Dreptului, la aceeaşi facultate, devenind mai

târziu decan. Îl întâlnim făcând parte din grupul celor 29 de profesori universitari şi 40 de

parlamentari care, la propunerea profesorului universitar Simion Mândrescu, în numele

Page 202: Tara Barsei 2014

MIHAI-CRISTIAN ŞELARU

202

Asociaţiei profesorilor universitari din România, au plecat la Paris pentru a organiza şi

susţine acolo propaganda pentru Unire.1

Într-o scrisoare publicată la adresa alegătorilor din colegiul I din Vaslui în anul 1915, Gheorghe Gh. Mironescu considera: „Uriaşul război european ne-a pus în faţa următoarei probleme care stăpâneşte întreaga viaţă politică”2 şi tot el se întreabă „cum vom asigura viitorul României şi întregirea neamului Românesc”3. Menţionează faptul că majoritatea oamenilor politici ai vremii considerau „că singură soartă spre dezlegare este Neutralitatea (să rămânem neutri până la sfârşitul războiului)”4. Cu toate acestea, Gheorghe Gh. Mironescu nu susţine în totalitate neutralitatea, deoarece

lipsiţi de orice sprijin, complet izolaţi neutralitatea noastră, ar fi o adevărată minune […] să ne strecurăm nesfâşiaţi, rămânând închişi pentru vecie în hotarele

strâmte şi nedrepte de azi şi condamnaţi de a răbda distrugerea fraţilor noştri5.

Tot el arată că acest rezultat ar putea să fie unul şi mai trist :

Dacă ni s-ar impune o cedare de teritoriu, forţele noastre intacte nu ar putea

susţine lupta contra întregii Europe6.

Tot el consideră că neutralitatea ar putea fi de ajutor

doar în cazul în care cele două grupuri de State beligerante, […] ar ceda şi ar

încheia pacea, fără să se fi decis o victorie deplină7.

Gheorghe Gh. Mironescu este pentru necesitatea unei alianţe, şi apreciază că

ori cu cine ne-am alia, vom trebui să jertfim, cel puţin momentan, unele drepturi, anume: revendicările ce le avem împotriva Statului aparţinând grupului în care ne

vom alia8,

opinând că soarta ne impune să alegem între fraţii noştri:

Trebuie să avem în vedere acest trist adevăr, că alegerea ce o vom face acum va fi

pentru vecii vecilor9.

Consideră că momentul oportun pentru a intra în război ar fi acela pentru care trebuie să se facă o pregătire diplomatică, iar în privinţa situaţiei militare, să se încheie alianţa cu Quadrupla Înţelegere cât mai curând, dar rezervând dreptul de a alege noi momente prielnice pentru intrarea în război; să se facă o înţelegere cu Bulgaria spre a se asigura graniţele de la Sud; să se obţină garanţii serioase contra unei încătuşări diplomatice prin închiderea Mării Negre; să se dobândească de la puterile Quadruplei

1 Traian Nicola, Valori spirituale vasluiene, Bibliografie, vol. I, Muzeul Judeţean ,,Ştefan cel Mare” Vaslui, Editura Odeon, Vaslui, 2001, p. 440. 2 G.G. Mironescu, România faţă de resboiul european, Tipografia Profesională „Dimitrie C. Ionescu”, Bucureşti, 1915, p. 3. 3 Ibidem. 4 Ibidem. 5 Ibidem, p. 4. 6 Ibidem. 7 Ibidem, p. 5. 8 Ibidem, p. 6. 9 Ibidem, p. 9.

Page 203: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

203

Înţelegeri garanţii serioase ce nu contestă drepturile asupra niciunuia din teritoriile româneşti din Austro-Ungaria, adică asupra teritoriilor dintre Tisa, Dunăre şi Carpaţi; să se asigure aprovizionarea regulată cu material de război.10

Cu toate acestea, cea mai mare dorinţă a ilustrului politician era aceea ca poporul român să fie unit pentru ca, din toate puterile şi cu toate mijloacele, să se contribuie la acelaşi mare scop, adică „desăvârşirea pregătirii Ţărei, sub toate raporturile, pentru a putea asigura mărirea Patriei şi întregirea Neamului Românesc”11.

Alături de Gheorghe Gh. Mironescu, o seamă de alte personalităţi au luptat pentru înfăptuirea mişcării naţionale, printre care: Vasile Lucaciu, Take Ionescu, fratele său dr. Toma Ionescu, Octavian Goga, Simion Mândrescu, N. Basilescu, George Moroianu, O. Tafrali, C. Angelescu, T. Cantacuzino, Ioan Ursu, Traian Lalescu, V. Stoica. Cei mai mulţi dintre aceştia s-au stabilit la Paris, încă din toamna anului 1917, unde aveau strânse relaţii politice, ştiinţifice şi personale şi de unde aveau să organizeze şi să conducă întreaga activitate consacrată motivării legitimităţii idealurilor naţionale ale poporului român şi marile sacrificii făcute în sprijinul Aliaţilor, în anii războiului.12

De asemenea, pentru o mai bună informare a opiniei publice din ţările aliate şi pentru mobilizarea în sprijinul cauzei naţionale, emigraţia română din Franţa a înfiinţat, la 17 ianuarie 1918, ziarul „La Roumanie”, prin aportul ziariştilor Constantin Mille, Emil D. Fagure, deputatul Paul Brătăşianu.

Preocuparea principală a constat în combaterea ideilor răuvoitoare asupra adevăratelor aspiraţii şi sentimente ale poporului român.

Solidaritatea cu naţiunea română, exprimată în mesajul adresat universitarilor români de către Lucien Poincaré (prorectorul Universităţii din Paris), la 4 februarie 1918, a fost susţinută de personalităţi intelectuale franceze ca Georges Lacour-Gayet, R.G. Lely, Émile Picard (membri ai Institutului Franţei), Georges Lecomte (preşedintele Societăţii oamenilor de litere din Franţa) şi a fost de un real folos cauzei naţionale române.13

Ziarul „La Roumanie”, prin pana lui Gheorghe Gh. Mironescu, constată că, atunci când transilvănenii şi-au dat seama că au fost „mizerabili înşelaţi – au refuzat să lupte, iar unii dintre ei au fost omorâţi”14. Foarte mulţi dintre românii ardeleni au reuşit să treacă în Rusia, în jur de cinci sute de mii, patruzeci de mii au trecut în Italia şi aproape patru mii în Franţa. Tot de la el aflăm că primul batalion a sosit la Iaşi în iunie 1917, pentru ca, până în toamnă, douăsprezece mii de foşti prizonieri transilvăneni să se alăture frontului din Moldova, deoarece

prizonierii transilvăneni din Italia au făcut de asemenea eforturi pentru a fi înrolaţi în armatele italiene sau intr-o altă armată aliată şi au putut constitui câteva

unităţi care au luat parte la luptele de pe frontul italian15

10 Ibidem, pp. 38-41. 11 Ibidem, pp. 48-49. 12 C. Gh. Marinescu, Lupta românilor pentru Marea Unire şi opinia publică europeană, în vol. Românii în istoria universală, I, Iaşi, 1986, pp. 432-433. 13 *** Voluntarii unităţii, în „Magazin istoric”, Anul II, nr. 10 (19), octombrie, 1968, pp. 40-46. 14 Ibidem. 15 Georges G. Mironesco, Aperçus sur la Question Roumaine (Avec une carte hors texte), Éditions Ernest Leroux, Paris, 1919, p. 29.

Page 204: Tara Barsei 2014

MIHAI-CRISTIAN ŞELARU

204

şi sesizează că, în Franţa, numărul prizonierilor era foarte mic până în primăvara anului 1918, când autorităţile au încercat să creeze o legiune românească, dar acest lucru nu s-a mai întâmplat din cauza faptului că a intervenit armistiţiul general, dar că, în timp, un număr de prizonieri au putut să se înroleze individual, pentru ca unii dintre ei să fie deja angajaţi în Legiunea Străină, unii chiar de la începutul războiului. Gheorghe Gh. Mironescu constată că

poporul transilvănean a indicat cu claritate prin acest lucru în ce sens se înţelege el să-şi decidă propria soartă, Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele -

primeşte astfel deplina satisfacţie16.

La 4 martie 1918, reprezentanţii misiunii parlamentare, dar şi a românilor din Banat, Bucovina şi Transilvania, au fost primiţi în audienţă de Georges Clemenceau, la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Aceştia au făcut o expunere asupra situaţiei critice a României, ca urmare a neaplicării Convenţiei de alianţă de către statele Antantei, ceea ce a determinat slăbirea capacităţii de luptă a armatei române, mai ales după retragerea trupelor ruseşti de pe frontul din Moldova, din cauza izbucnirii revoluţiilor din februarie şi octombrie 1917.17

La 30 aprilie 1918, Gheorghe Gh. Mironescu a făcut parte din Comitetul naţional al românilor din Transilvania şi Bucovina, creat la Paris ca urmare a evoluţiei ascendente a mişcării patriotice româneşti din Franţa.

La 3 octombrie 1918, a fost cooptat membru al Consiliului naţional al unităţii române, având rolul de reprezentant al ţării noastre pe lângă puterile Antantei.

Într-un raport diplomatic al Ministerului de Externe al Franţei, din anul 1918, se sublinia faptul că una dintre primele sarcini pe care şi le-a asumat Consiliul Naţional al Unităţii Române era aceea de a colabora la formarea de legiuni transilvănene şi române în ţările aliate europene şi că, prin eforturile senatorului Dumitru Drăghicescu şi ale unor fruntaşi transilvăneni care s-au stabilit la Paris, s-a format un prim grup de voluntari, recrutaţi din rândul prizonierilor români din armata austro-ungară. În Franţa, documentul diplomatic menţiona că autorităţile franceze au emis un decret prin care se

aproba constituirea unei Legiuni Române, iar Consiliul Naţional al Unităţii Române

se preocupă să înroleze pentru acest grup noi voluntari şi din numeroasa colonie

transilvăneană din Statele Unite18.

16 Ibidem. 17 C. Gh. Marinescu, Opinia publică internaţională în sprijinul luptei românilor pentru Unirea Transilvaniei cu Ţara (1914-1920), în vol. Transilvania în istoria şi conştiinţa românilor, Iaşi, 1985, pp. 232-238. Legiunea Română, constituită din ofiţeri, gradaţi şi soldaţi de etnie română, proveniţi din fostul Imperiu Austro-Ungar, aflaţi pe teritoriul Italiei în calitate de prizonieri de război. Momentul înălţător când un batalion şi trei companii de vânători de munte („alpini") au „făcut să fâlfâie în zona de război steagul legiunii române iredente din Italia” a constituit rezultatul unui efort diplomatic şi politic fără precedent, desfăşurat timp de mai bine de un an în cancelariile occidentale, la Londra, Roma şi Paris. 18 V. Netea, C. Gh. Marinescu, Liga Culturală şi unirea Transilvaniei cu România, p. 307.

Page 205: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

205

El a intrat, totodată – menţiona raportul diplomatic –

în legătură cu transilvănenii, foştii prizonieri de război, care se găsesc în număr mare în Siberia. Pretutindeni, Consiliul Naţional îi cheamă pe români să ia parte la luptă, ale cărei rezultate trebuie să ducă la eliberarea de sub dominaţia străină a

vechilor lor capitale, a oraşelor lor universitare, a metropolelor lor religioase19.

Gheorghe Gh. Mironescu a făcut parte şi din delegaţia română la Congresul naţionalităţilor din Austro-Ungaria (8-11 aprilie 1918), care s-a ţinut în sala Capitoliului din Roma, la care au participat, pe lângă reprezentanţi ai ţărilor oprimate (România, Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia), şi reprezentanţi ai aliaţilor (Franţa, Italia, Anglia, SUA).

Se organizează, la Stokholm, în 1917, primul Congres al naţiunilor asuprite din Austro-Ungaria, la care liderii emigraţiei cehoslovace, sârbe, poloneze şi române (reprezentantul nostru fiind Jean Th. Florescu) hotărăsc, de comun acord, să militeze în favoarea determinării autorităţilor de „a-şi modela corespunzător atitudinea faţă de situaţia prizonierilor de război”. Concomitent, sosesc din toate statele mesaje de încurajare şi solidaritate. „Deschideţi porţile închisorilor de prizonieri. Destinul, datoria şi voinţa sunt ale voastre. Trăiască România Mare”, suna textul unui manifest venit din România. Ca urmare, Congresul, mutat, ulterior, succesiv la Paris, Londra şi Roma, cere imperativ guvernelor Antantei să accepte destrămarea, de facto, a Dublei Monarhii. În aceste condiţii, soarta românilor transilvăneni din Italia era deja hotărâtă.

Trebuie menţionat faptul că Gheorghe Gh. Mironescu a vizitat câmpurile de prizonieri de la Cassino20 şi Camaldoli21, în care se aflau adunaţi 1500 de soldaţi.

La Cassino, Gheorghe Gh. Mironescu, menţionează faptul că

bravii ofiţeri şi aspiranţi au fost plini de însufleţire. Bucuria mea şi a lor a fost nespus de mare. Pentru prima dată vedeau pe cineva de acasă, care se interesează

de dânşii, deşi unii erau de câţiva ani prizonieri22.

Cei mai mulţi prizonieri erau din anul 1915 (Sabin Popa, Demetrescu Chioreanu). În ceea ce priveşte vârsta, aceştia erau între 20 şi 33 de ani. Toţi l-au informat că erau trataţi bine şi că au

dorinţa de a merge pe front, ca să lupte în rândul aliaţilor pentru triumful

dreptăţii în lume şi pentru întreg neamul românesc23

şi îl înştiinţează că

guvernul italian are toata binevoinţa, în vederea pregătirii unei legiuni străine24.

19 C. Gh. Marinescu, Opinia publică internaţională…, pp. 223-224. 20 Cassino - orăşel de 15.000 locuitori, pe drumul de la Roma la Neapole. Câmpul de prizonieri de la Cassino era unul dintre cele mai mari din Italia, compus din mai multe pavilioane nou construite, clădite anume pentru internarea prizonierilor. 21 Camaldoli – unul din forturile oraşului Genova. 22 G. Mironescu, Din Pribegie. Prisonierii Români din Italia în aprilie 1918, în „Convorbiri literare”, Anul al 60-lea. Maiu-august 1927, Bucureşti, Atelierele grafice Socec&Co. S.A., p. 69. 23 Ibidem, p. 70. 24 Ibidem.

Page 206: Tara Barsei 2014

MIHAI-CRISTIAN ŞELARU

206

La Camaldoli

întâlnirea cu aceşti viteji Români a fost încă şi mai însufleţită decât întrevederea de

la Cassino. Au fost cuprinşi de o bucurie neînchipuită, văzând că vine, în fine,

unul din ai lor să se ocupe de dânşii, mai ales că toţi erau de mult prisonieri, unul

chiar din primele luni ale răsboiului25.

La 11 aprilie 1918, prim-ministrul Orlando îi primeşte pe reprezentanţii Congresului

şi îi asigură că „Italia consideră cauza lor ca pe a ei înseşi”. În consecinţă, profesorul

Gheorghe Gh. Mironescu face apel la cei 108 ofiţeri şi subofiţeri, 26 gradaţi şi 17.380

soldaţi (la care se adaugă alţi 124 soldaţi, aflaţi în Albania) să se înroleze în Legione

Romena.

Legiunea română, formată din prizonierii de război ardeleni, bănăţeni, bucovineni

în Italia şi constituită în iunie 1918 la Cittaducale, acceptase o altă ofertă, din partea Ligii

Patriotice Feminine (Lega Patriottica Femminile). Reprezentanţii primei societăţi s-au simţit

nedreptăţiţi. Nemulţumirea lor este redată în scrisoarea semnată de Elena Bacaloglu, care

se afla de 10 ani în Italia.26 Comitetul de Acţiune al Românilor din Transilvania, Banat,

Bucovina a cooperat cu Liga Patriotică Feminină reprezentată de neobosita Maria Rygier,

care se va ocupa, cu aprobarea guvernului italian, de organizarea comitetelor italiene Pro

Romeni.27

Sacrificiile eroice ale transilvănenilor, elanul cu care şi-au vărsat cu generozitate

sângele pe toate fronturile aliate pentru triumful dreptăţii, constituie cea mai strălucită

manifestare a voinţei pe care au avut-o întotdeauna românii oprimaţi de a se elibera şi de

a se uni cu România.

„Poporul transilvănean”28 a indicat cu claritate prin acest lucru în ce sens înţelege el

să-şi decidă propria soartă. Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele (care nu este

decât o consecinţă a principiului libertăţii popoarelor) primeşte astfel deplină satisfacţie.

25 Ibidem, p. 73. Principalele „câmpuri de internare” în care se găseau cei mai mulţi soldaţi români erau: Pizzighettone, unde se găseau 1951 soldaţi; Fonte D’Amore (Provincia Ancona) 1776 soldaţi; Cassino 1500 soldaţi; Alessandria 1339 soldaţi. Erau şi câmpuri unde se găseau numai câte un soldat (Muro Lucano – lângă Neapole, Milazzo – Sicilia, nu departe de Messina), sau câte 2 soldaţi (Melfi, Adernò/Adrano în Sicilia); în ceea ce priveşte ofiţerii şi aspiranţii, aceştia erau în „câmpurile de internare” de la: Exilles (2 ofiţeri); Corp Alessandria, câmpul Fasano (1 ofiţer); Corp Genova – Cortemaggiore (2 ofiţeri), Camaldoli (18 ofiţeri şi 3 aspiranţi); Avezzano (7 aspiranţi); Urbania (12 ofiţer); Belvedere (1 aspirant); Calci (3 ofiţeri); Castellano (1 aspirant); Matera (2 ofiţeri); Melfi (5 ofiţeri); Muro Lucano (6 ofiţeri); Venosa (2 ofiţeri); Catania (4 ofiţeri); Cefalu (10 ofiţeri); Milazzo (1 aspirant); Teracina (9 ofiţeri, 2 aspiranţi); Vittoria (1 aspirant). 26 Raluca Tomi, Italieni în slujba Marii Uniri. Mărturii inedite, „Revista istorică”, tom XXI, 2010, nr. 3-4, pp. 279–292. 27 Ibidem. 28 G.G. Mironesco, Aperçus sur la Question Roumaine…, p. 28.

Page 207: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

207

ANEXE:

2 mai 1918

Prizonierii români în Italia29

Printre prizonierii de război capturaţi de armata italiană au fost 108 ofiţeri, 26 aspiranţi şi 17.504 soldaţi români, originari din provinciile româneşti supuse Austro-Ungariei: Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina.

O sută douăzeci şi patru dintre aceşti prizonieri (toţi soldaţi) sunt în Albania. Ceilalţi sunt împrăştiaţi în Italia în diferite tabere de prizonieri de război: cei 134 de ofiţeri şi aspiranţi sunt repartizaţi în 23 de tabere diferite, cei 17.380 de soldaţi în cincizeci de tabere diferite.

Guvernul italian a luat decizia de a concentra într-o singură tabără de prizonieri (la Citta Ducale) pe toţi ofiţerii şi aspiranţii români.30

În curând se va lua o măsură asemănătoare şi pentru soldaţii români: ei vor fi reuniţi în mai multe tabere din aceeaşi regiune. Grupul de soldaţi prezintă totuşi anumite dificultăţi: soldaţii sunt folosiţi la muncile agricole şi, cum sunt excelenţi muncitori şi înţeleg uşor limba italiană, fermierii nu acceptă să renunţe la ei.

Aflându-mă în Italia (pentru a participa la Congresul naţionalităţilor oprimate de Austro-Ungaria), am ţinut să profit de această ocazie pentru a-i vizita pe prizonierii de război români.

Aş fi vrut să-i văd pe toţi. Dar din păcate, circumstanţele nu mi-au permis să vizitez, pentru moment, decât două tabere de prizonieri: tabăra de la Cassino şi tabăra de la Camaldoli.

Tabăra de la Cassino se află la câţiva zeci de km de gara Cassino, care este la 138 km de Roma pe ruta spre Napoli. Este o mare tabără construită special pentru prizonierii de război. Este împărţită în două: tabăra ofiţerilor şi tabăra soldaţilor. Prima poate să primească o mie de ofiţeri. Ultima poate să primească trei mii de soldaţi.

Camaldoli este un fort din Genova, situat pe o înălţime în jurul oraşului. Nu este uşor să ajungi acolo, pentru că nu există drumuri carosabile până în vârf. Maşinile se opresc la poalele muntelui. De acolo, trebuie urcat pe jos sau pe spatele unui măgar şi drumul care urcă în zig-zag are patru km. Pentru a ajunge pe înălţime traversăm satul Camaldoli. Lângă fort, un antreprenor a construit un han pentru turişti. Acest han adăposteşte acum prizonierii de război.

Joi, 18 aprilie, am mers la Camaldoli. Dl colonel Galliani, care comandă tabăra, prevenit de către ministerul de război de vizita noastră, ne-a făcut cea mai bună primire.31

Grupul român de la Cassino este format din cinci ofiţeri, nouă aspiranţi şi o mie cinci sute soldaţi. Printre soldaţi nu erau prezenţi în tabără decât o sută optzeci. Ceilalţi erau la muncă în fermele din regiune.

29 Ibidem, p. 114. 30 „Am constatat într-un articol publicat ulterior (România, din 13 iunie 1918, sub titlul: «Fraţii noştri prizonieri în Italia») că adunarea ofiţerilor şi aspiranţilor era deja fapt împlinit la 7 mai. Trebuie adus un omagiu guvernului italian pentru bunăvoinţa pe care a arătat-o în această circumstanţă şi în general pentru marea sa bunăvoinţă în toate problemele ce vizau pe prizonierii care îi români.” 31 „La Cassino, am fost însoţit de profesorul Benedetto de Luca; la Camaldoli am mers singur.”

Page 208: Tara Barsei 2014

MIHAI-CRISTIAN ŞELARU

208

Din cinci ofiţeri, patru erau din regiunile transilvane, iar al cincilea din Bucovina. Din nouă aspiranţi, şase erau din Transilvania şi trei din Bucovina. Vârsta lor variază între 20 şi 33 de ani: cel mai în vârstă era născut pe 19 august 1885, cel mai tânăr pe 14 martie 1898. Au fost făcuţi prizonieri în perioade diferite: cel mai vechi prizonier dintre ei este din luna iulie 1915 (imediat trei ani), cel mai recent este din 28 ianuarie 1918 (încă nu are trei luni).

Nu voi încerca să descriu bucuria imensă a acestor bravi români când ne-au văzut printre ei. Şi ce mare bucurie pentru noi să auzim din gurile lor cât de fermă este credinţa lor în viitor.

Pătrunşi de un ardent patriotism, ei nu cer decât o singură favoare: aceea de a fi autorizaţi să lupte alături de apărătorii dreptului, pentru realizarea unităţii noastre naţionale. Este singura cerere pe care ne-au făcut-o. Ne-au spus de câte ori au cerut şi recerut, fără succes, tuturor autorităţilor competente autorizaţia de a lupta pentru cauza dreptului şi ne-au rugat să intervenim pentru ca această autorizaţie să le fie acordată.32

În afara grupului românesc, am găsit la Cassino un ofiţer şi patru aspiranţi, trăind în grupul austro-ungar, dar fiind, în realitate, de origine română. Am petrecut un moment şi cu ei.

Duminică 21 aprilie am mers la Camaldoli. Tabăra de la Camaldoli este rezervată prizonierilor irredenti. Numărul lor este mic şi nu sunt, în principiu, decât ofiţeri şi aspiranţi. În afară de români, la Camaldoli sunt şi sârbi şi polonezi.

Grupul românesc de la Camaldoli este format din patru ofiţeri şi doisprezece aspiranţi (a fost şi un soldat).

Din cei patru ofiţeri, unul singur era din Transilvania, ceilalţi trei erau din Bucovina. Din cei doisprezece aspiranţi, trei erau din regiunile transilvane, ceilalţi nouă erau din Bucovina. Vârsta lor variază între 22 şi 40 de ani: cel mai în vârstă e născut la 23 iulie 1878, iar cel mai tânăr e născut la 27 noiembrie 1896. Cel mai vechi prizonier dintre ei este din luna decembrie 1914 (de trei ani şi jumătate), prins în Serbia (de către sârbi şi trimis în Italia); cel mai recent este din 19 august 1917 (de opt luni).

Trebuie să repet pentru curajoşii de la Camaldoli ceea ce am spus despre fraţii lor de la Cassino. Ce bucurie indescriptibilă, atunci când au văzut în sfârşit pe unul de-al lor venind să se intereseze de ei! Ce entuziasm, ce încredere fermă în viitorul dreptului. Dar, peste toate, trebuie să lăudăm şi să binecuvântăm sublimul lor patriotism.

Românii de la Camaldoli au insistat şi mai mult decât cei de la Cassino în a solicita mereu autorizaţia de a împlini ceea ce ei considerau o datorie sacră: să lupte pentru cauza unităţii noastre naţionale.

Ei îşi dau seama că unitatea noastră naţională va fi realizată prin triumful Justiţiei pe care îl urmăreşte Antanta şi cer onoarea de a-şi vărsa sângele pentru a contribui la acest triumf. Cei mai mulţi dintre ei nu încetează să ceară de doi ani încoace şi mi-au spus că nu vor înceta să reînnoiască cererea până când nu le va fi satisfăcută.33

Cu aşa fii, naţiunea română nu ar avea de ce să se îndoiască de triumful final al acestei cauze drepte.

32 Această autorizaţie a fost ulterior acordată. O legiune românească, formată din voluntari prizonieri de război români, a fost creată în Italia, sub comandamentul generalului L. Ferigo. 33 În curând, în timpul verii 1918, unităţi româneşti luau parte la lupta de pe frontul italian. A se vedea nota precedentă.

Page 209: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

209

1 august 1918 Soldaţii transilvăneni pe fronturile aliate34

Numărul soldaţilor români din Transilvania şi din alte provincii româneşti din Austro-

Ungaria, care luptă pe fronturile aliaţilor, creşte legiunea străină, sunt în Italia, în armata

americană, sunt pe frontul din Salonic.

Conform unor ştiri recente, numărul lor a crescut mai ales pe frontul italian.

Ei luptă acum, în număr mai mic sau mai mare, sub toate drapelele aliaţilor: ei se găsesc în

armata franceză încă de la începutul războiului cu cehoslovacii în Siberia.

Voluntarii români care se găsesc cu cehoslovacii provin, se pare, în parte, din elementele care

luptau pe frontul românesc.

În fond, pe acest front ar trebui să se concentreze toţi voluntarii români originari din

provinciile româneşti supuse dominaţiei austro-ungare. Este firesc. Imediat ce România s-a

aruncat în vâltoare pentru a-i elibera pe românii oprimaţi şi pentru a realiza unitatea naţională,

numeroşii prizonieri de război de origine română, care se aflau în Rusia, au cerut autorizaţia de a

merge să lupte sub drapelul naţional pe frontul românesc. Dar lentoarea administraţiei ruse şi

dificultăţile de tot felul provocate nu au permis decât unui număr restrâns de prizonieri să ajungă

la timp pe frontul românesc. Din cei şaizeci de mii de prizonieri români transilvăneni care

ceruseră să fie înrolaţi în armata română, doar douăsprezece mii au reuşit să vină să lupte sub

drapelul naţional.

Acum, de când România a fost forţată să înceteze lupta, românii oprimaţi care vor să

continue să lupte pentru cauza comună a justiţiei şi dreptului, nemaiavând puncte de concentrare

în vedere, se răspândesc cam peste tot, pe toate fronturile aliate.

Acest lucru este foarte dezavantajos din toate punctele de vedere. Este sigur, de exemplu, că

din punct de vedere al randamentului forţelor, răspândirea lor este foarte dezavantajoasă.

Trebuie ca organizaţiile româneşti, urmărind alte proiecte mai vaste, să încerce să grupeze –

pe cât posibil – pe unul dintre fronturile aliate forţele româneşti dispersate.

Grupaţi astfel într-o formaţiune cu caracter naţional, soldaţii transilvăneni vor putea să

aducă servicii mult mai importante decât acum. Forţa de luptă a acestor unităţi va fi sensibil

crescută datorită coeziunii lor. Pe de altă parte, această formaţiune va constitui nucleul – avem

motive întemeiate să o credem – unei armate naţionale româneşti pe frontul aliat.

34 G.G. Mironesco, Aperçus sur la Question Roumaine…, p. 49.

Page 210: Tara Barsei 2014

MIHAELA NEVODAR

210

Mihaela NEVODAR

EROII VĂII HÂRTIBACIULUI. CORESPONDENŢĂ ŞI AMINTIRI DE RĂZBOI

HELDEN DES HARBACHTALES.

KORRESPONDENZ UND KRIEGSERINNERUNGEN

Zusammenfassung: Die Arbeit ist in drei Teile gegliedert. Im ersten Teil wird aus dem Archiv des Harbachtal-Museums in Agnetheln/Agnita der Nachlaß des Kriegsveteranen Teofil Grusea aus Henndorf/Brădeni vorgestellt: eine Denkschrift über seine Teilnahme am Zweiten Weltkrieg in den Jahren 1941-1942, dann lange Gedichte über die Dritte Rumänische Armee (1942) und über Erinnerungen an den Krieg. Im zweiten Teil folgen als “oral history“ Kriegserinnerungen der Veteranen Ioan Zdravcu und Mihai Moise aus den Jahren 1943-1945 und im dritten Teil Aussagen von Enkelkindern über die Kriegsteilnahme ihrer Großväter und die von diesen hinterlassenen Briefe und Fotos.

Bazinul hidrografic Hârtibaciu este situat în partea central-sudică a Podişului Transilvaniei. Afluent al Cibinului, Hârtibaciu (88,2 km) izvorăşte din Pădurea Bărcutului, adunând apele din zonă. Străbate mai multe localităţi, ca: Retiş, Brădeni, Netuş, Agnita, Beneşti, Nochrih, Hosman, Corneţel şi Caşolţ.

Agnita, oraşul situat în inima României, numit şi „capitală a Văii Hârtibaciului”, a avut bărbaţi vrednici, care au participat la războaie cu simţul datoriei faţă de ţară.

Am găsit în arhiva Muzeului de Istorie „Valea Hârtibaciului”, Agnita, o copie după un Jurnal din al Doilea Război Mondial, donat de Adrian Pascu din Brădeni (comuna Hendorf), un jurnal de război al sergentulului Teofil Grusea1, 1942. Conţine: cântece de război, amintiri din război şi un memoriu. Nepoata sa, Mariana Scutea2, de 56 ani, din Agnita, ne-a povestit, cu lacrimi în ochi, despre unchiul său, cu care a avut o relaţie specială.

Teofil Grusea s-a născut în ziua de 08.03.1914, fiind cel mai mare din cei patru fraţi ai săi, din părinţii Nicolae şi Raveca Grusea. Şi-a lăsat părinţii şi surorile mai mici îndureraţi acasă, iar după stagiul militar, a fost chemat la război, în Rusia. O perioadă au avut veşti despre el din scrisori, dar a urmat un timp când nu au mai aflat nimic. Cu lacrimi în ochi, toată familia se ruga pentru sănătatea lui (tatăl lucra la biserica din sat, epitrop). L-au aşteptat mult, uneori nici nu mai sperau că trăieşte.

Într-o seară, pe când se rugau la lumina lămpii de petrol, au auzit zgomot la fereastă şi în uliţă. Lumea multă striga de bucurie şi de dor: „A venit Teofil din Război, a venit Teofil...”, strigau oamenii din sat, care l-au văzut pe Teofil când cobora din tren

1 Teofil Grusea, sergent în al Doilea Război Mondial, a scris Jurnal de război. 2 Mariana Scutea, nepoata de soră a lui Teofil Grusea, locuieşte în Agnita, str. Republicii.

Page 211: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

211

(mocăniţa3). Când părinţii au ieşit afară cu fetele, minune mare – Teofil, unicul băiat se întorcea din război, de nerecunoscut, cu barbă mare, neîngrijit, slab. Şi-a sărutat îndelung părinţii, iar pe surori le-a luat în braţe, una pe un genunchi, iar cealaltă pe celălalt genunchi. Nu-şi puteau vorbi din cauza emoţiilor, nu mai aveau grai. „Era o atmosferă încărcată de bucurie, cum rar ţi-e dat să trăieşti”, îmi povesteşte nepoata Mariana. Sătenii doreau şi ei informaţii din război: dacă trăieşte vecinul, vărul, unchiul, camarazii...

De câte unii mai ştia, fie că muriseră în luptă, fie prin lagăre, iar de alţii nu ştia nimic. Teofil Grusea a murit în 1984.

Reproducem fragmente din Jurnalul de război al lui Teofil Grusea. Am intervenit ortografic în text, doar pentru a se înţelege conţinutul. Nu însă şi în cazul versurilor.

Memoriu4

Am stat de la data de 15.02.1941 până la 15 aprilie 1941 când m-am prezentat la Regimentul 2, Dorobanţi, fiind chemat cu ordinul de chemare pentru două luni la Compania de armament greu, Plutonul 303.

M-a echipat, am făcut instrucţie până la 19.05.1941, iar în ziua de 30 iunie am plecat pe zona Fălticeni. În ziua de 7 iunie am debarcat şi am mers în comuna Rădeşeni, iar seara am cantonat în acea comună... În seara zilei de 27 iunie am primit ordin să plecăm pe front de la Prut în Basarabia.

În dimineaţa zilei de 28 iunie am îmbarcat în patru maşini germane, iar în ziua de 29 iunie (Sf. Petru) am ocupat poziţia, în linia a-II-a.

După câteva zile inamicul a fost respins, iar trupele noastre au înaintat, iar noi am rămas pe loc pe această poziţie. În seara zilei de 6 iulie am fost îmbarcaţi în maşini româneşti, iar la 9 seara am fost spre Iaşi unde am cantonat până la data de 13 iulie când am îmbarcat la tren cu direcţia Fălticeni. Spre seară am ajuns la Fălticeni, unde am stat până la data de 21 iulie când din nou am îmbarcat în trenul cu direcţia Dorohoi, iar la 22 iulie am debarcat în gara Ungureni, judeţul Botoşani unde am stat pănă la 24 iulie. Dimineaţa, la ora 6 am plecat pe jos cu direcţia Basarabia. Am mers toată ziua, seara am cantonat în comuna Contusca în ziua de 25 iulie, pe la ora 12 am trecut Prutul pe pod de vase la Lipeanu (?), unde am luat direcţia spre Nistru. Seara am cantonat în comuna Medecăuţi (?). Dimineaţa am plecat, pe la ora 12 am ajuns în comuna Lipic, unde am lăsat din muniţie.

În ziua de 28 iulie am trecut Nistrul în Ucraina pe la Moghilev-Tîrg. De acolo am tot înaintat până am ajuns la Batalionul 20 Vălenii de Munte, iar în ziua de 4 august am fost daţi în sprijinul Batalionului 20 Vălenii de Munte. În ziua de 12 august am trecut Bugul şi-am cantonat într-o comună. Am stat până în ziua de 19 august când am reluat noi marşul spre Nipru înainte. În apropierea Niprului am dat de inamic, iar noaptea am ocupat poziţia pe malul Niprului.

În dimineaţa zilei de 4 septembrie ruşii au contraatacat, au trecut Nipru unde s-au dat lupte crâncene, unde Batalionul 20, în două ore de luptă a avut 97 de morţi, 96 de răniţi şi 16 dispăruţi. După terminarea luptei noi am fost scoşi în rezervă.

3 În 1895, Societatea Căilor Ferate Locale Sighişoara-Sibiu începe, la Sighişoara, construcţia liniei ferate înguste care leagă Sighişoara de Agnita, şi apoi de Sibiu. În 1965, linia Sighişoara – Agnita a fost închisă, apoi, în 2001, linia Agnita – Sibiu a fost închisă și ea. 4 Memoriu scris de Teofil Grusea, 1942, în Rusia – copie la Muzeul de Istorie „Valea Hârtibaciului” Agnita, nr. inv. 5937.

Page 212: Tara Barsei 2014

MIHAELA NEVODAR

212

În ziua de 17 septembrie am plecat. În seara de 18 septembrie am trecut Nipru pe la Berislav şi am mers în marş până în ziua de 27 septembrie 1941, cînd iarăşi am luat contact cu ruşii la Molaoici (?), unde am fost atacaţi de tancuri, iar noi am pus tunurile cu baterie şi am distrus mai multe tancuri, iar restul au fugit înapoi. Atacul a ţinut până în ziua de octombrie 1941 cînd ruşii au fost respinşi. Noi am înaintat după ei ocupând în fiecare zi, o poziţie. Pe ziua de 10 octombrie am cantonat unde ne-au intrat tunurile în baltă.

În ziua de 12 octombrie am plecat iarăşi spre răsărit, iar în ziua de 16 octombrie am ajuns în comuna Dereveschi aproape de marea Azov, unde am stat mai multe zile, iar în 27 octombrie noi cu secţia I am plecat pe malul Mării Azov, în comuna Hurguv unde am stat până în ziua de 6 noiembrie când am primit ordin să plecăm în ţară. În dimineaţa zilei de 7 noiembrie am reluat marşul prin ţară, pe un timp ploios şi urât. În ziua de 16 noiembrie am intrat în ... (?), apoi am continuat drumul. Am stat vreo două săptămâni şi acolo Batalionul mergea după partizat, iar noi cu plutonul nostru făceam patrulă pentru paza postului.

În săptămâna Crăciunului ne-am deplasat, unde am făcut Crăciunul, unde am umblat la colindat cu sublocotenentul Floricescu, sergent Năstatse Valer, Cheşcaru Ioan şi caporal Stimer Nicolae, iar când ruşii au debarcat la Cheşchi (?) Todosia am primit ordin în seara zilei de 30.12 ca să mergem la Aluşta la Batalionul 18 (un munte, pe malul Mării Negre). Când am coborât de pe creasta muntelui a început un vifor de nu s-a mai pomenit. Când bătea vântul zăpada îngheţa pe faţă. Acolo am ocupat poziţia pe malul mării, unde am stat două trei zile, iar în ziua de 04.01.1942 am mers cu trenul în munte pe o şosea care venea de la Kescie la o baricadă pe unde se aştepta ca să vină ruşii la un caz de rupere de front. Acolo am stat de am făcut Sf. Bobotează, iar în ziua de 08.01 am plecat spre Ilşcut (?), iar eu cu tunul meu am rămas în comuna Tukae (?) cu o companie din Batalionul 18. Acolo am stat până în ziua de 14.01.1942. În aceste cinci zile nu am primit pâine deloc, maşina batalionului nu putea merge din cauza noroiului.

* 1942, O dată, Armata III

Mii de braţe, mii de tancuri au pornit din ţara-ntreagă Şi pare prins în hora morţii pentru ţara lor cea dragă. Au trecut prin văi şi ape, deosebită Bucovina! Şi românii, fraţi de sânge, ce trăiau în Ucraina. Prutul, Nistrul, Bugul l-au trecut de vâltoare, Iar moşnegii albi, cu plete început-au să se roage, Glas de clopot, fum de cădelniţă şi altare Se înăţau în sus, spre ceruri, pentru România Mare! Iar duşmanul ce stătu-se până atunci în gropi de pământ A fugit când tricolorul fâlfâia spre cer dobânda Vânătă având privirea, ca şi faţa lor română. Călărind pe cai de fulger, trosnind moartea lor în goană Zburători cu pluta pe aripi de oţel Şi atunci cu guri de moarte aveau toţi un singur ţel. Crucea Sfântă, pângărită şi aruncată cu taină De-o inimă duşmănoasă şi o inimă păgână. S-o ridica şi-n aghiasmă să o spele în sânge, Pe poteca ce ajunse de pe plaiuri sălbatice.

Page 213: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

213

Îşi făcu-se în case sfinte hotare, grajdiuri şi hambare, Turle, cruci, icoane sfinte le călca în picioare Ai venit atunci, tu bravă din Carpaţi, ARMATA III Şi-ai secat un râu de lacrimi dezrobind pe veci. Ai ales toţi Feţi Frumoşii care au luptat demult, ca zmeii. Toţi cu inimi de centauri şi cu muşchi mai tari ca leii Mâna lor cea ridicată spre duşmani tăioasă spadă, Niciodată tremurând-o n-or mai putea ca să mai cadă, Tu Armată, fala ţării pentru care azi se roagă Şi copilul mic din faşă, fraţi, surori din ţara-ntreagă! Eşti purtată de ursită să aduci lumii mântuire, Să aprinzi suprema forţă pentru întreaga omenire. Ţăranului nostru ruga să dărui cununi de aur Ofiţeri, soldaţi frăţeşte am luptat cu toţi, cu zor, Cu al vostru sânge, presate file în cartea ţării, Nici un nor putea vreo dată să vă dea pe vânătorii Îţi urez ARMATA III în curând izbândă întreagă! Să îţi vezi curând nepoţii, să culegi în ţara întreagă, Iar hotarul Sfânt de vremuri, departe în zare Bugul, Dunărea şi munţii să ne fie veci hotare.

* AMINTIRE DIN RĂZBOI

Trandafir crescut cu ploi/ Doamne ce amarnic trai, Ce zile trăinte-n silă / Prin străini şi fără milă. Floricică foi de mac/ Să fiu tot mereu soldat Şi să las mândriţă-n sat,/ Să ai şi grad de sergent Ca un om cel mai deştept,/ Să răspunzi de tun, de cai Şi de ostaşii ce-i ai./Aşa am căzut acum Să fac războiul la tun./ La tunul de infanterie Cu sectie, mitraliere. Foaie verde ş-o năframă / Când am primit telegramă Nu ştiam de ce mă cheamă/ Am crezut că fac a bună Că mă-ntorc cu voie bună/ Dar e bună nu-n ...(?) Şi pe ziuă mă porni./ La gară la Fălticeni În comuna Rădăşeni./ Acolo am cantonat Două săptămâni am stat. ............................................................................................ Şi-n locuinţă cu alţi fraţi/ Credeam că s-au liniştit ... Când colo mobilizare,/ Când dumineca la prânz Trece un avion pe sus/ Care ne aduce ştire Pentru întreaga Oştire./Cocoşul mare a sunat, Ţara a mobilizat,/ Poporul a îngenunchiat, Noi grija de acasă ne-am luat. Şi cu toţii ne-am rugat/ Zicând: foaie, foi de foi Doamne Sfinte fi cu noi/ Să trecem acest război Şi să venim înapoi,

Page 214: Tara Barsei 2014

MIHAELA NEVODAR

214

Să cucerim laolaltă/ România de altă dată. Să tăiem graniţa veche/ Cu viteji fără pereche. Să-n florească sub soare/ România asta Mare, Să se-ncheie între popoare/ Pace veşnică şi tare. Să trăiască lumea-n pace,/ Care cum poate şi-i place. Să mă duc şi eu acasă/ Să mă-nsor, să-mi iau nevastă. Şi iar verde bob secară/ Veni ordin într-o seară Să-mbarcăm tunurile iară/ Să mergem în foc hotară. Ordinul cum a venit,/ Patru maşini au sosit Cum sosiră ne-mbarcară/ Şi-n zorii zilei plecarăm. Soarele când a asfinţit/ Cu noi Prutul am trecut Acolo când am ajuns/ Doamne, ce venea pe sus? Numai bombe şi ghiulele/ Focuri de mitraliere, Dar germanii aliaţi/ Ne-au primit ca nişte fraţi. Şi-mpreună, cot la cot/ Am intrat cu toţii-n foc. Când în ziua următoare/ A început o luptă mare. Lupta cu duşmanul rus,/ Pe hotarul cel de sus Trag ruşii, trăgeam şi noi/ Bubuia de groază tunul, Dar de la un moment dat/ Tunurile au încetat. Inamicul s-a retras/ Cu curaj ca nişte zmei Am înaintat spre ei/ Apoi am rămas pe loc Fără a mai trage un foc/ Până ce ordin vom primi Înainte să pornim/ Iar cu aceste cuvinte Zic - Cu Dumnezeu Înainte!/ Şi toate ce vor urma Eu le voi adăuga..... Dar ce-i scris v-a rămâne/ Împreună cu al meu nume-

Grusea Teofil Şi iar verde, iarbă rouă/ Trecu opt zile, nouă, Ziua cu timpul frumos,/ Noaptea ceru-ntunecos. Noi stăteam în adăpost,/ Dar aşa c-am fără rost, Căci trupele nu înaintase/ Şi pe noi ne c-am uitase. Noaptea dormeam îmbrăcaţi/ Şi ziua stăteam nemişcaţi Ca să nu fim bombardaţi./ La mâncare doar ieşeam Şi-napoi în groapă fugeam,/ Iar cu toţii c-am spre seară A venit un ordin iară/ Ordinul fu pentru noi, Să trecem Prutul, înapoi/ Căci frontul s-a depărtat. Şi trupe noi au intrat/ Când fu seara pe înserat, Patru maşini ne-au luat/ Şi la Iaşi ne-au debarcat În repaus ne-au lăsat,/ Liberi şi cu voie bună, Am mai stat o săptămână,/ După o săptămână iară La poruncă înspre gară, /La vagoane ne-barcară Şi spre Fălticeni plecară,/ Aproape de Rădeşeni, Unde întâi am cantonat/ Şi de unde am plecat. Acum stăm în aşteptare/ Pentru o nouă deplasare. Ordinul când o să vie,/ Vom merge cu vitejie Că aşa e de când pământul/ Jurământul către ţară Şi cu dreptul la hotară,/ Pe duşmani să-i nimicim

Page 215: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

215

Şi pe fraţi să-i dezrobim/ Căci întruna am... trudit. Multe am mai suferit./ Închei şi zic sănătate, Cu Dumnezeu mai departe./ Şi iar verde bob secară, A sosit momentul iară/ Să ne pornească din ţară, Dincolo peste hotară/ Veni ordin de la noi, Să luăm parte la război,/ Cu vitejii luptători, Corpul I de vânători/ Plecarăm din Fălticeni, Până la staţia Ungheni./ Acolo am debarcat Şi două zile am stat./De acolo am mers forţat, Tot meru am înaintat/ Cu pas mic, ca de voinic Urmărind pe inamic./ Peste Prut, peste poiene Şi cîmpii basarabene,/ Iar Nistrul când l-am trecut Nimic nu am mai cunoscut/ Căci de când eu m-am născut N-am călcat acest pământ,/ Dar acum soarta m-a adus Să calc pe pământul rus/ Prin pustiuri şi poiene. Amărât cu sânge-n vene Zile întregi şi nopţi mergeam/ ca să dăm de inamic, Nu mai întâlneam nimic/ Şi mergeam, mergeam mereu, Dar drumul era tot mai greu,/ Când căldură cu văpaie, Când ploi multe cu noroaie./ Tot aşa am suferit, Până Bugul l-am trecut./ Acolo s-a ordonat, Să cantonăm într-un port,/ Într-un port moldovenesc Zile multe am umblat,/ Spre Nipru am plecat. La Nipru când am ajuns/ Inamicul l-am găsit... Şi o zi dacă a trecut/ Luptă mare a început. Obuzele cum veneau/ Ostaşii aşa cădeau. Unii morţi, alţii răniţi/ Alţi prinşi şi schingiuiţi. Dar venea un ajutor/ Unităţi de vânători. Am trecut la contraatac/ Ruşii înapoi au dat Şi urmărindu-i cu foc/ Până au luat-o din loc. După o săptămână întreagă/ I-am silit să se retragă Şi ale noastre unităţi/ Au trecut Niprul cu toţi... Am tot mers zi şi noapte/ Până am ajuns departe, Dar o dată am stat pe loc/ Căci am fost primiţi cu foc. Inamicul instalat/ Pe marginea unui sat. Să înaintăm mai cu zor/ Să venim în ajutor, Trupelor ce se găsea/ În această luptă grea. Sâmbătă cam pe-nserat/ Am şi pornit la atac, Dar pe când înaintam/ În calea noastră întîlneam Două tancuri cum venea/ Şi meru s-apropia, Dar noi la un moment dat/ Tunurile am instalat Şi începând să tragem foc,/ Ele s-au oprit pe loc.. Nouă zile a durat,/ Nouă zile nouă nopţi Au căzut răniţi şi morţi./ Germanii văzând aşa, Ajutor ne trimetea,/ Cu ale lor monitorizate I-au luat pe ruşi din spate/ Si pe toţi îi dezarma,

Page 216: Tara Barsei 2014

MIHAELA NEVODAR

216

Prizonier-mi făcea,/ Câteva zile trecea Şi lupta se termina,/ Iar noi tot înaintând, Am ajuns aproape joi/ Lângă Marea de Azov Încheind povestea mea,/ Nu pot zice altceva, Şi n-am cui să-i mulţumesc/ Dacât Tatălui Ceresc, Mi-a dat zile de-am văzut/ Şi-am scris tot ce-am petrecut.

Sergent, GRUSEA TEOFIL, Batalion 20, Vânătorii de Munte, Pluton 303, anticar, Crimeia, 14 septembrie, 1942

Semnătura, Serg. T. Grusea * * *

În anul 1991 au fost evidenţiaţi 121 veterani de război la Agnita.5 Acum mai trăiesc doar doi: Ioan Zdravcu6 şi Moise Mihai7. Am încercat să iau legătura cu aceşti oameni care au partcipat la cel de–al Doilea Război Mondial. Părerea lor este că „martirii şi veteranii de război sunt într-un anonimat aproape total”. Părerea lui Dan Puric este: „Aceşti veterani sunt şansa noastră de-a cunoaşte realitatea, sunt demnitatea şi bunul simţ al acestei ţări, nu numai amărâţi pensionari mărturisitori”.

Dl Ioan Zdravcu are trei copii, doi ingineri şi unul maistru (acum pensionari), iar nepoţii: farmacist, procuror şi judecător. Este mândru de familia lui şi se declară o persoană fericită:

Toţi copiii şi nepoţii mă caută, cu drag, am trecut prin multe, dar mulţumesc lui Dumnezeu că până la 90 de ani nu am fost bolnav, nu am fost la doctor, acum am ceva probleme cu picioarele, dar mă descurc împreună cu soţia mea, Aurelia.

Nu se plânge de situaţia economică, nu doreşte ajutor, doar puţin respect:

Am participat la depunerea de coroane la Monumentul Eroilor din Agnita, cu ocazia Zilei Eroilor şi a Zilei Naţionale a României, unde m-a felicitat o singură

persoană, preotul Jurcă8. Nimeni nu a pronunţat numele meu. Regret...

Apoi, cu inima strânsă începe a-şi aminti despre război.

Am plecat la război pe 11 septembrie 1943, Regimentul 37, Artilerie, Bateria a II-a, obuz, 120 mm, Turnu Severin. Mi-am lăsat măicuţa îndurerată (văduvă, cu şase copii) acasă, iar eu am pornit spre Tisa. După ce am trecut Tisa, am eliberat Kistelev, Tapeosap, Isaseg, Buda-Pesta. Pe data de 1 ianuarie am plecat spre Cehoslovacia. Mai întâi am avut tunuri, apoi branduri. Am fost în spatele infanteriei, de regulă. Eram patru persoane: cărăuş, servant, încărcător de proiectile (eu) şi observatorul care dirija. Pentru a atrage atenţia inamicului, am demontat un car din care am scos inima şi-am pus-o pe două roţi, am simulat un tun, pentru a-i duce în eroare pe nemţi.

Ura ruşilor împotriva nemţilor era mare, ne povesteşte dl Zdravcu.

5 Arhiva Primăriei Agnita. 6 Veteran de război, născut la 28 iulie 1922; locuieşte în Agnita, str. Şcolii. 7 Veteran de război, născut la 23 aprilie 1922, la Beneşti. A fost încorporat în aprilie 1943. Locuieşte în Agnita, Str. Crişan, nr. 45. 8 Ioan Jurcă, preot otodox la biserica Sf. Nicolae, Agnita.

Page 217: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

217

Venea coloana de prizonieri unguri şi nemţi. Ruşii au ajuns şi ei pe acolo şi au dat ordin să-l împuşcăm pe singurul neamţ dintre prizonieri. L-am împuşcat, fără ezitare.

Comandatul Bateriei a II-a, Regimentul 37, dl Diaconescu, ne-a dus pe front şi ne-am reîntors împreună, cu multe peripeţii prin Munţii Tatra. Cei din sate mai ajutau armata cu mâncare; găini, vaci, porci, dar am răbdat şi de foame, prin munţi. Când aveam cazare prin comune, reuşeam să ne spălăm pe la gospodăriile sătenilor.

Când s-a terminat războiul, am fost trimis la Cincu. Din dragoste am conceput un copil cu o săsoaică, apoi m-am căsătorit şi am avut doi copii. Ea a murit. M-am recăsătorit cu Aurelia, care are şi ea o fată, pe care o consider ca şi copila mea. Am ajuns la vârsta în care trăim din amintiri.

M-a impresionat acest om şi viaţa tumultuoasă. I-am promis că mai merg şi-l mai ascult şi-l mai întreb despre război, când am timp. Îi părea rău că nu-şi mai aducea aminte toate localităţile pe unde au fost lupte crâncene, că nu a scris din război. Ochii erau trişti, uneori umezi când îmi povestea, dar radiau o lumină caldă, care îţi dădea fiori reci. Concepţia lui despre viaţă e demnă şi merită atenţie. Munca, ordinea şi respectul l-au călăuzit spre fericire. Aşa a fost educat şi el, aşa şi-a educat copiii şi nepoţii.

Am fost la cel de-al doilea veteran de război al oraşului Agnita, Moise Mihai, sperând să găsesc corespondenţă din război. Am intrat în curte. L-am văzut pe dl Moise care stătea pe bancă, la soare, şi citea într-o carte de rugăciuni. Mi-a povestit următoarele:

Îmi pare rău, dar au trecut mulţi ani de atunci, m-am mutat din Beneşti la Agnita, am fost cioban la oi şi nu mai am decât livretul militar.

Am fost încorporat9 în aprilie, 1943. În data de 12 aprilie, 1944, am plecat pe front la Iaşi, făcând parte din Regimentul 10 Călăraşi. În grupa mea am fost unsprezece persoane, iar în pluton, treizeci. Eu am fost la armament greu, caporal, cu misiunea de trăgător, ochitor.

În tranşee, când nu mai puteam de foame, adunam cucuruz şi mâncam boabe coapte sau necoapte, sfeclă, morcovi de pe câmp. O mare problemă era cu apa. Multe fântâni erau otrăvite (era tăbliţă scrisă lângă fântână). Trebuia să căutăm, prin pădure, pe dealuri, izvoare de apă. Mergeam kilometri ca să găsim apă. Dacă ne întâlneam cu ruşi sau nemţi, nimeni nu trăgea. Toţi trebuia să bem apă, singurul loc unde nu ne omoram între noi. Interesant...

Sergentul Precup Ioan (naşul meu de botez, din Beneşti) mă trimetea tot mereu după mâncare. Suiam un deal, apoi ajungeam într-o pădure, trebuia să merg printre gloanţe, dar nu-mi era frică, parcă mergeam la oi (eram cioban). Toţi se mirau de curajul meu. Eu aveam o carte de rugăciuni, primită de la tatăl căpitanului, preot în Sălişte, care nădjduiam să mă protejeze de moartea fulgerătoare.

La atac trăgeam până la 1000 de metri, eram în Linia II-a. Ruşii au observat unde suntem. Noi trebuia să-i păcălim sau să-i distrugem. Colegul meu s-a târât prin buruieni, încet, încet, a observat unde sunt şi mi-a spus: „Pune aruncătorul la opt sute de metri, trage tamburu miimilor la cincizeci de miimi”, astfel a dus proiectilul exact la ascunzătoarea ruşilor. Am fost bucuroşi că am reuşit, lucram bine în grupa noastă!

Am avut încă doi fraţi în război, Ioan Mihai, în Regimentul 90 Sibiu, şi Pavel Mihai, Regimentul 92 Orăştie. La Stalingrad au fost prinşi prizonieri de către ruşi.

9 Amintirile lui Moise Mihai din război.

Page 218: Tara Barsei 2014

MIHAELA NEVODAR

218

Au fost duşi în lagăr. Un bun prieten, care a fost cu ei în lagăr, a anunţat că cei doi fraţi ai mei au murit. Ruşii făceau gropi cu buldozărele şi băgau 50-60 de morţi într-o singură groapă. În fiecare zi primeau doar zamă de peşte sărată, pâine foarte puţină, iar apă, mai rar.

În tranşee, la Zahorna, o schijă l-a omorît pe căpitanul nostru. A fost înmormântat la cimitirul din Lipscani.

În apropiere de Zahorna, vreo treizeci de case au luat foc (proiectile). Casele erau acoperite cu stuf, care ardeau urgent, până şi cucuruzu’ în hambare ardea cu o flacără vănătă! Pe sus se observau două avioane de recunoaştere, cinci de bombardamente, iar stejarii erau cu rădăcina în sus. Un neamţ atârna într-o creangă a stejarului.

Când am primit permisie, am pornit, de la Iaşi, pe jos spre casă. Eram plini de păduchi. Într-o vale, am întîlnit o stână cu ciobani. Ne-au dat mâncare, iar nevasta ciobanului ne-a spălat hainele în ceaun; ne-am scăldat, am rămas dezgoliţi până s-au uscat hainele, apoi ne-am continuat drumul spre casă. Trei săptămâni am stat acasă, iar când m-am întors, Comandantul Naomescu m-a intrebat: „De ce te-ai întors? Colonelul Felicia te trimite în Ungaria, în locul unui măcelar cu bani din Şelimbăr. Tu nu trebuie să mai mergi, ai doi fraţi care au murit pe front. Am primit ordin, dacă au murit doi dintr-o curte, al treilea să nu mai meargă pe

front”10. Aşa am rămas ordonţă la comandantul Naomescu, acasă.

Dl Moise Mihai spunea că, din cei 460 de camarazi cu care trebuia să plece în Ungaria, s-au mai întors 60-70. A mulţumit lui Dumnezeu că a scăpat cu viaţă din ploaia de gloanţe din timpul războiului, iar la cei nouăzeci şi doi de ani, încă mai are poftă nebună de muncă. Se grăbea să cureţe viţa de vie din curte. Sincer, m-a mirat că la nouăzeci şi doi de ani se mai caţără pe scară să taie viţa. E un exemplu pentru noi, tinerii de azi. L-am întrebat dacă am da timpul înapoi şi ar trebui să meargă din nou în război, ar mai merge? Fără să stea pe gânduri, mi-a răspuns:

Şi acum aş îndrăzni să merg în război, poate picioarele nu mă ajută ca înainte, dar cred că aş fi de folos. Îmi pare rău de situaţia politică şi economică actuală din România. Am un gust amar.

* * * Amintirile unor nepoţi care au păstrat cu sfinţenie şi corespondenţa de război.

Florentin Ţerbea11 mi-a povestit despre unchiul său, Emanoil Comşa12, care a scris acasă, la nevastă, părinţi şi cei zece fraţi (patru băieţi şi şase fete). În 1939, a fost înrolat la concentrare, iar în 1942 a fost înrolat în cadrul forţelor active, la genişti. A căzut prizonier în Rusia şi a fost dus în Munţii Urali, la mină. Fiind pădurar, a lucrat efectiv la armătura din lemn necesară mineritului timp de nouă ani. A reuşit să scape. A ajuns în gară la Iaşi fără să ştie că e pe pământ românesc. Când şi-a dat seama că e pe pământ românesc, a coborât din tren şi a venit pe jos, până în Coveş. Măicuţa lui, stând în prag, a văzut câinele fugind spre potecă. Şi-a dat seama că se întâmplă ceva. L-au zărit în depărtare pe Emanoil.

10 Comandantul Naomescu i-a transmis ordinul de a nu mai merge pe front şi de a rămâne ordonanţă la el. 11 Florentin Ţerbea, Agnita, str. Mihai Viteazu, nr. 104. 12 Emanoil Comşa, născut în Coveş, prizonier de război timp de 9 ani, în Rusia.

Page 219: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

219

Toată lumea vroia să fugă spre el, dar el nu dorea acest lucru. Striga: „Nu vă apropiaţi, nu vă apropiaţi! Sunt bolnav, am tifos. Spuneţi măicuţei să-mi aducă haine curate. Până nu mă vindec, nu pot să mă apropiu de voi”. Hainele murdare au fost arse. Într-o jumătate de oră s-a strâns tot satul să-l vadă, să-l întrebe de ce nu au venit din Rusia şi ceilalţi apropiaţi ai lor. Dar el suferea de friguri, nu a lăsat pe nimeni să se apropie. S-a tratat cu scoarţă de stejar şi propopolis, să se vindece de tifos. A murit în anul ..., în Coveş.

Rodica Ţichindelean13 mi-a povestit despre unchiul său, Nicolae Ţichindelean14, care a fost căsătorit cu Ana Băilă, tot din Alţîna. Nicolae Ţichindelean a lăsat acasă doi copii, o fată şi un băiat, Aurica şi Aurel, pe nevasta Ana şi pe părinţii Nicolae şi Maria, şi a plecat în război. A trimis cărţi poştale. Nepoata a donat şi Muzeului de Istorie „Valea Hârtibaciului” Agnita o copie după o carte poştală din Moscova şi mi-a povestit:

Ultima ştire de la el au primit-o cei din familie de la un vecin din Alţîna, cu care a fost internat în spital, la Moscova. Vecinul s-a reîntors acasă, dar bunicul meu nu a mai revenit. Bunica l-a aşteptat până a murit şi ea. De la vârsta de 29 de ani, bunica a trăit împreună cu socrii ei, aşteptându-l pe bunicul. Nu vroia să creadă că a murit, cred că de aceea nu s-a mai recăsătorit.

Anexe. Carte poştală (de la Rodica Ţichindelean) şi fotografii (de la Ioan Zdravcu) ale eroilor de pe Valea Hârtibaciului

13 Rodica Ţichindelean, Agnita, str. Mihai Viteazu, nr. 19. 14 Mort în timpul războiului, în Rusia, în condiţii neelucidate.

Page 220: Tara Barsei 2014

220

Page 221: Tara Barsei 2014

221

Page 222: Tara Barsei 2014

RUSALIA CRĂCIUNOIU

222

Rusalia CRĂCIUNOIU

EVENIMENTE ISTORICE REFLECTATE ÎN LUCRĂRILE DE GRAFICĂ

DIN PATRIMONIUL MUZEULUI DE ARTĂ CRAIOVA

HISTORICAL EVENTS REFLECTED IN THE GRAPHIC WORKS

OF CRAIOVA ART MUSEUM HERITAGE

Abstract: The Collection of Graphic Works of Craiova Art Museum comprises over three

thousand works. They are made in different techniques such as pencil, charcoal, ink, watercolor,

gouache, pastel and mixed techniques. Most of the works were transferred from the Bucharest

Exhibition Office, other works come from the former Alexandru and Aristia Aman Picture

Gallery and a large number comes from donations and acquisitions. The themes of these works are

varied and include landscapes, portrait compositions, still life and historical subjects, the last

category being approached by a small number of artists. Those who have transposed their

experiences, feelings and the realities of war in their works are artists inspired by the Crimean

War, Romania’s War of Independence and World War II. Among these works we can mention the

following: “Battle of Olteniţa”, “Assault I”, “To attack” by Theodor Aman (1831-1891), “Soldiers

to attack” by Rusu Arbore Şerban (1926-2004), “Against the Turks” by Paul Miracovici (1906-

1973), “Convoy of prisoners” by Nicholae Săftoiu (1935) and “April 4th, 1944” by Aurel Jiquidi

(1894-1962).

Confruntările dintre popoare au dat naştere la războaie nimicitoare, aducând suferinţă

oamenilor, reconfigurând hărţi şi schimbând echilibrul de forţe politice şi economice.

Faptele petrecute în aceste conflagraţii au fost consemnate în imagini-document, schiţe,

picturi sau sculpturi de către artişti plastici care au participat la evenimente sau care au

folosit drept sursă de inspiraţie momentele importante ale istoriei.

Colecţia de grafică a Muzeului de Artă din Craiova cuprinde peste trei mii de

lucrări. Acestea sunt realizate în tehnici diferite, precum: creion, cărbune, tuş, acuarelă,

guaşă, pastel, gravură şi tehnică mixtă. Majoritatea lucrărilor au fost transferate de la

Oficiul de Expoziţii Bucureşti, alte lucrări provin de la fosta Pinacotecă Alexandru şi

Aristia Aman şi un număr mare provine din donaţii şi achiziţii. Tematica acestor lucrări

este variată şi cuprinde peisaje, portrete, compoziţii, naturi statice, subiectul istoric fiind

abordat de un număr restrâns de artişti. Cei care au transpus în opera lor trăiri,

sentimente şi realităţi ale războiului sunt artişti a căror operă a fost inspirată din Războiul

Crimeei, Războiul de Independenţă al României, al Doilea Război Mondial. Din această

categorie fac parte lucrările Bătălia de la Olteniţa (1853), Asalt şi La atac (databile 1877), de

Page 223: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

223

Theodor Aman (1831-1891), Soldaţi la atac (1877), de Şerban Rusu Arbore (1926-2004),

Luptele cu turcii, de Paul Miracovici (1906-1973), Convoi de prizonieri (1977), de Nicolae

Săftoiu (1935), şi 4 Aprilie 1944, de Aurel Jiquidi (1894-1962).

Teodor Aman (1831-1891), artist plastic de formaţie academică, a realizat multe

lucrări ale căror subiecte sunt de inspiraţie istorică. Cele mai importante evenimente care

s-au desfăşurat în timpul vieţii sale au fost Războiul Crimeii şi Războiul de Independenţă

al României. Războiul Crimeii a avut loc între anii 1853 şi 1856, iar forţele beligerante au

fost Imperiul Rus şi o alianţă formată din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei,

Imperiul Francez, Regatul Sardiniei şi Imperiul Otoman. Deşi România nu a antrenat

efective militare în acest război, pe teritoriul ţării noastre s-au desfăşurat lupte la Olteniţa

(4 noiembrie 1853), Cetate (decembrie 1853-ianuarie 1854), Giurgiu (23-25 iunie 1854). În

anul începerii Războiului Crimeii, 1853, artistul a debutat la Salonul de la Paris cu un

autoportret în ulei, care a fost cotat printre primele zece lucrări.1 În anul următor,

impresionat de victoria armatei turceşti, va realiza un desen, reprezentând o scenă de

luptă, intitulat Bătălia de la Olteniţa. Pentru Theodor Aman, războiul a fost o sursă de

inspiraţie, artistul neluând parte la evenimente, nici în calitate de combatant al forţelor

armate române, nici ca reporter de război, aşa cum s-a întâmplat cu grupul de pictori care

însoţeau Marele Cartier General al Armatei în perioada Războiului de Independenţă al

României. Veridicitatea scenelor de luptă este dată de fidelitatea cu care a redat

atitudinea ostaşilor combatanţi aşa cum i-a văzut în calitate de martor. La 17 octombrie

1854, a avut ocazia să călătorească pe o navă militară în zonele de luptă ale

Sevastopolelui şi să asiste la primele bombardamente.2

Realizarea ţinutei vestimentare a ostaşilor armatei turceşti în cele mai mici detalii se

datorează ajutorului primit de la pictorul Barbu Iscovescu (noiembrie 1816-octombrie

1854), care, la vremea respectivă, trăia la Constantinopol şi purta o intensă corespondenţă

cu Theodor Aman. Într-o scrisoare din ianuarie 1854, adresată lui Iscovescu, Theodor

Aman îi scria: „Am aflat că turcii în loc de şpenţer (haină scurtă, uneori fără mâneci, n.n.)

poartă tunică şi braţelete albe...” şi îi cere prietenului său o schiţă a unui soldat turc

îmbrăcat în „costum de campanie” şi detalii despre arme: „Puştile turceşti sunt cu

capsule sau tot cu cremene?”3.

Lucrarea Bătalia de la Olteniţa este realizată în tuş negru cu peniţă pe hârtie

chamois subţire şi provine de la fosta Pinacotecă Alexandru şi Aristia Aman. Este

semnată, datată şi localizată: T Aman 1854 Paris. Artistul a desenat încleştarea dintre cele

două armate, rusă şi turcă. În centrul lucrării, un grup compact de călăreţi înaintează,

forţând adversarul să se retragă. Siluetele acestora sunt bine conturate, se poate distinge

1 Radu Bogdan, Theodor Aman, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955, p. 26. 2 Adrian-Silvan Ionescu (ed.), Războiul Crimeii. 150 de ani de la încheiere, Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2006, p. 22. 3 Radu Bogdan, op. cit., p. 119.

Page 224: Tara Barsei 2014

RUSALIA CRĂCIUNOIU

224

expresivitatea feţelor şi ţinuta de campanie specifică armatei otomane. Abia schiţate, în

partea stângă, linii întrerupte şi vibrate fac aluzie la retragerea în dezordine a armatei

ruse. În partea dreaptă, se observă călăreţi şi pedeştri cu o atitudine de luptă. Lucrarea4

este una din cele două schiţe-studii5 pregătitoare pentru realizarea tabloului în ulei cu

acelaşi titlu pe care l-a pictat în 1854 şi în care a înfăţişat luptele dintre ruşi şi turci.

Tabloul în ulei a fost expus în Franţa, la Galeria de Artă a negustorului Goupil şi a fost

primit cu elogii în presa vremii, în ziarele „La Patrie” şi „Le Constitutionnel”. Fostul

consul al Franţei la Bucureşti, Billecocq6, a fost cel care l-a sfătuit pe Aman să meargă cu

tabloul la Constantinopol şi să-l dăruiască sultanului Abdul Medjidie. Acesta a primit

tabloul, pe care l-a apreciat foarte mult, dăruindu-i pictorului suma de 20.000 de franci7 şi

decorându-l cu Ordinul Medjidie8. Lucrarea se află astăzi în Galeria de picturi istorice de

la Dolmabahçe Sarayi din Istanbul.9

Un alt eveniment important contemporan cu Th. Aman a fost câştigarea

Independenţei României pe câmpul de luptă. Asalt şi La atac sunt două schiţe în tuş cu

peniţă pe hârtie, databile 1877. Ambele provin de la fosta Pinacotecă Alexandru şi Aristia

Aman. Câteva elemente legate de uniforma militară ne confirmă fapul că, în cele două

lucrări, este vorba despre armata română angajată în luptele din 1877: căciula cu pană a

dorobanţilor, tunica, pantalonii strâmţi, chipiul comandanţilor şi podul de pontoane10. În

lucrarea Asalt este surprins un grup de ostaşi care înaintează alergând pe un pod de

pontoane, conduşi de un comandant care îi îmbărbătează. Central, se observă un ostaş

căzut. În partea dreaptă, jos, Theodor Aman a schiţat portretul unui dorobanţ purtând

căciulă cu pană şi al unui ofiţer cu chipiu. La atac este o schiţă mai complexă din punct

de vedere compoziţional. Sunt prezentate două tabere care se confruntă. Grupul din

partea stângă este schiţat sumar. Podul de pontoane este evidenţiat prin linie haşurată.

Fiecare grup are sugerat deasupra câte un steag. Personajele sunt redate printr-o

dinamică accentuată, unele prin linie de contur continuă. Predomină haşura şi linia

vibrată. Lateral stânga, separat de imaginea luptei, se observă schiţa-portret a unei femei.

4 Lucrarea a fost restaurată în anul 1992, de către Rodica Antonescu, restaurator la Atelierul de restaurare grafică al Muzeului de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti. 5 Cea de-a doua se află la Muzeul „Theodor Aman” din Bucureşti şi este nesemnată, nedatată şi nelocalizată. 6 George Oprescu, Pictura românească în secolul XIX, ediţia a II-a, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Biblioteca artistică, Bucureşti, 1943, p. 132. 7 Ibidem, p. 133. 8 Adrian-Silvan Ionescu, op. cit., p. 12. 9 Ibidem. 10 Trupele române ale Armatei de Operaţii au trecut Dunărea în perioada 14/26 august-19/31 august 1877 cu mijloace improvizate şi pe podul de pontoane de la Siliştioara-Măgura, construit sub comanda directă a colonelului Eracle Arion.

Page 225: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

225

Un fragment din această lucrare a apărut pe coperta cărţii lui Mihail Sadoveanu Povestiri

din război, tipărită la Editura Minerva, în 1977.

Cartea Povestiri din război, de M. Sadoveanu, scrisă în 1905 şi apărută în mai multe

ediţii, cuprinde istorisiri despre viaţa soldaţilor români care au luptat în Războiul de

Independenţă. Sub impresia acestor povestiri, artistul plastic contemporan Nicolae

Săftoiu (născut în 1935) a realizat, în 1962, un ciclu de lucrări de grafică intitulat

„Povestiri din război”, din care face parte lucrarea Convoi de prizonieri şi a fost expusă la

Galeria Simeza din Bucureşti, cu ocazia unei expoziţii personale a artistului. Lucrarea

provine de la Oficiul de Expoziţii Bucureşti, este realizată în tehnica litografiei pe hârtie şi

este semnată şi datată în monogramă: ns (19)62. Este prezentat un convoi de prizonieri

care înaintează spre stânga, fiind supravegheaţi de un călăreţ. În prim-plan stânga este

conturat bustul în profil al unui ofiţer cu o armă. Lucrarea din colecţia muzeului este

exemplar de autor. În afară de scenele de război, artistul a realizat şi compoziţii cu

tematici diferite. Nicolae Săftoiu este unul dintre cei mai buni ilustratori de carte şi este

cunoscut şi datorită faptului că a realizat grafica bancnotelor româneşti imprimate după

anul 198911. Alături de lucrarea amintită, în patrimoniul Muzeului de Artă Craiova se mai

află încă patru lucrări realizate în tehnica litografiei şi a xilogravurii. În mai 2013, s-a

organizat expoziţia de grafică şi scenografie a maestrului George Löwendal şi de grafică a

artistului plastic Nicolae Săftoiu, de către Fundaţia Löwendal din Bucureşti.

Câştigarea Independenţei României a fost sursă de inspiraţie şi pentru graficianul

Şerban Rusu Arbore (1926-2004), cel care, în anul 1976, a realizat lucrarea Soldaţi la

atac. Aceasta a participat la expoziţia care omagia 100 de ani de la Independenţa

României, în 1977, la Sala Dalles din Bucureşti. Lucrarea este realizată în tehnica

linogravurii şi are dublă semnătură: cu monogramă, dreapta, jos, şi sub imagine, tot

dreapta jos, semnat şi datat în creion: Rusu Arbore 1976. În lucrare se disting grupuri

compacte de soldaţi înaintând cu armele în mână purtând ţinuta de dorobanţi specifică

armatei române la 1877. În prim-plan, dreapta, se observă un fragment dintr-un tun şi,

lângă el, un obiect cu ţepi de camuflaj şi apărare. Artistul Şerban Rusu Arbore s-a

remarcat şi în realizarea de portrete şi peisaje, pe care le-a înfăţişat cu sobrietate şi

acurateţe. Muzeul din Craiova mai deţine încă două lucrări, în tehnica xilogravurii.

Muzeul Naţional Cotroceni a organizat, în anul 2005, o expoziţie retrospectivă cu lucrări

de pictură şi grafică ale artistului.

Paul Miracovici este un artist contemporan, care s-a afirmat mai cu seamă în

perioada interbelică. A avut preocupări multiple, fiind pictor, critic de artă, grafician,

11 „Nu sunt foarte mândru de povestea cu banii. Chiar mă irită că lumea mă întreabă de asta. E un capitol încheiat. Am câştigat un pic de experienţă şi am constatat că tot răul spre bine. O păţanie de genul acesta m-a făcut să mă retrag la ţară, pentru că mă întristase toată povestea.” Roxana Artene Penciu, Nicolae Săftoiu: „Nu reuşesc să rămân niciodată calm în faţa prostiei”, în „Viaţa Liberă”, 26 noiembrie 2011.

Page 226: Tara Barsei 2014

RUSALIA CRĂCIUNOIU

226

muralist12, profesor de artă monumentală şi a fost unul dintre cei care au promovat afişul

turistic românesc. Muzeul de Artă Craiova deţine o singură lucrare a acestui artist,

intitulată Luptele cu turcii şi provine, prin transfer, de la Oficiul de Expoziţii Bucureşti.

Aceasta este un proiect de tapiserie, realizat în tehnica tempera, pe carton, în anul 1934, şi

a participat la expoziţia intitulată 1848 de la Sala Dalles din Bucureşti13. Este concepută

din secvenţe ale luptelor cu turcii din diferite perioade ale istoriei. Pe marginea lucrării

sunt trecuţi marii domnitori: Basarab I Întemeietorul, Alexandru (cel Bun), (Matei)

Basarab, Mihai Voievod 1593-1601, Ştefan Voievod 1457-1504, Mircea cel Bătrân Rovine,

Petru Rareş Voievod. Lucrarea este concepută din secvenţe de luptă, având în centrul

compoziţiei un personaj cu coroană pe cap şi crucea în mână, probabil unul dintre

domnitorii amintiţi. De-o parte şi de alta se observă combatanţi, călare şi pedeştri,

purtând scuturi şi suliţe. Cromatica este realizată în tonalităţi sobre de griuri, ocruri şi

accente de negru, albastru, alb şi roşu. Lucrarea este semnată stânga, jos, cu roşu. Artistul

s-a remarcat şi cu lucrări de şevalet, compoziţii, naturi statice şi peisaje.

Muzeul de Artă din Craiova deţine un număr de peste 200 de lucrări realizate de

graficianul Aurel Jiquidi (1894-1962), donate de Victoria şi Elena Jiquidi, fiica şi,

respectiv, soţia artistului. Din întreaga donaţie, o singură lucrare prezintă un eveniment

din istoria României. Este vorba despre lucrarea 4 Aprilie 1944, o zi tragică pentru

capitala ţării. În acea zi, aviaţia americană a invadat spaţiul aerian românesc cu 313

avioane de vânătoare (B-17, numite Fortăreţe Zburătoare, şi B-24, numite Libertador),

lansând bombe asupra clădirilor civile şi a unor instituţii de stat (Gara de Nord, Gara

Basarb Mărfuri, Hotel Athénée Pallace). Atunci au murit peste 2.900 români şi au fost

peste 2.000 de răniţi. Artistul a fost martor al acelui eveniment care l-a inspirat în

executarea lucrării ce are ca titlu data zilei tragediei. Este o lucrare realizată într-un limbaj

plastic modern, în care disperarea este sugerată de mâini care cer ajutor şi priviri

încadrate de flăcări şi fum. Cromatica este elaborată în nuanţe de griuri şi galben auriu.

Artistul a fost un bun desenator şi a surprins realitatea cotidiană, colaborând la diferite

publicaţii, precum „Flacăra”, „Contemporanul”, „România Liberă”. Este autorul a

numeroase serii tematice cu ilustraţii pentru nenumărate cărţi.

12 Octavian Barbosa, Dicţionarul artiştilor români contemporani, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, p. 330. 13 Date scrise pe eticheta lipită pe spatele lucrării.

Page 227: Tara Barsei 2014

227

Theodor Aman, Bătălia de la Olteniţa, peniţă cu tuş negru pe hârtie, 15,5x26,5 cm

Theodor Aman, Asalt, peniţă cu tuş negru pe hârtie, 11,5x20 cm

Page 228: Tara Barsei 2014

228

Theodor Aman, La atac, peniţă cu tuş sepia pe hârtie, 13x19,5 cm

Nicolae Săftoiu, Convoi de prizonieri, litografie, 39x48 cm.

Page 229: Tara Barsei 2014

229

Şerban Rusu Arbore, Soldaţi la atac, linogravură, 63x64,5 cm

Paul Miracovici, Luptele cu turcii, tempera pe carton, 30x60 cm

Page 230: Tara Barsei 2014

230

Aurel Jiquidi, 4 Aprilie 1944, tehnică mixtă, 17,3x13,8 cm.

Page 231: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

231

Petronela GĂITAN

AMINTIRI DIN RĂZBOI

MEMORIES OF WAR

Abstract: This paper presents some songs – music and lyrics – of folk nature as well as some

memories of the Second World War (April 1944) that we collected in 2010 from Gheorghe

Boţoman, a Dopca villager.

În anul 2010, în timpul unei cercetări de teren efectuate în satul Dopca, am găsit un domn

îmbătrânit de vreme, stând în pridvorul casei sale, mângâindu-şi pisica. Din vorbă în

vorbă, am aflat, pe lângă alte lucruri interesante, că domnul Gheorghe Boţoman ştie, şi

mai poate să cânte, cântece pe care le-a învăţat în diverse ocazii – cântece patriotice, de

pahar, cântece satirice, cântece de război, cum le-a numit dânsul –, multe dintre ele

cunoscute, sau mai puţin cunoscute, istorisind şi o mică amintire personală despre

întâmplările petrecute atunci...; de fapt, cântecul a fost cel care a atras după sine

deschiderea sipetului memoriei.

Nu am părăsit curtea domnului Boţoman fără a culege din repertoriul dânsului

cântecele despre care vom vorbi în această lucrare. Apoi mi-a dat indicaţia: „Să te duci la

văduva vărului meu, să îţi dea caietul cu cântece al lui văru’ meu. Acolo ai să găseşti

versurile şi însemnări şi note de război”.

Amintirea, emoţia ca sferă a conştiinţei umane, îşi găseşte expresia naturală, firească

şi spontană în artă, procesul creaţiei fiind cel care are cu adevărat importanţă. Momentul

creaţiei şi creaţia în sine reprezintă experienţa ce cristalizează viziunea interioară în forme

vizibile şi audibile, analizând în acelaşi timp realitatea într-o formă estetică.

„Un cântec de război, din timpul războiului”, după cum mi-a indicat domnul

Boţoman.

Cântecul ăsta... Într-o seară mergeam la un văr aicea în deal... El venise de pe

front.

Şi un băiat de ţigan cânta un cântec pe baza... Pe melodia asta.

Şi mă duc la văru-miu şi îi zic: „Băi Ghiţă, Onea Prostu uite cânta aşa”...

Şi am înregistrat melodia imediat... Şi am cântat şi cu vărul meu...

Pe bază că el a fost pe front, şi la Cotul Donului, am făcut versurile şi am

inventat cântecul ăsta. Şi apăi...

Page 232: Tara Barsei 2014

PETRONELA GĂITAN

232

Lângă un foc de buruiană

Undeva pe Don, pe Don

Stau mai mulţi ostaşi grămadă

Se gândesc la vatra lor.

Au lăsat căsuţa dragă

Patul lor cel căldicel

Acum tremură-n zăpadă

Suferind cumplitul ger.

Au lăsat fetele acasă

Şi au luat puştile în mâini

Au plecat cu toţi la luptă

Ca să-nvingă pe păgâni.

B. G.: „Şi mai erau două rânduri, nu îmi mai aduc aminte”1.

Fenomenologia creării acestui cântec a presupus implicarea conştientă în actul creaţiei,

conştiinţa soldatului fiind cea cu rolul pregnant de a transmite semnificaţia autentică, în

scopul revelării acestei autenticităţi prin valoarea cuvintelor. Materialul ales, memoria

soldatului, sentimentele lui din timpul luptelor – sau, mai bine zis, din momentele de

însingurare în tranşee – şi cadrul de exprimare a acestora îşi găsesc aici valoare estetică şi

memorialistică, prin versurile create. Melodia este una care poate să mai fi fost auzită, în

alte împrejurări, dar cu alte versuri, transmiţând alte simţăminte şi emoţii.

Din punct de vedere melodic, cântecul se înscrie în ambitusul unei undecime

perfecte (fa-si1); Gheorghe Boţoman l-a interpretat în tonalitatea si minor. Melodia are un

profil crenelat, este o formă strofică – lied, formată dintr-o perioadă împărţită în două

fraze melodice, A şi B, fiecare frază fiind împărţită în două motive de câte două măsuri.

1 Performer – Gheorghe Boţoman, 85 ani, Dopca; cercetare de teren, 2010.

Page 233: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

233

Se observă în fraza A repetarea aproape identică a motivului a cu o uşoară variere – în loc

de sunetul re, avem fa#. Fraza B urmează acelaşi principiu formal, varierea motivului b

fiind aici cadenţarea. Mersul melodic este relativ treptat în secunde mari şi mici, salturi

doar de cvartă perfectă, cvintă perfectă şi sextă mare. Predomină, din punct de vedere

ritmic, diviziunile metrului binar: ♫ – piric, ♫♫ – dipiric, optimea cu punct urmată de

şaisprezecime, pătrimea şi doimea. Versurile sunt catalectice şi acatalectice octosilabice,

cu rimă îmbrăţişată.

Perioada aproximată a apariţiei acestui cântec în repertoriul celor din Dopca este

anul 1943-1944, după cum ne-a povestit domnul Boţoman, în vârstă de 85 de ani.

Da... De cântecul ăsta ai auzit? Stai... să îmi potrivesc glasul...

L-am învăţat când eram băiat. Din ficior în ficior îl învăţam. Când creştem

atâta... Mergeam în şezătoare şi acolo le învăţam pe toate. Cântecul acesta nu prea

se cânta şi în alte sate. Că îmi aduc aminte când treceam prin Mateiaş, de

mergeam la gară cu căruţele, când plecam la recrutare sau la încorporare, îl

cântam prin Mateiaş, şi toţi mateieşenii ieşeau şi ascultau la noi cum cântam.

Mai scrie-mi mamă despre satul

Cel cu cer albastru

Şi trimite o albă floare

Din salcâmul nostru.

Scrie-mi de cuiva din sat

Milă fostu-i-a când am plecat

Şi dacă în afar’ de tine

Plâns-au alţii după mine.

Scrie-mi dacă în faţa casei

Plopu-i aplecat

Şi ce cântec nou se cântă

Pe la noi prin sat.

Scrie-mi de ţiganul gârbov

De mai cântă seara-n şezătoare

Numai de o fată mamă

să nu-mi scrii că rău mă doare.

Iată îţi scriu odorul mamei

Cele aşteptate

Lăutarul îţi trimite

Multă sănătate.

Page 234: Tara Barsei 2014

PETRONELA GĂITAN

234

Şi-n singurătatea-i lină

Îţi trimite inima senină.

Iară fata ce iubit-ai

A murit gândind la tine.

Dacă fata ce iubit-am

Nu mai e pe lume

Eu nu mai am nici un rost

Şi nici o minune.

Nu mă mai poate reţine

Dintre voi mă duc vă las cu bine

Iară tu măicuţă dragă

Învaţă-te în negru întreagă.2

Melodia uzează ambitusul unei none mici (do#-re1). Din punct de vedere formal,

melodia este perioadă A împărţită în trei fraze muzicale, unde motivul tematic este reluat

în final şi modificat pentru cadenţare. Ritmul de metru binar cu diviziunile acestuia:

patru şaisprezecimi, ♫, optimea cu punct urmată de şaisprezecime, pătrimea şi doimea.

Tempoul este un parlando rubato.

Datorită intervalelor utilizate, a arpegierii descendente, a broderiei cvasitril – do re do

re, a alteraţiei accidentale la#, melodia aduce cu sine o încărcătură emoţională profundă.

Aproape că vorbeşte de la sine despre o senzaţie de renunţare, de amintire, de bucurie

reţinută, vecină cu tristeţea. Versurile sunt cele care adeveresc conţinutul emoţional al

melodiei, se mulează pe acestea, creând un tot unitar. Cântecul se înscrie într-un curent

romantic, este o romanţă, acel gen muzical vocal de mici dimensiuni, uşor sentimental, de

inspiraţie populară, cu o melodicitate cantabilă, cu ambitus potrivit, turnat într-o formă

strofică înrudită cu liedul, unde textul liric reprezintă o mărturisire a unor evenimente,

sentimente, într-o expunere exhaustiv pozitivă.

Romanţa cântată de domnul Gheorghe Boţoman este una de largă circulaţie,

cuprinsă în volumul Romanţe, apărut la Bucureşti, în anul 1984, volum îngrijit de Editura

Muzicală, autorul versurilor şi al melodiei rămânând creatorul anonim.

Se evidenţiază diferenţe ce ţin de interpretare, rubatoul ales de domnul Boţoman şi

modul în care această romanţă a fost însuşită de acesta aducând mici variaţii liniei

melodice.

2 Idem.

Page 235: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

235

Ulterior, întrebând locuitorii din zona Târnava Mare, am aflat că acest cântec se

cânta pe întreg teritoriul subzonei Rupea-Cohalm, astfel de cântece învăţându-se în

şcoală. Informaţia este obţinută de la doamna Maria Danciu3, din Rupea, care, cu acea

ocazie, mi-a recitat şi o poezie scrisă pe front de tatăl acesteia, Iosif Gheorghe – zis Gligor,

sau Ghiţă a lui Gligor, din Rupea, descendent din neamul lui Ştefan Octavian Iosif.

Poezia corelează realitatea istorică a acelor ani dar, în acelaşi timp, este concentrată

exclusiv pe trăirile lăuntrice ale personajului principal, însuşi autorul.

3 Performer – Maria Danciu, 83 de ani, Rupea; cercetare de teren, 2014.

Page 236: Tara Barsei 2014

PETRONELA GĂITAN

236

Foaie verde de sub rouă, în anul treizeci şi nouă

La mijloc de Postul Mare a sunat mobilizare.

Nimeni n-a ştiut nimic. Făr’o dată ne-am trezit

Ca un vânt ce suflă rece, cei cu galben toţi să plece.

Ordin galben n-am avut şi de acasă n-am pornit.

Iară când văram mai bine iată că ordinul vineri

Chiar în zi de sărbătoare de Sfântă Mărie Mare.

Ordinul l-am căpătat eu în casă am intrat

Copii i-am sărutat şi la gară am plecat.

Şuieră trenul în gară, peste văi, peste hătară

Până-n graniţa ungară.

Făcui patru luni, mai bine. Iată că Crăciunul vine.

Popii slujbe ne făceau, noi tranşee că săpam

Şi la unguri ne gândeam.

Ne gândeam de pe acasă, la copii şi la nevastă

La copii mititei, care mult mi dor de ei.

Mărio, ai grijă acasă, gândul de la mine lasă,

Câci cu voia lui Hristos, vin acasă sănătos.

Şi de o fi acum să pier, oi zice precum în cer

E pace şi bucurie, aşa şi la voi să fie.

Iar voi copii mei iubiţi, pe tatăl vostru de-l iubiţi

Să vă rugaţi cu dor mereu să îl aducă Dumnezeu.

Poezia face trecerea, în această lucrare, de la partea muzical-estetică la cea

memorialistică.

La 4 aprilie 1944, câteva sute de bombardiere americane, plecate din Italia şi care

aveau drept ţintă Ploieştiul, au bombardat Capitala, vizând triajul Gării de Nord. Din

păcate, numeroşi refugiaţi din nordul Moldovei, ocupată de Armata Roşie, se găseau

acolo. Zona Griviţa a fost complet devastată. Mihail Sebastian scria în jurnal, la 8 aprilie:

Ieri după-amiază am fost în cartierul Griviţa. De la gară la Bulevardul

Basarab nicio casă – nici una – n-a scăpat neatinsă. Priveliştea e sfâşietoare. Se mai

dezgroapă încă morţi, se mai aud încă vaiete de sub dărămături. La un colţ de

stradă trei femei boceau cu ţipete ascuţite, rupându-şi părul, sfâşiindu-şi hainele,

un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase puţin dimineaţa

şi peste toată mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars.

Viziunea, atroce, de coşmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de

Basarab – şi m-am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare şi neputinţă4.

4 Mihail Sebastian, Jurnal. 1935-1944, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 539.

Page 237: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

237

Notiţe de război ale lui Gheorghe Boţoman: 8 aprilie 1944 Ne pregătim de vreo câteva zile să plecăm din nou pe front. Mă simt parcă aş fi căzut din

Lună. Eu care sunt plecat de două luni de acasă la şcoala de cadre şi tocmai acum când trebuia să se termine şcoala şi să plec şi eu în concediu sau măcar în permisie, văd că trebuie să plec din nou pe front în loc să plec acasă.

Sunt supărat pe toţi care sunt acelaşi contingent cu mine şi care din 2 Martie au venit din concediu şi au plecat din nou acasă veseli cu livretele în buzunar. – Erau liberaţi – Noi care venisem înaintea lor aici nu plecăm nici acuma acasă şi stăm cu livretele în buzunar care în loc să ne bucure mai rău ne suspină.

Ba, culmea, când scriu şi eu acasă că îmi vine greu când văd pe ceilalţi că se liberează, îmi răspunde mama: Dragul mamii Ghiţă, să-ţi pară bine că eşti acolo căci ceilalţi poate vor pleca pe front şi tu ai să rămâi la recruţi. –

Vai mamă, amar te înşeli. Habar nu ai că eu voi pleca pe front fără ca cel puţin să vă pot spune că vă las cu bine. –

A venit Toader acasă, Cosmin, sunt toţi cam trişti nu li se pare plecarea – Azi dimineaţă am primit ordin că deseară vom pleca, încurcătură, zăpăceală mare toată

lumea aleargă încoace şi în colo nu ne aşteptam să plecăm chiar aşa de repede şi încă nu suntem pregătiţi –

Eu sunt şi mai trist ca înainte, a venit Cosmin pe la mine, scriu o carte poştală acasă împreună cu el şi pe urmă ne îmbătăm bine şi plângem împreună.

După masă trimit o telegramă de adio acasă. Vine seara – La ora 20 – Regimentul a pornit din cazarmă. Toţi soldaţii sunt trişti şi merg în tăcere prin întuneric pe străzile Slatinei. –

Ne îndreptăm spre Turnu Măgurele unde vom îmbarca pe şlepuri şi vom merge la Galaţi. Eu merg povestind pe lângă căruţă lui Marcu. El e cel mai bun prieten al meu şi ne

povestim necazurile unul altuia. Dacă nu ar fi Marcu mi-ar veni şi mai greu căci nu sunt legat de nimeni aşa ca de el.

Mergem până aproape pe la ziuă, ajungem în comuna Bălăneşti cantonăm până seara. E Duminică 9 aprilie. Toţi soldaţii beau la vin, nu mai găseşti nici un soldat treaz, că toţi sunt beţi şi sunt mai veseli, şi-ai uitat necazurile bând la vin.

* 9 aprilie 1944 La ora 8 seara plecăm din nou mai departe. Acuma nu mai e nimeni trist, toţi sunt veseli.

Cântă şi râd. Şi eu sunt vesel spun mereu la prostii şi cânt parcă aş pleca la nuntă. În miezul nopţii a pierit veselia, s-a făcut mai frig, burează, soldaţii sunt obosiţi, abia îşi mai

târâie picioarele după ei. Raniţile sunt grele, ne dor umerii, întrebăm mereu câţi kilometri mai sunt până la Bârseşti

unde trebuie să cantonăm. Şi unde ajungem aproape de ziuă. –

* 10 aprilie 1944 Până punem raniţile pe la cantonamente se face ziuă, aşteptăm să luăm cafeaua şi pe urmă

ne culcăm.

Page 238: Tara Barsei 2014

PETRONELA GĂITAN

238

Eu mă culc într-un grajd pe nişte coceni dar nu pot să dorm mult căci mi se face frig. Cămaşa e udă de năduşeală din marşul de azi noapte. Mă dor toate oasele parcă aş fi bătut. Mă descalţ şi văd că am băşici pe picioare şi s-au umflat.

Acum am început să simt iarna şi frigul din Cotul Donului. – Încerc iarăşi să mă culc dar nu pot să adorm. Gândurile îmi zboară acasă. Mă întreb ce fac

părinţii, poate au primit telegrama mea şi acuma sunt şi ei trişti ca mine. Afară a început să plouă o ploaie măruntă şi deasă, parcă ar fi toamnă. Ar fi bine dacă nu am pleca deseară, căci e prea întuneric şi noroiul e mare. –

După masă primim ordin de plecare. Plecăm la ora 17 şi avem de făcut marş de 45 kilometri. În noaptea asta trebuie să ajungem la Turnu Măgurele – Mergem greu, noroiul e mare şi sunt multe băltoace pe drum.

E întuneric beznă, nu ne vedem unul pe altul şi plouă mereu, ba a mai început să bată şi un vânt rece. – Din 50 în 50 de metri ne oprim. Sunt numai dealuri, căruţele nu pot să urce căci caii sunt slabi. Soldaţii nu mai sunt în coloană, acum sunt în urma căruţelor şi împing cu toţii.

Înspre ziuă ajungem într-un vârf de deal pe câmp. Am părăsit şoseaua şi mergem pe un drum de care. Caii de abia mai pot să meargă, oamenii de asemenea sunt obosiţi şi uzi de ploaia de astă noapte.

* 11 aprilie 1944 Ne-a apucat ziua pe câmp mergem greu. În repausuri soldaţii se trântesc pe jos, nu se mai

uită că e noroi – Înaintăm încet încet, trecem printr-o mulţime de sate care să ţin lanţ până la Turnu Măgurele, nici nu ştim când am intrat în Turnu – Ajungem ziua pela 12.

Ne oprim pe o stradă pentru o jumătate de oră să mâncăm pe urmă plecăm din nou spre port. În apropierea portului ne oprim pe marginea şoselei sub nişte plopi şi stăm vreo câteva ore pe urmă ne ducem în port şi îmbarcăm pe şlepuri. –

Compania noastră şi cu antiaeriana a îmbarcat pe două şlepuri care sunt legate împreună – Restu Regimentului a îmbarcat pe alte şlepuri. În port am vorbit cu Toader. Mi-a spus că Cosmin s-a întors înapoi cu căruţa până nu am ajuns la primul cantonament, căci nu mai puteau să meargă caii. –

Noaptea dormim pe şlepuri. Când ne-am trezit am văzut că eram traşi mai în sus de port.

* 12 aprilie 1944 Pela ora 8 dimineaţa plecăm din Turnu Măgurele cu direcţia Galaţi. Mergem toată ziua. Mă

uit cu binoclul pe malul bulgar. Astăzi am timp să mă gândesc mai mult acasă ca până acuma. După masă mă culc în căruţa lui Marcu şi dorm până seara. –

* 13 aprilie 1944 M-am trezit de dimineaţă căci îmi era frig. Es din căruţă şi văd că nu mai mergem. Eram

traşi la mal de astă noapte. Mă interesez dece nu mergem mai departe şi mi se spune că Dunărea a fost minată şi nu mai putem merge mai departe până nu vor fi culese minele.

* 14 aprilie 1944 Stăm toată ziua. Am coborât pe mal şi am adunat iarbă pentru cai. –

Page 239: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

239

15 aprilie 1944 Când mă scol văd că încă suntem în acelaş loc unde am fost aseară. Iau o damingeană şi mă

duc să caut apă căci eram scârbit să beau apă din Dunăre care e tulbure şi unsuroasă. La vreun kilometru de la mal găsesc un pichet de grăniceri. Îi întreb unde suntem şi îmi

răspund că suntem în faţa Satului Malu din judeţul Vlaşca, care era la vreo 3-4 kilometri de pichet peste un lac.

După masă vine Toader pela mine. Îmi spune că nu ştie până acuma nimica de Cosmin. E Sâmbăta Paştilor ne gândim că acasă se înroşesc ouă şi se fac cozonaci iar noi nici nu o să avem măcar un ou să ciocnim de Paşti.

Spre seară mă duc şi eu pela Toader. Mă cinsteşte cu vin cumpărat nu ştiu de unde. Am băut amândoi şi ne-am descărcat inimile. –

* 16 aprilie 1944 Prima zi de Paşti. La 4 dimineaţa ne sculăm şi ne ducem la Înviere pe o pajişte din apropiere. Aprindem şi noi câte o mică lumânare care arde doar câteva minute, dar totuşi suntem

mulţumiţi şi noi în suflet că am putut să facem măcar atâta. Nici nu aud ce spune preotul, gândurile îmi zboară departe, departe. Mă gândesc acasă poate

că şi cei de acasă sunt acuma la înviere şi se gândesc şi ei la mine cum mă gândesc şi eu la ei. – Dacă aşi fi acasă aşi fi în Bogata dar aşa stau pe malul Dunării şi mă gândesc mereu. După ce se termină slujba mă întâlnesc cu Domnul Căpitan Iosif din Mateiaş, îi urez la

mulţi ani şi îi spun Hristos a Înviat şi el îmi vorbeşte tot de casă. După ce plec de acolo mă duc pela Toader să-i spun şi lui Hristos a înviat căci el nu a fost la Înviere.

Când mă duc înapoi la companie primesc ordin de la domnul locotenent Lepădatu să merg cu domnul locotenent Stegaru şi încă doi camarazi în comuna Malu cu barca pe Baltă. Luăm barca dela şlep, o tragem pe pământ până la baltă (1 kilometru). Când ajungem la baltă suntem mai mulţi. Ne suim în barcă opt oameni – eu şi cu Cap. Badea vâslim. La început mi se pare aproape, dar după ce vâslim vreo 2 kilometri ne obosim şi trec alţi doi la vâslă, dar vâslesc decât 2-3 sute de metri şi nu mai pot căci nu se pricep. Trec iarăşi eu şi Badea la vâsle. Când ajungem la sat mâinile erau numai băşici. În sat nu prea îmi place, nu e ca la noi, oamenii sunt puţin primitori. Ne ducem la o cârciumă să cumpăram vin pentru domnii ofiţeri. Acolo bem şi noi vreo câteva kilograme de vin şi ne mai înveselim. Ne întoarcem la barcă. Vâslesc iarăşi eu cu Badea. Când vâslim până la jumătate auzim goarna sunând adunarea. Începem să vâslim din răsputeri dar mai avem 2-3 kilometri. Dăm cămăşile jos şi văslim mai tare – Când ajungem la mal vedem un agent care ne spune să plecăm imediat. Lăsăm barca la baltă, luăm damingenele şi fugim până la şlep. De abia am pus piciorul în şlep şi plecăm imediat. Dar nu mergem spre Galaţi, mergem în susul apei, am fost descoperiţi de avioanele americane şi trebuie să schimbăm locul căci ne e frică că ne bombardează. Mergem vreo doi kilometri pe apă şi sus şi stăm din nou până seara.

La ora 8 seara facem stânga împrejur şi pornim spre Galaţi. –

* 17 aprilie 1944 Mă trezesc de dimineaţă şi ies din căruţă, a răsărit soarele e frumos pe Dunăre. Se vede

malul bulgar cu turme de oi. Cu toată frumuseţea dimineţii eu tot sunt trist. Gândurile îmi zboară acasă. E a doua zi de

Paşti. Dacă aş fi acuma acasă m-aş scula şi m-aşi pregăti să merg la Biserică dar aici…

Page 240: Tara Barsei 2014

PETRONELA GĂITAN

240

Îmi aduc aminte că acasă sunt cozonaci, ouă roşii, friptură de miel şi alte. – Eu astăzi trebuie să mănânc ciorba goală, căci un camarad binevoitor mi-a furat pâinea eri când am fost în Malu. Dacă nu ar fi Paşti şi dacă nu aş merge spre moarte aşi înjura zdravăn de necaz. Dar aşa îl las să o mănânce sănătos iar eu rabd tot sănătos. Nici unul nu mai are pâine, aşa că răbdăm amândoi şi parcă foamea e mai mică în doi. Trecem pe sub vestitul pod de la Cernavodă. Acuma suntem în faţa Brăilei, peste un ceas ajungem la Galaţi unde vom debarca. –

Toată lumea e gata. În ultimul moment mă apuc să scriu o carte poştală pentru acasă. Şi nici nu mai văd bine s-a făcut seară. A început să bată vântul, Dunărea face valuri care se lovesc de şlepul nostru şi ne stropesc. Am ajuns la Galaţi înainte de a intra în port primim ordin să ne întoarcem înapoi şi să ne camuflăm. Iarăşi frica de bombardament. Mergem pe apă în sus vreo 2 kilometri şi ancorăm lângă un mal cu sălcii înalte. E noapte. Unii s-au dus să se culce iar alţii stau pe punte şi privesc cerul. Din când în când trec avioane pe deasupra. Dar sunt româneşti, le cunoaştem după lumini. Totul s-a liniştit pe şlep. Nu se mai aud decât valurile care se lovesc de vas.

Toţi s-au culcat, numai eu cu Marcu stăm trântiţi pe fân şi cu ochii la stele ne povestim durerile. –

* 18 aprilie 1944 Cum s-a făcut ziuă pornim spre Galaţi unde debarcăm imediat dar trebuie să aşteptăm să

debarce şi restul Regimentului de pe celelalte şlepuri. Aşteptând în port mă apuc să îi scriu lui M... Nici nu ştiu ce să-i scriu, sunt foarte zăpăcit. I-aşi scrie multe dar nu pot, aşa că scriu mai puţin.

Un om de la Comp. 7 a căzut în apă dar nu s-a înecat. Mă duc şi eu să văd cine e. Surpriză! E comandantul meu Constantinescu cu care am colindat toate spitalele din Rusia

în 1942 şi pe care l-am lăsat în spital în Cernăuţi când am plecat acasă. – Îl întreb ce e cu el şi îmi răspunde încet ceva, ce nu pot să înţeleg. Întreb săritorul. Şi îmi spune că nu e nimic grav, mai mare frica. Mă duc să-l caut pe Toader dar în învălmăşeala din port nu îl găsesc. Mă duc înapoi la

Companie căci văd că s-a încolonat şi trebuie să plecăm. Ieşim din oraş. Înghesuială şi o zăpăceală ne mai pomenită. Pe lângă Regimentul nostru mai sunt şi alte Regimente de artilerie şi alte – Dinspre port vin o mulţime de maşini germane pline de noroi şi stricate sunt încărcate cu soldaţi care se cunosc că vin de la bal. – în ajunul Paştilor Galaţiul a fost bombardat, casele au geamurile sparte iar altele sunt stricate de tot. Pe jos mai găsim „coji de ouă” Anglo-Americane.

Am ieşit din Galaţi, toată şoseaua e ocupată de diferite coloane care nu mai pot merge. Mergem încet şi ne oprim des din cauza circulaţiei prea aglomerate. Notele de război nu vorbesc despre fapte de vitejie, despre bombardamente, despre

eroi, ci despre simplul fapt de a fi soldat – drumul până în momentul trecerii Dunării prin judeţul Galaţi. Nu este nimic spectaculos, nici personajul ales nu este o personalitate, ci un simplu ţăran din Dopca/Bogata, care a fost parte integrantă în cel de al Doilea Război Mondial, timp de patru ani (trei ani pe front şi unul de armată). Dar însemnările sale, în timp, vor căpăta valoare de document.

Page 241: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

241

Petruţa-Maria COROIU (MĂNIUŢ)

SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ ÎN ESTETICA ROMÂNEASCĂ DIN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI XX: Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi preocuparea sa pentru

personalităţile culturii româneşti clasice (Mihai Eminescu, Ion Creangă)

Abstract: Romanian Academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga was one of the great personalities of the Romanian culture – professor, literary critic, writer, analyst, mentor of several generations of young people. Zoe Dumitrescu-Buşulenga drew attention to the vertical dimension of our spiritual life (one dimension of the Cross – the symbol of sacrificial, humble, forgiving and merciful love). This paper analyses her aesthetical and literary conception about the art of Mihai Eminescu and Ion Creanga (great classical values of the Romanian culture), integrated into the Plato’s conception of KALOKAGATHIA (beauty – truth – good in a living symbiosis which marks the integrity of the spiritual being). Zoe Dumitrescu-Buşulenga served this supreme beauty in her cultural life and – which is essential – in her spiritual existence.

La 20 august 1920 se năştea, la Bucureşti, în familia juristului Nicolae Dumitrescu şi a Marei Apostol, cea care avea să devină peste ani personalitate marcantă a ştiinţelor umaniste, academicianul Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

Personalitate fosforescentă, figură renascentistă a culturii, spirit proteic şi efervescent, prezenţă carismatică, Doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga devoala

credinţa în valori estetice şi morale.1

Critic literar, profesor deosebit de apreciat al multor generaţii de studenţi ai Facultăţii de Litere din Bucureşti, Zoe Dumitrescu-Buşulenga a fost şi vicepreşedinte al Academiei Române în perioada 1990-1994, fiindu-i decernat Premiul Herder. A publicat numeroase volume de literatură comparată, memorialistică, analize stilistice, istorie literară, istoria culturii.

A absolvit Şcoala Centrală din Capitală, apoi a studiat muzica la Conservatorul „Pro-Arte”. După ce s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a fost nevoită să renunţe la cariera muzicală. Pasiunea sa pentru muzică a fost stinsă de împrejurările crude ale unei existenţe care nu avea să fie ferită de dezamăgiri şi renunţări. După ce a obţinut licenţa în Filologia engleză şi germană, a dobândit-o şi pe cea în Ştiinţe juridice. În 1948, Zoe Dumitrescu-Buşulenga a preluat postul de profesor la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti unde, din 1974, a devenit şef al Catedrei de Literatură comparată. În 1970 şi-a susţinut doctoratul cu teza Renaşterea – Umanismul – Dialogul artelor.

Profesorul George Călinescu (cel care i-a tutelat activitatea pedagogică şi critică, alături de Tudor Vianu) i-a ocrotit primii ani de profesorat chiar în timpul în care autorităţile încercau să îl discrediteze pe Eminescu; atunci a conştientizat că principala sa

1 Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta, Credinţe, mărturisiri, învăţăminte, ediţie îngrijită şi prefaţă de Grigore Ilisei, Editura Nicodim Caligraful, Putna, 2013, p. 7.

Page 242: Tara Barsei 2014

PETRUȚA-MARIA COROIU (MĂNIUȚ)

242

misiune avea să fie aceea de salvgardare a valorilor culturii româneşti. Nu o dată, Zoe Dumtrescu-Buşulenga a încercat să apere valorile româneşti, trecând prin împrejurările teribile ale anilor 1965-1974 (şi mai cu seamă după această perioadă, când exigenţele comuniste aveau să îşi facă cunoscută dramatic prezenţa). Zoe Dumitrescu-Buşulenga a devenit şi redactor la Editura pentru Literatură şi cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu” din Bucureşti, redactor-şef al publicaţiilor academice „Revista de istorie şi teorie literară” şi „Synthesis”. Adeptă a studiilor multidisciplinare, a manifestat preocupări şi pentru filosofia culturii, fiind autoarea unor importante volume de istorie literară, literatură comparată, istoria culturii, analize stilistice şi memorialistică: Ion Creangă (1963), Renaşterea, umanismul şi dialogul artelor (1971; ediţia a II-a, 1975), Valori şi echivalenţe umanistice (1973), Sofocle – contemporanul nostru (1974), Eminescu – cultură şi creaţie (1976), Periplu umanistic (1980), Itinerarii prin cultură (1982, culegere de articole grupate în patru capitole: Portrete pentru o istorie a culturii române, Literaturi străine, Miscellanea şi Gânduri de umanist), Eminescu şi Romantismul german (1986), Eminescu. Viaţa – Opera – Cultura (1989), Muzica şi literatura (3 vol., 1986, 1987, 1992). Memorialistica este reprezentată prin Caietul de la Văratec. Convorbiri şi cuvinte de folos, dar şi prin alte culegeri postume de articole şi interviuri.

Doamna academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga a trăit şi a mărturisit credinţa creştină cu mult curaj chiar şi atunci când era în fruntea instituţiilor timpului: a fost singura persoană influentă care a avut curajul să transmită în mod vizibil un curs marcat de profundele sale cunoştinţe biblice, în cadrul Universităţii din Bucureşti. După ce soţul ei a murit, Zoe Dumitrescu-Buşulenga s-a retras la Mănăstirea Văratec unde, în anul 2005, a trecut la monahism sub numele de Maica Benedicta. Şi-a început călătoria vieţii veşnice la data de 5 mai 2006, la Mănăstirea Agapia şi, conform dorinţei testamentare, a fost înmormântată la Mănăstirea Putna.

Principalele sale teme spirituale au fost cele referitoare la criza culturii (lipsa respectului pentru clasici), la dezinteresul faţă de trecut („o lume fără rădăcini este o lume fără morală”), la desacralizarea dragostei şi a dorinţei de a forma o familie, la pierderea preocupării şi bucuriei de a citi (din cauza influenţei nefaste a computerului). Poezia ocupă un loc privilegiat în fiinţa umană, ea fiind capabilă să reflecte partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a fiinţei noastre, iar moartea înseamnă eliberarea de patimile acestei vieţi şi intrarea în lumea celor drepţi („moartea pentru mine înseamnă eliberarea de acest trup, trecerea în lumea celor vii, lepădarea acestui trup vremelnic”).

Raportarea la tradiţie a fost unul din elementele fundamentale ale gândirii sale, fapt care a condus-o la ataşamentul profund faţă de valorile literaturii româneşti clasice: „Cred în tradiţie, în continuitatea creativităţii unui neam, nădăjduiesc că ne vom întoarce la valorile care constituie pentru noi marea noastră mândrie”2. Preocupările sale literare şi critice s-au îndreptat, timp de jumătate de veac, spre personalitatea lui Mihai Eminescu, căruia i-a dedicat patru volume consistente; Doamna avea să mărturisească faptul că „… marile mele iubiri au fost Eminescu şi Enescu“3. La finalul existenţei sale a trăit marea dezamăgire de a vedea cum primul mare poet european al României este contestat de către conaţionalii săi.

2 Idem, Să nu pierdem Verticala, Editura Nicodim Caligraful, Putna, 2013, p. 68. 3 http://www.crestinortodox.ro/interviuri/o-lume-fara-radacini-este-lume-fara-morala-70553.html

Page 243: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

243

Viitoarea Maica Benedicta a analizat şi problematica credinţei eminesciene:

Dacă a fost Eminescu un om religios, este o problemă complicată, pe care eu o studiez de ani de zile; e plină de contradicţii viaţa şi gândirea lui în legătură cu dumnezeirea. A avut o educaţie religioasă extrem de îngrijită4.

În 1883, după ce a scris Luceafărul (ce reflectă acceptarea unui Univers în centrul căruia se află Dumnezeu), Eminescu se regăseşte vindecat de complexul luciferic al pierderii credinţei. Spre sfârşitul vieţii sale a scris Rugăciune şi Răsai asupra mea, lumină lină (poezie în care o imploră pe Maica Domnului să-l ajute să redobândească cele trei virtuţi creştine: „Credinţa mea tu n-o lăsa să moară/ deşi al meu e un noian de vină”). Zoe Dumitrescu-Buşulenga a fost cea care concluziona, în privinţa legăturii dintre credinţă şi cultură, că un om credincios poate să facă lumină într-un loc întunecat, înţelegând lucrurile CULTURII dintr-o perspectivă SPIRITUALĂ, DUHOVNICEASCĂ.

Ioan Slavici (prietenul apropiat al lui Eminescu) îl descrie pe marele poet ca pe un bun creştin:

Cel mai hotărâtor gând al lui era că omul e din fire bun, că odată toţi oamenii au fost buni şi că idealul social e ca iar să se facă buni cum au fost. Era om cu trebuinţe puţine, care ştia să sufere şi să rabde fără să se plângă. Era lipsit de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci prin lumea în care îşi petrecea viaţa şi pentru ea. Flămând, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând la ger, el era acelaşi om senin şi veşnic voios pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. Îşi manifesta iubirea faţă de toţi5.

Doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga s-a referit însă, în analizele sale critice, şi la dimensiunea filosofică a creaţiei şi gândirii eminesciene: parcurgând întregul spectru al meditaţiei filosofice, de la gândirea indiană la presocratici, la Platon, stoici (Zenon, Epictet, Seneca, Marc Aureliu) şi eleaţi, la gnostici şi neoplatonici, la Schopenhauer, Hegel şi filosofii romantici Fichte şi Schelling, totuşi Kant a fost cel care l-a marcat cel mai profund. Zoe Dumitrescu-Buşulenga a trăit cu deosebit dramatism trei momente de sacrificare a lui Eminescu: în timpul vieţii lui (din partea contemporanilor săi), în anii ’50 (când sovieticii aveau în plan să dezrădăcineze cultura şi spiritualitatea poporului nostru, atentând la identitatea culturală şi spirituală) şi în momentul dramatic al modernităţii.

Pe de altă parte, monografia operei lui Ion Creangă a fost relaţionată – în mod impresionant – cu analiza textelor lui Rabelais. Zoe Dumitrescu–Buşulenga mărturiseşte că opera lui Ion Creangă este una dintre cele mai dificile din literatura română: disimularea, paradoxul, echivocul, inocenţa reală, inocenţa mascată, vorba rostită cu atâtea înţelesuri reprezintă la Creangă un cod anume de exprimare: „Ion Creangă e un neastâmpărat, cu firea şi cu duhul, vorbeşte mult şi aproape numai în tâlcuri”6. Amintirile din copilărie reflectă „concepţia lui laică, profană, neconformistă în legătură cu rosturile lumii, atât de deosebită de concepţia convenţională...”7. Ion Creangă

4 Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu. Viaţă – Creaţie – Cultură, Editura Eminescu, București, 1989, p. 26. 5 Ioan Slavici, Amintiri, Editura pentru Literatură, București, 1967, p. 27. 6 Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ion Creangă, Editura Junimea, Iaşi, 2011, pp. 27-28. 7 Ibidem, pp. 28-29.

Page 244: Tara Barsei 2014

PETRUȚA-MARIA COROIU (MĂNIUȚ)

244

stăpânit de acelaşi duh ghiduş, se joacă nu numai cu logica structurilor umane, dând personajele în dodii, anapoda, răstoarnă nu numai structurile sintactice şi uluieşte logica generală a raporturilor verbale dintre oameni, ci merge mai departe, consecvent cu stilul său comic, satiric şi se joacă, plin de iscusinţă şi inventivitate, cu cuvintele în sine8.

La peste 30 de ani de când analiza textele lui Creangă, Zoe Dumitrescu-Buşulenga încă descoperea sensuri noi ale operelor marelui scriitor clasic român, cea mai importantă fiind o viziune care exprimă o mentalitate venind din subconştientul colectiv (nu numai românesc, ci şi european): o viziune ciudată, paradoxală a lumii, în care foarte multe lucruri se văd inversate. Zoe Dumitrescu-Buşulenga l-a aşezat astfel pe ilustrul scriitor moldovean în rândul marilor prozatori moderni, în postura unică de clasic al absurdului.

Concluzionând, dincolo de activitatea sa critică şi literară, Maica Benedicta a ascuns între rândurile sale singurul deziderat care merită cu adevărat slujit prin intermediul culturii: mărturisirea Mântuitorului prin intermediul valorilor culturale care Îi reflectă frumuseţea. Precum Rafail Noica, Doamna Buşulenga milita pentru refacerea limbii, a frumuseţii poeziei, muzicii, artelor plastice, toate valorificate în orizontul Ortodoxiei – calea către veşnicie.

Chiar în perioada marilor presiuni ideologice de după 1974, în activitatea Doamnei academician Biblia figura ca primă carte în bibliografia cursurilor sale, invocând exigenţe culturale profunde pentru acest act pentru care a fost supusă presiunilor vremii. Biblia rămânea cea mai mare carte a umanităţii, care trebuia cunoscută.

Doamna Buşulenga a fost cea care a atras atenţia, la vârsta senectuţii, asupra VERTICALEI (una din dimensiunile Crucii, care reprezintă simbolul iubirii jertfelnice, smerite, iertătoare şi milostive):

Noi am pierdut Verticala, omenirea contemporană a pierdut Verticala, de aceea este terminată sub raport spiritual. O umanitate terminată sub raport spiritual se va termina şi sub raport fizic. Toţi sunt înnebuniţi de patima banului, de erotomanie... Am comunicat la un congres lucrarea intitulată OMUL DE CULTURĂ FAŢĂ CU SOCIETATEA

DESACRALIZATĂ: trebuie să spunem adevărurile, nu se mai poate! Nu pune niciunul degetul pe rană, cădem în mocirla materiei! Nu vă alarmaţi împotriva a ceea ce se petrece? UNDE MAI ESTE DUHOVNICIA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ?9.

După concepţia platoniciană, frumosul este măreţia adevărului, iar

geniul limbii greceşti a împlinit această afirmaţie născocind un termen unic, KALOKAGATHIA, care face din bine şi frumos versanţii aceleiaşi culmi; pe ultima treaptă a sintezei (cea biblică), adevărul şi binele se oferă contemplaţiei într-o vie simbioză care marchează INTEGRITATEA FIINŢEI şi face să ţâşnească adevărata FRUMUSEŢE10.

Acestei Frumuseţi supreme (reflectată în artă, în cultură) i-a slujit Doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga până la capăt, în viaţa profesională şi – fapt esenţial - în cea spirituală.

8 Ibidem, p. 180. 9 Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Să nu pierdem Verticala, p. 50. 10 Paul Evdochimov, Arta icoanei – o teologie a frumuseţii, Editura Meridiane, București, 1982, p. 9.

Page 245: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

245

Ioana COŞEREANU

SCRISORI CENZURATE

CENSORED LETTERS

Abstract: The paper refers to several letters, censored mail during World War I. We are talking

about four crafted in birch bark postcards, having a standard size; the horizontal lines for text and

the boxes are not preprinted but marked in pencil. They were sent from Botosani, at that time an

unoccupied area by German-Austrian armies.

As we know, the 1st Romanian Army was able to stop the forces of the Central Powers at Marasti

by breaking the front and then to defeat them at Marasesti, thus Moldavia remained unoccupied

through the so-called triangle defense strategy. The letters suggest such an atmosphere of calm

while the country was at war, and familiarizes us with the restrictions to which those in military

service were subjected to. The texts are so designed as we cannot infer details of interest related to

the place, date, name, but come to our attention by the affection and care for the family left behind.

Lucrarea de faţă, folosindu-se de câteva scrisori din timpul Primului Război Mondial care

atrag în mod special atenţia şi prin utilizarea, ca suport de scris, nu a hârtiei, ci a cojii de

mesteacăn, îşi propune să releve calitatea corespondenţei de a păstra şi dezvălui

informaţii memoriale, aici legate de atmosfera din spatele frontului, starea de război şi, de

asemenea, să îndemne la rememorarea evenimentelor contextuale, în cazul acesta

specifice zonei Moldovei şi legate de situaţia distinctă creată aici. Cărţile poştale

păstrează şi ajută la reconstituirea deopotrivă a atmosferei din cadrul Armatei de

Operaţiuni şi din Şcoala de ofiţeri de rezervă de pe teritoriul Moldovei, precum şi

legătura dintre tinerii plecaţi din familie pentru a fi pregătiţi şi familiarizaţi cu operaţiuni

militare concrete, din zona Botoşani.

Având însă în vedere momentul în care sunt expediate cărţile poştale, ne vedem

nevoiţi să vorbim despre evenimentele din anii 1917 (an menţionat pe una dintre scrisori)

-1918, petrecute în acea parte de ţară în timpul primei conflagraţii mondiale.

Să vorbim în primul rând de situaţia din Moldova, de conflictele cu bolşevicii (1917-

1918) sau, mai bine zis, cu armata bolşevizată după cele 50 de zile de lupte la Mărăşti,

Mărăşeşti şi Oituz, caracterizate de şeful Misiunii militare franceze astfel:

Subordonaţii şi colaboratorii mei au o pildă în atitudinea şi bravura ofiţerilor

şi soldaţilor români, care atrag în acest moment admiraţia tuturor armatelor aliate

şi cărora chiar duşmanii le aduc omagiul lor.

Iată ce spunea, cu demnitate şi cu fermitate neclintită, generalul Prezan:

Page 246: Tara Barsei 2014

IOANA COŞEREANU

246

Toţi care trăiesc şi se mişcă în această ţară, indiferent de naţionalitate, trebuie

să respecte legile noastre şi ordinea publică.

Dar ignorarea de către noii comandanţi, comisari ai armatei ruse bolşevizate, a

acestor dispoziţii va pune armata română şi frontul deţinut de ea într-o situaţie

paradoxală, foarte rară, poate unică în analele războaielor: aliatul de bază devenea cel mai

periculos inamic pentru statul şi armata română.

În acest răstimp, Rusia se scufundase în haos. Armata rusă se dezintegra şi nimeni

nu mai putea opri acest fenomen. Lenin preluase puterea la Petrograd, prin lovitură de

stat, şi îndemna la nesupunere, marcând începutul celor mai cumplite dezastre sociale în

Rusia. Trupele ţariste au fost contaminate de îndemnurile ce incitau la nesupunere şi la

părăsirea frontului. Soldaţii s-au transformat în briganzi care, după ce şi-au maltratat sau

chiar ucis ofiţerii, şi-au ales comitete revoluţionare şi au început să jefuiască, să ucidă şi să

violeze populaţia civilă. De morbul bolşevismului nu era scutită nici armata rusă aflată

pe teritoriul României, probabil cam un milion de soldaţi. Situaţia devenise nefirească,

comandamentele ruseşti încercau să se pună sub protecţia trupelor române, bolşevismul

neavând succes printre români, în ciuda eforturilor insistente ale ruşilor.

Din Imperiul Ţarist de odinioară, Rusia devenise, pe rând, mai întâi democratică,

apoi bolşevică, însă cu aceleaşi apucături imperialiste. Deşi Lenin promitea păstrarea

dreptului popoarelor din cadrul Imperiului de a-şi decide singure soarta, realitatea

demonstra altceva; se făceau încercări susţinute pentru menţinerea subjugării acestora,

prin forţă, prin intervenţia armată, dacă nu se alăturau bolşevicilor. După calculele sale,

bolşevismul urma să cuprindă întreg pământul. Exemplul elocvent este cazul Basarabiei,

care lupta pentru separarea de fostul Imperiu şi unirea cu România. Bolşevicii, însă, nu

doreau să lase din mână bogata provincie anexată în anul 1812. Intenţiile lor se îndreptau

chiar şi asupra României, pe care nădăjduiau să o transforme în republică sovietică.

În acest context, Franţa îşi delega un general cu anume misiuni militare de

monitorizare a situaţiei din zonă, Henri Berthelot, care, odată instalat în România, face o

vizită şi la Botoşani.

Generalul Henri-Mathias Berthelot (1861-1931), în calitatea sa de şef al Misiunii

militare franceze în România, în intervalul octombrie 1916-mai 1918 şi apoi octombrie

1918-mai 1919, a participat la refacerea armatei române retrase în Moldova în toamna

anului 1916 şi la elaborarea planurilor de operaţii din vara anului 1917. Acesta ţinea un

Jurnal cu însemnări zilnice, care dezvăluie minuţios date despre starea armatei române şi

despre misiunile ei.

Memoriile generalului Berthelot au fost tipărite în 1987, din iniţiativa istoricului

american Glenn Torrey, un bun şi profund cunoscător al istoriei românilor, îndeosebi al

celei legate de participarea României la Primul Război Mondial. În scopul tipăririi cărţii

Generalul Henri Berthelot şi România: Memorii şi corespondenţă 1916-1919, profesorul Torrey,

din Kansas, a cercetat arhivele şi bibliotecile din S.U.A., Franţa şi România.

Page 247: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

247

Notaţiile zilnice ale generalului Berthelot surprind momente şi despre replierea

armatei române spre Moldova, stabilirea frontului pe linia Galaţi – Nămoloasa – Focşani,

greutăţile imense prin care au trecut poporul şi armata pentru a-şi dobândi unitatea

naţională. În reorganizarea armatei române după marile încercări din vara anului 1916,

generalul Berthelot a ajuns în misiunile sale şi la Botoşani. Jurnalul său, redactat destul de

arid dar exact, în stilul rapoartelor militare, oferă amănunte de luat în seamă despre viaţa

militară şi politică a acelor momente.

Iată un fragment preluat din acele însemnări, cu referire la activităţile sale şi a

ofiţerilor superiori români în zona din care provine corespondenţa despre care vorbim în

această lucrare, Botoşani:

4 aprilie 1917

Plec la Botoşani prin Târgu Frumos şi Hârlău. Sosesc după-amiază, fiind primit de şeful de

stat major al corpului 3 armată, colonelul Cerbulescu. După-amiază, vizitez şcoala de mitraliori,

cea de grenadieri şi cea de aviaţie, unde se execută un exerciţiu de observare şi reglare.

Instrucţia pare să se desfăşoare în condiţii excelente.

6 aprilie 1917

Plecarea din Dorohoi spre Vlădeni, unde ajungem pe la ora 17. Îi găsesc acolo pe

comandantul corpului de armată, generalul Iancovescu şi pe comandantul divizei 14 infanterie,

colonelul Bunescu; şedinţa de lucru cu comandanţii de unităţi, vizite la şcolile divizionare pentru

gradaţi, grenadieri şi mitraliori, aplicaţia regimentului 55 în spre Focşani. De acolo, prin Botoşani

ne îndreptăm spre Truşeşti, unde se află generalul Razu, comandant al divizei 5 infanterie. El îmi

prezintă şcolile divizionare şi un exerciţiu cu grenade de luptă, matur, chibzuit, pentru a da

infanteriştilor încredere în acest mijloc. Vizitez apoi poligonul de brigadă, unde se instrueşte

regimentul 7 şi asist la Dorneşti la aplicaţia regimentului 32.

7 aprilie 1917

Plecarea spre Burdujeni unde ajungem la ora 17. Generalul Sinescu inspector al cavaleriei şi

generalul Greceanu comandant al diviziei 2 cavalerie, îmi prezintă comandaţii de brigadă şi

de regiment care îmi împărtăşesc nevoile şi dorinţele lor. Întoarcerea la Botoşani, la ora 19.

8 aprilie 1917

La ora 8 mă duc la gară să-i întâmpin pe rege şi pe prinţul (Carol, n.a.) care vin să

inspecteze şcolile însoţiţi de ministerul de război (reprezentat de Vintilă Brătianu). Le fac

cunoscute observaţiile mele. Apoi vizitez divizia 13 al cărui comandant, generalul Popescu mă

aşteaptă la Frumuşica. Îmi prezintă mai întâi poligonul de instrucţie al diviziei şi apoi centrul de

instrucţie divizionar: gradaţi, mitraliori, grenadieri. Nu am decât cuvinte de laudă.

Page 248: Tara Barsei 2014

IOANA COŞEREANU

248

Găsim, în aceste însemnări, şi date despre Regimentul 37 Botoşani, regiment cu

misiune în campania paşnică întreprinsă de români peste Dunăre, în Bulgaria, în al

Doilea Război Balcanic (1913), încheiat cu Pacea de la Bucureşti. Printre ofiţeri se află şi

colonelul Grigore Bunescu, cel amintit în jurnalul lui Berthelot şi care, în anul 1917, era

comandantul Diviziei 14 Infanterie, regiment din care făcea parte şi expeditorul cărţilor

noastre poştale.

Este perioada în care românii erau ameninţaţi cu unele dintre cele mai aspre măsuri

care, într-o etapă ulterioară, devin şi mai urâte şi mai umilitoare. Au fost folosite

ultimatumuri şi măsuri represive, iar în cele din urmă ruşii au recurs chiar la confiscarea

tezaurului trimis în Rusia de către autorităţile române, despre care nici astăzi nu mai ştim

mare lucru. De aceea luptele cu bolşevicii vor continua cu deosebită aversiune. O nouă

zonă de luptă pentru trupele române va fi şi Basarabia, ocupată de trupele ruseşti

bolşevizate care încercau constant să înăbuşe orice încercare de redefinire naţională,

devenită manifestă odată cu izbucnirea Revoluţiei ruseşti din martie 1917. În cazul

acestui pericol serios, basarabenii îşi vor îndrepta privirile spre România, şi din nou

armata română va avea misiunea să sprijine Basarabia, la fel cum va apăra, ulterior,

întreg sud-estul Europei de acest pericol bolşevic.

În noaptea de 21 spre 22 decembrie are loc un consiliu de guvern care decide

iniţierea unui atac asupra taberei de la Socola, devenită un focar bolşevic ce ameninţa

România cu distrugerea. Bolşevicii instalaseră deja tunurile pe dealul Aroneanu, la Iaşi,

ţintind capitala României neocupate sub teroare, dar românii, vizionari, aduseseră trupe

suplimentare la Iaşi. În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1917, soldaţii români atacă tabăra

bolşevică la baionetă. După o luptă scurtă, aceştia sunt dezarmaţi, încărcaţi în trenuri şi

expediaţi sub pază dincolo de Prut.

A fost prima luptă serioasă între români şi ruşii bolşevizaţi. Cele două trenuri cu

bolşevicii plecaţi de la Odessa pentru a-i întări pe cei de la Socola şi a contribui la

bolşevizarea României sosesc în gara Socola. Spre marea lor uimire, ruşii sunt

întâmpinaţi de trupe române cu mitralierele şi tunurile îndreptate spre ei. Li se cere

capitularea, iar aceştia, înspăimântaţi şi nesiguri pe forţele proprii, se predau. Sunt

dezarmaţi şi expediaţi peste Prut, pe urmele celorlalţi.

Între timp, guvernul şi Statul Major al generalului Prezan luaseră măsuri de

precauţiune şi în restul ţării. În spatele unităţilor ruseşti care se mai aflau pe frontul

românesc au fost poziţionate trupe române. Teritoriul din interior a fost împărţit în opt

regiuni în care acţionau comandamente militare (Botoşani, Fălticeni, Iaşi, Podul Iloaiei,

Roman, Vaslui, Bacău şi Bârlad), au fost întărite trupele de jandarmi şi unităţile militare

care urmăreau şi vânau eficient bandele de ruşi ce bântuiau şi jefuiau ţinuturile noastre.

Cele mai puţin numeroase au fost neutralizate cu uşurinţă, de cele mai multe ori pe cale

paşnică, ruşii erau dezarmaţi şi expediaţi peste Prut. Este perioada în care acţionau aceste

corpuri ale Armatei de Operaţiuni.

Page 249: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

249

Aşadar, în conformitate cu Ordinul nr. 37 din 16 august 1916, care constituie actul

de naştere al Armatei 1 de Operaţii,

cu începere din ziua de 18 (optisprezece) August a.c. (1916, n.n.) toate trupele şi

serviciile prevăzute prin lucrările Ipotezei Z, vor trece sub ordinele superioare ale

Comandamentului Armatei I-a operaţiuni, al cărui cartier general se va afla instalat

în Localul Şcoalei de Artilerie, Geniu şi Marină, Calea Griviţei, Bucureşti.

În cursul iernii şi primăverii anului 1917 a fost desăvârşită reorganizarea armatei române

potrivit învăţămintelor şi cerinţelor rezultate din experienţa războiului. În luna iunie

1917, forţele române din Moldova, reorganizate în spatele frontului, au fost constituite

într-o armată – Armata 1 – şi introduse în eşalonul întâi, pe Siretul inferior, în sectorul

Nămoloasa, din Poarta Focşanilor, între Armatele a 4-a şi a 6-a ruse.

Revenind la scrisorile în discuţie, referitor la această Armată de Operaţiuni, după

cum ne indică ştampila rotundă de pe aceste cărţi poştale, pe timp de război, elevii

şcolilor de ofiţeri – care până la avansarea în gradul de sublocotenent aveau grade de elev

sergent, elev sergent-major, elev plutonier – erau trimişi şi ei pe front, chiar dacă nu

aveau studiile încheiate şi încă nu puteau fi avansaţi ofiţeri.

De pe front sau din garnizoanele de pace scriau, precum toţi ceilalţi ostaşi, cărţi

poştale sau scrisori, care, din motive de păstrare a secretului militar, erau supuse

controlului Cenzurii Militare.

În cazul celor patru scrisori, ştim că aparţin unui elev plutonier din Regimentul 37

Infanterie „Alexandru cel Bun”, care avea garnizoana de reşedinţă în Botoşani. Mai

aflăm, nu din textul propriu-zis, ci din înscrisul de pe ştampilă şi din înscrisul în creion

adăugat, că scrisorile sunt scrise în timp de război, posibil în perioada celui de al Doilea

Război Balcanic (1913), sau, cel mai sigur, în perioada Primului Război Mondial, anul

1917, că provin dintr-un alt loc decât Botoşani, atâta timp cât autorul întreabă ce se mai

petrece în urbea sa natală. Având gradul de elev plutonier, autorul se află fie în poziţia de

stagiar (practicant) în unitate, neavând terminată o şcoală de ofiţeri activi sau de rezervă,

fie, putem presupune, să fi fost trimis la o unitate operativă înainte de terminarea şcolii.

Acest sistem era practicat datorită nevoilor de încadrare a unităţilor cu comandanţi.

Cărţile poştale au ştampila cenzurii militare, o practică în timp de război sau stare

de asediu. Nu pare a fi însă carte poştală dintre acelea tip, oferite militarilor în timpul

mobilizării de război, dar care conţin precizările necesare privind conţinutul.

Ştampila indică, de asemenea, faptul că autorul făcea parte dintr-o unitate operativă,

dintre cele care participau direct la lupte. Precizăm detaliul că unităţile militare aveau

atunci şi o parte sedentară, care în mod normal rămânea în garnizoana de reşedinţă, unde

erau pregătite noile contingente de luptători sau care îndeplineau misiuni pe plan local.

Regimul militarilor din armata de operaţii era mai restrictiv, din toate punctele de

vedere, comparativ cu al celor din aşa-numita parte sedentară.

Page 250: Tara Barsei 2014

IOANA COŞEREANU

250

Vorbind mai departe de cele patru cărţi poştale, ar mai trebui precizat că sunt

confecţionate artizanal, având ca suport, în loc de hârtie, coaja de mesteacăn prelucrată

manual şi pe care liniile de delimitare a textului şi rubricile pe care le găsim pe orice carte

poştală sunt marcate în creion, nu pretipărite. Aceste cărţi poştale artizanale provin din

zona Botoşani, zonă neocupată de armatele germano-austriece după intrarea României în

război. După cum ştim, Armata 1 română (în componenţa ei de dinainte de reorganizarea

din Moldova) a reuşit să oprească forţele Puterilor Centrale la Mărăşti, prin ruperea

frontului, şi apoi să-i învingă la Mărăşeşti, astfel încât Moldova să rămână în afara

frontului prin aşa-numita strategie de apărare în triunghi. Dacă trupele Puterilor Centrale

ar fi reuşit să străpungă atunci liniile armatei noastre, România ar fi dispărut ca stat. Au

fost unele dintre cele mai importante bătălii din istoria poporului român şi, fără jertfa

zecilor de mii de soldaţi care au căzut pentru ţara lor, nu am fi putut vorbi astăzi despre

România Mare.

Scrisorile despre care vorbim sugerează totuşi o atmosferă de calm, deşi ţara era în

plin război, dar ne familiarizează în acelaşi timp cu restricţiile la care erau supuşi cei din

serviciul militar sau, în cazul nostru, din şcolile militare în vreme de război. Textele sunt

astfel concepute încât să nu ne îngăduie să deducem amănuntele care ne-ar putea interesa

legate de loc, dată, nume, dar ne atrag atenţia prin afectivitatea şi grija pentru cei rămaşi

acasă, prin dorinţa de a nu se rupe de ceea ce conferă stabilitate – familia.

Textele sunt semnate de aceeaşi persoană, Emil Popescu, şi sunt adresate fie mamei,

fie surorii Elenuţa, fie fratelui Toader. Pe faţa alocată destinatarului distingem două

ştampile, adesea cu cerneala sau tuşul foarte decolorate. Cea rotundă, a Armatei de

Operaţiuni, conţine Stema României şi date despre regiment, în cazul de faţă Alexandru

cel Bun, Compania 10, iar pe chenarul circular exterior scrie Armata de operaţiuni,

Libera expediţie (în partea de jos). În colţul de sus, dreapta, al CP, o ştampilă

dreptunghiulară cu înscrisul: CENZURAT, cu majuscule, ca şi restul textului: CENZURA

MILITARĂ A JUDEŢULUI BOTOŞANI. Pe verso – scoarţa de mesteacăn este mai deschisă la

culoare – se află textul expeditorului, scris de mână cu cerneală roşie sau neagră şi este

adresat unuia dintre membrii familiei. Există adesea şi fragmente de text adăugate în

creion, care păstrează grafia expeditorului. Presupunem că aceste însemnări au fost

adăugate de elevul riguros, ulterior, după momentul revenirii în familie, pentru a

conserva şi completa informaţiile legate de şcoala militară şi atmosfera creată acolo. După

una dintre scrisori, datorită însemnărilor în creion, descoperim că e vorba de anul 1917,

datare pe care o atribuim întregii colecţii de CP adresate familiei Popescu (Doamnei Sofia

Popescu/Şcoala de băieţi nr. 2/La Botoşani – presupunem că părinţii erau profesori

cărora li se oferise o locuinţă în cadrul şcolii, cum se obişnuia adesea la începutul

secolului XX), dar şi informaţii privind statutul elevului care făcea parte din Regimentul

10, Pluton 1, Regimentul 37 Infanterie. Pe una dintre CP, cea adresată mamei, cu înscrisul

de mână în creion, găsim, în afară de numele şi adresa destinatarului, următoarea

însemnare: Carte poştală militară, iar dedesubt, cu majuscule: PE ACEASTĂ PARTE SE

SCRIE NUMAI ADRESA, iar pe latura stângă, numele: Emil Popescu, gradul – elev

Page 251: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI

251

plutonier/unitatea şi subunitatea: Comp. 10, plut 1/ reg 37 inf. (desigur date adăugate

ulterior); pe verso, textul adresat mamei, iar pe latura de sus, adăugat în creion negru: Nu

se scrie nimic privitor la armată./Nu se pun data şi locul; mai apare, de asemenea

desenat în creion, un timbru poştal – colţ sus, dreapta.

Referitor la conţinutul textelor, subliniem faptul că sunt purtătoare doar de

informaţii afective şi marchează legăturile private dintre membrii aceleiaşi familii, ne

ajută să aflăm despre preocupările elevului militar, Emil Popescu, care, cu siguranţă, în

parte erau şi preocupările celorlalţi şcolari militari. Legătura cu familia era foarte solidă,

frecvenţa scrisorilor adresate celor de acasă era zilnică. Elevul Emil Popescu se adresa

tuturor membrilor familiei (de unde aflăm că familia Popescu avea şase copii), în scrisori

separate, considerând probabil că ar fi nedrept să uite pe vreunul dintre ei. În cele

adresate mamei, mărturiseşte că una dintre preocupările constante este de a scrie zilnic

acasă şi de a se interesa astfel nu doar de starea familiei, ci de întreaga societate din

Botoşani: „... Ce mai noutăţi prin Botoşani...”, sau o roagă pe sora sa, Elenuţa, probabil

mai harnică la scris, să le îndemne şi pe celelalte două surori, Anicuţa şi Coca, să-i scrie,

nu doar pentru a face mai confortabilă moral viaţa sa departe de casă, ci pentru a-şi

domoli dorul de cei dragi. Remarcăm faptul că toţi aceşti tineri aveau cultul familiei, erau

foarte legaţi unii de alţii şi încercau prin acest mijloc de comunicare – aceste scurte

epistole care, la prima vedere, par de circumstanţă – să-şi suplinească absenţa din

mijlocul familiei, să-şi consolideze legăturile cu membrii ei.

Aceste documente – carte poştală – marchează şi confirmă, aşadar, regulile stricte

impuse în cadrul armatei, în cazul nostru, Armata de Operaţiuni, din perioada de sfârşit

a Primului Război Mondial, reproducând într-o oarecare măsură atmosfera (prin

inexistenţa informaţiilor legate strict de loc şi sărăcia informaţiilor legate de modul în

care îşi petrec timpul în cadrul şcolii) din mediul unei şcoli militare româneşti, precum şi

relaţiile de familie într-o asemenea perioadă nesigură, fără însă a pomeni nimic de război.

Documentele sunt autentice atât prin semnătura autografă şi prin prezenţa ştampilelor

oficiale, cât şi prin ceea ce comunică conţinul textelor-manuscris, dar îndeosebi pentru

suportul lor neobişnuit, inedit, coaja de mesteacăn prelucrată manual, suport de scris

original şi cu siguranţă unicat, nemaiîntâlnit în alte circumstanţe şi despre care

expeditorul spune următoarele într-unul dintre cele două texte adresate mamei, scris cu

cerneală roşie şi toc cu peniţă:

... În timpul liber mai fac cărţi poştale de felul acesta, mai citesc câte ceva din

regulamente, etc. Ce zici, nu-i aşa că-i drăguţă cartea asta poştală, când voi veni

acasă am să aduc mai multe ca să le am ca amintire...

Acest suport de scris, tot după spusele elevului Emil, prezintă unele inconveniente

prin faptul că estompează culoarea cernelei, neconferindu-i stabilitate cromatică, iar

scoarţa de copac, prin uscare răsucindu-se, conduce la ruperea ei în tentativa de a o aduce

la forma iniţială.

Page 252: Tara Barsei 2014

IOANA COŞEREANU

252

Referitor la conţinutul textelor şi la limba română utilizată, ceea ce surprinde –

pentru acea perioadă, când 80% din populaţia României erau ţărani, iar 60% neştiutori de

carte, dar şi pentru faptul că expeditorul era încă foarte tânăr – este bogăţia de vocabular,

limba deosebit de corectă pe care ştie să o mânuiască limpede, exprimarea dezinvoltă şi

decentă, ortografia corectă (cu elementele specifice stadiului de evoluţie lingvistică a

momentului), la care se adaugă, de asemenea, bunul-simţ al tânărului care nu-şi uită

îndatoririle şi nici buna conduită dobândite în familie sau/şi în şcoală, fapte ce ne

determină să-l privim cu simpatie şi ne ajută să reconstruim, imaginar sau virtual,

portretul moral al tânărului elev. Fără îndoială, constatările de mai sus confirmă

seriozitatea, severitatea, rigoarea, calităţi pe care le atribuim în aceeaşi măsură tânărului

nostru, dar şi învăţământului românesc de la început de secol XX.

Page 253: Tara Barsei 2014

ADDENDA

Page 254: Tara Barsei 2014
Page 255: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI - ADDENDA

255

Iosif-Marin BALOG

POLITICILE ECONOMICE ALE VIENEI ÎN TRANSILVANIA, 1850-1867.

STUDIU DE CAZ: STATUL CA ANTREPRENOR ŞI RESURSELE UMANE1

DIE WIRTSCHAFTSPOLITIKEN WIENS IN SIEBENBÜRGEN, 1850-1867

FALLSTUDIE: DER STAAT ALS UNTERNEHMER UND DIE ARBEITSKRÄFTE

Zusammenfassung: Der Zeitraum 1850-1873, – eine Epoche des totalen wirtschaftlichen Liberalismus – zwar eine ziemlich kurze in der ökonomischen Geschichte der Monarchie – stand in völligem Gegensatz zu der autoritären und konservatorischen politischen Regierung. Der Wirtschaftsliberalismus fand keinerlei Unterstützung seitens der politischen Parteien, sondern hauptsächlich seitens der hohen Bürokratie – eine vorteilhafte Symbiose – insbesondere für die politischen Kreise, als auch für die Vertreter von ökonomischen Interessen. Natürlich wirkte der österreichische Staat auf Niveau der Wirtschaftspolitik in Siebenbürgen mithilfe einer Vielzahl von Mechanismen, von denen wir einige hervorheben wollen, indem wir sie nach Wichtigkeit und Bedeutung welche diese in der wirtschaftlichen Entwicklung der Provinz in den Jahren 1850-1867, aber auch in den folgenden Jahrzehnten hatten, ordnen. In erster reihe, müssen wir die legislativen Maßnahmen von unmittelbarer Auswirkung auf wirtschaftlicher Ebene, und zwar die Industrie -und Handelsgesetzgebung, die Zollgesetze, das Bergbaugesetz, in betracht nehmen. Auf dem zweiten Niveau wirkten die institutionellen Eingriffsmechanismen des Staates in der Wirtschaftspolitik, – hier können wir die Schaffung oder das Einschalten jener Behörden welche das Wirtschaftsleben der Provinz direkt beeinflussten, einbeziehen. Auf Niveau der Steuer -und Finanzpolitik waren die wichtigsten vom Österreichischen Staat in Siebenbürgen angewandten Mechanismen, das Steuersystem, beziehungsweise die Direkte und indirekte Steuer -und die Mittel welche für deren Erhebung geschaffen wurden sowie die Art der Aufstellung der jährlichen Haushaltpläne für Siebenbürgen, ihre Aufteilung, insbesondere auf jene Bereiche welche unmittelbaren Einfluss auf das Wirtschaftslebens Siebenbürgens ausübten. Drittens, muss die rolle des Staates als Unternehmer und Akteur in dem Wirtschaftsleben nicht übersehen werden. Das Staatseigentum und die Staatlichen Betriebe, die Art auf welche diese Verwaltet wurden und ihre ökonomische Ausnutzung in dem sozialen Umfeld der Jahre 1850-1867, können uns interessante Indizien bezüglich der Wirtschaftspolitiken des Österreichischen Staates in dieser Region, aber auch über die Wirtschaftsbeziehungen des Zentrums zu der Provinz, ihrer Natur, und deren Einfluss auf die Gesamte Wirtschaft liefern. Die Analyse dieser (einigen) vorgeschlagenen Aspekte (sicherlich können auch weitere erkannt werden), aufgrund der uns Gegenwärtig verfügbaren historischen Quellen, kann in der Lage sein das Wirtschaftsleben Siebenbürgens zu durchleuchten, und zugleich die Art der Wirtschaftsbeziehungen welche sich zwischen der Provinz und dem Rest der Monarchie bildeten, und vor allem die Haltung des Österreichischen Staates gegenüber ihrem Östlichsten Gebietes aus Wirtschaftlichem Gesichtspunkt, in der hier untersuchten Zeitspanne, hervorzuheben.

1 Articol republicat în formă corectă; redacţia îşi cere scuze pentru lipsa notelor de subsol cu care a

fost tipărit în numărul trecut al anuarului.

Page 256: Tara Barsei 2014

IOSIF-MARIN BALOG

256

Rolul şi semnificaţia birocraţiei în formarea sistemului economic capitalist a fost recunoscută îndeobşte de istorici şi sociologi de la Schmoller şi Weber încoace. Cu toate că astăzi este dificil să găsim criterii calitative sau cantitative pentru o apreciere istorică, rolul administraţiei şi al birocraţiei în procesul de modernizare a provinciilor Imperiului Habsburgic a fost deosebit de important. Joseph Redlich, de pildă, arăta că întreaga evoluţie administrativ-birocrată a Imperiului a stat sub semnul a ceea ce s-a conceput în deceniul neoabsolutist.2 Fără a intra în detaliile explicării statutului politico-administrativ al provinciei transilvănene în perioada 1850-1867, trebuie remarcat şi subliniat faptul că, în această perioadă, practic pentru prima dată, scurtul episod al reformismului iosefin de la finele secolului al XVIII-lea, deciziile politice, administrative şi economice se mută în mod efectiv la Viena. Pentru prima dată sunt dislocate structurile locale de putere de la nivelul comitatelor, cel mai adesea ostile nu numai din punct de vedere politic oricăror tendinţe care vizau eliminarea privilegiilor acestora, ci şi oricăror reforme economice de tip modern, capitalist. Odată eliminate aceste structuri de la mijlocul piramidei puterii, prin reformele administrative şi juridice, Viena avea cale liberă în a-şi pune în aplicare programul reformator, care avea trei obiective principale: centralizarea, uniformizarea, modernizarea. Noua birocraţie superioară a statului, completată la niveluri locale cu o funcţionărime recrutată după noile principii în care originea, averea şi statutul social nu mai prezentau importanţă, era în fapt expresia autorităţii monarhului de la Viena şi transpunerea autorităţii statului până la nivelurile cele mai profunde, precum şi unul din releele de bază în comunicare şi transmiterea puterii dintre Viena şi cetăţenii provinciei.

În al doilea rând, introducerea unei administraţii cât mai uniformizatoare şi eficiente a fost una dintre cele mai importante sarcini ale statului austriac în această perioadă. În acest sens, în perioada 1851-1854 au avut loc intense dezbateri pe această temă, dezbateri care au vizat în primul rând modalităţile care să facă cât mai funcţională această administraţie şi, mai ales, cât mai puţin costisitoare din punct de vedere financiar.3

Efortul de construcţie birocratică şi instituţională în Transilvania a durat mai mulţi ani, abia la 1854, după o serie întreagă de experimente, reuşindu-se crearea noului sistem administrativ-birocratic ,,definitiv şi stabil”.4

În Transilvania s-a resimţit o nevoie acută de personal, pe de o parte din cauza lipsei celor calificaţi, pe de altă parte, situaţia dramatică cauzată de evenimentele revoluţionare care au acutizat la un nivel fără precedent relaţiile dintre etniile şi confesiunile din provincia ardeleană; aşa s-a făcut ca la Viena să se ţină cont de această realitate şi în funcţiile cele mai importante să fie numiţi oameni cu o bogată experienţă, autoritari dar imparţiali şi lucizi, care să fie în măsură a aprecia în mod corect situaţiile şi realităţile

2 Joseph Redlich, Das österreichische Staats-und Reichsproblem. Geschichte der inneren Politik der Habsburgischen Monarchie von 1848 bis zum Untergang des Reiches, Leipzig, 1920, p. 15 sqq. 3 Vezi în acest sens: Loránd Mádly, Die Tätigkeit der Landes- Organisierungs Komission im Jahr 1853 ein neuer Anlauf zur definitiven administrativen Einteilung der Großfürstenthums Siebenbürgen, în „Romanian Journal of Population Studies”, Supplement, 2011, pp. 113-141. 4 Idem, Die Modernisierung der Verwaltung und das Beamtentum in Siebenbürgen zur Zeit des Neoabsolutismus, în „Transylvanian Review”, XIX, nr. 1, Spring, 2010, p. 23 sqq; de asemenea, idem, Das Definitivum – die Einführung der neuen Verwaltungsordnung im Jahr 1854 und einige Aspekte der Verwaltung in Siebenbürgen bis zum Ende des Neoabsolutismus, în Iosif-Marin Balog, Rudolf Gräf, Ioan Lumperdean (coord.), Economia regională, ipostaze rurale și urbane, PUC, Cluj-Napoca, 2011, pp. 249-270.

Page 257: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI - ADDENDA

257

locale. Aducerea de numeroşi funcţionari de diverse niveluri şi calificări din afara provinciei şi mai ales din zona Boemiei şi Galiţiei (drept pentru care erau cunoscuţi în Transilvania sub numele de ,,galiţieni”) a fost o politică specifică a statului austriac. Raţiunile pentru acest tip de abordare din partea autorităţilor de la Viena au fost, pe de o parte, lipsa la nivel local a personalului calificat, dar şi dorinţa statului de uniformizare, de impunere a unor practici administrative unitare şi de a disloca particularismele locale în materie. Aceste particularisme de multe ori nu ţineau seama de viziunile şi intenţiile reformiste ale statului, fiind contestate de structurile locale de putere.5

Deşi costurile instaurării unei asemenea administraţii au fost foarte mari pentru stat, cheltuielile anuale depăşind 550-600.000 florini6, Viena s-a ambiţionat, în ciuda resurselor limitate, să ducă la capăt reformele propuse. Practic, în acest domeniu au fost cele mai profunde schimbări realizate de statul austriac în Transilvania în perioada 1850-1867, dovadă fiind şi faptul că, atât la nivelul fiscalităţii, al justiţiei, cât şi al unor instituţii economice, aceste măsuri au supravieţuit vreme de mai multe decenii după edificarea şi implementarea lor.

Ceea ce este cu adevărat semnificativ pentru această birocraţie adusă în Transilvania, dincolo de sobrietatea şi doza de rigiditate pe care o afişau în viaţa profesională şi în ciuda faptului că mulţi nici nu ştiau cât vor rămâne în zona şi postul pe care fuseseră numiţi, pentru ei pe primul loc era conştiinţa datoriei, chiar dacă efortul lor nu era răsplătit suficient prin sistemul de salarizare.7 De-a lungul întregii perioade, condiţiile de muncă şi plată ale acestor birocraţi au rămas relativ mici faţă de volumul mare de muncă.8 S-au adăugat la acest neajuns şi dificultăţile locale, dintre care cele mai acute rămâneau problemele de transport şi comunicaţie – lipsa totală în Transilvania a căilor ferate în această perioadă şi starea destul de proastă a drumurilor –, toate impedimente majore pentru activitatea şi eficientizarea administraţiei. De asemenea, creşterea generalizată a preţurilor din anii ’50 şi mai cu seamă din perioada 1854-1856 a afectat destul de semnificativ costurile de subsistenţă şi întreţinere pentru aceşti funcţionari care deveneau, astfel, din ce în ce mai puţin motivaţi să-şi continue serviciul în Transilvania.

Ilustrativ este în acest context şi modul cum statul a abordat problema administrării propriilor capacităţi economice din Transilvania în perioada 1850-1860 prin intermediul aparatului birocratic. În domeniul silvic, unde statul avea întinse proprietăţi şi în Transilvania, procesul de organizare a fost început încă de la 1848, când s-a înfiinţat Ministerul Agriculturii şi al Minelor.9 Noul minister avea în principal menirea de a superviza activităţile din domeniul silvic, minier şi al proprietăţilor statului. Primul

5 Loránd Mádly, Die Tätigkeit..., p. 118. 6 Ibidem, p. 125 sqq; vezi și tabelele. 7 Vezi numeroase detalii pentru cazul transilvan la Loránd Mádly, Das Definitivum...; de asemenea, la Waltrud Heindl, Bürokratie und Verwaltung im österreichische Neoabsolutismus, în „Österreichische Osthefte”, 22, 1980, pp. 254-257. 8 Loránd Mádly, Das Definitivum... 9 Despre organizarea acestui minister vezi Otto Guglia, Das Ministerium für Landeskultur und Bergwesen 1848-1853, în Burgenländische Forschungen, hrsg von Burgenländischen Landesarchiv. Sonderheft, Festschrift für Heinrich Kummert, Eisenstadt, 1969, pp. 54-74.

Page 258: Tara Barsei 2014

IOSIF-MARIN BALOG

258

mandat în acest minister a fost deţinut de R. Tinnfeld, un mare proprietar de terenuri şi mine în Styria, specialist în minerit. În primăvara anului următor, ministerul său a preluat şi administrarea pădurilor silvice (Kameral und-Montanwälder). Tot acestui minister îi erau arondate următoarele departamente: minier, montanistic, saline, metalurgie şi agricultură.10 Desigur că în Transilvania jurisdicţia acestui minister s-a extins odată cu încheierea revoluţiei şi instituirea administraţiei provizorii de la finele anului 1849. Tot atunci s-au constituit şi aici instituţiile necesare administrării şi punerii în valoare a întreprinderilor de stat, a căror activitate fusese practic întreruptă începând cu toamna anului 1848. Ministerul amintit a funcţionat în respectiva formă până la 17 ianuarie 1853, când departamentele sale au fost preluate de Ministerul Finanţelor. Pentru preluarea noilor sarcini, s-au constituit secţiuni speciale ale Ministerului Finanţelor, între care: Secţiunea Domeniilor de Stat, a Pădurilor, Fondurilor Religioase şi Uzinelor Montanistice; o Secţiune a Salinelor; o Direcţie Generală a Minelor, una pentru Cadastru Funciar etc.11 În Transilvania, organizarea acestui domeniu a început practic din 1851-1853, când s-a organizat Direcţia Minelor şi a Salinelor din Cluj ca releu de reprezentare între nivelul local şi cel de la ministerul vienez. Direcţia de la Cluj era una dintre cele 24 de astfel de instituţii înfiinţate la nivelul întregii Monarhii.12 Personalul angajat la Direcţia Montanistică şi Silvică cuprindea 41 de persoane, dintre care cei mai mulţi erau aduşi din afara provinciei, respectiv, Boemia, Carinthia sau Ungaria.13 Astfel, la Direcţia Minieră erau 31 de funcţionari, iar la cea Silvică, 10 funcţionari subordonaţi Ministerului de Finanţe de la Viena.14 La rândul lor, domeniile silvice ale statului au fost împărţite în nouă districte, inegale ca suprafaţă, dar repartizate pe întregul teritoriu al Transilvaniei, unde existau păduri de stat însumând aproximativ 514.000 de iugăre de administrat.15 De asemenea, funcţionari administrativi au fost numiţi şi la alte proprietăţi ale statului, între care la: Minele de Aur de la Săcărâmb, Roşia Montană, Baia de Criş, Uzina Metalurgică de la Baia de Arieş; oficiile de preluare a aurului de la Zlatna, Certeje, Pianul Românesc; Uzinele de Fier de la Govăjdia, Topliţa, Cugir, Sebeşel.16 Conform statutului de funcţii aprobat de minister, în toate aceste posturi au fost numiţi funcţionari cu studii de specialitate, cei mai mulţi fiind aduşi din afara Transilvaniei.

Pentru a ilustra politica de personal a statului în această direcţie, vom da câteva exemple relevante pentru perioada studiată. Astfel, la Săcărâmb era numit administrator Iosef Panzemann, cu un salariu de 800 florini pe an, plus alte compensaţii (casă de locuit, pauşal pentru cal, lemne de foc), alături de alţi 14 funcţionari cu salarii cuprinse între 400

10 Ibidem, p. 72. 11 Maria Woinonich, Die Umgestaltung der kk allgemeine Hofkammer in das kk Finanz Ministerium im Jahre 1848, în „Mittheilungen der österreichische Staatsarchiv”, 14, 1961, pp. 549-562. 12 Österreichische Staatsarchiv- Finanz- und Hofkammerarchiv, Neue Hofkammer und Finanzministerium, Allgemeine Abteilungen, FHKA, Domänen Akten, Ktn. 986, nr. 39731/1853 (în continuare FHKA…). 13 FHKA, Domänen Akten, Ktn. 948, nr. 8011/1853. 14 Vezi și ordinul din 9 ianuarie 1854 privind organizarea acestor structuri în loc. cit., nr. 1571/1854. 15 Loc. cit., Ktn. 994, nr. 7377/1864. 16 FHKA, Montan Akten, Ktn. 162, nr. 15834/1851.

Page 259: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI - ADDENDA

259

şi 800 florini. La Roşia Montană a fost numit administrator general Ioseph Anton, cu un salariu de 900 florini, plus celelalte emolumente. Lui i se alăturau încă patru funcţionari, între care şi românul Victor Pipoş, plătit cu 400 de florini pe an.17 Aceşti administratori erau asimilaţi în clasa a IX-a la salarizare.18 Şi la Direcţia Silvică salariile erau similare: administratorul câştiga 900 de florini pe an, controlorul silvic primea 700 de florini pe an, în vreme ce funcţionarii inferiori erau plătiţi între 112 şi 200 de florini pe an, în funcţie de atribuţii şi responsabilităţi.19 Trebuie, de asemenea, remarcat că funcţionarii de la nivelul cel mai de jos (pădurarii, supraveghetorii de pădure) erau extrem de prost plătiţi; ei nu primeau mai mult de 48,30-145,60 de florini pe an, plus o cantitate mică anuală de lemne de foc.20 În cazul funcţionarilor superiori (administratori, directori silvici, ingineri etc.), se adăugau, pe lângă sumele plătite în bani, şi o locuinţă gratuită, 4-5 stânjeni de lemne de foc, o sumă de aproximativ 65 florini pe an pentru întreţinerea calului, uneori şi o trăsură necesară pentru deplasare.21

Toate acestea presupuneau pentru stat eforturi financiare semnificative, dar s-a căutat permanent reducerea acestor cheltuieli, mai ales în anii ’60, când de altfel Ministrul de Finanţe de la Viena a impus o politică de extremă austeritate. De exemplu, Districtul Silvic Câmpeni, ce avea o suprafaţă de păduri ce însuma 120.000 de iugăre22, presupunea cheltuieli salariale pentru administrare (salarii, clădiri, întreţinere, costuri de cancelarie) ce însumau, în anul 1861, 30.132 florini, pentru ca, în 1863, ele să scadă la 23.853 florini23, sau un alt exemplu, Districtul Silvic din Zlatna avea în administrare 38.000 de iugăre de pădure de stat ce presupuneau costuri de administrare de aproximativ 17.000 florini pe an24.

În privinţa politicii de personal a statului din această perioadă, trebuie remarcat şi faptul că toţi aceşti funcţionari, cei mai mulţi aduşi din afara Transilvaniei, aveau calificare de specialitate – studii la şcolile de profil din Monarhie, mai ales la Schemnitz şi Mariabrunn; un al doilea aspect semnificativ era că aceşti funcţionari puteau utiliza la un nivel sau altul toate limbile utilizate în Transilvania, aspect consemnat într-un mod deosebit de riguros în fişa postului acestor funcţionari25, ca şi toată experienţa dobândită de-a lungul timpului în serviciu. Sunt situaţii consemnate în detaliu în actele vremii şi ele pot oricând furniza elemente extrem de preţioase pentru o istorie socială a acestei funcţionărimi austriece care a activat în Transilvania în perioada 1850-1867. Pentru a ilustra această realitate, ne vom referi punctual la câteva cazuri, simptomatice pentru cele expuse mai sus: un anume Franz Clari, numit administrator silvic la Câmpeni, provenea din Boemia (în 1828, la Marschendorf). Acesta vorbea: germană, latină, ruteană, română

17 Lista completă la FHKA, Montan Akten, Ktn. 162, ad nr. 15834/1851. 18 Compară: Loránd Mádly, Die Tätigkeit... loc. cit., Tabel 1, 2. 19 FHKA, Domänen Akten, Ktn. 988, nr. 61971/1857. 20 Loc. cit., Ktn. 2489, nr. 12973/1862. 21 Loc. cit., Ktn. 988, nr. 61971/1857. 22 Loc. cit., Ktn. 994, ad nr. 7377/1865. 23 Ibidem. 24 Ibidem. Vezi și FHKA, Domänen Akten, Ktn. 990, nr. 45732/1859. 25 Loc. cit., Ktn. 2486, nr. 2335/1858.

Page 260: Tara Barsei 2014

IOSIF-MARIN BALOG

260

şi foarte puţină maghiară („sehr wenig ungarisch”), ceea ce se consemna în fişa postului său.26 O altă caracteristică a politicii de personal, pe lângă avansarea în ierarhia profesională, care era şi o chestiune de timp, o reprezenta ,,rularea” acestora prin toată Transilvania; rar se întâmpla ca un astfel de funcţionar să rămână într-un singur loc mai mult de 3-4 ani. Din multitudinea de exemple cităm cazul lui Karl Seifersur, născut în 1806 la Viena, iniţial cu studii filosofice şi juridice, apoi cu studii de specialitate la Schemnitz. Îşi începea cariera în 1830, la Serviciul Silvic Hunedoara, ca ajutor de contabil, cu un salariu de 0,47 florini pe zi; în 1833 era angajat definitiv pe acelaşi post, cu 300 de florini pe an; în 1835 era mutat la Câmpeni, în 1838 la salariu i se mai adăugau 20 de florini pentru locuinţă („Quartir Geld”), pauşal pentru cal, în 1838 mai primea, pe lângă salariu, 12 florini pentru lemnele de foc. În 1841 era trimis la Zlatna, în 1843 revenea la Hunedoara în calitate de controlor contabil cu un salariu de 400 de florini, plus celelalte sporuri amintite. În 1848, pe lângă serviciul de bază era şi contabil la ,,Lada Frăţiei” („Bruderlade Cassa”), de unde mai câştiga încă 40 de florini pe an; în 1850 era numit contabil-şef la Uzinele Statului de la Hunedoara, cu un salariu de 500 florini pe an. În 1852 era transferat la Direcţia Silvică din Hunedoara pe post de contabil revizor (un fel de expert contabil), cu un salariu de 725 florini pe an, pauşal pentru cal, 10 stânjeni de lemne şi locuinţă gratuită.27 La 1860 avea o vechime în serviciu de 29 de ani şi patru luni şi parcursese, practic, toate treptele ierarhice în meseria sa de funcţionar contabil. Mai mult, în 1855 fusese decorat de guvernatorul Transilvaniei cu Medalia de Aur în grad de Cruce pentru merite deosebite în limitarea efectelor incendiului castelui de la Hunedoara.28

La fel, Iakob Lázár (născut în 1822, la Vinţu de Jos) îşi începea cariera la 1846, ca practicant silvic la Câmpeni, iar până la 1852, când devenea contabil la Oficiul Silvic din Deva, fusese în nu mai puţin de cinci locuri în şase ani (la Câmpeni, Zlatna, Runc, Cugir, Hunedoara, Deva).29

Cariera acestor funcţionari începea aşadar odată cu absolvirea studiilor de specialitate, când se susţinea un examen de Stat („Staatsprüfung”), după care Ministerul le atesta calificarea fiind numiţi ,,candidaţi” disponibili pentru a intra în serviciu ca practicanţi, după ce depuneau în prealabil un jurământ. Statutul de practicant dura de obicei un an, perioadă în care respectivul funcţionar era plătit cu 0,45-1 florin pe zi. În anii ’50, acesta era un salariu mic, comparabil cu al unui muncitor semicalificat sau chiar al unuia necalificat din domeniul mineritului. Aşadar, o viaţă grea pentru aceşti funcţionari – începători – dacă punem la socoteală şi faptul că erau trimişi în serviciu, de cele mai multe ori, departe de casă, practic, oriunde pe cuprinsul Monarhiei.

Cu toate acestea, cel puţin în anii ’50 ai secolului al XIX-lea, atracţia pentru a intra în serviciul statului era una destul de mare. Dincolo de prestigiul social, de modul de percepere a acestui serviciu „în slujba Împăratului”, accederea în rândul birocraţiei conferea şi o stabilitate, un cursus honorum, în ciuda politicii statului de perindare a

26 Loc. cit., Ktn. 2486, nr. 24063/1858. 27 Loc. cit., Ktn. 2487, ad nr. 1290/1860. 28 Ibidem. 29 Ibidem.

Page 261: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI - ADDENDA

261

acestor funcţionari prin toată Monarhia (dar mai ales în provinciile periferice, unde se resimţea o accentuată nevoie de personal), cursus honorum care, pe lângă beneficiile salariale, oferea şi perspectiva unei pensii la bătrâneţe. De pildă, un anume Ioseph Molnár, aflat în serviciu ca funcţionar la Uzina Metalurgică a Statului de la Govăjdia, cerea în 1853 pensionarea, având în vedere că acesta avea peste 40 de ani de vechime în serviciul statului.30 Cererea i se aproba, primind o pensie de 216 florini anual.31

Un alt aspect semnificativ care se cuvine menţionat în acest context este faptul că, pe la începutul anilor ’60, se constată o creştere semnificativă a numărului transilvănenilor care, în calitate de absolvenţi ai Academiei Miniere şi Silvice de la Schemnitz, optau pentru posturi de funcţionari în serviciile de profil ale statului. Dacă, la începutul anilor 1850, chiar şi aceşti începători care aspirau la statutul de practicant şi apoi funcţionar inferior („Diener”) erau în cea mare parte aduşi din afara Transilvaniei, după aproximativ un deceniu deja aceşti tineri proveneau în majoritate din interiorul provinciei. De exemplu, în 1860, din cei şapte practicanţi care urmau a fi angajaţi la direcţiile silvice numai 2 erau născuţi în afara provinciei, însă toţi aveau studii de specialitate, fie la Schemnitz, fie la Mariabrunn.32 De exemplu: Carl Schöbel, născut la Sighişoara, 27 ani, absolvent al gimnaziului superior, apoi studii la Schemnitz, examen de Stat în Sivicultură, numit în 1856 candidat silvic la Oficiul din Mănăştur, apoi, în 1859, practicant cu 1,05 florini pe zi, vorbea germana, româna şi maghiara. Rudolf Capesius, de 24 ani, născut în Făgăraş, studii silvice la Mariabrunn, numit practicant substitut la Serviciul Silvic din Orlat cu 0,78 florini pe zi. Cunoştea şi el germana, maghiara şi româna.33

Se reuşise astfel crearea unei baze interne pentru recrutarea acestor funcţionari nu numai prin faptul că mulţi transilvăneni, mai ales saşii, se orientau spre studiile de specialitate, ci şi datorită politicii statului care a încurajat acest fenomen şi prin acordarea de burse de studiu şi subsidii; în fond, spre finele anilor 1860, statul devenise din ce în ce mai conştient că – pe fondul limitării resurselor financiare disponibile întreţinerii unui aparat birocratic, care devenea tot mai extins, şi al scăderii veniturilor reale ale acestor funcţionari în condiţiile scumpirii traiului în toate provinciile – nu va mai putea menţine aceste posturi atractive. Situaţia era recunoscută şi de către Direcţia Financiară provincială din Sibiu în anul 1866.34 De altfel, încă de la finele anului ’50, Rapoartele Direcţiei Miniere Silvice şi a Salinelor din Cluj atrăgeau atenţia asupra necesităţii restructurării personalului în scopul unei mai eficiente utilizări a acestora şi reducerea costurilor adiacente, mai ales cu locuinţele.35 În această politică se încadrează şi măsura, din 1865, de comasare a administraţiei salinelor din Transilvania cu cea silvică, precum şi unificarea sistemului contabil al domeniilor statului sub o singură administraţie.

În anii ’60, pe fondul unei politici de extremă austeritate financiară promovată de Ministerul de Finanţe, Ignatz V. Plener, cu scopul redresării deficitului bugetar şi al

30 FHKA, Montan Akten, Ktn. 258, nr. 11955/1853. 31 Ibidem. Rezoluţia ad nr. 1195/1853. 32 FHKA, Domänen Akten, Ktn. 2488, nr. 6873/1860. 33 Loc. cit., Ktn. 2488, nr. 6873/1860; Idem, Ktn. nr. 1290/1860; la fel, în 1863, din 10 „candidaţi”, toţi erau născuţi în Transilvania. Vezi și Ktn. 2490, ad nr. 31752/1863. 34 Loc. cit., Ktn. 996, nr. 10645/1866. 35 Loc. cit., Ktn. 990, nr. 38477/1859; Ktn. 994, nr. 20535/1865.

Page 262: Tara Barsei 2014

IOSIF-MARIN BALOG

262

restabilirii valorii florinului, constată o preocupare pentru restructurarea personalului din instituţiile şi întreprinderile statului, inclusiv în Transilvania. La aceasta se adăuga şi concluzia celor mai mulţi experţi conform căreia aceste domenii ale statului şi întreprinderile de stat aduceau venituri foarte scăzute în raport cu potenţialul lor. Între cauzele acestor situaţii erau recunoscute administrarea nu atât proastă, cât mai ales rigidă şi excesiv de complicată.36 Astfel, se constata că normarea Beamterilor după tipul de serviciu şi nu după capacităţi şi sarcini reprezenta un mare impediment în calea obţinerii de bune rezultate.

Fixarea salariului pe care îl încasează aceştia este una dintre cele mai mari greşeli, mai ales în acest domeniu al administrării de bunuri. Salariul fix este una dintre cele mai nedrepte moduri şi sarcinile celor mai mulţi Beamteri rămân, prin urmare, atât de joase deoarece orice ţintă a acestora se reduce la a câştiga acel salariu şi nimic mai mult...37

Desigur, era o părere, însă aceasta nu era departe de realitate dacă analizăm datele economice ale acestor întreprinderi.

Conduita birocraţiei era deosebit de strict stabilită printr-o serie întreagă de legi şi regulamente, care stabileau un cadru clar şi bine circumscris al atribuţiilor şi modului de acţiune considerat, uneori chiar în epocă, excesiv de rigid. Orice funcţionar care avea în domeniul său de activitate vreo formă de gestiune era obligat ca, la intrarea în serviciu, să depună o cauţiune proporţională cu valoarea gestiunii, care să fie în măsură a acoperi o eventuală fraudă. De cele mai multe ori, dacă respectiva cauţiune nu era în bani, ea putea fi şi de natură imobiliară (case, proprietăţi etc.; de multe ori cauţionau pentru respectivul funcţionar şi membrii familiei). Între măsurile draconice luate în caz de abatere disciplinară gravă soldată cu fraudă se situa şi obligativitatea returnării salariului retroactiv de când se constata începerea producerii fraudei.38

Nu au lipsit nici printre funcţionarii din Transilvania astfel de situaţii; fără a intra în detalii, amintim doar cazul lui Ignatz Von Marilly, controlor contabil la Oficiul Silvic din Gheorghieni.39 Acesta era acuzat de „abateri disciplinare” care curând s-au dovedit a fi legate de fraude contabile prin ţinerea defectuoasă a contabilităţii.40 Deşi ancheta nu explicita evaluarea exactă a prejudiciului, acesta a fost imediat destituit din serviciu.

Semnificativă este şi recomandarea Direcţiei Silvice a Minelor şi Salinelor din Cluj de a se investiga cu atenţie faptele celui acuzat „fără a-l demoraliza pe acesta”41. Nu ştim ce s-a întâmplat ulterior cu funcţionarul amintit, dar atitudinea autorităţilor reprezintă un exemplu de reacţie şi conduită faţă de propriii funcţionari, fapt care a făcut din birocraţia austriacă din epocă, cu plusurile şi minusurile sale, un agent important al schimbării de atitudine în politicile administrative şi economice ale structurilor imperiale, deopotrivă la nivel central şi regional.

36 Josef Schulhof, Staatsgütter und Großgrundbesitz in der Österreichische Monarchie. Vorschlag zur Hebung des Gütertrager durch Einführung des Verpachtungs Systemes, Wien, 1862, p. 12 sqq. 37 Ibidem. 38 FHKA, Domänen Akten, Ktn. 991, nr. 22666/1860. 39 Loc. cit., Ktn. 2489, nr. 6036/1861. 40 Loc. cit., Ktn. 2488, nr. 61032/1861. 41 Loc. cit., Ktn. 2489, nr. 17266/1861.

Page 263: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI - ADDENDA

263

Anca-Maria ZAMFIR

BRAŞOVUL ÎNTR-O RELATARE DE CĂLĂTORIE

DIN SECOLUL AL XIX-LEA1

BRASOV IN A 19TH CENTURY TRAVEL BOOK

Abstract: The study aims to present the city of Brasov as it was seen by the Hungarian geographer

Hunfalvy János in the volume ”Hungary and Transylvania in picturesque original views of the most

interesting areas, settlements of travel, churches, castles, palaces and other monuments of old and

new times”, illustrated with engravings done after Ludwig Rohbock’s drawings.

Travel report as a way to share other experiences and places had its period of glory in the 19th

century. Writers, diplomats, artists, businessmen, scientists and ordinary people travelled across

Europe or around the world, with business or pleasure, and there were a few of them who published

their diaries of impressions to satisfy a public increasingly curious and more eager for information.

János Hunfalvy wanted to provide a complete picture of Hungary and therefore his journey had a

purpose. He will use, like many of his contemporaries, the etching technique, enriching the text

with pictures made by different prints-engravers, specialized on this type of image, after drawings

made by the German artist Ludwig Rohbock.

Brasov is depicted in six engravings representing either panoramic views of the city, or certain

objectives.

For Hunfalvy’s contemporary readers, the engravings were intended to provide a picture of the

places described in the book that would respond to their curiosity, but for us they are important

documentary sources that provide information about the appearance of Transylvania and Brasov

in the 19th century.

Relatarea de călătorie, ca modalitate de a le împărtăşi celorlalţi experienţa şi imaginea

altor locuri, cunoaşte în secolul al XIX-lea perioada sa de glorie. Scriitori, diplomaţi,

artişti, oameni de afaceri, oameni de ştiinţă sau simpli călători umblă prin Europa şi prin

lume, cu treabă sau de plăcere, şi nu sunt puţini aceia care îşi publică jurnalele sau

impresiile de călătorie, pentru a satisface un public din ce în ce mai curios şi mai dornic

de informaţie. Dacă, în secolul anterior, europenii îşi fixau ca ţintă a călătoriei (uneori

doar imaginare) locuri îndepărtate – Orientul cu aura sa de exotism şi de mister –, care le

hrăneau trăirile romantice, spre mijlocul secolului al XIX-lea ei încep să fie interesaţi din

ce în ce mai mult de Europa lor.2 Literatura de călătorie a secolului al XIX-lea este foarte

1 Articol republicat în formă corectă; redacţia şi tipografia îşi cer scuze pentru lipsurile şi greşelile

cu care a fost tipărit în numărul trecut al anuarului. 2 Vezi Marian Popa, Călătoriile epocii romantice, Editura Univers, Bucureşti, 1972.

Page 264: Tara Barsei 2014

ANCA-MARIA ZAMFIR

264

bogată, favorizată de interesul crescând al publicului şi de posibilităţile din ce în ce mai

mari de difuzare; relatările de călătorie devin mai amănunţite, pentru a putea fi utile

celor din ce în ce mai mulţi care, cu o mentalitate nouă şi cu posibilităţi de deplasare din

ce în ce mai mari, călătoresc şi doresc informaţii precise despre locurile în care vor

ajunge. Dezvoltarea turismului şi a industriei hoteliere generează acum primele ghiduri

turistice, ale căror rădăcini sunt de găsit în relatările de călătorie.3

Transilvania intră şi ea în sfera de interes a călătoriei şi a jurnalelor de călătorie.

Dacă pentru călătorii din epocile anterioare ea era doar parte a itinerariului, care avea ca

punct final Orientul, la autorul volumului pe care dorim să îl aducem în discuţie ea însăşi

este scopul călătoriei. Este vorba de lucrarea geografului maghiar Hunfalvy János4,

Ungaria şi Transilvania în vederi pitoreşti originale ale zonelor celor mai interesante, localităţi de

vilegiatură, biserici, castele, palate şi alte monumente din timpuri vechi şi noi5, cu menţiunile:

„Înregistrate după natură de Ludwig Rohbock, gravate în oţel de cei mai buni artişti ai

timpului nostru. Cu text istorico-topografic de Johann Hunfalvy. Secţiunea a doua:

Transilvania, Darmstadt, 1864, Tipografie şi editare de Gustav Georg Lange (În comision

la Lauffer u. Stolz, în Pesta.)”.

Cartea a fost publicată iniţial în caiete lunare, care conţineau opt pagini de text şi trei

gravuri (existând posibilitatea unui abonament la care se primea ca bonus o gravură mai

mare)6 şi a fost publicată în forma finală în trei volume, cu două secţiuni: secţiunea I –

Ungaria, în două volume (vol. 1, apărut în anul 1856; vol. 2, apărut în anul 1860),

secţiunea a II-a (vol. 3) – Transilvania, care a apărut în anul 1864.

Pentru pregătirea lucrării, el a călătorit în toată ţara şi s-a folosit, ca şi contemporanii

săi, de dezvoltarea tehnicii gravurii, îmbogăţindu-şi textul cu imagini – gravuri în oţel

realizate de diferiţi gravori, specializaţi pe acest tip de imagine, după desenele artistului

3 În anul 1828, editorul german Karl Baedeker, părintele turismului modern, începe publicarea unor manuale de călătorie, care vor deveni apoi celebrele ghiduri de călătorie numite generic Baedeker, care ofereau călătorului informaţii utile privind transportul, cazarea, restaurantele, preţurile, locurile de vizitat. 4 Hunfalvy János (1820-1888), geograf maghiar, profesor universitar, membru al Academiei Ungare de Ştiinţe, fondator al Societăţii Ungare de Geografie. A călătorit mult şi a scris mai multe cărţi de călătorie, în care a încercat să ofere o imagine cât mai completă a ţărilor vizitate şi a Austro-Ungariei vremii sale. 5 Ungarn und Siebenbürgen in malerischen Original – Ansichten. Ihrer interessantesten Gegenden, Stadte Badeorte, Kirchen, Bürgen, Palaste und sonstigen Baudenkmaler alter und neuer Zeit. Nach der Natur aufgenommen von Ludwig Rohbock, in Stahl gestochen von den ausgezeichnetsten Kunstlern unserer Zeit. Mit historisch-topographischem text von Johann Hunfalvy. Zweite Section: Siebenburgen, Darmstadt, 1864, Druck und Verlag von Gustav Georg Lange (In Comission bei Lauffer u. Stolz in Pesth.). 6 La Arhivele Naţionale Braşov se păstrează mai multe asemenea caiete, din care lipsesc unele dintre gravurile inserate iniţial, dar la care sunt ataşate gravuri din celelalte volume, ceea ce poate indica faptul că imaginile din caiete au fost detaşate în scopul colecţionării.

Page 265: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI - ADDENDA

265

german Ludwig Rohbock7. Colaborarea cu acesta se datorează, probabil, celebrităţii sale

în epocă, rezultat al prodigioasei activităţi de desenator de vederi pitoreşti din Germania.

Itinerariul8 cuprinde: Clujul şi împrejurimile – Turda – Colţeşti şi Aiud – Ocna

Mureş şi Grind – Alba Iulia – Cetate – Detunata – Săcărâmb – Mălăieşti – Hunedoara –

Sebeş – Orăştie – Deva – Castelul Huniazilor şi valea Haţegului – Sibiu – Împrejurimile

Sibiului – Făgăraş – Braşov – Împrejurimile Braşovului – Sf. Gheorghe – Balvanyos –

Tuşnad şi Lacul Sf. Ana – de la Bicsad la Beclean – Sighişoara – Dumbrăveni – Mediaş –

Blaj – Târgu-Mureş şi secuimea – Gorneşti – Brâncoveneşti – Bălan – Iernut. După cum se

poate observa, acest itinerariu nu urmăreşte neapărat doar oraşele mari, autorul

considerând demne de interes şi localităţi mici, în care există câte un castel, câte un conte

cu o bibliotecă de excepţie sau alte lucruri interesante, demne de a fi menţionate.

Încă din titlu, Hunfalvy îşi anunţă cititorii că vor fi prezentate cele mai interesante

lucruri. Intenţia este aceea de a prezenta Transilvania aşa cum este ea, în toată

complexitatea ei, răspunzând astfel dorinţei de cunoaştere a cititorilor epocii.

Cartea îmbină documentarismul secolului al XIX-lea cu viziunea romantică, dorind

să ofere, aşa cum se menţionează în titlu, vederi pitoreşti originale ale zonelor celor mai

interesante, localităţi de vilegiatură, biserici, castele, palate şi alte monumente din timpuri vechi şi

noi. În interesul său ştiinţific, autorul înregistrează „cinematografic” drumul, notând

riguros denumirile localităţilor prin care trece şi ale munţilor şi apelor, descrie peisajul,

relieful, bogăţiile naturale şi exploatarea lor, descrie monumentele, localităţile şi

atmosfera lor, viaţa străzii, casele, oamenii, vestimentaţia şi ocupaţiile lor, se opreşte

asupra istoriei şi a istoriei locale. În acelaşi timp, asemeni călătorilor epocii romantice, el

este sensibil la aspectul lor pitoresc, poate şi ca o concesie făcută cititorului, apăsarea

corzii sentimentale, la care sunt sensibile mai ales cititoarele, îndulcind prezenterea.

Titlul lucrării şi informaţiile de pe pagina de titlu, gândite să o facă atractivă şi (de

ce nu?) vandabilă, trădează interesele publicului de la jumătatea secolului al XIX-lea.

Sensibilităţii romantice a acestuia i se oferă vederi pitoreşti şi monumente din timpuri vechi,

la rândul lor pitoreşti prin ruinele lor, capabile să satisfacă interesul pentru istorie, mai

ales pentru istoria estului Europei, a unui spaţiu necunoscut pentru Europa Occidentală.

Dorinţei de cunoaştere a spaţiilor puţin sau deloc cunoscute de publicul occidental i se

oferă vederi originale, înregistrate după natură şi monumente din timpurile noi. Toată oferta

răspunde interesului pentru inedit şi curiozităţii publicului faţă de spaţii noi,

necunoscute, care au favorizat apariţia unui fenomen nou în secolul al XIX-lea, care va

lua amploare: vilegiatura. Cartea prezintă zonele cele mai interesante, localităţi de vilegiatură,

biserici, castele, palate şi alte monumente din timpuri vechi şi noi.

7 Ludwig Rohbock (1820-1883), desenator german specializat în peisaje şi desene de arhitectură; gravor în oţel. Se ştie puţin despre viaţa lui. Desenator prolific, a realizat un mare număr de vederi ale peisajului şi oraşelor germane, majoritatea fiind publicate în albume. Gravorul cu care a colaborat cel mai mult a fost Johann Poppel. 8 Cf. cuprinsul volumului.

Page 266: Tara Barsei 2014

ANCA-MARIA ZAMFIR

266

Volumul este ilustrat cu 55 de reproduceri ale unor gravuri realizate în oţel, după

desenele lui Ludwig Rohbock, dintre care şase au ca subiect Braşovul, căruia i se acordă

cel mai mare număr de imagini, fapt care demonstrează marele interes pe care oraşul i l-a

stârnit autorului.

Spre deosebire de relatările de călătorie ale secolelor anterioare, care erau ilustrate cu

vedute realizate de către artişti care nu fuseseră niciodată în acele locuri, de multe ori

fanteziste, bazate pe povestiri sau pe clişee, cele din secolul al XIX-lea, răspunzând dorinţei

de exactitate, sunt ilustrate cu imagini reale, înregistrate la faţa locului. Fie călătorul era

destul de bogat să îşi poată permite să plătească un artist care să îl însoţească în periplul său

şi să imortalizeze locurile străbătute, fie îşi făcea singur desenele. Apariţia fotografiei a

uşurat mult lucrurile, aceasta imortalizând fidel locurile, putând fi apoi reprodusă mai uşor

de desenatori şi de gravori pentru a putea fi multiplicată. Rolul imaginii în jurnalele de

călătorie a crescut în secolul al XIX-lea, înflorirea gravurii de reproducere fiind în legătură

cu necesităţile de informare crescânde ale publicului, cu dezvoltarea presei (care publica în

foileton fragmente din aceste jurnale înaintea apariţiei lor în volum) şi a producţiei de carte.

Nevoia de a reproduce în cantitate mare şi repede a determinat editurile să folosească mai

mulţi gravori pentru ilustrarea unei singure lucrări. Artistul nu era întotdeauna şi gravor, el

culegea impresiile în desene care urmau să fie gravate de alţii. El nici nu ar fi avut timp să

graveze cantitatea mare de desene făcute de-a lungul călătoriei, în condiţiile în care ziarul

sau cartea trebuia să apară într-un timp determinat. Gravorii care îi reproduceau desenele

erau simpli executanţi.9

Nu avem certitudinea că Rohbock l-a însoţit pe Hunfalvy în călătoria sa. Este posibil

să fi folosit ca sursă a desenelor sale fotografii furnizate chiar de către autorul textului, pe

care să le fi asezonat cu mici elemente anecdotice şi pitoreşti (personaje, animale etc.).

Anumite caracteristici ale imaginilor (imagine panoramică, tipologia peisajului,

proporţiile personajelor în raport cu ale peisajului, exactitatea cu care sunt redate

detaliile) îndreptăţesc apropierea lor de fotografie ca sursă. Având în vedere prodigioasa

activitate de desenator, furnizor de vedute care au fost publicate în albume în timpul

vieţii sale, cantitatea mare de desene furnizate şi locurile foarte diferite din punct de

vedere geografic pe care acesta le-a imortalizat, este puţin probabil ca artistul să fi făcut

desenele la faţa locului. În acest ritm, la faţa locului ar fi avut timp să facă doar schiţe,

nicidecum desene finite, cu caracter documentar, care să cuprindă detaliile care apar în

aceste imagini. De asemeni, este greu de crezut să fi realizat mereu acelaşi tip de imagine,

chiar dacă s-ar fi cantonat într-o reţetă, deoarece artistul filtrează ceea ce vede prin

propria sensibilitate şi prin propriile emoţii, fiind exclus să facă două peisaje în aceeaşi

viziune. Nu trebuie omis faptul că tipologia peisajului în arta epocii era diferită şi nici

faptul că artiştii s-au folosit de fotografie încă de la apariţia ei. Până la noi date, care să

ofere certitudini, aceasta poate fi luată în considerare doar ca ipoteză de lucru.

9 Vezi Marian Popa, op. cit.

Page 267: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI - ADDENDA

267

Ritmul în care au apărut caietele şi numărul mare de ilustraţii, procesul cronofag de

realizare a gravurilor, au impus apelul la un număr mare de artişti, numiţi în foaia de

titlu, „cei mai buni artişti ai timpului nostru”: Ludwig Rohbock a realizat desenele după

care s-au făcut gravurile şi a gravat câteva dintre ele, celelalte fiind gravate de J.M. Kolb,

J. Poppel, G.M. Kurz, J. Umbach, F. Hablitschek, L. Thümling, A. Rottman, L. Oeder, G.

Hess, J. Richter, Leidhecker, J. Riegel, G. Heisinger, C. Rorich, G. Hels, A. Fesca, F. Foltz,

C. Rohrig. Aceştia nu erau, aşa cum s-ar putea crede, cei mai mari artişti ai timpului, ci

cei mai de succes „meseriaşi”, ilustratori specializaţi în gravura de reproducere, atât de

căutată în epocă.

Aceste ilustraţii au fost, în multe cazuri, detaşate, mai ales cele din caiete, făcând

obiectul unor colecţii. Aşa se explică faptul că ele există şi circulă şi astăzi, ca piese de

colecţie. Unele dintre ele au fost colorate manual, în culori de apă, ulterior apariţiei lor.

Dintre ilustraţiile volumului Transilvania, la Muzeul de Artă Braşov se găsesc

treisprezece, imprimate pe hârtie velină, care par a fi rupte dintr-o tipăritură, probabil din

caietele mai sus menţionate: Intrarea în Cheile Turzii (gravor: J. Poppel), Cetatea Alba Iulia

(gravor: F. Hablitschek), Cetatea Deva, vedere dinspre miazăzi (gravor: G. Hessinger), Castelul

Huniazilor I (gravor: G.M. Kurz), Castelul Huniazilor II (gravor: J. Poppel), Sibiu, biserica şi

mânăstirea călugăriţelor ursuline (gravor: J.M. Kolb), Tălmaciu (gravor: J. Poppel), Sf. Gheorghe

(gravor: J. Richter, în variantă colorată manual), Iernut (gravor: J. Kolb), Bălan în Transilvania

(gravor: F. Hablitschek), Trascău-Sângiorgiu (gravor: J. Richter, în variantă colorată manual),

Tâmpa, la Braşov (gravor: F. Foltz), Braşov, dinspre sud-vest (gravor: J. Poppel).10

Dintre toate localităţile vizitate, Braşovului i se alocă în volum cel mai mare număr

de imagini (şase), ceea ce demonstrează interesul autorului cărţii şi al gravorului pentru

acest oraş complex, aflat, pentru călătorul european, la confluenţa lumii occidentale cu

cea orientală, care le stârneşte admiraţia şi le satisface gustul pentru pitoresc. Ele

reprezintă fie vederi panoramice ale oraşului, fie anumite obiective, fiind primele imagini

reale ale oraşului şi, totodată, cele mai frumoase reprezentări grafice ale sale de până

atunci, executate „după natură”, aşa cum se precizează în subtitlul cărţii.11

Apropierea de oraş este gradată – el este descris întâi de la depărtare, apoi de pe

Tâmpa şi, în final, din interior (străzile, clădirile, oamenii etc.). Dacă textul recurge la o

prezentare gradată a spaţiului, de la general la particular, de la imaginea de ansamblu la

10 În inventarul Muzeului de Artă Braşov, autorul lucrărilor figurează ca anonim, deşi acestea sunt vizibil inscripţionate cu numele desenatorului şi al gravorului. Ele sunt înregistrate, împreună cu alte 23 de lucrări diferite, la acelaşi număr de inventar (nr. inv. 534) şi sunt păstrate împreună, într-o mapă de carton acid, unele fiind chiar lipite pe carton, probabil de către proprieterii anteriori. Datele din Registrul pentru evidenţa analitică a bunurilor culturale sunt următoarele: „Colecţie de 36 buc.; gravuri, stampe, litografi (sic!), tiraj de carte”. Valoarea lor totală este de 3,24 RON. 11 Muzeul de Artă Braşov posedă doar două dintre ele, dar în expoziţia Braşovul în imagini. Artă şi document, pe care am organizat-o în anul 2010, la Muzeul de Artă Braşov, au fost prezentate împreună, pentru prima oară, toate cele şase imagini, ele figurând şi în catalogul acesteia. Acest lucru a fost posibil graţie colaborării pe care am avut-o cu Biblioteca Academiei Române – Cabinetul de stampe, care a avut bunăvoinţa să împrumute celelalte patru lucrări, dintre care unele în varianta colorată manual.

Page 268: Tara Barsei 2014

ANCA-MARIA ZAMFIR

268

detalii, ca un zoom, conducând mental perceperea lui în adâncime, imaginile ne arată

Braşovul într-o rotire de 360º, imortalizând oraşul din unghiuri diferite, oferind faţete

diferite ale acestuia, care se completează şi dau împreună, succedându-se, imaginea

întregului. Deşi aparent statice, atât textul, cât şi imaginile sunt pline de dinamism.

Reprezentările grafice ale Braşovului:

Tâmpa, la Braşov – există şi în varianta colorată manual;

Braşovul cu Tâmpa;

Braşov, dinspre sud;

Biserică valahă în Braşov;

Braşov, dinspre sud-vest;

Braşov, Braşovul Vechi şi Cetăţuia – există şi în varianta colorată manual.

Braşovul cu Tâmpa.12 Deşi la cuprinsul cărţii imaginea apare sub acest titlu, în

interiorul volumului gravura este intitulată Braşov, partea de nord, cu Tâmpa. Ea

sintetizează priveliştea percepută de călătorul care se apropie de oraş dinspre nord: la

poalele unui şir de munţi care se întinde de la sud la nord, el vede

o biserică impunătoare şi spre nord înălţimea unui munte pe a cărui spinare se

văd zidurile şi turnurile unui castel. Sunt Biserica Bartolomeu şi castelul

Braşovului (Cetăţuia), vizibile de aici. Din oraş încă nu vedem nimic.

Ajunşi la biserica Bartolomeu, intră în suburbia „ca o bandă îngustă” (Braşovul Vechi), pe

care o străbat în ¾ de oră.

Poziţia Braşovului este unică în felul său şi pitorească în cel mai înalt grad.

Oraşul este situat într-o vale romantică a muntelui Postăvarul. În faţa gurii văii, în

şesul întins, se înalţă izolat Dealul Cetăţuii, pe ale cărui ambe părţi valea îşi duce

braţele spre câmpie. La sud de Dealul Cetăţuii, în spatele oraşului, se înalţă

povârnitul Kapellenberg (Tâmpa), a cărui parte din faţă este acoperită cu fagi, în

timp ce vârful său, o stâncă puternică, dezgolită, ameninţă să se rostogolească în

orice clipă.13

Imaginea completează informaţia din text. Privitorului, asimilat călătorului care se

apropie de oraş pe drumul desfundat, mărginit de un gard din uluci, pe marginea căruia

pasc nişte capre (şoseaua actuală), i se oferă imaginea descrisă în text, pe care artistul o

completează cu dealul Sf. Martin, pe care se ridică biserica Sf. Martin, şi cu silueta

oraşului întrezărită prin vegetaţia abundentă în valea dintre munţi, cu Biserica Neagră,

turnul Casei Sfatului, aglomeraţia acoperişurilor caselor din Cetate şi un şir de case care,

privind din acest unghi, nu pot fi decât casele de pe strada Lungă.

Ajuns în oraş, călătorul urcă pe Tâmpa, de unde are o privelişte cuprinzătoare a

oraşului şi, mai ales a împrejurimilor sale, imortalizată în gravura Tâmpa, la Braşov, care

12 Hunfalvy, p. 107. 13 Ibidem, pp. 107-108.

Page 269: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI - ADDENDA

269

apare pe coperta volumului, constituindu-se astfel într-o imagine emblematică a

Transilvaniei. Privit în vol d’oiseau, peisajul are în centru Tâmpa, numită în epocă şi în

volum Kapellenberg14, înconjurată de munţi, în dreapta deschizându-se câmpia Ţării

Bârsei. Ea se constituie în punct de observaţie, de unde se poate vedea amplasarea

geografică a oraşului şi se poate face o descriere de ansamblu a acestuia. Ajuns sus,

autorul admiră priveliştea care i se înfăţişează în faţa ochilor:

La stânga nişte munţi regulaţi, care închid oraşul la est, la sud-est o vale strâmtă şi

adâncă, departe în munţi, în fundul căreia se înalţă frumoasele Pietre ale lui

Solomon. Partea de nord-vest a acestei frumoase văi e mărginită de Raupenberg,

care se întinde până la biserica Bartolomeu, iar acolo face o curbă spre vest15.

La poalele muntelui, în vale, se vede oraşul.

Tâmpa, care se înalţă chiar deasupra oraşului, asemeni unui acoperiş uriaş,

face asupra străinilor o impresie surprinzătoare, aproape neliniştitoare; nu te poţi

abţine să nu vrei să o urci. Pe latura ei des împădurită urcă un drum în zig-zag.

Când ajungi sub blocul de piatră, care constituie acoperişul muntelui, ai o

privelişte liberă. Nu trebuie să te mulţumeşti cu ea, ci trebuie să urci stânca,

încununată de o piramidă simplă de piatră.16

Imaginea, care redă fidel realitatea descrisă de geograf, corespunde, în acelaşi timp,

gustului romantic. Personajul care stă cu spatele la noi contemplă copleşit măreţia şi

frumuseţea peisajului. Câteva capre, al căror stăpân nu pare a fi personajul menţionat,

par a-şi duce liber viaţa pe munte (deşi, în mod normal ele nu ar avea ce să caute acolo),

sugerând libertatea vieţii în sălbăticie.

De acolo, de sus, se deschide în faţa privirilor

o panoramă măreaţă, rar întâlnită. La picioarele noastre se aşterne miezul

Braşovului, într-o vale adâncă, închis între ziduri încă bine păstrate, porţi, turnuri

şi bastioane de colţ, între care, la sud-vest atrage atenţia graţiosul bastion al

Ţesătorilor. Dincolo de acesta licăreşte un mic iaz17,

lângă care se găseşte clădirea impunătoare a Institutului de gimnastică (actualul Liceu cu

Program Sportiv), apoi urmează un bastion împodobit cu numeroase turnuri (Poarta

Ecaterinei). Şanţurile de odinioară au fost transformate într-o frumoasă alee, care

îmbrăţişează ca o cingătoare zidurile gri care înconjoară oraşul şi turnurile şi dincolo de

care se găsesc munţii. În oraş, pe pantele munţilor, până sus, sunt

14 Datorită capelei catolice construite pe Tâmpa în anul 1712, muntele s-a numit un timp Kapellenberg. 15 Hunfalvy, p. 108. 16 Ibidem, pp. 108-109. 17 Pe locul iazului, pe care a fost la sfârşitul secolului al XIX-lea unul dintre locurile de patinaj ale braşovenilor şi care a fost umplut în anul 1892 cu molozul rezultat din demolarea vechii Redute, este astăzi terenul de sport al Liceului cu Program Sportiv.

Page 270: Tara Barsei 2014

ANCA-MARIA ZAMFIR

270

pavilioane cochete şi grădini; ici şi colo, şi cele mai povârnite locuri sunt plantate

cu butuci de vie, cireşi şi vişini, tufe de trandafiri şi liliac. Cu aceste grădini de la

poalele pădurilor de fagi, cu stâncile pleşuve care răsar ici şi colo, în afara

zidurilor cetăţii, cu diferitele fortificaţii, vechile turnuri şi bastioane gri care sunt,

în parte, ruine foarte pitoreşti18,

oraşul oferă un deliciu vizual care corespunde gustului romantic.

Această imagine a oraşului este ilustrată în gravura cu titlul Braşov, dinspre sud19,

care sintetizează informaţiile din cele câteva pagini referitoare la descrierea, viaţa şi

atmosfera oraşului, oamenii, costumele, clădirile importante. Artistul mizează şi de data

aceasta pe o scenografie romantică, plasându-se şi plasând privitorul într-o poziţie

contemplativă, undeva sus, pentru a da grandoare perspectivei, şi într-un cadru natural

sălbatic, sugerat de vegetaţia din prim-plan, asezonat cu câteva personaje în costum

popular, surprinse pe potecă. De sus, de pe Tâmpa, se vede Cetatea20 închisă între ziduri,

înconjurată de verdeaţă. Se disting Piaţa Sfatului şi străzile Hirscher, Mănăstirii (astăzi

Mureşenilor) şi Porţii (astăzi Republicii), „măreaţa biserică evanghelică, pe merit punctul

central al oraşului” (Biserica Neagră), Casa Sfatului, biserica SS. Petru şi Pavel, biserica Sf.

Ioan, casele aşezate regulat, cu unul şi două caturi. În afara zidurilor Cetăţii, în stânga,

este dealul Raupenberg, pe care se văd Turnul Alb şi Turnul Negru, iar în dreapta este

Dealul Cetăţuii, cu cetatea din vârful lui. Între acestea se disting strada Lungă şi biserica

Sf. Bartolomeu, de la capătul ei. În depărtare, se vede câmpia Ţării Bârsei şi munţii care o

mărginesc.

Aleea ca o frumoasă cingătoare de verdeaţă de pe locul fostelor şanţuri de apărare

ale oraşului era, de fapt, constituită din două alei: Promenada de Sus (aflată la poalele

Tâmpei, pe latura de est a Cetăţii) şi Promenada de Jos (aflată pe latura de nord a Cetăţii,

aproximativ pe traseul Bulevardului Eroilor de astăzi).

Coborâm de pe munte şi hoinărim prin oraş. Interiorul acestuia corespunde

prin regularitate şi frumuseţe romanticelor şi frumoaselor împrejurimi. Case

frumoase cu până la două nivele cu acoperişuri înalte şi străzi curate, bine pavate,

caracterizează Cetatea. Braşovul este cel mai mare, cel mai populat şi probabil cel

mai bogat oraş din Transilvania.21

Comparând Braşovul cu Sibiul şi Clujul, autorul îl consideră

un adevărat oraş al oamenilor activi, impozant, senin şi zgomotos. Pe străzile sale

se desfăşoară o viaţă activă. Saşi şi germani în port franţuzesc, secui şi maghiari în

pantalonii lor strâmţi şi haine împodobite cu şireturi, turci şi greci în portul lor

pitoresc colorat, armeni în blănuri, boieri valahi în găteală turcească, evrei cu

18 Hunfalvy, p. 109. 19 Ibidem, p. 108. 20 Cetate era denumirea oraşului din interiorul zidurilor de apărare (actualul centru istoric) separat de suburbii. 21 Hunfalvy, p. 110.

Page 271: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI - ADDENDA

271

caftan şi haină lungă, ciobani valahi cu căciulile înalte şi cămăşile lor negre, ţigani

murdari cu părul fluturând sălbatic, ochi strălucitori [...] se îmbulzesc pestriţ peste

tot. Porturile diferite ale mulţilor străini care caută în Braşov, mai ales vara,

răcoarea munţilor sau afacerile îi conferă acestuia o fizionomie orientală,

dulciurile, cafeaua turcească şi alte asemenea lucruri care se găsesc sub veselul

chioşc al frumoasei Alei [Promenada de Jos] amintind şi mai mult de Orient [...]22.

Autorul consideră Braşovul ca fiind centrul comercial al Transilvaniei, având, în

acelaşi timp, o industrie „bine dezvoltată”, aici producându-se „mai ales multe postavuri

şi covoare mari”.

După această prezentare generală, sunt menţionate câteva dintre clădirile

importante ale oraşului.

Biserica evanghelică principală [Biserica Neagră] este, de netăgăduit, cea mai

frumoasă şi mai interesantă clădire din oraş; ea trece drept cea mai frumoasă

biserică din toată ţara saşilor.

Se menţionează anul şi dimensiunile ei, stilul construcţiei, exteriorul, „sever şi întunecat,

lipsit de cele mai obişnuite ornamente”, cu excepţia câtorva sculpturi „în partea de sus” şi

a două frumoase portaluri la navele laterale. În interiorul de asemeni cam sever, autorul

remarcă „pilaştrii foarte frumoşi şi îndrăzneţ construiţi”, prezenţa stemei oraşului şi

„orga minunată, una dintre cele mai mari din Europa, construită între anii 1836-1839 de

Buchholz din Berlin”23 şi amintinteşte că, odată, pereţii au fost acoperiţi cu inscripţii

(cronica oraşului), deplângând faptul că biserica nu este amplasată într-un spaţiu mai

larg, ca să poată fi văzută în întregime, silueta ei fiind „acoperită de cocioabe”.

Şcoala şi casa parohială, aflate lângă biserică, îi dau prilejul de a pomeni gimnaziul

înfloritor al saşilor, vechimea învăţământului braşovean, portul specific al studenţilor

gimnaziului şi viaţa veselă de student. În Piaţă [Piaţa Sfatului], aminteşte primăria [Casa

Sfatului] şi „Casa Negustorilor, construită în anul 1545 pe cheltuiala Apolloniei Hirscher,

văduva primarului oraşului”. Menţionează, de asemenea, „biserica parohială catolică [SS.

Petru şi Pavel] în stil italian” şi biserica Sf. Bartolomeu, „o clădire foarte interesantă”,

prilej cu care enumeră cultele religioase din oraş şi numărul bisericilor pe care le deţin.

Dintre aceste biserici, se opreşte asupra bisericii Sf. Nicolae din Schei, reprezentată în

gravura Biserică valahă în Braşov24, precizând că aceasta, aflată „la capătul nordic al

suburbiei valahe”, este cea mai însemnată dintre mai multe biserici pe care le are comunitatea

grecească din oraş. Biserica este descrisă în text ca fiind construită „în stil bizantin”, având

pereţii acoperiţi în interior şi în exterior cu „diferite zugrăveli” şi fiind surmontată de şapte

turnuri „acoperite cu metal, cu acoperiş în formă de căpăţână de zahăr, terminate cu o cruce

grecească strălucitoare. Întregul ansamblu oferă o imagine de efect”25.

22 Ibidem, p. 111. 23 Ibidem, p. 112. 24 Ibidem, p. 110. 25 Ibidem, p. 113.

Page 272: Tara Barsei 2014

ANCA-MARIA ZAMFIR

272

Opţiunea pentru reprezentarea acestei biserici şi a pieţei din faţa ei, ca ilustraţie la

text, a fost determinată, fără îndoială, de pitorescul acestora: un tip de biserică neobişnuit

pentru lumea occidentală şi o tipologie urbană specifică Scheiului, cu case modeste,

acoperite cu şiţă, mai apropiate de mediul rural. Atmosfera de tip rural este completată

de imaginea pieţei din faţa bisericii, nepavată, populată de personaje în port popular, care

nu par a avea prea multă treabă, de o căruţă trasă de boi şi de doi câini ai nimănui, care

îşi fac veacul în glod. Artistul surprinde viaţa liniştită şi specificul acestei suburbii, locuită

de români, foarte diferită de Cetate, al cărei aspect occidental îi era mult mai familiar.

Dintre clădirile care apar în gravură, astăzi nu mai există decât biserica şi poarta ei.

O imagine de ansamblu a colţului de sud-vest al oraşului (Scheiul) oferă gravura

Braşov, dinspre sud-vest26, care ilustrează textul, prezentând clădirile importante de aici.

Între Cetate şi „suburbia valahă” (Schei), autorul menţionează clădirea „gimnaziului

orăşenesc al valahilor [Liceul „Andrei Şaguna”], care au, de asemenea, un gimnaziu

inferior cu patru clase”, Bastionul Ţesătorilor, Poarta Schei, Poarta Ecaterinei, „minunata

şi pitoresc aşezata şcoală de gimnastică” [Liceul cu Program Sportiv], în vecinătatea

căreia este şi „o frumoasă baie de aburi”27.

Imaginea panoramică surprinde acest colţ al oraşului, în aceeaşi manieră vol d’oiseau.

Privitorul, plasat pe unul dintre dealurile Scheiului, are o perspectivă largă, cu oraşul

undeva în vale, între Tâmpa şi dealul Raupenberg, pe care se văd ruinele turnurilor Alb

şi Negru, Dealul Cetăţuii cu Cetăţuia, dincolo de el întinzându-se câmpia Ţării Bârsei şi

munţii care o înconjoară. Cetatea este în planul îndepărtat al oraşului, din ea

nedistingându-se clar decât Biserica Neagră, zona de interes fiind acum Scheiul, cu

aglomeraţia lui de case, dintre care se înalţă monumentale „gimnaziul orăşenesc al

valahilor” (Liceul „Andrei Şaguna”) şi „Biserica valahă” (biserica Sf. Nicolae).

Pe Dealul Cetăţuii, cu „formă regulată şi parţial împădurit”, autorul menţionează

Cetăţuia, pe care o descrie ca având ziduri înalte şi plan „în patru colţuri” prevăzut cu

bastioane şi mici turnuri şi poarta amplasată pe latura de sud, înspre oraş. După ce face

un istoric al acesteia, el aminteşte faptul că „astăzi nu mai are întrebuinţare şi adăposteşte

o garnizoană”. Imaginea dealului cu Cetăţuia apare în gravura Braşov, Braşovul Vechi şi

Cetăţuia28, în care gravorul priveşte oraşul dinspre nord, prilej de a surprinde atmosfera

suburbiei Braşovul Vechi, locuită preponderent de legumicultori stabiliţi aici din satele

Ţării Barsei. În prim-plan, un şir de case, unele cu etaj, cu porţi înalte, specifice

arhitecturii vernaculare rurale din Ţara Bârsei, mărgineşte ceva ce ar putea fi definit ca

uliţă, în care recunoaştem actuala stradă De Mijloc. De-a lungul acesteia curge un pârâu,

pe malul căruia un grup de ţigani îşi face de lucru la umbra unui copac, în timp ce un

altul adapă doi cai în albia pârâului. Pe stradă, un bărbat şi o femeie în costume

orăşeneşti merg spre oraş. În planul al doilea, apare Dealul Sf. Martin cu biserica, iar în

26 Ibidem, p. 112. 27 Ibidem, p. 113. 28 Ibidem, p. 114.

Page 273: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI - ADDENDA

273

spatele său, Dealul Cetăţuii, cu cetăţuia masivă, de pe care „ai, de asemeni, o privelişte

fermecătoare de jur împrejur”. Totul se profilează pe fundalul Tâmpei, care domină

oraşul, şi pe care autorul menţionează că odinioară exista, de asemeni, o cetate,

„demolată de braşoveni”29.

După descrierea oraşului, autorul face o prezentare a istoriei acestuia până în anul

1849, scoţând în evidenţă faptele judelui Michael Weiss. Apreciază, de asemeni, comerţul

înfloritor, considerând Braşovul ca fiind „cel mai mare centru comercial al Transilvaniei”.

Nu în ultimul rând, apreciază dezvoltarea ştiinţelor, menţionând că „Braşovul a avut mulţi

oameni învăţaţi”, dintre care iese în evidenţă Johannes Honterus, cel care „a adus lumina

Reformei în Ţara Bârsei” şi a înfiinţat la Braşov gimnaziul şi „prima tipografie din ţară”.

Descrierea oraşului este complexă – aspectul lui, atmosfera, istoria, oamenii,

vestimentaţia, clădiri importante, strada, oamenii cu portul şi ocupaţiile lor. Pentru

ilustrarea ei, sunt alese imagini de sinteză ale locurilor, reprezentative, care să redea cât

mai mult din informaţia cuprinsă în text, răspunzând astfel nevoii documentare. În

acelaşi timp, sensibil la pitorescul locului, menţionat, de altfel, şi de autorul textului,

Rohbock acordă un loc important în imagini cadrului natural în care este amplasat oraşul,

mizând pe efectele sale estetice şi emoţionale, imaginile dând astfel farmec lecturii,

agrementând şi îndulcind un text care ar fi riscat să devină prea sec. El împleteşte astfel

imaginea de factură romantică a călătorilor din epoca anterioară cu aceea cu caracter

documentar pe care o cerea epoca sa.

Oamenii care animă imaginile sunt puţini, siluete schematice, al căror rol este mai

mult simbolic decât documentar, artistul nemanifestând un interes deosebit pentru ei. În

unele imagini (Tâmpa, la Braşov; Braşov, partea de sud-vest) apare totuşi un personaj

(călătorul imaginar? artistul?) întors cu spatele, care contemplă peisajul măreţ care se

deschide în faţa sa. Formula, consacrată de pictorul Caspar David Friedrich, devenită

emblematică pentru romantismul german, este utilizată aici, ca şi în alte gravuri, mai

mult cu rol descriptiv, pentru a reda vastitatea peisajului, fără a avea încărcătura

simbolică pe care o au lucrările lui Friedrich.

Dacă, pentru cititorii de atunci, gravurile aveau, pe lângă calităţile lor artistice, rolul

de a oferi o imagine a locurilor descrise în text, care să răspundă curiozităţii lor, pentru

noi ele sunt importante surse documentare, care oferă informaţii despre aspectul trecut al

locurilor. Dar, dincolo de asta, indiferent de plasarea temporală a cititorului său, relatarea

de călătorie a hrănit şi va hrăni întotdeauna acea parte a sufletului omenesc dornică de

evadarea din cotidian şi atrasă de mirajul locurilor necunoscute, care au, întotdeauna,

ceva din aerul întrezărit al Paradisului.

29 Este vorba de cetatea Brassovia, construită la sfârşitul secolului al XIII-lea şi demolată, din ordinul guvernatorului Ioan de Hunedoara, la mijlocul secolului al XV-lea.

Page 274: Tara Barsei 2014

274

Coperta volumului III, Transilvania, al lucrării Ungaria şi Transilvania ...,

varianta în lb. maghiară. BAR.

Tâmpa, la Braşov, Ludwig Rohbock del., F. Foltz

sculpt., 1864. Muzeul de Artă Braşov.

Tâmpa, la Braşov, Ludwig Rohbock del., F. Foltz sculpt., 1864.

Ilustraţie colorată manual. BAR.

Tâmpa, la Braşov, Ludwig Rohbock del., F. Foltz sculpt., 1864.

Ilustraţie colorată manual. BAR.

Page 275: Tara Barsei 2014

275

Braşovul cu Tâmpa, vedere dinspre nord, Ludwig Rohbock del., J. Falkner sculpt., 1864. BAR.

Braşovul cu Tâmpa, vedere dinspre nord, Ludwig Rohbock del., J. Falkner sculpt., 1864. Ilustraţie colorată manual. BAR.

Page 276: Tara Barsei 2014

276

Braşov, vedere dinspre sud,

Ludwig Rohbock del., J. Riegel sculpt., 1864. BAR.

Braşov, vedere dinspre sud,

Ludwig Rohbock del., J. Riegel sculpt., 1864. Ilustraţie colorată manual. BAR.

Page 277: Tara Barsei 2014

277

Biserică valahă în Braşov,

Ludwig Rohbock del., G. M. Kurz sculpt., 1864. BAR.

Braşovul dinspre sud-vest, Ludwig Rohbock del., Johann Poppel engr., 1864. BAR.

Page 278: Tara Barsei 2014

278

Braşovul Vechi şi fortăreaţa Braşov,

Ludwig Rohbock del., J. Richter engr., 1864. BAR.

Braşovul Vechi şi fortăreaţa Braşov,

Ludwig Rohbock del., J. Richter engr., 1864. Ilustraţie colorată manual. BAR.

Page 279: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI - ADDENDA

279

Alexandru PĂCURAR

TIBERIU EREMIE. UN OM DE OMENIE, UN DEMN EXEMPLU DE URMAT1

În seria „Personalităţi în ştiinţă şi tehnică” a editurii Agir din Bucureşti, neobositul cercetător, istoricul Virgiliu Z. Teodorescu, ne oferă o frumoasă şi documentată monografie închinată personalităţii şi operei celui care a fost Tiberiu Eremie, renumit inginer constructor din prima parte a secolului XX. Cartea este prefaţată de profesorul Nicolae Noica, un exeget al marilor noştri ingineri care, prin opera lor tennico-edilitară, şi-au pus în mod pregnant amprenta asupra spaţiului cultural românesc. Intitulată Să nu-i uităm, prefaţa este o pledoarie pentru păstrarea vie în conştiinţa publicului românesc a personalităţilor din cultura noastră tehnică, a nu-i uita şi/sau pune în derizoriu.

Autorul deschide monografia închinată inginerului Tiberiu Eremie cu un Argument, în care mărturiseşte că, în îndelungata sa activitate de cercetare a monumentelor de for public din România, a întâlnit adeseori numele Tiberiu Eremie, fapt ce i-a trezit interesul pentru acest prolific constructor. Mai apoi, impresionat de pregătirea sa profesională, de omenia lui, precum şi de mulţimea şi varietatea construcţiilor pe care le-a realizat pe tot cuprinsul României Mari, s-a hotărât să-i dedice o monografie, care s-a materializat în această carte. Animat de crezul său, anume, că anul 2018, anul centenarului Marii Uniri, trebuie să fie unul de reflecţie şi analiză, individuală şi colectivă deopotrivă, asupra a ceea ce fiecare dintre noi şi toţi împreună am realizat pentru Patrie, autorul găseşte oportun să realizeze şi să publice cartea închinată lui Tiberiu Eremie, considerându-l un model demn de urmat, care a realizat multe pentru ţara lui, aşa cum se va vedea mai jos.

Întregul conţinut al cărţii este concentrat în capitolul Un om de omenie, sintagmă prin care autorul a înţeles să cuprindă viaţa şi activitatea inginerului Tiberiu Eremie: naşterea şi ramura paternă, şcoala la Braşov, studiile superioare politehnice urmate în ţara cantoanelor – Elveţia, parcursul profesional şi propria-i familie, portofoliul realizărilor

1 Virgiliu Z. Teodorescu, Tiberiu Eremie. Un om de omenie, un demn exemplu de urmat

[recenzie]/Tiberiu Eremie. A Man of Honor, a Worthy Example to Follow [book review], Editura Agir, Bucureşti, 2013, 196 p.

Page 280: Tara Barsei 2014

ALEXANDRU PĂCURAR

280

sale de constructor, toate acestea însoţite de numeroase imagini, fotografii de arhivă, acte de stare civilă, documente etc. Volumul se încheie cu un stufos capitol de Note (pp. 121-195), prin care profesorul Teodorescu, cu acribia-i ştiinţifică ce-i este caracteristică, ne oferă „fişe” complete asupra personalităţilor, faptelor şi edificiilor evocate în carte, ele însele o lectură captivantă şi deosebit de instructivă prin informaţiile vehiculate.

Tiberiu Eremie s-a născut în anul 1875, în localitatea Purcăreni, din proximitatea Braşovului. Satul natal este parte componentă dintr-o suită de aşezări româneşti situate pe clina interioară a Carpaţilor Curburii, pe un glacis extins, interpus între rama montană şi şesul neted al Ţării Bârsei, ceea ce a favorizat creşterea oilor. Această suită cuprinde localităţile: Teliu, Budila, Cărpiniş, şi apoi Săcelele, cu ale sale şapte aşezări – Baciu, Turcheş, Cernatu, Satulung, Tărlungeni, Zizin şi Purcăreni. Satul natal era o aşezare de oieri harnici, cunoscuţi ca „mocani”, cu strânse legături cu Ţara Românească, unde treceau adeseori într-o perpetuă transhumanţă pendulatorie. Toate aceste sate, împreună cu cele brănene, ajunseseră să aibă, la mijlocul secolului al XIX-lea, efective de peste 1,5 milioane de ovine în „ţară”, unde făceau şi un intens comerţ cu produse lactate şi cu produse din lână. Aidoma multor familii româneşti, părinţii lui Tiberiu Eremie, Dumitru şi Suzana Eremie, au trecut în „ţară”, stabilindu-se ca fermieri în apropiere de Râmnicu Sărat, la Măxineni, apoi la Măicăneşti şi, în final, la Epureni în Tutova (azi judeţul Vaslui), unde, graţie hărniciei şi destoiniciei lor, au dezvoltat o frumoasă activitate agricolă. Odată stabiliţi în „ţară” (1893), soţii Eremie au sprijinit comunitatea locală de pe moşia Epureni, pe care reuşiseră să o cumpere, construind o clădire pentru şcoală, locuinţe pentru învăţători şi sprijinind elevii dotaţi, dar fără posibilităţi materiale.

Tiberiu a fost primul copil (din cei cinci ai familiei Eremie, patru băieţi şi o fată) care s-a născut la Purcăreni. Urmează Liceul „Andrei Şaguna” la Braşov, unde se dovedeşte un elev foarte silitor, motiv pentru care este „prefectul studenţilor”; o fotografie din 1893 îl surpride pe tânăr cu eşarfa care-i definea statutul de cel mai bun elev al şcolii (p. 21). În perioada octombrie 1893-martie 1897, urmează cu succes cursurile superioare ale Şcolii Politehnice de la Zürich. După ce devine inginer de „poduri şi şosele”, solicită şi obţine, în 1898, cetăţenia română, stabilindu-se în „ţară”, angajându-se la Ministerul Lucrărilor Publice, sub conducerea inginerului Elie Radu. Adept al noilor tehnologii de construcţie, cu beton armat, tânărului inginer i-a fost încredinţată realizarea unor lucrări de infrastructură, precum şosele, căi ferate, poduri, îndiguiri, construcţii publice. Printre primele sale realizări se numără podul peste râul Simila (pe şoseaua Bârlad – Vaslui), podul Hangu de pe râul Bistriţa, aducţiunea de la Ulmi, numeroase construcţii edilitare la Ploieşti, Piteşti şi Bucureşti. Din 1906 devine antreprenor şi apoi societar la „Beton şi Fier”; mai târziu are propria societate – Întreprinderile Generale Tehnice Inginer Tiberiu Eremie –, care a devenit o companie românească de marcă în perioada antebelică.

Dintre numeroasele construcţii pe care le-a edificat, cităm pe cele mai reprezentative: Arcul de Triumf, Palatul Facultăţii de Drept, „palatele”, cum erau denumite în epocă, societăţilor Imobiliara, Agricola-Fonciera, Adriatica-Trieste, apoi al „Tinerimii Române”, al studenţilor în Medicină, al Sindicatului Ziariştilor, Hotelul Luvru (azi Capitol), toate edificii emblematice ale Bucureştilor, Mausoleul de la Mărăşeşti, precum şi numeroase biserici: Catedrala Încoronării de la Alba Iulia (în treacăt fie spus, acest măreţ edificiu a fost construit

Page 281: Tara Barsei 2014

ŢARA BÂRSEI - ADDENDA

281

în doar doi ani [1921-1922]!, o performanţă tehnico-organizatorică deosebită la acea vreme), Catedrala ortodoxă şi Biserica Sf. Nicolae din Cluj, bisericile ortodoxe din Sighişoara, Orăştie, Blaj, Timişoara etc. Dintre construcţiile de factură industrială, se remarcă IAR-Braşov, Fabrica de Locomotive de la Brăila, uzina „Ford” din Bucureşti, precum şi numeroase lucrări feroviare: linia de cale ferată Bumbeşti – Jiu, Fieni – Moroeni etc.

În timp, graţie calităţii construcţiilor amintite pe care le-a edificat, antrepriza sa de construcţii s-a mărit şi consolidat, devenind o marcă cunoscută în ţară. Ca toţi industriaşii români din vremea sa, ridicaţi prin meritocraţie, precum Dumitru Bragadiru, A. Grigoriu, Dumitru Mociorniţă, C. Grigorescu, Tiberiu Eremie a înfiinţat şi patronat societăţi de binefacere, societăţi culturale, pentru sprijinirea tinerilor merituoşi. După moartea sa, survenită în decembrie 1937, a fost înmormântat în cimitirul Bellu. Nicolae Iorga a consemnat, în ziarul său „Neamul Românesc”, sub titlul Un mare ziditor şi-a încrucişat mâinile, următoarele despre

...acest coborâtor al harnicilor Mocani, răspânditori de neam şi creatori de bogăţie, elementul cel mai plin de iniţiativă al neamului acestuia […]. De la un capăt al ţării la altul el a clădit. A muncit până la capăt cu aceiaşi supremă mulţumire a lucrului trainic îndeplinit.

Iată, avem aici creionat de către marele savant portretul unui model demn de urmat! Textul este întregit cu numeroase imagini sugestive, unele rare, precum portul

popular din Purcăreni, membrii familiei inginerului Eremie, edificii publice şi industriale româneşti surprinse în diferite stadii de execuţie sau în diferite epoci istorice, precum Arcul de Triumf, Palatul Bragadiru (Bucureşti), Palatul pentru Cultura şi Literatura Română din Bucovina de la Cernăuţi, Uzinele Ford (Bucureşti).

Cartea se încheie cu numeroase Note, ele însele însemnând o importantă sursă de informare, cu o mare densitate a datelor, uneori inedite, privitoare la personalităţile, edificiile şi monumentele de for publice, societăţi culturale şi economice etc. Alcătuirea Note-lor reprezintă o veritabilă „piatră de încercare” pentru oricare cercetător, în cazul de faţă probând vasta experienţă, profesionalismul şi exegeza desăvârşită a profesorului septuagenar Virgiliu Z. Teodorescu. De altfel, volumul mare de Note şi grija pentru detaliu sunt o caracteristică a scriiturii sale, fie că este vorba de cărţi de autor, fie de cărţi editate de Domnia Sa. În acest sens, s-au remarcat Mihail Eminescu. Simboluri ale cinstirii (Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000), Întru cinstirea lui Ştefan cel Mare (Editura Economică, Bucureşti, 2004), Un parc centenar: Parcul Carol I (Editura Muzeului Municipiului Bucureşti, 2007, cu 630 de note), sau ediţia a III-a a cărţii lui Gheorghe Crutzescu, pe care a îngrijit-o, Podul Mogoşoaiei – Povestea unei străzi (Editura Biblioteca Bucureştilor, 2011, cu 2.416 note !). Toate acestea ne îndreptăţesc să afirmăm că autorul este un fin cunoscător al elementelor de patrimoniu arhitectural şi biografic românesc.

În concluzie, avem în faţă o frumoasă monografie închinată unuia dintre cei mai mari ingineri constructori români transilvăneni – Tiberiu Eremie, un model de conduită profesională şi civică demn de urmat. Bogat ilustrată, cartea face totodată şi o educaţie a privirii, având valenţe educative pregnante şi, mai mult, este o lucrare care împiedică uitarea. O recomand cu căldură tinerilor, tuturor acelora care sunt pasionaţi şi se interesează de atât de preţioasele elemente identitare româneşti.

Page 282: Tara Barsei 2014