Suport Curs Creativitate

21
SUPORT DE CURS 1. Notiunea de creativitate Societatea noastra este vital interesata in dezvoltarea si afirmarea in proportii de masa a personalitatilor creatoare. Exista in epoca noastra un interes general si crescand referitor la actul creatiei, la procesele care îi stau la baza, la modul in care poate fi depistata si cultivata creativitatea. Desi nu exista, pana in present, o unanimitate de pareri in privinta definirii creativitatii, consideram ca aceasta poate fi circumscrisa referindu-ne atat la produsul procesului, cat si la procesul insusi. Irwing Taylor (1959), cercetator in domeniul psihologiei sociale a analizat peste 100 de definitii ale creativitatii si a pus in evidenta 5 nivele de creativitate. El a sugerat ca creativitatea variaza in adancime si amploare mai degraba decat ca tip. Astfel, ar fi eronat sa facem deosebiri (desigur d.p.d.v. psihologic) intre creatia stiintifica si cea artistica, deoarece creativitatea implica o abordare a problemei sub aspect mai mult fundamental decat cel accidental, al formatiei profesionale. - Primul nivel il constituie creatia expresiva ce poate fi exemplificata de desenele spontane ale copiilor. Este vorba de forma fundamentala a creativitatii si necesara pentru aparitia mai tarziu a unor nivele superioare. Ea implica o expresie independenta, in care indemanarea, originalitatea si calitatea produsului nu sunt importante. - La nivelul urmator al creatia productive exista o tendinta de a restrange si a controla jocul liber si de a imbunatatii tehnica; produsele obtinute pot sa nu fie cu totul diferite de acelea ale celorlalti oameni. - La nivelul creatiei inventive - inventia si descoperirea sunt caracteristicile cele mai importante care implica flexibilitatea in perceperea unor relatii noi si neobisnuite intre partile care inainte erau separate . - Creatia inovatoare este cel de-al patrulea nivel care se intalneste la putini subiecti. Ea inseamna o modificare semnificativa a fundamentelor sau principiilor care stau la baza unui intreg domeniu de arta sau stiinta. - Forma cea mai inalta a puterii creatoare este creatia emergentiva in care un principiu total nou sau o ipoteza noua apare (emerge) la nivelul cel mai profund si mai abstract.

description

Curs de creativitate

Transcript of Suport Curs Creativitate

Page 1: Suport Curs Creativitate

SUPORT DE CURS

1. Notiunea de creativitate

Societatea noastra este vital interesata in dezvoltarea si afirmarea in proportii de masa a personalitatilor creatoare. Exista in epoca noastra un interes general si crescand referitor la actul creatiei, la procesele care îi stau la baza, la modul in care poate fi depistata si cultivata creativitatea. Desi nu exista, pana in present, o unanimitate de pareri in privinta definirii creativitatii, consideram ca aceasta poate fi circumscrisa referindu-ne atat la produsul procesului, cat si la procesul insusi.

Irwing Taylor (1959), cercetator in domeniul psihologiei sociale a analizat peste 100 de definitii ale creativitatii si a pus in evidenta 5 nivele de creativitate. El a sugerat ca creativitatea variaza in adancime si amploare mai degraba decat ca tip. Astfel, ar fi eronat sa facem deosebiri (desigur d.p.d.v. psihologic) intre creatia stiintifica si cea artistica, deoarece creativitatea implica o abordare a problemei sub aspect mai mult fundamental decat cel accidental, al formatiei profesionale.

- Primul nivel il constituie creatia expresiva ce poate fi exemplificata de desenele spontane ale copiilor. Este vorba de forma fundamentala a creativitatii si necesara pentru aparitia mai tarziu a unor nivele superioare. Ea implica o expresie independenta, in care indemanarea, originalitatea si calitatea produsului nu sunt importante.

- La nivelul urmator al creatia productive exista o tendinta de a restrange si a controla jocul liber si de a imbunatatii tehnica; produsele obtinute pot sa nu fie cu totul diferite de acelea ale celorlalti oameni.

- La nivelul creatiei inventive - inventia si descoperirea sunt caracteristicile cele mai importante care implica flexibilitatea in perceperea unor relatii noi si neobisnuite intre partile care inainte erau separate .

- Creatia inovatoare este cel de-al patrulea nivel care se intalneste la putini subiecti. Ea inseamna o modificare semnificativa a fundamentelor sau principiilor care stau la baza unui intreg domeniu de arta sau stiinta.

- Forma cea mai inalta a puterii creatoare este creatia emergentiva in care un principiu total nou sau o ipoteza noua apare (emerge) la nivelul cel mai profund si mai abstract.

In afara problemelor de nivel, mai poate fi abordata si problema ariilor de comportament uman carora li se poate aplica o definitie - creativitate. De ex., cat de intemeiat este a vorbi despre creatie la nivelul relatiilor umane? O gospodina, o mama, o sotie, care ofera o viata sigura si fericita familiei sale, poate fi creatoare?, desi nu e cu putinta sa evaluam un produs care nu e tangibil.

Pentru intregirea sferei notiunii creativitatii, alti cercetatori exploreaza aspecte ale procesului de creatie si ale produsului sau. Astfel, Graham Wallas, extinzand analiza lui Helmoholtz - despre ceea ce pare sa aiba loc in general in timpul procesului de creatie - a sugerat existenta a 4 etape: prepararea, incubatia, iluminarea si verificarea.

1. Prepararea implica constiinta ca exista o problema si, desigur, culegerea unor informatii legate de ea;

2. Incubatia implica o perioada de asteptare in care problema ramane "nedestelenita" pana in momentul

3. Iluminarii, cand apare pe neasteptate o strafulgerare pe baza careia este rezolvata problema, dupa care, urmeaza

4. Verificarea, un proces de punere la punct, un gen de revizuire.

Pentru a nu trece in revista si alte puncte de vedere expuse fie de T. Vianu, A.Osborn, M. Bejat si altii, consideram ca am putea da o definitie de lucru din care reiese ca acceptam:

Page 2: Suport Curs Creativitate

CREATIVITATEA - ACTIVITATE CONJUGATA A TUTUROR FUNCTIILOR PSIHICE ALE PERSOANEI (INTELECTUALE, AFECTIVE SI VOLITIVE), CONSTIENTE SI INCONSTIENTE, NATIVE SI DOBANDITE, DE ORDIN BIOLOGIC, PSIHOFIZIOLOGIC SI SOCIAL IMPLICATA IN PRODUCEREA NOULUI SI ORIGINALULUI.

Sternberg şi Davidson au elaborat în anul 1995 o teorie privind creativitatea, susţinând că procesul creaţiei este echivalent cu fenomenul insight-ului (inspiraţie, iluminare), insight care poate fi de două feluri: convergent şi divergent. În cazul insight-ului convergent se face legătura între fenomene fără legătură aparentă, insight-ul divergent se manifestă atunci când se găsesc mai multe explicaţii la un fenomen. Reţinem faptul că insight-ul este cea mai importantă componentă a creaţiei. C. Rogers şi Rollo May consideră că baza procesului creaţiei o constituie nevoia, tendinţa individului de a se autorealiza. Deci, în viziunea acestor doi autori, la baza creaţiei stă motivaţia. Există două tipuri de motivaţie: intrinsecă – reală, autentică, este considerată motorul creaţiei. extrinsecă – mai puţin spontană, neautentică. Teoria neurobiopsihologică susţine existenţa unor zone cerebrale diferite ce sunt răspunzătoare (favorizante) pentru creativitate. În procesul creaţiei sunt implicate: gândirea împreună cu operaţiile ei, cuvântul (limbajul), imaginaţia, memoria, trăirile afective şi voinţa în ceea ce priveşte capacitatea de efort. S-a vehiculat modelul 3D al creierului care presupune existenţa a trei tipuri de creier: Creierul reptilian, prezent atât la animale cât şi la oameni. Aici este sediul instinctelor – foame, sete etc. Sistemul limbic – este sediul emoţiilor, sediul neexprimării verbale, are legătură cu afectivitatea şi cu

memoria, mai ales cu cea de lungă durată. Aici sunt înregistrate acţiunile imediate, neplanificate. Cortexul – la nivelul cortexului apare limbajul, este sediul recunoaşterii fiinţelor, lucrurilor, aici îşi au

sediul operaţiile gândirii. Aceasta este specializarea pe verticală a creierului. Întâlnim şi o specializare pe orizontală, la om aceasta se întâlneşte la nivelul cortexului. Ea presupune împărţirea creierului în două emisfere cerebrale. Fiecare emisferă are o organizare în patru lobi: frontal, parietal, occipital şi temporal. Aici sunt sediile răspunzătoare de funcţiile senzoriale, distribuite astfel: simţ vizual – lobul occipital, simţ auditiv – lobul temporal, simţ tactil – între lobii frontal şi parietal. Tot aici se găsesc şi sediile pentru ariile motrice, centrul pentru mişcare fiind lobul frontal. În aceşti lobi există o zonă primară, mai multe zone secundare şi unele arii de asociaţie (lobul frontal este răspunzător de percepţie şi de gândire, între lobii parietal şi occipital se află aria răspunzătoare de memorie). Multă vreme se considera că emisfera fundamentală, nobilă a omului este cea stângă. Ulterior această consideraţie a fost infirmată. Nu putem spune că o anumită emisferă este superioară celeilalte. Întâlnim în acest sens noţiunea de emisfericitate, termen ce se referă la specializarea funcţională a fiecărei emisfere în parte. Din punct de vedere senzorio-motor, fiecare emisferă comandă partea opusă a corpului. Întâlnim trei tipuri de emisfericitate: emisfericitate de execuţie, deoarece omul a repetat o anumită activitate, şi-a dezvoltat emisfera

corespunzătoare. emisfericitate individuală, este tipică individului şi o găsim la fiecare individ în parte. emisfericitate culturală, datorită apartenenţei la o anumită cultu-ră s-a dezvoltat o anumită emisfericitate.

Caracteristicile emisferelorCaracteristicile emisferelorEmisfera stângă Emisfera dreaptă

răspunzătoare de planul verbal simţ analitic plan raţional plan logic plan simbolic plan numeric plan linear (gândire conver-gentă)

răspunzătoare de planul non-verbal simţ sintetic plan afectiv plan intuitiv plan concret plan spaţial plan global (gândire diver-gentă)

Page 3: Suport Curs Creativitate

Întâlnim şi modelul creierului total, atunci când se intersectează specializarea pe verticală cu cea pe orizontală. Din categoria persoanelor care folosesc cu preponderenţă emisfera stângă se numără inginerii, matematicienii. Printre cei care folosesc predo-minant emisfera dreaptă se numără artiştii, psihologii.

2. Dimensiunile creativităţii

Din perspectiva lui Gollan se disting patru criterii&dimensiuni de definire a creativităţii: creativitatea ca produs – a fi creativ înseamnă a obiectiva acest potenţial, a obţine un produs. creativitatea ca proces – presupune considerarea creativităţii ca având caracter stadial, deoarece niciodată

nu putem spune că creativitatea este instantanee. creativitatea ca potenţialitate general umană – abordând creativitatea din această perspectivă deducem

faptul ca orice om este creativ în plan potenţial. Asta nu înseamnă că el este întotdeauna creativ, deşi nu există oameni necreativi.

creativitatea ca expresie complexă a personalităţii – în procesul creativ intervin toate palierele vieţii psihice.

Produsul şi procesul creativ ca aparţinând persoanei – pro-dusul şi procesul creativ aparţin persoanei şi nivelurilor în care se integrează persoana (grup, organizaţie, mediu).

În psihologia românească, creativitatea este expresia întregului sistem psihic uman. Modelul bifactorial al creativităţii susţine că vorbim de creativitate când se intersectează două categorii de factori: vectorii şi operaţiile, mai exact vectorii creativi şi operaţiile generative. Vectorii reprezintă tendinţa, dorinţa stărilor, dispoziţiilor energetice ale persoanei care o incită la acţiune. Exemple de vectori: trebuinţe, dorinţe, aspiraţii, convingeri, idealuri, adică factori dinamizatori. Toţi aceşti vectori declanşează operaţiile. Operaţiile se referă la operaţiile gândirii (strategiile de tip euristic), ale imaginaţiei. Vectorii creativi sunt: trebuinţe: trebuinţe de autorealizare şi de autocunoaştere. motivaţie: motivaţia intrinsecă. aspiraţii: aspiraţiile superioare. atitudine nonconformistă: nonconformism epistemic, nonconfor-mism pragmatic. Atitudinile creative importante sunt: încredere în forţe proprii, atitudine antirutinieră, interes pentru cunoaştere, perseverenţă în a căuta noi şi noi soluţii, curaj în a adopta soluţii ce la prima vedere par imposibile, simţ valoric crescut, capacitate de concentrare, spirit fantezist, capacitate de problematizare, receptivitate la nou, toleranţă la schimbare, toleranţă la ambiguitate, autonomie, independenţă.

3. Factorii ce intervin în sfera creativităţii:

factori interiori, structurali (psihici) – sunt factorii ce ţin de persoană. factori exteriori (conjucturali) – sunt factorii socio-culturali. factori psiho-sociali – sunt factorii ce ţin de interacţiunea persoanei cu mediul. factori socio-educaţionali.

Factorii interiori sunt de trei feluri: factori intelectuali, factori motivaţionali – afectivi şi factori de personalitate. Factorii intelectuali sunt reprezentaţi de:a) Gândirea creativă – gândirea, în formele ei divergentă şi convergentă este utilă pentru creaţie. Guillford

aprecia că gândirea divergentă influenţează procesul creaţiei prin patru caracteristici: fluiditate (bogăţia şi rapiditatea debitului asociativ), flexibilitate (restructurarea rapidă şi adaptată a traiectoriei gândirii),

Page 4: Suport Curs Creativitate

originalitatea (capacitatea de a da răspunsuri neuzuale) şi elaborarea (punerea în practică şi caracterul inedit al ideilor). Pentru procesul creativ este necesară stimularea gândirii mixte, care presupune combinarea şi interacţiunea dintre cele două forme ale gândirii.

b) Imaginaţia – în viziunea lui Osbourn, imaginaţia are două forme: creativă şi necreativă. Formele necreative sunt cele reproductive, orientate spre trecut. Acestea au un caracter spontan (ex: visul, reeveria). Aceste forme sunt în general necontrolate, dar dacă persoana este conştientă, atunci ele pot fi şi controlate. În opoziţie cu acestea se află formele creative ale imaginaţiei. Acestea sunt: imaginaţia anticipativă (se proiectează viitorul, se formulează o ipoteză), imaginaţia expectativă (presupune schiţarea aşteptărilor pe care le avem de la o soluţie, o persoană, de la viitor). Aceste forme au două funcţii fundamentale în procesul creativităţii:

declanşează procesul de căutare a ideilor. ne permit să schimbăm ceea ce există.

Mecanismele operaţionale ale imaginaţiei sunt: combinarea şi recombinarea. analogiile – în viziunea lui Gordon acestea sunt de patru tipuri: analogia personală (presupune

empatia cu un obiect sau cu o fiinţă), analogia directă, analogia simbolică (evitarea verbalizării), analogia prin fantezie (porneşte de la premisa că totul este pe dos, imaginându-se apoi situaţia diametral opusă).

Procedeele imaginaţiei creative în viziunea lui Osbourn: procedee bazate pe interogaţie şi vizualizare – avem următoarele tipuri:

adaptarea (a prelua din teorie şi a adapta în practică). modificarea (a schimba ceva). restructurarea (modificarea elementelor structurii). substituirea (înlocuirea unui element cu altul).

procedee bazate operaţii aritmetice: augumentarea (a exagera, a amplifica un element, o dimensiune, o caracteristică). multiplicarea (repetarea unui element). diminuarea (miniaturizarea unui element). adiţionarea (adăugarea a ceva în plus). omisiunea (are o formă aparte - schematizarea). diviziunea.

procedee împărţite în modul în care se realizează operaţiile din analiza matematică: rearanjarea. inversarea (schimbarea a două elemente succesive). combinarea. aglutinarea (alăturarea de părţi din obiecte diferite ce nu au legătură unul cu altul).

procedee bazate pe empatie şi analogie: transpoziţia (transpunerea în pielea unei fiinţe, obiect etc).

c) Inteligenţa – este un fenomen spontan. Se realizează în special prin intuiţie, cunoaştere instinctuală, fler.

Factorii motivaţionali – afectivi se referă la motivaţia creatoare, respectiv la motivaţia intrinsecă. Aceasta are caracter ofensiv, de creştere, are caracter neperiodic şi divergent. Reabilitează rolul motivaţiei extrinseci. În ceea ce priveşte afectivitatea, creativitatea poate fi definită ca inteligenţă + afectivitate.

Factorii de personalitate se referă la: factori atitudinali, factori aptitudinali, factori temperamentali şi factori caracteriali.

4. Relaţiile creativităţii cu celelalte procese psihice

Page 5: Suport Curs Creativitate

Relaţia creativităţii cu percepţia – percepţia este relativă fiind dată de expectanţa pe care o are individul, de dorinţele şi interesele lui precum şi de prejudecăţi. În funcţie de aceste interese, dorinţe, omul îşi mobilizează anumite instrumente care uneori pot fi inadecvate. Un astfel de instrument este spiritul de observaţie. Contribuţia percepţiei la procesul creaţiei constă în spiritul de observaţie. Relaţia creativităţii cu motivaţia – există anumite motive specifice pentru creaţie, cum ar fi: pasiunea pentru muncă, satisfacţia în muncă, trăire emoţională extrem de intensă, dorinţa omului de contacte sociale, dorinţa (curiozitatea) pentru cunoaştere. Motivaţia creatoare are anumite caracteristci: are caracter neperiodic. are caracter direct (extensional / intrinsec). motivaţia creatoare este orientată spre conţinutul acţiunii şi nu spre mediul înconjurător. motivaţia creatoare are scopuri multiple. Alexandru Roşca spune că motivaţia intrinsecă este fundamentală pentru creaţie. Optimă pentru creaţie nu este valoarea maximă a motivaţiei ci o valoare situată sub nivelul maxim. Tereza Amabile susţine şi ea ideea motivaţiei intrinseci pe care o consideră componentă a modelului creativităţii. Modelul componenţial al creativităţii, propus de autoarea amintită mai sus cuprinde: motivaţia intrinsecă. aptitudinea pentru un anumit domeniu sau o anumită activitate. aptitudini specifice (generale) pentru creativitate. Tereza Amabile susţine că şi motivaţia extrinsecă este utilă, dar nu de una singură ci doar combinată cu cea intrinsecă. Un rol important în creativitate îl au metamotivele (metamotivaţia) despre care vorbeşte Maslow. Ele constă într-un impuls, trebuinţă, nevoie de a iubi. Relaţia creativităţii cu inteligenţa – s-a crezut multă vreme că a fi creativ înseamnă a fi inteligent. Guilford are meritul de a fi eliberat parţial creativitatea de sub tutela inteligenţei, pentru ca ulterior să fie considerată ca entitate de sine stătătoare, independentă faţă de inteligenţă şi ca reprezentând o orientare generală a întregului nostru sistem psihic uman. Însă pentru a fi creativ este necesar un nivel mediu de inteligenţă. Relaţia creativităţii imaginaţia – în procesul creaţiei se utilizează tipul de gândire divergentă ce se găseşte în strânsă legătură cu imaginaţia. În concepţia lui Osbourn imaginaţia poate fi creativă (imaginaţia anticipativă şi expectativa creatoare) şi necreativă. Osbourn dă următoarea formulă de calcul a creativităţii:

Creativitate = Imaginaţie + Intenţie + Efort

Creativitatea are legături strânse cu întreaga personalitate, produsul creativ purtând amprenta persoanei respective.

5. Dezvoltarea creativitatii

Multa vreme creatia a fost considerata apanjul exclusiv al unei minoritati restrinse. Distingand insa mai multe trepte calitative in cereativitate si observind cum si eforturile de gandire obisnuita implica ceva nou, cel putin pentru persoana aflata intr-un impas, astazi nu se mai face o separare neta intre omul obisnuit si cel creator. Orice om normal poate realza o imbunatatire in munca sa, o mica inovatie sau inventie. Ca dovada ca, in multe tari, numarul inventatorilor cu brevet e de ordinul zecilor si chiar al sutelor de mii. Pentru a se ajunge la o astfel de performanta, e nevoie de preocupare speciala, de conditii favorabile dezvoltarii imaginatiei. Si, intr-adevar, asistam astazi la deschiderea unor ,,cursurii de creativitate’’ si chiar ,,scoli de inventica’’. Ce se poate face deci pentru stimularea creativitatii? Mai intai, trebuie sa fim constienti, si sa combatem anumite piedici in calea manifestarii imaginatiei, creativitatii. Asemenea obstacole exterioare sau interente individului sunt denumite, de obicei, blocaje.

A. Blocajele creativitatii

Page 6: Suport Curs Creativitate

1) Mai intai, sunt amintite blocajele culturare. Conformistul este unul din ele: dorinta oamenilor ca toti cetatenii sa gindesca si sa se poarte la fel. Cei cu idei sau comportari neobisnuite sunt priviti cu suspiciune si chiar cu dezaprobare, ceea ce constituie o descurajare pentru asemenea persoane. Apoi, exista in general o neincredere in fantezie si o pretuire exagerata a ratiunii logice, a rationamentelor. Dar, vom vedea cind se va studia gindirea, ca deductiile riguroase nu parmit un progres real decat daca fundamenteza rezultatele unor constructii sau ale unor operatii imaginare. Nici matematica nu poate progresa fara fantezie. Aceasta atitudine sceptica, observata atit la oameni simpli, cat si la cei cultivati, si-ar putea avea originea in existenta unor indivizi cu imaginatie bogata, dar comozi, lenesi, care nici nu-si fac cum trebuie obligatiile serviciului, daramite sa creeze opere de valoare. Cel mult, ei pot distra un grup, la o petrcere.

2) Blocaje metodologice sunt acelea ce rezulta din procedeele de gindire. Asa e cazul rigiditatii algoritmilor anteriori. Se numeste algoritm o succesiune determinata de operatii permitind rezolvarea unei anumite categorii de probleme. Noi sintem obisnuiti sa aplicam intr-o situatie un anume algoritm si, desi nu pare a se potrivi, staruim in a-l aplica, in loc sa icercam altceva. De asemenea, se observa cazuri de fixitate functionala: folosim obiecte si uneltele potrivit functiei lor obuisnuitesi nu ne vine in minte sa le utilizam altfel. Sa dam un exemplu simplu: in timpul razboiului, o grupa de soldati cartiruita intr-o casa parasita dintr-o localitate evacuata de inamic. Acolo ramasera mai multe scaune, dar nu exista nici o masa. Mai multe zile soldatii s-au chinuit sa manince pe brate, pana cand unuia i-a venit ideea sa scoata usa din balamale si, punind-o pe patru scaune, au avut o masa foarte comoda. Aceasta idee a venit foarte tirziu, intrucat pentru noi toti functia usii este de a inchide o incapere si nu de a servi drept o scandura pentru masa. Tot in aceasta categorie de blocaje gasim si critica prematura, evidentiata de Al. Obsborn, unul din promotorii cultivarii creativitatii. Atunci cand ne gandim la solutionarea unei probleme complexe, spune el, sunt momente cand ne vin in monte tot felul de idei. Daca, indata ce apare o sugestie, ne apucam sa discutam ritic valoarea ei, acest act blocheza venirea altor idei in constiinta. Si cum prima sugestie de obicei nu e cea mai buna, ne aflam in impas. Cand imaginatia trece prinr-un moment de efervescenta, sa lasam ideile sa curga – doar sa le notam. Numai dupa acest izvor de inpiratie seaca, sa trecem la examenul analitic al fiecaruia. Osborn a intitulat acest procedeu brainstorming, ceea ce in traducere literara ar fi „furtuna, asaltul creierului" – in limba noastra iol caracterizam ca „asaltul de idei" sau „ evaluarea amanata". Brainstormingul poate fi utilizatsi in munca individula, dar el e cunoscut mai ales printr-o activitate de grup, despre care vom vorbi imediat.

3) In fine, mai exista si blocaje emotive, intrucat, asa cum se stie, factorii afectivi au o influenta importanta:teama de a nu grsi, de a nu se face de ras, poate impiedica pe cineva sa exprime si sa dezvolte un punct de vedere neobisnuit. De asemenea, graba de a accepta prima idee este gresita, fiindca rareori solutia apare de la inceput. Unii se descurajeaza rapid, dat fiind ca munca de creatie, de inovatie este dificila si solicita eforturi de lunga durata. Si tendinta exagerata de a-i intrece pe altii implica evitarea ideiilor prea deosebite si dauneaza procesul de creatie.

B. Metode pentru stimularea creativitatii

Aspiratia spre dezvoltarea spiritului creativ a dus la conceperea unor metode care, pe de o parte, sa combata blocajele, iar pe de alta, sa favorizeze asociatia cat mai libera a ideilor, utilizand astfel la maximum resursele inconstientului.

Una din cele mai populare este brainstormingul despre care am amintit mai sus, dar utilizat in conditiile unei activitati de grup. Iata cum recurge: presupunem ca intr-o fabrica s-a ivit o problema dificila, si s-a hotarit convocarea grupului de brainstormig; se trimite cate o invitatie membrilor in care se specifica problema, ziua, ora si locul intrunirii; persoanele respective au fost alese, mai demult, urmarindu-se sa faca parte din cele mai diverse profesiuni, deci, pe langa ingineri, vor fi un biolog, un zierist, un istoric, un agronom, un fizician s.a., asigurindu-se in acest fel, din capul jocului, o varietate a punctelor de vedere. Acesti specialisti iau act de problema, dar nu o analizeaza in mod special.In ziua stabilita vin, adunati in jurul unei mese, si dupa o luare de contact, incepe sedinta propriu-zisa, condusa de un mediator. De obicei , pe o tabla mare se scriu de obicei cele

Page 7: Suport Curs Creativitate

patru reguli ale braistormingului: „judecata critica este exclusa" ; „cat mai multe idei" ; „dati frau liber imaginatiei" si ultima: „combinarile si ameliorarile sint binevenite". Exista si un secretar care stenografiaza tot ceea ce se spune. Unul dintre cei de fata incepe prin a debita tot ce-i trece prin minte in relatia cu problema, fara nici o selectie sau procupare de exacitate. Dupa ce el termina, incepe altul, nu se discuta nimic, urmeza al treilea s.a.m.d. La un moment dat ideile abunda, apoi se raresc si in cca 45-60 de minute inspiratia secatuieste, sedinta se incheie, darmediatorul reaminteste participantiilorca, daca ulterior le mai vine vreo idee, sa o comunice telefonic secretarului. Dupa aceea, se aduna specialistii intreprinderii si parcurgind lista, cauta ideea care sugereza o solutie optima. Metoda da adeseori bune rezultate, altfel n-ar mai fi utulizata cu regularitate in interprinderi si in institute.Comunicarea unor idei intr-un grup are avantajul de a sucita asociatii benefice altuia, poate deschide un nou orizont, dand prilejul persoanei sa formuleze pareri care i-ar fi venit in minte daca ar fi lucrat singur. Experiente riguloase au aratatca, lucrand in grup, se produc mai multe idei, se gesesc mai multe solutii, decat daca membrii grupului ar lucra fiecare separeat. Desigur, nu orice problema poate fi abordata in felul arata, mai ales cele care solicita scrisul si, de asemenea, nu in orice fraza, ci doaratinci cand impasul este bine precizat.

Tot o metoda asociativa este si sinectica inovata de W. Gordon. Acesta era convins de valoarea psihanalizei si deci de rolul hotarator al inconstientului. Cum, dupa aceasta doctrina, „sinele" se exprima pri metafore, in centrul atentiei se afla stradania de a gasi metafore cu problema prezentata. Si aici, din grup fac parte 6-8 persoane de diferite profesii. Mai intai se face „srainul familiar" adica se clarifica bine dificultatiile problemei. Apoi se transforma „familiarul in ceva strain", adica se cauta metafore, comparatii, personificari. De pilda, daca se studiaza inbunatatirea unui carburator, cineva isi imagineaza ca este „un plaman cand rar si profund, cand superfecial si repede" ; altcineva invoca „balenacare, dupa o inspiratie puternica, nu mai respira multa vreme" etc. Dupa ce se formuleaza circa 20 de analogii-metafore, aceleasi persoane studiaza impreuna cu specialistii solutionarea optima a problemei, sugerata de una sau alta din metafore. Acesta e partea cea mai dificila si dureaza mai multe ore. Exista si alte metode in care nu se recurge la asociatii libere, dar se stimuleazacreativitatea prin grup.

Metoda 6-3-5. Este vorba de impartirea unui adunari in grupuri de 6 persoane, in care fiecare propune trei idei intr-un timp maxim 5 minute. Primul grup discuta problema si, pe o fisa, sint trecute trei idei, fiecare fiind capul unei coloanece se va completa de catre celelalte grupuri. Dupa 5 minute, fisa este trecuta unui alt grup care adauga alte trei idei in coloane, sub celelalte s.a.m.d. pana ce fiecare fisa trece pe la toate grupurile. Conducatorul srange foile, le citeste in fata tuturor si se discuta pentru a se hotari care din propuneri sa fie insusita.

Pshilips 6-6. Este tot o metoda menita sa consulte un numar mare de persoane. Aceasta multime segrupeaza in cate 6 persoane, urmand a discuta problema timp de 6 minute. Mai intai, animatorul explica metoda si avantajul ei, apoi expune problema. Se urmareste ca grupurile sa fie cat mai eterogene. Fiecare isi alege un coordonator si se discuta timp de 6 minute. La urma, fiecare grup isi anunta parerea. Urmeza o discutie generala – dupa care se trage concluzia. In felul acesta, intr-un timp scurt, se consulta opinia multora: 4-5 minute organizarea, 6 minute discutia in colectiv, 2 minute raporteaza rezultatul fiecare ; daca sint 10 grupe = 20 minute. Deci avem circa 30 minute. Discutia finala poate dura 30 de minute, deci in circa o ora se pot rezuma parerile a 60 de pesoane. Cand e vorba de o problema complexa, se pot organiza grupuri de 4 membri, avand la dispozitie 15 minute.

Discutia panel. Termenul panel inseamna in engleza ,, jurati’’. Si in acest caz e vorba de participarea unor colectivitati mai mari. Discutia propriu-zisa se desfasoara intr-un grup restrans (,,juratii’’), e format din persoane competente in domeniul respectiv. Ceilalti pot fi zeci de persoane- asculta in tacere ceea ce se discuta. Acestia pot interveni prin biletele transmise ,,juratilor’’. Uneori biletelele sunt de hartie colorata: cele albasre contin intrebari, cele albe-sugestii, cele rosii- pareri personale. Mesajele sunt primite din unul din membrii participanti la dezbatere, care introduce in discutie continutul unui biletel atunci cand se iveste un moment prielnic (i se spune ,,injectorul de mesaje’’ ). Discutia e condusa de un ,,animator’’. La urma, persoanele din

Page 8: Suport Curs Creativitate

sala pot interveni si in mod direct, prin viu grai. In incheiere, animatorul face o sinteza si trage concluzii. Discutiile panel sunt organizate aprope zilnic de posturile de televiziune. Auditorul (zeci de mii de persoane) urmareste discutia acasa si poate interveni prin telefon. Ceea ce lipseste discutiilor televizate sunt sunt sintezele si concluziile animatorului, totul ramane in aer si cetatenii nu stiu ce sa creada! De altfel, nu sunt discutii urmarind creatia, ci numai informatia.

Dezvoltarea creativitatii in invatamant

Cata vreme creatia era socotita un privilegiu dobandit ereditar de o minoritate, scoala nu s-a ocupat in mod special de acest aspect, desi, e drept, s-au creat ici colo clase speciale pentru supradonati. De cand se arata ca automatele dirijate de calculatoare infaptuiesc toate muncile monotone, stereotipe si deci omului ii revin mai mult sarcini de perfectionare, de innoire, cultivarea gandirii inovatoare a devenit o sarcina importanta a scolilor de masa. Pe langa efortul traditional de educare a gandirii critice, stimularea fanteziei apare si ea ca un obiectiv major. Aceasta implica schimbari importante, atat in mentalitatea profesorilor, cat si in ce priveste metodele de educare si instruire.

Factorii stimulatori pentru creativitate: A stimula creativitatea înseamnă a identifica blocajele şi de a găsi soluţii practice de depăşire a lor. O altă cale de stimulare este stimularea propriu-zisă a creativităţii prin formarea de atitudini creative. Cei mai mulţi cercetători s-au axat pe descoperirea trăsăturilor ce ţin de personalitate, realizând un profil teoretic al persoanei creative şi au încercat formarea acestor trăsături la subiecţi prin antrenament creativ. Această abordare este fragmentară şi deci ineficientă. Martin Covington a introdus conceptul de ”copil creator”, căruia i-a găsit următoarele caracteristici tipice: nevoia permanentă de explorare. plăcerea copilului de a risca. punerea frecventă de întrebări. El propune creativitatea ca disciplină de studiu ce ar trebui să fie predată în şcoli. Această disciplină a creativităţii are următoarele principii: copilul este învăţat să recunoască că în toate informaţiile pe care le primeşte există lacune. copilul este învăţat să formuleze întrebări cât mai concrete. copilul este învăţat să sesizeze cerinţele clare ale unei sarcini. Prin realizarea acestor trei obiective se formează un mod de gândire creator care însă nu poate funcţiona dacă nu există un mediu creativ. M. Covington face două mari recomandări: elevilor trebuie să li se ofere cât mai multe ocazii de învăţare creativă şi predarea creativităţii trebuie să se facă prin explicarea strategiilor creative. În predarea creativităţii, intervin următoarele tipuri de sarcini: sarcini de tip ipotetic, constau în prezentarea unei probleme sub formă de situaţii absurde. sarcini de tip durabil, constau în oferirea ca exemple a diferitelor fenomene, întâmplări valabile în orice

moment temporar. Mihaela Rocco consideră că în orice antrenament creativ trebuie depistată faza în care se găseşte individul (ne referim la faza de creştere şi dezvoltare psiho-intelectuală a individului) pentru a reuşi să intervenim în momentul optim. Metode pentru stimularea creativităţii: Metoda Brainstorming – este o metodă de stimulare a creativităţiiîn grup ce are la bază principiul ”Cantitatea generează calitatea” în sensul că se urmăreşte obţinerea de cât mai multe idei cu putinţă. Principiile acestei metode sunt: conducătorul grupului de brainstorming le explică membrilor acestui grup să nu fie preocupaţi de calitatea

ci de cantitatea ideilor lor. în momentul în care cineva spune o idee, oricât de absurdă ar fi ea, este interzisă criticarea ei. se acceptă orice fel de idee.

Page 9: Suport Curs Creativitate

se poate porni în asociere de la orice idee venită din grup. imaginaţia liberă este extrem de stimulată. tema poate fi propusă fie de către grup, fie de cel care conduce grupul. Metoda checklistingurilor – se dau liste de termeni la care subiectul trebuie să găsească tot felul de asociaţii. Metoda analogiilor. Metoda sinecticii – este o metodă tot de grup, dar acesta este mai mic decât în cazul brainstormingului, având maxim 5-6 persoane. Dacă la brainstorming o singură persoană conducea şedinţa, acum există doi animatori – o persoană care organizează şedinţa şi alta care coordonează cursul discuţiilor. Durata şedinţei este mult mai mare decât la brainstorming. Principii: Această tehnică aparţine lui Gordon care porneşte de la două principii fundamentale: transformarea străinului, a nefamiliarului în familiar, în cunoscut. transformarea cunoscutului în necunoscut.

Etapele şedinţei de sinectică: PAG (”problem is given” – problema este dată). Animatorul prezintă problema aşa cum este ea dată de

situaţia respectivă, încercându-se eliminarea tuturor prejudecăţilor inerente existenţei. PAU – constă în redefinirea problemei, în înţelegerea particulară a ei. regândirea problemei, a familiarului. etapa găsirii unei soluţii la problemă şi formularea ei în termeni familiari pentru ceilalţi. Metoda identificării. Metoda matricei de îndepărtare creativă. Grigore Nicola este de părere că un climat creativ trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: utilizarea de întrebări generatoare de alte întrebări (idei). Eficiente sunt întrebările care să vizeze

simplificarea situaţiilor (gândire convergentă). în situaţii concrete se oferă strategii de învăţare creativă. Ele presupun învingerea mai multor blocaje ale

creativităţii. Nicola găseşte trei categorii de blocaje: blocaje perceptuale – dificultăţi de a face distincţie între cauză şi efect, incapacitatea de a stabili

relaţii între fenomene. blocaje culturale – suprageneralizările, rigiditatea. blocaje emoţionale – teama de a greşi, de a vorbi în public.

prin exerciţii îl educăm pe individ în a accepta că orice individ este creativ. Acest lucru se realizează prin tehnici de stimulare a creativităţii şi prin educarea încrederii de sine.

În literatura de specialitate străină se vorbeşte despre elaborarea de manuale de creativitate (care să fie predate nu numai elevilor), manuale care să conţină mai multe teme: situaţia de învăţare – orice situaţie de învăţare din clasă trebuie gândită astfel încât copilul să fie antrenat în

predare. O altă modalitate o reprezintă antrenarea individului în a găsi cât mai multe soluţii la o problemă. poziţia celui care predă (profesor, lider, conducător de grup) trebuie să fie orientată spre stimularea

creativităţii, nu doar spre predare. metoda de învăţare – trebuie să fie o metodă care să permită multă libertate de gândire şi imaginaţie din

partea elevului. procedurile variate ale celui care predă – se impune folosirea succesivă a cât mai multor proceduri (analogii,

metafore etc). susţinerea permanentă a copilului – se urmăreşte crearea la copil a sentimentului de securitate psihică. dezvoltarea personalităţii copilului. formarea disciplinei în comportament şi în modul de a gândi. Alexandru Roşca este de părere că în orice demers de stimulare a creativităţii urmărim două obiective: dezvoltarea flexibilităţii gândirii. învăţarea cuiva să gândească cu înţeles. Urmând aceste două obiective înseamnă a învăţa euristic. Alexandru Roşca propune câteva căi de învăţare euristică: învăţarea pe bază de probleme (problematizarea informaţiei). învăţarea prin descoperire, scopul final fiind necunoscut în acest caz.

Page 10: Suport Curs Creativitate

învăţarea de tip cercetare. Tipul de învăţare euristică este opus tipului de învăţare tradiţional, acesta din urmă având un caracter expozitiv, mecanic, deductiv şi este caracterizat prin conformism şi rigiditate, ducând în final la plafonarea şi uniformizarea potenţialului. Învăţarea euristică are nevoie de un climat care să nu fie dezaprobator, climat care să fie deschis la sugestii, coordonat. În astfel de mediu, mediatorul stimulează creativitatea şi are următoarele roluri: oferă permanent prilejul de a se confrunta cu realitatea şi oferă posibilitatea de a sistematiza toată informaţia primită. Jocurile creative constituie alte situaţii de stimulare a creativităţii. Ele sunt benefice deoarece crează o ambianţă de umor, educând ambele emisfere. Anca Munteanu înţelege prin stimularea creativităţii înlăturarea unor ”reguli de aur” ale învăţământului românesc, reguli care promovează cultul elevului mediu, etichetarea ca elev model a elevului care învaţă şi reproduce mecanic, obsesia profesorilor în urmărirea exactă a programei şcolare, supraestimarea rolului notelor (luate ca indici relevatori 100% pentru valoarea elevului), preaslăvirea raţiunii şi a memoriei în detrimentul imaginaţiei. Sunt propuse astfel anumite condiţii pentru stimularea creativităţii: democratizarea raportului elev – profesor. creşterea permisivităţii atmosferei din clasă. restructurarea programelor şcolare. predarea creativităţii ca materie de sine stătătoare printr-o abordare neutră. gândirea fiecărei materii din planul de învăţământ de a fi predată creativ.

Creativitatea de grup presupune generarea noului prin interacţiune în cadrul unui grup de persoane. Rezultatele obţinute ca urmare a acestei creativităţi de grup constau în: inovaţii, invenţii, soluţii complexe la probleme, proiecte care vizează soarta mai multor persoane.

Diferenţele dintre creativitatea individuală şi cea de grup

CREATIVITATE INDIVIDUALĂCREATIVITATE INDIVIDUALĂ CREATIVITATECREATIVITATE DE GRUPDE GRUP

Individul dă dovadă de operativitate atunci cînd vrea să soluţioneze probleme simple (timp scurt şi eficienţă)

Se soluţionează rapid problemele complexe

Se operează cu raţionamente independenteIndivizii într-o primă fază comit raţionamente

independente însă acestea se vor conforma normei grupului şi gândirii de grup

Individul are acces limitat la informaţii şi idei, comunicarea cu ceilalţi desfăşurându-se lent

Accesul la idei al individului şi schimbul acestora este nelimitat, comunicarea este mult mai rapidă

Se utilizează o gândire unilateral exploratorie Gândirea este multilateral exploratorieIndividul este puternic în procesul creativ de

prejudecăţiPrejudecăţile tind să se estompeze

Rar se întâmplă ca procesul creaţiei să fie disciplinatGândirea este sistematică, deci procesul creaţiei tinde

să fie unul disciplinatIndividual, în urma procesului de creaţie se obţine un

număr limitat de ideiSe obţine o cantitate uriaşă de idei şi soluţii

Evaluarea ideilor se face după unul sau câteva criterii, acestea fiind limitate ca număr

Evaluarea ideilor se face după un sistem multicriterial

Creativitatea individuală este mare consumatoare de energie fizică şi psihică

Epuizarea energetică a individului este oarecum estompată

Procesul creativ este permanent ameninţat de teama eşecului

Teama de eşec este estompată, grupul acţionând fie mai prudent, fie riscând mai mult decât individul implicat

singur în procesul de creaţieIndividul îşi poate dezvolta limitat potenţialul creator Posibilitatea de dezvoltare a potenţialului creator este

Page 11: Suport Curs Creativitate

amplificatăÎn creativitatea individuală soluţiile de multe ori rămân

doar în stadiul teoretic, neputând fi aplicate practicÎn finalul procesului creator sunt selectate doar soluţiile

concrete, practice

Supradotare, talent, geniu

SUPRADOTAREA - Se consideră că o persoană este supradotată dacă are o evidentă superioritate în privinţa uneia sau a mai multor capacităţi, fără să ştim exact, din păcate, care sunt acestea, care sunt cauzele supradotării şi fără să ştim în ce măsură sunt dezvoltate aceste abilităţi. De-a lungul timpului s-a considerat că supradotarea reprezintă o dezvoltare excedentară a inteligenţei. Treptat însă s-a mers pe o abordare pluralistă a supradotării, care consideră că supradotarea este o sumă bazată pe interacţiunea componentelor între capacităţi intelectuale dezvoltate peste medie la care se adaugă şi alte abilităţi superior dezvoltate. Tipuri de definiţii ale supradotării: Definiţia pedagogică – supradotarea se referă la existenţa la copil a unei capacităţi peste medie de a învăţa

rapid şi cu uşurinţă volumul de cunoştiinţe propus grupului de copii de aceeaşi vârstă din care el face parte. Definiţia psihologică – consideră că supradotarea o întâlnim la persoana care are vârsta mentală

superioară celei cronologice (biologice). Definiţia socială – supradotarea presupune obţinerea unor rezultate speciale, deosebite, utile social pe care

persoana le poate obţine în urma unei educaţii speciale. Definiţia biologică – supradotarea presupune existenţa la persoana considerată a fi supradotată a unui

sistem nervos central ale cărui structură şi funcţionare să fie astfel dezvoltate încât să-l facă apt pe individul respectiv să memoreze, să înveţe, să raţioneze peste media populaţiei.

Aceste definiţii se referă fie la aspectul calitativ, fie la cel cantitativ al supradotării. Definiţiile de tip calitativ presupun că a fi supradotat înseamnă a avea profunzime, a vea un grad ridicat de abstractizare a gândirii, trăsături de personalitate, creativitate cu mult peste media omului obişnuit. Definiţiile de tip cantitativ susţin că oamenii – cei supradotaţi şi cei obişnuiţi – nu se diferenţiază prin abilităţi diferite ci prin cantitatea acestor abilităţi. Supradotarea presupune nu doar existenţa unor abilităţi foarte bine dezvoltate ci presupune şi persistenţa lor pe o lungă durată de timp. Definiţiile supradotării se pot clasifica în funcţie de mai mulţi termeni, adică în funcţie de mai multe criterii de evaluare a supradotării: Criterii de tip comparativ – putem aprecia o persoană ca fiind supradotată comparând-o cu alte persoane. Criterii de tip psihologic – este cel mai frecvent folosit. Are ca bază de apreciere a supradotării prezenţa

unui coeficient de inteligenţă ridicat (peste 130). Criterii de tip cantitativ – se referă la rezultatele obţinute concret de către persoana respectivă. Criterii de tip componenţial – sunt diferite oarecum de cele cantitative, referindu-se la gradul de excepţie

al rezultatelor. Criterii de tip creativ – presupune că persoanele supradotate dau dovadă de originalitate foarte mare,

originalitate manifestată chiar şi în cele mai banale activităţi. Criterii referitoare la dotarea naturală – supradotarea presupune o înzestrare ereditară deosebită, mai

ales în plan intelectual, care este responsabilă de posibilele performanţe viitoare ale individului în condiţiile acţiunii favorabile a mediului.

În determinarea gradului de supradotare a unei populaţii se urmăreşte stabilirea procentului de persoane supradotate din populaţia generală şi evidenţierea domeniilor în care aceste persoane sunt supradotate. Se ridică două mari întrebări: ce poate şi ce ar trebui să facă sistemul de învăţământ pentru aceste persoane supradotate. Ar trebui să le ofere posibilităţi diferite, dar de cele mai multe ori acestea măsuri nu sunt oferite. Există două dimensiuni de bază în abordarea supradotării: dimensiunea de precondiţionare – supradotarea este cumva condiţionată de caracteristici somatice, de

existenţa unor abilităţi intelectuale (aptitudini) care îl ajută pe individ să se manifeste ca un om cu supradotare

Page 12: Suport Curs Creativitate

dimensiunea de activare – apare pe fundalul de precondiţionare. Este reprezentată de motivaţie sau personalitate în sine cu laturile ei.

În SUA termenul de ”dotat” în cele mai multe studii este considerat a fi sinonim cu un coeficient de inteligenţă de peste 130. TALENTUL – termenul de ”talent” presupune existenţa unor aptitudini deosebite pentru o anumită disciplină de studiu. Talentul este o direcţionare pe o singură fâşie de performanţă sau pentru un anumit domeniu de activitate. Sternberg era de părere că supradotarea presupune prezenţa obligatorie a creativităţii şi a capacităţilor de adaptabilitate. Gardner vorbeşte de existenţa unei inteligenţe multiple: inteligenţă matematică, muzicală, lingvistică, spaţială, interpersonală. Un alt autor – Tannembaum susţine că sunt necesare abilităţi intelectuale, dar factorul fundamental pentru supradotare îi este inteligibil individului, acesta fiind şansa – acea variabilă de mediu ce interacţionează pozitiv sau negativ cu abilităţile copilului supradotat şi condiţionează realizarea sau nu a potenţialului. Există două modele de bază ale supradotării: Modelul Renzulli – vorbeşte despre un model tridimensional al supradotării, cele trei dimensiuni fiind:

aptitudini generale peste medie, implicarea automotivată în sarcină, creativitatea, aceasta din urmă ocupând locul central.

Modelul Gagné – este modelul diferenţial al supradotării având componentele: domeniile în care se exprimă talentul sau supradotarea, aptitudini – catalizatori interpersonali (motivaţia, interesele, stări afective de o anumită intensitate şi durată, creativitate), catalizatori externi (mediul): familie, şcoală. Autorul face distincţie între supradotare şi talent susţinând că supradotarea reprezintă perfecţionarea (competenţa) peste medie în una sau mai multe aptitudini în timp ce talentul presupune perfecţionări peste medie, dar în activităţi umane.

Supradotarea este diferită de geniu, deoarece supradotarea reprezintă perfecţionarea peste medie în una sau mai multe sfere iar geniul presupune obţinerea unor performanţe excepţionale în orice domeniu de activitate. Galton susţinea că geniul este ereditar. Alţii îl contrazic, spunând că geniul este determinat de mediu şi de educaţie. Geniul apare la intersecţia a trei factori: datul natural (zestrea ereditară), mediul optim de stimulare şi statutul istoric al domeniului. Definirea geniuluil se face în termeni de creativitate (cu mult peste medie) şi a unor caracteristici individuale aparte – anumite trăsături emoţionale, socioemoţionale (loialitatea), trăsături sociale (responsabilitatea, conştinciozitatea), trăsături de personalitate foarte dezvoltate (încredere în sine, autostima). Geniul se diferenţiază de omul obişnuit prin anumite trăsături caracteriale ce îi conferă persoanei respective un profil puternic de personalitate, fie că era sau nu armonios construită, dar în toate cazurile puternic motivată. Domeniile supradotării: în Anglia, supradotarea a fost detaliată pe mai multe ramuri: domeniul tehnic (mecanic), domeniul literar sau abstract şi domeniul practic (concret). La primul congres ”Emotalent” de la Barcelona (1989) au fost relevate domeniile de manifestare asupra dotării: aptitudini intelectuale. aptitudini academice sprecifice. gândire creativă. aptitudini de lider. aptitudini pentru arte vizuale. aptitudini psihomotorii. Din punctul de vedere al educaţiei, avem următoarele domenii: domeniul simbolic (formele de comunicare). domeniul empiric. domeniul estetic. domeniul sinoetic (cunoaştere psihologică subiectivă a propriei persoane şi a celorlalţi). domeniul etic (al moralei).

Tannembaum găseşte următoarele categorii de talente: talente extrem de rare. talente excedentare.

Page 13: Suport Curs Creativitate

talente în limite normale. talente neobişnuite – se remarcă prin unicitatea aptitudinilor sau a rezultatelor obţinute (ex: persoane care

trag la ţintă foarte precis). În viziunea lui Taylor există mai multe tipuri de talent: talentul academic. talentul creativ – productiv. talentul pentru planificare şi organizare. La copiii supradotaţi întâlnim un fenomen paradoxal – discronia. Acesta este de două feluri: discronie internă – presupune existenţa unei dezvoltări eterogene a copilului, adică o dezvoltare peste

medie a nivelului intelectual şi a altor abilităţi legate de învăţare (mai ales de lectură), copilul rămânând însă în urmă cu scrisul. Se remarcă o dezvoltare inegală a mentalului cu planul motor.

discronie socială – se referă la faptul că copilul este inadaptat şcolar, având probleme de relaţionare şi integrare.

BIBLOGRAFIE

COSMOVICI, A., IACOB, L.(coord), 1998, Psihologie şcolară, Editura „Polirom”, IaşiDAVITZ R., BALL, SAMUEL, 1978, „Psihologia proecesului educaţional”, EDP, BucureştiMUNTEANU, A, 1994, “Incursiune în creatologie”, Editura Augusta, TimişoaraNICOLA, I.,2001, „Tratat de pedagogie şcolară”, Editura „Aramis” , BucureştiSĂLĂVĂSTRU, D., 2004, „Psihologia educaţiei”, Editura „Polirom”, Iaşi. TRUŢĂ, E., MARDAR, S., 2005, Relaţia profesor- elevi : blocaje şi deblocaje, Editura Aramis,

Bucureşti