Curs Gen şi politică

Sinteză ID

Suport de curs:

1. Introducere în conceptele fundamentale ale teoriilor politice emancipatoare şi de

gen. Dezvoltarea conceptului de non-discriminare.

2. Introducere în conceptele fundamentale ale teoriei politice feministe şi de gen.

3. Istoria feminismului - tipologia valurilor. Valul I.

4. Istoria feminismului - tipologia valurilor. Valul II

5. Istoria feminismului - tipologia valurilor. Valul III

6. Analiza de gen în politică. Aspecte introductive.

7. Analiza de gen în politică. Reprezentarea femeilor sau a intereselor femeilor?

8. Genul în contextul reprezentării intereselor politice. Implicaţii pentru România.

9. Relaţiile de gen în România.

10. Studiile de gen – studii despre masculinitate (men’s studies).

Materiale suplimentare:

Miroiu, Mihaela, Drumul către autonomie, 2004, Polirom. Capitolele selecţionate

reprezintă lectură suplimentară obligatorie pentru temele: 3, 4 şi 9.

Phillips, Anne, Democracy and representation, în Phillips, Anne (ed.), 1998, Feminism

and politics, Oxford University Press.

Forma de examinare:

Examen scris, 2h. Două subiecte: un subiect de sinteză din suportul de curs (60% din

notă), un subiect din cele două materiale bibliografice suplimentare (40% din notă).

1

Introducere în conceptele fundamentale ale teoriilor politice emancipatoare şi de gen.

Dezvoltarea conceptului de non-discriminare.

“Ideologiile sunt în genere apariţii moderne, progenituri intelectual-politice ale etapei

istorice în care oamenii au devenit suficient de liberi şi de încrezători în demnitatea şi

creativitatea lor încât să îşi închipuie că pot să schimbe societatea în feluri neînchipuite

de predecesorii lor care au trăit generaţie după generaţie în societăţi închise, în moduri

de viaţă repetitive.” (Mihaela Miroiu, 2012)

Principalul obiectiv al teoriilor politice emancipatoare şi de gen: extinderea

teoriei democratice prin includerea celor anterior excluşi din practica cetăţenie.

Principala provocare: acceptarea prezumţiei pluralismului (Popper, Dahl, Sartori).

Ideologiile clasice democratice (liberalism, socialism şi social-democraţie,

conservatorism, creştin-democraţie) s-au bazat pe asumarea unor valori comune

modernităţii: umanismul, raţionalismul, secularismul, progresismul, universalismul şi

pluralismul.

Ideologiile emancipatoare contestă faptul că principiile enunţate de către

ideologiile clasice au fost aplicate pentru toate persoanele, iar enunţurile lor normative

au definit restrictiv cetăţenia. Ex.: Declaraţia de Independenţă enunţă că toţi oamenii

sunt liberi şi egali, în fapt drepturile cetăţeneşti au fost acoradate limitat, doar

bărbaţilor albi (în alte state, drepturile cetăţeneşti erau şi mai limitative, accesul la

cetăţenie fiind condiţionat de educaţie, avere etc.)

După dispariţia ideologiilor extremiste din spaţiul public (cel puţin în spaţiul

occidental) t.a. atacă premisele a ceea ce se numeşte liberal hegemony (motivul principal:

maschează nedreptatea) sau monismul moral al ideologiilor mainstream.

O altă sursă a contestării ideologiilor clasice – incapacitatea de a formula un

cadru explicativ pentru evenimentele secolului XX (Revoluţia Bolşevică, apariţia

nazismului/ fascismului, victoria comuniştilor în China).

Proeminenţa instituţionalismului în rândul teoreticienilor după 1945 şi accentul

pus pe instituţiile politice formale au dus la ignorarea unor variabile explicative precum:

distribuţia de putere inegală între clasele sociale, rolul jucat de conducători (adesea

autoritari şi carismatici) sau capacitatea de persuasiune a unor ideologii marginale (vezi

pentru detalii, puteţi consulta A New Handbook of Political Science, Goodin şi

Klingemann, 2006).

2

Principalele ideologii emnacipatoare:

1. Feminism (analiza genului ca dimensiune ordonatoare a politicului).

“Patriarhatul nu intră în competiţie cu alte relaţii de dominare, ci este una care le

transcende şi le intersectează pe toate, chiar şi democraţia politică” (Miroiu, 2004, p.

234).

2. Ecologism (protejarea mediului ca dimensiune ordonatoare a politicului).

3. Multiculturalism (protejarea identităţii grupurilor minoritare dimensiune

ordonatoare a politicului).

4. Drepturile omului (protejarea demnităţii umane dimensiune ordonatoare a

politicului).

Se opun (violent): fascismului, comunismului (dezbatere posibilitatea

feminismului în comunism), naţionalismului.

Ecologismul:

- Două componente: mişcarea ecologică / ideologia.

- Debutul discursului ideologic: anii 1960.

- Se încadrează în contextul mai extins al mişcărilor sociale stângiste/ feministe/

pentru drepturile omului.

- Conţinutul ideatic: conştientizarea impactului factorului uman asupra mediului

înconjurător, teren neacoperit de ideologiile clasice (o parte a conţinutului

teoretic al eco. se fundamentează pe critica ideologiilor clasice).

- În forma sa neradicală nu se opune progresului tehnologic, dar caută să politizeze

efectele nocive ale acestuia pentru a căuta soluţii de redresare.

- Prima contestare: proliferarea armamentului nuclear în timpul Războiulu Rece;

actualmente schimbările climaterice.

- Ca toate ideologiile emancipatoare, oferă un nou subiect politicului (policy and

politics): în acest context, relaţia om-mediu.

- Este o ideologie postmaterialistă (R. Inglehart, 2008 – transferul de la valori

centrate pe bunăstare materială către valori centrate pe autonomia individuală şi

libera exprimare) şi postindustrială (nu se bazează pe o clasă socială, depăşeşte

contextul analizei de tip marxist ca explicaţie a socialului)1.

Multiculturalismul:

1 Pt. o analiză comprehensivă: Branea, 2012, Ideologii politice actuale, ed. M. Miroiu, Polirom.

3

- Ideologia “stării de fapt” (Andreescu, 2012): în lume trăiesc între 4.000 şi 6.000

de grupuri etnice şi rasiale diferite;

- Multiculturalism politic – desemnează ansamblul drepturilor ce facilitează

afirmarea în societate a identităţii etnice şi/sau culturală a unui individ/ grup.

- Exprimă recunoaşterea politică a diversităţii culturale, religioasă, etincă şi de

stiluri de viaţă şi presupune existenţa unui cadru instituţional (naţional sau

transnaţional) care protejează această diversitate.

- Multiculturalismul – valoare posibilă doar în democraţiile liberale. Will

Kymlicka propune termenul de multiculturalism liberal. Care dintre cele două

sisteme normative primează?

- Kymlicka (1995) – cetăţenia nu reprezintă doar un statut anume, exprimat

printr-un set de drepturi şi obligaţii; cetăţenia înseamnă o identitate, expresia

aparteneţei la o comunitate politică.

- Adoptarea principiilor multiculturalismului şi integrarea lor în spaţiul politic

reprezintă în opinia multor autori (vezi Wright, 2009) principala provocare a

democraţiilor liberale datorită principiului ordonator al acestora: cetăţenie

universală şi imparţială.

Critica multiculturalismului:

1. B. Berry, 2002 – în numele multiculturalismului au loc grave încălcări ale

dreptuilor omului; multiculturalismul este o ideologie (?) ambiguă, ce poate fi

interpretată în alte scopuri decât conţinutul său iniţial.

2. S.M. Okin (Is Multiculturalism Bad for Women?, 1999) – multiculturalismul

intră în conflict cu feminismul.

3. G. Sartori (Ce facem cu străinii?, 2000) – diferenţă între toleranţă şi

multiculturalism; nu este o pledoarie anti-imigraţie dar critică imigraţia

anarhică; teza centrală – se poate vorbi despre respectul reciproc în cazul celor

două grupuri (imigranţi şi indigeni); propune conceptul de pluralism (tendinţă

opusă dezintegrării sociale). Multiculturalismul este o stare de fapt şi nu o

valoare.

Drepturile omului:

- Nu există un consens cu privire la faptul că putem vorbi despre ideologia

drepturilor omului. Vorbim în acest context despre o ideologie în devenire, cu o

definiţie fluidă.

4

- O încadrare utilizată în mediul academic – asocierea cu globalismul (vezi, pentru

detalii, Dudău, 2012).

- Reprezintă în special doctrina organizaţiilor internaţionale (ONU, Consiliul

Europei) – de. exemplu componenta ideologică a teoriei intervenţie umanitare.

Aşa cum am văzut, teoriile emancipării îndeplinesc funcţiile principale ale

ideologiilor: înţelegerea/ explicarea lumii, prespcripţii normative. Faţă de ideologiile

clasice, teoriile emancipării se preocupă de corectarea nedreptăţii din trecut şi

prezent pentru un viitor comun mai bun. Împart această caracteristică cu

socialismul şi social-democraţia; diferenţa constă în grupul ţintă (în special după

1945, s.d. nu mai vizează exclusiv o clasă socială, proletariatul). Sunt ideologiile

eliberării, ale celuilalt, adesea cel fără putere. Sunt ideologii de graniţă, nu pot fi

încadrate în demarcaţia clasică stânga-dreapta. Pentru a reformula o expresie

celebră, reprezintă teoriile emancipării sfârşitul ideologiei? Teoriile emancipării nu

reprezintă în mod necesar „sfârşitul” ideologiilor clasice. Multe dintre principiile

acestora au fost incorporate (adesea şi sub forma explicită a coaliţiilor ideologice şi

politice) de către teoreticieni şi politicieni, în special cei auto-identificaţi de stânga.

1.1 Evoluţia şi semnificaţia politicilor antidiscriminare.

Construcţia teoretică a politicilor antidiscriminare pleacă de la înţelegerea

raportului egalitate de şanse – libertate – democraţie (teorie şi practică).

Problematica egalităţii/ inegalităţii şi teoria democratică: în ce măsură guvernele

(democratice) trebuie să asigure egalitatea de şanse, echitatea socială şi să contribuie

la ameliorarea condiţiilor de viaţă. Carole Pateman (Participation and Democratic

Theory, 1970): echitatea socială este o condiţie a democraţiei participativă, în timp ce

participarea civică şi politică dezvoltă şi menţine echitatea socială (vezi şi A New

Handbook of Political Science, 2006).

Din punct de vedere al cetăţeniei – indivizii nu sunt doar purtători de drepturi

cărora li se “aplică” politicile guvernamentale, dar participă în mod activ la luarea

deciziilor publice. Carole Pateman redefineşte sensul participării politice – de la

definiţia restictivă a participării în cadrul instituţiilor formale (cel mai simplu, vot)

dar în cadrul altor instituţii sociale, în special pe piaţa muncii. Din acest punct de

5

vedere, teoria democratică redefinită participativă implică cu necesitate premisa

egalităţii de şanse.

Egalitate de şanse – premisele contestării:

- Concept de sorginte liberală (J.S. Mill);

- În cadrul democraţiei liberală de tip clasic egalitatea de şanse este echivalată cu

egalitatea formală (în faţa legii).

- Teoriile feministe şi ale emancipării contestă că pretenţiile de echidistanţă,

obiectivitate şi egalitate în faţa legii asigură cu adevărat egalitatea de şanse.

Relaţia egalitate – libertate. Teoriile politice contemporane extind sensul clasic al

libertăţii (absenţa constângerilor), pentru a semnifica absenţa dominaţiei (arbitrară)

şi capacitatea de autodeterminare şi urmărirea scopurilor valorizate pozitiv (M.

Walzer, C. Pateman, A. Sen). Din acest punct de vedere, egalitatea şi libertatea sunt

noţiuni complementare. Redefinirea relaţiei egalitate – libertate – democraţie:

necesară pentru a răspunde la întrebarea ce înseamnă cetăţenie democratică

(accentul se deplasează de drepturi ideale către drepturi exercitate/ capacitatea de

exercitare). Atenţia acordată teoriilor care promovează nediscriminarea şi

proeminenţa lor în cadrul politicilor publice se bazează pe acest exerciţiu de

redefinire şi au ca miez ideologic acceptarea faptului că indivizii cu un acces scăzut la

reurse nu îşi pot exercita pe deplin drepturile politice şi civice.

Politici antidiscriminare. Discriminarea ca – prejudecată; practică

(instituţionalizată). Diferenţe.

Discriminarea ca mecanism arbitrar de ierarhizare socială, politică şi economică:

Bourdieu, 1977: “ordinea politică și cosmologică prestabilită nu este percepută ca

fiind arbitrară, ca o ordine posibilă printre altele, ci ca o ordine axiomatică sau

naturală care funcționează de la sine, fapt pentru care nu este chestionată”.

R. Schaefer (1995): prejudecata reprezintă o atitudine negativă faţă de o

categorie întreagă de oameni, de cele mai multe ori minoritate etnică sau rasială.

Prejudecata poate fi rezultatul etnocentrismului (tendinţa indivizilor de a crede că

6

modul lor specific de viaţă şi cultura în care trăiesc este superioară celorlalte), al

rasismului (credinţa că o rasă este superioară tuturor celorlalte rase) şi sexismului

(ideologia conform căreia un sex este superior altuia). A. Giddens (2000): oamenii

pot manifesta şi prejudecăţi pozitive faţă de grupurile cu care se identifică. Opiniile

lor sunt bazate pe convenţii verbale şi emoţionale, în detrimentul faptelor, devenind

greu de schimbat.

Prejudecată/ „discriminare”: prejudecata se raportează la atitudini şi păreri

negative, iar discriminarea este un comportament îndreptat împotriva indivizilor

vizaţi de prejudecată (M. Billig, 1984). Cu alte cuvinte, prejudecata este ceea ce

gândim (defavorabil) despre un grup de oameni, iar discriminarea este ceea ce facem

împotriva indivizilor din acel grup-ţintă. Potrivit lui R. Schaefer (1995, p. 280),

discriminarea este procesul de negare a oportunităţilor şi a drepturilor egale pentru

toţi indivizii, din cauza unei anumite prejudecăţi sau a oricărui alt motiv arbitrar.

O. Dragomir, M. Miroiu (2002, pp. 341-344) definesc stereotipurile de gen ca

sisteme organizate de credinţe şi opinii consensuale în legătură cu caracteristicile

femeilor şi bărbaţilor, precum şi despre calităţi presupuse ale masculinităţii şi

feminităţii. S-au remarcat două mari grupuri de trăsături: grupul “competent”,

asociat bărbaţilor, care include trăsături cum ar fi încrederea în sine, independenţa,

controlul (tipul activ) şi grupul “expresiv-călduros”, asociat femeilor, care include

trăsături cum ar fi căldura, bunătatea, preocuparea pentru binele celorlalţi (tipul

empatic).

Anti-discriminare/ acţiune afirmativă:

Termenul “acţiune afirmativă” a fost utilizat pentru prima dată de preşedintele

american Lyndon Johnson: “Toate instituţiile care fac afaceri cu guvernul federal

sau primesc susţinere financiară federală trebuie să se abţină de la discriminări

rasiale, sexuale, religioase şi să aplice tratament egal angajaţilor indiferent de rasă,

sex, religie”. Astăzi acţiunea afirmativă desemnează orice politică instituţională

menită să deschidă domenii tradiţional dominate de bărbaţi altor grupuri sociale

excluse anterior. Argumentul major adus în favoarea acţiunilor afirmative este

următorul : atât timp cât realitatea produce inegalităţi, acţiunea afirmativă este

necesară astfel încât prin intermediul ei să se recupereze distanţele create artificial

(prin caracterul părtinitor al instituţiilor existente etc.) între grupuri sociale.

7

De ex., faptul că legea consfinţeşte egalitatea între cele două sexe nu înseamnă că

egalitatea este o realitate practică. Discriminări trecute se reflectă în prezenta

inegalitate de şanse, în ciuda cadrului legislativ egalitar; de aceea, principiul

meritocratic (conform căruia femeile nu ar trebui promovate prin acţiuni afirmative)

permite perpetuarea nedreptăţilor trecute în prezent2.

Fenomenul discrinimării în România – opinii în rândul populaţiei3.

În ceea ce priveşte discriminarea ca problemă actuală în România opinia

populaţiei se divide în două părţi aproximativ congruente. 51% dintre români

consideră în mare şi în foarte mare măsură că fenomenul de discriminare este una

din problemele actuale în timp ce 44% consideră acest aspect în mică şi în foarte

mică măsură. 49% dintre români afirmă că fenomenul discriminării este foarte

des şi des întâlnit în România în timp ce 11% consideră că e foarte rar/deloc întâlnit.

Pentru această întrebare, în cadrul variantelor de răspuns foarte des şi des întâlnit,

observăm o variaţie pozitivă pentru: persoanele cu vârstă cuprinsă între 18-30 de ani

(62%), cei cu studii superioare (54%) şi cei cu un venit sub 500 de Ron (55%).

Cele mai discriminate categorii sociale, conform opiniilor respondenţilor, sunt

reprezentate de persoanele de etnie romă, persoanele cu dizabilităţi fizice sau psihice,

persoanele infectate cu HIV/SIDA, persoanele fără adăpost, orfanii şi persoanele

dependente de droguri.

În general românii identifică cazurile de discriminare asociate cu: categoria

socială, sexul, orientarea sexuală, vârsta, o dizabilitate fizică/psihică, infectarea cu

HIV şi apartenenţa la o categorie defavorizată. Deficienţe de identificare se regăsesc

asupra unor caracteristici asociate cu o responsabilitate a individului: femei

însărcinate, persoane cu o greutate peste medie şi cele religioase. 27% dintre români

nu consideră că refuzul cererii unui elev de a nu frecventa cursul de religie pentru că

aparţine unui alt cult religios reprezintă un caz de discriminare.

34% dintre respondenţi consideră că există discriminare între un bărbat şi o

femeie în România. O variaţie procentuală mai ridicată pentru această variantă de

2 Pt. o prezentare sintetică vezi Lexicon feminist, M. Miroiu; O. Dragomir, editura Polirom.

3 Raport 2012, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

8

răspuns se observă pentru categoriile: femei (38%), studii superioare (46%),

rezindenţă în Bucureşti (47%) şi persoanele cu un venit peste 2500Ron (38%).

Persoanele care au indicat existenţa discriminării între un bărbat şi o femeie au

opinat că:

Femeile sunt discriminate la locul de muncă (58%), într-un rol de conducere

(58%),în calitate de om politic (54%) şi în gospodărie (50%).

Bărbaţii sunt discriminaţi la ieşirea la pensie (13%) şi în calitate de părinte(7%).

9

Introducere în conceptele fundamentale ale teoriei politice feministe şi de gen

Feminismul ca şi ideologie.

„Feminismul este o reacţie defensivă şi ofensivă faţă de misoginism şi sexism, ambele

universal răspândite în timp şi spaţiu. Fără misoginism, sexism şi patriarhat, de bună

seamă nu era necesară o ofensivă feministă în sens politic” (M. Miroiu, 2004).

Putem vorbi despre o teorie specific feministă atunci când are loc tranziţia de la argumentarea

pentru drepturi egale între femei şi bărbaţi spre o problematică specifică: reconfigurarea şi

resemnificarea unor distincţii de tipul: dependenţă-autonomie, patriarhat-parteneriat,

public-privat, grijă-dreptate, producţie şi reproducere (Shanley, Narayan, 2001; M. Miroiu,

2004).

B. Arneil: feminismul reprezintă în primul rând o explicaţie referitoare la ce însemnă

politica (şi practicile politice) deoarece se preocupă de ceea ce a fost din cele mai vechi

timpuri miezul său: puterea.

Carol Gilligan (1993): istoria feminismului este istoria revendicării dreptului la auto-

determinare.

Ce aduce feminismul nou/ sau consolidează pentru teoria politică:

Cetăţenie (genizată) „Elementele definitorii ale cetăţeniei au fost constituite

istoric, luând în considerare exclusiv statutul bărbatului în

societate” (Popescu, 2004).

Autonomie Concept specific feminismului contemporan: teoriile politice

feministe şi de gen vizează cu necesitate creşterea gradului

de autonomie al persoanei; permite recunoaşterea (politică) a

faptului că femeile (dar, categoria poate şi este extinsă la toţi

cetăţenii) au o multitudine de experienţe şi identităţi; „accentul

nu mai cade asupra diferenţelor între bărbaţi şi femei, ci asupra

diferenţelor între femei situate în contexte sociale şi politice

10

particulare” (M. Miroiu, 2004).

Diferenţe (sociale,

economice etc.)

Recunoaşterea politică a faptului că deosebirile biologice

dintre femei şi bărbaţi au fundamentat (şi încă o fac) politici

diferite pentru femei şi bărbaţi, care au dus în timp la

diferenţe de statut economic şi social între femei şi bărbaţi.

Discriminare „Acţiuni conştiente şi politici prin intermediul cărora membrii

unui grup sunt excluşi din anumite instituţii sau distribuiţi în

poziţii inferioare” (Yris Marion Young, 1992).

Drepturi (exercitate în

spaţiul public)

Coincide cu redefinirea cetăţeniei; de vot; civile; politice; ale

minorităţilor; ale bărbaţilor; ale taţilor.

Dubla zi de muncă Suprapunerea, în cazul femeilor, a muncii plătite cu cea

domestică. Creează mecanismele auto-excluderii şi ale

discriminării pe piaţa muncii. Este un concept preluat de către

Uniunea Europeană şi integrat în politicile sale (egalitatea în

repartizarea muncilor domestice - indicator al egalităţii de

gen).

Dublu standard Aplicarea unor standarde suplimentare de evaluare a activităţii

femeilor. Relevant deoarece este foarte des întâlnit în analiza

activităţii politicienelor, vezi şi România.

Egalitate (formală – în

drepturi; ulterior – de

şanse)

V. Pasti (2001, 2003) inegalitatea creează dependenţă –

egalitatea (formală, în drepturi şi acces la acestea)

constituie modalitatea iniţială de câştigare a autonomiei.

Egalitate de şanse – concept caracteristic feminismul

contemporan (istoric – se dezvoltă după 1945, valul II de

feminism). L. Popescu (2004): „Aceste măsuri pot da

impresia că favorizează femeile, dar trebuie luat în

considerare cadrul legislativ preexistent, care s-a format pe

tiparul masculin.

Emancipare Concept relevant pentru că permite operarea atât la nivel

individual cât şi colectiv (grup social). Relevant în analiza

critică a democraţiilor.

Diferenţa gen/ sex Sex: se referă la atributele biologice al unei persoane şi care

determină catalogarea femeie/ bărbat). Gen (în engleză

gender): practicile şi normele care constituie feminin/

11

masculin.

Sunt categorii analitice care desemnează o realitate percepută

şi care dictează comportamente, dar mai ales dictează

aşteptări (de norme, statut social). Construcţia socială a

genului (vedeţi şi Cursul 3) - modul în care diverse instituţii

(formale/ informale, politice, culturale, sociale – ex: familia,

şcoala, locul de muncă, etc) determină (intenţionat sau

neintenţionat) aşteptările legate de comportamentul fetelor,

femeilor/ băieţilor, bărbaţilor în societate.

Masculinitate Bărbaţii ca şi grup social – studiile de gen s-au concentrate pe

raporturile ierarhice/ de dominaţie dintre acest grup şi cel al

femeilor; depăşirea perspectivei – prin acceptarea şi extinderea

conceptului de diversitate pentru a recunoaşte existenţa

multiplelor identităţilor masculine; aşa cum nu există o natură

feminină, reducerea masculinităţii la un model – de obicei, cel

al bărbatului dominant – distorsionează capacitatea teoriei de

gen de conceptualiza multiplele faţete ale patriahatului.

Redefinirea unor concepte specifice teoriei genului pentru

a recunoaşte existenţa experienţelor (distincte) masculine.

Participare politică/

reprezentare politică

Redefinirea prin conceptul de substanţial. Diferenţa dintre

obiect al politicilor şi subiect al politicilor.

Patriarhat Denotă un sistem în care femeile sunt subordonate bărbaţilor a

căror autoritate este impusă prin instituţii sociale, economice,

politice, religioase (Mary Lyndon Shanley şi Uma Narayan,

Reconstrucţia teoriei politice, 2001). Implică cu necesitate

relaţii de putere Implică stratificare socială bazată pe

criteriul sex. Se intersectează cu alte sisteme de discriminare

(pe bază de etnie, clasă, orientare sexuală, religie etc). Exclude

femeile ca şi subiect al actului politic. Patriarhatul ca sistem

de organizare socială afectează atât femeile cât şi bărbaţii.

Reproducere 1. Dreptul de a decide asupra propriului trup; 2. Dreptul de a

decide asupra propriilor funcţii reproductive; 3. Dreptul de a

construi propria imagine a trupului/ propria sexualitate.

Roluri de gen Alocarea sferelor de „competenţă” şi „comportamente”

12

adecvate bărbaţilor şi femeilor. Sunt directe dependente de

tipul de organizare politică (sau gradul de acaparare al

structurilor politice, sociale, economice şi culturale de către

patriarhat).

Sexism/ misoginism Sexism: set de opinii şi atitudini în legătură cu inferioritatea

naturală (înnăscută) a femeilor în raport cu bărbaţii care

fundamentează inegalităţile politice, economice şi sociale

dintre cele două sexe. Actualmente, fundamentează perspectiva

conform căreia „activitatea femeilor este mai puțin importantă,

mai puțin valoroasă şi, adesea, mai prost plătită decât cea a

bărbaților” (Miroiu, 2004). Conceptul de sexism este

insuficient pentru a explica discriminarea de gen deoarece

lipseşte componenta esenţială a oricărei relaţii sociale – cea de

putere; el este nociv doar atunci când este ideologie oficială

(patriarhat).

Misoginism: teama, ura, dispreţul sau desconsiderarea

femeilor şi a experienţelor femeieşti.

Spaţiul public/ privat Caracterizează feminismul valului II (după 1945). Redefinirea

a ceea ce era tradiţional perceput şi politizat ca

„aparţinând” spaţiului privat: „drepturile nu se opresc la

uşa casei”. Cine domină spaţiul public şi care sunt bazele

legitimităţii.

Stereotipuri Sunt relevante atunci când sunt integrate în politici şi practici

şi duc la discriminare. Limitează libertatea şi spaţiul de

afirmare al indivizilor.

Violenţă domestică

(Politizare)

Expunerea violenţei domestice ca subiect public/ politic;

desfăşurarea sa în spaţiul privat a însemnat că femeile au fost

până de curând lipsite de apărare. „Definiţiile legale şi

înţelesurile simţului comun ale violenţei nu reflectă şi

aspecte mai subtile ale acestui fenomen (de exemplu,

violenţa psihologică sau de limbaj; acceptabilitatea socială a

violenţei domestice n.m.), pentru că ele sunt puternic

influenţate de perspectiva masculină asupra violenţei” (L.

13

Popescu, 2004).

14

Istoria feminismului - tipologia valurilor. Valul I.

Cum apare feminismul - repere istorice:

- context: Revoluţia franceză, Războiul de independenţă din America (Declaraţia drepturilor

omului – Rights of men), Iluminismul târziu, raţionalismul ca principiu ordonator în filosofie

şi ştiinţa politică.

- Prima lucrare asumat feministă4 - Mary Wollstonecraft, O apărare a drepturilor femeilor,

titlul original A Vindication of the Rights of Woman (1792), construiteşte un răspuns la

lucrările lui Thomas Paine (Drepturile bărbaţilor) şi lui Edmund Burke (Reflecţii asupra

revoluţiei din Franţa). Reacţie la pretenţia de universalism a drepturilor omului promovat în

lucrările filosofice şi politice ale epocii, însă care excludeau sistematic femeile de la

construcţia cetăţeniei. Sursa „inferiorităţii” femeilor este educaţia diferenţiată. Pentru prima

oară este formulată distincţia fundamentală pentru feminism dat natural – construct social.

- Mişcarea sufragetelor (Anglia şi SUA): revendicarea dreptului de vot. Prima coordonată

substanţială a mişcării feministe – accentul pus pe drepturile civile şi politice. Alte revendicări

ale agendei feministe din secolul 19: schimbarea legilor care reglementau căsătoria şi divorţul

(ulterior, dreptul de a deţine proprietate). Reprezentante: Margaret Fuller, Lucy Stone,

Elisabeth Cady Stanton, Susan B. Anthony – Convenţia de la Seneca Falls (1848). Accent

pe statutul discriminatoriu al femeilor şi copiiilor în cadrul căsniciei; debutul includerii

sexualităţii în context feminist). Prima conexiune substanţială cu o altă mişcare de eliberare,

cea a drepturilor afro-americanilor.

FOARTE IMPORTANT: din punct de vedere istoric, debutul mişcării sufragetelor este

echivalat cu delimitarea feminismului (ca şi ideologie şi mişcare) în tipologia valurilor.

Vorbim în acest context, de feminismul valului I – feminismul egalităţii.

Întrebări:

1. de ce o agendă de revendicări politice şi civile, discutabil limitată?

2. de ce conexiunea cu mişcarea pentru drepturile civile ale afro-americanilor?

Replica establishment-ului: ignorare, ridiculizare. Dar şi John Stuart Mill (1869), prin

lucrarea Înrobirea femeilor (The Subjection of Women) – leagă schimbarea condiţiilor de trai

ale femeilor cu progresul general al societăţii. Argumentul competiţiei (alături de Harriet

Taylor Mill - Enfranchisment of Woman/ Emanciparea politică a femeii, 1851, publicată

anonim).

4 De menţionat şi lucrarea autoarei Mary Astell, apărută în 1694 – A Serious Proposal to Ladies.

15

Delimitare ideologică în interiorul feminismului valului I: feminismul liberal şi feminismul

socialist (ulterior feminismul radical, ecofeminismul şi feminismul comunitarian).

Dimensiuni conceptuale ale feminismului liberal: eliminarea discriminărilor de tip politic şi

legal (în special, câştigarea dreptului la vot), introducerea conceptului de egalitate de şanse

(iniţial, conceptul a fost discutat în legătură cu eliminarea educaţiei diferenţiate şi a inegalităţii

în drepturi; în secolul 20 conceptul capătă mai multe valenţe).  

Diferenţa specifică de alte ideologii ale eliberării (inclusiv faţă de liberalism) – prin conceptul

de sexism: concept mai cuprinzător decât cel de discriminare, surprinde inclusiv formele

subtile de discriminare.

Recapitulare feminismul valului I

- Context: liberalismul ideologic (accent pe drepturi individuale şi democraţia reprezentativă),

Revoluţia franceză, Declaraţia drepturilor omului, revoluţia industrială (ordinea economică de

tip capitalist – independenţă economică a bărbaţilor/ dependenţa femeilor de capul familiei);

- Valul egalităţii (accent pe inegalităţile formale);

- Agendă: revendicarea drepurilor politice şi civile (vot, proprietate, divorţ);

- Accent pe dreptul la educaţie;

- Repere istorice şi personalităţi: Mary Wollstonecraft; mişcarea sufragetelor, John Stuart Mill.

16

Istoria feminismului - tipologia valurilor. Valul II

Feminismul valului II pleacă de la întrebarea - „de ce, în ciuda egalităţii formale, femeile

rămân cetăţene de rangul al doilea” (Miroiu, 2004).

Din punct de vedere cronologic, putem identifica debutul valului II cu apariţia lucrărilor: lui 1.

Simone de Beauvoir, Al doilea sex (Le Deuxième sexe, 1949) – „Femeie nu te naşti, ci

devi” (neagă posibilitatea ca esenţa să fie anterioară existenţei) – subiect (bărbat)/ obiect

(femeie).

2. Betty Friedan, The Feminine Mystique (1963).

Înfiinţarea în cadrul Naţiunilor Unite a Comisiei cu privire la statutul femeilor - 1947

Trăsături generale:

1. Accent pe inegalităţile formale (în special pe piaţa muncii) şi cele informale (inegalităţi de

rol).

2. Tot ce este personal este politic (The personal is political, Carol Hanisch) - Politizarea

experienţelor şi intereselor femeilor.

3. Feminismul diferenţei – valorizarea (politizarea) experienţelor femeilor.

Feminismul se răspândeşte prin:

1. latura militantă, în special în SUA şi Franţa (feminismul se „organizează”, Women’s

Liberation Movement, National Organization for Women; Mouvement de Libération des

Femmes; colaborarea cu alte mişcări sociale);

2. pătrunderea feminismului în universităţi, dar şi în viaţa de zi cu zi (revista Ms. – condusă de

Gloria Steinem, articole feministe scrise într-un limbaj accesibil publicului larg, filme,

televiziune).

Agenda politică - transpunerea în politici publice a revendicărilor feministe:

1. Piaţa muncii (dreptul la plată egală pentru muncă de valoare egală, drepturi asociate

maternităţii, facilităţi de îngrijire a copiilor, politizarea muncii domestice – munca invizibilă);

2. Drepturile nu se opresc la uşa casei, resemnificarea conceptelor de public şi privat – s-a

tradus prin revendicarea dreptului la protecţie împotriva oricărui tip de violenţă, în special cea

domestică.

17

Analiza patriarhatului – în centrul teoretizărilor feminismului valului II. Kate Millett

(Sexual Politics, 1970): patriarhatul ca și instituție politică. Politica = toate relaţiile bazate pe

putere; relaţia de subordonare dintre cele două sexe a fost ignorată de-a lungul timpului –

perpetuarea patriarhatului.

Drepturi reproductive/ sexualitate – 1. Dreptul de a decide asupra proprilui trup; 2. Dreptul

de a decide asupra propriilor funcţii reproductive; 3. Dreptul de a construi propria imagine a

trupului/ propria sexualitate.

Violenţa domestică

Contracepţia şi dezbaterea pro-life/ pro-choice

Imaginea femeii în societate - Susie Orbach’s Fat is a Feminist Issue (1981) şi Naomi

Wolf’s The Beauty Myth (1990)

bell hooks (Ain’t I a Woman?: Black Women and Feminism, 1981) critica feminismului alb al

clasei de mijloc deoarece a pus accentul exclusiv pe discriminarea de gen, ignorând

interconectivitatea dintre rasă-clasă-gen şi fenomenul discriminării multiple.

Universalizarea feminismului şi ruptura semnificativă feminism occidental/ feminismul ţărilor

în curs de dezvoltare – drepturi individuale/ drepturi colective:

‘Sisterhood is powerful’ versus „To talk feminism to a woman who has no water, no food

and no home is to talk nonsense”:

- Experianţa luptei anti-coloniale şi a consolidării naţionale – cum este posibilă dezvoltarea

feminismului în contextul naţionalismului şi al ideologiilor de masă – feminismul eliberării?

- Feministele valului II au promovat conceptul de suroritate universală (femeile din toată

lumea împătrăşesc o experienţă comună – viaţa în patriarhat – şi o conştiinţă comună – lupta

împotriva acestui patriarhat). Replica feministelor nonoccidentale – echivalarea

„experiențelor” femeilor cu cele ale femeilor vestice; nu toate femeile împătrăşesc acelaşi set

de experienţe şi interese.

Definiţia operaţională a feminismului:

18

(1) Feminismul reprezintă set de credinţe conform cărora bărbaţii şi femeile sunt în mod

inerent egali.

(2) Deoarece în majoritatea societăţilor bărbaţii (ca şi grup social) au un statut privilegiat,

este necesară (a) o mişcare socială care să conteste ierarhia de gen şi să lupte pentru egalitate

între bărbaţi şi femei, (b) ţinând cont de faptul că genul se intersectează cu alte tipuri de

ierarhii sociale (Estelle B. Freedman, 2002).

Diversificarea curentelor feministe - feminismul radical, feminismul marxist, feminismul

comunitarian, ecofeminismul.

19

Istoria feminismului - tipologia valurilor. Valul III

Definiţia operaţională a feminismului:

(3) Feminismul reprezintă set de credinţe conform cărora bărbaţii şi femeile sunt în mod

inerent egali.

(4) Deoarece în majoritatea societăţilor bărbaţii (ca şi grup social) au un statut privilegiat,

este necesară (a) o mişcare socială care să conteste ierarhia de gen şi să lupte pentru egalitate

între bărbaţi şi femei, (b) ţinând cont de faptul că genul se intersectează cu alte tipuri de

ierarhii sociale (Estelle B. Freedman, 2002).

VALUL III/ POSTFEMINISM – diferenţă sau sinonim?

1. Feminsimul contremporan ca ideologie şi mişcare.

1.1 Ideologie – intrarea în mainstream; atât din punct de vedere academic cât şi politic.

Feminismul ca ideologie de stat (Suedia, Norvegia etc) dar şi UE.

Gender mainstreaming (politici sensibile la gen) – introducerea perspectivei de gen în toate

etapele de formulare/ redactare a politicilor publice. Aplicarea ca şi cadru de analiză a

efectelor genizate ale politicilor. Desemnează considerarea genului ca variabilă obligatorie în

toate domeniile şi la toate nivelurile. În acest moment, este acceptată necesitatea

implementării unei perspective sensibile la gen în redactarea politicilor publice, însă

metodologia de aplicare/ indicatorii de evaluare sunt utilizate insuficient sau inadecvat. Vezi

strategii precum add women and stir.

Agenda politică a feminismului valului III:

- Autonomie (concept prezent şi în valul II, în valul III în special economică);

- Identitate – politicile identităţii;

- Drepturi ale minorităţilor (incluse în cadrul mai extins al cetăţeniei);

- Discriminarea multiplă.

Anne Phillips, Feminism and politics (1997) – feminismul este şi trebuie să rămână relevant

din punct de vedere politic, prin oferta teoretică şi ideologică adaptată diverselor contexte

socio-politice (accent pe interese, reprezentare şi cetăţenie).

Pamela Aronson (2003) - femeile din generaţia post-valul II recunosc şi beneficiază de

drepturile obţinute de feministele din valul I şi II, însă nu căută activ o lărgire a acestor

drepturi.

20

Jenny Coleman (2009) – potenţialul politic al feminismului valului III rezidă în capacitatea

sa de a produce schimbare socială. Continuitatea cu valul I şi II poate fi pusă sub semnul

îndoielii. „Postfeminismul are ca presupoziţie faptul că mişcarea pentru eliberarea

femeilor (valul I şi II n.m.) a eliminat instituţiile opresive şi, în acest moment, este timpul

ca femeile să facă alegeri personale care să întărească aceste schimbări sociale

fundamentale”: the political is personal. Nivelul individual/ colectiv: ce tip de agendă

politică?

1.2 Mişcare: distanţarea de “victimismul” valului II (argument: dacă femeile sunt victime

constante şi sunt lipsite de putere şi voinţă, atunci au nevoie constantă de a fi protejate,

feminismul valului II ajunge să fie la rândul său patriarhal sau chiar misogin). Promovarea

conceptului de empowerment (în română un termen echivalent ar putea fi acela de

autoafirmare; o puternică legatură cu conceptul de autonomie). Accent pe libertatea de

exprimare şi dărâmarea ultimelor redute ale constrângerilor de rol din societate.

Exprimarea sexualităţii (inclusiv sexualitatea alternativă) ca expresie a feminismului.

2. Multiplicarea mesajelor şi mediilor de propagare. Ce este feminsimul şi cine este

feminist/ă? Depolitizarea feminismului? Pierderea conţinutului politic, a agendei de

revendicări, diluarea feminismului, considerarea agendei valului II ca fiind constrângătoare

pentru femei. Pamela Aronson (2003): generaţia valului III este o generaţie de femei (şi

bărbaţi) depolitizaţi şi individualişti; feminismul este prezent în ideile şi acţiunile lor, însă

nu este identificat ca atare.

3. Postfeminismul ca antifeminism?

Întrebarea lansată de publicaţia amerciană TIME la sfârşitul anilor 1990 – este feminismul

mort?

Postfeminismul reprezintă totodată un termen creat şi propagat în special de către mass-media

pentru a desemna reacţia atribuită femeilor (în special celor tinere) de a „refuza” feminismul

de tip valul II. A fost obţinută egalitatea? Este şi o reacţie de respingere a agendei

feminismului radical. Echivalarea eronată a feminismului cu feminismul radical.

Feministele au acceptat şi valorizat termenul de postfeminism (Naomi Wolf – power

feminism) prin apelul la crearea identităţii şi ruperea stereotipurilor.

Ideea ce uneşte feminismul contemporan: nu (mai) există un centru ideatic comun, o

agendă comună, o politică unitară; din acest punct de vedere prefixul post este corect şi

21

coerent cu alte mişcări ale sfârşitului de secol XX (postmodernism, poststructuralism etc)

(Miroiu, 2004). Putem vorbi în acest context de feminismul identităţii sau al identităţilor

multiple.

Ce înseamnă în acest moment o conştiinţă a genului (Patricia Gurin, 1985, 1987):

1. recunoaşterea (sau identificarea) faptului că femeile împărtăşesc anumite interese comune;

2. neacceptarea lipsei de putere a femeilor în societate;

3. conştientizarea ilegitimităţii diferenţelor de gen;

4. acţiune colectivă pentru urmărirea intereselor de gen.

22

Analiza de gen în politică. Aspecte introductive.

Politica – utilizarea în condiţii limitate a puterii sociale. Delimitarea de asocierea puterii cu

forţa, Analiza politicii – studierea naturii şi a surselor acestor limitări; a metodelor prin care se

poate utiliza puterea socială în perimetru acestor limitări (Goodin; Klingemann, 1998).

Analiza de gen în politică reprezintă un subdomeniu al ştiinţelor politice, o metodă de

interpretare a persistenţei inegalităţilor de gen.

Analiza de gen în politică implică două dimensiuni:

- abordarea teoretică; a marilor paradigme conceptuale. Barbara Arneil: politică şi guvernare –

puterea definită în funcţie de cel care o deţine şi tipul de relaţii stabilite cu cei guvernaţi.

- abordarea practică: contribuţie în domeniul politicilor publice.

De ce teoria politică feministă/ de gen acordă o importanţă ridicată studierii

mecanismelor prin care se menţine inegalitatea de gen în politică:

Mercedes Mateo Diaz (2005): studiu aplicat pe mecanismele de creştere a reprezentării

politice din Belgia şi Suedia – creşterea reprezentării politice a femeilor determină o

îmbunătăţire a situaţiei generale a femeilor în societate.

Exemplu: problema diferenţei dintre aşteptările femeilor şi ale bărbaţilor şi realităţile

statistice. De exemplu, problema reprezentării politice, discrepanţa dintre discurs („egalitatea

de gen a fost realizată”, „nimic nu împiedică implicarea femeilor în politică”) şi realitate

(femeile alese în parlamente naţionale: 1999 – 11,7%, 2009 – 18,3%; cifre citate din Women

in Parliament, Wangnerud, 2009). Tip de analiză: introducerea în analiza sistemelor

electorale a dimensiunii de gen; încurajează sau acţionează ca impediment în vederea

creşterii reprezentării femeilor.

23

24

Analiza de gen în politică. Reprezentarea femeilor sau a intereselor femeilor?

Indexul inegalităţii de gen în lume (2011):

România: clasament general 68 din 135 (mai sus de Italia, Slovacia, Cehia, Ungaria sau

Japonia; mai jos de Macedonia, Moldova, Estonia sau Bulgaria).

Clasament detaliat: participare economică – 46 (sub nivelul înregistrat în anii precedenţi);

nivel de educaţie – 45 (câştig faţă de nivelul înregistrat în anii precedenţi); sănătate şi speranţă

de viaţă – 41; participare politică – 112.

Anne Phillips: subreprezentarea electorală a unui grup (în analiza de faţă, unul dintre genuri)

reprezintă o problemă politică? De ce ar trebui ca cei aleşi să aibă caracteristici similare cu cei

pe care îi reprezintă? Dovezile empirice ale subreprezentării creează premisele instituirii unui

principiu normativ?

Accentul pe procesele prin care democraţia reprezentativă este adecvată intereselor tuturor

cetăţenilor (cei care aleg):

Phillips Griffiths (1960) nu ar trebui să conteze cine este ales – nebunii nu pot să reprezinte

nebunii.

Hanna Pitkin (1967): cei aleşi ar trebui să fie responsabili pentru ceea ce fac pentru alegători,

nu pentru ceea ce (cine) sunt. Reprezentarea corectă nu poate fi garantată in avans.

O altă versiune: prin design instituţional (birocraţie) se pot garanta reguli drepte ale jocului.

Procesele politice înţelese ca şi mecanismele prin care diverse grupuri încearcă să îşi

reprezinte/ impună interesele – prin reprezentare directă sau indirectă (şcoala instituţionalistă/

neoinstituţionalistă). Dacă nu există obstacole care să împiedice participarea politică, atunci

de ce unui grup (femeilor) le-a fost şi le este greu să îşi urmărească interesele politice?

Teoria politică feministă/ a genului corectează teoria reprezentării intereselor: Problema

consimţământului. Problema reprezentării intereselor. Problema celor invizibili.

Reprezentarea intereselor unui grup presupune (este imposibilă în absenţa)

reprezentarea descriptivă (numerică) a grupului respectiv.

Metode prin care poate creşte reprezentarea femeilor în politică:

- soft: centre speciale de pregătire ale politicienelor, organizaţiile de femei din cadrul

partidelor.

- hard: cote. Două tipuri: procentuale (alocarea unui anumit procent din locurile eligibile

femeilor – de obicei între 30 si 40%) şi sistemul fermoar (sau paritar). Cotele de reprezentare

25

au fost introduse pentru prima oară introduse în statele nordice (Norvegia) la nivelul partidelor

politice în anii 70.

Argumente în favoarea cotelor sau a altor mecanisme de creştere a participării femeilor în

politică (Phillips):

1. femeile politician oferă modele de succes.

Generalizări despre dimensiunea de gen şi politica:

Pippa Norris (2003; pt. SUA, dar, empiric, afirmaţia se poate proba şi în Europa) – femeile

sprijină mai degrabă politici tradiţional asociate stângii.

Femeile politiciene sunt în general mai puţin corupte. Altă interpretare posibilă: femeile au

acces mai scăzut la reţelele birocratice dominate de către bărbaţi; nu putem vorbi despre o

inabilitate biologică a femeilor de a fi corupte (Goetz 2007: 95).

Femeile token.

2. principiul egalităţii de gen (nu există dreptate socială fără egalitate de gen – Okin,

Miroiu);

3. interesele femeilor ar fi altfel ignorate (şi, istoric, au fost);

4. reprezentarea adecvată a femeilor ar revitaliza democraţia prin reducerea decalajului

între reprezentare şi participare (deficit democratic).

Reprezentare descriptivă (numerică) – reprezentare substanţială (a intereselor). Diferenţă de

natură sau de grad?

Fără RD nu poate fi vorba despre RS. Masa critică a reprezentării intereselor de gen (Pippa

Norris).

Teoria de gen inclusivă vs transformativă (Mieke Verloo, 2008). Modele regăsite la nivelul

statelor membre UE. Exemplu: Plată egală pentru muncă egală (valul II) recunoaşterea valorii

sociale a muncii domestice (în special valul III).

Adecvarea acestora în alte contexte? Mecanisme care să sporească democraţia (participarea şi

responsabilitatea publică) şi care să depăşească cadrul unui proces de recompensare al unei

inegalităţi de gen. Este această inegalitate încă prezentă?

26

Genul în contextul reprezentării intereselor politice. Implicaţii pentru România.

Def. de gen a agendei politice – posibilă prin răspunsul la pentru cine se fac politicile şi de

către cine?

Def. de gen a intereselor politice – răspunde la întrebarea care este spectrul de interese politice

reprezentate pe agenda publică?

Teoria politică a reprezentării intereselor femeilor presupune (Ann Phillips 1997; M. Miroiu

2004):

1. Cercetarea modului în care se naşte şi se menţine patriarhatul ca instituţii, practici şi

ideologie, inclusiv modul în care patriarhatul este internalizat de către femei (Alison Jaggar,

M. Miroiu).

2. Perceperea şi exprimarea de către femei a propriilor interese, nu numai ca interese femeieşti

(cf M. Miroiu) dar şi ca interese de grup – trecerea de la statutul de subiect al politicii la cel de

obiect.

3. Multiplicarea feminismului, în funcţie de formularea agendei politice: în contexte sociale

diferite, feminismul ca ideologie este diferit (M. Miroiu).

EXEMPLE de definire a agendei de gen feministă prin raportarea la conţinutul ideologic:

Feminismul liberal (varianta sa contemporană) pledează pentru reformarea rolurilor de sex/

gen, eliminarea discriminărilor din educaţie şi instituţii, accentuează egalitatea pe piaţa

muncii, insistă pe conceptul de parteneriat. Feminismul socialist – problematica inegalităţii

de gen pe piaţa muncii (diferenţele de venit); Heidi Hartmann „teoria sistemelor duale”;

inegalităţile de statut economic creează/ adâncesc inegalităţile de gen.

→ Aplicaţi în contextul românesc.

Răspunsul comunitarianismului: democraţiile liberale creează un vacuum moral în care

indivizii îşi urmăresc propriile interese erodând valorile comune ale comunităţii (Adrian

Oldfield, 1998). TPG susţine faptul că există interese comune unor mari grupuri sociale

diferenţiate în funcţie de gen (fără să nege interesele transversale) şi aceste interese pot fi

exprimate doar politic. Alianţă comunitarianism - feminismul?

27

Toate cele trei elemente enumerate sunt relevante şi pot fi aplicate în

cadrul teoriei reprezentării intereselor de gen.

Ce se întâmplă în Centrul şi Estul Europei din perspectiva intereselor/ reprezentării de gen:

- absenţa din agenda publică şi oferta politică a unei perspective de feministe (de orice tip, dar

în special cea liberală) duce la revenirea (în unele cazuri, accentuarea - România)

patriarhatului ca formă subtilă sau manifestă de organizare socială.

- identificarea excesivă a femeilor cu categoriile defavorizate – imposibilitatea formulării

unor altfel de interese politice/ reducerea agendei politice a feminismului politic. Diferenţa

victime/ cliente (ale politicilor, ale statului) – V. Pasti (Ultima inegalitate, 2003). Pentru teoria

politică a genului - politica/ politicienii au un rol paternalist, protejează „supuşii” şi

„neajutoraţii”.

! Depăşirea paradigmei „victimiste” (atribuită feminismului valului al II-lea) nu trebuie făcută

în detrimentul depolitizării unor situaţii cu care se confruntă femeile de pretutindeni (violenţa

domestică, hărţuirea sexuală, violul, imagini discriminatorii în mass-media). Feminismul

autonomiei - paradigma teoretică relevantă pentru acest context.!

- feminismul room-service (M. Miroiu).

În România – slabă reprezentare a intereselor de gen. Problema nu este pusă niciodată în

termenii reprezentării problematicii de gen. Clasa politică nu se raportează la problematica de

gen. Societatea civilă a preluat un rol important în „consolidarea democraţiei prin funcţia ei

de a genera mecanisme alternative şi/ sau complementare de urmărire şi atingere a intereselor”

(Neaga, 2011).

Conexiunea cu problematica reprezentării - Este nevoie de reprezentare specială pentru ca

interesele femeilor să devină politice?

→Reprezentare descriptivă (numerică) – reprezentare substanţială (reprezentarea intereselor

specifice ale femeilor). Cotele se pot afecta (iniţial) doar reprezentarea descriptivă, cu toate că

există argumente care asociază creşterea numărului de femei în politică cu creşterea calităţii

reprezentării intereselor de gen dar şi cu cea a actului politic în general (vezi cursul 7).

28

În acest moment, în special în contextul UE, miza politică a reprezentării intereselor de gen

implică mai mult decât „situaţia” femeilor:

- Sustenabilitatea sistemelor de asigurări sociale (în special a sistemelor de pensii).

- Criza economică şi efectele sale (transformări ale pieţei muncii).

- Problematica reconcilierii dintre viaţa privată şi cea profesională.

Relaţia incomodă a feminismului cu politica identităţii – feminismul ca politica recunoaşterii

diferenţei; egalitatea de gen/ şanse „pierde” locul central ocupat anterior în cadrul teoriei

politice feministe. Soluţia ieşirii din impas – prin politica reprezentării intereselor; permite

integrarea diverselor probleme ale femeilor, ţinând cont de contextul naţional, fără a sacrifica

imperativul egalităţii de gen (Nancy Fraser, 2005).

29

Relaţiile de gen în România

Din punctul de vedere al istoriei feminismului în România putem identifica trei etape:

1. Perioada valului I – debutul mişcării feministe în România;

2. Perioada comunistă – este posibil feminismul în comunism?;

3. Tranziţia post-comunistă – încadrare în valul II sau III?.

1. Originile mişcării feministe. Valul I de feminism.

„Pravila lui Vasile Lupu şi cea a lui Matei Basarab prevăd că „....bărbatul avea voie să îşi

sechestreze şi să-şi bată soţia dacă greşea, dar nu prea din cale afară„ (Mihăilescu, 2002).

Redscoperirea feminismului românesc – Ştefania Mihăilescu – feminismul românesc de

după 1989 nu se naşte din neant.

I. Asemănări cu feminismului valului I occidental prin axarea pe dobândirea drepturilor

civile/ politice; Codul Civil din 1866 stipula: orice act încheiat de o femeie avea nevoie de

acceptul soţului sau justiţiei, femeia nu putea depinde de propriile venituri, îşi pierdea

naţionalitatea dacă se mărita cu un străin, nu putea urmări un bărbat pentru pensie alimentară,

nu putea să fie tutore, trebuia să rămână în domiciliul stabilit de soţ (Mihăilescu, 2002). În

1866 (cu un an înainte faţă de J.St. Mill), Cezar Bolliac, solidar cu mişcarea de femei a acelei

perioade, susţine în Parlamentul României universalizarea votului indiferent de clasă, avere

sau sex, dar „Eliade Rădulescu, democratul de la 1848, combate cu toată energia concepţia lui

Bolliac, în care vede o exagarare primejdioasă, în orice caz o utopie, pe care o numeşte

boliaclâc” (M. Miroiu, 2004).

Constituţia din 1923: nu include dreptul de vot pentru femei, dar menţionează faptul că acest

drept va face obiectul unei legi speciale. „Acest drept urma să fie acordat „la momentul

oportun” aşa cum spuneau politicienii momentului, aceia care nu erau atât de conservatori

încât să nege accesul femeilor la drepturi egale, dar nici atât de progresişti încât să considere

că momentul oportun este imediat, ca în oricare dintre cazurile de reparare a nedreptăţii.” (M.

Miroiu)

1929 – recunoaşterea dreptului de vot în cadrul alegerilor locale, extinderea dreptului de vot

prin constituţia lui Carol II şi Legea electorală din 1939 la nivel naţional pentru femeile cu

vârsta peste 30 de ani (drept niciodată exercitat cu adevărat în condiţiile dictaturilor instaurate

în România).

30

Feminism al clasei de mijloc (de elită) – expresie a structurii sociale (populaţie majoritar

agrară, slaba industrializare).

Agenda feminismului românesc (Eleonora Stratilescu, în Miroiu 2004):

1. Economic: plată egală la muncă egală; protecţia muncii femeilor şi a rezultatelor ei; măsuri

de combatere a mortalităţii infantile în straturile sărace.

2. Cultural: acces la toate formele de pregătire şi la toate tipurile de cariere, la toate treptele

ierarhice ale carierelor; aplanarea conflictului carieră-maternitate; educaţie mixtă, creştere în

aceleaşi valori şi condiţii, indiferent de gen.

3.Căsătorie şi familie: egalitatea între soţi prin lege şi educaţie, controlul asupra propriei

averi, indiferent de sex; o parte din câştigul bărbatului să revină femeii pentru munca ei în

gospodărie; eliminarea dublului standard moral, a concubinajului, întărirea căsătoriei legale:

desfiinţarea autorităţii maritale, a prostituţiei, cercetarea paternităţii.

4. Social şi politic: drepturi civile şi politice egale; participarea femeilor la toate instituţiile,

demnităţile şi funcţiile publice, alături şi la fel ca bărbaţii; pregătirea politică a femeilor pentru

exercitarea drepturilor lor.

II. Adaptarea la contextul naţional - Relaţia cu alte familii ideologice din România (1866-

1947) - Cazul liberalismului românesc (pentru o analiză comprehensivă: Raluca Maria

Popa, 2002, Dimensiuni ale patriarhatului în gândirea liberală românească între 1848 şi

al Doilea Război Mondial): liberalii – preocupaţi mai ales de problematici economice – nu

au considerat diferenţele dintre bărbaţi şi femei ca fiind aspecte relevante pentru analiza

proceselor care fundamentează societăţile politice. Două dimensiuni fundamentale ale

patriarhatului în gândirea liberală:

a. Etic-culturală (paşoptiştii, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu) – poziţia şi rolul social al

femeilor sunt definite în raport cu presupusele lor calităţi morale naturale. Etica uitării de

sine.

Nicolae Bălcescu. Premisa=progres. Capacitatea de perfecţionare a individului prin educaţie,

în primul rând morală. Cine efectuează educaţia morală? Agenţii educaţiei morale nu pot fi

decât femeile (articolul „Filosofie soţială”). Dualismul înţelegre/ inimă (materie/ spirit)

transpus în bărbat/ femeie. Misiunea exclusivă a femeii: de a efectua educaţia morală a

copiilor.

Comentaţi: „cetăţenia, participarea la societatea politică, este rezervată bărbaţilor, însă

însuşirea calităţii de cetăţean se realizează numai în familie”.

31

C.A. Rosetti. Concepte: libertate şi egalitate. Presupoziţia că societatea politică este exclusiv

masculină. Sfera privată, ai cărei centri de constituire sunt femeile (şi doar atât), trebuie să

furnizeze societăţii politice, a bărbaţilor, suportul moral şi emoţional. Singurele resurse ale

femeii (ca şi la Bălcescu, necoruptă, pură moral, purtătoare a valorilor morale) sunt cele

afective şi singurul mod în care ea îşi defineşte rolul social est prin raportare la bărbat.

Femeile trebuie să compenseze „nedreptatea şi inegalitatea din lumea de afară”. Prima

epistolă către femeile claselor privilegiate – sclavia femeii şi înrobirea acesteia prin instituţia

căsătoriei. „Revoluţia familiei” = exercitarea liber consimţită de către femei a rolului lor

tradiţional de soţii şi mame. O femeie este mai întâi soţie şi mamă şi apoi cetăţeană.

Cezar Bolliac. Emanciparea femeii, dobândirea statutului de cetăţeancă şi a libertăţii sexuale.

Schimbarea pe care o are în vedere Bolliac este mai degrabă una de atitudine faţă de femei şi

în nici un moment una care să vizeze funcţia lor socială. Ca şi pentru Bălcescu şi Rosetti,

această funcţie rămâne ataşată exclusiv domeniului privat (rol moral, civilizator). Percepţia

excepţionalismului unor femei. Inegalitatea dintre sexe reprezintă prima formă de inegalitate

socială. Opera lui Bolliac reflectă tensiunea dintre normativ sau ideal şi descriptiv sau real.

b. Abordarea socio-economică (Ştefan Zeletin, P.S. Aurelian, Dionisie Pop Marţian) – poziţia

de dependenţă economică a femeilor faţă de bărbaţi.

Ştefan Zeletin (Burghezia romînă. Originea şi rolul ei istoric; Neoliberalismul).

Transformările economice stau la baza celor sociale şi politice (vezi V. Pasti, Noul capitalism

românesc). „Dezvoltarea statelor moderne este rezultatul dezvoltării burgheziei”. Liberalismul

clasic, cu implicaţiile sale politice şi economice, nu este adecvat societăţii româneşti

interbelice (şi nici în etapele anterioare) – neoliberalismul (intervenţia statului în accelerarea

procesului de industrializare) este mai adecvat. Neoliberalismul, ca şi socialismul, are o

teleologie5 socială – evoluţia spre capitalism. Generalizarea relaţiilor de tip capitalist =

generalizarea muncii salariate în industrie = femeile sunt excluse de la munca salariată = noua

societate capitalistă le neagă premisa autonomiei economice şi le face dependente de bărbaţi.

Împropietărirea ţăranilor = primul moment de subordonare al femeilor, pentru că ea se face

„pe capi de familie” – PATRIARHATUL ECONOMIC.

Reprezentante:

Calypso Botez: feministă liberală, militează pentru obţinerea dreptului de vot (1923), puterea

patriarhatului stă în puterea normativă deţinută exclusiv de bărbaţi - „Legislatorul bărbat i-a

5 Doctrină filozofică potrivit căreia totul în natură ar fi organizat în conformitate cu un anumit scop, cu o anumită cauză finală.

32

acordat femeii o solicitudine şi o protecţie pe care ea nu a cerut-o, dar i-a răpit în schimb o

sumă de drepturi” (în Miroiu, 2004).

Alexandrina Cantacuzino: activitate internaţională importantă în perioada postbelică –

fondează Mica Înţelegere Feminină din Centrul şi Estul Europei (1923), vice-preşedintă a

Consiliului Internaţional al Femeilor, participă la lucrările Societăţii Naţiunilor (drepturilor

femeilor - 1927); feministă liberală – femeile nu au nevoie de protecţie ci de drepturi -

„Amestecul politicianismului până şi în ocrotirea nevoilor şi durerilor îl găsim odios[…]

asistenţa prin milă să înceteze, singură asistenţa prin muncă să domnească, asigurând celor ce

pot munci, câştigarea pâinii cele de toate zilele pe căi cinstite.” (în Mihăilescu 2002).

Sofia Nădejde: dezbaterea privind „inteligenţa femei” cu Titu Maiorescu; feministă

socialistă, accent pe autonomia economică – adeptă a perspectivei marxiste: femeile vor fi

autonome doar prin îndepărtarea dominaţiei capitaliste, condiţia femeilor sărace (şi din

mediul urban), „Ni se impută că nu căutăm decât să plăcem, decât să ne facem frumoase,

fără a ne ocupa de lucruri serioase. Dar oare ce ne învaţă din copilărie: Cum să ne împodobim

şi să ne schimonosim spre a putea tatăl să găsească fetei un ginere mai bogat. Daţi-ne

educaţiune serioasă, faceţi să dispară dinaintea noastră ideea că femeia trebuie numai să placă,

sădiţi prin educaţie demnitatea personală în femeie, într-un cuvânt: sfârşiţi odată

tratamentul copilăresc ce ne daţi, (subl. mea, MM)- de a ne lăuda în prezenţă, de a ceda la

orice capriciu sub cuvânt că suntem femei, de a ne săruta mâna şi de a ne compara cu îngerii,

iar în absenţă a ne trata ca paria!….Într-un cuvânt, ne-am săturat să fim tratate ca femei, era să

zic, ca copii şi voim să ne trataţi ca pe nişte oameni egali…..” (Mihăilescu, 2002).

2. Genul în perioada comunistă.

Un recul pentru mişcarea feministă din România - trecerea de la patriarhatul tradiţional la cel

de stat. Avangarda mişcării feministe din România a fost înlocuită cu propaganda aşa-zis

emancipatoare a eliberării marxist-leniniste a femeilor (Neaga, 2011).

Oana Băluţă (Teză de doctorat, 2009, nepublicată): regimul comunist individualizează

România ca dezvoltare şi modernizare a relaţiilor de gen în raport cu ţările vestice.

Derek Sayer – formarea statului şi dezvoltarea mecanismelor lui implică o complicitate tacită

între state şi cetăţenii lor, indiferent dacă aceştia din urmă au reală încredere în legitimitatea

politică a statului respectiv.

România comunistă, trei procese relevante din puncte de vedere al analizei de gen:

1. omogenizarea ca scop politic declarat,

33

2. remodelarea societăţii şi a oamenilor (proiecte de inginerie socială),

3. necesitatea mobilizării unei forţe de muncă masivă pentru funcţionarea societăţii.

Politici de gen în comunism:

1. egalizarea prin muncă,

2. patriarhatul de stat,

3. controlul vieţii private – politicile reproducerii.

1. Egalizarea prin muncă: intrarea masivă pe piaţa muncii nu s-a suprapus cu o transformare

a rolurilor de gen (vezi intrarea situaţia socio-economică anterioară 1947, în special

caracterul rural al societăţii româneşti şi lipsa exerciţiului democratic al exercitării active a

drepturilor omului) şi/ sau cu echilibrarea rolurilor în gospodărie (menţinerea şi accentuarea

dublei zile de muncă). Mai mult, nu a fost eliminată (în ciuda ideologiei oficiale) problema

accesului la resurse (în special cele care generează surse de putere), femeile în comunism

rămânând defavorizate.

DAR, dincolo de retorica ideologică, din punctul de vedere al modernizării – acces la

educaţie, la spaţiul public (cu limitările nedemocratice), la statutul conferit de locul de muncă,

servicii sociale etc.

S-au creat reflexe ale cetăţeniei bazată pe drepturi şi obligaţii?

2. Patriarhatul de stat: statul ca şi părinte (exemple); contravine unui principiu fundamental

al teoriei feministe: AUTONOMIA indivizilor (în raport cu statul, alţi indivizi sau grupuri).

Contribuţia teoriei politice feministe la înţelegerea şi analizarea regimurilor comuniste6:

„comunismul poate să fie înţeles nu doar prin macropolitici referitoare la economie, relaţii de

clasă, cultură, ci şi prin categoriile de politici care au vizat viaţa privată, relaţiile de gen şi

femeile” (M. Miroiu).

Relevanţa conceptului de AUTONOMIE în relaţiile de gen din România (în special în post-

comunism).

„Cererea pentru un stat paternalist” (Miroiu, 2004): dacă reprezintă o constantă negativă în

istoria eforturilor de modernizare ale României, ce implicaţii poate avea din punctul de

vedere al relaţiilor de gen (vezi Relaţiile de gen în perioada tranziţiei).

3. Controlul vieţii private – politicile reproducerii: o altă contribuţie a TPF – analiza vieţii

cotidiene în comunism.

6 Diferenţă faţă de comunism ca şi ideologie – Heidi Hartmann: dubla opresiune a femeilor în capitalism. Originile marxismului (Marx, Engles, Babel) + feminismul maxist accentuează independenţa economică a femeilor faţă de bărbaţi ca reprezentând soluţia emancipării.

34

Politicile reproducerii în comunism. Dubla predestinare a femeilor în comunism: politică

(omul nou) şi biologică (mama-eroină). Maternitatea ca obligaţie faţă de stat (chiar faţă de

Conducător).

Gail Kligman (Politica duplicităţii, 2000, Humanitas) – „Interesele statelor (şi ale

naţiunilor) în domeniul reproducerii sociale intră adesea în conflict ce cele ale femeilor şi ale

familiilor în determinarea propriei reproduceri. Statele moderne şi cetăţenii lor deopotrivă îşi

revendică dreptul de a controla diferitele aspecte ale acesteia, precum contracepţia, avortul şi

adopţia. Iată de ce reproducerea serveşte drept locus ideal prin care poate fi lămurită

complexitatea relaţiilor formale şi informale dintre state şi cetăţenii lor – sau necetăţeni, după

caz”.

3. Relaţiile de gen în perioada tranziţiei.

3.1 Legătura dintre feminismul academic şi cel politic.

Tematica cercetărilor din domeniul relaţiilor de gen. În general, sunt abordări structuralist-

cantitativiste care au ca principal scop aducerea la lumină a tabloului de ansamblu al relaţiilor

de gen din România. Sunt slab particularizate, operează cu grupul femeilor ca şi categorie

relevantă de analiză (valul I şi II).

Teme abordate: „bărbaţii şi femeile din politică, din afaceri, din diverse domenii feminizate

sau masculinizate, care numără bărbaţii şi femeile săraci/e sau bogaţi/ bogate, capi de familie,

care formează familii monoparentale, care au suferit discriminări, care au fost victime ale

violenţei domestice, bărbaţii şi femeile care se ocupă de îngrijire, de treburile casnice, care

lucrează, care se confruntă cu dubla zi de muncă” (Neaga, 2011).

Cu puţine excepţii, cercetarea de gen din România numără femeile şi bărbaţii din România,

indică diferenţele de gen dar nu identifică şi cauzele acestor decalaje. Acest tip de demers este

desigur util, însă insuficient.

Feminismul academic este în continuare orientat către sine, insular chiar dacă bine reprezentat

la nivel european şi internaţional. În acelaşi timp, mediul politic a răspuns i propunerilor de

politici publice menite să reducă decalajele de gen venite din mediul academic/ non-

guvernamental (excepţie: legea pentru combaterea violenţei domestice).

3.2 Teme politice ale relaţiilor de gen în tranziţie.

Relaţiile de gen în tranziţie – dimensiuni de analiză:

1. Ideologia de gen (vezi Genul în perioada coministă), caracterstici: patriarhat pre-modern

(„reculul modernizării”); roluri tradiţionale de gen în interiorul familiei – necontestate

35

ideologic în tranziţie; relaţiile de gen din România s-au situat între anti-feminismul

preventiv şi politica indiferenţei (autoare relevante – M. Miroiu, Eniko Magyari-Vincze;

Laura Grunberg; Susan Gal şi Gail Kligman Politicile de gen în perioada postsocialistă). Au

lipsit, până la mijlocul anilor 2000, dezbateri reale cu privire la violenţa domestică, problema

avortului, problema hărţuirii sexuale.

2. Discrepanţă între incluziunea legală şi cea efectivă (realitatea statistică – vezi Pasti,

2003). Paralelă cu conceptul de cetăţenie substanţială (Ruth Lister) – coexistenţa în acelaşi

spaţiu politic a două modele de cetăţenie: cel formal-legal şi cel substanţial al cetăţeniei

concretizat în drepturi şi oportunităţi depline şi egale.

3. Dimensiunea politică a vizibilităţii – absenţa intereselor femeilor (explicit formulate) de pe

agenda publică; slaba reprezentare a femeilor în politică = lipsa forţei politice necesare să

pună pe agenda publică problema egalităţii de gen (datorită a două procese interconectate

–reprezentare numerică/ descriptivă extrem de scăzută a femeilor în Parlament şi nivel de

sindicalizare scăzut, în special ca forţă socială de presiune; nivelurile superioare de conducere

a sindicatelor sunt masculinizate, ca număr şi practici).

4. dimensiunea economică – feminizarea sărăciei (de la „a dominaţiei bărbatului socialist

asupra femeii socialiste” la „bărbaţii statului femeile pieţei”) (Vladimir Pasti); lipsa

politicilor de reconciliere a vieţii private cu cea profesională.

5. dimensiunea instituţională sau room-service feminism – termeni/ practici/ instituţii preluate

din aquis-ul comunitar fără a fi însoţite de procesul de europenizare7 (vezi C. Chiva, 2009).

Dincolo de obligaţiile formal-legislative UE nu s-a implicat în problematica egalităţii de gen

din statele candidate, nu a atins niciodată (sau foarte puţin) problemele structurale ale femeilor

(dubla zi de muncă, hărţuirea sexuală la locul de muncă, accesul slab la resurse publice etc).

Despre relaţiile de gen dintr-o altă perspectivă - invizibilii bărbaţi (Ovidiu Anemţoaicei) –

unde sunt bărbaţi situaţi în mişcarea feministă din România: două laturi ale problemei – 1. De

7 În definiţia lui Claudio Radaelli (2003) europenizarea desemnează procesul de construcţie, diseminare şi instituţionalizare a regulilor formale şi informale, procedurilor, paradigmelor de politici publice, normelor şi valorilor împărtăşite.

36

ce nu sunt prezenţi în interiorul mişcării; 2. De ce problemele şi interesele lor nu sunt

incluse în agenda de gen?

Cum ar putea fi structurată o agendă politică de gen care să poată trece testul electoral?

Pornind de la realitatea statistică (argumentul discriminării numerice)

1. În România, femeile sunt mai mult decât bărbaţii neasigurate social (sunt în procente mai

ridicate fără ocupaţie, 19% faţă de 6%8 – termenul oficial fiind cel de lucrător familial

neremunerat).

2. Lucrează în procente mai ridicate în domenii economice prost plătite (categoria oficială

servicii sociale – aici este inclusă şi educaţia).

3. Femeile par a fi mai puţin afectate de şomaj (excepţie – fetele tinere 18-24).

4. În medie, câştigă cam cu 100 de RON mai puţin decât bărbaţii, chiar şi atunci când ocupă

posturi similare ce necesită competenţe similare.

Criza financiară şi efectele sale asupra femeilor şi bărbaţilor din România:

Necesitatea unor răspunsuri politice genizate: analiza de gen a efectelor crizei financiare

nu este benefică doar pentru femei, ci şi pentru bărbaţi pentru că oferă o perspectivă mult

mai complexă asupra realităţii sociale. Această criză economică şi măsurile

guvernamentale aferente au avut şi au în continuare un impact diferit asupra femeilor şi

bărbaţilor.

Exemplu: piaţa muncii din Romania era segregată pe orizontală şi verticală, femeile fiind

prezente mai degrabă în anumite sectoare: sănătate, educaţie, administraţie publică şi în

cadrul nivelurilor inferioare şi intermediare de conducere. Măsurile anti-criză au vizat în

special aceste sectoare, fără ca un pachet de susţinere a costurilor sociale rezultate să fie

măcar discutat.

Exemplu: bărbaţii, începând din 2003 până în 2008, au tins să intre mai mult în şomaj,

fapt valabil pentru toate categoriile de vârstă. Nu au existat măsuri adecvate (sensibile la

gen) care să recunoască această realitate şi să o integreze în procesul de redactare al

politicilor publice.

Sursă: Bălută et. al., 2011.

8 Toate datele provind din Anuarul Statistic, INS, 2009

37

Studiile de gen – studii despre masculinitate (men’s studies)

Ce înseamnă conceptul de “diferenţă” în cadrul studiilor de gen? De ce feminismul nu include

în ariile de interese problematici specifice bărbaţilor?

Studii despre masculinitate (men’s studies) – specialitate academică ce a cunoscut în ultimii

20 de ani (debut oficial – începutul anilor 1970) o creştere spectaculoasă (titluri apărute,

cursuri, etc).

Bărbaţii ca şi grup social – studiile de gen s-au concentrate pe raporturile ierarhice/ de

dominaţie dintre acest grup şi cel al femeilor; depăşirea perspectivei – prin acceptarea şi

extinderea conceptului de diversitate pentru a recunoaşte existenţa multiplelor identităţilor

masculine; aşa cum nu există o natură feminină, reducerea masculinităţii la un model – de

obicei, cel al bărbatului dominant – distorsionează capacitatea teoriei de gen de conceptualiza

multiplele faţete ale patriahatului.

Ce presupune includerea bărbaţilor în teoriile genului (“alianţa” necesară). “Alinaţa” studii

despre masculinitate – studii de gen/ feministe nu s-a realizat fără tensiuni şi obstacole:

1. Un nou set de concepte analitice, specifice studiilor masculinității;

2. Redefinirea unor concepte specifice teoriei genului pentru a recunoaşte existenţa

experienţelor (distincte) masculine. În absenţa acestului demers, studiile de gen practică

tocmai tipul de dominaţie ideologică - prin crearea unor granițe imuabile și impenetrabile ale

teoriei feministe care duce la excluderea celuilalt - căruia i se opune. Nu putem să “add men

and stir”;

3. Acceptarea definitivă a faptului că feminismul nu înseamnă “dominația” femeilor (se leagă

de temerea cu privire la pierderea privilegiilor sociale asociate masculinității dominante).

Trăsături generale ale studiilor despre masculinitate:

1. centralitatea conceptului de patriarhat – reinterpretarea sa: rolurile de gen (dominante) sunt

restrictive şi discriminatorii pentru bărbaţi;

2. analiza sexualităţii impuse – conceptul de heteronormativitate (subdomeniu academic queer

studies);

38

3. contextualizarea experienţelor masculine (nu toţi bărbaţii trăiesc în state liberale

democratice şi/ sau capitaliste) – studiile despre masculinitate cunosc o expansiune

considerabilă în ultimii ani în America Latină (se asociază cu teoriile dezvoltării);

4. restrictivitatea diverselor practici şi norme sociale/ culturale/ religioase asupra construcţiei

unei identităţi proprii;

5. transformarea masculinităţii în contextul mai larg al transformării rolurilor de gen.

Masculinitate şi homosexualitate: queer studies. Analiza culturii dominante, a stereotipurilor

despre masculinitate, a discriminării sociale şi civice - legătură cu componenta activistă:

mişcarea pentru drepturile persoanelor cu altă orientare sexuală.

Mişcarea (activistă a) bărbaţilor: în principal, asociată cu mişcarea pentru drepturile

taţilor/ redefinirea rolului tatălui în culturile occidentale (în ţara noastră T.A.T.A), dar

si o miscare anti-razboi (proteste impotriva razboiului din Irak – punerea in discutie a

conceptului de putere din perspectiva relatiilor international: asocierea masculinitatii cu

conceptul de hard power/ opus soft power).

39