UNIVERSITATEA "VASILE ALECSANDRI"FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

Catedra finanţe-contabilitate

Conf.univ.dr.ec. Mircea Muntean

DIAGNOSTIC ŞI STRATEGIENOTE CURS

BACĂU 2009

1

C U P R I N S

Capitolul I - Analiza diagnostic - instrument al diagnosticului economico-financiar al firmei . . . . . . . . . 1

1.1. Locul, rolul şi funcţiile analizei diagnostic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11.2. Funcţiile analizei economico-financiare în activitatea managerială a întreprinderii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11.3. Importanţa analizei diagnostic în determinarea echilibrului economico-financiar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3

1.3.1. Obiectivele analizei diagnostic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31.3.2. Tipurile de diagnostic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4

1.3.2.1. Diagnosticul extern sau strategic . . . . . . . . . . . . . . . 51.3.2.2. Diagnosticul intern sau al funcţiilor întreprinderii . . . 6

1.4. Informaţiile contabilităţii, surse de date în analiza diagnostic . . . . . . . 7

Capitolul II - Analiza strategică - sursă de informaţii pentru diagnosticul firmei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12

2.1. Definirea şi rolul analizei strategice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12 2.2. Conţinutul analizei strategice şi locul acesteia în diagnosticul global al firmei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 132.3. Etape, metodologie şi obiectivele analizei strategice . . . . . . . . . . . . . . 142.4. Conceptele şi instrumentele de bază ale analizei strategice . . . . . . . . 16

Capitolul III - Diagnostiul mediului concurenţial . . . . . . . . . . . . . . . . 183.1. Determinarea şi analiza diagnostic a cererii de mărfuri . . . . . . . . . . . . 183.2. Determinarea şi analiza diagnostic a ofertei de mărfuri. . . . . . . . . . . . . 223.3. Corelaţii ale cererii şi ofertei de mărfuri în comerţ . . . . . . . . . . . . . . . . 253.4. Analiza cotei-părţi de piaţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 273.5. Modele de analiză strategică a mediului concurenţial . . . . . . . . . . . . . 28

Capitolul IV - Diagnosticul activităţii de producţie şi comercializare a întreprinderii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30

4.1. Producţia fizică - suport al indicatorilor de performanţă . . . . . . . . . . . . 304.2. Analiza diagnostic a cifrei de afaceri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 314.3. Analiza diagnostic a producţiei exerciţiului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 334.4. Analiza diagnostic a calităţii produselor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34

Capitorul V - Diagnosticul cheltuielilor de producţie şi orientarea strategică a întreprinderii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38

5.1. Analiza cheltuielilor după comportamentul faţă de cifra de afaceri . . . . 385.1.1. Analiza cheltuielilor variabile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 385.1.2. Analiza cheltuielilor fixe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39

5.2. Analiza cheltuielilor de producţie după modul de identificare şi repartizare pe purtători de cheltuieli . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40

2

5.2.1. Analiza cheltuielilor directe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41 5.2.2. Analiza cheltuielilor indirecte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41

5.3. Analiza cheltuielilor cu ajutorul metodei "direct-costing" . . . . . . . . . . . 43 5.4. Metode moderne de analiză a costurilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45

5.4.1. Metoda ABC (Activity Based Costing) . . . . . . . . . . . . . . . . . . 455.4.2. Metoda costului "obiectiv" . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46

5.5. Corelaţii ale analizei diagnostic a cheltuielilor cu decizia strategică a întreprinderii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47

Capitorul VI - Diagnosticul rentabilităţii şi riscurile întreprinderii . . . .486.1. Modalităţi de apreciere a rentabilităţii întreprinderii . . . . . . . . . . . . . . . .486.2. Soldurile intermediare de gestiune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50

6.2.1. Soldurile intermediare de gestiune-activitate . . . . . . . . . . . . . 526.2.1.1. Cifra de afaceri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 526.2.1.2. Marja comercială . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 52 6.2.1.3. Producţia exerciţiului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53

6.2.1.4. Valoarea adăugată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53 6.2.2. Soldurile intermediare de gestiune-rentabilitate . . . . . . . . . . . 54

6.2.2.1. Excedentul brut de exploatare . . . . . . . . . . . . . . . . . . 546.2.2.2. Rezultatul din exploatare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 546.2.2.3. Rezultatul curent al activităţii întreprinderii . . . . . . . . 556.2.2.4. Rezultatul brut al exerciţiului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55 6.2.2.5. Rezultatul net al exerciţiului financiar . . . . . . . . . . . . 55

6.3. Riscurile întreprinderii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 556.3.1. Riscul de exploatare (economic) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 566.3.2. Riscul financiar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 576.3.3. Ristul total (global) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 576.3.4. Riscul de faliment . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58

BIBLIOGRAFIE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63

3

Capitolul I - ANALIZA DIAGNOSTIC - INSTRUMENT AL DIAGNOSTICULUI ECONOMICO-FINANCIAR AL FIRMEI

1.1. Locul, rolul şi funcţiile analizei diagnostic

Prin obiectul de studiu analiza economico-financiară este o disciplină a cunoaşterii ştiinţifice care prin rezultatele obţinute ca urmare a aplicării, devine un instrument operaţional de urmărire şi verificare a funcţionării sistemului economic al întreprinderii şi permite descoperirea disfuncţionalităţilor apărute în subsistemele acestuia, al cauzelor acestora şi a posibilităţilor de eliminare a lor.

Îndeplinirea acestui obiectiv este posibilă prin exercitarea funcţiei analizei economico-financiare de diagnoză şi reglare a funcţionării întreprinderii. Exercitarea acestei funcţii se realizează prin intermediul analizei diagnostic, care constituie o cercetare amplă şi complexă a sistemului economic în vederea stabilirii cauzelor care conduc la performanţele şi nerealizările economice ale întreprinderii. Rezultatul analizei diagnostic sunt utilizate ulterior evaluării performaneţelor întreprinderii.

Obţinerea informaţiilor pentru analiza diagnostic este posibilă întrucât analiza economico-financiară se află la intersecţia funcţiilor întreprinderii (cercetare-dezvoltare, producţie, comercială, financiar-contabilă, personal) cu funcţiile managementului (prevederea, organizarea, coordonarea, comanda, controlul). Informaţiile obţinute astfel permit stabilirea de către analiza diagnostic a punctelor "tari" şi a punctelor "slabe" în procesul decizional al întreprinderii.

Ca urmare a informaţiilor obţinute de analiza economico-financiară privind exercitarea funcţiei de verificare a realizării obiectivelor prestabilite prin planul de afaceri şi crearea bazei pentru elaborarea strategiilor pe termen scurt, mediu şi lung, analiza diagnostic contribuie astfel la fundamentarea deciziilor pe criterii de eficienţă în etapele de funcţionare a întreprinderii. Pe baza informaţiilor obţinute analiza diagnostic contribuie la "elaborarea studiilor de fezabilitate pentru evaluarea întreprinderii sau în alte scopuri, în funcţie de utilizatorul acestuia"1.

Componentă a diagnosticului global-strategic al întreprinderii, diagnosticul economico-financiar prin conţinut este amplu şi cuprinde o problematică vastă, începând cu analiza creşterii întreprinderii, rezultatelor economico-financiare, echilibrului structurii financiare şi strategiei financiare, riscurilor întreprinderii şi finalizând cu sinteza informaţiilor rezultate pentru fundamentarea procesului decizional. Prin sinteza diagnosticului economico-financiar se stabilesc punctele tari şi punctele slabe ale activităţii firmei, evaluarea întreprinderii şi strategia întreprinderii.

1.2. Funcţiile analizei economico-financiare în activitatea managerială a întreprinderii

Analiza economico-financiară ca disciplină a cunoaşterii ştiinţifice constituie un instrument operaţional de urmărire şi reglare a funcţionării sistemelor economice, fapt realizat prin funcţiile sale după cum urmează:

a. Descoperirea şi mobilizarea rezervelor interne;b. Întărirea autonomiei economico-financiare;c. Diagnoza şi reglarea activităţii întreprinderii;

__________1. Petrescu S., Diagnostic economic-financiar, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004, p.12

1

d. Administrarea eficientă a patrimoniului, asigurarea unui echilibru economico-financiar permanent şi a unei rentabilităţi competitive;e. Verificarea modului de realizare a obiectivelor prestabilite prin planul de

afaceri şi crearea bazei pentru elaborarea strategiilor pe termen scurt, mediu şi lung.

Rolul funcţiilor prezentate se regăseşte în fundamentarea procesului decizional, decizia reprezentând "elementul hotărâtor în aprecierea gradului de competenţă cu care se dirijează activitatea curentă şi de perspectivă"2.

a. Prin funcţia privind "descoperirea şi mobilizarea rezervelor interne", analiza contribuie la depistarea depăşirii nivelului programat al consumului de resurse: materiale, umane şi financiare şi utilizarea eficientă a acestora pentru creşterea rentabilităţii întreprinderii.

b. Rolul analizei în realizarea funcţiei de "întărire a autonomiei economico-financiare" decurge din faptul că prin intermediul acesteia se urmăreşte prevenirea, descoperirea şi lichidarea fenomenelor şi cauzelor generatoare de rezultate negative. Analiza economico-financiară "este o dimensiune a autonomiei agentului economic prin faptul că prin tot ce întreprinde vizează maximizarea veniturilor şi minimizarea cheltuielilor"3 procesului de activitate economică a firmei. Autonomia reprezintă libertatea de mişcare a întreprinderii în mediul economic, iar fundamentarea deciziilor este realizată şi pe baza informaţiilor oferite de analiza economico-financiară.

c. Diagnoza şi reglarea activităţii întreprinderii reprezintă o funcţie a analizei prin care se depistează "cauzele perturbatoare ale stării de normalitate, în vederea iniţierii măsurilor de redresare a funcţionării"4 întreprinderii ca sistem economic. Exercitarea acestei funcţii se realizează prin intermediul analizei diagnostic, care implică o cercetare amplă şi complexă, în vederea identificării unei "maladii" şi aplicării unui "tratament" pornind de la "simptome". Prin diagnoză, analiza economico-financiară localizează punctele "tari" şi punctele "slabe" din cadrul sistemului studiat, sensibilizând centrele de decizie pentru a lua măsurile de reglare.

d. Prin analiza economico-financiară, centrele de decizie urmăresc în cadrul întreprinderii administrarea eficientă a patrimoniului, asigurarea unui echilibru economico-financiar permanent şi a unei rentabilităţi competitive. Această funcţie contribuie la: utilizarea eficientă a resurselor financiare, înlăturarea cheltuielilor neeconomicoase, controlul realizării cifrei de afaceri şi a modului de finanţare a activităţii de exploatare a firmei.

e. O altă funcţie a analizei economico-financiare se referă la rolul acesteia în verificarea modului de realizare a obiectivelor prestabilite prin planul de afaceri şi crearea bazei pentru elaborarea strategiilor pe termen scurt, mediu şi lung. Exercitarea acestei funcţii impune un anumit tip de analiză şi se corelează cu funcţia analizei de a oferi informaţiile necesare fundamentării deciziilor pe criterii de eficienţăîn toate etapele de activitate.

Ţinând cont de funcţiile analizei economico-financiare şi de implicaţiile acesteia în centrele de decizie se poate determina locul pe care îl ocupă analiza în sistemul conducerii oricărei unităţi economice5 (figura nr.1):

________________2. Paraschivescu M.D., Păvăloaia W., Toma C., Contabilitate şi modele de analiză economică, Fundaţia Academică "Gh.Zane", Iaşi, 1993, p.3663. Ibidem 2, p.3834. Petrescu S., Mironiuc M., Analiza economico-financiară, Editura Tiparul, Iaşi, 2002, p.225. Cojocaru C.C., Analiza economico-financiară a întreprinderilor agricole şi silvice, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p.33

2

Fig.nr.1. Locul analizei economico-financiare în sistemul de conducere a unităţilor economice

Prin urmare, analiza economico-financiară se situează la intersecţia funcţiunilor întreprinderii (cercetare-dezvoltare, producţie, comercială, financiar-contabilă, personal) cu atributele conducerii (prevedere, organizare, coordonare, comandă, control). Realizarea funcţiilor întreprinderii presupune exercitarea tuturor atributelor conducerii, iar fiecare dintre aceste atribute se realizează prin intermediul unui anumit tip de analiză.

1.3. Importanţa analizei diagnostic în determinarea echilibrului economico-financiar1.3.1. Obiectivele analizei diagnosticAnaliza diagnostic urmăreşte stabilirea simptomelor şi disfuncţionalităţilor unui agent

economic prin cercetarea şi analiza faptelor şi responsabilităţilor care au dus la apariţia acestora, precum şi elaborarea unor programe care să asigure îmbunătăţirea performanţelor firmei.

Prin analiza diagnostic se stabilesc punctele "tari" şi punctele "slabe" în realizarea performanţelor întreprinderii şi "găsirea unor răspunsuri la întrebările legate de"6:

- care sunt rezultatele întreprinderii?- dacă sunt sau nu satisfăcătoare şi de ce?- cum au fost obţinute?- care sunt performanţele şi obictivele dorite?- care este nivelul performanţelor?- ce trebuie făcut pentru atingerea lor?- măsurile concrete ce urmează a fi întreprinse, atât pe termen scurt, cât şi pe

termen lung.Prin urmare, analiza diagnostic constituie un mijloc de informare pentru centrele de

decizie privind administrarea patrimoniului şi elaborarea diagnosticului economico-financiar, care să evidenţieze rezultatul cercetării utilizării resurselor umane, materiale şi financiare din cadrul sistemului economic analizat. Diagnosticul economico-financiar "are un conţinut amplu şi cuprinde o vastă problematică, de la activitatea economică a întreprinderii la resursele consumate reflectate în costuri, până la situaţia financiar-patrimonială, rentabilitate şi riscuri"7.

Indiferent "de sfera de cuprindere a activităţii, modelul operaţional al diagnosticului economico-financiar se poate prezenta astfel"8: (figura nr.2)____________6. Thibaut J.P., Le diagnostic d'entreprise. Guide practique. Editions Courcoux, Grenoble, 1989, p.157. Petrescu S., Mironiuc M., Lucr.cit., p.188. Mărgulescu D., Niculescu M., Robu V., Diagnostic economico-financiar, Editura Romcart, Bucureşti, 1994, p.9 Etape ale diagnosticului Operaţii de analiză

Asigurarea informaţiilor necesarediagnosticării:- informaţii contabile- informaţii extracontabile(interne şi externe)

-Prelucrarea situaţiilor contabile şi a altor anexe informaţionale-Calculul indicatorilor necesari diagnosticării-Regrupări, grupări şi informaţii în concordanţă cu scopul diagnosticului

Organe de conducere

Compartimente funcţionalespecializate

Analiza economico-financiară a realizării

obiectivelorrealizarea obiecti-

velor (informaţii de stare)planul obiectivelor(informaţii de plan

şi norme)

Procese economice ca obiect al conducerii

3

Fig.nr.2. Schemă privind modelul operaţional al diagnosticului economico-financiar.

Prin conţinutul său, diagnosticul economico-financiar evidenţiază modul în care funcţionează întreprinderea ca sistem, iar rezultatele acestuia conduc la stabilirea direcţiilor de acţiune în vederea reglării activităţii în concordanţă cu obiectivele prestabilite.

Obiectivele analizei în stabilirea diagnosticului economico-financiar sunt deosebit de complexe datorită scopului urmărit de diverşi utilizatori în cunoaşterea situaţiei financiar-patrimoniale a întreprinderii şi se referă la următoarele:

1. Analiza evoluţiei funcţiei de exploatare, caracterizată prin cifra de afaceri, valoarea adăugată, producţia exerciţiului, utilizarea factorilor de producţie şi rezultatele activităţii desfăşurate.

2. Analiza rezultatelor economico-financiare determinate pe baza veniturilor, cheltuielilor şi profitului stabilite pe tipuri de activităţi desfăşurate în activitatea de exploatare a întreprinderii.

3. Analiza echilibrului structurii financiare şi strategiei financiare a întreprinderii realizată prin studiul principalelor echilibre financiare pe baza bilanţului, independenţa financiară şi utilizarea capitalurilor proprii, trezoreria disponibilă şi fluxurile de trezorerie.

4. Analiza şi evaluarea riscurilor: economic, financiar, total şi de faliment.5. Stabilirea concluziilor şi determinarea punctelor tari şi punctelor slabe ale activităţii

întreprinderii.În concluzie, analiza diagnostic trebuie să determine influenţa factorilor asupra

administrării patrimoniului întreprinderii şi găsirea soluţiilor pentru asigurarea resurselor de finanţare a activităţii firmei.

1.3.2. Tipurile de diagnosticAnaliza diagnostic constituie un mijloc de informare şi "contribuie la identificarea

diferitelor variabile şi alternative" existente în activitatea întreprinderii, permiţând realizarea unui management performant. Variabilele rezultate sunt:

a. externe - care privesc evoluţia pieţei, volumul cererii, gusturile şi preferinţele consumatorilor, evoluţia tehnologiei, a pieţelor de materie primă, a capitalurilor, evoluţia politicilor economice şi financiare, evoluţia sistemelor social-culturale;

b. interne - care se referă la mijloacele materiale, calificarea personalului, comportamentul personalului, resursele financiare.

Stabilirea variabilelor prin activitatea de diagnostic este stabilită la nivelul întreprinderii astfel (figura nr.3):

Punerea în evidenţă a diferitelorfenomene economico-financiare:-simptomele legate mai ales de disfuncţionalităţi-punctele forte şi slabe ale activităţii

Interpretarea şi aprecierea indicatorilor şi altor calcule economice privind:-potenţialul economico-financiar-performanţele utilizării-eficienţa şi echilibrele economico-financiare

Analiza explicativă a:-cauzele dificultăţilor (diagnosticşi explicare cauzală)-atuuri şi handicapuri ale activităţii

Sinteza observaţiilor

Previziune şi recomandări Evidenţierea perspectivei şi soluţiilor tehnice, economice, financiare

4

Analize externe Analize interne

Fig.nr.3. Conţinutul diagnosticului întreprinderii.

Rezultatele celor două tipuri de analiză contribuie la elaborarea diagnosticului global, care permite "evidenţierea punctelor forte şi punctelor slabe pentru înţelegerea rezultatelor trecute. Aceste informaţii vor permite responsabililor principali de a orienta acţiunea lor în vederea rezolvării disfuncţionalităţilor"9.

Elaborarea diagnosticului global este realizată prin diagnosticul extern sau strategic şi diagnosticul intern sau al funcţiilor întreprinderii.

1.3.2.1. Diagnosticul extern sau strategicPrin diagnosticul strategic se stabilesc obligaţiile majore pentru managementul firmei

privind orientarea activităţii şi formularea de strategii în scopul adaptării la mediul extern şi realizarea echilibrului economico-financiar al întreprinderii. Diagnosticul extern este rezultatul analizei externe prin care se stabileşte locul întreprinderii în mediul competiţional. În literatura de specialitate10, cele mai importante obiective ale analizei strategice sunt considerate următoarele:

- măsurarea atracţiilor (elementelor pozitive) şi a ameninţărilor din fiecare segment strategic identificat;

- analizarea ritmului de evoluţie şi de creştere a pieţelor;- determinarea cu precizie a forţelor şi slăbiciunilor întreprinderii în diferite domenii de

activitate în care ea acţionează;- înţelegerea mai bună a regulilor jocului economic, în diferitele segmente, adică

identificarea factorilor de succes şi a celor de risc, a oportunităţilor şi ameninţărilor, precum şi a strategiilor concurenţilor.

Rezultatul analizei diagnostic este utilizat în stabilirea strategiei care "este definită ca ansamblul misiunilor şi obiectivelor principale ale firmei, pe de o parte, precum şi mijloacele, politicile şi planurile esenţiale pentru îndeplinirea acestora, pe de altă parte, prezentate în aşa fel încât să definească felul activităţilor la care întreprinderea se consacră sau se va consacra, ca şi tipul de organizaţie în care se va constitui în viitor"11. Practic strategia "se concretizează într-o logică economică care constă în cunoaşterea nevoilor consumatorilor şi ____________ 9. Păvăloaia W., Păvăloaia D., Evaluarea întreprinderii, Editura Moldova, Bacău, 2001, p.10410. Thibaut J.P., Lucr.cit., p.27011. Jaba O., Analiza strategică a întreprinderii, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999, p.50a tendinţei cererii, a sectorului de activitate în care funcţionează firma, concurenţa prezentă şi viitoare etc."12.

Stabilirea deciziilor strategice ale întreprinderii pe baza diagnosticului extern, este realizată prin luarea în considerare a punctelor "tari" şi punctelor "slabe" privind:

- ameninţările şi oportunităţile mediului;- factorii de competenţă ai întreprinderii;

-concurenţă-stadiul pieţii-stadiul tehnologiei-piaţa muncii-legislaţia fiscală-piaţa capitalurilor-situaţia politică-factorii social-culturali-sisteme de valori

-mijloace materiale-resurse umane-resurse financiare-strategii-politici-metode de gestiune şiorganizare-sisteme de control-stiluri şi management

Activităţi şi rezultate actuale

Previziuni şi tendinţe viitoare

5

- poziţia în raport cu principalii săi concurenţi.Rolul diagnosticului strategic în realizarea echilibrului economico-financiar al

întreprinderii constă în:- stabilirea influenţei factorilor care conduc la modificarea cotei de piaţă;- determinarea cererii şi ofertei de mărfuri pentru consumator;- utilizarea eficientă şi stabilirea necesarului de resurse financiare;- influenţa concurenţei asupra activităţii firmei.Faţă de cele expuse, obiectivul major al diagnosticului strategic constă în

evidenţierea procedeelor prin care întreprinderea obţine poziţii forte în procesul de comercializare a mărfurilor şi prestărilor de servicii.

1.3.2.2. Diagnosticul intern sau al funcţiilor întreprinderiiRealizarea programelor de activitate ale întreprinderii este posibilă numai prin

manifestarea "în strânsă interdependenţă a tuturor funcţiilor sale, cu intensităţi diferite în funcţie de etapa de dezvoltare a acesteia şi de natura şi nivelul obiectivelorstabilite"13. Funcţiile întreprinderii care formează obiectul diagnosticului sunt14:

- funcţia juridică patrimonială, funcţie care asigură cadrul legal al activităţii;- funcţia comercială - cumpără, stochează, vinde;- funcţia tehnică de producţie, prestaţii - fabrică, produce, prestează;- funcţia de organizare, conducere, personal - organizează, conduce şi gestionează

personalul;- funcţia financiar-contabilă - găsirea de resurse financiare şi administrarea lor.Stabilirea diagnosticului funcţional înseamnă diagnosticul global al tuturor funcţilor

sau diagnostic parţial al unei funcţii, al cărui scop îl constituie soluţionarea problemelor de funcţionare internă ale acesteia, care să conducă la ameliorarea rezultatelor întreprinderii. Pentru evaluarea funcţiilor întreprinderii literatura de specialitate15 a stabilit domenii ale diagnosticului după cum urmează:

- diagnosticul juridic (analizează aspectele juridice, legale, privind activitatea întreprinderii, implicit al funcţiei evaluate);

- diagnosticul comercial (analizează dinamica şi structura vânzărilor de produse pe clienţi şi de mărfuri pe magazine, grupe şi sortimente; contribuţia furnizorilor la realizarea fondului de marfă; structura clienţilor);

- diagnosticul tehnic (analiza factorilor tehnici, a tehnologiilor de fabricaţie, precum şi a organizării activităţii de vânzare a produselor, mărfurilor şi prestărilor de servicii);

- diagnosticul resurselor umane şi al managementului firmei (analiza dimensiunii, structurii şi eficienţei utilizării potenţialului uman şi de management);

- diagnosticul economico-financiar (analiza echilibrului economico-financiar, a rentabilităţii şi riscurilor întreprinderii şi sintetizarea concluziilor reieşite din celelalte domenii ale diagnosticului).

Concluziile diagnosticului funcţional contribuie la fundamentarea deciziilor privind:- utilizarea resurselor financiare în creşterea activităţii întreprinderii, asigurarea

rentabilităţii şi a echilibrului economico-financiar;- creşterea eficienţei utilizării potenţialului tehnic şi uman al firmei;- stabilirea structurii fondului de produse şi mărfuri şi a prestărilor de servicii pentru

satisfacerea cererii consumatorilor.____________12. Deaconu A., Diagnosticul şi evaluarea întreprinderilor, Editura Intecredo, Deva, 1998, p.2513. Nicolescu O. (coordonator), Management, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1992, p.15114. Toma M., Chivulescu M., Ghid pentru diagnostic şi evaluare a întreprinderilor, Editura CECAR, 1996, p.2015. Păvăloaia W., Păvăloaia D., Lucr.cit., p.1061.4. Informaţiile contabilităţii, surse de date în analiza diagnostic

Informaţiile contabilităţii sunt rezultatul prelucrării datelor, care evidenţiază evoluţia procesului de producţie şi comercializare a mărfurilor. Prin informaţiile contabilităţii se obţine starea de fapt a patrimoniului societăţii comerciale, modul de utilizare a acestuia în cadrul unei perioade de gestiune şi rezultatele financiare obţinute din administrarea firmei. Cu

6

ajutorul informaţiilor contabilităţii, la nivelul întreprinderii se pot fundamenta decizii care să asigure "eliminarea perturbaţiilor ce ar putea provoca deteriorarea iremediabilă a echilibrului general"16 şi implicit a echilibrului economico-financiar.

Ca o componentă a sistemului informaţional economic, contabilitatea prin informaţiile oferite conducerii firmei contribuie la fundamentarea deciziilor de reglare a distorsiunilor care apar în procesele de activitate ale întreprinderii, constituind elementele de bază ale tabloului de bord al conducătorilor la toate nivelele de activitate. Informaţiile contabilităţii au un caracter documentar în timp şi spaţiu ca urmare a concentrării acestora în situaţiile financiare anuale.

În calitate de componentă a sistemului informaţional economic, contabilitatea prin informaţiile evidenţiate în conturile anuale exprimă realizarea indicatorilor de performanţă, oferind posibilitatea realizării analizei comparative în timp şi spaţiu, stabilindu-se astfel poziţia financiară a întreprinderii. În acest mod, informaţiile contabilităţii stau la baza analizei diagnostic privind activitatea întreprinderii urmărind realizarea unor "relaţii de echilibru valoric între efort şi efect, venituri şi cheltuieli, mijloace şi resurse”17 şi modul de realizare a eficienţei economice.

Potrivit Directivei a IV-a a Comunităţii Economice Europene şi Reglementările contabile conforme cu Directiva a VII-a a Comunităţilor Economice Europene, întreprinderile au obligaţia să întocmească situaţiile financiare anuale care să cuprindă în funcţie de mărimea acestora cel puţin: bilanţul, contul de profit şi pierdere şi notele explicative la situaţiile financiare anuale.

Potrivit Directivei a IV-a Europene, bilanţul este un cont anual şi "reprezintă o sursă de cunoaştere a gradului de utilizare a mijloacelor aflate în circulaţie"18, oferind posibilitatea să determinăm prin analiză, situaţia financiară şi imaginea fidelă a patrimoniului întreprinderii. În cadrul situaţiilor financiare anuale, bilanţul reprezintă o componentă de bază şi "este un tablou care prezintă bunurile economice, drepturile şi obligaţiile unui agent economic sub forma unei egalităţi care reflectă echilibrul activelor şi pasivelor patrimoniale"19, implicit mişcarea elementelor gestiunii patrimoniale între începutul şi sfârşitul perioadei de funcţionare a întreprinderii într-un an calendaristic. Informaţiile contabilităţii oferite de bilanţ sunt necesare analizei financiare în vederea prezentării "situaţiei patrimoniale prin prisma echilibrului financiar, lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii"20 şi realizarea de analize comparative privind poziţia firmei în mediul concurenţial. Poziţia financiară a întreprinderii depinde de: resursele financiare pe care le controlează; structura financiară a acestora; lichiditatea şi solvabilitatea dovedită; capacitatea de adaptare la schimbările mediului economic.

Bilanţul este contul anual care "descrie situaţia patrimonială şi echilibrul financiar, indicând totodată şi mărimea rezultatului economico-financiar global"21 al întreprinderii, în vederea realizarii analizei economico-financiare. Ca document de sinteză al contabilităţii, bilanţul reprezintă o "piesă importantă a situaţiilor financiare ce alcătuiesc sistemul conturilor anuale pe care orice agent economic"22 trebuie să-l întocmească la închiderea exerciţiului financiar şi să ofere informaţiile necesare calculului indicatorilor de echilibru economico-financiar. Fiind întocmit pe baza datelor contabilităţii, bilanţul "stabileşte situaţia activă şi______________16. Paraschivescu M.D., Păvăloaia W., Contabilitatea şi dezvoltarea economico-socială, Editura Tehnopress, Iaşi, 1999, p.15117. Horomnea E., Tratat de contabilitate, vol.I, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2001, p.5218. Rusu D., Bazele contabilităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p.23119. Pântea I.P., Managementul contabilităţii româneşti, Ediţia a II-a, Editura Intelcredo, Deva, 1999, p.55920. Horomnea E., Tratat de contabilitate, vol.al II-lea, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2003, p.6421. Oprean I., Întocmirea şi auditarea bilanţului contabil, Editura Intelcredo, Deva, 1997, p.8222. Petrescu S., Mironiuc M., Lucr.cit., p.239pasivă a patrimoniului"23 la un moment dat oferind informaţii despre administrarea patrimoniului întreprinderii.

Forma de bilanţ, aplicată în ţara noastră începând cu 1 ianuarie 2003, prezintă elementele patrimoniale de activ (care în fapt reflectă utilizarea resurselor) după natura economică, în ordinea descrescătoare a lichidităţii, iar elementele patrimoniale de pasiv care reflectă sursele sunt grupate după natura juridică în ordinea crescătoare a exigibilităţii.

7

Poziţia financiară exprimată prin bilanţul listă este redată prin ecuaţia de echilibru:

Capital propriu = Active totale – Datorii totale

Capitalul propriu exprimă în fapt, ansamblul resurselor proprii ale întreprinderii pentru finanţarea procesului de activitate economică sau modul de acoperire financiară a bunurilor şi creanţelor din activul societăţii.

Pentru determinarea indicatorilor de echilibru financiar, este necesară restructurarea indicatorilor din bilanţ şi preluarea acestora în bilanţul financiar. Schematic, modul de determinare a indicatorilor de echilibru economico-financiar pe seama bilanţului este prezentat în figura nr.4:

Fig.nr.4. Determinarea indicatorilor de echilibru economico-financiar

Din schema prezentată rezultă contribuţia informaţiilor contabilităţii evidenţiate în bilanţ, pentru determinarea indicatorilor de echilibru financiar, având în vedere structura bilanţului stabilită de normalizatori, ca urmare a armonizării contabilităţii cu prevederile Directivei a IV-a a Comunităţii Economice Europene şi Standardele Internaţionale de Contabilitate şi Raportare Financiară.

Bilanţul prin conţinutul său constituie expresia valorică a relaţiilor de echilibru dintre active, datorii şi capitaluri proprii, asigurând evidenţierea patrimoniului întreprinderii prin modelul de calcul24:______________23. Bernard C., Contabilitate generală, Editura Moldova, Iaşi, 1995, p.9424. Oprean I.(coordonator), Întocmirea şi auditarea bilanţului contabil, Edit.Intelcredo, Deva,1997, p.66

A = Cp + D, unde:A - activul bilanţier;Cp - capitaluri proprii;D - datorii.

Activul bilanţier furnizează informaţii despre mijloacele de care dispune firma, indicând "transformarea capitalului angajat în imobilizări, stocuri, creanţe, disponibilităţi"25, iar capitalurile proprii şi datoriile furnizează informaţii despre resursele financiare şi utilizarea acestora în finanţarea activităţii întreprinderii.

Modelul prezentat descompus pe elementele componente se prezintă astfel:

Activeimobilizate:-necorporale-corporale-financiare

Resurse stabile:-datorii care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an-capital şi rezerve

Fond derulment

Activecirculante:-stocuri-creanţe-cheltuieli în avans

Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de până la un anVenituri în avans

Necesar de fond de rulment

Active circulante:-stocuri-creanţe-investiţii financiare pe termen scurt-casa şi conturi la bănci-cheltuieli în avans

Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de până la un anVenituri în avans

Fond de rulment

Fond de rulment

Necesar de fond de rulment

Trezoreria netă

-Investiţii financiare pe termen scurt-Casa şi conturila bănci

Credite bancare pe termen scurt

Trezoreria netă

8

Ai + Ac + Chav = Cp + Da + Dpa + Pr, unde:Ai – active imobilizate;Ac – active circulante;Chav – cheltuieli înregistrate în avans;Cp – capitaluri proprii;Da – datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an;Dpa – datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an;Pr – provizioane pentru riscuri şi cheltuieli.

Soldul contului de profit şi pierdere indică eficienţa administrării patrimoniului întreprinderii în procesul de activitate economică în decursul unei perioade de gestiune. Contul de profit şi pierdere exprimă activitatea întreprinderii în termeni de flux, evidenţiind în debit fluxul de ieşiri exprimat prin cheltuieli, iar în credit fluxul de intrări constituit din veniturile firmei. Potrivit Standardelor Internaţionale de Contabilitate şi Raportare Financiară, contul de profit şi pierdere constituie una din situaţiile financiare anuale în care este prezentată performanţa întreprinderii determinată prin relaţia:

Rezultatul contabil = Venituri – Cheltuieli

Prin modelul stabilit de normalizatorii români în procesul de armonizare a contabilităţii cu reglementările Directivei a IV-a Uniunii Europene şi Standardele Internaţionale de Contabilitate şi Raportare Financiară, contul de profit şi pierdere oferă informaţii care sunt structurate în funcţie de natura procesului economic al firmei, evidenţiind veniturile şi cheltuielile pe cele trei activităţi: de exploatare, financiară şi extraordinară.

Pentru întreprinderile comerciale, care au ca obiect de activitate şi desfacerea de mărfuri prin magazine proprii, soldul contului de profit şi perdere este determinat astfel:

+ Venituri din vânzarea mărfurilor- Cheltuieli privind mărfurile = Marja comercială- Cheltuieli de circulaţie = Profitul aferent veniturilor din vânzarea mărfurilor+ Producţia vândută+ Venituri din subvenţii de exploatare aferente cifrei de afaceri nete+ Variaţia stocurilor+ Producţia imobilizată = Excedentul brut al exploatării+ Alte venituri din exploatare = Rezultatul din exploatare+ Venituri financiare- Cheltuieli financiare = Rezultatul curent al activităţii+ Venituri extraordinare- Cheltuieli extraordinare = Rezultatul brutImpozitul pe profit Rezultatul net al exerciţiului financiar________________25. Dănescu Tatiana, Conturile anuale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p.73

Modelul prezentat oferă informaţii despre formarea rezultatelor financiare pe tipuri de activităţi, precum şi influenţa elementelor componente asupra rezultatelor întreprinderii.

Contrul de profit şi pierdere este situaţia financiară anuală care prezintă fluxurile economice generatoare de venituri şi cheltuieli pe structuri şi activităţi (de exploatare, financiară şi extraordinară), oglindind formarea rezultatului net al activităţii şi utilizarea capitalului întreprinderii. Soldul contului de profit şi pierdere exprimă rezultatul exerciţiului financiar al activităţii întreprinderii şi influenţează modificarea capitalului propriu la finele perioadei de gestiune.

9

Determinarea rezultatului financiar net al exerciţiului este realizată prin modelul de calcul26:

Rezultatul net al exerciţiului financiar = Venituri totale – cheltuieli totale = Capitaluri proprii la sfârşitul exerciţiului – Capitaluri proprii la începutul exerciţiului – Aporturi de capital în cursul exerciţiului

Prin acest model de calcul se realizează o corespondenţă a unor indicatori cuprinşi în conturile bilanţ şi de profit şi pierdere, evidenţiindu-se contribuţia fluxurilor economice generatoare de venituri şi cheltuieli asupra structurii financiare a întreprinderii. Capitalurile proprii de la sfârşitul exerciţiului evidenţiază şi plăţile pentru dividende care trebuie achitate în perioada următoare, iar aporturile de capital din cursul exerciţiului cuprind modificările celorlalte elemente ale acestui capitol din bilanţ.

Creşterea capitalurilor proprii este condiţionată numai de înregistrarea de profit la sfârşitul exerciţiului financiar sau de noi aporturi de capital.

Importanţa notelor explicative pentru utilizatorii analizei diagnostic constă în oferirea de informaţii relevante stabilite de Standardele Internaţionale de Contabilitate şi Raportare Financiară despre conţinutul situaţiilor financiare, în ceea ce priveşte poziţia financiară şi performanţele întreprinderii.

Notele explicative trebuie prezentate sistematic, astfel încât fiecare element semnificativ din situaţiile financiare să fie însoţit de o trimitere la informaţiile din note.

Potrivit Standardelor Internaţionale de Contabilitate şi Raportare Financiară, notele explicative trebuie să prezinte politicile contabile utilizate pentru determinarea elementelor din situaţiile financiare ale întreprinderii. În acest sens se vor prezenta în mod expres politicile contabile specifice adoptate pentru înţelegerea corectă a situaţiilor financiare.

Reglementările contabile româneşti prezintă structura Notelor explicative astfel:1. Active imobilizate;2. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;3. Repartizarea profitului;4. Analiza rezultatelor din exploatare;5. Situaţia creanţelor şi datoriilor;6. Principii, politici şi metode contabile;7. Acţiuni şi obligaţiuni;8. Informaţii privind salariaţii, administratorii şi directorii;9. Exemple de calcul şi analiză a principalilor indicatori economico-financiari;10. Alte informaţii.

1. Activele imobilizate constituie prima notă explicativă care "detaliază variaţia în timp a valorilor brute şi deprecierile corespunzătoare"27 a imobilizărilor între începutul şi sfârşitul unui exerciţiu financiar. Din această notă se obţin informaţii pentru calculul indicatorilor de echilibru: financiar, funcţional şi a resurselor de finanţare pe termen lung a activităţii de exploatare a întreprinderii.

2. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli reprezintă nota care oferă informaţii despre "constituirea şi utilizarea provizioanelor pe categorii de elemente patrimoniale, cu date la începutul şi sfârşitul exerciţiului financiar"28.____________26. Oprean I. (coordonator), Lucr.cit., p.8227. Duţescu Adriana, Ghid pentru înţelegerea şi aplicarea Standardelor Internaţionale de Contabilitate, Bucureşti, Editura CECCAR, 2001, p.8628. Staicu C., Contabilitate financiară armonizată cu Directivele Europene, Editura CECCAR, Bucureşti, 2002, p.458

3. Repartizarea profitului este nota care prezintă repartiţia profitului pe destinaţii la finele exerciţiului financiar.

4. Analiza rezultatului din exploatare oferă informaţii despre dinamica indicatorilor de la începutul şi sfârşitul exerciţiului financiar privind: cifra de afaceri netă; costul mărfurilor vândute şi serviciilor prestate; cheltuielile activităţii; rezultatul brut aferent cifrei de afaceri; cheltuielile de desfacere; cheltuielile generale de administraţie; alte venituri de exploatare şi rezultatul din exploatare.

10

5. Situaţia creanţelor şi datoriilor furnizează informaţii despre aceste elemente patrimoniale prin prezentarea soldurilor la finele exerciţiului financiar astfel: creanţele, în funcţie de termenul de lichiditate şi datoriile în raport cu termenul de exigibilitate pe diferite perioade de timp. Informaţiile oferite contribuie la stabilirea solvabilităţii firmei.

6. Principii, politici şi metode contabile constituie nota cu un conţinut specific care oferă explicaţii despre credibilitatea informaţiilor conţinute în situaţiile financiare anuale, necesare analizei economico-financiare.

7. Acţiuni şi obligaţiuni reprezintă nota explicativă care prezintă informaţii despre capitolul subscris sub formă de acţiuni şi împrumuturile obţinute din emisiunea de obligaţiuni care sunt necesare analizei pentru determinarea surselor de finanţare a activităţii firmei.

8. Informaţiile privind salariaţii, administratorii şi directorii sunt necesare analizei cheltuielilor cu personalul şi a structurii acesteia în cadrul întreprinderii.

9. Exemple de calcul şi analiză a principalilor indicatori economico-financiari constituie nota prin care se obţin informaţii pentru evaluarea activităţii şi asigurarea unei imagini fidele privind poziţia financiară şi performanţa întreprinderii. Evaluarea activităţii este realizată prin valoarea indicatorilor grupaţi astfel: de lichiditate, de risc, de activitate/gestiune, profitabilitate şi a pieţelor de capital.

10. Alte informaţii constituie ultima notă explicativă care prezintă întreprinderea ca organism de sine stătător, în relaţiile cu celelalte întreprinderi din grup sau sector de activitate. Prin această notă se oferă informaţii necesare analizei privind: exprimarea în monedă naţională a elementelor din stiuaţiile financiare care iniţial au fost cuantificate într-o monedă străină; structura cifrei de afaceri pe sectoare de activitate; componenţa rezultatului financiar pe grupe de activităţi etc.

Capitolul II - ANALIZA STRATEGICĂ - SURSĂ DE INFORMAŢII PENTRU DIAGNOSTICUL FIRMEI

2.1. Definirea şi rolul analizei strategice

11

Analiza strategică denumită şi diagnosticul strategic este o disciplină al cărei obiectiv îl constituie evidenţierea mecanismelor prin care întreprinderea poate dobândi poziţii forte. Analiza strategică se efectuează ca urmare a acţiunilor strategice ale întreprinderii. Strategia întreprinderii este definită "ca ansamblul misiunilor şi obiectivelor principale ale firmei, pe de o parte, precum şi mijloacele, politicile şi planurile esenţiale pentru îndeplinirea acestora, pe de altă parte, prezentate în aşa fel încât să definească felul activităţilor la care întreprinderea se consacră sau se va consacra ca şi tipul de organizaţie în care se va constitui în viitor"29.

În condiţiile evoluţiei rapide a evenimentelor lumii contemporane prin: perfecţionări de tehnologii; modernizări în ce priveşte metodele şi tehnicile de management şi gestiune a proceselor economice; adoptarea calităţii produselor şi calităţii serviciilor la pretenţiile consumatorilor etc., determină întreprinderea să stabilească o anumită strategie.

Strategia întreprinderii este definită ca un ansamblu de decizii vizând obţinerea de poziţii forte, apărătoare, rezistente şi generatoare de rezultate în activitatea de producţie, precum şi lichidităţi în trezorerie. În aplicarea strategiei alese poziţiile forte trebuie să fie obţinute pentru fiecare activitate asupra căreia întreprinderea s-a hotărât să o realizeze. De asemenea, strategia mai este definită ca optimizarea alocării resurselor între activităţi, astfel încât să se obţină poziţii de acest tip. Obţinerea de poziţii presupune capacitatea unei firme de a fi competitivă sau mai competitivă decât concurenţii săi pe o piaţă dată. Competitivitatea este o noţiune fundamentală care se utilizează în strategie şi analiză strategică.

Analiza strategică este atât o disciplină economică, cât şi o tehnică de gestiune. Ca disciplină economică, analiza strategică nu se confundă cu analiza economică, dar ambele au în acelaşi timp caracteristici externe şi caracteristici interne.

În ce priveşte caracteristicile externe, analiza economică stabileşte comparaţii de competitivitate între întreprinderea analizată şi concurenţii săi prin aprecierea şi evaluarea condiţiilor în care firma poate să rivalizeze pe planul costurilor cu concurenţii săi şi de compararea modului cum sunt afectate resursele financiare în raport cu ponderea utilizată de aceeaşi concurenţi. Astfel, analiza economică privită dintr-o perspectivă strategică vizează stabilirea capacităţii unei firme de a stăpâni mai bine decât concurenţii săi elementele de competitivitate. De aici, rezultă "că între cele două discipline există o strânsă legătură, în sensul că analiza strategică utilizează analiza economică în realizarea obiectivelor sale, iar prin aceasta cea de-a doua contribuie la dezvoltarea primei forme de analiză"30. Orientarea spre exteriorul analizei strategice constă şi în efectuarea unui diagnostic asupra situaţiei întreprinderii în mediul său prin depistarea oportunităţilor şi ameninţărilor care le ascunde mediul în care îşi desfăşoară activitatea întreprinderea cu forţele şi slăbiciunile sale. De aici rezultă că analiza strategică studiază în mod precis condiţiile mediului şi concurenţa în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea pentru stabilirea unui diagnostic al situaţiei sale şi al formulării unor opţiuni strategice în vederea fundamentării de decizii strategice.

Referitor la caracteristici interne ale analizei strategice, acestea vizează viitorul întreprinderii privind specializarea şi diversificarea activităţii, scoţând în evidenţă elemente precum: ameninţările şi oportunităţile mediului; factorii de competenţă ai întreprinderii; poziţia în raport cu principalii săi concurenţi.

Diferenţa esenţială între analiza strategică şi strategie constă în dimensiunea creativă a stabilirii orientărilor strategice. Astfel, analiza strategică trebuie să pună în evidenţă şi să explice mecanismele fundamentale competitivităţii întreprinderii prin definirea ansamblului opţiunilor ce pot fi considerate acceptabile într-un anumit context dat al situaţiei şi mediului întreprinderii.____________29. Jaba O., Analiza strategică a întreprinderii, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999, p.4930. Jaba O., Lucr.cit., p.50

Spre deosebire de analiza strategică, strategia stabileşte orientările strategice prin acţiuni în interiorul cadrului stabilit de analiza strategică, care să conducă la: implementarea măsurilor de prevenire a diminuării rentabilităţii; scăderea cotei de piaţă; promovarea noilor tehnologii etc.

2.2. Conţinutul analizei strategice şi locul acesteia în diagnosticul global al firmei

12

Analiza strategică prin conţinut trebuie să studieze acţiunea factorilor asupra activităţii întreprinderii, concretizată prin forţe de frânare externe. Pot fi ameninţări şi forţe de creştere externă considerate oportunităţi sau forţe de frânare internă, denumite slăbiciuni şi forţe de creştere internă, considerate oportunităţi interne.

Realizarea studiilor de către analiza strategică este efectuată prin două niveluri:- analiza internă sau analiza diagnostic a întreprinderii;- analiza mediului sau analiza externă a întreprinderii.În funcţie de rezultatele studiilor se pot stabili strategiile ce vor fi adoptate de către

întreprindere pentru valorificarea oportunităţilor şi neutralizarea ameninţărilor, precum şi intensificarea forţelor de creştere a activităţii şi diminuarea sau înlăturarea slăbiciunilor sale, promovând oportunităţile şi prevenind ameninţările ce vin din partea mediului.

Analiza strategică este o tehnică de gestiune care grupează trei analize principale, constituind şi ele tehnici de gestiune relativ independente. Acestea se referă la: analiza de competitivitate, analiza marketing şi analiza structurală a industriei.

Analiza de competitivitate urmăreşte utilizarea resurselor financiare, evoluţia costurilor ca fundament strategic, rentabilitatea şi volumul de activitate economică.

Analiza marketing se ocupă de studiul cantitativ şi calitativ al întreprinderii în relaţiile cu pieţele de desfacere. Acest tip de analiză urmăreşte diversificarea activităţilor firmei şi a clientelei sale.

Analiza structurală a industriei este o prelungire a analizei marketing, prin care se lărgeşte câmpul de investigaţie la nivelul ramurii industriale privind activitatea firmelor şi a clienţilor. Spre deosebire de analiza marketing, acest tip de analiză realizează o apreciere globală pentru întreaga industrie şi nu la nivelul de firmă.

Analiza strategică cuprinde trei module complementare: analiza concurenţială, analiza tehnologică şi analiza organizaţională.

Analiza concurenţială reprezintă unul dintre modulele esenţiale ale analizei strategice, indicând locul întreprinderii în raport cu concurenţii săi în domenii de activitate strategică, identificând oportunităţile şi ameninţările care pot să afecteze activitate firmei, precum şi necesitatea aplicării unor decizii strategice.

În mod obişnuit în analiza concurenţială se utilizează următoarele categorii de modele de analiză strategică:

- analiza portofoliului de activităţi sau de domenii, care se face cu ajutorul modelelor BCG (Boston Consulting Group);

- modelul poziţie concurenţială (maturitatea meseriei sau modelul ADL (Societatea Arthur D.Little);

- modelul valorii unui sector/poziţie concurenţială (sau modelul Mc Kinsey);- analiza structurală a sectoarelor de activitate, interesând întreprinderea (analiza

structurală a industriei) concepută de M.E. Porter.Analiza tehnologică are rolul de identificare a tehnologiilor utilizate de întreprindere

pentru identificarea activităţilor sale şi reunirea informaţiilor necesare fundamentării deciziilor alegerilor tehnologice cu caracter strategic pentru a evita impactul tehnologic al mediului concurenţial. Eficienţa utilizării unei tehnologii strategice conduce la diminuarea costurilor, creşterea valorii adăugate, creşterea veniturilor firmei. Strategia tehnologică constă în determinarea tehnologiilor ce trebuie dezvoltate şi a mijloacelor utilizabile pentru a realiza acest obiectiv.

Analiza organizaţională comportă şi ea atât elemente cu caracter calitativ, cât şi cantitativ şi urmăreşte analiza resurselor şi a atuurilor întreprinderii, precum şi analiza structurilor de organizare. În abordarea analizei organizaţionale (denumite şi analiza potenţialului întreprinderii) se urmăreşte pe lângă aplicarea de strategii privind utilizarea resurselor financiare şi umane şi reorganizarea sau ameliorarea mijloacelor existente şi/sau recurgerea la noi resurse.

Între strategie şi organizare există o strânsă legătură, în sensul că organizarea urmăreşte punerea în practică a strategiilor.

Locul analizei strategice în demersul strategic global al firmei este pentru definirea şi evaluarea diferitelor strategii posibile şi adoptarea de strategii optime în activitatea întreprinderii. Analiza strategică se situează la începutul demersului strategic, condiţionând

13

reuşita proceselor care urmează, având informaţiile din activităţile desfăşurate anterior de întreprindere.

Diagnosticul sau analiza strategică a întreprinderii poate fi studiată într-un context mai larg, având în vedere diagnosticul global, privit ca un ansamblu de metode ce permit înţelegerea şi explicarea modului de funcţionare a întreprinderii. Schematic locul analizei diagnostic în diagnosticul global se prezintă astfel:

poziţiaobiectivelor

Fig.nr.5. Analiza diagnostic în diagnosticul global

Prin intermediul diagnosticului strategic se finalizează diagnosticul global al întreprinderii, analizându-se diferitele domenii de activitate ale acesteia sub două aspecte: mediul (piaţa, concurenţa) şi potenţialul său intern (mijloacele materiale, resursele umane şi financiare, calităţile managerilor etc.).

2.3. Etape, metodologie şi obiectivele analizei strategice

Analiza strategică se realizează în mai multe etape:- segmentarea strategică, care constă în definirea domeniilor de activitate ale

întreprinderii;- colectarea informaţiilor în legătură cu fiecare domeniu de activitate reţinut. Aceste

informaţii se referă la rezultatele şi capacităţile interne ale întreprinderii, situaţia concurenţei şi a mediului ambiant al firmei;

- analiza informaţiilor şi formularea unui diagnostic prin care se apreciază poziţia întreprinderii în raport cu concurenţa şi se evaluează potenţialul său în acele domenii care condiţionează dezvoltarea sa viitoare.

Un rol deosebit de important în realizarea diangosticului strategic îl are analiza financiară. Sub acest aspect analiza strategică a întreprinderii precede sau succede diagnosticului financiar potrivit schemei logice din figura nr.6:

Întreprinderea

Analiza mediului(oportunităţi şi

constrângerile mediului)

Analiza potenţialuluiîntreprinderii (forţe şi slăbiciuni

= capacităţile întreprinderii)

Analiza strategicăFinalităţile întreprinderii

şi sistemul de valoriale conducătorilor

Alegerea unei strategii sau deciziastrategică (obiective şi mijloace)

Planurile de acţiune: marketing, producţie,tehnică, finanţe, sectorul social etc.

Acţiunea întreprinderii

Examinarea rapidă a situaţiei financiare

14

este îndificultate

Fig.nr.6. Locul analizei strategice în raport cu analiza financiară

În această primă fază a analizei situaţiei financiare este suficient studiul solvabilităţii şi al lichidităţii comparativ cu valorile înregistrate de concurenţă, pe mai mulţi ani, urmat de calculul şi analiza autonomiei financiare şi a rentabilităţii, operaţii, efectuate în acelaşi mod.

În altă accepţiune, analiza strategică a întreprinderii presupune parcurgerea a trei etape distincte, în funcţie de patru factori esenţiali care sunt în general finalităţile sau obiectivele fundamentale ale întreprinderii şi anume: pofitul (beneficiul) (P), creşterea sau dezvoltarea (C), securitatea (S) şi responsabilităţile sociale (RS).

Aceste trei etape sunt următoarele:1. analiza internă a întreprinderii sau diagnosticul acesteia (AI);2. analiza externă a întreprinderii sau analiza mediului (AM);3. analiza combinaţiilor produse/pieţe (ACPP) sau analiza globală prin abordare

matricolă.Pentru fiecare dintre aceste trei etape se construieşte câte un tablou de analiză, iar în

final un tablou al întregului ansamblu, toate acestea prezentându-se astfel:

Matricea finală a influenţelor strategiceComponentele

analizei strategice

Felul influenţelor

Finalităţile (obiectivele) întreprinderiiProfit

(Beneficii)(P)

CreştereDezvoltare

(C)

Securitate(S)

Respon-sabilităţi

sociale (RS)1. Analiză internă (Diagnosticul întreprinderii)

+-

2. Analiza mediului (Analiza externă)

+-

3.Analiza combinaţiilor produse/pieţe(Analiza matricolă)

+-

Semnul (+) reprezintă:- pentru analiza internă a întreprinderii forţele de creştere internă şi externă;- în cazul analizei mediului indică oportunităţile;- în cazul analizei combinaţiilor produse/pieţe identifică avantajele concurenţiale.

Semnul (-) reprezintă:- pentru analiza internă a întreprinderii arată slăbiciunile (punctele slabe);- în cazul analizei mediului simbolizează ameninţările;- pentru analiza combinaţiilor produse/pieţe arată dezavantajele concurenţiale.

Evaluarea punctelor forte sau a punctelor slabe se face în funcţie de următoarele elemente:

- în raport cu normele existente sau cu cele special stabilite (limite maxime şi minime);

- în raport cu nivele pozitive (+) sau negative (-) realizate de concurenţă;

Diagnosticul financiar Analiza strategică

Analiza strategică Diagnosticul financiar

Concluziile diagnosticului strategic

15

- în raport cu nivelul obiectivelor stabilite.Ca obiective mai importante ale analizei strategice se remarcă următoarele:

- segmentarea sau descompunerea mai bună a diferitelor activităţi ale întreprinderii în componente omogene;

- măsurarea atracţiilor (elementelor pozitive) şi a ameninţărilor din fiecare segment strategic identificat;

- analizarea ritmului de evoluţie şi de creştere a pieţelor;- determinarea cu precizie a forţelor şi slăbiciunilor întreprinderii în diferitele

domenii de activitate în care ea acţionează;- înţelegerea mai bună a regulilor jocului economic, în diferitele segmente, adică

identificarea factorilor de succes şi a celor de risc, a oportunităţilor şi ameninţărilor, precum şi a strategiilor concurenţilor.

În concluzie, analiza strategică este o tehnică fundamentală de gestiune prin intermediul căreia se identifică problemele strategice ale întreprinderii, adică ameninţările şi oportunităţile mediului, abaterile între mijloacele şi resursele întreprinderii, pe de o parte şi cele care sunt necesare pentru a reuşi, pe de altă parte.

Rezultatul final al analizei strategice trebuie să se concretizeze într-un plan strategic, prin intermediul căruia este necesar să se definească în mod coerent şi precis toate alegerile (opţiunile) fundamentale ale întreprinderii pe termen mediu şi lung, adică obiectivele, pieţele, activităţile, mijloacele şi resursele ce trebuie folosite etc.

2.4. Conceptele şi instrumentele de bază ale analizei strategice

Analiza strategică este efectuată prin utilizarea conceptelor şi a insturmentelor de bază precum:

1. Meseria sau meseriile întreprinderii. Conceptul de meserie (sau iscusinţă) este un element fundamental al analizei

strategice, exprimând în mod obiectiv priceperea şi competenţele specifice ale oamenilor care lucrează în întreprindere. Se disting două nivele de definire a noţiunii de meserie: întreprinderea şi activitatea desfăşurată. La nivelul întreprinderii meseria reprezintă totalitatea competenţelor deţinute de către aceasta pentru a exercita o activitate de un anumit fel, la un moment dat. La nivelul unei activităţi meseria este înţeleasă ca ansamblul competenţelor care se cer pentru a execita în mod eficace activitatea respectivă.

Într-o manieră mai restrânsă meseria întreprinderii constă în descrierea competenţelor distincte ale unei firme, adică a acelora ce o diferenţiază de concurenţă.

2. Domeniul de activitate strategică (DAS), centrul strategic (CS) şi segmentul strategic (SS).

Noţiunile de domeniu de activitate strategică (DAS), centru strategic (CS) şi segment strategic (SS) sunt instrumente de lucru ale analizei strategice şi constituie entităţi omogene exprimate în termen de produse, pieţe, cupluri, produs-piaţă, de tehnologii sau echipamente industriale, la nivelul cărora resursele pot fi alocate în mod independent.

Domeniul de activitate strategică (DAS), segmentul strategic (SS) şi centrul strategic (CS) sunt concepte care au elemente comune şi corespund unei viziuni externe sau obiective a meseriei întreprinderii.

Noţiunile de DAS şi de CS sunt indisociabile noţiunii de factor-cheie de succes. Un domeniu de activitate strategică sau un centru strategic se concretizează printr-o combinaţie unică de factori-cheie de succes. Pentru identificarea unui domeniu de activitate strategică sau centru strategic se recomandă cinci mari categorii de factori:

- poziţia de piaţă apreciată în funcţie de preţ, cantiate şi disponibilitatea produsului etc.;

- poziţia întreprinderii în ceea ce priveşte costurile;- imaginea şi modul de implementare comercială, cuprinzând notorietatea de care

se bucură firma, controlul reţelei de distribuţie, fidelitatea clientului ş.a.;- competenţele tehnice şi modul de stăpânire a tehnologiei;- rentabilitatea şi puterea financiară.

3. Poziţia concurenţială a unei firme pe un domeniu de activitate strategică sau centru sectorial.

16

Prin poziţia concurenţială a unei firme pe un domeniu de activitate strategică sau pe un centru de strategie se desemnează gradul de stăpânire a factorilor cheie de succes specifici acestora. Există două posibilităţi de a determina poziţia concurenţială a unei întreprinderi: metoda calitativă şi metoda cantitativă.

Metoda calitativă presupune stabilirea poziţiei concurenţiale a firmei pe un anumit domeniu de activitate strategică pe baza judecăţii calitative de sinteză a analistului ce şi-a propus să facă acest lucru.

Metoda cantitativă evaluează poziţia concurenţială a întreprinderi pe un domeniu de activitate strategică în raport cu factorii-cheie de succes, acordând nivelului de stăpânire a fiecărui factor o notă cuprinsă de la unu la şase. Importanţa relativă a factorilor-cheie de succes este apreciată apoi pe baza acordării unor ponderi, obţinându-se în final o notă rezultantă care va reflecta poziţia concurenţială a firmei pe un domeniu de activitate strategică sau pe un centru de strategie în raport cu toţi factorii-cheie de succes, astfel:

Nt = ; cu = 1, unde:

Nt - punctajul total al întreprinderii ce reflectă poziţia concurenţială globală a firmei pe un domeniu de activitate strategică;Ni - puncte de la 1 la 6, care reflectă gradul de stăpânire a factorului-cheie de succes "i" de către firma considerată;Pi - importanţa relativă (ponderea) a factorului-cheie de succes de ordinul "i".

Poziţia concurenţială a firmei va fi cu atât mai puternică cu cât punctajul total obţinut este mai mare.

4. Spaţiul strategic al întreprinderii.Noţiunea de spaţiu strategic înglobează două elemente importante: conceptul de

activitate, înţeles în sens strategic şi noţiunea de funcţie.Conceptul de activitate are un caracter foarte larg şi presupune inserţia a cinci

elemente: un produs, o tehnologie, o funcţie sau o aplicaţie, un sector sau un grup de utilizatori şi o arie geografică.

Funcţia ca element al spaţiului geografic se referă atât la funcţiile întreprinderii, la derivate ale acestor funcţiuni, precum şi la alte operaţiuni specifice necesare realizării activităţilor întreprinderii.

Spaţiul strategic reprezintă imbinarea între noţiunile de activitate şi funcţie, exprimând nivelul real de specializare pentru fiecare funcţie şi este definit drept câmpul concurenţial la nivelul căruia se definesc şi se identifică mecanismele de competitivitate aferente fiecărei funcţii elementare ce există în cadrul unei firme.

5. Formula strategică.Prin formula strategică se înţelege felul în care întreprinderea se pricepe a fi

profitabilă şi concretizează avantajele sale concurenţiale.Folosirea eficientă a unei formule strategice oferă posibilitatea identificării factorilor

strategici necesari a-i mobiliza şi utiliza pentru a reuşi în activitatea economică a întreprinderii.

Capitolul III - DIAGNOSTIUL MEDIULUI CONCURENŢIAL

3.1. Determinarea şi analiza diagnostic a cererii de mărfuri

17

Cererea de mărfuri în comerţ reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii solicitate de cumpărători, ale căror venituri oferă posibilitatea achiziţionării acestora la un anumit preţ, într-un anumit timp şi teritoriu geografic. Cererea de mărfuri poate să fie satisfăcută printr-o singură întreprindere comercială sau un grup de întreprinderi, fiind determinată de modul de organizare a agenţilor economici care au asemenea profil de activitate.

Estimarea cererii de mărfuri este realizată prin mai multe metode, în funcţie deindicatorii luaţi în calcul, astfel:

1. Potenţialul total al pieţii:C = N Q P, în care:

N – numărul total al cumpărătorilor deserviţi de un agent economic;Q – cantitatea de mărfuri solicitată de un cumpărător;P – preţul unei unităţi de marfă.

Modificarea cererii de mărfuri, de la o perioadă la alta de timp, este redată prin modelul de calcul:

C = Ci – Co = Ni Qi Pi – No Qo Po

Factorii de influenţă: C = N + Q + P, în care:N = (Ni – No) Qo Po

Q = Ni (Qi – Qo) Po

P = Ni Qi (Pi – Po)Influenţa factorilor asupra modificării cererii de mărfuri este prezentată în figura nr.7.

Nr.crt.

Influenţa factorilor Cererea demărfuriNumărul de

cumpărătoriCantitatea de

mărfuri solicitată

Preţul mărfii

1. creşte creşte scade creşte2. scade creşte creşte scade3. creşte scade creşte creşte4. constant scade creşte scade5. creşte constantă creşte creşte6. creşte creşte constant creşte7. constant creşte scade constantă8. creşte constantă scade creşte9. creşte scade constant creşte10. constant creşte creşte creşte11. scade constantă constant scade12. scade creşte constant scade

Fig.nr.7. Modificarea cererii de mărfuri datorită influenţei factorilor

Creşterea cererii de mărfuri este influenţată pozitiv de creşterea numărului cumpărătorilor, în timp ce creşterea cantităţii de mărfuri şi a preţurilor au influenţă negativă, mai ales în condiţiile menţinerii constante sau scăderii numărului cumpărătorilor.

2. Potenţialul pieţii fiecărei zone se determină pe baza unor indexări care cuprind factori cu pondere specifică spaţiului geografic luat în studiu. În literatura de specialitate31

această metodă este cunoscută ca metoda index.____________31. Kotler Ph., Managementul marketingului, Editura Teora, Bucureşti, 1979, p.331

Indexul cel mai reprezentativ în determinarea cererii de mărfuri este considerat puterea de cumpărare a populaţiei din zona geografică luată în studiu, stabilit pe baza relaţiei:

bi = 0,5 ji + 0,3 ri + 0,2 pi, în care:bi – ponderea puterii de cumpărare a zonei luate în studiu, din totalul puterii naţionale de cumpărare;ji – ponderea veniturilor zonei luate în studiu, în totalul veniturilor naţionale;ri – ponderea vânzărilor cu amănuntul a zonei luate în studiu, în totalul vânzărilor cu

18

amănuntul;pi – ponderea populaţiei zonei luate în studiu, în totalul populaţiei.

Utilizarea acestei metode conduce la determinarea cererii de mărfuri globale sau a unui produs, fiind incluse vânzările de mărfuri a tuturor agenţilor economici care au desfacere cu amănuntul pe o anumită zonă geografică.

Modificarea cererii de mărfuri:bi = bi1 – bi0 = (0,5 ji1 + 0,3 ri1 + 0,2 pi1) – (0,5 ji0 + 0,3 ri0 + 0,2 pi0)

Din modelul prezentat rezultă că factorii care influenţează cererea de mărfuri sunt următorii:

a. veniturile cumpărătorilor şi ponderea cheltuielilor privind consumul şi investiţiile în bugetul de venituri şi cheltuieli ale consumatorilor. În funcţie de mărimea indicatorilor prezentaţi se poate determina numărul cumpărătorilor care influenţează dimensiunea pieţii;

b. preţurile mărfurilor corelate cu calitatea mărfurilor, gusturile, preferinţele şi veniturile consumatorilor.

3. Cererea de mărfuri este estimată şi prin determinarea potenţialului pieţei, având în vedere numărul locuitorilor dintr-o anumită zonă geografică, perioada de timp şi desfacerea medie realizată de o întreprindere sau grup de întreprinderi comerciale pe un locuitor. În aceste condiţii cererea de mărfuri se determină după modelul:

C = N T D, în care:N – numărul de locuitori dintr-o anumită zonă geografică deservită de o întreprindere sau grup de întreprinderi comerciale din zona respectivă;T – perioada de timp în care locuitorii zonei respective sunt deserviţi de o întreprindere sau grupul de întreprinderi din acea zonă;D – desfacerea medie pe locuitor realizată de o întreprindere sau un grup de întreprinderi în perioada precedentă determinării cererii de mărfuri.

Modificarea cererii de mărfuri:C = N1 T1 D1 – N0 T0 D0

Factorii de influenţă C = N + T + D .Determinarea cererii de mărfuri este realizată de întreprinderile comerciale în vederea

fundamentării programelor de aprovizionare cu mărfuri pentru consumatori şi a bugetului de venituri şi cheltuieli prin care se stabilesc resursele financiare necesare circuitului valorilor materiale de la producător la consumator. Pentru întreprinderile comerciale, literatura de specialitate32 oferă posibilitatea determinării cererii de mărfuri prin cumularea a 90 de modalităţi grupate pe trei nivele, după cum urmează:1. nivelul de spaţii (Ns): mondial, ţară, regiune, sector, client;2. nivelul de timp (Nt): perioada scurtă, medie sau lungă de timp;3. nivelul vânzărilor (Nv): vânzări totale; pe ramură de activitate; la nivel de întreprindere comercială; pe grupuri de produse; pe sortimente de produs; pe produs.

În aceste condiţii, cererea de mărfuri se determină ca o funcţie de elemente cuprinse în cele trei niveluri, astfel:

C = f(Ns Nt Nv), cu valorile S(1-5); T(1-3); V(1-6) .

Un rol important în determinarea cererii de mărfuri îl are elasticitatea acesteia, care urmăreşte stabilirea influenţei: preţurilor, a numărului şi veniturilor consumatorilor asupra cererii de mărfuri. "Conceptul de elasticitate a fost introdus pentru a măsura variaţia cererii ___________32. Kotler Ph., Lucr.cit., p.323care rezultă din modificarea veniturilor consumatorilor sau a preţului unui bun"33. Problema elasticităţii cererii de mărfuri este urmărită de toţi producătorii de mărfuri sau prestatorii de servicii care doresc să-şi sporească veniturile prin reducerea preţurilor sau tarifelor. În general, "elasticitatea cererii de mărfuri exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau a altei condiţii a cererii"34.

a. Determinarea elasticităţii cererii de mărfuri în raport cu preţurile

19

Preţurile constituie un factor important în modificarea cererii, mai ales în condiţiile existenţei unor venituri constante ale consumatorilor. În general, modificarea preţurilor acţionează asupra volumului de mărfuri prin creşterea sau reducerea consumului de bunuri. Gradul sau procentul modificării cererii de mărfuri în funcţie de preţ este exprimat prin coeficientul elasticităţii, calculat astfel:

EC/P = : , în care:

EC/P – coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ;Pi – preţul iniţial al produsului "i";Ci – cererea iniţială a produsului "i";Pi – modificarea preţului produsului "i";Ci – modificarea cererii pentru produsul "i".

În funcţie de valoarea coeficientului elasticităţii, cererea de mărfuri înregistrează următoarele forme:

1. Cerere elastică, dacă EC/P > 1. Se caracterizează prin sporirea cantităţilor solicitate de cumpărători, scăderea preţurilor şi creşterea cifrei de afaceri.

2. Cerere cu elasticitate unitară, dacă EC/P = 1. Cantitatea de mărfuri solicitată creştere proporţional cu preţul, stocurile se reduc, cifra ce afaceri rămâne constantă.

3. Cerere inelastică, dacă EC/P < 1. Aceasta este exprimată printr-o creştere mai lentă comparativ cu reducerea preţurilor. Cu toate că preţurile au scăzut, cifra de afaceri nu creşte.

4. Cerere perfect elastică, dacă EC/P = . Se caracterizează prin sporirea cantităţilor solicitate de cumpărători, preţurile având o influenţă redusă, iar cifra de afaceri creşte substanţial.

5. Cerere perfect inelastică, dacă EC/P = 0. Se caracterizează prin consumul constant al mărfurilor solicitate, iar modificarea preţurilor nu exercită nici o influenţă.

Utilizând aceeaşi metodologie se poate determina şi coeficientul de elasticitate încrucişată (EC/P/ij) prin care "se măsoară variaţia relativă a consumului unui bun "i" considerat, consecutivă la variaţia relativă a preţului altui bun "i" (substituibil sau complementar)"35. Relaţia de calcul a coeficientului de elasticitate este:

EC/P/ij = : ,

Se disting două valori ale coeficientului elasticităţii:-EC/P/ij > 0, în cazul bunurilor substituibile, ceea ce înseamnă că dacă preţurile

bunurilor substituibile "j" cresc, creşte consumul bunurilor "i", care se va substitui bunului "j" în preferinţele cumpărătorilor;

-EC/P/ij < 0, pentru bunurile complementare, care presupune o scădere a consumului din bunul "i", ca urmare a creşterii preţului bunului "j". Un astfel de calcul al coeficientului elasticităţii se aplică în cazul consumului bunurilor dependente unele de altele.

b. Calculul elasticităţii cererii de mărfuri în raport cu numărul consumatorilorConsumatorii constituie un factor de mare importantă pentru cererea de mărfuri,

deoarece orientează producţia şi circulaţia mărfurilor în funcţie de necesităţile acestora pentru desfăşurarea zilnică a activităţilor. În general, consumatorii urmăresc să-şi procure mărfuri care să le asigure o utilitate maximă, la preţuri mici şi există în comportamentul ____________33. Frois C.A.. Economia Politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.19034. Gogoneaţă C., Gogoneaţă B., Microeconomie, vol.I, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.9735. Moşteanu Tatiana şi colab., Preţuri şi concurenţă, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999, p.48acestora dorinţa de a economisi indiferent de veniturile disponibile şi poziţia socială pe care o deţin. Analizând în structură această tendinţă este "mult mai puternică în cazul consumatorilor individuali decât în cazul unor organizaţii economice"36.

Elasticitatea cererii în raport cu numărul consumatorilor oferă posibilitatea determinării variaţiei acesteia, ca urmare a evoluţiei numărului solicitărilor de mărfuri şi se determină prin coeficientul de elasticitate pe baza relaţiei:

EC/N = : , în care:

20

EC/N – coeficientul de elasticitate a cererii în raport cu numărul consumatorilor;Ci – cererea iniţială a produsului "i";Ci – modificarea cererii pentru produsul "i";Ni – modificarea numărului consumatorilor pentru produsul "i".

În funcţie de valoarea coeficientului elasticităţii, se disting următoarele forme ale cererii de mărfuri:

1. Valoarea coeficientului de elasticitate EC/N > 1, conduce la concluzia că cererea de mărfuri este elastică. În aceste condiţii cererea de mărfuri creşte într-un ritm mai rapid decât numărul consumatorilor.

2. Coeficientul de elasticitate EC/N = 1, situaţie în care cererea de mărfuri creşte proporţional cu numărul cumpărătorilor. În aceste condiţii cererea este cu elasticitate unitară.

3. Valoarea coeficientului de elasticitate EC/N < 1. Aceasta este caracteristică cerereii inelastice, unde numărul cumpărătorilor nu influenţează cererea de mărfuri.

4. Coeficientul de elasticitate are valoarea EC/N = 0, când cererea este perfect inelastică. În această situaţie modificarea numărului consumatorilor nu are influenţăasupra cererii.

5. Valoarea coeficientului de elasticitate EC/N = , determină o cerere de mărfuri elastică, nefiind influenţată de numărul cumpărătorilor. Această valoare este foarte rar întâlnită în practică.

c. Determinarea elasticităţii cererii de mărfuri în raport cu cantitatea de mărfuri solicitate

Producţia de bunuri a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii ca o "formă de organizare a economiei în care produsele se creează de către diferiţi agenţi economici, fiecare dintre ei fiind specializat în confecţionarea unui bun oarecare, astfel încât pentru satisfacerea nevoilor sociale este necesară vânzarea-cumpărarea acestora care, în virtutea acestui fapt, devin mărfuri pe piaţă"37. Cererea reprezintă acea parte a produselor care satisfac trebuinţele cumpărătorilor prin intermediul schimbului, adică prin vânzare-cumpărare şi se concretizează prin cantitatea de bunuri materiale pe care agenţii economici şi persoane fizice producători şi consumatori o solicită ţinând seama de anumite considerente (utilitate, cantitate, preţ etc.).

Elasticitatea cererii în funcţie de cantitatea de mărfuri exprimă sensibilitatea cererii la modificarea cantităţii de produse care trec prin procesul de vânzare-cumpărare şi este determinată prin coeficientul de elasticitate calculat pe baza relaţiei:

EC/Q = : , în care:

EC/Q – coeficientul de elasticitate a cererii în raport cu cantitatea de mărfuri solicitate pe piaţă ;Qi – cantitatea de marfă din produsul "i" ;Ci – cererea iniţială din produsul "i" ;Ci – modificarea cererii din produsul "i" ;Qi – modificarera cantităţii de marfă din produsul "i".

În funcţie de mărimea coeficientului de elasticitate, cererea pentru diferite produse înregistrează următoarele forme:___________36. Zaiţ Adriana, Echilibru sau dezechilibru economic?, Editura Universităţii "Al.I.Cuza", Iaşi, 2000, p.13537. Nechita V. (coordonator), Economie politică, vol.I şi II, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1991, p.63

1. Mărimea coeficientului de elasticitate EC/Q > 1, determină cererea de mărfuri să fie elastică şi se caracterizează printr-o creştere mai mare decât cantitatea de produse oferite pe piaţă.

2. Valoarea coeficientului de elasticitate EC/Q = 1, determinată de modificarea proporţională a cererii de mărfuri şi cantităţii de produse oferite pe piaţă. Cererea de mărfuri are o elasticitate unitară.

3. Coeficientul de elasticitate are valoarea EC/Q < 1, ca urmare a existenţei unei cereri de mărfuri inelastice, cu o influenţă redusă a cantităţii de produse oferită pe piaţă.

21

4. Valoarea coeficientului de elasticitate EC/Q = 0, ca urmare a existenţei unei cereri de mărfuri perfect inelastice şi nu este influenţată de cantitatea de produse oferită pe piaţă.

5. Mărimea coeficientului de elasticitate EC/Q = , determinată de existenţa unei cereri de mărfuri elastice şi neinfluenţată de cantitatea de produse oferită pe piaţă.

d. Elasticitatea cererii în funcţie de venitEvoluţia ascendentă a veniturilor populaţiei şi a agenţilor economici are o mare

influenţă asupra cererii de mărfuri prin creşterea capacităţii de cumpărare a acestora.Cererea de bunuri, în general, este influenţată de bugetul consumatorilor, adică de

partea din venitul real destinată achiziţiei de mărfuri şi servicii. Partea din buget destinată consumului este influenţată de creşterea veniturilor şi de atitudinea cumpărătorilor faţă de anumite categorii de bunuri şi servicii care satisfac, la un nivel mai ridicat, obiectivul maximizării utilităţii.

Elasticitatea cererii în funcţie de venit este exprimată prin coeficientul de elasticitate care se calculează ca un raport între variaţia relativă a "cantităţii consumate dintr-un bun şi variaţia relativă a venitului"38, potrivit relaţiei:

EC/V = : , în care:

EC/V – coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de veniturile consumatorilor;Ci – cererea de mărfuri pentru produsul "i";Vi – veniturile consumatorilor pentru achiziţionarea produsului "i";Ci – modificarea cererii produsului "i";Vi – modificarea veniturilor consumatorilor pentru achiziţionarea produsului "i".

În funcţie de mărimea elasticităţii cererii în raport cu venitul, valorile coeficientului de elasticitate sunt următoarele:

1. Coeficientul de elasticitate EC/V > 1, determinată de creşterea consumului de bunuri într-o proporţie mai mare decât venitul şi este specifică cererii de bunuri superioare.

2. Coeficientul de elasticitate EC/V = 1, când cheltuielile pentru achiziţionarea de bunuri cresc proporţional cu venitul.

3. Coeficientul de elasticitate EC/V < 1, când creşterea cheltuielilor cu achiziţia de bunuri este inferioară creşterii veniturilor şi este specifică în cazul bunurilor normale.

4. Coeficientul de elasticitate EC/V < 0. Această valoare se datorează scăderii consumului, creşterii veniturilor consumatorilor şi este specifică în cazul bunurilor inferioare.

Analiza elasticităţii cererii în raport de venit oferă informaţii care sunt utilizate de ofertanţi, investitori, precum şi de alte organe de decizie strategică:

a. estimarea cererii de pe anumite pieţe şi identificarea celor mai adecvate mijloace şi modalităţi de promovare a campaniei de publicitate;

b. stabilirea structurii ofertei de bunuri pe diferite pieţe interne şi externe;c. prognozarea evoluţiei cererii de bunuri pe diferite pieţe;d. stabilirea taxelor la anumite grupe de mărfuri şi acordarea de subvenţii pentru

anumite produse.

3.2. Determinarea şi analiza diagnostic a ofertei de mărfuri

Oferta de mărfuri în comerţ reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii achiziţionate de întreprinderile comerciale pentru vânzarea acestora către consumatori, la un anumit preţ, într-o perioadă de timp delimitată şi într-un teritoriu geografic.___________38. Paraschivescu M.D., Păvăloaia W., Toma C., Lucr.cit., p.406.

Cantitatea de mărfuri oferită îşi are sursa direct la producători sau la alţi agenţi economici care au obiect de activitate statuat, comerţul intermediar cu bunuri şi servicii.

Determinarea ofertei de mărfuri este realizată prin mai multe metode, în funcţie de indicatorii luaţi în calcul, astfel:1. Potenţialul total al ofertanţilor:

O = N Q P, unde:N – numărul producătorilor sau oferanţilor de bunuri;Q – cantitatea de bunuri şi servicii oferite de producători sau ofertanţi de bunuri;

22

P – preţul produselor oferite.Modalitatea ofertei de mărfuri este prezentată prin relaţia:

O = N1 – Q1 – P1 – No Qo Po ,Factorii de influenţă sunt determinaţi prin relaţia:

O = N + Q + P ,În funcţie de influenţa factorilor, modificarea ofertei de mărfuri este prezentată în

figura nr.8.

Nrcrt.

Influenţa factorilor Oferta demărfuriNumărul de

ofertanţiCantitatea demarfă oferită

Preţul mărfii

1. creşte creşte constant creşte2. scade scade creşte scade3. creşte creşte creşte creşte4. scade constantă scade scade5. scade scade scade scade6. creşte creşte scade creşte7. creşte creşte creşte creşte8. scade creşte scade scade9. constant scade scade scade

10. constant scade creşte constantă11. creşte constantă creşte creşte12. creşte constantă creşte scade

Fig.nr.8. Influenţa factorilor asupra ofertei de mărfuri

2. Oferta de mărfuri este estimată prin potenţialul pieţii având în vedere numărul agenţilor economici care desfăşoară activitate de comerţ într-o anumită zonă geografică, perioadă de timp şi volumul de mărfuri prezentate spre desfacere.

În aceste condiţii oferta de mărfuri se determină cu relaţia:O = N T D, unde:

N – numărul agenţilor economici dintr-o zonă sau arie geografică, care oferă mărfuri spre comercializare;T – perioada de timp în care agenţii economici îşi desfăşoară activitatea de desfacere a mărfurilor;D – volumul valoric al mărfurilor propus spre vânzare consumatorilor.

Modificarea ofertei:O = Ni Ti Di – No To Do

Factorii de influenţă:O = N + T + D

Oferta exprimă cantitatea de bunuri materiale şi servicii destinate vânzării pe piaţă. De regulă, oferta are un caracter dinamic şi evoluează alături de cererea de mărfuri prin intermediul pieţei. Dinamica ofertei de mărfuri depinde în mare măsură de progresul economic şi social şi de adaptare a producţiei de bunuri materiale la cerinţele consumatorilor (utilitate, preţ etc.).

Analiza elasticităţii ofertei de mărfuri este efectuată în aceleaşi condiţii ca şi cererea de mărfuri, prin intermediul coeficientului de elasticitate, după cum urmează:a. Elasticitatea ofertei de mărfuri în funcţie de numărul producătorilor

În procesul de circulaţie a mărfurilor, ofertanţii au rolul de a prelua bunurile de la producători şi să le revândă consumatorilor, în condiţiile unei rentabilităţi maxime. Pentru obţinerea unei eficienţe maxime, ofertanţii din comerţ prezintă produse care să satisfacă unităţile consumatorilor în condiţiile restrictive ale bugetului acestora.

Aprecierea elasticităţii ofertei de mărfuri este realizată prin coeficientul elasticităţii, care eprimă variaţia ofertei la modificarea numărului întreprinzătorilor care au ca obiect de activitate comerţul cu mărfuri:

23

EO/N = : , în care:

EO/N – coeficientul de elasticitate al ofertei în funcţie de numărul ofertanţilor;Oi – oferta pentru produsul "i";Ni – numărul ofertanţilor pentru produsul "i";O – modificarea ofertei produsului "i";Ni – modificarea numărului ofertanţilor pentru produsul "i".

În funcţie de valoarea coeficientului elasticităţii se stabilesc următoarele forme de elasticitate:

1. Ofertă elastică, dacă EO/N > 1. Oferta de mărfuri creşte ca urmare a modificării în acelaşi sens a numărul ofertanţilor, dar într-o proporţie mai mică.

2. Ofertă inelastică, dacă EO/N < 1. La această valoare, modificarea ofertei este mai mică decât variaţia numărului ofertanţilor.

3. Ofertă de elasticitate unitară, dacă EO/N = 1. Este determinată de modificarea proporţională a ofertei, cât şi a numărului ofertanţilor.

4. Ofertă perfect inelastică, dacă EO/N = 0. În această situaţie modificarea ofertei nu este influenţată de numărul ofertanţilor.

5. Ofertă perfect elastică, dacă EO/N = . Oferta de mărfuri creşte nelimitat, iar numărul ofertanţilor rămâne constant.

b. Elasticitatea ofertei de mărfuri în funcţie de cantitatea de produse şi servicii realizate de producători

Oferta de mărfuri reprezintă cantitatea de bunuri care asigură satisfacerea nevoilor consumatorilor şi prin care se crează apariţia unor noi necesităţi care, odată satisfăcute, generează alte categorii de nevoi, pentru a căror acoperire apar şi se dezvoltă noi forme de activitate umană. Cantitatea de bunuri oferită este absorbită de consumul membrilor societăţii dacă preţurile solicitate sunt acceptate de cumpărători şi producătorii oferă mărfuri care satisfac utilităţile consumatorilor.

Elasticitatea ofertei de mărfuri în raport cu cantitatea de produse realizată de producători indică modificarea acesteia în raport de cantităţile oferite. Pe baza coeficientului de elasticitate se pot compara reacţiile diferitelor firme pe diverse pieţe la o schimbare a cantităţilor de mărfuri oferite.

Coeficientul de elasticitate se determină astfel:

EO/Q = : , unde:

EO/Q – reprezintă coeficientul de elasticitate al ofertei în funcţie de cantitatea de mărfuri realizată de producători;Oi – cantitatea de mărfuri din produsul "i", anterior modificării, considerată bază de comparaţie ;Qi – cantitatea de mărfuri pentru produsul "i", anterior modificării, considerată ca bază de comparaţie ;

- modificarea ofertei produsului "i", faţă de oferta anterioară;

- modificarea cantităţii de mărfuri din produsul "i", faţă de cantitatea oferită în

perioada anterioară.În funcţie de reacţia ofertei de mărfuri la modificarea cantităţilor de produse realizate

de producători pentru cumpărători, se stabilesc următoarele valori:1. Coeficientul de elasticitate EO/Q > 1, determinată de oferta elastică rezultată din

creşterea ofertei de mărfuri ca urmare a creşterii cantităţii de produse aduse la producători pe piaţă.

2. Coeficientul de elasticitate EO/Q < 1, atunci când oferta este inelastică, având valori mai mici decât modificarea cantităţii de produse realizate de producători.

3. Coeficientul de elasticitate EO/Q = , indică faptul că oferta de mărfuri variază fără limite, iar cantitatea de produse realizată de producători e constantă. Această valoare este numai teoretică.

24

4. Coeficientul de elasticitate EO/Q = 1, valoarea rezultată ca urmare a elasticităţii unitare a ofertei de mărfuri. În aceste condiţii oferta de mărfuri creşte sau descreşte proporţional cu cantitatea de produse realizate de producători.

5. Coeficientul de elasticitate EO/Q = 0, valoare caracteristică ofertei de mărfuri perfect inelastice şi are o evoluţie constantă, indiferent de evoluţia cantităţii de produse realizate de producători.

c. Elasticitatea ofertei în raport cu preţul. Acest raport exprimă gradul de sensibilitate a ofertei de mărfuri la variaţiile survenite

din modificarea preţului mărfii.Coeficientul de elasticitate a ofertei este determinat astfel:

EO/P = : , unde:

EO/P – coeficientul de elasticitate a ofertei în raport cu preţul;Oi – oferta produsului "i";Pi – preţul produsului "i";O – modificarea ofertei produsului "i";P – modificarea preţului produsului "i".

În funcţie de modul în care oferta reacţionează la modificarea preţului se stabilesc următoarele valori:

1. Coeficientul de elasticitate EO/P > 1. Această valoare este specifică ofertei de mărfuri elastice, caracterizată prin creşterea cantităţii de mărfuri oferite spre vânzare într-o proporţie mai mare decât preţurile.

2. Coeficientul de elasticitate EO/P = 1, valoare rezultată unei oferte de mărfuri cu elasticitate unitară, în care volumul de mărfuri oferite spre vânzare creşte proporţional cu preţurile.

3. Coeficientul de elasticitate EO/P < 1, valoare specifică unei oferte inelastice caracterizată prin creşterea cantităţilor oferite într-un raport mai mic decât creşterea preţurilor.

4. Coeficentul de elasticitate EO/P = 0, oferta este perfect inelastică. Caracteristic acestei forme de ofertă este faptul că, indiferent de nivelul preţurilor, oferta de mărfuri este constantă.

5. Coeficientul de elasticitate EO/P = , valoare specifică unei oferte de mărfuri perfect elastice. Este caracterizată prin creşterea permanentă a ofertei de mărfuri, fără să fie influenţată de modificarea preţurilor.

3.3. Corelaţii ale cererii şi ofertei de mărfuri în comerţ

Confruntarea cererii cu oferta de mărfuri trebuie să conducă la realizarea unui echilibru din care să rezulte: numărul producătorilor ce rămân pe piaţă; cantitatea de mărfuri solicitată şi preţul de vânzare al produselor.

Echilibrul cerere-ofertă de mărfuri în comerţ este influenţat de numărul producătorilor şi al solicitărilor, de cantitatea de produse oferită spre vânzare şi de preţurile rezultate în procesul de comercializare a mărfurilor.

Starea de echilibru între cerere şi ofertă este realizată în următoarele variante:1. Cererea şi oferta de mărfuri cresc. Echilibrul cerere-ofertă este menţinut prin

creşterea numărului cumpărătorilor şi a ofertanţilor, unde, de regulă, numărul producătorilor este mai mic decât al ofertanţilor. Asupra cantităţilor de marfă, cererea şi oferta acţionează prin creşterea acestora concomitent cu creşterea preţurilor de vânzare sau cumpărare sau prin raport invers proporţional între evoluţia cantităţii de marfă solicitată şi vândută pe piaţă şi preţurile acestora.

2. Cererea creşte şi oferta scade. În aceste condiţii, echilibrul cerere-ofertă este realizat prin creşterea numărului cumpărătorilor şi scăderea numărului ofertanţilor. În privinţa cantităţilor de marfă cererea creşte concomitent sau invers proporţional cu preţurile, iar

25

oferta scade concomitent sau invers proporţional cu preţurile. Cererea şi oferta acţionează una asupra celeilalte până când se realizează o poziţie de echilibru stabil numai pentru o parte din cantităţile solicitate şi satisfăcute cumpărătorilor în anumite condiţii de preţ. Există în permanenţă tendiţa ca cererea de mărfuri să condiţioneze creşterea ofertei de mărfuri prin creşterea preţurilor.

3. Cererea scade şi oferta creşte. Starea de echilibru cerere-ofertă este realizată prin scăderea numărului cumpărătorilor şi creşterea numărului producătorilor. Astfel, piaţa va fi confruntată cu cantităţi de marfă abundente în condiţiile unei solicitări mai reduse. Cele două componente, cererea şi oferta, vor acţiona până la eliminarea unor producători şi a surplusului de marfă de pe piaţă şi se realizează o poziţie de echilibru stabil în care cantităţile de bunuri cerute devin egale cu cantităţile furnizate. În aceste condiţii preţurile în general vor cunoaşte o tendinţă de scădere, dar în particular acestea variază în funcţie de cantităţile şi caracteristicile produselor solicitate.

4. Cererea este constantă şi oferta creşte. Echilibrul cerere-ofertă se realizează prin creşterea numărului producătorilor care, de regulă, nu poate să-l depăşească pe cel al cumpărătorilor care rămâne constant. Preţurile scad, iar cantităţile de mărfuri cresc până la realizarea stării de echilibru.

5. Cererea este constantă şi oferta scade. Starea de echilibru a cererii şi ofertei este realizată prin numărul constant al cumpărătorilor şi scăderea numărului producătorilor. În aceste condiţii cantităţile de mărfuri solicitate cresc, iar cele oferite de producători au o evoluţie oscilantă determinată de caracteristicile tehnice ale acestora, care satisfac gusturile cumpărătorilor. Preţurile mărfurilor solicitate şi ale celor oferite, în general scad, dar acestea pot să aibă şi o evoluţie oscilantă, în funcţie de cantităţile de mărfuri oferite şi solicitate pe piaţă, până la realizarea echilibrului cerere-ofertă.

6. Cererea creşte şi oferta este constantă. Numărul cumpărătorilor creşte, iar numărul producătorilor rămâne constant şi, ca de obicei, este mai mic decât al cumpărătorilor. Cantităţile de marfă solicitate depind de caracteristicile mărfurilor oferite care satisfac gusturile consumatorilor, acestea cunoscând o evoluţie oscilantă şi determinând creşterea ofertei de mărfuri. Cererea de mărfuri fiind în scădere, iar oferta constantă, vor determina o creştere a preţurilor, având ca urmare creşterea ofertei de mărfuri şi reducerea cererii cantităţilor de marfă solicitate până la realizarea echilibrului cerere-ofertă.

7. Cererea scade şi oferta este constantă. Numărul cumpărătorilor scade sau rămâne constant, iar al producătorilor se menţine într-o poziţie constantă. De regulă, numărul producătorilor nu poate să-l depăşească pe al solicitanţilor. Cantităţile de mărfuri solicitate scad, iar în unele situaţii cunosc creşteri sau menţineri constante, determinate de caracteristicile acestora în satisfacerea preferinţelor consumatorilor. Preţurile oscilează în funcţie de cererea de mărfuri cunoscând creşteri sau diminuări până la asigurarea echilibrului cerere-ofertă.

8. Cererea şi oferta de mărfuri sunt constante. În aceste condiţii numărul producătorilor este egal sau mai mic decât al solicitanţilor de mărfuri. Cantităţile de mărfuri solicitate cresc dacă scad preţurile şi scad în raport invers proporţional cu preţurile.

Schematic, situaţiile în care a fost redat echilibrul cerere-ofertă sunt prezentate în figura nr.9.

Cererea de mărfuri Oferta de mărfuriEvoluţiacererii

demărfuri

Nr.crt.din

fig.6

Evoluţia elementelorcererii de mărfuri

Evoluţiaofertei

demărfuri

Nr.crt.din

fig.7

Evoluţia elementelorofertei de mărfuri

creşte 1 N > Q > P < creşte 1 N > Q > P =3 N > Q < P > 3 N > Q > P >5 N > Q = P > 6 N > Q > P <6 N > Q > P = 7 N > Q > P >8 N > Q = P < 11 N > Q = P >9 N > Q < P >

26

10 N = Q > P >con-stantă

7 N = Q > P < con-stantă

10 N = Q < P >

scade 2 N < Q > P < scade 2 N < Q < P >4 N = Q < P > 4 N < Q = P <

11 N < Q = P > 5 N < Q < P <12 N < Q > P = 8 N < Q < P <

9 N = Q < P <12 N < Q = P <

Fig.nr.9. Corelaţii ale echilibrului cerere-ofertă de mărfuriNOTĂ:N – numărul cumpărătorilor sau al ofertanţilor;Q – cantitatea de marfă cerută sau ofertă;P – preţul mărfurilor.

Creşterea, scăderea sau menţinerea constantă a cererii, ofertei de mărfuri este simbolizată prin semnele >, <, =.

Din situaţiile prezentate rezultă că întreprinderea comercială poate să decidă asupra volumului de produse care trebuie achiziţionat şi distribuit în vederea obţinerii eficienţei maxime a procesului de comercializare a mărfurilor.

3.4. Analiza cotei-părţi de piaţă

Evaluarea poziţiei concurenţiale în funcţie de partea de piaţă se face cu ajutorul indicatorilor: cotă-parte de piaţă absolută (globală), cotă-parte de piaţă relativă şi cotă-parte de piaţă specifică.

a. Cota-parte de piaţă (globală) a unei întreprinderi reprezintă segmentul din cererea totală satisfăcută de aceasta pe piaţa analizată:

Pi = · 100, unde:

CAi - reprezintă vânzările întreprinderii "i";Σ CAi - vânzările totale ale sectorului.

Dacă vânzările sunt exprimate în unităţi fizice, cota-parte de piaţă caracterizează schimbările cantitative intervenite în activitatea întreprinderii şi a sectorului. Prin exprimarea valorică a vânzărilor, partea de piaţă absolută indică atât modificările de volum, cât şi cele de preţ. Evoluţia cotei-părţi de piaţă absolută este, pe de o parte, rezultanta dinamismului întreprinderii iar, pe de altă parte, a satisfacţiei clientului. b. Cota-parte de piaţă relativă este o expresie a raportului direct de forţe dintre două firme şi se calculează ca raport între vânzările întreprinderii analizate (CA i) şi vânzările concurentului cel mai important (CAm):

Pi (rel) = · 100

Valoarea cotei de piaţă relativă care tinde spre 100% indică faptul că întreprinderea deţine poziţia de lider pe piaţa respectivă.

c. Cota-parte de piaţă specifică (servită) se calculează ca raport între vânzările întreprinderii "i" (CAi) şi vânzările segmentului de piaţă "servit" (Σ CAi):

Pi = · 100

Analiza cotei-părţi de piaţă trebuie să se facă cu prudenţă pentru a descoperi cauzele reale ale variaţiei acesteia. Partea de piaţă poate să se modifice din motive care n-au nicio legătură cu gestiunea întreprinderii.

Poziţionarea corectă a întreprinderii în mediul său concurenţial depinde de:a. Activitatea globală a întreprinderii:

- Dinamica principalilor indicatori ai activităţii (cifra de afaceri, productivitatea exerciţiului, marja comercială, valoarea adăugată);

27

- Dinamica principalilor indicatori de rentabilitate;- Dinamica şi structura efectivului de salariaţi.

b. Situaţia cifrei de afaceri pe fiecare cuplu produs-piaţă.c. Tipul de clientelă şi repartiţia cifrei de afaceri după acest criteriu:

- structurarea clienţilor după contribuţia lor la cifra de afaceri;- structurarea clienţilor pe zone geografice.

d. Principalii concurenţi direcţi:- poziţia produselor concurente;- notorietatea şi imaginea de marcă a întreprinderilor concurente.

3.5. Modele de analiză strategică a mediului concurenţial

În literatura de specialitate, modelele de referinţă sunt cele enumerate: modelul B.C.G. (Boston Consulting Group), modelul A.D.L. (Arthur D.Little) şi modelul Mc Kinsey. Modelele respective au la bază două concepte fundamentale: starea, evoluţia pieţei în ansamblul şi poziţia concurenţială a întreprinderii în domeniul său de activitate strategică.

Evaluarea mediului concurenţial nu se face global, ci prin segmentarea activităţii unei întreprinderi, în aşa-zisele "centre" sau "domenii" de activitate strategică şi respectiv, poziţionarea acestora.

Domeniul de activitate strategică (DAS) reprezintă ansamblul de produse având baze: tehnologice (procedee şi echipamente de producţie), comerciale (clientelă, zonă geografică etc.) şi concurenţiale comune. Aceste "domenii" servesc ca bază în evaluarea poziţiei de piaţă a unei întreprinderi şi a diagnosticului strategic al acesteia.

1. Modelul B.C.G. (Boston Consulting Group), cunoscut în literatura economică sub denumirea "modelul curbei de experienţă", după conceptul care stă la baza fundamentării lui. Curba de experienţă (curba costurilor în funcţie de producţia cumulată) semnifică faptul că o dată cu dublarea producţiei cumulate a unui bun, costurile scad cu 10-30%. Această scădere provine din acţiunea cumulată a unui complex de factori: gradul de dotare tehnică, calificarea şi experienţă lucrătorilor, organizarea şi productivitatea muncii, economia de scară etc.

Modelul B.C.G. implică două variabile strategice fundamentale:- rata de creşterea a sectorului de activitate analizat;- partea de piaţă relativă a întreprinderii pe acest segment.

Rata de creştere este pentru B.C.G. factorul esenţial al realizării "efectului de experienţă", în sensul că numai sectoarele dinamice care au pieţe în expansiune cunosc o scădere importantă de costuri şi permit crearea unor avantaje concurenţiale durabile. În cazul sectoarelor stabile (cu rată de creştere foarte redusă sau zero), costurile au aceleaşi caracteristici, iar rentabilitatea este slabă.

Partea de piaţă relativă (calculată prin raportarea la activitatea concurentului principal) dă o imagine a poziţiei întreprinderii pe scara costurilor, respectiv a situaţiei sale concurenţiale. Întreprinderea care deţine cea mai importantă cotă-parte de piaţă dispune de un avantaj concurenţial major, fapt ce o determină să-şi mărească cota-parte de piaţă şi să dispună de un avantaj concurenţial major. Asigurarea (prin partea de piaţă relativă ridicată) şi condiţiile de realizare a "efectului de experienţă" conduc la costuri mai scăzute, la preţuri de vânzare mai competitive şi la dominarea pieţii prin costuri.

2. Modelul A.D.L. (Arthur D.Little)Acest model orientează investigarea strategică pornind de la două variabile

fundamentale: maturitatea activităţii (întreprinderii) şi poziţia concurenţială a întreprinderii într-un anumit domeniu de activitate. Maturitatea unei activităţi (a unei întreprinderi) este o expresie a conceptului de viaţă al produsului. Ea se apreciază prin analiza unor factori calitativi şi cantitativi şi cuprinde 4 stadii: demaraj, expansiune, maturitate şi declin. Prin implicarea criteriului maturităţii, modelul A.D.L. introduce, pe lângă rata de creştere a sectorului, şi alte elemente calitative, prospective precum: gama de produse comercializate, distribuiţia părţii de piaţă, stabilitatea părţii de piaţă, stabilitatea clientelei, evoluţia tehnologică, nivelul barierelor de intrare.

Poziţia concurenţială măsoară forţa relativă a întreprinderii (faţă de concurenţii săi) prin prisma factorilor cheie ai succesului care se disting în următoarele poziţii concurenţiale:

28

- dominantă - deţinută de DAS-urile pentru care se disting următoarele poziţii:- dominantă - deţinută de produse pentru care se poate duce o politică strategică

independentă, fără să se pericliteze situaţia pe termen lung;- puternică - deţinută de produse pentru care se poate duce o politică strategică

independentă, fără să se pericliteze situaţia pe termen lung;- favorabilă - care vizează DAS-uri ce dispun de atuuri strategice importante şi care

au şanse să şi le menţină pe termen lung;- nefavorabilă - deţinută de produse cu performanţe suficient de satisficătoare pentru

a justifica continuarea activităţii şi care supravieţuiesc, în general, datorită toleranţei concurenţilor principali. Acestea au şanse medii sau inferioare mediei de a-şi menţine poziţia pe termen lung;

- marginală - specifică produselor cu performanţe slabe, puţin satisfăcătoare. Acestea pot rezista pe termen scurt, dar trebuie să-şi amelioreze poziţia pentru a avea şanse de supravieţuire pe termen lung.

3. Modelul Mc KinseyAcest model reprezintă un demers al analizei strategice intermediare, din punct de

vedere conceptual, abordării B.C.G. şi respectiv A.D.L.Coordonatele modelului Mc Kinsey sunt: poziţia concurenţială şi atracţia sectorului.

Acestea sunt evaluate prin asigurarea unui număr semnificativ de factori cheie referitori la poziţia concurenţială şi valorile sectorului. Poziţia concurenţială are drept factori cheie: partea de piaţă, rata de creştere, gama de produse, eficacitatea forţei de vânzare, capacitatea de producţie, productivitatea, efectul de experienţă, calitatea relativă a produselor, calitatea cercetării-dezvoltării, calitatea personalului, imaginea, valoarea adăugată.

Valorile sectorului sunt apreciate prin indicatori, precum: mărimea sectorului, rata de creştere, preţul, structura concurenţială, profitabilitatea, maturitatea sectorului, diferenţierea produselor, solvabilitatea clientelei, tendinţele sociale, restricţii legale, climatul social.

Evaluarea poziţiei concurenţiale şi a atracţiei sectorului se face prin metoda grilelor de evaluare, putându-se identifica trei grade de semnificaţie: puternic, mediu şi slab.

4. Modelul AnsoffAcest model operează cu două variabile: tipul de piaţă şi competenţa tehnologică şi

implică în analiza portofoliului de produse două categorii de riscuri: riscul comercial şi riscul tehnologic.

Riscul comercial şi tehnologic cresc pe măsură ce cuplul piaţă-tehnologie se îndepărtează de poziţia actuală - cea mai puţin riscantă. Întreprinderea îşi asumă cel mai mare risc, când încearcă să se implanteze pe o piaţă nouă, neatestată încă, simultan cu lansarea unei noi tehnologii.

Capitolul IV - DIAGNOSTICUL ACTIVITĂŢII DE PRODUCŢIE ŞI COMERCIALIZARE A ÎNTREPRINDERII

4.1. Producţia fizică - suport al indicatorilor de performanţă

29

Programul producţiei fizice este componenta planului de afaceri, unde se evidenţiază modul de realizare a obiectivelor prevăzute în statutul de funcţionare al firmei, rezultatele economice ale activităţii de exploatare şi contribuie la creşterea patrimoniului întreprinderii.

Producţia fizică este realizată în cadrul activităţii de producţie şi comercializare care reprezintă "obiectivele majore ale întreprinderii, atâta vreme cât asigură bunurile şi serviciile necesare satisfacerii cererii de consum şi răspunde unei comenzi sociale"40. Activitatea de producţie şi comercializare reflectă finalitatea unui ciclu economic şi reluarea unui nou ciclu, iar dimensiunea acesteia este redată prin indicatori de volum, a căror dimensiune influenţează ceilalţi indicatori, precum: costurile, veniturile, rezultatele, rentabilitatea şi situaţia financiară în ansamblu.

Rolul analizei diagnostic este de a urmări evoluţia activităţii de producţie şi comercializare, pornind de la indicatorii de volum ai producţiei.

Producţia industrială constituie rezultatul direct şi util al activităţii productive industriale proprii a întreprinderii, neincluzând rezultatele indirecte (deşeurile), rezultatele inutile (rebuturile), rezultatele altor activităţi (laboratoare de analiză, şantiere de construcţii, magazine comerciale, cantină restaurant etc.).

Din producţia industrială fac parte produsele finite, semifabricatele, producţia nedeterminată, lucrările şi serviciile cu caracter industrial prestate pentru terţi sau în interes propriu.

Evaluarea producţiei industriale se poate realiza atât în unităţi: naturale sau natural-convenţionale, în unităţi de timp de muncă, precum şi în unităţi monetare (băneşti), de unde rezultă indicatorii fizici şi valorici ai producţiei.

Producţia fizică reprezintă totalitatea valorilor de întrebuinţare create de întreprindere care sunt puse în circuitul economic şi constituie suportul material al indicatorilor valorici ai activităţii economice, cu reflectare directă în performanţele acestora (costuri, rentabilitate).

Indicatorii fizici oglindesc fidel activitatea de producţie, nefiind afectată de preţuri supuse eroziunii monetare.

Diagnosticul producţiei fizice vizează realizarea programului de producţie pe sortimente şi gradul de respectare a sortimentului programat.

Asortimentul producţiei îl formează totalitatea produselor şi semifabricatelor al căror volum este stabilit prin program în anumite proporţii ce reflectă structura sortimentală pentru care s-au încheiat contracte ferme.

Analiza programului de producţie, pe total şi pe sortimente, se realizează cu ajutorul indicilor individuali (Iq), coeficientului mediu de sortiment (Cs) şi coeficientul de nomenclatură (Kn).

1. Indicii individuali (Iq) se obţin prin raportarea producţiei efective (q1) la producţia progamată (qo) pe sortimente:

a. În cazul producţiei omogene:

Iq = · 100, respectiv Iq = · 100

b. În cazul producţiei neomogene se impune omogenizarea prin preţul (p):

Iq = · 100 (%)

____________40. Petrescu S., Lucr.cit., p.22

2. Coeficientul mediu de sortiment (Cs) se calculează pe baza principiului necompensării, conform căruia depăşirile la unele sortimente nu pot compensa nerealizările de la alte sortimente:

Cs = (100), respectiv Cs = (100), unde:

q - producţia luată în calcul (în limitele programului);qo - producţia programată.

Producţia luată în calcul (q) nu ţine seama de depăşiri şi reprezintă valoarea cea mai mică între producţia programată (qo) şi cea efectivă (q1).

Coeficientul mediu de sortiment are valori între zero şi unu:

30

a. Cs = 1, programul a fost îndeplinit şi/sau depăşit la toate sortimentele.b. Cs < 1, programul nu a fost realizat la toate sortimentele.3. Coeficientul de nomenclatură (Kn) arată numărul de sortimente sub limita

prevederilor din program:

Kn = 1 - (100), în care:

n - numărul de sortimente la care nu s-a realizat producţia;N - numărul total de sortimente.

Coeficientul cu valori 0 ≤ Kn ≤ 1 indică nerealizări cu atât mai mari, cu cât are valori mai mici.

Structura sortimentală fizică sau valorică reflectă ponderile sortimentelor în volumul producţiei fizice sau valorice şi se determină cu ajutorul rapoartelor:

1. Structura fizică (producţia omogenă): Sif = · 100 = · 100 (%)

2. Structura valorică (producţia neomogenă): Siv = · 100 (%)

Analiza structurii (variantă a sortimentului) vizează gradul de respectare a structurii programate prin intermediul procentului mediu de structură (S):

S = Σ Sc (%), sau S = 100 - Σ Δg , unde:Sc - structura luată în calcul (cea mai mică între structura iniţială şi efectivă);Δg - abaterile procentuale negative.

Valoarea procentului mediu de structură poate fi:a. S = 100, dacă s-a respectat structura sortimentală programată;b. S < 100, dacă s-a modificat structura sortimentală.Din corelarea structurii medii cu coeficientul mediu de sortiment pot rezulta

următoarele situaţii:1. Cs < 1 şi S ≤ 100 - nerealizarea sortimentului cu/fără modificarea structurii.2. Co = 1 şi S ≤ 100 - realizarea sortimentului cu/fără modificarea structurii.Efectele modificării producţiei fizice şi structurii se reflectă în nivelul unor indicatori de

performanţă ai întreprinderii, precum: cifra de afaceri, rentabilitate etc.

4.2. Analiza diagnostic a cifrei de afaceriÎn condiţiile unei economii concurenţiale, analiza cifrei de afaceri este "esenţială

pentru aprecierea locului întreprinderii în sectorul său de activitate, a poziţiei sale pe piaţă, a aptitudinilor acesteia de a lansa, respectiv de a dezvolta diferite activităţi într-o manieră profitabilă"41. Nivelul acestui indicator conduce la stabilirea importanţei întreprinderii prin ponderea care o are în sectorul de activitate, respectiv dacă partea sa de piaţă este considerabilă.

Analiza cifrei de afaceri trebuie să se raporteze permanent la poziţia strategică a firmei. Poziţia strategică a firmei este menţinută printr-o activitate: dinamică, profitabilă comparativ cu alte întreprinderi din domeniul său de activitate. În sens contrar, mai devreme sau mai târziu activitatea firmei va înregistra rezultate negative sau mediocre._____________41. Niculescu Maria, Lucr.cit., p.229

Cifra de afaceri este influenţată de evoluţia preţurilor şi mai asle în perioadele de creştere puternică a preţurilor. Din acest motiv este necesară corelarea cifrei de afaceri cu inflaţia, care constituie un fenomen şi un proces economic-social caracterizat prin creşterea preţurilor peste un anumit prag şi deprecierea monetară provenită "din devansarea puterii de cumpărare a consumatorilor faţă de cantitatea de bunuri şi servicii"42 oferită de întreprinderi producătoare şi comerciale. Creşterea inflaţionistă a preţurilor este o creştere generală, neuniformă, inegală şi afectează în mod diferit întreprinderile în funcţie de structura procesului de activitate economică.

Afectarea înteprinderilor de procesul inflaţionist se regăseşte în echilibrul cerere-ofertă, care conduce la limitarea activităţii economice şi implicit în echilibrul financiar, creând imposibilitatea realizării surselor pentru finanţarea ciclului de exploatare şi obţinerea de

31

profit. Neadaptarea întrepridnerilor la condiţiile impuse de fenomenul inflaţionist conduce la diminuarea pieţii acestora din mediul concurenţial şi apariţia riscului de faliment. Corelarea cifrei de afaceri cu inflaţia presupune determinarea unei cifre de afaceri reale stabilită potrivit relaţiei de calcul:

CAreală = ( ) · 100 (%), unde:

CA - creşterea nominală a cifrei de afaceri;Rp - rata de inflaţie.

Un rol important îl deţine analiza cifrei de afaceri pe tipuri de activităţi, care este esenţială pentru strategia firmei şi poziţia acesteia pe piaţă. Astfel se urmăreşte evoluţia componentelor cifrei de afaceri din punct de vedere al: producţiei vândute, vânzări de mărfuri, prestări servicii etc.

Structura vânzărilor firmei poate să fie investigată cu ajutorul metodei ABC, care presupune că la realizarea cifrei de afaceri vânzările de produse sunt categorisite pe trei grupe:

- grupa A: deţine 10-15% din numărul de articole cu 60-70% la realizarea cifrei de afaceri;

- grupa B: deţine 25-30% din numărul de articole cu 25-30% din cifra de afaceri;- grupa C: deţine 65-70% din numărul de articole cu 10-15% din cifra de afaceri.

cifra de afaceri %100 curba teoretică90 curba reală80706060 Zona C40 Zona B3020 Zona

10 A % nr.produse

10 20 30 40 50 60 70 80 90 100

Fig.nr.10. Curba ABC în cazul structurii cifrei de afaceri pe produse

Zona A cuprinde produse cu o rotaţie rapidă ceea ce presupune existenţa lor în permanenţă la vânzare. Din acest punct de vedere pentru această categorie de produse trebuie să existe o aprovizionare şi o gestionare eficientă a stocurilor. Referitor la rentabilitate, zona A cuprinde produse cu marja comercială redusă.

Zona B cuprinde articole standard, a căror rotaţie şi marjă comercială sunt apropiate de media întreprinderii.______________42. Nechita V., Lucr.cit., p.261

Zona C cuprinde articole cu o marjă comercială mare, dar cu o viteză de rotaţie scăzută. Produsele din această zonă au o rentabilitate mare, dar ridică probleme în ceea ce priveşte cheltuielile cu aprovizionarea şi starea acestora şi lansarea comenzilor.

Metoda ABC este frecvent utilizată pentru analiza diagnostic a cifrei de afaceri pe categorii de clienţi. Pentru realizarea analizei diagnostic, clienţii sunt categorisiţi astfel:

- o clientelă omogenă, unde toţi clienţii deţin aproximativ aceeaşi pondere în cifra de afaceri;

- o clientelă eterogenă, unde contribuţia la realizarea cifrei de afaceri este diferenţiată pe trei trepte: clienţi puternici, medii, mici.

Aplicarea metodei ABC la gestiunea unei clientele eterogene a condus la următoarea repartiţie optimală:

- zona A: 10% din clienţi reprezintă 60% din vânzări;

32

- zona B: 40% din clienţi reprezintă 30% din vânzări;- zona C: 50% din clienţi reprezintă 10% din vânzări.

Analiza acestei distribuţii teoretice permite analiza diagnostic, a cărei concluzie contribuie la luarea deciziilor privind strategia firmei cu referire la: cifra de afaceri, securitatea şi rentabilitatea firmei.

Astfel, zona A are o pondere însemnată la realizarea cifrei de afaceri, dar scăderea numărului de clienţi contribuie la diminuarea securităţii şi rentabilităţii firmei. Diminuarea numărului de clienţi poate conduce la scăderea preţului de negociere a întreprinderii, reducerea cifrei de afaceri şi activitatea acesteia poate să fie supusă riscului de faliment.

Zona B este caracterizată printr-un grad ridicat de stabilitate, ca cifră de afaceri şi rentabilitate. Practica a demonstrat că evoluţia curbei reale este deasupra curbei teoretice, iar realizarea cifrei de afaceri depinde de câţiva clienţi. În aceste condiţii, prin strategia adoptată, întreprinderea trebuie să orienteze activitatea comercială spre această categorie de clienţi, propunându-le servicii mai adaptate nevoilor pentru fidelizare şi mărirea comenzilor.

Zona C cuprinde numărul cel mai mare de clienţi, cu cheltuieli de exploatare ridicate, volum de activitate scăzut şi rentabilitate mică. În aceste condiţii strategia întreprinderii trebuie să conducă la creşterea vânzărilor prin asigurarea clienţilor cu servicii avantajoase şi orientarea acestora spre produse din zona B. Realizarea programelor privind cifra de afaceri constituie obiectiv al analizei strategice a întreprinderii în fundamentarea programelor de aprovizionare, producţie şi vânzare a produselor.4.3. Analiza diagnostic a producţiei exerciţiului

Producţia exerciţiului este un indicator eterogen care reprezintă totalitatea bunurilor, lucrărilor executate şi serviciilor prestate de o întreprindere în timpul unui exerciţiu financiar. Valoric acest indicator reprezintă expresia activităţii globale a întreprinderii, având în componenţă următoarele elemente: producţia vândută, producţia stocată şi producţia imobilizată.

Producţia vândută cuprinde produsele vândute şi serviciile prestate la preţ de vânzare, inclusiv reducerile acordate după facturare.

Producţia stocată cuprinde variaţia stocurilor de produse finite, producţia neterminată şi este diferenţa între stocurile finale (Sf) şi stocurile iniţiale (Si).

ΔS = Sf - SiDiferenţa pozitivă indică o creştere a stocurilor, cu repercusiuni în vandabilitatea

acestora şi apariţia de imobilizări a resurselor financiare. Diferenţa negativă indică o diminuare a stocurilor cu urmări pozitive în creşterea cifrei de afaceri şi creşterea resurselor de finanţare a ciclului de exploatare.

Producţia imobilizată exprimă lucrările efectuate în cadrul firmei care nu sunt destinate pieţii, dar au contribuţie în conservarea şi creşterea patrimoniului propriu al întreprinderii.

Producţia exerciţiului (Pex) se determină prin însumarea producţiei vândute (Pv) cu producţia stocată (Ps) şi cu producţia imobilizată (Pi):

Pex = Pv + Ps + PiUtilitatea acestui indicator este în analiza volumului activităţii întreprinderilor cu ciclu

lung de producţie, unde finalizarea produselor are o durată relativ mare (peste o lună) şi producţia neterminată (în curs de execuţie) deţine o pondere ridicată. Totuşi acest indicator "prezintă dezavantajul neomogenităţii elementelor luate în calcul, ceea ce afectează comparabilitatea: producţia vândută este evaluată în preţuri de vânzare (exclusiv TVA), producţia stocată, care poate cuprinde şi provizioanele pentru depreciere şi producţia imobilizată este evaluată în costuri"43.

4.4. Analiza calităţii produselorCalitatea este aptitudinea unui produs de a satisface nevoile consumatorilor. În

contextul unei concurenţe accentuate, unde producătorii şi distribuitorii doresc să-şi mărească cota de piaţă, gestiunea calităţii devine un obiectiv strategic al tuturor partenerilor care intervin în procesul cerere-ofertă.

Asigurarea calităţii este posibilă la consumatorul final, dacă toţi participanţii la realizarea produsului au satisfăcut exigenţele utilizatorului începând de la studiul şi

33

promovarea produsului până la asigurarea serviciilor de garanţie şi postgaranţie, după cum este prevăzut în figura nr.1144.

Adaptarea tuturor acţiunilor, structurilor, formareapersonalului în conformitate cu criteriul calităţii

Clienţii

Fig.nr.11. Formarea calităţii produselor

În aceste condiţii: Calitatea comercialăCalitatea produsului -primirea clientului

Calitatea totală = sau serviciului + -servicii pre-vânzare realizat -servicii post-vânzare

Aprecierea calităţii produsului este realizată în general de consumator prin preţul de vânzare, mai ales în lipsa unor informaţii despre produsul respectiv, fapt prezentat în figura nr.12.

PreţZona în careprodusul nu Zona unui produseste cumpărat stabilită prin raportul

calitate-preţ

Zona în care comerciantul nu

propune produsulImaginea calităţii

redusă medie bună foarte bună

Fig.nr.12. Relaţia calitate-preţ______________43. Petrecu S., Lucr.cit., p.5144. Niculescu M., Lucr.cit., p.261

Calitatea produsului poate să crească şi prin: acţiuni de publicitate, reputaţia firmei, condiţii de vânzare corespunzătoare etc.

Calitatea este reglementată prin STAS ISO 8402-1991, fiind considerată ca un "ansamblu de proprietăţi şi caracteristici ale unui produs sau serviciu care-i conferă acestuia aptitudinea de a satisface necesităţile exprimate sau implicite"45.

Analiza calităţii produselor este realizată atât pentru produsele care nu se grupează pe clase de calitate, cât şi pentru produsele care se grupează pe clase de calitate.

Pentru produsele care nu se grupează pe clase de calitate, analiza calităţii se efectuează cu ajutorul următorilor indicatori:

1. Rata defectelor (demeritul) (RD) care ia în calcul toate defectele constatate la produse atât la producător, cât şi la beneficiar.

Defectele depistate sunt grupate astfel:

Studiulnevoilor

Producţie Comercializare Serviciipostvânzare

Calitatea totală

34

a. Defecte critice (DC), consatate la producător şi sunt manifestate prin imposibilitatea produselor ca să-şi realizeze utilitatea. Produsele cu asemenea defecte nu se livrează la beneficiari întrucât pot conduce la accidente şi nu prezintă securitate în exploatare.

b. Defecte principale (DP), care sunt sesizate la beneficiar. Aceste defecte pot să provoace imposibilitatea utilizării produselor.

c. Defecte secundare (DS), care nu sunt acceptate, deoarece pot să reducă într-o oarecare măsură posibilitatea utilizării produselor.

d. Defecte minore (DM), sesizate la beneficiar, dar care nu reduc posibilitatea de utilizare a produselor şi nu prezintă inconveniente practice.

Pentru fiecare categorie de defecte, în funcţie de produsul fabricat se stabileşte o cifră care reprezintă punctajul de penalizare acordat defectului respectiv.

Rata defectelor se calculează ca un raport între suma numărului de defecte pe categorii (ni) înmulţită cu punctajul de penalizare pentru categoria respectivă (p i) şi numărul total de defecte (Nd), astfel:

RD =

2. Coeficientul defectelor (Cd) este un indicator care se stabileşte pentru fiecare lot de produse şi pe faze de fabricaţie, fiind determinat ca un raport dintre numărul de defecte pe categorii (ni), punctajul de penalizare pentru categoria respectivă (pi) şi numărul probelor cu defecte (nd), astfel:

Cd =

În cazul produselor grupate pe clase de calitate, analiza se efectuează cu ajutorul următorilor indicatori:

1. Volumul fizic (qi) pe clase de calitate (si), calculat după relaţia de calcul:

qi =

2. Indicele de realizare a volumului fizic pe clase de calitate, exprimat ca un raport dintre canitatea realizată de produs dintr-o anumită clasă de calitate şi cantitatea programată.

3. Structura pe clase de calitate a unui produs exprimă greutatea specifică a fiecărei clase de calitate a produsului în totalul cantităţii acestuia.

4. Coeficientul mediu al calităţii sortului (C) exprimă media aritmetică ponderată a claselor de calitate:

C = , unde:

si - structura pe clase de calitate;Ci - cifra de calitate (cifra acordată fiecărei clase de calitate).

______________45. Rusu C., Diagnostic economico-financiar, vol.I, Editura Economică, Bucureşti, 2006, p.130

Obţinerea şi păstrarea calităţii este realizată pe baza unor costuri apreciate prin următorii indicatori46:

a. Costurile de prevenire a defectelor:- cheltuieli determinate de stabilirea standardelor de calitate, elaborarea caietelor

de sarcini şi verificarea proiectării;- cheltuieli legate de controlul proceselor;- cheltuieli de prelucrare suplimentară a unor rezerve ce nu corespund calităţii;- cheltuieli privind creşterea nivelului de calificare a personalului;- cheltuieli cu mecanizarea şi automatizarea operaţiilor normale în procesul de

control al calităţii;- cheltuieli cu obţinerea ambalajelor de protecţie pe durata transportului;

35

- cheltuieli cu depozitarea şi păstrarea în condiţii corespunzătoare a produselor finite şi materiilor prime.

b. Costul identificării defectelor:- cheltuieli de recepţie a materialelor;- cheltuieli de control pe flux şi în final;- cheltuieli de întreţinere şi verificare a aparatelor de măsură şi control şi a

sculelor, dispozitivelor şi verificatoarelor.

c. Costul defectelor:- costul defectelor interne;- costul defectelor externe (la beneficiar).

Practica a demonstrat şi existenţa costurilor noncalităţii, a căror dimensiune variază de la o întreprindere la alta, în funcţie de eforturile depuse pentru realizarea calităţii totale. Noncalitatea este exprimată prin volumul rebuturilor rezultate din procesul de activitate economică. De regulă, se disting două tipuri de rebuturi: recuperabile şi nerecuperabile (definitive).

Analiza rebuturilor este realizată prin doi indicatori:1. Pierderi prin rebut:

Pr = Rd + Cr - (Pi + Rv), unde:Rd - rebuturi definitive;Pi - rebuturi imputate;Cr - cheltuieli cu recondiţionarea rebuturilor;Rv - rebuturi valorificate.

2. Nivelul rebuturilor este exprimat prin relaţia de calcul:

pri = , unde:

pri - nivelul mediu al rebuturilor;R - valoarea totală a rebuturilor;Q - cantitatea de producţie realizată;c - costul producţiei.

Creşterea calităţii producţiei conduce la sporirea cifrei de afaceri, reducerea cheltuielilor, accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor şi implicit a creşterii rentabilităţii activităţii întreprinderii. Între calitatea produselor şi rentabilitatea activităţii economice există o relaţie directă exprimată astfel:

_______________46. Rusu C., Lucr.cit., p.132

Rentabilitate

Imaginea calităţii 0 redusă medie bună foarte bună

Fig.nr.12. Relaţia calitate-rentabilitate

36

Informaţiile oferite de diagnosticul calităţii activităţii contribuie substanţial la stabilirea deciziilor strategice ale întreprinderii. Astfel există trei soluţii posibile de administrare a activităţii prin: ameliorarea, menţinerea şi reducerea calităţii.

Ameliorarea calităţii producţiei este posibilă prin activităţi de cercetare şi perfecţionare a proceselor economice şi are efect în rentabilitatea întreprinderii. Menţinerea calităţii este specifică întreprinderilor a căror poziţie pe piaţă nu este ameninţată de existenţa firmelor concurente. Reducerea calităţii produselor nu este oportună, întrucât degradează imaginea întreprinderii în mediul concurenţial şi cresc costurile de producţie.

Capitorul V - DIAGNOSTICUL CHELTUIELILOR DE PRODUCŢIE ŞI ORIENTAREA STRATEGICĂ A ÎNTREPRINDERII

5.1. Analiza cheltuielilor după comportamentul faţă de cifra de afaceri

37

După comportamentul faţă de cifra de afaceri, cheltuielile de producţie se grupează în variabile şi fixe. Separarea cheltuielilor de producţie în fixe şi variabile depinde de influenţa factorilor de cauzalitate care determină variaţia cheltuielilor faţă de cifra de afaceri. Din punct de vedere al managementului strategic al întreprinderilor, separarea cheltuielilor în variabile şi fixe are o importanţă deosebită în luarea deciziilor privind administrarea resurselor financiare şi strategia firmei.

Cheltuielile variabile exprimă modul de utilizare a resurselor economice pe termen scurt pentru realizarea programelor curente ale activităţii de exploatare, iar cheltuielile fixe evidenţiază administrarea pe termen lung a patrimoniului întreprinderii.

5.1.1. Analiza strategică a cheltuielilor variabile

Sunt considerate cheltuieli variabile, cheltuielile de producţie care "îşi modifică valoarea absolută în raport cu modificarea" cifrei de afaceri a întreprinderii şi "sunt consecinţa deciziei de exploatare, de utilizare a capacităţilor existente"47 din cadrul firmei. Nivelul acestor cheltuieli se modifică într-o anumită proporţie în acelaşi sens cu modificarea cifrei de afaceri şi evidenţiază eficienţa deciziilor manageriale în activitatea de exploatare a întreprinderilor. Legătura cheltuielilor variabile cu cifra de afaceri este exprimată prin nivelul mediu al cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri (Nv1000) stabilit prin relaţia:

Nv1000 = 1000, unde:

Chv – suma cheltuielilor de circulaţie variabile;CA – cifra de afaceri.

Factorii de influenţă sunt stabiliţi prin relaţia: Nv = CA + Chv .

Teoria şi practica economică a demonstrat că dinamica cheltuielilor variabile este dependentă de cifra de afaceri, fapt ce determină gruparea acestora astfel:

1. Cheltuielile proporţionale constituie "o categorie de cheltuieli care îşi modifică nivelul în acelaşi sens şi în aceeaşi proporţie cu modificarea"48 cifrei de afaceri. Proporţionalitatea cheltuielilor se menţine în condiţiile în care nu apar factori perturbatori la anumite intervale de timp cu influenţã asupra modificării preţurilor de achiziţie a materiilor prime pentru producţie, a coeficienţilor de manoperă pentru muncitori, a tarifelor pentru prestări de servicii achiziţionate de la furnizori etc. Apariţia factorilor perturbatori poate conduce la o dinamică a cheltuielilor proporţionale în salturi ascendente sau descendente în raport cu cifra de afaceri.

2. Cheltuielile progresive sunt cheltuieli care în totalitatea lor cresc într-o proporţie mai mare decât ritmul de creştere a cifrei de afaceri. Apariţia cheltuielilor progresive "constituie un semnal al suprasolicitărilor capacităţii întreprinderii"49 în realizarea unor ___________47. Niculescu M., Lucr.cit., p.14948. Epuran M., Băbăiţă Valeria, Grosu Corina, Contabilitate şi control de gestiune, Editura Economică,

Bucureşti, 1999, p.4149. Olaru C., Studiul costurilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p.68

performanţe economice, iar lipsa intervenţiei factorilor de decizie în corectarea acestora, poate conduce la efecte negative asupra rezultatelor activităţii întreprinderii. De regulă, asemenea cheltuieli apar când se fabrică produse noi, se dau în folosinţă investiţii productive etc. Apariţia cheltuielilor progresive este determinată de deficienţe în managementul şi strategia întreprinderii.

3. Cheltuielile degresive sunt caracterizate printr-o creştere într-o proporţie mai mică decât cifra de afaceri, iar în cazul diminuării cifrei de afaceri, reducerea acestora este într-o proporţie mai mică, cu efecte negative în eficienţa economică a întreprinderii.

Corelaţiile dintre volumul cheltuielilor variabile şi cuantumul cifrei de afaceri au influenţă în randamentul activităţii de exploatare, astfel:

38

1. Randamentul activităţii de exploatare este crescător caracterizat prin: cifra de afaceri creşte într-un raport mai mare decât cheltuielile variabile (ICA > ICV) şi variaţia cifrei de afaceri să fie pozitivă (CA > 0). În această situaţie cheltuielile au un caracter degresiv cu influenţă pozitivă în eficienţa activităţii de exploatare şi menţinerea echilibrului economic al întreprinderii. Existenţa cheltuielilor variabile degresive este şi atunci când cifra de afaceri descreşte într-un raport mai mare decât cheltuielile variabile (ICA < ICV) şi variaţia cifrei de afaceri este negativă (CA < 0). În aceste condiţii, cheltuielile variabile scad într-o proporţie mai mică decât cifra de afaceri, cu influenţă negativă asupra rezultatelor financiare, caracterul degresiv se menţine până se atinge nivelul optim de exploatare a capacităţilor de producţie ale întreprinderii.

Pentru menţinerea unui randament crescător al activităţii de exploatare, managementul întreprinderii trebuie să acţioneze strategic prin realizarea de produse cu preţ competitiv şi calitate sporită, cu desfacere asigurată. De asemenea, trebuie urmărit ca indicele variaţiei cifrei de afaceri să depăşească indicele variaţiei cheltuielilor variabile, creanţele să fie încasate în termen etc. Astfel se menţine echilibrul economico-financiar şi este asigurată solvabilitatea întreprinderii.

2. Randamentul activităţii de exploatare este constant şi este caracterizat prin dinamica proporţională a cifrei de afaceri şi a cheltuielilor variabile (ICA = ICV), iar variaţia cifrei de afaceri este mai mare decât zero (CA > 0). Valorile indicatorilor prezentaţi sunt specifice perioadelor de gestiune a întreprinderii în care activitatea de exploatare este eficientă; cheltuielile cu personalul sunt corelate cu cifra de afaceri, producţia are desfacerea asigurată, creanţele sunt încasate în termen. Menţinerea randamentului constant conduce la: exploatarea optimă a capacităţilor de producţie; realizarea echilibrului economico-financiar; activitatea întreprinderii este în faza de maturitate; deciziile strategice sunt eficiente.

3. Randamentul activităţii de exploatare este descrescător în perioadele de gestiune a patrimoniului, în care cheltuielile variabile au un comportament progresiv. În aceste condiţii dinamica cheltuielilor variabile înregistrează valori mai mari decât a cifrei de afaceri (ICV > ICA), iar dinamica cifrei de afaceri înregistrează valori pozitive (CA > 0). Valorile indicatorilor prezentaţi conduc la concluzia că: cifra de afaceri s-a realizat cu produse necorespunzătoare din punct de vedere calitativ, având preţuri de desfacere mici şi nu a existat un control asupra evoluţiei cheltuielilor variabile. În cazul descreşterii cifrei de afaceri, comportamentul progresiv al cheltuielilor variabile reprezintă o reducere mai rapidă decât cifra de afaceri, cu efecte pozitive în eficienţa activităţii de exploatare. Randamentul descrescător este generat şi de diminuarea cifrei de afaceri într-o proporţie mai mare decât cheltuielile variabile, indicatorii de apreciere prezentându-se astfel: variaţia cifrei de afaceri are valori negative (CA < 0); cifra de afaceri înregistrează o creştere mai mare decât a cheltuielilor variabile (ICA > ICV).

Valorile indicatorilor prezentaţi au importanţă în fundamentarea deciziilor strategice privind creşterea cheltuielilor cu: personalul, materiile prime şi materialele consumabile, cifra de afaceri etc.

5.1.2. Analiza cheltuielilor fixeCheltuielile fixe constituie partea din cheltuielile de producţie caracterizate prin faptul

că suma lor nu depinde de mărimea cifrei de afaceri, ci de mărimea capacităţilor de producţie, de înzrestrarea tehnică, precum şi de structura organizatorică a întreprinderii. Cheltuielile fixe prin destinaţie sunt cheltuieli "de pregătire şi menţinere a întreprinderii, iar prin comportament sunt dependente de gradul de activitate"50. Eficienţa acestei categorii de cheltuieli este analizată prin indicatorul "Nivelul cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri" (Ncf1000).

Ncf1000 = 1000, unde:

Chf – suma cheltuielilor fixe;CA – cifra de afaceri.

Factorii de influenţă: Ncf = CA + Chf.

39

Nivelul cheltuielilor fixe poate să aibă o evoluţie diferită faţă de cifra de afaceri ca urmare a efectuării unor cheltuieli de modernizare şi întreţinere a capacităţilor producţiei într-un cuantummai mare decât nivelul admis.

Aprecierea comportamentului cheltuielilor fixe faţă de cifra de afaceri este realizată prin evoluţia randamentului activităţii economice al întreprinderii, după cum urmează:

1. Descrescător, când dinamica cifrei de afaceri se modifică într-un procent mai mic decât cheltuielile fixe (ICA < IChF). În aceste condiţii evoluţia cifrei de afaceri este pozitivă (CA > 0). Cheltuielile fixe sunt progresive. Se reţine ca un punct slab în analiza diagnostic şi strategia firmei faptul că o creştere procentuală mai mare a cheltuielilor fixe decât cifra de afaceri are efect negativ în menţinerea echilibrului economico-financiar al întreprinderii. De aici, rezultă că în strategia firmei sunt necesare decizii care să conducă la creşterea cifrei de afaceri într-un ritm superior comparativ cu evoluţia cheltuielilor fixe.

2. Constant, caracterizat printr-o evoluţie pozitivă a cifrei de afaceri (CA > 0); creşterea cifrei de afaceri într-un ritm mai mare sau egal cu cheltuielile fixe (ICA ICF), activitatea de exploatare înregistrează un nivel optim. În aceste condiţii dinamica cheltuielilor fixe are efect pozitiv în: eficienţa activităţii de exploatare, menţinerea echilibrului economico-financiar; asigurarea solvabilităţii întreprinderii. Deciziile strategice sunt eficiente.

3. Crescător, determinat de dinamica cifrei de afaceri într-un ritm superior cheltuielilor fixe (ICA > ICF). Evoluţia cifrei de afaceri este pozitivă (CA > 0). În aceste condiţii este menţinut: echilibrul economico-financiar, solvabilitatea întreprinderii, iar cheltuielile fixe sunt degresive. Realizarea acestor corelaţii este efectul deciziilor strategice eficiente.

Limita cheltuielilor fixe care pot să fie admise, în funcţie de cifra de afaceri programată sau realizată, este determinată pe baza relaţiei:

CF1 = (CA1 / CA0) CF0, unde:CF1 – cheltuieli fixe curente admise;CA1 – cifra de afaceri a perioadei curente;CA0 – cifra de afaceri a perioadei precedente;CF0 – cheltuielile fixe admise ale perioadei precedente.

5.2. Analiza cheltuielilor de producţie după modul de identificare şi repartizare pe purtători de cheltuieli

După modul de identificare şi repartizare pe purtătorii de cheltuieli, cheltuielile de producţie se împart în: directe şi indirecte.

Cheltuielile directe sunt cheltuielile de producţie legate nemijlocit de activitatea unei unităţi operative (secţie, depozit, magazin, loc de muncă etc.). Caracteristic cheltuielilor directe este variaţia proporţională a acestora în raport cu cifra de afaceri. În această categorie de cheltuieli sunt evidenţiate "consumurile de resurse care pot fi identificate fără ambiguitate"51 pe unităţi operative, concretizate în cheltuieli cu materii prime şi materiale consumabile, energie şi apă, plata salariilor şi a altor obligaţii sociale etc.

Cheltuielile indirecte reprezintă expresia valorică a consumurilor de resurse, care nu pot fi identificate pe activitatea unităţilor operative, decât după efectuarea unor calcule de repartizare. Apariţia acestor cheltuieli este determinată de desfăşurarea întregii activităţi a_____________50. Ebleken K., Possler L., Ristea M., Calculaţia şi managementul costurilor, Editura Teora, Bucureşti,

2000, p.63.51. Epuran M., Băbăiţă Valeria, Grosu Corina, Lucr.cit., p.34.

întreprinderii, beneficiind toate sectoarele de activitate. Specific acestei grupe de cheltuieli este dinamica constantă în raport cu cifra de afaceri. În această grupă de cheltuieli de regulă se evidenţiază consumul de resurse pentru plata: lucrărilor şi serviciilor executate de terţi, impozitelor, taxelor şi vărsămintelor asimilate, alte cheltuieli de exploatare, amortizări şi provizioane etc.

Separarea cheltuielilor în directe şi indirecte este realizată, având în vedere: modul de identificare a consumului de resurse pe unităţi operative; organizarea evidenţei cheltuielilor; nivelul la care se efectuează calculul şi analiza cheltuielilor; sistemul de organizare a structurii întreprinderii.

40

5.2.1. Analiza cheltuielilor directe

Cheltuielile directe constituie o componentă a cheltuielilor de producţie, care pot fi identificate direct pe unitatea de realizare a veniturilor (secţii de producţie, punct de lucru, servicii prestate, magazin etc.) în momentul efectuării lor. Cheltuielile directe se caracterizează prin destinaţia lor bine precizată şi ele se impută direct asupra producţiei fabricată sau serviciilor prestate. Specific acestei categorii de cheltuieli este faptul că se pot individualiza cu uşurinţă.

Identificarea şi înregistrarea cheltuielilor directe pe unitatea de produs se realizează fără efectuarea de calcule intermediare, fapt care uşurează efectuarea analizei economice a cheltuielilor de producţie.

Aprecierea comportamentului cheltuielilor directe în raport cu cifra de afaceri este realizată prin indicatorul "Nivelul cheltuielilor directe la 1000 lei cifră de afaceri" (Nchd), calculat după modelul:

Nchd1000 = . 1000, unde:

Chd – cheltuielile directe;CA – cifra de afaceri.

Factorii de influenţă: Nchd = Chd + CA.

Dinamica cheltuielilor directe trebuie să evolueze cel puţin direct proporţional cu dinamica cifrei de afaceri. Prin strategia întreprinderii trebuie asigurată asemenea corelaţie. Creşterea într-un ritm superior a cheltuielilor directe în raport cu cifra de afaceri conduce la consumul nejustificat de resurse, cu efecte negative în eficienţa întreprinderii, fapt ce ar constitui un punct slab în analiza diagnostic a cheltuielilor directe.

5.2.2. Analiza cheltuielilor indirecte

Cheltuielile indirecte sunt generate de fabricarea simultană a mai multor produse sau prestări de servicii, fapt pentru care cheltuielile nu pot fi identificate în momentul executării pe unitatea de calculaţie. Dinamica acestor cheltuieli în raport cu cifra de afaceri ar trebui să fie constantă, iar la o creştere substanţială a cifrei de afaceri nivelul lor s-ar reduce pe unitatea de produs. Repartizarea cheltuielilor indirecte se face pe baza unor chei de repartizare, care sunt mărimi alese în mod judicios. Identificarea şi analiza cheltuielilor indirecte pe unitatea de produs sau serviciu prestat se realizează cu efectuarea unor calcule intermediare după criterii mai mult sau mai puţin convenţionale. Comportamentul cheltuielilor indirecte în raport cu cifra de afaceri este realizat prin indicatorul "Nivelul cheltuielilor indirecte la 1000 lei cifră de afaceri" (Nch.ind), calculat după modelul:

Nch.ind1000 = .1000, unde:

Ch.ind – cheltuieli indirecte;CA – cifra de afaceri.

Factorii de influenţă: Nchind = CA + Ch.ind.

Strategic ar trebui ca dinamica cheltuielilor indirecte să fie inferioară evoluţiei cifrei de afaceri (ICA > Icind). În sens contrar, dacă dinamica cheltuielilor indirecte este superioară evoluţiei cifrei de afaceri, efectul negativ se regăseşte în eficienţa activităţii de exploatare şi a menţinerii echilibrului economico-financiar.

Între cele două categorii de cheltuieli grupate după comportamentul faţă de cifra de afaceri şi modul de identificare şi repartizare pe purtătorii de cheltuieli există următoarea corelaţie:

Chcv + Chcf = Chcd + Chcind, unde:Chcv – cheltuieli variabile;Chcf – cheltuieli fixe;Chcd – cheltuieli directe;Chcind – cheltuieli indirecte.

41

Analizând cheltuielile de producţie după cele două criterii, acestea se descompun în patru subansamble, conform schemei:

Variaţia cheltuielilor în raport cucifra de afaceri

Identificarea pe purtător de cheltuieli

Cheltuieli variabile Cheltuieli fixe

Cheltuieli directe I IIICheltuieli indirecte II IV

I. Cheltuielile variabile directe evidenţiază consumurile de resurse, care depind de variaţia cifrei de afaceri şi se identifică în mod direct pe purtătorii de cheltuieli (secţie de producţie, produs etc.). În această categorie se regăsesc cheltuielile cu materiile prime, materialele consumabile, personalul etc.

II. Cheltuielile variabile indirectre cuprind consumuri de resurse care nu pot să fie identificate pe purtătorii de cheltuieli în momentul efectuării, repartizarea fiind efectuată ulterior pe baza unor chei de repartizare. Aceste cheltuieli se modifică în mod sensibil faţă de cifra de afaceri. În această categorie se regăsesc cheltuielile privind materialele consumabile etc.

III. Cheltuielile fixe directe sunt constituite din cheltuieli care pot să fie identificate pe purtătorul de cheltuieli (secţie de producţie, produs, serviciu prestat, loc de muncă etc.), dar sunt independente faţă de cifra de afaceri, exemplificând în acest sens amortizarea mijloacelor fixe dintr-o secţie de producţie care fabrică un singur produs.

IV. Cheltuielile fixe indirecte nu se modifică în funcţie de cifra de afaceri, cuprinzând consumuri de resurse pentru funcţionarea administraţiei întreprinderilor, efectuarea de studii privind funcţionarea în perspectivă a întreprinderii etc.

Prin modul de calcul al comportamentului cheltuielilor de producţie faţă de cifra de afaceri şi identificarea acestora pe purtătorii de cheltuieli, analiza economică evidenţiază influenţa factorilor asupra eficienţei activităţii de exploatare a întreprinderii.

Activitatea practică a demonstrat că nivelul cheltuielilor directe creşte în fiecare an ca urmare a creşterii cheltuielilor cu personalul şi a preţurilor de achiziţie a materiilor prime, materialelor consumabile şi serviciilor.

Strategic pentru managementul firmei este corelarea nivelului cheltuielilor directe cu evoluţia cifrei de afaceri în sensul că dinamica cifrei de afaceri să fie superioară evoluţiei cheltuielilor directe. Evoluţia necontrolată a cheltuielilor directe conduce la: diminuarea eficienţei activităţii de exploatare; consumul nejustificat de resurse financiare; posibilitatea apariţiei riscului de faliment.

De asemenea, managementul firmei trebuie să urmărească evoluţia cheltuielilor indirecte în raport cu cifra de afaceri, în sensul că acestea să fie relativ constante şi să nu afecteze rezultatele financiare ale activităţii de exploatare.

Interferenţa cheltuielilor de producţie având în vedere clasificarea acestora după comportamentul faţă de cifra de afaceri şi identificarea pe purtătorii de cheltuieli constituie pentru analiza strategică un mijloc de informare a factorilor de decizie privind: evitarea consumului nejustificat de resurse financiare; creşterea eficienţei economice; menţinerea echilibrului economico-financiar etc.

5.3. Analiza cheltuielilor cu ajutorul metodei "direct-costing"

Caracteristic metodei ”direct-costing” este urmărirea formării rezultatului din activitatea de exploatare a întreprinderii prin corelaţia care există între cheltuielile de producţie evidenţiate în cheltuieli variabile şi fixe şi cifra de afaceri. Concepţia de bază a metodei ”direct-costing” constă în separarea cheltuielilor variabile de cele fixe şi determinarea rezultatului din activitatea de exploatere prin acoperirea cheltuielilor fixe din marja cheltuielilor variabile. Separarea cheltuielilor variabile de cele fixe permite analiza aprofundată a cheltuielilor variabile, care scoate în evidenţă utilizarea activelor circulante pe

42

termen scurt şi a cheltuielilor fixe care reflectă strategia de dezvoltare sau de diminuare, pe termen lung, a patrimoniului întreprinderii.

Prin utilizarea metodei ”direct-costing”, în procesul de analiză economică se poate determina punctul de echilibru dintre încasările din vânzarea producţiei şi a prestărilor de servicii, cheltuielile pentru funcţionarea eficientă a întreprinderilor şi rezultatul din activitatea de exploatare a acestora.

Cunoaşterea punctului de echilibru de către managerii întreprinderilor poate influenţa pozitiv luarea deciziilor optime în legătură cu strategia de asigurare a rentabilităţii activităţii de exploatare şi implicit a echilibrului economico-financiar.

Aplicarea metodei ”direct-costing” în analiza diagnostic a cheltuielilor de circulaţie a întreprinderilor prezintă următoarele avantaje:

- simplifică evidenţierea evoluţiei cheltuielilor de circulaţie în raport cu cifra de afaceri;

- simplifică cunoaşterea influenţei cheltuielilor variabile şi fixe asupra rezultatului din activitatea de exploatare şi implicit a activităţii generale;

- permite managerilor un control riguros al cheltuielilor şi luarea unor decizii strategice eficiente în administrarea patrimoniului, menţinerea echilibrului economico-financiar şi optimizarea activităţii economice. Informaţiile necesare pentru luarea unor decizii strategice eficiente sunt furnizate de dinamica indicatorilor: cifra de afaceri, cheltuielile privind mărfurile, cheltuielile variabile, marja cheltuielilor variabile, cheltuielile fixe etc.

Pentru analiza diagnostic a cheltuielilor de producţie în raport cu cifra de afaceri se utilizează metoda ”direct-costing global” care se bazează pe ”separarea cheltuielilor exerciţiului în cheltuieli variabile şi cheltuieli fixe şi urmărirea evoluţiei lor în raport cu cifra de afaceri”52.

Analiza diagnostic a cheltuielilor unei întreprinderi din sfera comerţului este efectuată având în vedere implicarea indicatorilor: cifra de afaceri, cheltuielile privind mărfurile, marja comercială, cheltuielile variabile, marja cheltuielilor variabile, cheltuielile fixe şi rezultatul brut al activităţii de exploatare aferent cifrei de afaceri determinat potrivit schemei din figura nr.14.

Cifra de afaceri- cheltuieli privind mărfurile= marja comercială- cheltuieli de circulaţie variabile= marja cheltuielilor variabile- cheltuieli de circulaţie fixe= Rezultatul brut al activităţii de exploatare aferent cifrei de afaceri

Fig.nr.14. Determinarea rezultatului brut al activităţii de exploatare

Din schema prezentată rezultă următoarele relaţii:

CA – Mf = Mc; Mc – Cv = Mcv; Mcv – CF = Rbex, unde:

________________52. Thibaut J.P., Lucr.cit. p.85.CA – cifra de afaceri din vânzarea mărfurilor;Mf – cheltuieli privind mărfurile;Mc – marja comercială;Cv – cheltuieli de circulaţie variabile;Mcv – marja cheltuielilor variabile;CF – cheltuieli de circulaţie fixe ;Rbex – rezultatul brut al activităţii de exploatare.

Prin analiza diagnostic se pot vedea punctele tari şi punctele slabe care au condus la concretizarea rezultatului exploatării în profit sau pierdere.

Echilibrul economico-financiar al întreprinderilor este exprimat prin următoarele relaţii:

43

1. Cmf + rmc = Cmf + rmcv + Cv = 1, unde:Cmf – cheltuiala medie privind mărfurile la 1 leu cifră de afaceri;rmc – rata marjei comerciale;rmcv – rata marjei cheltuielilor variabile;Cv – cheltuială variabilă medie la 1 leu cifră de afaceri.

2. rmcv = = - = rmc – Cv; Cv = rmc - rmcv

Dacă considerăm:

E = , rezultă Cv = ,

iar rmcv = rmc - = ;

rmcv. E = rmc . E – Cmv;Cmv = E(rmc – rmcv); iar

E = , unde:

Cmv – cheltuiala marginala variabila;rmcv – rata marjei cheltuielilor variabile;MCV – marja cheltuielilor variabile;CA – cifra de afaceri;MC – marja comercială;CV – cheltuielile variabile;rmc – rata marjei comerciale;CV – cheltuiala variabilă medie;E – coeficientul de elasticitate.

Randamentul activităţii de exploatare a întreprinderii este redat de valoarea coeficientului de elasticitate:

- randament crescător: E < 1; Cmv < Cv; rmc – rmcv > Cmv;- radament constant: E = 1; Cmv = Cv; rmc – rmcv = Cmv ;- randament descrescător: E > 1; Cmv > Cv; rmc – rmcv < Cmv.

3. rmc = Cv + Cf + b, unde:rmc – rata marjei comerciale;Cv – cheltuiala medie variabilă;Cf – cheltuiala medie fixă;b – beneficiul la 1 leu cifră de afaceri.

Activitatea de exploatare devine eficientă dacă:rmc > Cv + Cf, iar Cf să aibă un nivel relativ constant.4. rmcv = Cf + b, unde:

rmcv – rata marjei cheltuielilor variabile;Cf – cheltuiala fixă medie;b – beneficiul mediu la 1 leu cifră de afaceri.

Eficienţa activităţii de exploatare creşte şi consolidează echilibrul economico-financiar, dacă rata marjei cheltuielilor variabile (rmcv) evoluează în mod pozitiv, iar cheltuiala medie fixă (Cf) se menţine relativ constantă. De asemenea, rata marjei comerciale poate să crească într-un ritm superior comparativ cu rata marjei cheltuielilor variabile. Realizarea condiţiilor prezentate este rezultatul unei strategii eficiente concretizată prin următoarele:

- creşterea marjei comerciale într-un ritm superior cheltuielilor de circulaţie;- cheltuielile variabile să fie efectuate în concordanţă cu modificarea cifrei de

afaceri, a marjei comerciale şi a altor indicatori economico-financiari;- cheltuielile fixe să fie menţinute constante sau diminuate în raport cu cifra de

afaceri şi marja comercială.

5.4. Metode moderne de analiză a costurilor

5.4.1. Metoda ABC (Activity Based Costing)

44

Acest tip de analiză are la bază conceptul de "activitate" care este considerat un ansamblu de persoane, tehnologii, materii prime, metode care concură la realizarea unui produs sau serviciu. În cadrul unei întreprinderi pot fi identificate următoarele tipuri de activităţi: de concepţie, de realizare, de întreţinere.

În funcţie de strategia şi perioada de transpunere în practică a deciziilor strategice, în cadrul întreprinderii activităţile pot fi grupate astfel53:

activităţi legate de producţie şi comercializarea produselor; activităţi legate de forma de organizare; activităţi legate de însăşi existenţa produsului; activităţi legate de existenţa unei capacităţi de producţie.

Principiul de bază al metodei ABC constă în repartizarea cât mai exactă a cheltuielilor indirecte pe purtătorii de cheltuieli, fapt realizat prin parcurgerea următoarelor etape:

1. Identificarea centrelor de analiză şi a activităţilor asociate fiecăruia, implicate în repartiazrea cheltuielilor.

2. Identificarea factorilor care contribuie la variaţia cheltuielilor pe fiecare tip de activitate.

3. Regruparea activităţilor care au cheltuieli de repartizat pe acelaşi tip de produs.4. Obţinerea costului unui produs prin însumarea cheltuielilor directe cu cele indirecte

provenite din regruparea activităţilor.Aplicarea acestei metode are la bază datele şi informaţiile oferite de contabilitatea de

gestiune. Astfel, activităţile sunt consumatoare de resurse evidenţiate în contabilitate, iar produsele sunt concretizarea realizării şi interacţiunii diferitelor activităţi.

Aplicarea metodei ABC prezintă o serie de avantaje în analiza strategică a întreprinderii, determinate de:

Noţiunea de "activitate" reprezintă coordonata esenţială a metodei ABC, deoarece permite fundamentarea mai riguroasă a deciziilor strategice în evoluţia activităţii întreprinderii şi o mai bună înţelegere a mecanismului de creare a valorii;

Cheltuielile indirecte care sunt repartizate pe produs sunt generate de activităţi, fapt care permite managementului întreprinderii o gestionare mai bună prin înlăturarea cauzelor cu efecte negative şi asigurarea realizării şi îmbunătăţirii deciziilor strategice;

Prin conţinut, metoda ABC asigură o mai bună diagnosticare a cauzelor variaţiei costurilor şi a performanţelor întreprinderii;

Noţiunea de activitate este compatibilă cu demersul calităţii totale prin faptul că permite evaluarea costurilor de obţinere a calităţii, respectiv identificarea costurilor noncalităţii.

Analiza diagnostic a evoluţiei costurilor pe activităţi permite corelarea rezultatelor obţinute cu analiza strategică.Conţinutul metodei ABC este prezentat astfel:

Resurse Cheltuieli directe Produseconsumate Cheltuieli indirecte Activităţi Centre de Produse

regrupare________53. Niculescu M., Lucr.cit., p.193

Aplicarea metodei ABC de analiză a costurilor poate să ofere informaţii pentru realizarea de comparaţii privind activităţile proprii cu activităţile concurenţilor, precum şi realizarea analizei cost-avantaj pe fiecare tip de activitate din lanţul său de valori.

5.4.2. Metoda costului "obiectiv"Această metodă este utilizată în managementul strategic şi are ca obiectiv urmărirea

costului produselor în corelaţie cu ciclul lor de viaţă, începând cu cheltuielie din faza de proiectare şi finalizând cu vânzarea acestora pe terţe pieţe. Utilizarea acestei metode este frecventă în firmele japoneze şi constituie un instrument al pilotajului strategic, realizat cu ajutorul informaţiilor rezultate din analiza diagnostic a factorilor care pot să influenţeze activitatea firmei. Utilizând pilotajul strategic se previne acţiunea ireversibilă a unor fenomene asupra proceselor economice din cadrul întreprinderii54.

45

Aplicarea pilotajului strategic pentru fabricarea produselor presupune pentru întreprinderi găsirea răspunsului la unele întrebări precum55:

- care este specificul produselor?- care este cota de piaţă ce ar trebui atinsă de întreprindere prin vânzarea

produselor?- la ce preţ pot fi vândute produsele pentru a obţine o marjă suficientă pentru

întreprinderi?- care va fi avantajul concurenţial al întreprinderii privind produsele noi?- care sunt resursele (activităţile) la care se pot realiza economii fără a

compromite avantajul concurenţial?Necesitatea utilizării costului obiectiv este determinată de posibilitatea utilizării

preţurilor concurenţiale în mediul de afaceri. Costul obiectiv denumit şi costul ţintă are drept scop urmărirea şi reducerea costului produselor, creşterea marjei de profit în corelaţie cu calitatea acestora. Reducerea costurilor implică diminuarea resurselor consumate, însă nu trebuie să afecteze actractivitatea şi cererea de consum pentru produsele respective.

Metoda costului "obiectiv" nu este o metodă de calculaţie contabilă, necesitatea aplicării a fost impusă de modificările urgente de adaptare a producţiei întreprinderii la cerinţele pieţei, precum şi de modificările mediului intern şi extern al firmei. Aceste modificări sunt determinate de56:

- necesitatea de a produce în serie unică, pentru a răspunde nevoilor în continuă schimbare ale consumatorilor;

- introducerea unor noi metode de organizare a producţiei;- extinderea automatizării proceselor de producţie.

Principiile de bază ale metodei costului obiectiv sunt: Analiza costului se face pe produs, din cel puţin două considerente: în primul

rînd, produsul face legătura între întreprindere şi piaţă, iar în al doilea rând produsul este purtătorul profitului;

Analiza costurilor trebuie să se facă pe toată durata de viaţă a produsului, având în vedere diminuarea costurilor de la faza de proiectare până la faza de declin a vânzărilor;

Produsele sunt viabile dacă sunt solicitate de piaţă prin oferta de preţ care să facă faţă mediului concurenţial şi să satisfacă cerinţele consumatorilor.

Costul "obiectiv" este un cost estimat, calculat în funcţie de preţul de vânzare concurenţial previzionat, după modelul de calcul:

Costul obiectiv = Preţul de vânzare - Marja întreprinderii

Modificarea costului obiectiv poate să fie realizată prin:- reducerea costurilor în faza de proiectare a produselor;- economia de resurse consumate în diferite faze de viaţă ale produsului;- reducerea termenelor de concepţie şi de lansare a noilor produse;

__________54. Niculescu M., Lavalette G., Strategii de creştere, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.4555. Niculescu M., Lucr.cit., p.19856. Niculescu M., Lucr.cit., p.199

- creşterea producţiei, încasarea la termen a creanţelor, accelerarea vitezei de rotaţie;

- creşterea calităţii, concomitent cu reducerea costurilor, fără afectarea cererilor consumatorilor.

5.5. Corelaţii ale analizei diagnostic a cheltuielilor cu decizia strategică a întreprinderii

Analiza diagnostic constituie un instrument prin care se stabilesc punctele tari şi punctele slabe ale administrării întreprinderii în consumul de resurse financiare. Efectuarea analizei diagnostic este realizată pe baza datelor contabilităţii de gestiune care furnizează informaţii privind costurile pe: produse, servicii şi pe diverse structuri ale întreprinderii. De asemenea, analiza diagnostic oferă informaţii despre corelaţiile între costuri şi cifra de

46

afaceri, fiind astfel determinată rentabilitatea pe: produse, servicii şi la nivelul structurilor şi activităţilor întreprinderii.

Informaţiile analizei diagnostic şi ale contabilităţii contribuie în acest mod la fundamentarea deciziilor strategice ale întreprinderii. La nivelul firmelor un rol important îl deţine strategia costurilor minime de fabricaţie, scopul fiind obţinerea avantajului concurenţial pe diverse segmete de piaţă.

Aplicarea acestei strategii are şanse de reuşită, dacă segmentul de piaţă este mai puţin servit de către ceilalţi concurenţi, iar produsele oferite sunt solicitate de clienţi.

Strategiile privind costul minim trebuie combinate în funcţie de cerinţele pieţii cu strategiile privind cele mai competitive nivele ale costurilor. Astfel, în funcţie de segmentul de piaţă se pot obţine marje de rentabilitate ridicate pe unitatea de produs. În mediul concurenţial "strategia de dominaţie prin costuri este posibil cea mai răspândită dintre toate stratgiile la nivel microeconomic"57. Aceasta rezultă din faptul că existenţa concurenţei de piaţă înlătură produsele care au costuri şi implicit preţuri de vânzare ridicate sau a produselor care nu au corelate costurile cu nivelul calitativ.

Asigurarea rentabilităţii firmei este posibilă numai prin combinarea rezultatelor analizei diagnostic a cheltuielilor cu indicatorii de performanţă (cifra de afaceri, veniturile din exploatare, veniturile totale etc.) stabilind astfel strategiile de dominare prin costuri a mediului concurenţial.

____________57. Dinu R., Strategia firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p.81

Capitorul VI - RENTABILITATEA ŞI RISCURILE ÎNTREPRINDERII

6.1. Modalităţi de apreciere a rentabilităţii întreprinderii

Rentabilitatea este categoria economică prin care se exprimă capacitatea întreprinderii de a obţine profit, fapt care conduce la creşterea patrimoniului şi a

47

performanţelor acesteia. Cuantumul profitului indică volumul de resurse financiare disponibilie pentru dezvoltarea întreprinderii, remunerarea capitalului investit şi stimularea partenerilor la asigurarea prosperităţii firmei. Rentabilitatea unei afaceri rezultă din efectele obţinute, concretizate în venituri comparate cu eforturile depuse reflectate în cheltuielile aferente.

Prezentarea rentabilităţii unei întreprinderi poate să fie prezentată prin două serii de indicatori de evaluare: în mărimi absolute şi în mărimi relative. "Indicatorii în mărimi absolute se obţin ca marje (diferenţe) între venituri şi cheltuieli, iar indicatorii în mărimi relative se obţin ca rate (rapoarte) între rezultate şi cheltuieli sau capitaluri utilizate"58.

Determinarea rentabilităţii se realizează pe baza datelor din contul de rezultat "Profit şi pierdere", situaţie financiară anuală redactată în termeni de flux, care cuprinde ansamblul fluxurilor patrimoniale ce permit crearea bogăţiei plecând de la ansamblul veniturilor şi cheltuielilor. Soldul net al contului (creditor sau debitor) reflectă performanţa întreprinderii, respectiv capacitatea de a genera fluxuri viitorare de numerar prin utilizarea resurselor existente.

Structura contului de profit şi pierdere, prezentată sub formă tabelară, permite determinarea rezultatului financiar prin intermediul marjelor de rentabilitate pe cinci niveluri:

Debit Contul de profit şi pierdere CreditCheltuieli pe tipuri de activităţi Venituri pe tipuri de activităţi

1. Cheltuieli de exploatare 1. Venituri din exploatare(+) A. Rezultatul din exploatare (-)

2. Cheltuieli financiare 2. Venituri financiare(+) B. Rezultatul financiar (-)

(+) C. Rezultatul curent (A+B) (-)3. Cheltuieli extraordinare 3. Venituri extraordinare

(+) D. Rezultatul extraordinar (-)Cheltuieli totale Venituri totale

(+) E. Rezultatul brut (C+D) (-)Impozit pe profit

(+) F. Rezultatul net al exerciţiului (-)

Informaţiile oferite de rezultatul net al exerciţiului determinat în mărimi absolute sunt utile în diagnosticul financiar şi în evaluarea întreprinderii.

Rentabilitatea exprimă "capacitatea întreprinderii de a realiza profit, necesar atât reproducţiei şi dezvoltării, cât şi remunerării capitalurilor"59 şi reflectă performanţa acestuia.

Aprecierea eficienţei activităţii întreprinderii în mediul concurenţial al pieţii este realizată prin rata rentabilităţii care exprimă "gradul de rentabilitate, singurul care diferenţiază întreprinderi cu acelaşi beneficiu, dar cu rentabilităţi diferite, ca urmare a unor costuri diferite"60. Rata rentabilităţii este un indicator de eficienţă care se determină pe baza datelor ______________58 - Petrescu, S., Diagnostic economic-financiar, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004, p.15459 - Mărgulescu, D., Niculescu, M., Robu, V., Diagnostic economico-financiar, Editura Romcart, Bucureşti, 2994, p.12260 - Petrescu, Silvia, lucr.cit., p.172din contul de rezultat sau din bilanţ, prin raportarea unui rezultat (excedent brut al exploatării, rezultatul din exploatare, rezultatul exerciţiului) la un indicator ce exprimă efortul depus (costuri, cifra de afaceri, capital investit, capital propriu). Rolul important al ratei rentabilităţii rezultă şi din utilizarea acesteia în analiza diagnostic a gestionării patrimoniului firmei şi a realizării echilibrului economico-financiar. Rata rentabilităţii este exprimată în mărimi relative şi ţine cont de factorii raportului efect-efort, fiind calculată sub următoarele forme: rata rentabilităţii resurselor consumate şi rata rentabilităţii comerciale.

Rata resurselor consumate exprimă eficienţa activităţii întreprinderii pe perioada unui exerciţiu financiar prin consumul de factori de producţie reflectat în cheltuieli şi este determinată prin "raportarea unui rezultat parţial la consumul de resurse implicat în obţinerea lui"61, astfel:

48

1. Pe total activitate: Rrc = . 100

2. Pentru activitatea curentă: Rrc = . 100

3. Pentru activitatea de exploatare: Rrc = . 100

4. Aferentă cifrei de afaceri: Rrc = . 100, unde:

Rrc - rata resurselor consumate;Re - rezultatul brut al exerciţiului financiar;Cht - cheltuieli totale;Rc - rezultatul curent al exerciţiului financiar;Chc - cheltuieli curente;RE - rezultatul exploatării;ChE - cheltuieli de exploatare;RCA - rezultatul aferent cifrei de afaceri.

Rata rentabilităţii comerciale caracterizează eficienţa activităţii desfăşurate de întreprindere pe perioada unui exerciţiu financiar privind activitatea de bază şi evidenţiază partea din rezultatul activităţii aferent cifrei de afaceri. Acest indicator exprimă "eficienţa politicii comerciale (a procesului de aprovizionare, stocare şi vânzare) şi mai ales a politicii de preţuri practicate de întreprindere"62. Determinarea acestui indicator este realizată prin raportarea: rezultatului brut al exploatării (RBE), a rezultatului exploatării (RE) sau a rezultatului brut al exerciţiului (Re) la cifra de afaceri pe baza modelelor de calcul:

Rc = . 100; Rc = . 100; Rc = . 100

Ratele de rentabilitate sunt şi raporturi stabilite prin confruntarea unor indicatori de rezultate (EBE; Rexp; Rbrut; Rnet) cu indicatori care exprimă mijloacele utilizate pentru obţinerea profitului (capitalul economic sau investit, capitalul propriu etc.). În acest sens se pot stabili ratele de rentabilitate economică şi financiară.

Rata rentabilităţii economice este un indicator care vizează eficienţa capialului alocat în active şi "măsoară performanţa activului total al întreprinderii pornind de la un rezultat economic (RBE, RE) şi ansamblul mijloacelor utilizate"63. În esenţă noţiunea de rentabilitate economică exprimă eficienţa utilizării activelor unei societăţi comerciale în realizarea obiectului de activitate prevăzut în statul de funcţionare. Calculul unei asemenea rate este necesar pentru faptul că întregul capital folosit de firmă este investit în elemente de activ, într-o formă sau alta, direct sau indirect, contribuie la obţinerea profitului. Analiza ratei

_____________61 - Niculescu, M., Diagnostic global strategic, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p.31462 - Niculescu, M., lucr.cit., p.30963 - Petrescu, S., lucr.cit., p.280rentabilităţii economice devine importantă prin determinarea influenţei factorilor care acţionează în gestionarea capialului şi obţinerea de profit în activitatea de exploatare a firmei.

Determinarea ratei rentabilităţii economice este realizată în următoarele variante de calcul:

a. Rc1 =

Este o rată de rentabilitate economică brută determinată prin raportarea excedentului brut de exploatare la activul economic şi permite aprecierea performanţei activităţii de exploatare a întreprinderii. Evoluţia "în timp a acestei rate exprimă creşterea, stagnarea sau diminuarea eficacităţii întreprinderii, fără a fi afectată de fiscalitate, amortizare şi provizioane"64.

49

b. Rc2 =

Acest raport exprimă rentabilitatea economică brută permiţând evaluarea performanţei investiţiilor.

6.2. Soldurile intermediare de gestiune

Contul profit şi pierdere este un cont de rezultate care regrupează fluxurile reale şi financiare rezultate din operaţiunile realizate de întreprinderi în timpul unei perioade de gestiune. Profitul sau pierderea rezultată din procesul de activitate reprezintă variaţia patrimoniului întreprinderii în cursul unui exerciţiu determinată prin activitatea sa şi este evidenţiat în bilanţ ca rezultat al exerciţiului.

În funcţie de soldul Contului de profit şi pierdere rezultatul exerciţiului echivalează cu o îmbogăţire a întreprinderii, atunci când se concretizează în profit (care majorează capitalurile proprii) sau cu o scădere a patrimoniului, dacă se materializează în pierdere (care diminuează capitalurile proprii).

Profitul ca indicator sintetic, caracterizează toate laturile gestiunii întreprinderii: de aprovizionare, desfacere, producţie, prestări servicii. Mărimea profitului este determinată de eficienţa deciziilor manageriale privind gestionarea întreprinderii, concretizate prin: creşterea productivităţii muncii, modernizarea procesului de producţie, utilizarea resurselor financiare în asigurarea finanţării activităţii întreprinderii etc.

Pierderile exprimă valoric diminuarea capitalurilor proprii sau scăderea capacităţii de autofinanţare şi indică o gestiune necorespunzătoare a patrimoniului firmei.

Contul de profit şi pierdere ca situaţie financiară anuală prezintă determinarea rezultatului exerciţiului prin intermediul a trei componente exprimate prin rezultatul: din exploatare, financiar şi extraordinar, iar avantajul calculării rezultatului exerciţiului, plecând de la cele trei rezultate intermediare, rezultă din posibilitatea analizării succesive a impactului lor asupra rezultatului final al întreprinderii. Influenţa celor trei rezultate intermediare asupra rezultatului exerciţiului este stabilită cu ajutorul unor indicatori care se găsesc în Tabloul soldurilor intermediare de gestiune.

Tabloul soldurilor intermediare de gestiune prezintă formarea rezultatului exerciţiului pe măsura desfăşurării activităţilor economice, pe solduri succesive care evidenţiază o serie de indicatori valorici privind structura rentabilităţii întreprinderii. În acest tablou sunt cuprinse informaţii preluate din contul de profit şi pierdere, iar rezultatul fiecărui sold intermediar reflectă rezultatul gestiunii financiare, la nivelul respectiv de acumulare şi nu este evidenţiat în contabilitatea întreprinderii.

Indicatorii preluaţi din Contul de profit şi pierdere se regăsesc în Tabloul soldurilor intermediare de gestiune grupaţi "în două părţi: una referitoare la soldurile intermediare ce caracterizează activitatea (exploatarea) întreprinderii şi alta ce cuprinde soldurile intermediare privind rentabilitatea acesteia"65.

______________64 - Petrescu, S., lucr.cit., p.23165 - Petrescu, S., lucr.cit., p.203

Soldurile intermediare de gestiune-activitate evidenţiază: Cifra de afaceri, Marja comercială, Producţia exerciţiului şi Valoarea adăugată, iar soldurile intermediare de gestiune-rentabilitate sunt exprimate prin: Excedentul brut de exploatare, Rezultatul exploatării, Rezultatul curent, Rezultatul extraordinar, Rezultatul brut al exerciţiului şi Rezultatul net al exerciţiului.

Formarea rezultatului net al exerciţiului a S.C. "ALFA" S.A. este prezentat în tabelul următor:

Tabloul soldurilor intermediare de gestiune a S.C. "ALFA" S.A.Indicatorii Exerciţiul financiar

n n + 1 n + 2 n + 3 n + 4 n + 5 n + 60 1 2 3 4 5 6 7

Cifra de afaceri 38129157 39944736 38269203 27908157 30336069 23582963 17821122-Producţia

50

vândută(-)-Vânzări de mărfuri aferente cifrei de afaceri(-)-Costul mărfu-rilor vândute(-)

2360968

35768189

31012746

3596207

36348529

31692870

5574485

32694718

28340019

3097080

24811077

20949430

4011719

26324350

22664811

3076861

20506102

17541259

2477440

15343682

13114187Marja comercială(=) 4755443 4655659 4354699 3861647 3659539 2964843 2229495-Producţia vândută(+)-Variaţia(+/-) a stocurilor(+)-Producţia imobilizată(+)

2360968 3596207 5574485 3097080 4011719 3076861 2477440

Producţia exerciţiului(=) 2360968 3596207 5574485 3097080 4011719 3076861 2488440-Producţia exerciţiului(+)-Marja comercială(+)-Consumuri intermediare de la terţi(-)

2360968

4755443

2213454

3596207

4655659

2993568

5574485

4354699

4950296

3097080

3861647

3225496

4011719

3659539

3169716

3076861

2964843

3203275

2477440

2229495

2254032Valoarea adăugată(=) 4902957 5258298 4978888 3733231 4501542 2838429 2452903-Subvenţii de exploatare(+)-Impozite şi taxe(-)-Cheltuieli cu personalul(-)

-

303926

3878833

-

381160

5562382

-

618205

4988545

-

587640

4443267

-

499416

5091152

-

375673

4639112

-

363460

3097573Excedentul brut de exploatare(=) 720198 -685244 -627862 -1297676 -1089026 -2176356 -1008130-Alte venituri din exploatare(+)-Cheltuieli cu despăgubiri, donaţii şi ac-tive cedate(-)-Ajustări şi provizioane pt.deprecie-rea imobiliză-rilor corpora-le şi necor-porale(-)-Ajustarea va-lorii activelor circulante(-)-Provizioane pt.riscuri şi cheltuieli(-)

811123

398792

231483

3834539

845181

299052

356490

172190

454202

2599342

543596

299811

3118418

476350

568083

6636375

1524425

552476

3818185

401940

198750

0 1 2 3 4 5 6 7Rezultatul din exploatare(=) 901046 2005062 -897764 458259 984959 2383118 2209365-Venituri financiare(+)-Cheltuieli financiare(-)

15190

197709

106621

64677

86550

1226

68327

8638

152689

130604

150338

25002

32166

-Rezultatul financiar(=) 182519 41944 85324 59689 22085 125336 32166-Rezultatul de exploatare(+)-Rezultatul financiar(-)

901046

-182519

2005062

41944

-897764

85324

458259

59689

984959

22085

2383118

125336

2209365

32166Rezultatul curent(=) 718527 2047006 -812440 517948 1007044 2508454 2241531-Venituri extra-

51

ordinare(+)-Cheltuieli ex-traordinare(-)

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-

-Rezultatul extraordinar(=) - - - - - - -Rezultatul brut al exerciţiului(=) 718527 2047006 -812440 517948 1007044 2508454 2041531-Impozit pe profit(-) 307306 845847 - - 255275 699697 571992Rezultatul net al exerciţiului financiar 411221 1201159 -812440 517948 751769 1808757 1669539

6.2.1. Soldurile intermediare de gestiune-activitate

6.2.1.1. Cifra de afaceriAcest indicator exprimă veniturile rezultate din operaţiuni economice efectuate de

întreprinderi prin: vânzări de mărfuri, producţia de bunuri, prestări de servicii, locaţii de gestiune şi închirieri de spaţii, activităţi diverse etc. Ca indicator economic "cifra de afaceri reprezintă indicatorul fundamental al activităţii oricărei întreprinderi, fiind situat în fruntea indicatorilor de performanţă în măsura în care condiţionează mărimea profitului şi rata rentabilităţii"66. Fiind un indicator de performanţă, cifra de afaceri constituie în sine unul din cele mai importante obiective strategice ale întreprinderii, prin faptul că exprimă poziţia strategică a firmei, a poziţiei pe piaţă şi posibilitatea întreprinderii de a dezvolta alte activităţi profitabile evidenţiate în statutul de funcţionare. Pentru o întreprindere cu activitate complexă care are: sectoare de producţie, prestări servicii şi comercializare a mărfurilor cifra de afaceri cuprinde veniturile din vânzarea mărfurilor (Vmf) şi producţia vândută (Pv):

CA = Vmf + PvVeniturile din vânzarea mărfurilor evidenţiază vânzări de mărfuri la terţi, dar şi către

populaţie la preţuri stabilite de piaţă. Producţia vândută este un indicator care cumulează veniturile din vânzarea produselor finite (Pf), lucrări executate şi servicii prestate (Li), chiriile, locaţiile de gestiune şi redevenţe (CLr), activităţi diverse (Ad):

Pv = Pf + Li + CLr + Ad

6.2.1.2. Marja comercialăAcest indicator este un sold intermediar de gestiune specific întreprinderilor

comerciale şi reprezintă câştigul realizat sub formă de adaos rezultat din activitatea de comercializare a mărfurilor. Adaosul comercial exprimat prin marja comercială reprezintă sursa de bază a finanţării cheltuielilor de circulaţie şi constituie elementul fundamental de apreciere a eficienţei întreprinderilor comerciale. Valoarea acestui indicator este egală cu diferenţa dintre totalul vânzărilor de mărfuri şi costul lor de achiziţie, constituind un indicator de gestiune fundamental al sectorului comercial. Acest indicator reprezintă suplimentul de valoare adus de întreprindere prin activitatea de comercializare (produse şi mărfuri______________66 - Petrescu, S., lucr.cit.,p.37cumpărate şi revândute), fiind element al valorii adăugate, calculat şi analizat în mărimi absolute şi relative. În mărime absolută, marja comercială (Mc) se stabileşte după relaţia:

Mc = CA – Cc = CA – (C + Ca + s), unde:CA - cifra de afaceri;Cc - costul de cumpărare al mărfurilor vândute;C - costul de cumpărare (achiziţie) al mărfurilor;Ca - cheltuieli de achiziţie aferente;s - variaţia stocurilor.

Modificarea valorii stocurilor are o semnificaţie deosebită în stabilirea mărimei marjei comerciale. Variaţia pozitivă a acestora (Sf < Si) este determinată de comercializarea unei părţi din mărfurile aflate în stoc la începutul perioadei de gestiune, fapt care conduce la accelerarea vitezei de rotaţie a activelor circulante, reducerea cheltuielilor de circulaţie, realizarea echilibrului economico-financiar şi creşterea eficienţei economice. Variaţia

52

negativă a stocurilor (Sf > Si) apare datorită achiziţionării de mărfuri care nu au fost comercializate pe parcursul exerciţiului financiar şi are influenţă negativă în asigurarea eficienţei economice şi a echilibrului economico-financiar.

6.2.1.3. Producţia exerciţiuluiCu ajutorul acestui indicator se dimensionează întreaga activitate desfăşurată de

întreprindere în cursul unui exerciţiu. Astfel se oferă informaţii pentru analiza volumului activităţii întreprinderii cu ciclu lung de fabricaţie, unde finalizarea produselor are o durată relativ mare (peste o lună) şi, în consecinţă producţia neterminată (în curs de execuţie) deţine o pondre ridicată. Componenţa producţiei exerciţiului este formată din bunurile produse, serviciile prestate şi lucrările executate de întreprindere, indiferent de destinaţie: vânzare, stocare sau imobilizare, fiind considerată producţia globală a exerciţiului financiar.

Ca sold intermediar de gestiune, producţia exerciţiului (Pex) se determină prin însumarea producţiei vândute (Pv) cu producţia stocată (Ps) şi cu producţia imobilizată (Pi), fiind determinată prin relaţia de calcul: Pex = Pv + Ps + Pi

Acest sold intermediar este calculat, de regulă, în sectoarele productive: industrie, construcţii şi agricultură.

6.2.1.4. Valoarea adăugatăAcest sold intermediar de gestiune este indicatorul care defineşte dimensiunea reală

a activităţii întreprinderii şi reprezintă plusul de bogăţie obţinut peste consumurile intermediare provenite de la terţi prin utilizarea factorilor de producţie ai firmei. Importanţa acestui indicator constă în faptul că indică aportul întreprinderii la bogăţia naţională din activitatea curentă şi stă la baza alcătuirii tabloului fluxurilor financiare. Valoarea adăugată prezintă interes în primul rând ca indicator de performanţă economico-financiară, iar în al doilea rând pentru sistemul fiscalităţii. În literatura de specialitate conceptul valorii adăugate este considerat mai semnificativ decât cifra de afaceri. Cifra de afaceri a unei întreprinderi cumulează toate cifrele de afaceri din amonte, pe când valoarea adăugată relevă exact performanţa întreprinderii.

Prin informaţiile oferite, valoarea adăugată constituie atât un instrument de analiză, cât şi un mijloc de gestiune.

Ca instrument de analiză, valoarea adăugată oferă informaţii pentru aprecierea performanţelor economico-financiare ale întreprinderii referitoare la: puterea economică a acesteia, contribuţia factorilor de producţie la crearea propriei bogăţii, contribuţia întreprinderii la crearea produsului intern brut, capacitatea acesteia de a-şi asigura prin forţe proprii desfăşurarea procesului de activitate economică etc. Ca mijloc de gestiune, valoarea adăugată caracterizează activitatea de exploatare a

întreprinderii, oferind informaţii managerilor pentru corectarea influenţelor generate de factorii cu acţiune negativă.

Valoarea adăugată este calculată prin două metode:a. Metoda substractivă (sintetică) determină valoarea adăugată ca diferenţă dintre

vânzări şi cumpărări de bunuri realizate de întreprindere şi reprezintă în fapt valoarea adăugată creată.

Potrivit acestei metode, pentru întreprindere valoarea adăugată (VA) se determină ca diferenţa dintre suma producţiei exerciţiului şi a marjei comerciale (Pex + Mc) şi consumurile intermediare de bunuri şi servicii achiziţionate de la terţi (Ci).

VA = Pex + Mc - CiConsumurile intermediare (Ci) evidenţiază cumpărările de materii prime şi materiale

consumabile (Mp), alte cheltuieli materiale (Acm), utilităţi (U) şi cheltuieli privind prestaţiile externe (Chex), fiind reflectate prin relaţia:

Ci = Mp + Acm + U + Cheb. Metoda aditivă (analitică) are în vedere calculul valorii adăugate prin însumarea

elementelor care reprezintă costul factorilor de producţie ce trebuie remuneraţi şi exprimă valoarea adăugată repartizată.

Potrivit acestei metode, se are în vedere însumarea următoarelor elemente: cheltuieli cu personalul (Chp), impozite şi taxe (I + Tx), ajustări ale activelor imobilizate şi circulante

53

(Aj), cheltuieli financiare (Chfin) şi rezultatul net al exerciţiului financiar (Rn), rezultând valoarea adăugată brută:

Vabr = Chp + (I + Tx) + Aj + Chfin + RnValoarea adăugată trebuie analizată în structură, deaorece se evidenţiază

remunerarea participanţilor la activitatea întreprinderii şi este exprimată prin indici calculaţi pe total şi pe elemente componente şi ratele de structură. Repartizarea valorii adăugate este urmărită prin faptul că majorarea valorii acestui indicator cointeresează toţi participanţii la activitatea întreprinderii.

6.2.2. Soldurile intermediare de gestiune-rentabilitate6.2.2.1. Excedentul brut de exploatare

Ca sold intermediar excedentul brut (insuficienţa) de exploatare este un indicator al performanţei financiare care exprimă rezultatul activităţii curente şi este independent de politica financiară, fiscală şi de sistemul de amortizare aplicat de întreprindere. Determinarea excedentului brut de exploatare este realizat prin două metode:

- metoda substractivă (sintetică) indică modul de formare a indicatorului prin relaţia de calcul:

Excedentul brut de exploatare (EBE) = Valoarea adăugată (Vad) + Subvenţii de exploatare (Sbv) – Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate (I+Tx) – Cheltuieli cu personalul (Chp)

Prin această metodă se determină partea din valoarea adăugată care revine întreprinderii şi aportorilor de capitaluri.

- metoda aditivă (de repartiţie) indică componenţa excedentului brut de exploatare pe principalele elemente de autofinanţare degajate din activitatea de exploatare a întreprinderii fiind determinat prin relaţia de calcul:

Excedentul brut de exploatare (EBE) = Rezultatul din exploatare (Re) + Ajustarea valorilor imobilizate (Aj) + Alte cheltuieli de exploatare (Achex) – Alte venituri din exploatare (Ave)

Excedentul brut de exploatare evidenţiază resursele obţinute de întreprindere din activitatea de exploatare prin utilizarea capitalurilor proprii şi a celor împrumutate. De fapt, acest sold intermediar de gestiune exprimă modul de utilizare a resurselor de trezorerie în activitatea de exploatare şi constituie punctul de legătură între rezultatele unităţii şi tabloul de finanţare.

6.2.2.2. Rezultatul din exploatareEste un sold intermediar de gestiune care exprimă performanţa comercială şi

financiară a întreprinderii, independent de politica financiară şi fiscală, ţinând cont de amortizare şi de ajustarea provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli, fiind determinat prin relaţia:

Rezultatul exploatării (RE) = Excedentul brut de exploatare (EBE) + Alte venituri de exploatare (AVE) – Ajustarea valorii imobilizărilor corporale şi necorporale şi a provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli (Aj) – Alte cheltuieli de exploatare (Achex) = Venituri din exploatare (Vex) – Cheltuieli de exploatare (Chexp)6.2.2.3. Rezultatul curent al activităţii întreprinderii

Acest sold intermediar de gestiune exprimă rezultatul din operaţiunile normale, fiind determinat prin însumarea rezultatului exploatării şi a rezultatului financiar, exprimând influenţa politicii financiare a întreprinderii asupra activităţii curente şi a rentabilităţii. Rezultatul curent este un sold care elimină distorsiunile generate de modalităţile de impozitare, deoarece este calculat independent de politica fiscală şi este determinat prin relaţia de calcul:

Rezultatul Curent (RC) = Rezultatul din exploatare (RE) + Rezultatul financiar (RF) = Rezultatul din exploatare (RE) + Venituri financiare (Vin) – Cheltuieli financiare (Chfin)

6.2.2.4. Rezultatul brut al exerciţiului

54

Ca sold intermediar de gestiune rezultatul brut al exerciţiului reflectă sintetic eficienţa întregii activităţi desfăşurate de o întreprindere într-o perioadă de timp determinată, expimând în mărimi absolute rentabilitatea sau pierderile activităţii firmei într-un exerciţiu financiar. Prin intermediul acestui sold intermediar de gestiune se caracterizează toate activităţile care au contribuit la formarea rezultatului brut al exerciţiului, stabilindu-se influenţa deciziilor manageriale privind: utilizarea activelor şi resurselor umane şi politica financiară a întreprinderii. Rezultatul brut al exerciţiului se determină direct prin deducerea totalului cheltuielilor din totalul veniturilor sau indirect, însumând la rezultatul curent al rezultatului extraordinar după relaţia de calcul:

Rezultatul brut al exerciţiului (Rbr) = Venituri totale (Vt) – Cheltuieli totale (Cht) = Rezultatul curent al exerciţiului (Rc) + Venituri extraordinare (Vextr) – Cheltuieli extraordinare (Chextr)

Rezultatul extraordinar este rezultatul unor activităţi neobişnuite care nu sunt legate de activitatea curentă a întreprinderii.

6.2.2.5. Rezultatul net al exerciţiului financiarCu ajutorul acestui sold intermediar de gestiune se determină mărimea absolută a rentabilităţii financiare, cu care sunt remuneraţi acţionarii pentru capitalurile proprii subscrise şi reprezintă sinteza activităţii desfăşurate de întreprindere într-un exerciţiu financiar. Din acest motiv, rezultatul net al exerciţiului este un sold intermediar de gestiune, utilizat cel mai mult în analiza financiară pe baza ratelor. Rezultatul net al exerciţiului este determinat potrivit relaţiei:

Rezultatul net al exerciţiului (Rn) = Rezultatul brut (Rbr) - Impozitul pe profit (Ip)

Impozitul pe profit este o cheltuială fiscală şi constituie un element al contului de profit şi pierdere care evidenţiază remunerarea statului ca participant la viaţa economică a întreprinderii.

Concretizarea rezultatului net al exerciţiului în profit are mare importanţă pentru: realizarea creşterii patrimoniului, stimularea salariaţilor prin cote de participare la profit, a acţionarilor prin dividende şi poziţionarea întreprinderii în mediul concurenţial. Valoarea rezultatului net influenţează: rezultatul pe acţiune, dividentele pe acţiuni, capacitatea de autofinanţare şi autofinanţarea întreprinderi.

6.3. Riscurile întreprinderii

Riscul exprimă influenţa negativă a factorilor interni şi externi asupra activităţii întreprinderii, cu efect în diminuarea eficienţei acesteia. Noţiunea de risc este strâns legată de aceea a rentabilităţii şi flexibilităţii şi reprezintă incapacitatea întreprinderii de a se adapta mediului de piaţă concurenţial.

În general, riscul se referă la evenimentele viitoare din activitatea întreprinderii care pot provoca pierderi şi poate fi înlăturat când se depistează factorii generatori de asemenea evenimente. Reducerea nivelului riscului conduce la creşterea rentabilităţii activităţii şi la asigurarea echilibrului economico-financiar al întreprinderii.

6.3.1. Riscul de exploatare (economic)Activitatea unei întreprinderi este supusă riscului de exploatare (denumit şi riscul

economic). Acesta are corespondent în toate întreprinderile, caracterizându-se prin incapacitatea agentului economic de a se adapta operativ şi cu cel mai mic consum de resurse financiare la modificarea mediului economic şi social.

Urmările apariţiei riscului economic sunt concretizate în diminuarea rezultatului activităţii de exploatare, datorită creşterii costurilor operaţionale în neconcordanţă cu cifra de afaceri şi alţi indicatori economici, creşterea nejustificată a cheltuielilor fixe etc.

Rentabilitatea exploatării este însoţită de riscul de exploatare şi condiţionează nivelul celorlalte rentabilităţi şi riscurile aferente: financiar, total, de faliment. În activitatea întreprinderii riscul economic este legat de structura costurilor de exploatare (fixe şi variabile)

55

şi depinde în mod direct de ponderea mai mare sau mai mică a cheltuielilor fixe în totalul cheltuielilor.

Pentru firmă, riscul are semnificaţie în momentul elaborării de previziuni privind viitorul activităţii şi estimarea ratei rentabilităţii.

Estimarea riscului de exploatare în practica întreprinderilor este realizată prin utilizarea ca instrument de analiză pragul de rentabilitate stabilit prin metoda de analiză previzionată ”Cost-volum-profit” şi pe baza coeficientului levierului de exploatare.

1. Utilizarea metodei de analiză previzională ”Cost-volum-profit” permite stabilirea condiţiilor necesare realizării echilibrului microeconomic care constă în acoperirea cheltuielilor din venituri (punctul de echilibru), precum şi posibilitatea de realizare a profitului. Pragul de rentabilitate exprimă acel nivel al cifrei de afaceri care permite acoperirea totalităţii cheltuielilor (fixe şi variabile), degajând un rezultat nul. Pentru întreprinderi, pragul de rentabilitate este volumul de activitate, exprimat prin cifra de afaceri critică (CAcritică), indicator care exprimă nivelul valoric de la care sunt acoperite cheltuielile totale (CT), rezultatul exploatării fiind nul (B = 0), astfel:

CAcritică = CT, B = CAcritică - CT = OCosturile totale sunt prezentate şi prin componenţa acestora: cheltuieli variabile (CV)

şi cheltuieli fixe (CF), astfel: CT = CV + CF

În aceste condiţii cifra de afaceri critică este exprimată prin relaţia:CAcritică = CT = CV + CF = q.v + CF , unde:

q - volumul fizic al vânzărilor;V - cheltuielile variabile pe unitatea de produs vândute.

Considerăm CAcritică ca un produs:CAcritică = qcritic · p, atunci: qcritic · p = CF + qcritic · V

Începând de la acest punct, întreprinderea, având acoperit ansamblul cheltuielilor fixe şi variabile, intră în zona de beneficii.

Stabilirea condiţiilor necesare în vederea recuperării cheltuielilor din venituri fără profit sunt realizate la punctul mort (B = 0), prin egalitatea: qcritic · p = CF + qcritic · V, unde: qcritic

(P-V) = CF.De aici rezultă:

a. Volumul critic al vânzărilor: qcritic = = (unităţi), unde:

mcv - marja cheltuielilor variabile. Indicatorul qcritic exprimă cifra de afaceri critică exprimată în unităţi fizice.

b. Cifra de afaceri critică: CAcritică = qcritic · p = (lei).

2. Coeficientul levierului de exploatare (CLE) numit şi grad de echilibrare a funcţionării întreprinderii exprimă sensibilitatea rezultatului din exploatare la variaţiile vânzărilor, fiind elasticitatea care măsoară creşterea procentuală a acestui rezultat, ca răspuns la creşterea cu un procent a vânzărilor. Acest coeficient este indicatorul prin care se apreciază riscul economic, adică incapacitatea întreprinderii de a se adapta la timp şi cu minim de efort la variaţiile condiţiilor mediului economico-social.

Coeficientul levierului de exploatare (CLE) este calculat astfel:

CLE = , unde:

∆Rexp - variaţia rezultatului din exploatare;Rexp - rezultatul exploatării;∆CA - variaţia cifrei de afaceriCA - cifra de afaceri.

6.3.2. Riscul financiarAceastă categorie de risc priveşte structura financiară şi depinde de modul de

finanţare a activităţii, dacă aceasta este finanţată exclusiv din capitalurile proprii, nu

56

comportă nici un risc financiar. Acest risc caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate, sub incidenţa structurii financiare a firmei şi apare în momentul finanţării activităţii din capitaluri împrumutate care generează cheltuieli financiare sub formă de dobânzi cu influenţă asupra rentabilităţii întreprinderii.

Determinarea riscului financiar este realizată prin: pragul de rentabilitate şi coeficientul de levier financiar. Pragul de rentabilitate ca instrument de analiză a riscului financiar este stabilit printr-o metodologie asemănătoare riscului economic, cu deosebirea că sunt luate în calcul cheltuielile care privesc dobânzile. Acestea sunt considerate cheltuieli fixe în raport cu cifra de afaceri până la un anumit nivel de activitate. Determinarea pragului de rentabilitate financiar este realizată prin relaţia de calcul:

CAcritică = , unde:

CAcritică - pragul de rentabilitate;CF – cheltuielile fixe;Dob – cheltuielile financiare cu dobânzile;v – cheltuielile variabile aferente cifrei de afaceri;p – valoarea producţiei la preţul de livrare stabilit de piaţă.

Coeficientul de levier financiar (CLF) exprimă modificarea procentuală a rezultatului net, determinată de modificarea cu un procent a rezultatului exploatării şi este calculat:

CLF =

Rezultatul net (Rnet) este determinat prin implicarea în calcul a indicatorilor: rezultatul exploatării aferent cifrei de afaceri (Rexp), alte venituri din exploatare (Avexp), veniturile financiare (Vfin), cheltuielile financiare (Chfin), rezultatul extraordinar al activităţii firmei (Rextr) şi cota de impozit pe profit (I), după modelul de calcul:

Rnet = Rbrut (1 – i) = [Rexp + Avexp – Chfin + (Vfin + Rextr] (1 – i)

Importanţa coeficientului levierului financiar este determinată de faptul că mărimea este direct proporţională cu gradul de risc financiar asumat de firmă la apelarea de resurse străine pentru finanţarea activităţii curente. Cheltuielile privind dobânzile reflectă costul utilizării resurselor străine şi influenţează rezultatul financiar şi implicit rezultatul net al exerciţiului de unde sunt asigurate dividendele acţionarilor şi autofinanţarea întreprinderii.

6.3.3. Ristul total (global)Riscul total denumit şi riscul economico-financiar cumulează riscul economic cu riscul

financiar exprimând astfel riscul la care este supusă activitatea întreprinderii în menţinerea echilibrului economico-financiar.

Evaluarea riscului total este realizată cu ajutorul coeficientului levierului total (CLT), prin relaţia de calcul:

CLT = CLE . CLFFactorial, coeficientul levierului total se determină astfel:

CLT = x =

Se constată că riscul total cumulează riscul economic cu riscul financiar şi în consecinţă este:

a. inexistent (CLT = 0) când rezultatul din exploatare este maxim şi CLE = 0;b. maxim (CLT ∞) când rezultatul din exploatare este insuficient pentru a

depăşi cheltuielile financiare (Chfin Rexp) şi CLF ∞.

6.3.4. Riscul de falimentApariţia riscului de faliment este determinată de imposibilitatea întreprinderii în

achitarea plăţilor către furnizori şi creditori şi a obligaţiilor fiscale către bugetul consolidat al statului. Starea de faliment a întreprinderii este rezultatul managementului defectuos, fiind legată de strategia financiară a întreprinderii şi de costul capitalului (propriu sau împrumutat). Utilizarea ineficientă a capitalului conduce la apariţia riscului de capital care se manifestă

57

prin două componente: riscul de exploatare şi riscul financiar, ambele depedente de fluctuaţia rentabilităţii la variaţiile volumului de activitate.

Riscul de exploatare este generat de utilizarea ineficientă a activelor imobilizate, de creşterea nejustificată într-un ritm superior a cheltuielilor fixe comparativ cu cifra de afaceri şi este apreciat pe baza coeficientului levierului de exploatare, care măsoară sensibilitatea rezultatului exploatării la variaţia vânzărilor şi a volumului de prestări de servicii.

Riscul financiar este apreciat prin coeficientul levierului financiar şi exprimă sensibilitatea rezultatului curent la variaţa rezultatului din exploatare, fiind generat de prezenţa cheltuielilor ce remunerează datoriile întreprinderii.

Cumularea riscului economic cu riscul financiar prin intermediul levierului total conduce la evaluarea riscului global – economic şi financiar, care depinde de ponderea cheltuielilor privind amortizarea şi dobânzile în totalul cheltuielilor întreprinderii.

Pentru depistarea apariţiei riscului de faliment se utilizează două tipuri de metode: contabile şi bancare.

Metodele contabile sunt utilizate pentru efectuarea analizei comparative în timp, în vederea stabilirii evoluţiei viitoare a activităţii întreprinderii. Prioritar pentru analiza prevenirii riscului de faliment este urmărirea solvabilităţii şi realizarea echilibrului financiar pe baza: fondului de rulment patrimonial, a marjei de securitate financiară, a ratelor de solvabilitate-lichiditate la nivelul întreprinderii.

Metodele bancare utilizate în analiza riscului de faliment permit anticiparea situaţiei financiare a întreprinderii pentru perioada viitoare bazându-se pe tehnicile statistice ale analizei economico-financiare. Esenţa metodelor bancare constă în stabilirea unor funcţii scor, a cărei valoare clasifică întreprinderile în vulnerabile şi sănătoare.

Calculul funcţiei scor constă în stabilirea unui model de analiză alcătuit dintr-o baterie de rate prin care se apreciază vulnerabilitatea sau insolvabilitatea pe termen lung a întreprinderii, cum ar fi: Modelul Altman, Modelul Conan-Holder, Modelul Holder Jock şi Porter, Modelul Bardos, Modelul Băncii Franţei, Modelul Băncii Comerciale Române ş.a.

1. Modelul Altman este reprezentat printr-o funcţie scor care conţine o sumă de 5 rate financiare:

Z = 1,2 R1 + 1,4 R2 + 3,3 R3 + 0,6 R4 + 0,999 R5, unde:

R1 = ;

R2 = = ;

R3 = ;

R4 = ;

R5 = .

Calcularea funcţiei scor conduce la obţinera următoarelor valori, din care se desprind concluziile:

- Z < 1,81 – întreprinderea prezintă o situaţie financiară care se apropie de starea de faliment, fiind insolvabilă;

- Z are valoarea cuprinsă în intervalul [1,81-2,675] – întreprinderea se află într-o situaţie dificilă, care implică ample analize şi măsuri pentru înlăturarea falimentului;

- Z > 2,675 – întreprinderea este solvabilă şi nu prezintă dificultăţi financiare.2. Modelul Conan-Holder este reprezentat printr-o funcţie scor compusă din 5 rate

prezentate astfel:Z = 0,24 R1 + 0,22 R2 + 0,16 R3 – 0,87 R4 – 0,1 R5, unde:

R1 = ;

R2 = ;

58

R3 = ;

R4 = ;

R5 = .

Valoarea funcţiei scor stabileşte starea financiară a firmei, oferind informaţii pentru cei interesaţi privind evitarea falimentului, după cum urmează:

Valoarea scorului Z Situaţia întreprinderii Riscul de faliment %Z > 0,16 Foarte bună < 10%

0,1 < Z < 0,16 Bună 10 30%0,04 < Z < 0,1 Alertă 30 65%

-0,05 < Z < 0,04 Pericol 65 90%Z < -0,05 Eşec > 90%

3. Modelul Holder Jock şi Porter este utilizat pentru analiza riscului de faliment a întreprinderilor din comerţ.

Funcţia scor cuprinde 5 rate şi se prezintă astfel:Z = 1,9 R1 + 1,36 R2 – 3,4 R3 + 1,85 R4 – 1,58 R5 – 1,22, unde:

R1 = ;

R2 = ;

R3 = ;

R4 = ;

R5 = .

Pentru întreprinderile comerciale, valoarea funcţiei scor poate oferi următoarele informaţii:

- Z 0,20 – situaţia financiară a întreprinderii este foarte bună, iar posibilitatea apariţiei riscului de faliment este redusă;

- Z are valoarea cuprinsă pe intervalul [-0,30 < Z < 0,20] – situaţia financiară este dificilă, iar întreprinderea este expusă riscului de faliment;

- Z < - 0,30 – întreprinderea este insolvabilă, iar riscul de faliment este iminent.4. Modelul Bardos a fost elaborat în anul 1989 în Franţa sub forma unei funcţii scor

adaptate întreprinderilor din comerţ care cuprinde 6 rate prezentate astfel:100 Z = -0,766 R1 + 12,307 R2 – 6,609 R3 – 8,695 R4 – 4,092 R5 –

1,933 R6 + 215,333, unde:

R1 = ;

R2 = ;

R3 = ;

R4 = ;

R5 = ;

59

R6 = .

Prin ratele prezentate se urmăreşte ponderea costurilor îndatorării în rezultatele economico-financiare ale întreprinderii, iar valoarea funcţiei scor oferă următoarele informaţii:

- Z > 0,125 – riscul de faliment este evitat, iar întreprindera este solvabilă;- Z are valoarea cuprinsă pe intervalul [-0,125 < Z < 0,125] – întreprinderea este

echilibrată din punct de vedere financiar, fiind solvabilă şi nu este supusă riscului financiar;- Z < -0,125 – întreprinderea este insolvabilă şi riscul de faliment este iminent.5. Modelul stabilit de Centrala Bilanţurilor a Băncii Franţei este exprimat printr-o

funcţie scor care cuprinde 8 rate prezentată astfel:100 Z = 1,255 R1 + 2,003 R2 – 0,824 R3 + 5,221 R4 – 0,689 R5 – 1,164 R6 +

0,706 R7 + 1,408 R8 – 85,544, unde:

R1 = ;

R2 = ;

R3 = ;

R4 = ;

R5 = . 360 ;

R6 = . 100, unde: Vad1 – Vad0 = modificarea valorii adăugate

R7 = . 360 ;

R8 = .

Valoarea funcţiei scor stabileşte situaţia financiară a întreprinderii astfel:a. Z > 0 – probabilitatea de normalitate = 76,1% şi de dificultate = 23,9%.b. Z < 0 – probabilitatea de normalitate = 20,6% şi de dificultate = 79,4%.Dacă valoarea funcţiei scor:- Z > 0,125 – situaţia financiară a întreprinderii este normală, iar riscul de faliment

poate să apară în proporţie de 1045%;- Z are valoarea cuprinsă în intervalul [-0,25 < Z < 0,125] – situaţia financiară a

întreprinderii este incertă, iar riscul de faliment poate să apară în proporţie de 4570%;- Z < -0,250 – întreprinderea are o situaţie financiară riscantă, riscul de faliment este

posibil în proporţie de 7080%.6. Modelul Băncii Comerciale Române este utilizat pentru stabilirea bonităţii

întreprinderii pe baza unui set de rate şi indicatori de performanţă a căror valoare este încadrată într-o grilă de punctaj cu 6 criterii:

a. Lichiditatea patrimonială (Lp) =  ;

b. Solvabilitatea (S) = ;

c. Rentabilitatea financiară (Rf) =  ;

d. Rotaţia activelor circulante (Nac) = ;

e. Dependenţa de pieţele de aprovizionare (A) şi desfacere (D) – interne, externe ;f. Garanţii (depozite în lei şi valută, gajuri, ipoteci, bunuri achiziţionate din credite,

cesionare, creanţe).Criteriile de evaluare notate cu puncte clasifică întreprinderile astfel:

60

Nr.crt.

Criteriul de evaluare Limite de valori Puncte

61

1. Lichiditatea patrimonialăLp = Active pe tern scurt/Pasive pe termen scurt

< 80% -280100% -1100120% +1120140% +2140160% +3> 160% +3

2. SolvabilitateaS = Capital propriu/Pasiv

< 30% 03040% 14050% 25060% 36070% 47080% 5> 80% 6

3. Rentabilitatea financiarăRf = Profit brut/Capital propriu

< 0 0010% 31030% 4

4. Rotaţia acvtivelor circulanteNac = Cifra de afaceri/Active circulante

510% 2> 10% 1

5. Dependenţa de pieţe (aprovizionare-desfacere)Aprovizionare: din ţară (At), din import (Ai)Desfacere: în ţară (Dt), la export (De)

At > 50%, De > 50% 4Ai > 50%, De > 50% 3At > 50%, Dt > 50% 2Ai > 50%, Dt > 50% 1

6. Garanţii Depozite gajate 4Gajuri, ipoteci 3Achiziţii din credite 2Cesionare creanţe 1

În funcţie de punctaj situaţia întreprinderii se apreciază astfel:Categoria Total puncte Situaţia economico-financiară – gradul de risc

A > 20 Foarte bună – se pot acorda crediteB 1620 Bună – se pot acorda crediteC 1115 Oscilantă – prezintă risc ridicatD 610 Risc deosebit – nu prezintă garanţii pentru acordare de crediteE 05 Deosebit de precară – fără garanţii pentru acordare de credite

Pe baza grilei se consideră că întreprinderile din categoriile A şi B au o situaţie economico-financiară bună şi pot beneficia de credite bancare.

Întreprinderile din categoria C prezintă un grad ridicat de risc, acordarea unui credit impunând o primă de risc relativ ridicată.

Întreprinderile din categoriile D şi E nu prezintă garanţii şi nu pot beneficia de credite.

62

B I B L I O G R A F I E

1. Brezeanu P., Boştinaru A., Prăjişteanu B.,

Diagnostic financiar, Editura Economică, Bucureşti, 2004;

2. Ciobanu I., Management strategic, Editura Polirom, Iaşi, 1998;3. Danu M., Riscul în afaceri, Editura Plumb, Bacău, 2001;4. Deaconu A., Diagnosticul şi evaluarea întreprinderilor, Editura Intelcredo, Deva,

1997;5. Deju M., Contabilitatea şi performanţa financiară în comerţul cu ridicata,

Editura Junimea, Iaşi, 2004;6. Dinu E., Strategia firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2000;7. Gheorghiu Al., Analiza economico-financiară la nivel microeconomic, Editura

Economică, Bucureşti, 2004;8. Jaba O., Analiza strategică a întreprinderii, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999;

63

9. Mathe J. Ch., Brandouy V. Z.,

Analyses strategiques, Editura Economica, Paris, 1997;

10. Maxim E., Diagnosticarea şi evaluarea organizaţiilor, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004;

11. Mărgulescu D., Diagnostic economico-financiar, Editura Romcart, Bucureşti, 1994;12. Muntean M., Analiza echilibrului economico-financiar al întreprinderilor

comerciale, Editura Edusoft, Bacău, 2006;13. Niculescu, M., Diagnostic global strategic, Editura Economică, Bucureşti, 1997;14. Niculescu, M.,

Javalette G.,Strategii de creştere, Editura Economică, Bucureşti, 1999;

15. Pătruţ V.,Rotilă A.,

Contabilitate şi diagnostic financiar, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2005;

16. Petrescu S., Diagnostic economico-financiar, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004;17. Rusu C., Diagnostic economico-financiar, Editura economică, Bucureşti,

2006;18. Thibaut J. P., Le diagnostique d’entreprise – Guide pratique, Edition Courcoux,

Grenoble, 1989;19. Vâlceanu Gh.,

Robu V., Georgescu N.,

Analiza economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2004 ;

20. Verboncu I., Tabloul de bord, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001

64