Suport Curs ate Si Gestiune Fiscala

Suport curs contabilitate si gestiune fiscala – Lect univ drd. Gabriel RADU Curs 1_2_3

Cuprins:CAPITOLUL 1 Contabilitatea si gestiunea fiscala- curs introductiv

1.1 Abordari conceptuale privind Contabilitatea si Gestiunea fiscala1.2 Rolul fiscalitatii in cadrul unei întreprinderi1.3 Gestiunea fiscală, managent fiscal şi riscul fiscal1.4. Sursele de drept fiscal si sistemul fiscal

1.4.1 Sistemul fiscal – structura şi elemente definitorii de recunoaştere şi aplicare a elementelor fiscale în practica afacerilor.1.4.2 Structura sistemului fiscal

1.4.2.1 Impozitele, taxele si contributiile1.4.2.2 Mecanismul fiscal1.4.2.3.Aparatul fiscal1.4.2.4. Obiectivele fiscalităţii, politica fiscala, funcţiile sistemului fiscal

1.5. Contabilitatea si relatia acesteia cu fiscalitatea .

1.5.1. Principii contabile1.5.2 . Evaluarea si recunoasterea în contabilitate

1


1 Notiuni introductive

1.1 Abordari conceptuale privind Contabilitatea si Gestiunea fiscala

A gestiona eficient resursele economice şi financiare ale întreprinderii, înseamnă a lua în calcul şi dimensiunea fiscală a afacerilor. Pe baza analizei financiare, din documentele de sinteză, se pot stabili performanţele trecute prezente şi viitoare, limitarea riscurilor şi determinarea eficacităţii fiscale.

Contabilitatea şi fiscalitatea constituie două discipline adesea independente una de alta, ori societăţile comerciale, regiile autonome şi alte instituţii de stat prezintă un ansamblu de documente contabile şi fiscale care trebuie analizate în ansamblu şi nu independent una de alta.

Contabilitatea răspunde în plan informaţional şi decizional la problematica gestiunii valorilor economice separate patrimonial. Entităţile patrimoniale au reprezentat spaţiul de reprezentare şi acţiune al contabilităţii. Unul din interesele informaţionale onorate de contabilitate, considerat de unii autori principal este cel fiscal. Din totdeauna pentru contabilitate a existat problema concilierii sale cu fiscalitatea. Cauza perpetuă a unei asemenea situaţii a fost generată de faptul că nu în toate cazurile principiile contabile privind evaluarea şi calculul economic sunt convergente cu cele fiscale , care nu se subordonează prezentării unei imagini fidele a operaţiilor ce au loc în întreprindere. Principiile fiscale urmăresc fie stimularea fie inhibarea unor activităţi.

Prin Directiva a IV-a a C.E. s-a stabilit interactivitatea între dreptul contabil şi dreptul fiscal. Aceasta este realizată prin Gestiunea fiscală a întreprinderii.

Obiectul de studiu al Gestiunii fiscale îl constituie analiza distorsiunilor sau abaterilor prin incompatibilitatea între regula fiscala şi contabilă, convergenţele dintre ele, precum şi stabilirea, pe baza analizei lor, a strategiei, a riscului fiscal şi eficienţei fiscale a întreprinderii . Gestiunea fiscală se adresează tuturor întreprinderilor care au în obiectul de activitate acte de comerţ, operaţii economice şi financiare destinate obţinerii de profit. Pentru acest motiv trebuie respectate principalele mecanisme ale fiscalităţii, fără ca profesionistul contabil să se abată de la obiectivul fundamental al contabilităţii, obţinerea unei imagini clare, complete şi reale (o imagine fidelă) a situaţiei financiare şi a rezultatelor.

Fiscalitatea are la bază dreptul contabil pentru a determina regimul de impozitare privind beneficiile, TVA, impozitele şi taxele locale, contribuţiile pentru asigurări sociale, etc.

Contabilitatea, în cadrul obiectivelor de imagine fidelă, are un rol esenţial în economie pentru a furniza situaţii financiare. Aceste situaţii prezintă credibilitate daca nu conţin erori semnificative, ele trebuie să fie :

- inteligibile ( înţelese de diverşi utilizatori ), - pertinente ( în raport cu necesitatea luării de decizii ), - corecte ( să inspire încredere în fidelitatea informaţiilor ),

- să fie comparabile în timp şi spaţiu.Imaginea tradiţională a fiscalităţii ca instrument de constrângere este înlocuită cu cea de

gestiune fiscală a întreprinderii.Comportamentul fiscal al întreprinderii nu este o simplă cură cantonată în domeniul

imperativului şi litigiului. În această optică întreprinderea are un anumit demers în suportarea impozitelor şi taxelor dominat de criteriul securităţii şi eficienţei. Ea se dotează cu o gestiune fiscală care pendulează între interesul microeconomic şi cel macroeconomic.

Situaţia semnalată mai sus se explică prin creşterea progresivă a impactului fiscal asupra activităţii întreprinderii şi incitarea fiscală a acesteia. Odată cu dezvoltarea afacerilor, fiecare operaţie

2


este generatoare de un element fiscal. Impozitul penetrează tot ce este tranzacţie, intersecţie între întreprindere şi mediul economico-social, acumulare şi distribuire de resurse.

1.2. Rolul fiscalitatii in cadrul unei întreprinderi

Dezvoltarea fiscalităţii generează necesitatea creării unui sistem informaţional pentru a ţine cont mulţimii regulilor fiscale, cu complementul penalităţilor aplicabile în momentul punerii în evidenţă a neregulilor.

Obligaţiile, riscul, controlul şi sancţiunile au fost de-a lungul timpului asociate fiscalităţii, conferindu-i o imagine de constrângere greu acceptată atât de conducerile întreprinderilor , dar şi de cetăţeni. Întreprinderea a fost mental orientată să acorde mai multă atenţie parametrului fiscal. Aceasta se explică prin convergenţa dintre fiscalitate şi aplicabilitatea teoriei contabile în viaţa întreprinderii. Fiecare tranzacţie economică de cele mai multe ori generează impozite. Din acest motiv trebuie să se ţină cont de numărul mare de reguli aplicabile, de evoluţia lor constantă în timp şi spaţiu, de problemele de armonizare ale fiscalităţii cu contabilitatea.

Greutăţile financiare parcurse de întreprinderi într-o societate care doreşte trecerea de la o economie supracentralizată la una de piaţă, pot constitui ameliorări dar şi penalităţi aplicabile în momentul punerii în evidenţă a neregulilor atât în domeniul contabilităţii dar şi fiscalităţii. Această metodă de securitate constituie primul deziderat al gestiunii fiscale al întreprinderii.

Apropierea întreprinderii de parametrul fiscal poate fi justificată din cel puţin două puncte de vedere. O primă justificare rezidă din importanţa punerii faţă în faţă a fiscalităţii în viaţa întreprinderii cu partea practică. A doua justificare îşi găseşte raţiunea în faptul că întreprinderile şi partenerii lor de afaceri sunt din ce în ce mai receptivi la ideea că în multe domenii fiscalitatea nu este imperativă, dar lasă întreprinderii posibilitatea de a alege ceea ce poate utiliza mai bine în interesul său, mai mult, fiscalitatea a fost adesea utilizată de legiuitor ca un factor de incitare al întreprinderii.

Ea poate să adopte un comportament mai dinamic faţă de parametrul fiscal exercitând drepturile fiscale şi analizând consecinţele pentru a modela obligaţia fiscală pe care o suportă în interesul său. Progresul tehnic, dezvoltarea societăţii în general şi apropierea de parametrul fiscal a făcut posibilă ca fiscalitatea să facă parte din previziunea întreprinderii.

Un obiectiv fiscal nu trebuie atins numai prin opţiuni fiscale. Orizontul trebuie lărgit şi prin intermedierea variantelor juridice, ale căror efecte fiscale pot răspunde mai bine doleanţelor întreprinderii.

Modelul de contabilitate continental, este bazat pe macroeconomie unde predomină intervenţia guvernamentală şi influenţa regulilor fiscale în materie de normalizare contabilă. Informaţia contabilă trebuie utilizată în deciziile de perspectivă ale firmei. Ori documentele de sinteză în concepţia de astăzi răspunde în mare măsură utilizatorilor principali de informaţii şi nu în ultimul rând statului. Concepţia se vrea schimbată pe acelaşi model în care informaţia contabilă să devină credibilă.

Reglementările de natură fiscală vin să influenţeze direct sau indirect activitatea unei unităţi economice ce are calitatea de contribuabil. În domeniul fiscal se operează cu noţiuni de fisc , fiscal. Specialiştii definesc fiscul ca administratorul ce are în atribuţiile sale calculul, perceperea, urmărirea plăţii impozitelor , taxelor şi contribuţiilor datorate de contribuabil statului. Fiscal este termenul ce priveşte fiscul şi competenţele ce îi revin. Obiectivele fiscalităţii constau în calculul, perceperea, aşezarea, urmărirea plăţii impozitelor , taxelor şi contribuţiilor datorate de unităţile economice , statului. Ele sunt îndeplinite de componentele sistemului fiscal - mecanismul fiscal şi aparatul fiscal.

Obiectivele gestiunii fiscale ale întreprinderii au în vedere asigurarea securităţii şi eficacităţii fiscale, prin intermediul cercetării prescripţiilor de formă şi fond ;amânări, eşalonări, scutiri, impuse de

3


dreptul fiscal. Se evită astfel sancţiunile şi penalităţile fiscale şi se procedează la o mai bună alocare a resurselor sale financiare. Unităţile economice trebuie să optimizeze în plan financiar şi economic raporturile sale cu fiscalitatea. Acest comportament poate fi posibil în condiţiile în care sistemul de impozite , taxe şi contribuţii oferă modalităţi de antrenare a impozitelor pe linia creşterii profitabilităţii sale. Cercetarea securităţii fiscale trebuie să rămână în atenţia conducerii economice a întreprinderii. Aceasta reprezintă unul dintre aspectele clasice în relaţiile întreprinderii cu fiscalitatea. Întreprinderea trebuie să respecte regulile de bază şi de termen care îi sunt impuse prin dreptul fiscal. Ea este într-adevăr expusă riscului controlului fiscal, control susceptibil de a pune în evidenţă neregulile comise.

Miza financiara a inspectiei fiscale sunt este rareori neglijată în măsura în care redresările făcute sunt însoţite de sancţiuni şi penalităţi de o importanţă variabilă, dar deseori determinantă. Literatura de specialitate a controlului fiscal este abundentă şi descrie adesea cu exces puterile reprezentanţilor aparatului fiscal. Consecinţele financiare ale unei proceduri de verificare pot fi extrem de dificile pentru o întreprindere ce pot conduce la o imagine nefavorabilă a sa , sau de a compromite echilibrul financiar. Pentru acest motiv întreprinderile sunt tentate a se îndrepta spre un comportament mai puţin curativ faţă de fiscalitate, mai mult orientate spre depistarea şi mai ales prevenirea riscului fiscal.

Eficacitatea fiscală constituie un element esenţial al gestiunii fiscale .Întreprinderea trebuie să-şi conceapă o politica fiscală autonomă detaşată de restul întreprinderii şi dotată cu un obiectiv unic şi independent: cercetarea căilor legale, cele mai puţin impozabile. Gestiunea fiscală ca şi gestiunea comercială sau cea de producţie , se integrează în gestiunea întreprinderii şi trebuie deci definită în funcţie de obiectivele politicii generale ale întreprinderii sau în raport de strategia adoptată. Eficacitatea fiscală a întreprinderii poate fi atinsa direct sau indirect. Cea directa poate fi realizata prin intermediul dreptului fiscal ce cuprinde măsuri de ajutor sau incitare fiscală. Este cert că întreprinderea care utilizează optim măsurile de incitare sau favorurile de care ea poate beneficia, atrage un avantaj financiar imediat. Acesta este cel mai important în cercetarea eficacităţii fiscale.

Obţinerea de avantaje fiscale legale presupune, că întreprinderea cunoaşte bine ansamblul de măsuri în vigoare, ceea ce nu ţine de caracterul temporar al regulii fiscale , de frecventele modificări legislative şi de publicitate care reuneşte tradiţional măsurile cele mai speculative , lăsând în umbră celelalte dispoziţii mai exacte, dar uneori la fel de avantajoase.Eficacitatea fiscală directă este posibilă în condiţiile în care sistemul de impozite , taxe şi contribuţii oferă o serie de avantaje pentru contribuabil ( utilizarea amortizării accelerate ; opţiunea de a fi plătitor sau nu de taxa pe valoarea adăugata sub nivelul legal al cifrei de afaceri scutite; evaluarea stocurilor la ieşire prin metoda LIFO ca tratament alternativ prevăzut în IAS nr.2 „Stocuri” Acestor opţiuni conţinute în regula fiscală se alătură o parte din multiplele facilităţi acordate de administraţie în instrucţiunile şi comentariile sale. La cererea întreprinderii administraţia financiară poate să acorde neevidenţierea taxei pe valoarea adăugată pentru avansuri încasate cu regularitate de contracte antreprenoriale, utilizarea amortizării accelerate pentru anumite active corporale. Soluţiile celor două forme de eficacitate fiscală sunt plasate în calculul raporturilor între gestiunea fiscală a întreprinderii şi strategia întreprinderii, riscul fiscal şi contabilitate.

Practica a dovedit că cea mai bună soluţie fiscală este aceea care ţine seama de obiectivele şi strategiile întreprinderii. Eficacitatea fiscală nu e întotdeauna identică cu găsirea unor căi de acţiune diferite de cele impuse de regulile fiscale. Ea trebuie să fie înţeleasă ca un sacrificiu fiscal de unitatea economică. Strategia fiscală a întreprinderii trebuie privită ca o substrategie a dezvoltării de ansamblu a firmei. Astfel, unităţile economice trebuie să facă posibilă încadrarea deciziei fiscale în cadrul celor de gestiune.. Aplicarea unei asemenea mişcări este centrată pe identificarea mijloacelor eficacităţii fiscale, condiţiilor şi liniilor acestei eficacităţi. Eficacitatea fiscală poate fi directă şi indirectă.

Dintre mijloacele eficacităţii fiscale pot fi menţionate :

4


- utilizarea de o manieră optimă a măsurilor de ajutor şi incitare fiscală. Este o eficacitate fiscala directă care poate fi exemplificată, prin folosirea unor metode de amortizare accelerată, utilizarea metodelor de evaluare a stocurilor la ieşire funcţie de inflaţie ( LIFO );- aportul de capital social în natură şi dezvoltarea firmei prin reutilizarea profitului pentru investiţii productive cu consecinţe favorabile asupra diminuării impozitelor sau scutirii totale de a fi achitate;- reducerea profitului impozabil cu 10% din preţul de achiziţie ale echipamentelor tehnologice.

Eficacitatea fiscală indirecta este posibilă în condiţiile în care sistemul de impozite, taxe şi contribuţii oferă o serie de deduceri fiscale a unor cheltuieli, acoperirea pierderilor în exerciţiile anterioare, limita unor cheltuieli deductibile funcţie de masa brută a profitului .Eficacitatea fiscală constituie un element motor al gestiunii fiscale a întreprinderii. Trebuie concepută o politică fiscală autonomă detaşată de restul întreprinderii şi dotată cu un obiectiv unic şi independent :cercetarea şi atingerea unui cost fiscal optim care convine aspiraţiilor firmei .Cele doua forme ale eficacităţii fiscale sunt plasate în calculul raporturilor dintre gestiunea fiscala a întreprinderii, strategia sa, riscul fiscal şi contabilitate.

Practica a dovedit că cea mai bună soluţie fiscală este aceea care ţine seama de obiectivele şi strategiile întreprinderii. Eficacitatea fiscală nu este totdeauna compatibilă cu căutarea căii mai puţin “ impusă ”, ea trebuie abordată ca un sacrificiu fiscal sau cost fiscal. Acest sacrificiu poate fi evaluat prin raportarea şi integrarea dimensiunii fiscale în deciziile de gestiune fiscală ale întreprinderii.

1.3 Gestiunea fiscală, managent fiscal şi riscul fiscal.

Un alt factor cheie al succesului în materie de gestiune fiscală constă în aptitudinea întreprinderii de a îmbina strategia fiscală cu riscul fiscal. Dacă administraţia financiara admite o anumită abilitate fiscală a întreprinderii în nici un caz nu va permite în schimb să o facă cu exces. O ingeniozitate prea mare poate fi acuzată de administraţie care va invoca abuzul de drept. Chiar dacă există argumente, această perspectivă constituie una din limitele gestiunii fiscale, limită care nu este mereu blocată, separând abilitatea fiscală admisă de cea excesivă şi deci interzisă, fiind departe de a fi stabilită. Această delimitare a gestiunii fiscale nu antrenează abuzul de drept fiscal. Astfel unităţile economice care operează pe pieţele Internaţionale cunosc, că utilizarea judicioasă a convenţiilor internaţionale se intersectează cu clauzele de contractare(cumpărări, vânzări), fapt ce conduce la evitarea utilizării abuzive a acestor convenţii.

Decizia fiscală trebuie să se încadreze organic în deciziile întreprinderii şi să prezinte o diminuare de risc şi în unele situaţii de incertitudine. Cel care decide trebuie să ţină seama de o dimensiune riscanta şi nesigură în deciziile sale , chiar dacă în cazurile în care nu ne interesează incertitudinea fiscală poate dezvălui câteva aspecte specifice. Global, aceste condiţii şi limite nu trebuie să acopere interesul care poate opri întreprinderea de la o bună gestiune a parametrului fiscal în dubla perspectivă de securitate şi eficacitate. Aceasta presupune de la început ca responsabilii întreprinderii , ajutaţi în aceasta de consilierii lor, acceptă să trateze fiscalitatea ca o variabilă a gestiunii în toate etapele de viaţă ale firmei.

Rezolvarea acestor aspecte deloc de neglijat privind Gestiunea fiscală, marchează trecerea de la o fiscalitate subiectivă la una obiectivă. Fiscalitatea acceptă şi recunoaşte o anumită abilitate în raport cu reglementările fiscale, denumită abilitate fiscală admisă de cea excesivă. Aceasta abilitate impune asumarea unui risc fiscal ce poate conduce întreprinderea în starea de evaziune fiscală.

Din acest punct de vedere, gestiunea fiscală este considerată ca o frontieră ce separă facilităţile fiscale admise de cele exagerate. Ea nu antrenează abuzul de drept fiscal. Decizia fiscală trebuie să se încadreze organic în deciziile întreprinderii şi trebuie să prezinte o diminuare de risc şi incertitudine.

5


Aceasta presupune gestionarea parametrului fiscal în dubla perspectivă de securitate şi eficacitate fiscala. Responsabilii de întreprinderi au obligaţia de a trata fiscalitatea ca o variabila a gestiunii în toate etapele de viaţa ale firmei. Astfel, gestiunea fiscală marchează trecerea de la un cost fiscal excesiv la unul optimizat, prin includerea în decizia de perspectivă a firmei, riscul şi eficacitatea fiscală, optimizarea tuturor cheltuielilor cu impozite taxe, contribuţii şi fonduri speciale. În fiscalitate este utilizat termenul de “decizie de gestiune” care desemnează totalitatea variantelor alese de o întreprindere. Decizia de gestiune este atât asumarea responsabilităţii cât şi o atenţie asupra securităţii afacerilor unei firme. Gestiunea fiscală a firmei trebuie să fie corectă, alegerile făcute trebuie să corespundă regulilor de drept fiscal. Încălcarea acestora conduce la o gestiune fiscală incorectă, sau la evaziune fiscală.

Dreptul fiscal defineşte evaziunea fiscală ca o sustragere de la impunere a materiei impozabile. Această sustragere de la îndeplinirea obligaţiilor bugetare se poate realiza fie prin aplicarea corectă a legilor fiscale în favoarea contribuabilului – situaţie în care evaziunea fiscală este legală, fie prin săvârşirea voluntară şi în cunoştinţă de cauză a unor contravenţii care constituie evaziunea fiscală frauduloasă. Considerăm necesare câteva exemple din ţările Uniunii Europene cu privire la faptele care au în vedere interpretarea favorabilă a legislaţiei fiscale sau fapte de evaziune fiscală legală : - constituirea fondurilor de amortizare sau de rezervă într-un cuantum mai mare decât cel ce se justifică din punct de vedere economic diminuându-se profitul impozabil; - investirea unei părţi din profitul contabil realizat în utilaje şi echipamente menite să modernizeze întreprinderea sau pentru protecţia mediului înconjurător, investiţii pentru care statul acordă reduceri a impozitului pe venit, măsură menită să stimuleze acumularea; - facilităţi cu privire la deductibilitatea cheltuielilor legate de pregătirea profesională şi practica în producţie a salariaţilor, sumele achitate pentru contractele de cercetare care au ca obiect programele prioritare de interes naţional etc.

Evaziunea fiscală frauduloasă face obiectul întocmirii de declaraţii false, documente de plăti fictive şi de registre contabile neconforme cu realitatea, nedeclararea materiei impozabile , declararea veniturilor impozabile inferioare celor reale, ţinerea registrelor duble, înregistrarea de cheltuieli neefectuate în realitate, falsificarea bilanţului, vânzările fără documente, precum şi emiterea de facturi fără vânzare efectivă, care ascund operaţiunile reale supuse impozitării etc.

1.4 Sursele de drept fiscal si sitemul fiscal

Dreptul fiscal s-a creat şi corespunde textelor de origine variată. Din raţiuni de legitimitate şi de consimţământ la impozit, legea a fost mult timp privilegiată de crearea dreptului fiscal, consolidând supremaţia legii în sursele reglementare.

Principalele surse ale dreptului fiscal sunt :a) Sursele legislative.b) Sursele convenţionale.c) Sursele reglementare.d) Sursele jurisprudenţiale.

a). Sursele legislative, constituie sursa principală a dreptului fiscal. şi Constituţia României precizează că impozitele şi taxele sunt instituite prin lege. Deci legea reprezintă actul legislativ care deţine autoritatea principală în materie fiscală, exemplu : Legea nr. 571 privind Codul fiscal

Anumite dispoziţii fiscale pot fi date prin ordonanţe guvernamentale, dacă Parlamentul abilitează guvernul să le emită.

6


b). Sursele convenţionale sunt stabilite prin acorduri, tratate şi convenţii internaţionale. Se disting :

1. convenţii internaţionale. Stabilite între două state în scopul de a regla situaţia fiscală a persoanelor fizice sau juridice aflate în situaţia de a le fi impozitat venitul într-unul din cele două state. Aceste convenţii conduc cel mai adesea la impozitarea într-unul din cele două state şi exonerarea în celălalt stat, în condiţiile în care afacerile sunt extinse în afara graniţelor ţării de origine.

2. dispoziţii comunitare Sunt rezultatul tratatului de la Roma şi care funcţionează în cadrul Uniunii Europene. Aceste dispoziţii au consecinţe în dreptul fiscal intern al fiecărui stat membru. Consiliul Uniunii Europene fixează directive destinate să permită armonizarea legislaţiilor naţionale şi de a compara dispoziţii legislative reglementare şi administrative în perspectiva unei pieţe unice europene.

c). Sursele reglementare, constituie doctrina administrativă prin care legile sunt completate în vederea punerii lor în aplicare prin decrete sau ordine ministeriale la nivel ierarhic inferior legilor. Aceasta putere reglementară în executarea legilor fiscale este autonomă.

Normele, instrucţiunile şi circularele privind aplicarea legilor, revine Ministerului Finanţelor.d). Sursele jurisprudenţiale reprezintă raţionamente de natură fiscală prin jurisdicţii litigioase şi

care se referă cel mai adesea la contestaţiile contribuabililor cu privire la interpretarea legilor de câtre administraţie ( norme de aplicare, instrucţiuni sau circulare ale Ministerului Finanţelor).

Jurisprudenţa vine să interpreteze corect legea şi implicit normele sale de aplicare şi să completeze noţiunile pe care legea nu le-a definit cu precizie. Atunci când administraţia constată că judecătorul adoptă o orientare care se opune propriei sale doctrine poate interveni pentru a obţine prin Parlament votul unei legi confirmând propriile analize. În practică, tribunalele administrative intervin în materie de impozite directe şi indirecte, atunci când competenţa tribunalelor judiciare se referă la venituri ale statului, precum dreptul de înregistrare.

1.4.1 Sistemul fiscal – structura şi elemente definitorii de recunoaştere şi aplicare a elementelor fiscale în practica afacerilor.

Impozitele, taxele, contribuţiile, reprezintă fundamentul şi motivaţia pe care este construită fiscalitatea.

Sistemul fiscal reprezintă totalitatea impozitelor şi taxelor, realizate prin intermediul unui mecanism bazat pe tehnici, metode şi instrumente specifice desfăşurării activităţii de urmărire şi control cu ajutorul aparatului fiscal. Legea fundamentală a statului de drept consfinţeşte obligaţia tuturor cetăţenilor ţării de a contribui prin impozite şi taxe la cheltuielile publice.

Obligaţia persoanelor fizice şi juridice de a contribui sub forma de impozite şi taxe la constituirea fondurilor bugetare dă naştere la “ Creanţă fiscală “ pentru buget şi ”obligaţie fiscală” pentru agentul economic. Creanţa fiscală reprezintă dreptul statului de a percepe prin organele fiscale impozite, taxe şi alte venituri în contul bugetului. Titlul de creanţă fiscală este actul prin care se constată şi se individualizează obligaţia fiscală a unei persoane fizice sau juridice. Întocmirea titlurilor de creanţă fiscală este realizată fie de organele fiscale în cadrul dreptului de control privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor economice producătoare de venituri impozabile, instanţele de judecată, notariatele de stat, organele vamale, regiile autonome, societăţile comerciale ale persoanelor juridice pentru impozitul pe profit, taxa pe valoare adăugată, impozitul pentru folosirea terenurilor

7


proprietate de stat, impozite şi taxe reţinute de persoane cărora le plătesc venituri sau prestează servicii.

Creanţa fiscală încetează atunci când obligaţia fiscală a contribuabilului este achitată, compensată sau prescrisă. Obligaţia fiscală de a vira impozite şi taxe la bugetul public şi la fondurile speciale extrabugetare, revine persoanelor fizice şi juridice, române şi străine, numite contribuabili.

Din punct de vedere fiscal persoanele juridice pot fi grupate în :1. Persoane juridice propriu-zise :cu activitate economică : regii autonome, societăţi comerciale, organizaţii cooperatiste ;fără scop lucrativ : instituţii publice, organizaţii sociale, asociaţii de persoane fizice, fundaţii ;2. Unităţi economice fără personalitate juridică ce pot fi :unităţi economice aparţinând unor persoane juridice ce pot fi sucursale, filiale, magazine, secţii ;asociaţii în participaţie .3. Societăţi comerciale străine, reprezentate prin :

societăţi comerciale străine –persoane juridice străine care desfăşoară activităţi prin intermediul unui sediu permanent în România

filiale ale societăţilor comerciale străine .4. Persoane juridice străine care au o reprezentanta autorizata să funcţioneze în România.

1.4.2. Structura sistemului fiscal

La baza sistemului fiscal s-au conturat trei componente : impozite, taxe, contribuţii şi fonduri speciale, mecanismul fiscal şi aparatul fiscal.

1. Impozitele, taxele şi contribuţiile ; 2. Mecanismul fiscal ; 3. Aparatul fiscal.

1.4.2.1 Impozitele, taxele si contributiile

Impozitul reprezintă prelevarea obligatorie şi fără contraprestaţie din partea statului cu scopul de a acoperi cheltuielile publice.

Taxele reprezintă contravaloarea serviciilor executate de stat, la cererea persoanelor fizice şi juridice (acte notariale, menţiuni la contractul şi statutul societăţilor comerciale, acte testamentare, etc.), valoarea taxelor în raport cu serviciul prestat de stat este mult mai mare.

Contribuţiile reprezintă obligaţii ale agentului economic la asigurări sociale de stat, sănătate, pensii, şomaj, fiind achitate de persoanele fizice şi juridice care utilizează forţă de muncă pe durată nedeterminată sau determinată.

A. Clasificarea impozitelor după Legea bugetului de stat : ( fig.nr.1)

Discutate ca venituri ale bugetului de stat, impozitele şi taxele se împart în doua categorii :

1. Venituri curente; 2. Venituri din capital

Veniturile curente sunt clasificate în două grupe :

8


1.a) venituri fiscale , 1.b) venituri nefiscale.

1.a) Veniturile fiscale sunt formate din sumele provenite din impozitele directe şi indirecte.

Impozitele directe sunt suportate de persoane fizice sau juridice care le plătesc în cunoştinţă de cauză ( impozitul pe profit, impozitul pe veniturile din salarii, impozitul pe dividende, impozitul pe clădiri, etc. ).

Impozitele indirecte sunt cele pe care nu le suportă cel care le plăteşte. Ele sunt suportate în general de consumatorul final ( accize, taxa pe valoare adăugată , taxele vamale, taxele de consumaţie etc. ).

1.b) Veniturile nefiscale provin din vărsăminte efectuate de Banca Naţională a României din profitul net, al regiilor autonome, veniturile de la instituţiile publice, taxele consulare, etc. Ponderea lor în totalul veniturilor curente este foarte mică.

2. Veniturile din capital provin din valorificarea unor bunuri ale societăţilor comerciale cu capital de stat sau a rezervei de stat.

Fig.1 Clasificarea veniturilor statului

- impozitul pe veniturile din salarii- impozitul pe profit- impozitul pe veniturile microintreprinderilor

1.veniturifiscale venituri din impozite directe - impozitul pe terenuri -impozitul pe dividende

- impozitul pe clădiri

A.Venituri curente - accize venituri din impozite indirecte - TVA

- taxe vamale

- vărsăminte efectuate de BNR din profitul net

2. venituri nefiscale - vărsăminte efectuate de regii autonome din profitul net

- - venituri de la instituţii public

- taxe consulare

- valorificarea unor bunuri ale societăţilor comerciale cu capital de stat

B.Venituri din capital

- valorificarea unor bunuri de la rezerva de stat.

9


B. Elemente comune ale impozitelor şi taxelor

Toate actele normative prezintă elementele impozitelor şi taxelor. Aceste elemente cuprind : obiectul impozitului, subiectul impozitului, baza de calcul, plătitorul de impozite, cota, termenul de plată, înlesniri acordate la plată, drepturile plătitorului de impozit, obligaţiile şi sancţiunile.

a) obiectul impozitului este elementul care stă la baza aşezării impozitului : venitul, profitul, preţul sau tariful.

b) subiectul impozitului se identifică cu persoana fizică sau juridică care deţine sau realizează venitul sau profitul.

c) baza de calcul. De cele mai multe ori, obiectul impozitului reprezintă şi baza de calcul, dar există şi excepţii, de exemplu : la impozitul pe clădiri, obiectul îl reprezintă clădirea, iar baza de calcul valoarea sau taxele de succesiune.

d) plătitorul de impozite de regulă coincide cu subiectul impozitului. Există şi excepţii : la impozitul pe veniturile din salarii, subiectul este salariatul, plătitorul este unitatea la care salariatul realizează venitul.

e) cota ( cuantumul impozitului ) serveşte bazei de calcul a impozitului prin care se determină suma de plată. Cota poate fi fixă sau procentuală.

Cota fixă este exprimată sub forma unui cuantum aplicată la baza de calcul sau la o parte din aceasta ; de exemplu pentru taxa privind folosirea terenurilor în alte scopuri decât producţia agricolă sau silvică, se stabilesc cote fixe pe km2 sau metru pătrat.

Cota procentuală poate fi proporţionala sau progresivă. Cotele procentuale proporţionale rămân neschimbate în raport cu baza de calcul ( cota de TVA de 24%, 19 % sau 0 % după caz, se aplică indiferent de baza de calcul ), iar cotele procentuale progresive se caracterizează prin aceea că se modifică în funcţie de mărimea bazei de calcul. De exemplu, în cazul impozitului pe veniturile din salarii, cota progresivă se diferenţiază pe tranşe procentuale progresive.

f) termenul de plată este intervalul de timp de la înregistrarea creanţei fiscale a bugetului de stat până când se achită. Este prevăzut de legislaţie.

g) înlesnirile acordate la plată sunt precizate în textele legale şi pot fi sub formă de scutiri, reduceri, bonificaţii, amânări la plată, eşalonări.

h) drepturile plătitorului de impozite se referă la compensări atunci când la o scadenţă s-a plătit o sumă mai mare decât cea normală; plătitorul are dreptul să compenseze suma plătită în plus cu o parte sau integral din suma ce trebuie achitată la scadenţa următoare. Atunci când nu este posibilă compensarea, plătitorul are dreptul să solicite de la buget restituirea sumelor achitate ( TVA de recuperat în cazul când întreprinderile realizează venituri din export şi nu au vânzări în interiorul ţării sau în situaţia în care agentul economic mai mult de trei luni cumulează o TVA colectată mai mare decât TVA deductibilă pe cumpărări). Plătitorul are dreptul la contestaţii în cazul în care se consideră nedreptăţit în urma controlului efectuat de organele fiscale.

i ) obligaţiile plătitorului stabilite prin legi, precizează calcularea şi vărsarea la termen a impozitelor, organizarea evidenţei contabile a lor, din care să rezulte cu exactitate baza de calcul,

10


sumele de plată, modul de virare la buget, prin ţinerea contabilităţii a tuturor intrărilor şi ieşirilor de bunuri economice din patrimoniu.

j) sancţiunile sunt consecinţa nerespectării termenelor legale de plată a impozitelor sau a neachitării obligaţiilor fiscale. Sancţiunile sunt date prin majorări de întârziere, amenzi contravenţionale sau penale.

1.4.2.2 Mecanismul fiscal

Reprezintă ansamblul de metode şi tehnici de impunere privind veniturile fiscale ale statului precum şi instrumentele impunerii.

Impunerea constă în identificarea tuturor categoriilor de persoane fizice sau juridice care

deţin sau realizează un anumit obiect impozabil, în evaluarea bazei de calcul a impozitului, în determinarea exactă a cuantumului acestuia. Impunerea îmbrăca mai multe forme :

- autoimpunerea constă în stabilirea bazei impozabile şi determinarea autonomă a impozitului de către societăţi pe propria lor răspundere ( TVA, impozit pe profit, impozit pe veniturile din salarii ).

Când evaluarea bazei de calcul se definitivează la nivel de an, impunerea este provizorie în timpul anului şi definitiva la sfârşitul exerciţiului financiar contabil : de exemplu impozitul trimestrial pe profit reprezintă o impunere provizorie, la sfârşitul exerciţiului financiar, impozitul pe profit reprezintă impunerea definitivă la nivel de an .

- impunerea directă constă în evaluarea directă a obiectului impozabil de către organele fiscale sau pe baza declaraţiei subiectului impozabil (de exemplu: impozitul pe clădiri ).

- impunerea indirectă are la bază informaţii colaterale ( de exemplu : impozitul pe salarii, pensia suplimentară, fondul de şomaj )

- impunerea forfetară presupune stabilirea unei sume forfetare de plată pe o perioadă de timp.

B. Instrumentele impunerii .

Scopul final al activităţii de impunere este perceperea taxelor şi impozitelor. Pentru aceasta ele sunt consemnate în documentele fiscale care diferă funcţie de conţinutul lor după cum sunt utilizate :

1.4.2.3. Aparatul fiscal

Decurge din însăşi legile care reglementează impozitele şi taxele. Statul îşi îndeplineşte sarcinile fiscale prin instituţiile autorităţii publice : parlament şi guvern.

Activitatea fiscală a statului cuprinde latura legislativă care se înfăptuieşte de către Parlament şi cea executivă, realizată de Guvern, prin instituţiile administraţiei publice de specialitate, în structura cărora se include şi aparatul fiscal.

Instituţia administraţiei publice de specialitate, prin care Guvernul îşi îndeplineşte atribuţiile sale executive în domeniul fiscal, este Ministerul Finanţelor Publice.. Activitatea fiscală este condusă de ministru, în subordinea căruia se află direcţii generale, direcţii, administraţii fiscale.

Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi a Controlului Financiar de Stat realizează obiectivul central al Ministerului Finanţelor pe linia controlului financiar. Trezoreria finanţelor publice este organizată la nivel central şi teritorial şi are ca obiectiv încasarea veniturilor bugetare pe baza unei

11


evidenţe stricte pe fiecare plătitor, din care să rezulte obligaţiile de plată, sumele încasate şi debitele rămase de încasat. Acest organ are şi obligaţia să execute controlul financiar preventiv asupra încasării la termenele stabilite a impozitelor şi taxelor datorate de către agenţii economici şi contribuabili, aplicând majorări pentru nerespectarea termenelor prevăzute de lege.

Direcţia generala a vămilor aplică dispoziţiile legale cu privire la taxele vamale, perceperea lor şi a altor venituri cuvenite bugetului de stat în legătură cu activitatea desfăşurată de aparatul de control vamal. Organele financiar teritoriale acoperă prin activitatea lor întreg teritoriul ţării şi execută atribuţii cu caracter fiscal în toate localităţile ( municipii, oraşe şi comune).La încasarea taxelor şi impozitelor îşi aduc contribuţia şi alte instituţii publice, cum ar fi :

- instanţele de judecata, tribunalele şi judecătoriile, care percep taxe de timbru pentru litigii şi acte ce intră sub incidenţa acestor taxe ;

- notariatele de stat, care percep taxe de timbru şi de succesiune, pentru modificări, autentificări de acte;

- primăriile, care percep taxe pentru eliberări de titluri de proprietate, autorizaţii de funcţionare şi alte acte supuse taxelor de timbru ;

- organele de poliţie, care percep taxe pentru examinarea conducătorilor auto, eliberarea permiselor de conducere, eliberarea de paşapoarte, etc.;

- alte instituţii publice care asigură în activitatea lor şi perceperea de taxe, cum ar fi : taxa pentru proiecte de investiţii şi înregistrare a mărcilor de fabrică, taxe şi alte venituri din protecţia mediului, etc.

Menirea aparatului fiscal este, ca prin impunere, să urmărească încasarea veniturile bugetare ale statului şi să combată evaziunea fiscală.

1.4.2.4. Obiectivele fiscalităţii, politica fiscala, funcţiile sistemului fiscal

1.2.2.4.1 Obiectivele fiscalitatii

Obiectivele fundamentale ale fiscalităţii sunt realizate prin promovarea politicii financiare, economice şi sociale. Prin politica financiară statul trebuie să-şi procure resursele financiare necesare realizării funcţiilor statului. Acest obiectiv principal este realizat prin promovarea şi respectarea principiilor fiscale. Volumul impozitelor poate spori printr-un număr mai mare de plătitori, introducerea de noi impozite sau extinderea bazei de impozitare. Impozitul are un randament ridicat dacă prezintă un caracter universal cu cote mici de impozitare astfel încât acesta să nu reprezinte o povară pentru contribuabil.

Politica fiscală în domeniul economic urmăreşte dezvoltarea unor ramuri din economie prin pârghii de influenţare a creşterii producţiei , dezvoltării serviciilor şi a agriculturii .De asemeni dezvoltarea exportului şi reducerea importului astfel încât să se realizeze echilibrul balanţei comerciale , se înscrie ca un obiectiv prioritar cu consecinţe favorabile pe ansamblul economiei naţionale. Limitarea importului se poate realiza prin taxe vamale mari, accize pentru anumite produse. Realizarea acestui obiectiv trebuie realizat în corelaţie cu dezvoltarea sectorului productiv pentru bunurile economice care sunt deficitare şi se pot fabrica în ţara noastră. Astfel se pot crea noi locuri de munca cu consecinţe favorabile asupra creşterii veniturilor impozabile asupra forţei de muncă şi implicit limitarea fondurilor financiare pentru protecţia şomerilor.

Încurajarea agenţilor economici pentru a dezvolta anumite activităţi se realizează prin scutiri de la plata impozitului pe profit sau reducerea anumitor sectoare pentru unele bunuri autohtone cu costuri

12


ridicate, facilitaţi prin utilizarea unor amortizări accelerate în primul an de dobândire a capitalului fix ca active imobilizate.

Prin politica fiscală pe care statul o promovează, se urmăresc obiective de ordin social şi chiar politic. Mecanismul fiscal urmăreşte acordarea de facilităţi contribuabililor cu venituri relativ mici, fiind scutiţi de impozite până la un anumit cuantum. Fiscalitatea intervine cu cote de impozitare foarte mari pentru limitarea consumului unor produse dăunătoare sănătăţii cum este alcoolul, tutunul şi produsele din tutun. Realizarea eficientă a activităţii fiscale corelată cu un control financiar intern şi extern contribuie la îndeplinirea celui mai important obiectiv al politicii fiscale : un buget de venituri suficient de mare care să elimine deficitul bugetar.

In acest context politica fiscală trebuie să realizeze folosirea conştientă a întregului ansamblu de instrumente şi procedee cu caracter fiscal pentru stabilirea nivelului şi structurii prelevărilor obligatorii, operaţiile impozabile, regimul exonerărilor şi al creditelor fiscale astfel încât procesul repartiţiei produsului social să asigure rezervele necesare acoperirii cheltuielilor publice şi a celor pentru protecţie socială. Întreg sistemul fiscal trebuie să se caracterizeze prin aşezarea sarcinilor fiscale potrivit principiului justeţei sociale, fără nici un fel de discriminare între contribuabili. Volumul diferit al impozitului perceput , ţinând seama de mărimea venitului sau a averii, răspunde unor criterii de echitate şi satisface funcţia socială , ca trăsătură a sistemului fiscal, prin care sunt favorizate categoriile de contribuabili cu greutăţi materiale mari, ca şi agenţii economici care utilizează forţă de munca cu capacitate redusă sau proaspeţi absolvenţi ai învăţământului superior.

Din cele prezentate mai sus rezultă că obiectivele fundamentale ale fiscalităţii sunt: promovarea politicii financiare, prin încasarea veniturilor fiscale, prin plăţi `obligatorii

şi fără contraprestaţii de către contribuabili; taxe, contribuţii şi fonduri speciale. Scopul încasării acestor venituri este , acoperirea cheltuielilor publice, necesare oricărei societăţi pentru a funcţiona în limite normale.

promovarea politicii economice, prin dezvoltarea activităţilor productive, care asigurăperenitatea firmei, reduceri de impozite pentru activităţile de export, dezvoltarea unor sectoare de activitate şi inhibarea altora; taxe vamale mari, accize pentru acele bunuri din import care se produc şi în ţara noastră cu scopul de a proteja producţia indigenă, etc.

promovarea politicii sociale pentru persoanele dezavantajate, datorită veniturilor mici sau cu capacitate redusă de muncă, veterani de război, handicapaţi, etc. Fiscalitatea intervine cu cote de impozitare foarte mari pentru limitarea consumului unor produse dăunătoare sănătăţii şi la plata unor fonduri speciale a tuturor agenţilor economici care fac reclamă şi publicitate la astfel de produse.

1.4.2.4.2. Politica fiscală si funcţiile sistemului fiscal

Politica fiscală este orientată spre realizarea următoarelor funcţii ale sistemului fiscal:

1.funcţia financiară este instrumentul prin care statul procură resursele necesare finanţării activităţilor de interes naţional. 2.funcţia economică stimulativă, prin facilităţi prevăzute în sursele legislative şi reglementare : reduceri de impozit pe profit , reinvestirea profitului net, scutiri de impozite pentru zonele declarate defavorizate, etc. 3.funcţia socială , manifestată prin aceea că sistemul fiscal trebuie să favorizeze anumite categorii sociale . 4.funcţia de control dă posibilitatea statului prin intermediul sursei informaţionale a contabilităţii , să valideze volumul corect al vânzărilor, costul de producţie, contabilitatea cheltuielilor şi veniturilor, a

13


modului corect al bazelor de calcul pentru impozitul pe veniturile din salarii, taxa pe valoarea adăugată, accize, etc. precum şi plata acestora la termenele prevăzute de lege. 5.funcţia de echitate. Toţi agenţii economici. persoane juridice şi fizice care desfăşoară activităţi economice în scopul obţinerii de profituri trebuie să fie impozitate. Chiar dacă aceştia obţin facilităţi fiscale pe o perioadă limitată de timp, după aceasta, trebuie să contribuie cu o cotă (sumă) la dezvoltarea societăţii. Nu se poate vorbi de un sistem fiscal perfect, dar el poate fi perfectat în concordanţă cu dezvoltarea sectorului privat. Statul trebuie să deţină în proprietatea sa ramurile strategice ale economiei şi cele de interes naţional: învăţământul şi educaţia, sănătatea, securitatea ţării şi a individului, arta şi cultura. Iar aceasta va putea fi realizata atunci când statul va cesiona întreprinderile sale sectorului privat , când monopolul asupra unei activităţi va fi înlocuit de concurenţă , când legile vor fi relativ stabile , clare, iar echitatea în materie de impozite va fi efectiv aplicată.

1.4.2.4.3. Principii fiscale

Pornind de la considerentele arătate mai sus, se pot deduce, din punct de vedere fiscal, următoarele implicaţii ale sistemului fiscal asupra oricărei economii:

a. Justificarea impozitului.

Este o problema de cultura a fiecărui individ, să înţeleagă că nici un stat din lume nu poate funcţiona daca nu are şi resurse financiare. Sănătatea, securitatea, arta şi cultura, învăţământul sunt probleme de importanta naţională. Funcţionarea lor eficienta necesita suficiente resurse financiare. Statul nu are posibilitatea să le acopere din resurse proprii. Toate cele patru ramuri sunt de ordin naţional, care au o finalitate asupra fiecărui cetăţean. În măsura în care resursele financiare provenite de la întreprinderi şi persoane juridice sunt suficiente, o parte se vor reîntoarce în beneficiul contribuabililor. Deci, impozitul este justificat.

b. Principiul neutralităţii şi eficacităţii impozitului.

Neutralitatea impozitului presupune de a nu fi investit cu altă funcţie decât cea fiscală, adică finanţarea cheltuielilor publice fără să influenţeze condiţiile de funcţionare a economiei, repartiţia avuţiilor sau structurilor sociale. Impozitul trebuie să aibă ca finalitate realizarea unei economii eficiente.

c. Principiul transparenţei impozitului.

Impozitul trebuie să fie prelevat, urmând principii simple , clare să nu dea loc interpretărilor şi deci aplicarea lor să fie cât mai puţin costisitoare. De cele mai multe ori aplicarea unui impozit a fost transpus pe zeci de pagini în Monitorul Oficial, conducătorul economic al firmei ocupă o mare parte a timpului studiindu-le pentru aplicarea lor corectă în practică. Apariţia unei legi sau ordonanţe este urmată de regulă de norme care apar cu mare întârziere, instrucţiuni care nasc confuzii şi lasă loc interpretărilor aparatului fiscal care trebuie să apere interesul statului faţa de agentul economic preocupat în permanenţă de a găsi calea legală pentru impunerea cea mai mică.

d. Principiul impozitului impersonal.

14


Acest principiu semnifică că prelevarea impozitului nu trebuie să implice cercetarea de tip inchizitorial la viaţa persoanelor fizice sau juridice. Personalul din aparatul fiscal selecţionat pe principiile competenţei profesionale şi morale, cu siguranţă conduce automat la eficienţa activităţii fiscale dar şi a diminuării riscului fiscal al contribuabililor atâta timp cât personalul care se află în slujba statului, reprezintă organ de îndrumare şi control . e. Principiul impozitului individual.

In orice societate democratică obiectivul final şi preocuparea esenţială a statului este asigurarea şi dezvoltarea deplină a personalităţii fiecărui cetăţean după propriile sale aspiraţii remarca Allais Maurice în lucrarea “Pour la reforme fiscale, 1983” care a obţinut premiul Nobel pentru economie în anul 1983.In măsura posibilului, cetăţeanul trebuie să fie liber de alegerile şi nevoile sale, de veniturile şi proprietăţile sale în funcţie de aceste criterii , legea precizează impozitul ca atare , mărimea sa prin metodele şi tehnicile de impunere. Walter Lippman remarca în una din lucrările sale …“Concepţia liberală de egalitate nu comportă în cele din urmă promisiunea de a recunoaşte toţi oamenii egali bogaţi , egali influenţi, egali onoraţi şi egali instruiţi” . Din contră ceea ce promite este aceea că dacă inegalitatea convenţională datorată privilegiilor şi prerogativelor este anulată “superiorităţile intrinseci se vor degrada.”

f. Principiul nediscriminatoriu.

Impozitul nu trebuie să fie discriminator. Impozitul trebuie să fie stabilit urmând reguli care sunt aceleaşi pentru toţi. Trebuie subliniat , că orice măsură fiscală directă sau indirectă discriminatorie faţă de un grup social oarecare este incompatibilă cu principiile generale a unei societăţi democratice.

Realizând o retrospectivă a principiilor fiscale prezentate mai sus, rezultă că statul prin sistemul fiscal influenţează şi intervine în dezvoltarea activităţilor economice .Intr-o economie de tip privat , contribuabilul îşi pune întrebarea cât de mult poate interveni statul în dezvoltarea întreprinderilor ?

1.5 Contabilitatea si relatia acesteia cu fiscalitatea .

Situaţiile financiare prezentate de întreprinderi care aplica IAS/IFRS, situaţiile financiare simplificate pentru microîntreprinderi, întreprinderi mici şi mijlocii care aplica OMFP nr.1752/2005, trebuie să răspundă în primul rând investitorilor de capital. Aceasta presupune ca impozitul să devină neutru asupra contabilităţii., principiile, regulile de evaluare, ipotezele, politicile contabile ale întreprinderii să se aplice ca şi drept contabil autonom. Pe de alta parte, fiscalitatea îşi are propriile reguli, principii, care nu întotdeauna converg cu cele contabile. În acest sens Codul fiscal se apropie în mare măsura de regulile generale europene. Politica fiscala are dezideratele ei, urmărind cu prioritate o aşezare cat mai buna a veniturilor fiscale ale statului, cu instrumente fiscale eficiente şi un aparat fiscal în care specialiştii din domeniu să fie mai întâi consilieri şi apoi să aplice sancţiunile când se constata abateri.

O stabilitate a regulii fiscale fără a polua conturile anuale , face posibilă reorientarea conducerii economice a firmei de a estima atât parametrii fiscali dar, mai ales asupra dezvoltării afacerilor, rentabilizării lor , creşterea profitului, analiza valorii adăugate, a capacităţii de autofinanţare.

15


Evaluarea structurilor situaţiilor financiare trebuie să fie efectuate în acord cu respectarea celor noua principii contabile:

1.5.1. Principii contabile

1. Continuitatea activităţii.

Este foarte important de a ţine cont de acest principiu deoarece la întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare se va aplica una sau mai multe baze de evaluare combinate din cele patru ( cost istoric. Cost curent. Valoare actualizată sau de decontare, valoare realizabila), daca şi numai daca întreprinderea estimează ca în viitorul previzibil activitatea continua cel puţin 12 luni. Altfel, întreprinderea va evalua structurile situaţiilor financiare la valoarea de lichidare. Intr-o asemenea situaţie întreprinderea va prezenta în notele explicative motivele care au stat la baza deciziei conform căreia întreprinderea nu-si mai poate continua activitatea.

2. Permanenta metodelor

Pentru a asigura comparabilitatea în timp a informaţiilor contabile, întreprinderea trebuie să aplice aceleaşi reguli şi norme de evaluare. Modificările politicii contabile sunt permise daca legea le prevede printr-un standard contabil sau daca acestea au ca rezultat informaţii mai relevante sau mai credibile. Orice modificare a oricăror schimbări de politica contabila trebuie precizata în notele explicative pentru ca utilizatorii să poată analiza daca noua politica contabila este adecvata Schimbările de politici contabile conduc la modificări asupra rezultatelor raportate ale perioadei. Intr-o economie inflaţionista trecerea de la tratamentul contabil de baza prevăzut de IAS nr. 2 ” Stocuri” privind evaluarea stocurilor de materii prime la ieşire prin metoda FIFO, la tratamentul alternativ prin metoda LIFO, are implicaţii majore asupra activului curent, stocurile prezentate în bilanţ vor avea o valoare mai mica, dar şi asupra rezultatului contabil, cheltuielile cu materiile prime majorându-se.

În ultima variantă a IAS 2 „Stocuri”, tratamentul alternativ, respectiv LIFO, nu mai este recunoscut.

3. Prudenta

Orice element al structurilor situaţiilor financiare trebuie prezentat pe baza principiului prudentei. În contabilitate vor fi recunoscute numai profiturile reale la data închiderii exerciţiului financiar. Aceasta presupune să se ţină seama de orice depreciere de valoare a unui activ. Vor fi ajustate toate acele active considerate a fi depreciate intre perioada lor de intrare şi valoarea realizabila neta pentru stocuri la 31.12. Adică ajustările au drept consecinţa recunoaşterea unei cheltuieli privind activul depreciat.

In schimb, daca au fost deprecieri a activelor înregistrate în anul precedent, iar în anul curent prin inventariere se constata valoarea realizabila neta este mai mare decât valoarea contabila de intrare sau acel stoc a fost vândut, prudenta solicita ajustarea stocului la cea mai mica valoare dintre cost şi valoarea realizabila neta.

În contabilitate se va ţine cont de toate obligaţiile previzibile şi de pierderile potenţiale care au luat naştere în cursul exerciţiului financiar încheiat sau pe parcursul unui exerciţiu anterior, chiar daca asemenea obligaţii sau pierderi apar intre data încheierii exerciţiului şi data întocmirii bilanţului .

16


4. Independenta exerciţiului

Veniturile şi cheltuielile sunt recunoscute în contabilitate numai daca acestea aparţin exerciţiului financiar, pentru care se face raportarea.

5. Evaluarea separata a elementelor de activ şi de pasiv Acest principiu este asimilat normei naţionale şi solicita ca la stabilirea valorii totale

corespunzătoare unei poziţii din bilanţ să se determine separat valoarea aferenta fiecărui element individual de activ sau pasiv.

6. Intangibilitatea bilanţului de deschidere

Potrivit acestui principiu bilanţul de deschidere al unui exerciţiu trebuie să corespunda cu bilanţul de închidere a exerciţiului precedent.

7. Necompensarea

Elementele de activ nu pot fi compensate cu valorile elementelor de pasiv. Veniturile nu pot fi compensate cu cheltuieli, cu excepţia compensărilor intre active şi pasive admise de Standarde Internaţionale de Contabilitate.

8. Prevalenta economicului asupra juridicului

Acest principiu nou introdus în norma contabila naţională, solicita ca informaţiile prezentate în situaţiile financiare să reflecte realitatea economica a evenimentelor şi tranzacţiilor, nu numai forma lor juridica.

9. Principiul pragului de semnificaţie

Acest principiu solicita ca elementele de structura ale situaţiilor financiare care au o valoare semnificativa să fie prezentate în mod distinct în cadrul situaţiilor financiare. Elementele cu valori nesemnificative trebuie cumulate fără să fie necesara prezentarea lor separata.

Conform OMFP 3055 din 2009, Sectiune 7, Principiile contabile sunt prezenatte astfel:

“SECŢIUNEA 7 PRINCIPII CONTABILE GENERALE

36 - (1) Elementele prezentate în situaţiile financiare anuale se evaluează în conformitate cu principiile contabile generale prevăzute în prezenta secţiune, conform contabilităţii de angajamente. Astfel, efectele tranzacţiilor şi ale altor evenimente sunt recunoscute atunci când tranzacţiile şi evenimentele se produc (şi nu pe măsură ce numerarul sau echivalentul său este încasat sau plătit) şi sunt înregistrate în contabilitate şi raportate în situaţiile financiare ale perioadelor aferente. (2) Veniturile şi cheltuielile care rezultă direct şi concomitent din aceeaşi tranzacţie sunt recunoscute simultan în contabilitate, prin asocierea directă între cheltuielile şi veniturile aferente, cu evidenţierea distinctă a acestor venituri şi cheltuieli. (3) Principiul contabilităţii de angajamente se aplică inclusiv la recunoaşterea dobânzii aferente perioadei, indiferent de scadenţa acesteia. 37 - Evaluarea reprezintă procesul prin care se determină valoarea la care elementele situaţiilor financiare sunt recunoscute în contabilitate şi prezentate în bilanţ şi contul de profit şi pierdere.

17


38 - (1) Principiul continuităţii activităţii. Trebuie să se prezume că entitatea îşi desfăşoară activitatea pe baza principiului continuităţii activităţii. Acest principiu presupune că entitatea îşi continuă în mod normal funcţionarea, fără a intra în stare de lichidare sau reducere semnificativă a activităţii. (2) O entitate nu va întocmi situaţiile financiare anuale pe baza continuităţii activităţii dacă organele de conducere stabilesc după data bilanţului fie că intenţionează să lichideze entitatea sau să înceteze activitatea acesteia, fie că nu există nicio altă variantă realistă în afara acestora. Deteriorarea rezultatelor din exploatare şi a poziţiei financiare, ulterior datei bilanţului, indică nevoia de a analiza dacă presupunerea privind continuitatea activităţii este încă adecvată. (3) Dacă administratorii unei entităţi au luat cunoştinţă de unele elemente de nesiguranţă legate de anumite evenimente care pot duce la incapacitatea acesteia de a-şi continua activitatea, aceste elemente trebuie prezentate în notele explicative. În cazul în care situaţiile financiare anuale nu sunt întocmite pe baza principiului continuităţii, această informaţie trebuie prezentată, împreună cu explicaţii privind modul de întocmire a acestora şi motivele care au stat la baza deciziei conform căreia entitatea nu îşi mai poate continua activitatea. Evenimentele sau condiţiile ce necesită prezentări de informaţii pot apărea şi ulterior datei bilanţului. 39 - Principiul permanenţei metodelor. Metodele de evaluare şi politicile contabile, în general, trebuie aplicate în mod consecvent de la un exerciţiu financiar la altul. 40 - (1) Modificările de politici contabile pot fi determinate de: a) iniţiativa entităţii, caz în care modificarea trebuie justificată în notele explicative la situaţiile financiare anuale; b) o decizie a unei autorităţi competente şi care se impune entităţii (modificare de reglementare), caz în care modificarea nu trebuie justificată în notele explicative, ci doar menţionată în acestea. (2) Modificarea de politică contabilă la iniţiativa entităţii poate fi determinată de: - o modificare excepţională intervenită în situaţia entităţii sau în contextul economico-financiar în care aceasta îşi desfăşoară activitatea; - obţinerea unor informaţii credibile şi mai relevante. Exemple de situaţii care justifică modificarea de politici contabile pot fi: - admiterea la tranzacţionare pe o piaţă reglementată a valorilor mobiliare pe termen scurt ale entităţii sau retragerea lor de la tranzacţionare; - schimbarea acţionariatului, datorată intrării într-un grup, dacă noile metode asigură furnizarea unor informaţii mai fidele; - fuziuni şi operaţiuni asimilate efectuate la valori contabile, caz în care se impune armonizarea politicilor contabile ale societăţii absorbite cu cele ale societăţii absorbante etc. (3) Schimbarea conducătorilor entităţii nu justifică modificarea politicilor contabile. (4) Ca rezultat al incertitudinilor inerente în desfăşurarea activităţilor, unele elemente ale situaţiilor financiare anuale nu pot fi evaluate cu precizie, ci doar estimate. Se pot solicita, de exemplu, estimări ale: clienţilor incerţi; uzurii morale a stocurilor; duratei de viaţă utile, precum şi a modului preconizat de consumare a beneficilor economice viitoare încorporate în activele amortizabile etc. (5) Procesul de estimare implică raţionamente bazate pe cele mai recente informaţii credibile avute la dispoziţie. O estimare poate necesita revizuirea dacă au loc schimbări privind circumstanţele pe care s-a bazat această estimare sau ca urmare a unor noi informaţii sau a unei mai bune experienţe. (6) O modificare în baza de evaluare aplicată reprezintă o modificare în politica contabilă şi nu reprezintă o modificare în estimările contabile. Dacă entitatea are dificultăţi în a face distincţie între o modificare de politică contabilă şi o modificare de estimare, aceasta se tratează ca o modificare a estimării. (7) Efectul modificării unei estimări contabile se va recunoaşte prospectiv prin includerea sa în rezultatul: - perioadei în care are loc modificarea, dacă aceasta afectează numai perioada respectivă (de exemplu, ajustarea pentru clienţi incerţi); sau - perioadei în care are loc modificarea şi al perioadelor viitoare, dacă modificarea are efect şi asupra acestora (de exemplu, durata de viaţă utilă a imobilizărilor corporale). 41 - Principiul prudenţei. La întocmirea situaţiilor financiare anuale, evaluarea trebuie făcută pe o bază prudentă şi, în special: a) în contul de profit şi pierdere poate fi inclus numai profitul realizat la data bilanţului; b) trebuie să se ţină cont de toate datoriile apărute în cursul exerciţiului financiar curent sau al unui exerciţiu precedent, chiar dacă acestea devin evidente numai între data bilanţului şi data întocmirii acestuia; c) trebuie să se ţină cont de toate datoriile previzibile şi pierderile potenţiale apărute în cursul exerciţiului financiar curent sau al unui exerciţiu financiar precedent, chiar dacă acestea devin evidente numai între data bilanţului şi data întocmirii acestuia. În acest scop sunt avute în vedere şi eventualele provizioane, precum şi datoriile rezultate din clauze contractuale; d) trebuie să se ţină cont de toate deprecierile, indiferent dacă rezultatul exerciţiului financiar este pierdere sau profit. Înregistrarea ajustărilor pentru depreciere sau pierdere de valoare se efectuează pe seama conturilor de cheltuieli, indiferent de impactul acestora asupra contului de profit şi pierdere. Ca urmare, activele şi veniturile nu trebuie să fie supraevaluate, iar datoriile şi cheltuielile, subevaluate. Totuşi, exercitarea prudenţei nu permite, de exemplu, constituirea de provizioane excesive, subevaluarea deliberată a activelor sau veniturilor, dar nici supraevaluarea deliberată a datoriilor sau cheltuielilor, deoarece situaţiile financiare nu ar mai fi neutre şi nu ar mai avea calitatea de a fi credibile. 42 - Principiul independenţei exerciţiului. Trebuie să se ţină cont de veniturile şi cheltuielile aferente exerciţiului financiar, indiferent de data încasării veniturilor sau data plăţii cheltuielilor.

18


Astfel, se vor evidenţia în conturile de venituri şi creanţele pentru care nu a fost întocmită încă factura (contul 418 "Clienţi - facturi de întocmit"), respectiv în conturile de cheltuieli sau bunuri, datoriile pentru care nu s-a primit încă factura (contul 408 "Furnizori - facturi nesosite"). În toate cazurile, înregistrarea în aceste conturi se efectuează pe baza documentelor care atestă livrarea bunurilor, respectiv prestarea serviciilor (de exemplu, avize de însoţire a mărfii, situaţii de lucrări etc.) 43 - Principiul evaluării separate a elementelor de active şi de datorii. Conform acestui principiu, componentele elementelor de active şi de datorii trebuie evaluate separat. 44 - (1) Principiul intangibilităţii. Bilanţul de deschidere pentru fiecare exerciţiu financiar trebuie să corespundă cu bilanţul de închidere al exerciţiului financiar precedent. (2) Modificarea politicilor contabile se efectuează numai pentru perioadele viitoare, începând cu exerciţiul financiar următor celui în care s-a luat decizia modificării politicii contabile. Modificarea politicilor contabile poate fi efectuată numai de la începutul unui exerciţiu financiar. Nu sunt permise modificări ale politicilor contabile pe parcursul unui exerciţiu financiar. (3) În cazul modificării politicilor contabile şi corectării unor erori aferente perioadelor precedente, nu va fi modificat bilanţul perioadei anterioare celei de raportare. (4) Corectarea pe seama rezultatului reportat, a erorilor semnificative aferente exerciţiilor financiare precedente, nu se consideră încălcare a principiului intangibilităţii. 45 - (1) Principiul necompensării. Orice compensare între elementele de active şi datorii sau între elementele de venituri şi cheltuieli este interzisă. (2) Toate creanţele şi datoriile trebuie înregistrate distinct în contabilitate, pe bază de documente justificative. Eventualele compensări între creanţe şi datorii faţă de aceeaşi entitate efectuate cu respectarea prevederilor legale pot fi înregistrate numai după contabilizarea veniturilor şi cheltuielilor corespunzătoare. (3) În cazul schimbului de active, în contabilitate se evidenţiază distinct operaţiunea de vânzare/scoatere din evidenţă şi cea de cumpărare/intrare în evidenţă, pe baza documentelor justificative, cu înregistrarea tuturor veniturilor si cheltuielilor aferente operaţiunilor. Tratamentul contabil este similar şi în cazul prestărilor reciproce de servicii. 46 - (1) Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului. Prezentarea valorilor din cadrul elementelor din bilanţ şi contul de profit şi pierdere se face ţinând seama de fondul economic al tranzacţiei sau al operaţiunii raportate, şi nu numai de forma juridică a acestora. (2) Respectarea acestui principiu are drept scop înregistrarea în contabilitate şi prezentarea fidelă a operaţiunilor economico-financiare, în conformitate cu realitatea economică, punând în evidenţă drepturile şi obligaţiile, precum şi riscurile asociate acestor operaţiuni. Evenimentele şi operaţiunile economico-financiare trebuie evidenţiate în contabilitate aşa cum acestea se produc, în baza documentelor justificative. Documentele care stau la baza înregistrării în contabilitate a operaţiunilor economico-financiare trebuie să reflecte întocmai modul cum acestea se produc, respectiv să fie în concordanţă cu realitatea. De asemenea, contractele încheiate între părţi trebuie să prevadă modul de derulare a operaţiunilor şi să respecte cadrul legal existent. În condiţii obiţnuite, forma juridică a unui document trebuie să fie în concordanţă cu realitatea economică. În cazuri rare, atunci când există diferenţe între fondul sau natura economică a unei operaţiuni sau tranzacţii şi forma sa juridică, entitatea va înregistra în contabilitate aceste operaţiuni, cu respectarea fondului economic al acestora. (3) Exemple de situaţii când se aplică principiul prevalenţei economicului asupra juridicului pot fi considerate: încadrarea, de către utilizatori, a contractelor de leasing în leasing operaţional sau financiar; încadrarea operaţiunilor la vânzare în nume propriu sau comision, respectiv consignaţie; recunoaşterea veniturilor, respectiv a cheltuielilor în contul de profit şi pierdere sau ca venituri în avans, respectiv cheltuieli în avans; încadrarea participaţiilor ca fiind deţinute pe termen lung sau pe termen scurt; recunoaşterea participaţiilor deţinute ca fiind de natura acţiunilor deţinute la entităţi afiliate, a intereselor de participare sau sub forma altor imobilizări financiare; încadrarea reducerilor acordate, respectiv primite, la reduceri comerciale sau financiare. (4) Entităţile au obligaţia ca la contabilizarea operaţiunilor economico-financiare să ţină seama de toate informaţiile disponibile, astfel încât să fie extrem de rare situaţiile în care natura operaţiunii, determinată pe baza principiului prevalenţei economicului asupra juridicului, să difere de cea care ar fi stabilită în lipsa aplicării acestui principiu. 47 - Principiul pragului de semnificaţie. Valoarea elementelor de bilanţ şi de cont de profit şi pierdere care sunt precedate de cifre arabe poate fi combinată dacă: (a) acestea reprezintă o sumă nesemnificativă, în înţelesul pct. 9; sau (b) o astfel de combinare oferă un nivel mai mare de claritate, cu condiţia ca elementele astfel combinate să fie prezentate separat în notele explicative. 48 - În cazuri excepţionale pot fi efectuate abateri de la principiile contabile generale prevăzute în prezenta secţiune. Orice astfel de abateri trebuie prezentate în notele explicative, precum şi motivele care le-au determinat, împreună cu o evaluare a efectului acestora asupra activelor, datoriilor, poziţiei financiare şi a profitului sau pierderii. “

1.5.2. Evaluarea si recunoasterea în contabilitate

Societatile care aplica OMFP 3055/2009 sau tratamentul IFRS trebuie sa respecte cerintele si reglementarile cu privire la identificarea, recunoastrea, inregistrarea si prezentarea activelor, datoriilor capitalurilor, veniturilo si cheltuielior in contabilitate.

19


Regulile contabile care sunt aplicate nu de multe ori sunt altele decat regulile fiscale cu privire la evaluarea si recunoastrea acelorasi categorii de elemente.

In cadrul cursului de Contabilitate si Gestiune Fiscala, pe parcurs se vor prezenta care sunt principalele elemente comune ale CONTABILITATII si FISCALITATII, dar mai ales se vor prezenta elementele necomune.

Conform OMFP 3055 din 2009, Sectiune 8, Reguli de evaluare:

Bibliografie obligatorie: A se citi regulile de Evaluare de la Sectiunea 8, OMPF 3055 din 2009.

20

Suport Curs ate Si Gestiune Fiscala

Documents

Transcript of Suport Curs ate Si Gestiune Fiscala