Ministerul Educaţiei Tineretului şi Sportului al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Republica Moldova

Facultatea Biologie şi Pedologie

Teză de an

Tema: Ordinul Anseriformes . 

 Lebedele, gâştele şi raţele 

Efectuat de: Studenta anului II

Gr.B21. Efrem Natalia

A verificat: Doctor în ştiinţe biologice, lector

superior: Purcic Veceaslav

Chişinău 2006

Cuprins

Introducere.................................................................................................................2

Capitolul I Caracterizarea Clasei Păsărilor (Aves)....................................................3

1.1 Particularităţile clasei Aves..............................................................................3

1.1.1 Sistemul osos.............................................................................................4

1.1.2 Centura pelviană........................................................................................5

1.1.3 Membre modificate...................................................................................6

1.1.4 Zborul şi penele.........................................................................................7

1.1.6 Hrana şi digestia........................................................................................9

1.1.7 Reproducerea...........................................................................................10

Capitolul II Ordinul Lebedelor, Gîştilor, Raţelor ( Anseriformelor)......................11

2.1 Ordinul Anseriformes....................................................................................11

2.2 Raţele-Reprezentantele grupul cel mai mare.................................................14

2.2.1 Reproducerea în familia de raţe...............................................................16

2.2.2 Modul de hrănire la raţe.........................................................................17

2.3 Gîstele............................................................................................................17

2.3.1 Repoducerea şi dezvoltarea în familia de gîşte.......................................18

2.4 Lebedele.........................................................................................................19

2.4.1 Repoducerea şi dezvoltarea la lebede......................................................20

2.5 Migraţia păsărilor...........................................................................................21

2.6 Specii comune in bazinul Mării Negre..........................................................24

2.7 Reprezentante incluse în Cartea Roşie din Republica Moldova...................26

Bibliografie..............................................................................................................29

Anexe.......................................................................................................................30

2

Introducere Din cele mai vechi timpuri păsările, poate mai mult decât orice alte

vieţuitoare, i-au atras pe oameni. Ele sunt nişte creaturi remarcabile, şi se găsesc

în toate colţurile lumii — din ţinuturile îngeţate ale polilor până în centrele marilor

capitale.

În prezent miliarde de exemplare de peste 19.000 de specii de păsări impart cu

noi Pămîntul. Acestea sunt împărţite în 27 de grupuri mari, cunoscute sub numele

de ordine. Ordinele sunt subdivizate in aproximativ 175 de familii. Unele ordine

constau dintr-o singură familie, însă multe ordine conţin mai multe familii înrudite.

In mod similar, unele familii conţin doar cîteva specii, sau chiar una singură, insă

majoritatea conţin mai multe specii înrudite.

Lipsa cifrelor exacte se datorează faptului că ornitologii — cei care se ocupă

de studiul păsări1or — nu au intotdeauna aceleaşi păreri despre felul în care ar

trebui clasificate păsările.

Recent a apărut o nouă tehnică ce compară ADN-ul din genele diferitelor

specii, şi care a adus schimbri surprinzătoare în clasificarea ştiinţifică tradiţională,

în special în cadrul grupului mare al păsărilor arboricole. Familii mai demult

considerate strîns înrudite s-au dovedit a fi rude indepărtate şi viceversa.

Ocupînd un rol însemnat în ecosistema ţării studierea şi protejarea păsărilor din

Ordinul Anseriformes, a fost şi a rămas un domeniu care necesită o deosebită

atenţie.

Scopul acestei lucrari este de a face o prezentare generala a clasei Aves şi o

întroducere in ordinul Anseriformes cu caracterizarea membrilor lui (lebedele,

raţele şi gîştele).

Deci, obiectivele pentru lucrarea dată sunt:

- prezentarea generală a clasei Aves;

- întroducerea şi analiza ordinului Anseriformes;

- atenţionarea la speciile incluse în Cartea Roşie.

Pentru a ne atinge scopul şi obiectivele puse lucrarea data este divizată în

introducere şi două capitole.

3

Capitolul I Caracterizarea Clasei Păsărilor (Aves)

1.1 Particularităţile clasei Aves

Păsările (Aves) sînt vertebrate amniote, acoperite cu pene, cu temperaturа

constantа (homeoterma), cu respiraţie pulmonară, avînd plămîni cu saci aerieni, cu

o singură crosă aortică, cea dreaptă, şi oase pneumatice. Reproducerea prin ouă cu

coajă calcaroasă. Craniul are partea anterioară terminată printr-un cioc acoperit de

o ramfotecă cornoasă, iar partea posterioară, globulară, este sprijinită pe un singur

condil occipital. Mandibula inferioară este articulată cu craniul printr-un os pătrat,

uşor mobil. Au patru membre: cele anterioare (uneori rudimentare) transformate in

aripi; terminaţia aripii (mîna) cu trei degete. Bazinul, cu osul ilion alungit, cu o

parte dinainte şi una dinapoi acetabulară, cu sacrum alungit.1

Membrele posterioare cu tibio-tarse şi tarso-metatarse.

Dintre vertebrate, păsările prezintă afinităţi îndeosebi cu reptilele, prin prezenţa

unui singur condil occipital; sfenoidul se prelungeşte anterior cu un rostru

sfenoidal, pe care la unele pasări (galinacee etc.) se găsesc o pereche de procese

baziptorigoidiene. Au os pătrat. Melcul urechii nu este decât un sac uşor curbat, iar

in urechea medie există în locul unui lanţ de oscioare, o simplă columelă. In ochi

au un pieptene bine dezăoltat; in sclerotică se găseşte un cerc de lamele osoase

cartilaginoase; membrana nictitantă este completă ca la crocodilieni. Au cloacă. In

centura scapulară ischionul şi pubisul sînt asemănătoare şi îndreptate înapoi ca la

reptilele dinosauriene fosile etc.

In schimb, păsаrile diferă de reptile prin prezenţa pene1or, au sudură şi

fuzionarea completă a oaselor craniului, schelet pneumatic, o cavitate cerebrală

mai mare, circulaţia sîngelui completă şi temperatura constantă (cu sînge cald) etc.

Cu mamiferele, păsările au puţine puncte comune: circulaţia dublă şi completă,

despаrţirea inimii in două jumătăţi distincte, temperatura constantă. Se deosebeşte

de acestea prin prezenţa penelor, absenţa glandelor mamare, un singur condil

occipital, osul pătrat şi o singură crosă aortică întoarsă la dreapta.

1 Fauna Republicii Socialiste România. Bucureşi. 1971. p.21

4

1.1.1 Sistemul osos

Deşi scheletul păsărilor este construit după acelaşi plan de bază ca şi cel al

altor vertebrate, el este modificat în mod considerabil pentru a rezista la solicitările

şi la eforturile zborului.

Rezistenţa “cutie” central de oase este alcătuit similar cu grinzile folosite la

susţinerea clădirilor mari. Suprafaţa sa superioară constă dintr-o coloană vertebrală

scurtă, avînd o mare parte din vertebre sudate între ele pentru a forma o structură

solidă.

Baza “cutiei” este formată dintr-un stem, sau os al pieptului, foarte mare.

Acesta are o creastă adîncă numit carenă, care asigură loc de inserţie pentru

muşchii puternici ai zborului — carena lipseşte la păsările care nu zboară.

Pe partea ventrală centura scapulară este foarte putenică, aăînd o pereche de

omoplaţi subţiri. Acetşia sunt legaţi de coloana vertebrală şi de coaste prin

ligamente scurte şi puternice, unde se unesc cu o pereche de oase numite coracoizi.

Aripile sunt articulate în scobiturile formate între omoplaţi şi coracoizi. Omoplaţii

sunt uniti în faţă prin două clavicule ale căror capete inferioare sunt sudate între

ele, formînd furca pieptului, sau iadeşul, în formă de V. Această structură previne

zdrobirea corpului de către muşchii puternici care pun în mişcare aripile.

1.1.2 Centura pelviană

In capătul posterior, coloana vertebrală este unit cu o centură pelviană mare,

de care sunt ataşate picioarele. Aceasta este destul de puternică pentru a rezista la

şocul aterizării şi asigură o suprafată mare de inserţie pentru muşchii picioarelor.

Oasele cozii sunt scurtate si sudate, astfel încît penele cozii cresc aproximativ din

acelaşi loc. Acest fapt permite cozii, care este folosită la cîrmuire în timpul

zborului, să fie controlată cat mai eficient posibil.

Laturile “cutiei” sunt făcute din coaste, sudate deasupra de coloana vertebral şi

dedesubt de stern. Ele au ramuri orientate posterior, numite apofize uncinee, care

5

sunt unice pentru păsări. Acestea se suprapun şi sunt legate de coaste pe sub

ligamente, formănd o structută rezistentă, asemnătoare cu un coş.

Impreună cu sternul mare, ea protejează organele interne ale păsării.

La păsările precum alcele, care se scufundă adînc în apă, apofizele uncinee

sunt foarte lungi şi se suprapun peste două coaste în urma lor, protejînd corpul

păsării de presiunile mari din adăncurile apei.

Deşi este extrem de rezistent, scheletul păsărilor este remarcabil de uşor — la

majoritatea speciilor el cîntăreşte jumătate sau o treime din greutatea penelor;

sudarea oaselor face să dispară nevoia de ligamente şi muşchi care să le ţină in loc.

O parte foarte nexibilă a scheletului păsărilor este gîtul. El conţine multe vertebre,

de la 13 la unele păsări cîntătoare pînă la 25 la lebede — în comparaţie cu doar

şapte la majoritatea mamiferelor, incluzînd girafa. Craniul se articulează de prima

vertebra cervicala printr-un singur condil occipital, conferind pasării un cap mult

mai mobil decît al mamiferelor. Aceste caracteristici permit capului şi gîtului să se

roteasca şi să se îndoaie cît de mult posibil atunci cînd pasărea se hrăneşte sau se

curăţă, şi ajută la vederea de jur împrejur.

1.1.3 Membre modificate

Membrele anterioare ale păsărilor au suferit modificari foarte mari pentru a

forma aripile. Deşi oasele braţului (humerus) şi ale antebratului (radius si cubitus)

pot fi comparate cu ale noastre, oasele mâinii sunt transformate pentru a forma

partea exterioara a aripii.

Cele cinci degete originale au fost reduse la trei, şi două dintre ele sunt mici.

Deoarece muschii mari ai zborului sunt dispuşi aproape de centrul de greutate al

păsării, chiar sub aripi, echiibrul nu reprezintă o problemă atunci cînd pasărea se

află in aer. Insa picioarele sunt ceva mai în spate de centrul de greutate, astfel ca se

pune întrebarea: de ce nu se răstoarnă pasărea atunci cînd se află la sol?

Osul coapsei (femurul), spre deosebire de cel al omului sau al altor mamifere,

se află ascuns de pene pe laturile corpului păsării şi este legat de el prin muşchi.

Articulaţia rotuliană din capatul inferior al femurului este mult mai aproape de

6

centrul de greutate, permiţând păsării să-şi menţină echilibrul. Această articulaţie

rouliană serăete drept echiăalent al articulatiei noastre coxo-femunale (a şoldului).

Cele doua parţi vizibile ale piciorului păsării nu sunt echivalente cu ale

noastre. Partea superioară, care seamană cu coapsa noastra, este de fapt formata

din tibia şi peroneul fuzionate, iar partea inferioară constă din oase fuzionate ale

piciorului şi label. Articulaţia dintre cele doua parţi, care seamănă cu articulaţia

noastră rotuliana, dar se îndoaie în sens opus, nu are un corespondent precis, insa

în mare parte este echivalent cu glezna noastră.

Păsările umblă pe vîrfurile degetelor, din care nu au niciodată mai mult de

patru (cel de-al cincilea deget prezent la celelalte vertebrate s-a pierdut la începutul

evoluţiei păsărilor). Forma labelor variază foarte mult de la un grup la altul, în

funcţie de stilul de viaţă. 2

1.1.4 Zborul şi penele

Pentru a asigura forţa necesară bătăii din aripi, păsările au nişte muşchi ai

zborului foarte mari — ei reprezintă 15% sau chiar 20% din greutatea totală.

Muşchii zborului sunt dispuşi in cîte o pereche pe ambele părţi ale carenei

sternului.

Muşchii exteriori mari se contractă pentru a coborî aripa, după care muşchii

interiori mult mai mici, acţionând impreună cu tendoanele lor ca un scripete, ridică

aripa. Bătaia nu este o simplă ridicare şi coborîre a aripilor, acestea urmînd un

traseu aproape în formă de opt intr-o acţiune de vâslire. Penele secundare ataşate

de antebraţ” ţin pasărea în aer, producănd ridicarea. Penele primare ataşate de

“mână” produc împingerea spre inainte, pentru că se întorc la coborîrea aripilor şi

taie aerul ca o elicee, propulsînd pasărea înainte.

In acelaşi timp secţiunea transversală portantă (curbată) a aripii produce

ridicarea, menţinînd astfel pasărea in aer, deoarece aerul trece mai repede peste

suprafaţa superioară decăt pe sub aripă crescînd aspirarea în sus.

La zborul încet acest efect este redus şi pasărea îl restabileşte prin

deschiderea micii “aripi false”, sau alulă, care constă din cîteva pene ataşate de

2 Naumov Sergei. Zoologia vertebratelor. Chişinău. 1989. p. 35

7

unul din degetele mici de la îndoitura aripii. Aceasta uniformizează curentul de aer,

asemenea tăieturii de pe aripa unui avion. O altă modalitate de a reuşi acest lucru

este prin deschiderea penelor din vîrfurile aripilor. Pasărea efectuează automat

toate aceste acţiuni complexe, cu o viteză şi o precizie neegală. Penele — unice

pentru păsări, sunt făcute din cheratină, asemenea părului şi unghiilor omeneşti;

sub fiecare pană veche creşte alta nouă împingînd-o in afară aproximatiă o dată pe

an. Penele sunt formate dintr-un ax longitudinal central din care cresc mai multe

barbe sau rami, pe ambele părţi. Văzut la microscop, fiecare ram are barbule, sau

radii, pe toată lungimea sa. Barbulele de pe harbele adiacente se unesc între ele

prin cîrlige mici şi radiale. Cînd pasărea işi curăţă penele, ea uneşte barbulele între

ele, dând penei o suprafaţă netedă pentru ca ea să funcţiioneze eficient in timpul

zborului. Majoritatea păsărilor au şi o glandă uropigiană la baza cozii.

Cu ajutorui ciocului ele îşi ung aripile cu secreţia unsuroasă a acestor

glande, pastrînd structura si rezistenţa la apă a penelor.

Numărul total al penelor unei păsări este de obicei legat de marimea corpuiui său:

un mic colibri poate aăea doar o mie, pe cînd lebedele pot avea peste 25.000.

Culorile penelor, folosite pentru camuflaj sau în manifestările nupţiale

uluitoare, sunt produse pe două căi. Unele rezultă din pigmenţi precum melanina,

care produce penajul negru şi brun, şi carotenoide, care produc penajui roşu şi

portocaliu. Majoritatea culorilor lucioase, irizate, sunt produse de structura fizică a

penelor, care refiectă doar o parte din lungimile de unda vizibile ale luminii.

Majoritatea păsărilor îşi schimbă treptat penele aripilor, astfel încit ele

pot să zboare destul de bine în timpul năpîrlirii, insă unele dintre ele, cum

ar fi raţele, gîstele şi lebedeie, le schimbă pe toate odată şi nu pot să zboare timp

de o lunt sau chiar mai mult.

1.1.5 Sistemul respirator şi circulator

Păsările şi-au dezvoltat un sistem respirator şi circulator foarte eficiente care

le permit să facă faţă consumului mare de energie necesar zborului. Cînd un

mamifer respiră, aerul trece in plămîni şi iese din nou pe acelaşi traseu. In locul

acestui sistem de flux şi reflux oarecurn risipitor, care schimbă în cel mai bun caz

8

doar 75% din aer în plămîni, pasărea are un sistem de ăentilare care permite practic

să fie schimbat tot aerul din plămînii săi.

Aerul trece intîi printr-o pereche de saci aerieni mari, dispusi în spatele

plămînilor, apoi prin plămîni şi părăseşte corpul prin sacii aerieni frontali.

Acest sistem permite de asemenea ca sângele din vasele mici din plămîni să se

incarce cu oxigen şi să elimine dioxidul de carbon într-un mod mult mai eficient.

Păsările pot sa facă faţă atmosferei rarefiate de la altitudini mari — pînă la 11 .274

metri in cazul unui vultur care s-a lovit de un avion deasupra vestulul Africii, o

inălţime la care oamenii fară o sursă artificială de oxigen ar muri.

Ca şi la mamifere, inima păsărior este împărţită în patru camere, care permit

ca circulaţia sîngelui cu oxigen şi a celui cu dioxid de carbon să fie complet

separate. Acest fapt le permite sî triască într-un ritm mult mai rapid decăt peştii,

amfibienii şi reptilele, care au doar trei camere.

O pasăre are inima mai mare şi mult mai puternică decit un mamifer de

aceeaşi mărime. In general la păsările mai mici inima este mai mare decît la

speciile mai marin, comparativ cu mărimea corpului. Acelaşi lucru este valabil şi

pentru puls, care poate fi între 150- 350 de bătăi pe minut la păsări1e de mărime

medie, şi pînă la 1.200 de bătăi pe minut la pasarile colibri (faţă de o medie de 70

de bătăi pe minut la oameni).

1.1.6 Hrana şi digestia

Păsările folsesc ciocul şi picioareie la manipularea hranei, hrănirea puilor,

adunarea materialelor pentru cuib şi construirea cuibului.

Ciocul, sau pliscul, este format din mandibula superioară şi cea inferioară. Acestea

sunt proiecţii osoase ale craniului imbrăcat în teci cornoase. Ca şi penele, acestea

sunt formate din cheratină, însă în acest caz ele cresc încontinuu deoarece se

uzează în mod constant prin frecarea dintre mandibule. Ciocurile sunt de multe

forme şi mărimi diferite, adaptate fiecare la un stil de viaţă şi la o hrană anumită.

Din gură, măncarea trece printr-un tub îngust numit gîtiej, sau esofag. Multe păsări

au o proeminenţă a gîtlejuiui, numită guşă in care pot să stocheze cantităţi mari de

9

hrană pentru a o putea digera mai tărziu intr-un mediu ferit, sau pentru a o duce la

pui, care sunt prea mici pentru a părăsi cuibul.

Renunţînd la fălcile grele şi dinţi pentru a pierde greutare şi pentru a o

concentra în centrul corpului, ceea ce permite zborul controlat, păsările mărunţesc

hrana în stomacul musculos numit pipot sau rânză. Păsările care se hrănesc cu

insecte, peşti sau carne au sucul gastric concentrat pentru a digera hrana relatiă

uşoară. Însă păsările vegetariene, precum cintezoii granivori şi gîstele, care se

hrănesc cu iarbă, inghit pietricele şi le ţin în pipot pentru a ajuta la măcinarea

hranei. O adaptare pentru reducerea greutăţii este producerea urinei foarte

concentrate, care conţine foarte putină apă. Aceasta este amestecat cu materiile

fecale înainte de excreţia prin cloacă, sau orificiul anal.

1.1.7 Reproducerea

Evoluate din reptile, care produc ouă, toate păsările depun ouă in loc să

poarte fătul (puiul) înnuntru. Surplusul de greutate pe care trebuie să-l poarte, îl

reduc la minimum prin producerea pe rand a oulor, şi nu deodată.(O altă cale

remarcabilă prin care se pastrează greutatea redusă este faptul că organele genitale,

în special ale femelelor sunt cu mult mai reduse ca mărime în afara perioadei de

imperechere).3

Fiecare ou fertilizat, prevăzut cu un săculeţ de gălbenuş nutritiă, trece prin

oviductul femelei, unde primeşte un înveliş de albuş (albumen) urmat de o coaja

calcaroasă. Către sfîrşitul traseului oului, pot fi adăugaţi pigmenţi coloraţi,

majoritatea proveniţi din substanţe eliminate de organism, precum celule roşii ale

sîngelui uzate sau moarte. Aceştia camufleaza oule în mediul lor pentru a reduce

riscul de a fi găsite de prădători. De asemenea ei formează modele individuale de

picăţele şi pete. Aceasta poate fi pentru că păsările care cuibresc în colonii să îşi

poată distinge ouale de cele ale vecinilor.

Pasări1e care îşi depun oule în găuri şi ascunziuri au de obicei ouăle albe,

deoarece se pot vedea mai uşor în întuneric şi nu este nevoie de camuflare.

Cuiburile asigură o anumită protecţie faţă de prădători şi un adăpost pentru ouă, 3 Naumov Sergei. Zoologia vertebratelor. Chişinău. 1989. p. 45

10

pui şi părinţi. Unele păsări nu îşi construiesc cuiburi.

Perioada de incubaţie — variază de la numai 12 zile la păsările căntătoare

mici, pana la 79 de zile la unii albatroşi. Majoritatea păsărilor mici nu încep

clocirea ouălor până nu şi-au depus toate ouăle, însă multe păsări mai mari încep

clocirea ouălor dupa ce au depus primul ou — puii lor ies din ou în zile diferite.4

4 http://www.eukarya.ro/taxon/ - Enciclopedia florei şi faunei din România

11

Capitolul II Ordinul Lebedelor, Gîştilor, Raţelor ( Anseriformelor)

2.1 Ordinul Anseriformes Ordinul Anseriformes este reprezentat prin circa 200 de specii de păsări

acvatice şi semiacvatice, de talie mijlocie şi mare, aparţinând la două familii.

    Picioarele sunt relativ mici, cu tarsul golaş, cu trei degete anterioare incluse în

palmatură. Capul este comprimat lateral iar gâtul este lung. Ciocul este drept, turtit

dorso-ventral, este acoperit cu o membrană cornoasă, moale, cu excepţia

extremităţii maxilarului, care se îngroaşă ca o unghie curbată peste capătul

terminal al mandibulei. Marginile ciocului sunt preăăzute cu lame cornoase

transăersale şi paralele între ele, care formează un filtru prin care hrana este

reţinută iar apa eliminată. Au limba cărnoasă. penajul compact, aspru iar puful

abundent.

    Sunt bune înotătoare şi zburătoare, unele sunt şi bune scufundătoare.

    Sunt monogame. Construiesc cuiburi primitve căptuşite cu puf. Puii sunt

nidifugi.

    Hrana reprezentată de vegetaţie acvatică, seminţe şi nevertebrate.

Clasificarea:

Phylum Vertebrata  

Clasa Aves  

Ordinul Anseriformes

Familia Anatidae

Familia Anhimidae

   Familia Anatidae are în componenţă lebedele, gâştele şi raţele:5 

Cygnus olor (lebăda cucuiată)

Cygnus columbianus (lebăda mică)

Cygnus cygnus (lebăda de iarnă)

Cygnus melanocoriphus (lebăda cu gât negru)

Cygnus atratus (lebăda neagră)

5 http://www.eukarya.ro/taxon/ - Enciclopedia florei şi faunei din România

12

Anser fabalis (gâsca de semănătură)

Anser brachyrhynchus (gâsca cu cioc scurt)

Anser albifrons (gârliţa mare)

Anser erythropus (gârliţa mică)

Anser anser (gâsca de ăară)

Anser caerulescens hyperboreus (gâsca de zăpadă)

Anser indicus

Branta canadensis (gâscă canadiană)

Branta ruficollis (gâsca cu gât roşu)

Branta bernicla (gâsca neagră)

Branta leucopsis (gâsca călugăriţă)

Tadorna tadorna (călifar alb)

Tadorna ferruginea (călifar roşu)

Anas penelope (raţa nuierătoare)

Anas america

Anas strepera (raţa pestriţă)

Anas crecca (raţa mică)

Anas platyrhynchos (raţa mare)

Anas acuta (raţa suliţar)

Anas clypeata (raţa lingurar)

Anas querquedula (raţa cârâitoare)

Aix sponsa

Aix galericulata (raţa mandarin)

Anas falcata

Anas formosa

Anas discors

Anas cyanoptera

Anas crecca carolinensis

Anas rubripes

Oxyura leucocephala (raţa cu cap alb)

13

Oxyua jamaicensis (raţa jamaicană)

Marmaronetta angustirostris

Netta rufina (raţa cu ciuf)

Aythya ferina (raţa cu cap castaniu)

Aythya nyroca (raţa roşie)

Aythya fuligula (raţa moţată)

Aythya marila (raţa cu cap negru)

Aythya affinis

Aythya collaris

Somateria spectabilis

Somateria fischeri

Somateria mollissima (eider)

Polysticta stelleri

Histrionicus histrionicus (raţa arlechin)

Clangula hyemalis

Melanitta nigra (raţa neagră)

Melanitta fusca (raţa catifelată)

Melanitta perspicillata

Bucephala albeola

Bucephala islandica

Bucephala clangula (raţa sunătoare)

Mergus albellus (ferestraş mic)

Mergus serrator (ferestraş moţat)

Mergus merganser (ferestraş mare)6

6 http://www.eukarya.ro/taxon/ - Enciclopedia florei şi faunei din România

14

2.2 Raţele-Reprezentantele grupul cel mai mare Raţele apartin familiei Anatidae, subfamilia Anatinae.

Există 124 de specii in zece grupuri:

Anatini (Rate de apă dulce)

Tadornini (Cufundari)

Aythyini (Raţe cu ciuf)

Cairinini (Raţe arboricole)

Mergini (Raţe de mare)

Oxyurini (Raţe cu coadă ţeapană)

Tachyerini (Raţe de Flakland)

Stictonettini (Raţe pestriţe)

Anseranantini (Raţe cotofană)

Dendrocygnini (Raţe fluierătoare).

După cum am observat în grupul păsărilor, raţele au cele mai multe specii.

Raţele sunt uneori împărţite in raţe bălăcitoare şi raţe scufundătoare. In funcţie de

metoda lor de hrănire. Raţele balăcitoare se hrănesc de pe suprafata apei sau din

apropierea acesteia, adesea intorcîndu-se cu fundul in sus rămînîd vizibile doar

picioarele şi coada. Raţele scufundtoare, după cum sugerează şi numele lor,

coboară sub apa pentru a-şi găsi hrana — unele se scufundă ţinîndu-şi aripile

strînse, iar altele, de exemplu eiderii si ferestraşii, îşi mişca aripile şi zboară sub

apă. Uncle raţe se hrănesc prin ambele metode — bălăcire şi scufundare — şi

căteăa specii se hrănesc in principal pe uscat, măncînd iarbă şi seminţe.

La majoritatea speciilor de raţes, masculii au penajul considerabil mai

strălucitor şi mai elaborat colorat decît femelele. Dar chiar dacă penajul femelelor

este monoton, el are totuşi un rol important în camufiare in timpui cuibăritului. De

obicei femelele se ocupă de ciocire şi de îngrijirea bobocilor, fără ajutorul

partenerilor lor. Cel mai mare gen de rate este Anas, iar aceste specii sunt raţe

bălăcitoare tipice. Sunt răspîndite peste tot in lume şi, deşi o generalizare este

dificilă în cazul unui asemenea grup mare, majoritatea sunt păsări de apă dulce sau

de estuare şi sunt extrem de gregare. Zburătoare rapide şi agile, ele se simt în

15

general bine pe uscat şi unele dintre ele se hrănesc atît prin pescut cît şi prin

bălăcire.

Raţele fluierătoare sunt un grup de păsări înnotătoare tropicale avînd opt specii,

întîlnite în Americi, Indiile de Est, Noua Guinee, Australia, Asia de sud-est şi

Africa. Numele provine de la fluieratul ascuţit scos de majoritatea speciilor în

timpul zborului. Au picioare şi gît lung, iar corpul lor scurt şi îndesat le

conferă un aspect cocoşat în timpul zborului.

Grupul mare al călifarilor şi cufundarilor cuprinde specii în majoritatea lor

întîlnite atît pe uscat ca şi pe apă. Spre deosebire de majoritatea raţelor, ale căror

picioare sunt dispuse mult în spate in partea posterioară a corpubui, astfel încît

înoată bine dar umblă greu, aceste păsări stau in picloare şi umblă cu uşurintă şi se

hrănesc mult pe uscat sau în mâluri.

Ratele torent sunt membri de excepţie acestui grup, care trăiesc in pîraie repezi

şi abrupte în Munţii Anzi, pe jumătate înotînd şi pe jumătate trîndu-se in curenţii

turbulenţi.

Grupul căruia îi aparţin ratele moţate include patru genuri, dintre care unul

este considerat a fi intermediarul dintre adevratele raţe moţate şi raţele bălăcitoare.

Una dintre specii este raţa cu capul roz, mai de mult natiăă a Indiei de nord-est.

Nepalului şi Birmaniei de nord, dar acum considerat dispărută.

Multe raţe cunoscute sub numele de raţe de mare — printre care raţele cu

coada lungă, scoterii, raţele sunătoare şi ferestraşii — pot fi intîlnite şi pe lacuri şi

rîuri cu apă dulce, in special în perioada de imperechere. Cele patru specii de eider

sunt raţe scufundătoare întîlnite în dreptul coastelor nordice şi arctice.

Raţele cu coada teapănă sunt rate scufundătoare de apă dulce. Sunt cunoscute

in special pentru comportamentul lor de etalare, în timpul caruia penele caudale

scurte şi tepene sunt ţinute în sus. Masculul raţei roşii, în dansul său nupţial, îşi

ridică şi işi desface coada şi îşi împinge capul înainte pe suprafaţa apei, producînd

un şir de bule dînd drumul la aerul prins sub penele de pe piept.

16

De exemplu, mai jos sunt prezentate unele reprezentante cu trăsăturile lor

specifice:

Rata roşie (Aythya nyroca), nativă a Americii de Nord şi de Sud, care

a fost introdusă în Europa este una dintre speciile cele mai acvăatice părăsind doar

rar apa, numai pentru cuibărit.

Ferestraul mare (Mergus merganser) se înmulţşete pe lîngă lacuri şi

golfuri. El are inserţii ca nişte dinţi pe marginile ciocului, pentru a prinde peşti.

Gîsca pitică africană (Nettapus auritas) de la tropice este de fapt o

rată bălăcitoare foarte mica, care işi face casa in scorburile copacilor şi se

hrăneşete printre nuferi.

Raţa sunătoare comună (Bucephala clan gulo) este o raţă

scufundătoare din emisfera nordică. Ea trăieşte cu peşti şi scoici şi cuibаreşte in

găuri şi sorburi de copaci.

Intîlnită in India şi sudul Asiei, rata fluierătoare mica (Dendrocygna

javanico) este cea mai mica dintre raţele fluierătoare. Ea se hrăneşte cu melci,

insecte şi broaşte.

Eiderul regal (Somateria spectabilis) trăieşte probabil cel mai in nord

dintre toate raţele. Ea este adaptată la extreme climatice aspre.

Rata cu ciuf (Netto rufina) este o raţa scufundătoare şi una dintre cele

mai mari raţe cu ciuf. In afara perioadei de imperechere masculul îşi pierde

frumoasa creastă portocalie.

Raţa lingurar (Anus clypeata) işi leagănă ciocul dintr-o parte in alta şi

apoi filtrează apa prin strecurătoare pentru a prinde organismele minuscule.

Rata de (Tochyeres brochypterus) se găseşte in America de Sud şi in

Insulele Falkiand (Maldive).

2.2.1 Reproducerea în familia de raţe

Perioada de imperechere este între primăvară şi vară la majoritatea speciilor.

Cuibăritu1 poate avea loc intr-o varietate mare de locuri, de obicei intr-o groapă

din vegetaţia deasă de lîngă apă, dar şi în scorburile copacilor, pe sub pietre sau în

17

crăpături din stînci, în vizumi şi clădiri abandonate — chiar şi in căpiţe de fîn. 7

Unele specii îşi fac cuibul pe apă, pe pături plutitoare de vegetaţie. Majoritatea

raţelor depun destul de multe ouă — de exemplu, raţa sălbatică depune 10-12 ouă

care sunt clocite în 22-28 de zile. Puii sunt acoperiţi cu puf cînd ies din ou şi merg

repede la apă alturi de mama lor. Curînd le creşte penajul.

In timp ce unele specii au penaj de adult pînă în vara următoare, altele nu işi

vor avea decît în a doua lor vară sau iarnă.

2.2.2 Modul de hrănire la raţe

Raţele mînîncă o varietate largă de alimente, în funcţie de specie. Multe sunt

vegetariene, hrănindu-se cu plante şi ierburi acăatice sau păscînd pe uscat iarbă,

cereale, seminţe, ghinde şi aşa mai departe. Altele sunt omnivore, hrănindu-se cu

insecte, precum şi cu materie vegetală. Unele specii se hrănesc în principal cu

moluşte şi crustacee — midiile, de exemplu, sunt preferatele eiderilor — în timp ce

altele sunt carnivore şi trăiesc cu peste.

Raţele scufundătoare işi aduc în mod normal prada la suprafaţă înainte de a o

înghiţi.

2.3 Gîstele Gîştele aparţin familei Anatidae şi grupului Anserini.

Există 15 specii: 10 in genul Anser şi 5 in genul Branta.

Gîştele propriu-zise sunt in principal păsări ale emisferei nordice, inmulţindu-se de

obicei la latitudini arctice sau subarctice.8

Excepţii notabile stint gîsca de Hawaii care, după cum sugerează şi numele

său, se intîlneşte in Hawaii — singura gască endemică pentru aceste insule şi odată

aproape dispărută — şi gîsca din Cape Barren — o gîscă primitiva întîlnită în

Australia, care mai demult a fost considerat a fi clifar.

Alte două pasări care poartă numele de “gîscă” dar nu sunt considerate gâşte

7 Simionescu Ion. Fauna României. Bucureşti. 1983. p.728 Tesio Călin. Elemente de zoologie. Bucureşti. 1997. p..15

18

adevărate se găsesc tot in emisfera sudică. Neînrudite deşi aparent similare ca

aspect, stint gîsca coţofană şi gîsca cu pinten.

Raţa cu pinten, din Africa, este înrudită cu călifarii şi este situata intr-o

subfamilie proprie, in timp ce ciudata rata coţofană din Australasia, cu penajul

negru şi alb şi o faţă inaltă şi golaşă, este situată intr-o familie

separată de toate celelalte păsari sălbatice înotătoare.

Adevăratele gâşte sunt păsări mari cu gâtul lung şi strigătul puternic. Spre

deosebire de raţe, masculii şi femelele gîscă au de obicei penajul similar.

Foarte sociabile şi gregare, majoritatea speciilor se găsesc în cîrduri imense,

uneori de mai multe sute de păsări, care pot fi de specii amestecate. De asemenea,

ele sunt migratoare; locurile de împerechere de primăăară şi ăară sunt de obicei

podişuri deschise, iar locurile de iernat sunt mai adesea terenuri agricole şi mlaştini

situate la altitudini mai mici. Când întreprind călătoria intre cele două regiuni,

cîrdurile zboară în înaltul cerului în formaţiuni caracteristice, oprindu-se frecvent

la locurile de hrănire preferate, familiare.

La unele specii aceste migraţiuni pot fi de mii de kilometri, călătorind în

lunile de vară pînă în cercul polar de nord unde vor cuibări.

Formaţiunea în V în care zboară le ajută să utilizeze eficient curenţii de aer,

deoarece fiecare gîscă cîstigă “portanţă” de la cea din faţa ei.

Deşi sunt bune inotătoare şi se simt bine in apă, majoritatea gîştelor sunt mai

adesea văzute pe uscat, unde se hrănesc prin pescuit.

Unele gîşte, în special gîrliţele din genull Anser, se hrănesc cu plante

leguminoase, in special cartofi. Cîrdurile de gîste pot distruge terenurile agricole

în timpul migraţiunulor lor spre nord şi sud. Găsca neagră preferă iarba de soaldină

pe care o găseste în zona dintre maree în mlaştinile sărate şi întinderile de mî1.

2.3.1 Repoducerea şi dezvoltarea în familia de gîşte

Formînd adesea perechi care durează peste iarnă precum şi în perioada de

imperechere, majoritatea gîştelor cuibăresc la sol, în general căptuşind o groapă

sau o adăncitură cu materie vegetală. Puii acoperiţi cu puf sunt îngrijiţi de ambii

19

prinţi, care îi conduc la pajişti de păscut şi poate la lacuri şi eleşteie. Familia

rămîne sub forma unui grup în cadrul cîrdului mai mare şi puii învaţă traseele de

migraţiune, locurile preferate de hrănire şi căminele sezoniere de la părinţii lor în

timpul primei migraţiuni spre locurile de iernat.

Caracteristica unor exemplare:

Gîsca de Canada (Branta canadensis) este răspîndită in întreaga America de

Nord şi vestul Europei şi a fost introdusă in Noua Zeelandă.

Gîsca de Hawaii (Branta sandăicensis) a evoluat izolată de celelalte gîşte.

Cele trei subspecii de gîscă neagră (Branta bernicla) se găsesc peste tot in

jurul Regiunii arctice. Ele cuibаresc la sol in colonii mari, adesea cu

eideri. Pe coastele atlantice ale Europei şi Americii de Nord, ele se hrănesc

cu iarbа de şoaldină. În 1930, aceasta a fost afectată de o boalа şi gîtele

negre au sufenit pierderi drastice.9

Gîsca cu capul cenuşiu, din America de Sud, înoată rareori şi uneori işi

construieşte cuibul în copac.

2.4 Lebedele Există opt specii de lebede — de asemenea păsări mari cu gîtul lung. Cele 8

specii de Lebаdă aparţin familiei Anatidae şi impart cu găştele grupul Anserini.

Ele işi petrec o mare parte din timp pe apă, unde se hrănesc băgîndu-şi capul şi

gîtul sub suprafaţă, sau uneori întorcîndu-se cu coada in sus.

Unele specii mai şi pasc — de exemplu, lebăda coscoroba paşte pe păşunile

de lîngă apa pe care trăieşte iar lebăda lui Bewick adesea paşte in lanuri cultivate,

în special unde înmuguresc cerealele de iarnă.

Lebedele sunt păsări de apă dulce. In emisfera sudică trăiesc lebedele

coscoroba şi cu gîtul negru din sudul Americii de Sud şi Faikiand, şi lebăda neagră

din Australia şi Noua Zeelandă. Cele din emisfera nordică sunt lebăda cu trompetă

şi lebăda cu fluier din America de Nord şi lebăda ţipătoare şi a lui Bewick, care

sunt relativ răspîndite in Europa şi Asia10.

9 Enciclopedia Arborele Lumii. Animale şi Plante. p.18310 Opriş Tudor. Zoologia. Bucureşti. 1997. p. 76

20

Lebăda cucuiată se găseşte in ambele emisfere; probabil cea mai cunoscut

dintre lebedele de pe lacurile Europei, ea a fost introdusă in punctul cel mai de sud

ai Africii, precum şi in vestul şi sudul Australiei, precum şi în Tasmania şi Noua

Zeelandă.

Penajul lebedelor mature este spectaculos. Majoritatea speciior sunt albe,

excepţiile fiind lebăda neagră, şi lebăda cu gîtul negru, care are corpul alb, iar gîtul

şi capul negre. Toate speciile sunt migratoare intr-o oarecare misură; lebăda

ţipătoare migrează in cîrduri mici sau grupuri familiale, zburînd destul de înalt in

şiruri sau formatiuni în V ca şi gîştele.

2.4.1 Repoducerea şi dezvoltarea la lebede

Lebedele formează perechi pe viaţă şi adulţii îşi apără puii cu sălbăticie.

Cuiburile, care sunt făcute din materie ăegetală şi căptuşite cu puf, se găsesc de

obicei la sol, in apropierea apei. Lebăda cucuiat işi construieşte uneori cuibul în

apă mică. Multe specii işi transportă puii pe spate.

In condiţii bune, patru pui de lebădă ies din ou in cele mai multe cuiburi de

lebădă neagrа (Cygnus atrotus). Dintre acetia vor ajunge probabil la maturitate trei.

Lebăda cu gîtul negru (Cygnus melanocoryphus) din America de Sud este cea

mai mica dintre toate lebedele.

Lebăda ţipătoare şi lebăda cu trompetă sunt păsări extrem de vocale şi şi-au

primit numele dupа sunetele puternice de “goarnă” pe care le scot.

Lebăda cu fluier, pe de altă parte, nu fluieră ci are o varietate de strigăte ca de

claxon şi de clopot. Lebаda cucuiată este cea mai puţin vocală dintre toate

lebedele, dar nu este mută; in locul sunetelor de claxon, scoate grohăituri,

sîsîituri şi fornăieli.11

11 ?Enciclopedia Arborele Lumii. Animale şi Plante. p.183

21

2.5 Migraţia păsărilorMigraţia pasarilor, ca fenomen biologic, a fost observată cu mult timp in urma

şi a fost indelung studiată de oameni de ştiinţa din diverse domenii. Determinate in

primul rand de absenţa hranei specifice, multe specii de păsari efectuează deplasări

regulate pe intreaga durată a vietii lor; migraţia păsărilor nu este în mod necesar

rezultatul temperaturilor scăzute, penajul fiind un foarte bun izolator termic.

Aceste deplasari prezintă particularităţi in funcţie de specie, iar unul dintre cele

mai interesante detalii cu privire la migraţie este distanţa pe care unele pasări le

efectueaza intr-un timp relativ scurt.12

La noi in tara, o serie de specii sunt prezente de primavară pînă toamna, aşa

numiţii “oaspeţi de vară”, care cuibaresc la noi; odată cu toamna, aceste specii

incep migraţia, deplasandu-se inspre sud, spre zona ecuatoriala, unde oferta trofica

este relativ constanta tot timpul anului, sau in emisfera sudică. Alte specii sunt

prezente la noi numai pe parcursul iernii. De regulă, aceste specii cuibaresc în nord

şi venirea iernii le determina sa se deplaseze inspre sud in cautarea hranei, oprindu-

se si la latitudinea la care se afla ţara noastra. Există de asemenea specii al caror

areal de cuibarire se suprapune cu cartierul de iernare, aceste specii fiind prezente

in aceleaşi zone pe tot parcursul anului. Unele specii sunt migratoare in adevăratul

sens al cuvantului, adica intreaga populaţie a acestora se deplaseaza sezonier in

altă zona sau regiune geografică (sau in alta emisfera), altele fiind parţial

migratoare (unele exemplare raman in arealul de cuibarire, altele se deplaseaza in

diverse zone geografice).

Determinată genetic, nevoia de a migra este un exemplu de fenomen care s-a

modelat in stransă legatură cu factorii de mediu şi cu modificarile istorice ale

climei. De regulă, durata migraţiei este mai scurtă primavara decât toamna pentru

majoritatea speciilor de pasări, determinată mai ales de instinctul de reproducere.

Unele specii migreaza izolat, insa altele (cele mai cunoscute nouă, cum ar fi

12 Durrell Gerald. Păsări, lighioane şi rubedenii. Bucureşti. 1991. p. 10

22

gastele, ratele, berzele, rîndunelele) se aduna in grupuri mari in perioada

premergatoare plecării şi migrează in formaţii specifice.13

Aceste formatii (stoluri) sunt concepute pentru a reduce rezistenţa aerului in

timpul zborului şi pentru a reduce efectele pradătorilor în timpul migraţiei, oferind

o oarecare siguranta indivizilor din stoluri, insa chiar si asa exista relativ multi

factori care afecteaza pasarile (clima nefavorabila, vanatoarea, lipsa hranei,

obstacole fizice). Viteza zborului şi durata migraţiei diferă din nou in funcţie de

specie. Pasările din grupul Anseriformelor (gâste, raţe) se deplasează cu viteza

mare, zburând şi ziua şi noaptea, cu pauze puţine şi de regula la altitudini mari. De

asemenea, traiectoria urmata in decursul migraţiei este relativ liniara, păsările din

acest grup fiind capabile sa strabată “obstacolele” naturale (cum ar fi marile,

lanturile muntoase), efectuand un zbor activ.

Păsările reprezintă bioindicatori extrem de valoroşi pentru analiza detaliată a

ecosistemelor. Migraţia acestora este un fenomen complex, neelucidat încă pe

deplin, care însă oferă răspunsuri esenţiale pentru aprecierea evoluţiei stării

ecosistemelor si a mediului in general. Prin faptul ca sunt prezente in mai multe

ţari pe parcursul vietii lor ca indivizi, pasarile migratoare reprezintă un fond natural

comun ce intra in componenta mai multor ecosisteme, ieşind astfel in evidenţa

necesitatea protectiei lor. In acest sens, de-a lungul timpului s-au conturat la nivel

international o serie de acte legislative care prevad masurile necesare protectiei

pasarilor migratoare, de exemplu: Conventia de la Berna, AEWA, Directiva

Pasari.14

Ca metode utilizate in studiul migraţiei, de-a lungul timpului s-au

perfecţionat cateva procedee care au dat rezultate semnificative. Inelarea

pasarilor,15 corelata cu recapturarea ulterioara a lor, marcajele la nivelul aripilor şi

in ultimii ani utilizarea radioemiţătoarelor sunt cateva dintre acestea. Inelarea

pasarilor dateaza de mai bine de 100 de ani, fiind metoda care a furnizat cele mai

multe informatii asupra migratiei de-a lungul timpului. La ora actuala, o

13 Ciochia Victor. Dinamica şi migraţia păsărilor. Bucureşti. 1984. p.3514http://www.europa.eu.int./comm/environment/nature_conservation/eu_nature_legislation/birds.html15 http://www.sor.ro/gripa_aviară.html

23

organizaţie internatională (EURING) coordonează schemele de inelare a păsărilor

la nivel european, incurajând studiile ştiintifice asupra păsărilor şi utilizarea

rezultatelor în scopul managementului şi a conservării speciilor. Aceste metode

ajuta la obţinerea de date legate de biologia speciilor şi la realizarea unor harţi

complexe ce oferă o imagine fidelă a traseelor parcurse de păsări, facilitând

eforturile depuse în sprijinul conservării acestora şi, implicit, a biodiversitaţii.

Specii migratoare cu exemplare inelate la est de România şi recapturate pe

teritoriul ţarii noastre.

Raţele, gâştele, lebedele şi speciile înrudite (Ordinul Anseriformes, Familia

Anatidae)

Lebadă de vară (Cygnus olor)

Gârlita mare (Anser albifrons)

Gâsca de vară (Anser anser)

Gâsca cu gat roşu (Branta ruficollis)

Califar alb (Tadorna tadorna)

Raţa pestriţă (Anas strepera)

Raţa mica (Anas crecca)

Raţa mare (Anas platyrhynchos)

Raţa sulitar (Anas acuta)

Raţa carăitoare (Anas querquedula)

Raţa lingurar (Anas clypeata)

Raţa moţată (Aythya fuligula)

În perioada pasajului de toamnă pe oglinda ecosistemului acvatic “La Moara”

se opresc la hrană şi odihnă populaţiile de raţe care cuibăresc în nordul şi în zona

temperată a Europei de Est, cum ar fi raţa mare , raţa suliţar, raţa fluierătoare, raţa

cu cap castaniu, raţa roşie, raţa cârâitoare, raţa mică, raţa lingurar.16

16 Mediul Ambiant. Nr. 2 (20) aprilie 2005. p.29

24

2.6 Specii comune in bazinul Mării NegreIn această mare familie intră nenumăratele soiuri de raţe şi gîşte-sălbatice, atît

de minunat pictate şi atit de multe încît împînzesc faţa lacurilor din apropierea

ţărmului Mării.

În avifauna acestei regiuni, fam. Anatidae este reprezentată şi prin :

L e b ă d a de vară (Cygnus olor)17, cea mai nobilă ca înfăţişare dintre toate

pasările din această regiune. In Deltă rămîne uneori şi iarna. Se trage de obicei pe

ghiolurile mai izolate, mai depărtate din calea oamenilor, deşi nu e o pasăre prea

sperioasă. Albul penelor sale, linia elegantă, arcuită, a spatelui, gîtul lung şi

mlădios, pe care-l ţine obişnuit îndoit, mişcările line pe apă o fac să fie admirată şi

respectată.

In al doilea rînd ca mărime vin gîştele sălbatice.

Cea mai comună este gîsca-cenuşie (Anser ancer) din care a ieşit gîsca

noastră domestică. E destul de mare, putînd ajunge şi un 1m în lungime. Penele

sînt cenuşii peste tot, ceăa mai închis pe spate cu cîteva dungi albicioase ca nişte

cercuri, in curmeziş. Spre deosebire de raţe, îşi caută hrana mai mult in afară de

apă: grăunţe, seminţe diferite.18

De regulă, spre toamnă, gâştele, grămadă, zbor in şiraguri de forma unui

unghi, cea mai bătrînă fiind in frunte. Sosesc prin luna martie.

Numeroase sînt soiurile de raţe sălbatice, mărunte la trup dar frumoase la

pene.

Cea mai răspîndită este raţa-sălbatică (Anas platyrhynchos), din care se trag

raţele de curte. Este tipul pasării inotătoare, cu pene dese, cu trup scund, cu găt

scurt.E drept că pe uscat merge greu. Nu are picioarele date prea îndărăt ca la

cufundac, dar nici nu sînt aţît de înalte ca la gâscă. Inoată de minune, iute; rar işi

scufundă numai gîtul şi jumătatea de dininte a trupului. În schimb poate zbura bine

fîlfîind des din aripi, fără zgomot. Are trupul frumos impodobit, mai ales in ăremea

de nuntă. Coloarea predominantă pe spate este brună-cenuşie, dar cu capul şi gîtul

17 I se mai spune lebădă-cuciuiată, lebădă-de-vară, lebădă-cîntătoare. Este o specie a cărei vînătoare este interzisă prin Legea vînătorii şi este inclusă în Cartea Roşie.18 Radu Dumitrie. Păsările din Delta Dunării. Bucureşti. 1979. p. 21

25

verzui, pieptul mai mult castaniu, aăînd ca o panglică albicioasă la git. Răţuşca e

mai intunecată la pene, căci nu trebuie să prea bată la ochi, cînd cloceşte.19

Vorbind despre alimentaţie putem menţiona că ea ciupeşte mugurii fragezi ai

plantelor de baltă, dar înghite şi viermi ori cîte un chitic mărunt.

Cînd vine vremea clocitului, se despart perechi-perechi căutînd loc pentru cuib.

“Cuibul şi-l clădeşte fie în sfîrşitul malului, fie în scorburi bătrîne ori chiar în

copaci mai depărtaţi de apă, pe resturile vreunui cuib părăsit al unei alte păsări.

Interesant e faptul că raţa-sălbatică nu-şi construieşte cuibul de la început, ci abia

după ce a făcut 5-6 ouă; pe primele le depune de-a dreptul pe locul ales într-o

adîncitură a acestuia, aşa ca să nu cadă afară. Cam la al şaselea ou începe să-şi facă

cuibul, aşezînd jurîmprejurul ouălelor tot felul de bucăţi de stuf, papură, frunze

uscate şi pene. Cînd socoate că temelia casei e gata, raţa îşi smulge cu ciocul puf

de pe corp, căptuşind cu el cuibul; ouăle (8-14) stau de acum pe o saltea moale şi

caldă”.20

Cea mai mică este raţă- pitică (Anas crecca) venind în cîrduri nenumărate

spre toamnă, lăsîndu-se pe lîngă ghiolurile dunărene, pentru ca primăvara să apuce

drumul către nord.

Raţa-cu- frigare (Anas acuta)21 are coada lungă şi ascuţită, iar aripele mici că

le întrec în pestriţătură pe ale sticletului.

Raţa-lopătar (Anas clypeata)22 rămîne să ierneze.

Raţa-roşie (Aythya nyroca) e foarte obişnuită în această zonă.

Raţa-moţată (Aythya fuligula) se ţine mai mult in lagunele Mării etc.

Neam cu raţa, dar diferită la înfăţişare e bodîrlăul-cu-ferestrău (Merges

merganser). După nume seamănă cu bodîrlăul, adică, are pliscul mai îngust, cam

îndoit la vîrf ca la cormoran, dar zimţii laterali sînt mai proeminenţi, ca dinţii de

ferestrău. Se mai deosebeşte prin aceea că are obiceiul cufundacului, de a se face

nevăzut pe cînd raţa numai corpul şi-l bagă în apă.

19 Simonescu Ion. Fauna României. Bucureşti. 1983. p.5220 Simionescu I. Fauna Romaniei. p.7321 I se mai spune raţa- suliţar;22 I se mai spune raţa-lingurar;

26

2.7 Reprezentante incluse în Cartea Roşie din Republica Moldova Lebădă cucuiată

Ordinul Anseriformes

Familia Anatidae

Statutul. Specie vulnerabilă [Vulnerable (VU)], efectivul căreia este mic.

Răspîndirea. Cuibăreşte, mai ales, pe lacurile de pădure şi in balţile din

cursurile inferioare ale Nistrului şi Prutului. (1—4) Este răspăndită in Estonia,

Lituania, pe cursul inferior al Dunării, delta Volgăi, Siberia de Sud-Ăest,

Kazahstan, Transbaikalia şi în sudul Mării Caspice, Europa Atlantică, Asia etc.

Habitatul. Sectoarele de baltă rar vizitate de om, de adîncime mica.

Aspectul cantitativ. Cuibăreşte în număr de cîteva zeci de perechi. Efectivul

este relativ mic. In timpul migraţiei pe lacurile mari, uneori se formează cîrduri

numeroase. Iernează regulat in unele sectoare ale lacului Cuciurgan şi ale lacurilor

cu izvoare, care nu ingheaţa. In iarna friguroasă şi cu multă zăpadă din anii 84-85

in balţile de la Manta s-au adunat cca 500 de lebede cucuiate. In ultimii ani apar

frecvent in bălţile din cursul inferior al Prutului şi cel al Nistrului.

Factori limitativi. Desecarea bazinelor de apă: deranjarea păsărilor in perioada

de cuibarire; braconajul şi distrugerea cuiburilor.

Particularităţile biologice. Cuibul mare din stuf uscat este construit doar de

femelă. Ponta este constituită din 5—9 ouă, depuse pe la mijiocul lui aprilie;

incubaţia durează 35-40 de zile. Lebedele cucuiate se hrănesc cu plante acvatice şi

radacinile lor.

Starea de protecţie. Este ocrotită conform legislaţiei in rezervaţiile

ştiintifice ,,Prutul de Jos”, ,,Pădurea Domnească”.

Măsurile de protecţie. Combaterea braconajului. 23

Lebăda Cîntătoare

Ordinul Anseriformes

Familia Anatidae

23 Mediul Ambiant. Nr.2 (7) Aprilie 2003. p. 48

27

Statutul. Specie vulnerabilă [Vulnerable (VU)].

Răspîndirea. In Republica Moldova se intîlneşte numai la pasaj; iernînd

foarte rar. (1—3) Este răspăndită de la Peninsula Kola până la Kamceatka şi nordul

Sahalinului; la nord poate fi întîlnită pe-alocuri pîna la latitudinea de 68-70°, la sud

pîna la lacul Ladoga, în apropierea Ekaterinburgului, regiunea din cursul inferior al

rîului Angara şi gura rîului Ussuri, fund răspăndită insular pana la cursul inferior al

Dunării, nordul Mării Caspice, lacul Balhaş şi locurile din Tuva. A fost înregistrată

în Europa Atlantică, Asia Centrală, pe insula Hokkaido.

Habitatul. In timpul migraţiei face popas pe lacurile de acumulare, lacurile

mari şi rîurile mari.

Aspectul cantitativ. Uneori primăvara numărul păsărilor în pasaj este mare:

unele cîrduri numără peste 100 de indivizi. Toamna efectivul de pasaj este mai

mic. Iernează foarte rar şi numai in partea inferioară a lacului Cuciurgan, unde se

adunau pîna la 10 indivizi ; In prezent— un număr cu mult mai mare.

Factorii limitativi. Inrăutăţirea condiţiilor de hrană ingheţarea bazinelor

acvatice iarna, braconajul.

Particularităţile biologice. Iarna se hrăneşte, mai ales, cu dreisenă, care se

află în cantitati mari în lacul Cuciurgan.

Reproducerea în captivitate. Lipseşte informaţia.

Starea de protecţie. Este ocrotită conform legislaţiei in rezervaţiile

ştiintifice ,,Prutul de Jos” şi ,,Pădurea Domnească”.

Măsurile de protecţie. Combaterea braconajului, crearea ariei naturale

protejate ,,Cuciurgan”. 24

Raţa-cu-ochi-albi

Ordinul Anseriformes

Familia Anatidae

24 Mediul Ambiant. Nr. 3 (8) iunie 2003. p. 53

28

Statutul. Specie critic periclitată [Critically Endangered (CR)].

Răspîndirea. Populează Europa, cu excepţia părţii ei atlantice şi nordice;

spre est — Caucazul, Asia Centrală, Kazahstanul, sudul Siberiei de Vest.

In Republica Moldova cuibăreşte in bălţile cursului inferior ale Prutuiui şi

Nistrului.

Habitatul. Balţile şi lacurle relativ mari bogate in vegetaţie acvatică.

Aspectul cantitativ. Cîndva era o specie de raţe frecvent întîlnită în bălţile

Prutului şi Nistrului, în ultimele două decenii efectivul ei s-a redus considerabil.

Recent, a fost inclusă in nomenclatorul international al speciilor de pasari

ameninţate cu dispariţia.

Factori limitativi. Desecarea bălţilor, poluarea apelor şi deranjarea

provocată de factorii antropici.

Particularităţile biologice. Este o rată putin sociabilă şi zboară in grupuri

mici. Cuibărete pe plauri, în stuf, mai rar pe sol in coloniile de pescăruşi. Ponta

conţine 8—12 oua. Incubaţia durează 25—26 de zile. După ecloziune, puii

parasesc cuibul, urmîndu-şi mama in căutarea hranei.

Starea de protecţie. Este ocrotită conform legislaiei in rezervaţia

ştiintifică ,,Prutul de Jos”.

Măsurile de protecţie. Interzicerea vînatului speciei pîna la restabilirea

efectivului ei iniţial. 25

25 Mediul Ambiant. Nr. 3 (8) iunie 2003. p. 54

29

Bibliografie

1. Ciochia Victor. Dinamica şi migraţia păsărilor. Bucureşti. 1984. p.35

2. Durrell Gerald. Păsări, lighioane şi rubedenii. Bucureşti. 1991. p. 10

3. Fauna Republicii Socialiste România. Bucureşi. 1971. p.21

4. Naumov Sergei. Zoologia vertebratelor. Chişinău. 1989. p. 35

5. Opriş Tudor. Zoologia. Bucureşti. 1997. p. 76

6. Radu Dumitrie. Păsările din Delta Dunării. Bucureşti. 1979. p. 21

7. Rogoz Ion. Ecologia faunei acvatice. Bucureşti. 1985.

8. Simionescu Ion. Fauna României. Bucureşti. 1983. p.72

9. Tesio Călin. Elemente de zoologie. Bucureşti. 1997. p..15

10. *** Cartea Roşie a Republicii Moldova, Ştiinţa, 2001.

11. ***Diversitatea, valorificarea raţională şi protecţia lumii animale. Chişinău.

2001

12. *** Enciclopedia Arborele Lumii. Animale şi Plante. p.183

13. ***Mediul Ambiant. Nr. 2 (20) aprilie 2005. p.29

14. ***Mediul Ambiant. Nr.2 (7) Aprilie 2003. p. 48

15. ***Mediul Ambiant. Nr. 3 (8) iunie 2003. p. 53

16. ***Mediul Ambiant. Nr. 3 (8) iunie 2003. p. 54

17.***http://www.europa.eu.int./comm/environment/nature_conservation/

eu_nature_legislation/birds.html

18. *** http://www.eukarya.ro/taxon/ - Enciclopedia florei şi faunei din România

19. ***http://www.sor.ro/gripa_aviară.html

30

AnexeGâşte

Gâsca de Canada (Bronta canadensis)

Gâsca de Hawaii (Branta sandvicensis)

Gâsca neagră (Branta bernicla)

31

Lebede

Lebădă neagră (Cygnus atratus).

Lebăda cu gîtul negru (Cygnus melanocoryphus)

Lebedă cucuiată (Cygnus olor)

Cygnus cygnus.

32

Raţe

Raţa fluierătoare mică (Dendrocygna javanica)

Raţă sunătoare comună (Bucephola gula)

Gâsca pitică africană (Nettapus auritos)

33

Raţa lingurar (Anas clypeata)

Raţa de Falkland (Tachyeres brachypterus)

Eiderul regal (Somateria spectobilis)

Raţa cu ciuf roşu (Netta rufina)

34

Aix sponsa

Aythya valisineria.

Anas rubripes

Anas clypeata

35

Anas discors

Anas crecca

Melanitta perspicillata

Microsoft ® Encarta ® 2006. © 1993-2005 Microsoft Corporation. All rights reserved.

36