Sunete Martie 2014 „Women in Music” edition

martie 2014

Cum i-am cunoscut pe Rolling StonesFemei în industria muzicală

Grimus „Emergence” track-by-track

GratUit

Ada Milea, Alexandrina, Paula Seling, Cristina PădurariuYellLow, Fusioncore, Loungerie II, Dute Vino

Melancolia de după secundele de faimă

Martie 2014 sunetelive.ro | Sunete | 3

Din 14 februarie până pe 9 martie nu ai cum să te ascunzi de sărbătorirea femeii! Da, da, domişoa-

ră nu pleca, fetiţe ca în Bucureşti, girl you know it’s true, tot acest amalgam de celebrare a sexului frumos şi moa-le (deşi dacă te uiţi la Merkel, asta cu moale...nu ştiu ce să zic!) îţi pătrunde prin toate media posibile în creier, se retrage în subconştient şi uite aşa, când stabileşti conţinutul noului număr de revistă nu ai scăpare. Am cedat şi am îmbrăţişat conceptul, ok, hai să celebrăm femeia din muzica ro-mânească cu un număr special! Am făcut schiţe, am apelat la ce ne inspiră pe noi şi am gătit un număr impreg-nat de estrogen, cu câteva texte sem-nate de bărbaţi (puţini, îi numeri pe degete!). Pe lângă nume pe care le ştiţi deja şi le cunoaşteţi am avut grijă să aducem în faţă şi fetele/femeile care au preocupări mai puţin întâlnite în industria muzicală românească. Veţi vedea despre ce vorbesc. Am abordat chiar şi partea feminină din spatele şi faţa scenei în textul lui Andi Ena-che, încercând să introducem pe cele care ocupă poziţii de PR, manager/impresar, sunetist ş.a.m.d. O ediţie post-mărţişor ca un parfum fin şi subtil lăsat în urmă de zgomotoasele şi very-comercialele sărbători ale lui Martie!

EDITORIAL

George Durbălău

w

Redactor Şef:George DURBĂLĂ[email protected]

Redactori:Berti BarberaAndi EnacheAlin Ludu DumbravăCristina Comandaşu

Colaboratori:Crenguţa PavelAndreea Chelsoi (facebook.com/andreeatravels)Teodora MarianAndi Petreanu (YellLow)Cătălin Lungu (Loungerie II)Alexandru Bucur (Fusioncore)Bogdan Diaconeasa (Dute Vino)

VânzăriGeorge Ovidiu tel. 0752 241 [email protected]

Facebook & Corectură:Edward Ciurea

Coordonator distribuţie Dan [email protected]

Director General:Marian Gî[email protected]

Contact:facebook.com/sunetelivewww.sunetelive.ro

Dacă vreţi sa ne semnalaţi un eveniment, vă rugăm să ne contactaţi la adresa: [email protected]ă aveţi un local şi vreţi să distribuiţi revista Sunete, vă rugăm să ne contactaţi la adresa: [email protected]

Conţinutul aparţine în întregime revistei Sunete. Reproducerea parţială sau integrală a conţi-nutului este ilegală fără acordul prealabil al revistei Sunete.

REVISTA DE MUZICĂSE DISTRIBUIE gRATUIT

CUPriNS MARTIE 2014

13

05

20

42

BYRONInterviu

Stelele rockului românesc

într-un singur eveniment

CRISTINA PĂDURARIU

Lebăda modernă

Cum i-am cunoscut pe

Rolling Stones

Mercury, la 20 de ani de la moartea sa, cu trupa Queen Unplugged Project (HU). „Când la fiecare piesă cânta toa-tă sala alături de trupă, simţeam foarte multă emoţie în aer, mi se făcea pielea de găină”, mărturiseşte Livia.

Dintr-o pasiune în alta, au armat apoi multe proiecte de succes pentru rockeriţa care s-a îndrăgostit cultural de Cluj, oraş a cărui valoare o vede în oamenii săi. Crede că „orice lucru care merită cu adevărat, este realizat cu greu, dar la final merită tot efortul investit”. Cu acest crez a adus ani de zile zâmbete pe feţele a nenumăraţi oameni. Acum, cea care a stat tot tim-pul în back-stage, iese în faţa aceloraşi oameni, într-o campanie menită să-i aducă „măcar 1, 2 ani în plus” de viaţă.

având o singură resursă la îndemână: „pentru toate astea îmi trebuie bani, iar eu nu am decât speranţă”.

Costul lunar pentru tratamentul Liviei este de 521 euro. Până acum, ea a reuşit să strângă aproape 3000 euro din campania online.

Mulţi prieteni i s-au alăturat, ofe-rind înapoi puţin din ce ea le-a dat de-a lungul anilor: au organizat concerte ca-ritabile în Bucureşti, Cluj şi Baia Mare, au derulat campanii cu donaţii şi au promis să-i rămână alături şi pe mai de-parte. Luna aceasta au loc la Bucureşti alte două concerte „Rock for Livia”, la care puteţi participa (7 şi 8.03 - Private Hell Club; 28.03 – Fabrica).

Iar dacă nu sunteţi fani rock, poate aţi devenit fanii Liviei, pe care o puteţi ajuta cu donaţii în următoarele conturi, deschise la Banca Transilvania:RON: RO44 BTRL RONC RT01 4747 6501EUR: RO91 BTRL EURC RT01 4747 6501USD: RO95 BTRL USDC RT01 4747 6501

Pe Livia am cunoscut-o acum câţiva ani în Cluj, pe vremea când organizam evenimente de pub împreună cu nişte

amici. Noi promovam trailere şi filme, ea promova tot ce mişca în oraş şi-n ţară, în materie de cultură, dezvoltare personală şi, bineînţeles, rock.

Zic „bineînţeles” pentru că de la rock i s-a tras totul la început. Fiind o ascultătoare înrăită a genului, a îm-pletit sunetele cu faptele şi a lansat în 2009 welcome2cluj, un proiect online în al cărui palmares intră calitatea de partener media al unor festivaluri respectabile: Stufstock, OST Fest, Artmania, Peninsula, chiar şi Szighet Festival din Ungaria.

Pentru că „nimic nu se compa-

Un miracol că încă există, cum o numesc medicii, Livia suferă de sindromul Marfan, o afecţiune gene-

tică rară, care atacă ţesutul conjunctiv din organism, afectând în principal ini-ma, plămânii, oasele, ochii şi măduva spinării.

Ar fi trebuit să moară la 20 de ani. Are 35 şi continuă să lupte. Dar în acest moment, tot ce poate face este să îmblânzească durerea prezentă zilnic cu morfină – o soluţie riscantă, ale cărei efecte durează doar câteva ore. Nu-şi

ră cu o sală plină de oameni fericiţi”, după cum spune chiar ea, Livia a trecut la organizare de evenimente... evident rock! A semnat fişa de succes a primu-lui concert Bucovina la Cluj, după care au urmat Vespera, Whisperblast, god, Whispering Woods, Theatres des

Vampires (IT), Lunocode (IT), JTR Sickert (IT), The Hourgalss şi – apo-geul carierei – concertul tribut Freddie

permite un tratament susţinut şi nici monitorizarea lunară de care are nevo-ie. Are peste 50 de diagnostice, sistem nostru medical cunoaşte prea puţine despre boala ei, iar specialiştii în Mar-fan sunt puţini şi scumpi.

„Îmi doresc enorm de mult să mai trăiesc măcar 1, 2 ani în plus, dar cel mai mult îmi doresc să-mi îmbunătăţesc traiul zilnic minim şi să-mi pot asigura tratamentul, să scap astfel de durerile astea care m-au dezumanizat”, scria Livia pe blog-ul personal în decembrie 2013, atunci când a pornit campania,

4 | Sunete | sunetelive.ro Martie 2014

NE PASĂ

What goes around…

...comes back around?

Let’s rock for Livia!

© p

hoto

Hor

ia G

rosu

Teodora Marian


a fost lansat pe blu-ray într-o piaţă în care lipseşte acest tip de produs, loca-ţia unică prin plasare, acustică şi „ar-hitectură” s-a îmbinat impecabil cu filmarea profesională HD şi, cum am putea să uităm, prestaţia artiştilor în discuţie şi a invitaţilor deosebiţi care le-a călcat scena. A fost un task difi-cil, o iniţiativă îndrăzneaţă care a pus multe probleme în organizare, dar care, pentru noi, consumatorii (avid!) finali, a ieşit imaculat. Producţie au-

„A fost o nebunie acolo”, spune Dan Byron, liderul trupei byron (cu y mic, să ne înţelegem) despre con-certul, de fapt concertele, cele două reprezentaţii de la salina din Turda. Despre această ispravă, pe care gru-pul o atribuie lui Codruţ Dumitrescu managerul echipei (şi de altfel unul dintre acei manageri care reuşesc să facă lucruri excepţionale cu artiştii pe care îi reprezintă) ştiam şi voiam să vorbim. Pentru că, pe lângă faptul că

dio-video de înaltă ţinută. Demnă de orice ţară civilizată. De altfel, pentru mine byron întotdeauna a însemnat o muzică civilizată, dar nu în sensul obişnuit, trupa asta a avut un sound foarte curat, melodios, dar presărat mereu cu zone progresive, cu o en-gleză foarte bine mânuită în versuri şi overall o muzică inspirată pentru animalul urban din mine, care nu se mai satură să intre în filmele muzica-le ale altora!

COVERSTORY

George DURBĂLĂU

Melancolia de după secundele de faimă

© photo Adi Marineci

un album care îţi poartă amprenta în-crustată puternic, şi alta este situaţia în care e important să fii cât mai ambiguu, oarecum impersonal, dar cu toate astea să îţi menţii identitatea ca grup. Tricky. Pentru că munca la un film este com-plexă şi deseori mai multe procese crea-tive se întâmplă în paralel, foarte rar ai ocazia să ai totul filmat, aranjat şi editat ca să poţi tu sta cu filmul în faţă şi să îi adaugi coloană sonoră. Situaţie ideală. În realitate se lucrează foarte mult pe scenariu, compui bucăţi muzicale men-ţionate ca durată pe scenariu şi după aceea le adaptezi. De aceea este bine ca pasajele muzicale să fie adaptabile, să se muleze pe mai multe tipuri de situaţii. Au lucrat ceva timp, gândind iniţial pie-se pentru fiecare cuplu prezent în film, însă ideea nu a putut fi pusă în practi-că. Lipsa de experienţă, exprimată fără ocolişuri, şi dorinţa de a învăţa exact cu ce se mănâncă soundtracking au fost întâmpinate prompt de HBO. Contac-tul cu Henry Wayne, vice-preşedinte la HBO Ungaria a fost ceva de genul „e bine, dar nu e bine!”, propunându-le şi o soluţie fiabilă. L-a chemat pe Adam Balazs, un compozitor de film stabilit în Los Angeles şi semnatar a mai mul-tor OST-uri pentru filme importante precum Buttrerfly Effect. Mai mult Melancolie,

dulce melodie!Dar nu pentru a vorbi despre Turda ne-am întâlnit. Sau nu numai pentru asta. După cum aţi aflat deja de la te-levizor, HBO, televiziunea care mi-a mâncat prea multe ore din viaţă (dacă sunt buni...!), a lansat recent, acum vreo două luni un nou serial („Rămâi cu mine”) producţie proprie, originală and so on, pe a cărui coloană sonoră apărea şi byron. Piesa („Melancolic”, care dă şi titlul albumului) cu secvenţe din film ne-a dat un prim gust al ceea ce urma să se arate marelui public. Mu-sicwise HBO a propus iniţial trupei să facă nişte piese pentru a le include pe soundtrack. Experienţă nou-nouţă pentru cei patru actuali membri byron. S-au pus pe treabă. Au realizat patru piese în limba lui Byron, ele au plăcut însă, după mai multe discuţii produ-

cătorii au decis să aibă piese în limba română pe OST. No biggie! Byronienii nu erau la o prima încercare de a tradu-ce piese din engleză în română, mărtu-rie stând albumul bilingv „30 Seconds of Fame”, prima lui variantă fiind în engleză, fiind apoi tradus elegant în română pe aceeaşi melodie se înţelege! Ca poeţii! Că nu degeabă se numesc by-ron, right? Astfel, cât ai bate din palme, trupa a tradus şi propus noile variante. Succes. Atât de mult a plăcut că HBO a zis „ce ar fi să faceţi voi toată muzica din film, cu pasaje şi secvenţe?”. Adică un movie score de la un cap la altul. Al primului sezon cel puţin. Challenge. „Am început să lucrăm de prin iunie anul trecut. Eram setaţi să facem niş-te muzică de film. Nu am avut iniţial intenţia de a construi un album de sine stătător” spune Dan. Provocarea este de o cu totul altă factură. Ca şi compo-ziţie lucrurile decurg diferit. Una este să porneşti de la o idee, un concept şi mai apoi să îţi urmezi instinctul şi in-spiraţia pentru a ajunge să te comunici pe tine ca trupă foarte clar şi unitar pe


COVERSTORY

DiSCoGrafie:

1. Forbidden Drama (2007)

2. Acoustic Drama (2008)

3. A Kind of Alchemy (2009)

4. Perfect (2011)

5. Live Underground + DVD şi Blu-Ray (2012)

6. 30 Seconds of Fame (english version, 2013)

7. 30 Seconds of Fame (romanian version, 2013)

8. Melancolic (2014)



că este reuşit. De data asta byron a tre-buit să scrie despre iubire...„un subiect pe care nu prea l-am abordat noi până acum...îl lăsasem mai la urmă aşa..!”. Tematica muzicii byron a fost întot-deauna una mai gri, nu neagră ci colora-tă cu stări reflexive şi explozii sonore ca nişte aripi de foc ce se ridică în mijlocul crepusculului. De data asta lucrurile au luat o altă tur-nură. Era nevoie de versuri romantice. Lectura sonoră a celor 10 piese de pe promo-ul primit de la Universal Music confirmă că stilul byron nu a fost aplatizat, versurile sunt de iubire, dar cu un twist, un feel de dramă ce nu provoacă lacrimi ci melancolii! Byron vorbeşte de lumea modernă, senti-mente amestecate şi lucruri complicate, relaţia cu tehnolo-gia şi singurătate şi

de atât, Adam lucrase deja la varianta maghiară a serialului, aşa că avea toate instrumentele necesare să dea un ritm şi o direcţie bună producţiei muzicale pentru „Rămâi cu mine”. „De la veni-rea lui Adam a început nebunia! Omul ştia exact ce şi cum, eficienţă america-nă maximă! Noi parcă eram deja uşor tociţi de întregul proces şi el ne-a dat o nouă energie ce a făcut să ne mişcăm foarte eficient!”. După aproape o lună-şi jumătate de lucrat cu Adam, primul sezon a fost finalizat, totul fiind făcut „cu zâmbetul pe buze. Ştii, optimismul ăla american – <e perfect, dar mai tre-buie lucrat aici şi aici>!!!”. Acest stil de lucru, pe pattern-uri, cu limite clare şi cvasi-mecanizat poate îndepărta orice artist de zona lui de confort. Ceea ce s-a şi întâmplat într-o măsură destul de mare. Dar byron a luat-o ca pe o provocare. De altfel ieşirea din zona de confort se întâmplă destul de des cu byronienii, aşa că au îmbrăţişat noul modus operandi şi s-au scufundat în el pentru a ieşi la suprafaţă îmbogăţiţi cu o nouă experienţă (plus că formula s-a modificat recent prin plecarea lui Costin Oprea-chitară electrică şi veni-rea lui Dan georgescu la tobe, deci era nevoie de lucru intens pentru acomo-dare) şi un album inedit pentru disco-grafia lor. Şi nu în ultimă instanţă cu un soundtrack „melancolic” pentru un serial despre care apropiaţii îmi spun

COVERSTORY

aproape toate gândurile pe care un con-temporan le are de-a lungul unei zile, unei idile, unei plimbări. Este clar – lu-crul la un film, cu producători muzicali

ce ştiu exact ce vor, cu dealine-uri clare şi tipare fixe în ca-drul cărora trebuie să creezi muzică originală nu a ştir-bit deloc din identi-tatea byron. Preocu-parea lui Adam de a nu lăsa identitatea byronienilor să se piardă în noianul de edit-uri şi re-edit-uri iată că s-a dove-dit de bun augur şi vom asista în luna aprilie la lansarea unui produs ce adu-ce sunetul byron în 2014. Un sunet „post-byron”vorba unui prieten al tru-pei! Aşteptaţi-vă la 18 piese discrete, inspirate, mult mai liniştite decât albu-mele de început, dar cu siguranţă melan-colice – o stare pe care subsemnatul o degustă din plin.

Componenţă

Dan Byronvoce, chitară, flaut

Sergiu „6fingers” Mitrofanclape, glock, acordeon

Laszlo Demeterbass electric şi acustic

Dan Georgescutobe, percuţie



concursului acum fiind deja nume cunoscute celor cu urechea pe muzica nouă. Cum am fi noi, de exemplu! By-ron au făcut cam multe în 8 ani, tre-buie să recunoaştem. Şi nu oricum, ci cu stil. Chiar şi discul de cover-uri mi-a adus „Perfect” într-o variantă de care nu mă mai pot dezlipi. Aşa că e clar. Avem de-a face cu artişti care nu stau o clipă, care sunt neliniştiţi în zona creativă şi de aceea fiecare pas înainte are un soi de eleganţă şi credibilitate în orice ipostază. Un CV deloc nasol pentru o trupă de schizo-frenici, n-aţi spune?

P.S. Dacă nu aţi dat o raită pe site-ul trupei, nu ar fi rău să o faceţi. Veţi

fi surprinşi, for sure. Probabil cel mai şme-cher site al unei tru-pe româneşti, făcut de Webstyler pentru „lordul byron al mu-zicii româneşti”!

„O trupă de schizofrenici”Este răspunsul byron întrebarea „cine sunteţi voi?”. Problematică dezbătută cu aproape fiecare artist întâlnit de mine. „Acustic progresiv cu distors” adaugă Dănuţ tobarul, zâmbind ironic, „cine ne mai înţelege?”. Dan adaugă că de fapt încadrările astea sunt inutile în ultimă instanţă pen-tru că de fapt trebuie să laşi să iasă din tine ce poate ieşi, chiar dacă pare uşor schizofrenic, doarece la final se vor lega toate. Şi aşa este, dacă ai tre-cut prin cele şase LP-uri byroniene ai observat deja multitudinea de culori şi temperaturi ce le străbate creaţia. Stările se alternează şi te provoacă să înţelegi omul, grupul, personalitatea şi abia atunci te vei putea orienta prin lumea asta întortocheată descrisă atât de pasional de cei patru membri by-ron. Mai mult, acestei lumi „art-rock, alternativ cu tuşe de progressive” i

s-au alăturat de-a lungul celor deja opt ani nume ale scenei româneşti despre care chiar nu e nevoie să mai povestim – Alexandru Andrieş (ce s-a alăturat trupei într-un turneu întreg), Nicu Alifantis (cu care a performat on stage muzica originală compusă special pentru o piesă de Alexandru Tocilescu), Ioana Mântulescu sau Paula Seling. Aţi înţeles că în opt ani byron nu prea a căscat gura, ci a creat show-uri inedite, lansări la două va-riante ale aceluiaşi album în engleză şi română (doar Ada Milea mai ştiu să fi tradus integral „Insula” ei, de gelu Naum) şi proiecte de susţinere a tinerilor artişti. Căci nu puteam să nu amintesc de „byron – Rock Your Highschool”, o iniţiativă ce ur-mărea să scoată la iveală talente din liceele ro-mâneşti. Aici putem aminti de Lights Out! sau Sophisticated Lemons care s-au remarcat în cadrul


COVERSTORY

byronmusic.rofacebook.com/byronmusicbyron.bandcamp.commyspace.com/byrontracks



1 Martie n-a fost doar ziua în care mii de buchete de ghiocei şi tone de mărţişoare au luat ca-lea către braţele doamnelor din

ţara întreagă, ci şi ziua în care ţara în-treagă şi-a ales reprezentanţii pentru Eurovision 2014. Oamenii au ales, iar dintre cei 12 participanţi (Paula Seling & Ovi, Bere gratis, The dAdA, The Zuralia Orchestra, Vizi Imre, Anca Florescu, Silvia Dumitrescu, Renée Santana feat. Mike Diamon-dz, Ştefan Stan feat. TeddyK, Na-omy, Vaida, Şăl), preferaţii publicului au fost Paula Seling şi Ovi, care ne vor reprezenta în Copenhaga, la cea de-a 59-a ediţie Eurovision, cu piesa “Miracle”Pentru că 1 Marti şi aflarea câştigă-torilor etapei naţionale a Eurovision au coincis, am găsit de cuviinţă să o întrebăm pe Paula câte în lună şi în stele, iar ea a găsit bunăvoinţa să ne răspundă, astfel că acum ştim cum se simte jumătatea feminină a echipei care va reprezenta pentru a doua oară România la Eurovision.Spre deosebire de poveştile clasice,

Paula Seling îşi exercită ca-

litatea de studen-

t ă

în timpul liber. Studiază Compoziţie la Conservator şi, între o repetiţie şi un examen, apelează la activităţi fi-zice în scop de relaxare: plimbări în parc cu căţelul Sami, mers cu bicicle-ta, mers la sală, dar nu ignoră nici citi-tul, filmele sau ascultatul de muzică, pentru că spiritul are şi el nevoie să se destindă. Ca să îi intre pe sub piele, o piesă “trebuie să aibă o stare care să te electrizeze, să îţi facă <<piele de găi-nă>>, să aibă mesaj, melodie, să aibă <<ceva special>>, recognoscibil, o orchestraţie plăcută”. Dacă ar putea, ar reuni trupa guns’n’Roses.Inspiraţia nu o găseşte după o reţetă fixă. găseşte idei în lucruri diferite din viaţa de zi cu zi, iar alteori e vorba doar de inspiraţie divină: „E ca şi cum aş auzi o melodie în minte, o înregis-trez şi încerc să-i fac un text”. Pregătirile înaintea unui spectacol, mai ales înaintea unui concurs cum este Eurovision, sunt de durată şi intense. Prioritar, spune Paula, este studiul vocal pe care îl face cu doam-na gabriela Duţescu, terapeuta ei vocală. Dumneaei o ajută să-şi păs-treze vocea în parametri optimi. Pe lângă asta, ca să aibă energie pentru lucrul la coregrafia de care se ocupă împreună cu Judith State, se asigură că îşi ia aportul necesar de vitamine şi exerciţiu fizic. Foarte important este să îşi păstreze echilibrul mental şi să rămână optimistă.Dar toate acestea nu sunt în van. Tot procesul aceasta este, în viziunea Paulei, o perioadă de „antrenament” pentru a deveni mai bun nu doar ca artist, ci şi ca om: „Treci prin ex-perienţe care îţi impun foarte mult autocontrolul, te obligă să găseşti tot mai multe resurse pentru a fi răbdă-

tor. Trebuie să fii atent, să fii umil, să fii calm şi să ştii

cum să te concen-trezi pe lucrurile

care contează cel mai mult”.

Însă există,

inevitabil, momente de slăbiciune, în care oboseala o dărâmă şi nu îi permi-te să treacă peste piedicile pe care i le ridică nedreptatea şi răutatea oame-nilor. „Mă face să continui credinţa”.„Miracle” este o piesă făcută special pentru Eurovision de Ovi şi de echi-pa Philip Halloun, Beyond51, Frida Amundsen. Paula declară: „Nu plănu-iam o reîntoarcere la Eurovision, însă după ce am ascultat piesa trimisă de Ovi, mi s-a părut un moment decisiv. Cred în piesa Miracle şi cred că este una dintre cele mai bune piese pe care am avut ocazia să le interpretez. Mă simt onorată că Ovi s-a gândit din nou la mine pentru a-i fi partener de scenă într-un cântec Miraculos”.În ceea ce priveşte etapa naţională a concursului Eurovision, i-au plăcut piesele Hearts Collide (compusă şi produsă de gabriel Baruta şi inter-pretată de Anca Florescu) şi Breathe (compusă de Eduard Carcota şi inter-pretată de Ştefan Stan şi Teddy K).Privind în trecut, regretă că nu a avut mai multe ocazii să se manifeste ar-tistic, în afară de cele câteva festiva-luri, cum ar fi cel de la Mamaia: „Dacă ar fi existat talent show-uri, pe vre-mea când aveam 18 ani, aş fi încercat să mă prezint”. Cât despre viitor, dorinţele şi planu-rile sună cât se poate de promiţător: „Mi-ar plăcea să am un proiect cu Or-chestra Simfonică din fiecare oraş, să reinterpretăm, pe scena teatrului sau a casei de cultură din oraşul respec-tiv, piesele care m-au adus în atenţia publicului, piese mai vechi şi mai noi. Dacă s-ar putea, aş vrea să când cu Sting, cu Chaka Khan, dar şi cu...Pharrell Williams, Jamie Foxx”, care, mai spune Paula, cântă incredibil de bine.Până să se materializeze aceste spe-ranţe, Paula Seling şi Ovi îşi vor da reprezentaţia pe 8 mai 2014, în partea a doua a celei de-a doua semifinale de la Copenhaga şi sperăm să îi încura-jăm şi pe 10 mai, la marea finală.

1 Martie al campionilorPaula Seling

Crenguţa PaveL


Ada Milea

Crenguţa PaveL

Societatea în care trăim are, desigur, multe lipsuri, de-fecte, scăpari. Oamenii sunt conglomerate de întâmplări

nefericite care au repercusiuni nu numai asupra lor, dar şi asupra altora din jur. Dar cine să le îndrepte, cine să le critice, cine să le cânte? Răspunsul vine scurt, în patru silabe care consti-tuie numele pe care îl atribuim artei de a face haz de necaz: Ada Milea.

A trecut de la pus în rime şi în cân-tec defectele colegilor şi profesorilor de şcoală la nivelul următor, de versi-ficat umoristic dileme cum ar fi aceea de a te trezi că trăieşti între aceleaşi graniţe cu o Rodica, un Vasile, un cio-ban homosexual şi aşa mai departe. Apoi, a apelat la gogol, Cervantes şi gellu Naum să-i dea material vechi, de pus în formă nouă. Aşa a cunoscut pinguinul Apolodor scena muzicală românească, aşa Don Quijote s-a lup-tat cu morile de vânt pe muzică, aşa şi-a văzut Covaliov în oglindă drama de-a fi rămas fără nas, cu vocea Adei ilustrând dramatic şi înduioşător toate stările prin care trece publicul, odată cu fiecare personaj în parte.

În ultimul timp, pe Ada o găseşti în teatru, lucrând “de multe zile” cu actori din Târgu-Mureş, oraşul în care s-a născut în vara lui 1975. Cu toate pregătirile ei pentru medicină, a sfârşit prin a absolvi actoria, ceea ce asigură lumii o multitudine de Ade, care spune că ar fi tragic să-şi asume doar două identităţi, ca atunci când, pe scenă, pune întrebări şi dă răs-punsuri din perspectiva mai multor personaje diferite cu o aşa implicare, încât, la un moment dat, uiţi că pri-veşti un singur om cu o chitară, nu o armată întreagă.

Inspiraţia se ia şi se dă mai depar-te, dar când vine nu poţi să i te împo-triveşti. De aceea, canalul de YouTube al Adei păstrează câteva comori înre-gistrate de regulă în bucătărie, care ţine loc şi de sală de repetiţii. Aici, i se

scriu scrisori de ameninţare lui Moş Crăciun, se fac confesiuni întuneca-te şi criminale, se constată musafiri nepoftiţi în frigider şi se aruncă un ochi curios în viitor, la piesele pe care urmează să le auzim la teatru. Aceste repetiţii se întâmplă în compania An-căi Hanu, a lui Cristi Rigman şi Bobo Burlăcianu, nume care o acompania-ză, ocazional, pe scenă.

Munca Adei se materializează, în afara muzicii pentru piesele de teatru, în cântecele scurte care dau de gândit îndelung. Reacţia iniţială ar fi să le vezi ca pe o serie de melodii care ar

avea priză la un public foarte, foarte tânăr, dar ajungi să realizezi că cei mici n-ar putea să vadă mesajele care se ascund în spatele versurilor jucău-şe, mesaje menite oamenilor mari, cu puterea de a aduce o schimbare mult dorită.

Dacă vă grăbiţi, o găsiţi pe Ada Milea La Cizmărie în Cluj-Napoca, pe 13 martie, iar, pentru un sfârşit bun de primăvară, daţi o fugă în Sibiu, la Bohemian Flow Art&Pub, pe 5 apri-lie; tot în aprilie, pe 10, va fura priviri serioase şi zâmbete pe sub mustăţi la Clubul Ţăranului, în Bucureşti.

Moş Crăciun şi prietenii lui.

© photo catalincocos.files.wordpress.com


Viaţa-i poezie absurdă, e cântec îngânat, e culoare aruncată din greşeală, dar în tot absurdul ei,

e frumoasă. La fel e şi Alexandrina Hristov, care ne cântă despre pijama-le, iasomie şi flori, ne învăluie în atâ-ta frumos, că nici nu ne dăm seama când frumosul începe să doară, când dragostea nu mai e dulce, ci copleşi-tă de griji, când fluturii te sufocă cu bătăile aripilor, când te îngroapă fru-mosul, dar e atât de plăcut, încât nici nu-ţi pare rău.

În 2013, toamna, Alexandrina îm-părţea cu noi o bucăţică din sufletul ei care înfăţişa tocmai durerea aceea frumoasă specifică ei – melodia “Flori de spin”. “Flori de spin” e o lacrimă vărsată din neputinţa de a te opri în câmpul de maci, din inerţia care te face să mergi mai departe şi să te jertfeşti, punând pe cap o coroniţă de spini care îţi înţeapă palmele şi fruntea. gingăşia florilor şi, mai mult decât atât, căldura din vocea care le cântă contrastează atât de mult cu durerea care răzbate din versurile sângerânde, încât te simţi ca şi cum ai tremura de frig în deşert – simţi

frigul, dar de unde vine?Şi cum ar fi fost păcat ca florile de

spin să se termine aici, Alexandrina Hristov a hotărât să le facă album, să le pună în fruntea lui şi să mai vină în completare cu 14 piese, printre care şi piesele “Pijamale reci” şi “Spre Sud”, aceasta din urmă fiind lansată în luna ianuarie.

“Spre Sud” te duce cu totul într-un cadru polar. Te trezeşti înconju-rat de urşi polari, pinguini, balene şi, mai ales frig. Foarte mult frig. Şi te cuprinde disperarea; aşa trist cum eşti, nu vrei să te laşi biruit de frig şi te agăţi cu ultimele forţe de vocea cal-dă care te trage spre sud, până când, din senin, apare balaurul, salvarea mult aşteptată şi, pe aripile lui, îţi iei zborul spre locuri mai calde, unde să te dezgheţi şi tu, cum fac gâzele pri-măvara.

În aprilie, odată cu dezgheţul tău şi al gâzelor, se lansează şi albumul “Flori de spin”, realizat cap-coadă de Alexandrina, de la liniile melodice uşor hipnotizante şi versurile care ţi se cuibăresc în suflet, cu spinii lor mici şi dureroşi, până la elementele care ţin de vizual.

Pe lângă muzică, elementul-cheie care a consacrat-o în România, Ale-xandrina pictează. Pictează fete cu ochi mari şi trişti sau visători, cu zâmbete gânditoare, cu priviri pier-dute, uneori – fete care ţin animăluţe sau copii mici, cum e şi cazul copertei primului său album, “Om de lut”. Lu-crul ăsta nu arată decât că exprima-rea atât de reuşită prin muzică nu o limitează pe Alexandrina la o singură formă de manifestare artistică, la fel cum faptul că trebuie să se împartă între familie şi muzică nu o împiedică să îşi găsească timp şi pentru celelalte pasiuni.

În acelaşi timp, există o simetrie frumoasă de idei între primul album şi acesta din urmă, mai ales privind grija maternă pe care le-o poartă artis-ta. Pe măsură ce înaintează în carieră, capătă tot mai multă încredere în for-ţele proprii, astfel că acum reuşeşte fără teamă să închege de una singură un album, lucru care nu ne lasă alt-ceva de făcut decât să ne dăm seama că Alexandrina Hristov este, într-ade-văr, un artist complet.

Poezie dureroasă cu Alexandrina

Crenguţa PaveL

Cristina Pădurariu

Crenguţa PaveL

Lebăda modernă

Dacă vreodată cuvântul “versatil” a fost bine fo-losit, atunci sigur asta s-a întâmplat în descrie-

rea Cristinei Pădurariu. Şi-a adus, până în 2007, contribuţia la trupa Blazzaj, prin voce şi notele divin-jucăuşe la flaut, iar acum îşi explorează o nouă latură în cadrul trupei LeVant.

Animalul-totem şi-l pictează pe pereţii din Timişoara şi îl păstrea-ză pentru ea, ca pe un lucru sacru. În loc să mi-l dezvăluie, mi-a povestit o întâmpla-re suprarealistă, aşa cum a numit-o ea, dintr-o călătorie cu trenul, când a sărit cu colţi din cuvin-te la gâtul unui om care vindea “bilete de papagal”. “Am fost o animală? Dacă da, ce animal am fost?” Fără să dezgolească latura asta a ei în faţa mea, a hotărât: “Până atunci, sunt o gâscă”. Una extrem de neobişnuită, aş spune eu, gâşte care să sfâşie ca panterele nu am văzut până acum. Ascultându-i mu-zica, “gâscă” e ultimul lucru care ţi-ar trece prin minte, dar ea motivează simplu: “Am eu penele mele”. În defi-nitiv, se poate zbura lin şi cu aripi de gâscă. Oscilează între pasărea tocmai menţionată şi panteră, în timp ce are aspiraţii de lebădă.

Pe lângă versatilitate, fosta voca-listă a trupei Blazzaj mai emană şi echilibru. Formularea mea iniţială includea expresia “este caracterizată de echilibru”, dar acum, sincer, nu mai ştiu dacă echilibrul o caracteri-zează pe ea sau e invers. Cristina e de părere că “fiecare artist are un soi de egocentrism şi are nevoie de exhi-biţionism”, aşadar se poate spune că

ea caută să exprime ceva prin arta ei, fie ea muzică sau pictură, dar “sunt şi momente în care arta se exprimă prin oameni”, iar alternarea asta ea o numeşte balans natural. Ei bine, odată ce o asculţi cântând, expresia capătă mai mult sens şi o încărcătu-ră mai mare de semnificaţii, pentru că tocmai asta este şi muzica ei – un balans natural, un fluviu de trăiri care se revarsă peste publicul care asistă la spectacole şi peste cei mai puţin noro-coşi care o ascultă numai pe net.

Umorul îi este indispensabil, ca oricărei persoane care vrea să trăiască în societatea de azi, unde “divele de plastic au ajuns să inspire politicie-nii”. Admite că este o persoană foarte glumeaţă, dar totul e până la cele sfin-te. De sacralitate nu se râde. Iar pen-tru ea, muzica, somnul şi, destul de

paradoxal, râsul sunt sfinte. În ceea ce priveşte umorul în muzică, cu toată seriozitatea ei, se distrează la artişti care pun cele două elemente – umorul şi muzica – laolaltă; drept exemplu ni-l dă pe Cheloo.

Despre o fotografie care o înfăţi-şează în genunchi, pictată cu alb pe faţă şi pe păr, pe scena Festivalului Simultan din Timişoara, spune că lasă liberul arbitru privitorului, care decide de unul singur dacă vede în ea un simbol falic sau unul care “subli-mează nazismul”, ca să folosim cu-vintele ei.

Am întrebat-o unde ne mai întâl-nim cu ea, pe viitor şi mi-a spus că îi place să discute fapte, nu planuri. Evenimentele la care participă le anunţă din scurt pe facebook, aşa că aruncaţi un ochi pe pagina ei de Facebook: facebook.com/cristina.pa-durariu.



Mc Tina trăieşte visul. Cu asta se ocupă ea. Nu despre visul american e vorba acum, ci despre visul oricărui copil şi-a dorit vreodată să apese un buton pe care ştia că n-are voie să-l atingă. Acum, ei i se îngăduie să îşi facă de cap la pupitru, iar ce iese din delirul ăsta copilăresc e greu de de-scris în cuvinte.Pe lângă muzică, Tina lucrează, face masterul de Antreprenoriat şi Admi-nistrarea Afacerilor, la Universitatea Politehnică din Timişoara şi, din când în când, mai visează cu ochii deschişi. Beat-urile DnB ale Tinei sunt acompaniate de voce, şi, în timp ce spune că nu lucrează pe c â t de bine şi-ar

d o r i

cu tot echipamentul pe care îl are la dispoziţie, consideră că are o “cola-borare” reuşită cu vocea ei, “fiindcă ideile care-mi vin pe scenă conţin deja un efect”.Şi-a dat seama că vrea să facă muzică în 2004, în momentul în care a cân-tat pentru prima oară la party-ul 48 h, organizat de AnonimTM, cu care întreţine o colaborare constantă, de atunci – cel mai recent, le-a cântat doamnelor şi domnişoarelor, pe 1 martie, în Club D’Arc Timişoara. S-a găsit pe scenă cu DJ geoff Presha, Mc 2Shy şi cu Sensor, trupă premiată la MTV Music Awards, în colaborări apărute cu diverse ocazii, cum ar fi lansarea albumului U.S.B. (Urban Symphonik Beats) a celor de la Sen-sor, în decembrie 2013, pe care o veţi auzi şi pe Mc Tina. Figurează, alături

de Mc Bean, Unu’, Silent Stri-ke şi alte nume sonore,

în “Enciclopedia Muzicii Elec-

tronice

Româneşti” de S. Moldovan, dispo-nibilă online, în format PDF.Deşi pe scenă e debordantă şi eferves-centă, ca personalitate se identifică singură cu o pisică sălbatică. Spune despre ea că este independentă şi destul de retrasă, dar, între job, fa-cultate şi colaborări muzicale, când altcândva să vii cu idei pentru versuri şi piese? Pare foarte complicat să faci muzică şi cu aparate şi cu vocea, dar, cumva, Tina reuşeşte să simplifice lucrurile şi să facă totul să sune ca o joacă: “Apăs pe diverse butoane, e foarte distractiv. Ştii, exact ca atunci când eşti copil şi nu ai voie să apeşi niciun buton, doar că acum pot”.Promite că o găsim la Festivalul de la Palilula (lângă Craiova), în luna iunie, şi la party-uri ale AnonimTM. La fel ca muzica ei funky şi spontană, colaborările şi invitaţiile la apariţii pe scenă pot să apară de pe o zi pe alta, deci fiţi cu ochii în patru! Ce şi-ar dori să fie promovat mai mult pe scena muzicală românească? “Crea-tivitatea, originalitatea şi calitatea”.

Să auzim mai mult Mc Tina, în concluzie!

Mc Tina

Crenguţa PaveL

Copil la butoane!


Artist universal, Sistah RastahFairy

Crenguţa PaveL

Reconectarea cu Universul

Sistah RastahFairy - sau, mai simplu, Alina Toma - ocupă locul din spatele pupitrului de DJ la multe evenimente care implică muzică dub sau roots reggae şi a colaborat cu Radio Repu-blika Verde, unde a ţinut emisiunea Love, Peace and Unity.De câteva luni, nu mai frecventează locul de joacă de la butoane, pentru că şi-a luat un alt job full-time, anu-me pe acela de mamă. Acum trans-pune magia care-i trecea prin degete în lucrări făcute cu pensula, acul, aţa, mărgelele şi alte soiuri de crafting, inclusiv cel culinar. Locul de joacă s-a mutat, deci, în bucătărie şi printre ju-căriile copilului.Muzica Alinei te transpune înapoi în natură, cu toate că la crearea ei contribuie substanţial aparatură din care e greu de înţeles cum ies sunete atât de armonizate şi armonizante. Mixurile ei se ascultă, aşadar, cu ochii închişi, pentru efect garantat. Beat-urile care curg din boxe induc discret, subtil, o stare fizică şi metafizică de unire cu totul, de linişte care învăluie, prin urechi – mintea, iar prin vibraţii – corpul. Pentru Sistah RastahFairy, muzica - la fel ca orice altceva care o preocupă – vine din inimă. Spiritual vorbind, se expune publicului şi se revarsă din boxe, odată cu muzica, în sufletul ori-cui o ascultă. E greu să nu te laşi atins de mesajul ei, pe care nu îl scrie mare pe pancarte fluturânde la proteste, ci pe care îl inserează involuntar în pie-sele cu care vine pe scenă. La concer-tele ei se impune de la sine o atitudine relaxată, de nestăpânit, ceea ce o face zâna prafului magic sub formă de note muzicale.Până nu demult, festivalurile o pur-tau în lungul şi latul ţării, dar, din septembrie anul trecut, de când i se zice şi “mama”, inspiraţia şi-o găseşte în lucruri mai domestice: “Îmi place să cred că animalul meu totem este

încarnat acum în motanul meu, care, de 7 ani, este un ghid şi un protector pentru mine. Toţi avem un animal totem, poate mai multe. Sunt întot-deuna pregătite să ne dea un sfat sau să ne lumineze calea, atunci când totul pare pierdut, trebuie doar să ne reconectăm cu ele”. Mi-a explicat în detaliu despre istoria animalelor-totem în triburile străvechi, moment în care a devenit foarte vizibilă pentru mine legătura dintre triburi şi ceea ce face RastahFairy la pupitru. Mixurile ei aduc mult cu muzica tribală, care reprezenta un mijloc de a înlesni conexiunea cu spiritele - o asculţi şi eşti transpus în propriu tău paradis verde.Revenirea vrea să şi-o facă în forţă. Pentru fiecare lună de vară, ne promi-te prezenţa la câte un festival: Electric Castle Festival (19 - 22 iunie), One Love Festival (17 – 21 iulie) şi Reggae Pon Di Hills ( 1- 3 august). Cu aşa planuri, 2014 promite să aducă o vară de înălţare spirituală, pentru că, aşa cum spune şi descrierea de pe pagina de Facebook a Alinei, “muzicienii, precum şamanii, te poartă într-o călă-torie iniţiatică, cu ajutorul sunetelor magice şi a vibraţiilor pozitive”.

Martie 2014 sunetelive.ro | Sunete | 15Martie 2014 sunetelive.ro | Sunete | 15Martie 2014 sunetelive.ro | Sunete | 15


Clara Liţescu este sunetista trupei Byron. Sunetista. La feminin. Mişto, nu? Aşa am zis şi noi. Şi pe lângă

faptul că are o meserie interesantă, mai e şi luna martie, aşa că a fost o ocazie perfectă să stăm de vorbă cu ea.

Ocupă postul de sunetistă la By-ron de 6 ani, dar mai lucrează în pa-ralel şi cu alţi artişti, cum ar fi Ada Milea, pe care o ajută acum să pună în scenă spectacolele „Cântece de iarnă pentru toate anotimpurile” şi „Insu-la”, piese de „teatru muzical”, cum le-a descris Clara, pentru care, însă, trupa Byron are întâietate.

Dacă o întrebi ce înseamnă să fii sunetist, cel mai probabil o să-ţi spu-nă: „gălăgie. De la mine vine tărăbo-iul”, iar când o mai întreabă cineva dacă ea chiar ştie ce fac toaaate bu-toanele alea, răspunde cu umor – „...nu. Dar ăsta roşu are gust de cireşe”. Spune că job-ul ei este, în genere, cel mai tare din lume, pentru că se află tot timpul între oameni creativi, că-lătoreşte mult (şi mai mereu îşi lasă timp de „căscat ochii”) şi simte că se află tot timpul în tabără. „Între toate astea, învârt de butoane”. O intrigă ideea că nu sunt şi la noi mai multe femei care să se ocupe de treaba asta, căreia îi atribuie faptul că, demult, meseria de sunetist implica şi cărat de aparatură grea şi spune că, ocazional, mai primeşte zâmbete de la colegii care „n-au mai văzut femeie la butoa-ne până acum”, dar spune că, în rest, e tratată ca orice alt sunetist.

Călătoriile fiind acoperite „în tim-pul serviciului”, în timpul liber găteş-te, joacă Assassin’s Creed şi îşi duce jumătatea mai calmă pe străduţe lătu-

ralnice din centru, în cătare de pisici. La bază, meseria ei este aceea de

profesor de muzică, dar, aşa cum spu-ne şi ea, răbdarea limitată nu o reco-mandă pentru postul de profesor. A făcut pe profa pentru câţiva oameni, cărora le-a deschis drumul către teh-nica de scenă, dar consideră că, în cazul ăsta, cheia reuşitei ei didactice a reprezentat-o faptul că nu a trebuit să explice de mai multe ori, astfel că, în final, i-a făcut plăcere să le explice şi să le arate „ce fac toate butoanele alea”.

În ceea ce priveşte muzica româ-nească actuală, îi place varietatea de proiecte, concerte şi opţiuni, dar o nemulţumeşte profund lipsa de res-ponsabilitate a artiştilor faţă de ei în-şişi. „Mi-ar plăcea ca artiştii să cânte mult în sala de repetiţii, să studieze individual, să repete împreună. E foarte mişto să faci ce-ţi place cu oa-menii care îţi plac. Şi asta transpiră pe

scenă imediat. Publicul trăieşte la fel de mult melodia, cât şi vibe-ul dintre oamenii de pe scenă”.

O demotivează lipsa de interes şi goana după profituri rapide, cum ar fi în cazul patronilor care se hotărăsc că în localul lor „ar merge nişte con-certe”, dar nu sunt dispuşi să facă o investiţie serioasă în direcţia asta, dar reuşeşte să se ţină de treabă din două motive: primul – setul de 3 re-guli de aur al lui Anthony Wellington (1. Să-ţi placă muzica; 2. Să-ţi placă oameniiş 3. Să faci bani), dintre care trebuie îndeplinite cel puţin două, şi „momentul ăla de după piesa a treia, când respir lung pe nas, mă uit la mâi-nile publicului şi zic <<toate-s bune, hai cu rocu’>>”.

Pe Clara o găsiţi la concertele şi evenimentele trupei Byron, despre care puteţi afla de pe pagina lor de Facebook, facebook.com/trupa.byron sau de pe site-ul byronmusic.ro.

Clara Liţescu

Crenguţa PaveL

Fata de la butoane


Cred că fiecăruia ne place să credem despre noi înşine că suntem nişte gânditori liberi şi că n-avem stereo-

tipii ori idei preconcepute. Însă dacă am rostit măcar o dată cuvântul „trebuie”, suntem clar vinovaţi. Toţi avem câte un „trebuie”, într-o formă sau alta, pe undeva: toţi asiaticii ştiu arte marţiale, blondele sunt proaste, femeile nu ştiu conduce şi toboşarii sunt băieţi!Tocmai de-asta, atunci când o s-o vezi prima dată pe Raluca Pascaru, o fată drăguţă şi simpatică foc, că se aşază la tobe, pun pariu c-o să ai măcar un mic moment „stop cadru”. Şi dacă se-ntâmplă să mai şi poarte o rochie cu bulinuţe şi-o fundă roşie-n păr, sigur o să zici „What the... ?” Totul doar ca să-ţi spulbere preconcepţiile de la primele ritmuri de tobe. Are o energie debordantă care te cucereşte imediat şi te lasă cu gura căscată. „Mă amu-ză faptul că persoanele în general nu prea ştiu cum să reacţioneze, au un impuls şi un blocaj în acelaşi timp, însă toate se termină cu felicitări, sau cu îmbunătăţiri” dezvăluie toboşarul-fată a trupei Changing Skins.Percuţia a fost pentru Raluca un fel de „dragoste la a treia vedere”. Studia-se de la 11 ani chitară şi voce iar viru-sul tobelor l-a preluat abia în liceu, de la colegii pasionaţi. În următorii ani avea să intre în mai multe trupe pop rock (Music Drops, Mr & Ms Band, Black Stain, Smashed Mosquito, Agurida), dar şi să colaboreze cu o seamă bună de artişti autohtoni, din genuri variate: Recovery & Alina Cri-şan, Spitalul de urgenţă, Tavi Clonda Band, Barbarossa Samba group, Eu-gen Caminschi (Vama), Călin Cyfer (Blues Trio), Dan Saghin (M-theo-ry), Raul Kusak (Ştefan Bănică Jr.), Loredana groza. „În continuare caut să colaborez şi să cânt cât mai mult, pentru a nu stagna. În muzică este ca în sport: you need to keep yourself fit!” ne spune baterista energică, care

îşi hrăneşte spiritul vioi cu muzica pe care o cântă, colegii de scenă şi nu în ultimul rând, cu energia publicului.Cu Changing Skins, Raluca a bifat, printre multe alte reuşite, un ono-rabil loc 5 în finala global Battle Of Bands România 2011 chiar în primul lor an de existenţă, concertul de des-chidere a formaţiei finlandeze Apo-calyptica la Romanian Rock Meeting 2012, premiul pentru Best Romanian Rock Newcomer la Maximum Rock Awards 2012 şi prezenţa la B’Estfest, ediţiile 2012 şi 2013.Dacă o întrebi „Cum e să fii toboşar fată într-o lume de băieţi?”, o să-ţi răspundă râzând că nu e o victimă în această lume. Prin performanţele pe care le-a atins, a demonstrat fără prea mari eforturi că tobele nu sunt kriptonită pentru femei; poate face aceleaşi lucruri pe care le face orice tip la tobe, iar uneori chiar şi ceea ce niciun băiat nu poate face. Ăsta a fost şi cazul, la ediţia din 2012 a B’Estfest, unde Raluca a trăit „cea mai nebună păţanie”. Atunci, concertul Changing Skins a avut loc într-un cort în care, la ora cântării, erau cu mult peste 40 de grade. „Căldura mi-a dat o stare de rău, apa plată de lângă mine era fiartă şi în loc s-o beau, am decis s-o torn pe mine, ca mai apoi, pe la jumătatea playlistului să se întorcă spre mine Ştefan, chitaristul, şi să constate că eu nu mai aveam nici tricoul pe mine, moment care a făcut furori, atât în rândul publicului cât şi al fotografilor de la eveniment” povesteşte Raluca.Dar ăsta e doar un alt stereotip, nu-i aşa? Toboşăriţa noastră nu se bazea-ză pe asta; se amuză când îţi aminteş-te de întâmplare, dar scopul ei serios este să ajungă, prin intermediul stu-diului, la dinamismul şi profesiona-lismul idolilor ei. Lista e nelimitată, ne spune, iar o mică parte dintre ei sunt Dave Weckl, Simon Phillips, Dennis Chambers, Emmanuelle Caplette… Nu putem decât să-i urăm success şi drum întins. Rock on, girl!

Raluca PascaruTeodora Marian

© photo alex chelba

© photo bestfest

© photo rockstage

© photo alex chelba


1.„Tunguska” (2:10)

Albumul începe cu o piesă instru-mentală. Not bad! Îmi plac la maxim trupele care nu se dau în lături de la o piesă fără voce. Debut în forţă cu chitara în prim-plan, îmi aminteşte de „Radio” de pe OCSTV, însă un pic mai energică şi mai complexă ca in-strumentaţie. Sound-ul grimus ca un flash, ca un steag arborat sus de tot în bătaia vibraţiilor muzicii! Aşadar al-bumul loveşte în plină forţă, ca un as-teroid imens, exact ca la Tunguska!!!

2. „EmErgEncE” (3:00)

Şi acum ce urmează? Ceva baladă…nici vorbă! Dacă deschiderea albu-mului este în forţă, piesa care dă ti-tlul albumului este şi mai agresivă, mai self-conscious, grimus trece de o primă barieră – ritmic intrăm în zona vitezei. Pulsul creşte, adrenalina se scurge în vene, pupilele se dilată…123 START! „We need a new heart” spu-ne primul vers setând astfel cadrul şi direcţia semantică a întregului album. grimus merge mai departe, caută noi direcţii, se reinventează. „Emergence” este o ars poetica, „we need to remem-ber how to play the game”. Piesă per-fectă pentru arene şi live-uri mari, cu care trupa deja s-a acomodat, cântând în faţa a mii de oameni dacă amintim doar deschiderea RHCP, Hurts sau recentul Deep Purple! grimus face un switch, Bogdan trece la backing vocals şi în prim-plan iese Vali Răucă, unul dintre chitarişti, care iată, desco-perim că are o voce foarte interesantă şi contrastantă cu cea a lui Bogdan. „Tonight we are gonna make a leap of faith” conchide grimus, pregătindu-ne pentru ALTCEVA!

3. „HigH” (2:35)

De piesa asta ştiam deja, fiind lansată ca single şi videoclip cu Laura Cosoi. Nervul şi energia nu scad, Bogdan povesteşte de un soi de relaţie proble-matică, în care iubirea şi abuzul creea-ză dependenţă. „You feel abused/But you don’t want this moment to end” – un fel de masochism ce rezidă în fie-care din noi. Că piesa vorbeşte despre o relaţie amoroasă sau că vorbeşte de „drogul” muzicii grimus asupra fani-lor... încă nu mi-am data seama! Deşi poate fi uşor vorba de amândouă. Bună alegere de videoclip.

4. „THE HEll i’m in” (3:52)

O baladă de ritm mediu, nocturnă ce descrie o atmosferă densă, grea. Piesa vorbeşte de frustrări, false iubiri, lip-sa de viaţă privată şi incompatibilita-tea dintre visele noastre şi societatea „reală”, acest triumf al civilizaţiei. Iadul pe care ni-l construim chiar noi înşine, depărtându-ne de viaţa reală, de lucrurile simple. Este iadul pe care ni-l construim fiecare din noi, cu grijă şi minuţiozitate. Ca mai apoi să ne fie extrem de greu să ieşim din el. Ironie fină. Doar că piesa nu prezintă nicio urmă de ironie, ci pură tristeţe şi în-trebări retorice. De remarcat riff-ul din debutul piesei.

5. „WEird disco” (3:21)

Secţiunea de dans! O piesă upbeat, cu ritm dansant şi efecte disco la par-tea de bridge! Dacă Maroon 5 vorbea despre mişcările lui Jagger(meister!), iată că avem şi noi o piesă în care re-frenul vorbeşte de place bianul Brian Molko („Bitch stop rolling your eyes

like Brian Molko”)! O piesă mai uşu-rică, dar care nu ştiu de ce îmi aduce a INXS on steroids!

6. „morning sTars” (5:19)

Balada cu numărul doi de pe album. Apreciez generozitatea referinţelor şi frumoasa stranietate a asocierilor cu ideea exprimată de versuri – vezi apa-riţia celebrului chimist Stanley Miller în primul vers şi legătura cu starea de de agregare a spiritului nostru (îndră-gostit) până la urmă! Chiar şi James Bond intră în jocul de cuvinte, inte-ligent şi nimerit plasat. O piesă de dragoste cu percuţie electrizantă de marş stradal. Versuri inspirate (prefe-ratele mele de până acum) şi un feel de îndrăgosteală dublat de o nostalgie a vremelniciei noastre în iubire – „my time with you is gradually turning blue..”.

7. „PlanEmo” (3:00)

Piesa debutează cu un ritm segmen-tat, întortocheat. Efecte pe voce trip-py. Energia pe care ţi-o dă o despărţire inevitabilă. Există despărţiri care te dărâmă şi cele care îţi dau aripi. Aici este vorba de cea de-a doua variantă. Mid-tempo track, lucrat frumos pe baterie grea ca un „planemo”, ce pri-veşte pe tot întinsul piesei de sus, sfi-dător, o smulgere dintr-o realitate cla-ustrantă într-una eliberatoare. Asta până la ultimul vers, adăugat de Bog-dan, pe sub vocea lui Vali – „Every single way you’re in my mind”, care suspendă parcă totul în aer!

8. „lEgEnds” (3:18)

Ne întoarcem la entuziasm şi exube-ranţă. Încă o piesă grimus cu îndem-

TRACk-BY-TRACk

Al treilea album Grimus

Data de lansare – 13.03.2014 Bucureşti/ 20.03.2014 Cluj

George DURBĂLĂU

„Emergence”


13. „PalE Hands” (3:50)

Baterie percutantă, Vali şi Bogdan împart din nou microfonul. Din nou o piesă densă, de iubire pierdută, în care regăsim simbolurile din lumea animală – păsări nocturne, lupi. Angoase şi tristeţi, exorcizate prin refrenul obsesiv – „I will remember you forever”. Destin potrivnic, încă o iubire smulsă din braţele iubiţilor. Penultima piesă a albumului şi artiş-tii privesc în trecut. Poate un „rămas bun” trecutului. Pentru mine cea mai Coldplay piesă de pe album. Până acum.

14. „HazE” (3:29)

Ultima piesă este o baladă atipică, cu un cor dramatic ce împânzeşte în-treaga structură. Bogdan vorbeşte din nou despre despărţire. Despre o rup-tură necesară cu un partener care încă nu şi-a încheiat socotelile cu trecutul, cu ex-ul. Nevoia noastră de concluzie (closure) clară şi lămuritoare este amintită aici de artist. Doar că artis-tul este lămurit, împăcat că a făcut ce trebuia făcut – „I paid my bills in time for you to change your feelings/I’m not the one who’s leaving”. Am să conchid că grimus rămâne aici. Şi va merge mai departe. Pe un alt drum? Evoluţie.

vocea lui şi chiar să îmi placă! Ce con-trast interesant între vocile celor doi. Piesa este dark, sinucigaşă aproape, şi apetenţa spre zonele mai întunecate din spectrul stărilor sufleteşti se dez-voltă în voie pe discul ăsta. Din nou şi din nou nevoia asta arzătoare de schimbare, de înnoire, postulată în „Emergence”. Schimbare ce nu vine uşor, uneori trebuie să mergem până la capăt în întuneric pentru a ieşi la lumină – „I cannot change the ways of the past/..I’m not sick enough”. Schimbarea este aproape. Suntem pe drum.

11. „ViTriol” (2:08)

Vitriolul ce reiese din versurile piesei ăsteia scurtă ca o imprecaţie agresivă, se prelinge pe un aranjament foarte Muse-esque! Şi iată, piesa confirmă aşteptările precedentei – „change is in the air”. Un atac virulent împotriva a tot ce se hrăneşte cu frică, în viziunea mea, o piesă pe care aş îndrepta-o cu lejeritate înspre politicieni, par exam-ple! Patos şi nerv cu Bogdan intrând pe finalul piesei în ceva ce sună a Offspring meets Limp Bizkit!

12. „PErEgrinE” (1:47)

Un fel de interludiu, însă îmbogăţit de vocea şi versurile lui Vali, again. În economia albumului, poate piesa asta este menită să mai calmeze spi-ritele, prin clapele melancolice şi in-strumentaţia mai degrabă electronică decât rock. În zona asta a pătruns şi Coldplay, recent. Hehe, grimus se aliniază!

nuri măreţe – să devenim legende ale timpului nostru. Un apel la trezire, trezire la viaţă, reîncărcarea cu ener-gia vitală necesară depăşirii condiţiei umane. „Legends” chiar funcţionează ca un generator de energie pozitivă pentru că mesajul ăsta poate este cel mai credibil din perspectiva momen-tului artistic în care se află trupa. Aşa că „wake up, it’s never too late/think big, think big before it’s too late”. E clar! Chiar nu mai vrei să trăieşti momentul ăla fantastic de la trecerea liniei de sosire, din epopeea ta perso-nală? „I wish I could turn back time/And freeze on the finish line!”.

9.„saTEliTEs” (4:13)

Şi eu care mă gândeam la „Satelite of love”.. e tocmai pe dos! „Satelites” este un trip pe acid, o piesă care se în-vârte în jurul tău, te înconjoară, te îm-presoară. Exact ca în textul ciudat, ce vorbeşte despre vise, lei şi păienjeni ce se învârt în jurul tău şi al meu ca nişte sateliţi! Un sentiment amestecat de paranoia cu joc şi distracţie străbate din piesa asta bizară, născută din excentrice imagini de fobie şi ironie. Şi nu în ultimă instanţă, vag, despre iubire şi protecţie – „spiders revolving like satelites/Around you and me and I hold you tight” – însă într-un ton grav, aşa cum ţin să accentueze chita-rele grele pe final de piesă.

10. „WE don’T liVE

HErE” (4:21)Balada trei. Vali preia din nou mi-crofonul, încep să mă obişnuiesc cu

TRACk-BY-TRACk


Trooper reuneşte pe 26 apri-lie, la Arenele Romane, într-un singur eveniment artişti simbol al rockului

românesc. Fanii vor vedea pe aceeaşi scenă pe cei care au scris în decursul

timpului pagini de seamă din istoria rockului românesc şi au oferit unor ge-neraţii întregi refrene nemu-ritoare!

D e s p r e îndrăzneţul proiect, Ba-

laurul (chi-ta r i s tu l Trooper) ne-a spus: “cred că vom avea o primă ediţie des-pre care să se vorbeas-că multă vreme de acum înain-

te. Suntem mân-dri că am reuşit să facem un lucru pe care puţini îl mai credeau rea-lizabil într-o astfel de pe-

r i -o a -d ă - c i n e v i s a că va a v e a oca -z i a s ă

îi vadă în cadrul aceluiaşi eveni-ment pe CRISTI MINCULESCU & NUŢU OLTEANU (ex IRIS), KEMPES (ex Cargo), PAUL CIUCI & ADRIAN TINCA (COMPACT), OVIDIU LIPAN ŢĂNDĂRICĂ (PASAREA ROCK, ex PHOENIX), DAN ILIESCU (TIMPURI NOI), EUgEN MIHĂESCU & gABI NI-COLAU ‚gURIŢĂ’ (KRYPTON), VICTOR SOLOMON & FLORIAN STOICA (ex CONEXIUNI) şi TRO-OPER”.

Pe 26 aprilie veţi călători în timp cu „Trenul Fără Naş”, şi veţi afla ce înseamnă „Destin”, o veţi reîntâlni pe „Fata Din Vis,” veţi rupe „Lanţurile,” îi veţi regăsi pe „Luca”, „Vecina”, „Ste-re”, „Adeline”, „Tanţa” şi „Stan”, veţi cunoaşte „Viaţa de rocker” iar la final veţi fi “Tari ca munţii”! Iar mesajul transmis de cei 5 membrii TROO-

PER este următorul: “sperăm ca ală-turi de voi să le putem oferi acestor mari muzicieni o seară de neuitat!”

Coiotu, solistul formaţiei, furni-zează amănunte despre acest pro-vocator şi curajos concept: „Avem de mulţi ani în plan realizarea unui astfel de eveniment. Am vrea să îl per-manentizăm şi anual să putem aduce în faţa oamenilor „eroi” ai scenei rock din România. Trooper este o formaţie care nu a uitat de unde a început. Nu a uitat nici de unde îşi trage rădăci-nile. Suntem fericiţi şi mândri pentru că putem, după atâţia ani, să împăr-ţim scena cu unii dintre cei mai im-portanţi muzicieni din această ţară.” Trooper sărbătoreşte la anul 20 de ani de când a fost pusă pe picioare trupa. Cei cinci membri au susţinut în toată această perioadă rockul românesc şi continuă să o facă.

Stelele rockului românesc într-un singur eveniment

Zenovia GraMa

Formaţia originară din Târgovişte a lansat 7 albume de studio + 1 live & 1 box set, a susţinut ne-numărate concerte, atât în

ţară cât şi peste hotare. Au cântat în deschiderea unor nume sonore care au concertat În România: Sepultura, Nazareth, Iron Maiden, Manowar, Judas Priest, Scorpions.

Trooper are în portofoliu colabo-rarea cu Blaze Bayley, fostul vocal Iron Maiden din perioada 1994 – 1999. Piesa se numeşte Mercy Killer şi a fost înregistrată în ianuarie 2012.

Cel mai recent album TROOPER, „Atmosfera” a fost lansat anul trecut în cadrul uui show grandios. Pentru clipul piesei „Liceul Cimi-tir” formaţia a colaborat cu Cristi Hrubaru, iar vi-deoclipul a înregistat peste 10.000 de vizualizări într-o săptămână.

Despre Trooper

INDUSTRIA

î n t â m p l ă r i mai puţin

frumoase, per-soane cu care

ai interacţionat urât şi situaţii

nasoale de-a dreptul. E clar că

a început astenia de primăvara, şi

îşi face treaba... şi ca sigur nu o să-mi

amintesc de toate femeile cu care am

relaţionat profesional sau situaţiile în care

am fost implicat, însă sper să nu uit lucrurile

importante pe care fe-meia din INDUSTRIE

le aduce ca plus valoare. Şi aici e cazul să vorbim

de caracter, profesional-ism, pasiune, creativitate.

Fie că este PR, organiza-tor, om de radio sau de

televiziune, comunică de câteva ori mai bine decât o

grămadă de bărbaţi antrenaţi pentru asta, însă există şi

excepţii. Au fost multe concertele,

Când m-a sunat george Durbălău (our editor in chief) şi mi-a zis că vrea să îmi comunice ce vrea să

facă în următorul număr, l-am rugat să mă sune în două ore deoarece eram într-o întâlnire la fabrica de cd-uri. Bineînţeles că el a uitat să mă sune, eu la fel. Bottom line e că m-a sunat după două zile să îmi spună ce vrea să facă din următorul număr al revistei: „un număr ded-icat femeii”. I-am zis că e o idee numai bună şi ca trebuie să mă gândesc cum să fac asta. Ne-am regăsit pe FB şi i-am împărtăşit o parte din ideile mele. Mi-a zis că e impresionat de ce vreau să fac şi acest lucru mă face să am foarte mare grijă de ce urmează să scriu.Şi uite aşa m-am apucat să rememorez toţi anii în care am lucrat cu doamne şi domnişoare din INDUS-TRIE, de la concerte şi evenimente la televiziuni, radio şi case de discuri. Şi când îţi aduci aminte de oameni dragi şi frumoşi te trezeşti că eşti un pic nostalgic şi ai tendinţa să uiţi

Femeiaîn Industrie

by @ndi Enache



evenimentele şi festivalurile la care am colaborat cu femei în condiţii bune şi foarte bune. Printre primele evenimente la care am văzut trupe de nişă şi care au deschis, cu adevărat, piaţa unor trupe alternative sau cross over, adică cu rădăcini în mai multe genuri, a fost un concert de electro-tango urmat de unul de fado (muzică tradiţională portugheză). A fost începutul trupelor şi artiştilor de nişă (cei care nu fac parte din curentul mainstream/principal) la Sala Palatului, în Festivaluri şi în locuri mai mici, ca Arenele Romane. În peisajul de organizatori de con-certe s-a dat o bătălie vivace pentru impunerea pe piaţă a unui lider. De ceva vreme Emagic, condusă de Laura Coroian, ne-a obişnuit cu cele mai mari concerte, cele mai mari fes-tivaluri, cei mai buni artişti şi trupe. În spatele unui bun management sunt câteva domnişoare pentru care profesionalismul este literă de lege. Şi vreau să le amintesc aici pe Andreea Filip, Andreea Bum-Bum (nickname de FB), Ioana şi mai nou şi Emilia, pe care am cunoscut-o şi prin filiera caselor de discuri, ea lu-crând cândva la Universal Romania (casa de discuri cu Manager general

refer la Sibiu Jazz Festival unde un neamţ nebun după Jazz face acest eveniment care anul acesta sărbătoreşte cea de-a 44-a ediţie, ajutat de ceva timp de Simona Maxim, o apariţie diafană însă cu un caracter puternic şi cu o carismă

pe măsură.Şi cum radioul are încă o influenţă, sper plăcută, în peisajul media, şi aici creierul femeii se cunoaşte. Nu pot uita cu câtă prezenţă de spirit

tot femeie). La locurile de top au mai apărut pre-tendente ca Denise Săndulescu de la D&D, însoţită de un partener, care a făcut primul concert Michael Jack-son în Romania, a făcut tot posibi-lul să se ridice la înălţimea celorlalţi prin artiştii şi numele enorme pe care le-a adus în România. Din categoria de femei puternice şi manageri de succes o pot aminti şi pe Sorina Burlacu de la Events, care cu a sa echipă de fete (să-mi fie cu iertare Dan Duminica!) a organizat unele dintre cele mai şic evenimente pe care le-a avut ţara noastră şi vreau să spun că „Cirque du Soleil”, „Sen-sation White” sunt doar două din-tre ele. Alexandra, Mateea şi Laura în frunte cu Andreea Andreescu au colaborat cu drag pentru o grămadă de evenimente şi sunt sigur că pa-siunea lor le-a ajutat şi le va ajuta în continuare să facă şi mai multe evenimente de care să mai scriem.Femei care de-a lungul timpului au atras atenţia în ceea ce priveşte profesionalismul şi care au dovedit tărie de caracter în orice ipostază pe care le-am întâlnit sunt Sonia Lodi şi gabriela David de la gala MgMT & PR cu care am făcut cunoştinţă fiind angajate (în posturi cheie) la unele din firmele de organizare de evenimente cele mai bune. Ele acum deţinând propria lor firma.Deşi se credea că angajaţii de la stat sunt blazaţi, lenţi, nu îşi fac treaba, Alina Moldovan (ajunsă între timp Director la Operetă) şi echipa ei de doamne drăguţe mi-au dovedit contrariul şi de atunci privesc cu alţi ochi tot ce se întâmplă acolo. Opereta a reuşit în câţiva ani să facă evenimente culturale de excepţie aşa cum altora nici măcar nu le-a dat prin cap.Un loc aparte în sufletul meu le au Festivalurile din ţară, adică nu din Bucureşti. Peninsula (Felsziget în limba maghiară) de la Târgu Mureş, unde am întâlnit o unguroaică foarte bine pregătită pentru PR internaţional şi care gestiona deopotrivă programul conferinţelor de presă în trei limbi, română, maghiară şi engleză. Respectul meu pentru profesionalismul arătat,

Camelia Lepedus-Sisko. Ce să mai zic de Artmania care este un Festi-val excelent şi care îşi merită locul şi oraşul, iar Codruţa Vulcu (nu întâmplător ziua ei este în aprop-iere de 1 martie), de-a lungul scurtei existenţe a acestuia, a reuşit prin

creativitate şi pasiunea pentru artă să ducă Artmania Festival în topul preferinţelor fanilor muzicii şi ar-telor. Şi dacă tot vorbim de Sibiu, să nu uităm “Perla Coroanei” şi mă

INDUSTRIA



perpetuează arta în toate formele ei. Şi ca să rămânem tot în domeniul artelor, am întâlnit-o la Aiurart pe Elena Marcu (fosta mea colegă de la A&A Records), care cu aceeaşi creativitate şi cu nopţi nedormite se ocupă de comunicare în artă şi o face cum nu se poate mai bine, chiar dacă e doar la început de drum, sunt sigur că va ajunge unde şi-a dorit.Cel mai bun exemplu de caracter puternic, profesionalism, pasiune si creativitate a venit când mă aşteptam

mai puţin. Acum ceva timp (ani) am avut onoarea să colaborăm. Ea venea din zona stratificată a busi-ness-ului. O doamnă de care auz-isem numai lucruri bune şi de bine. Anca Lupeş (www.starmanagement.ro), după cum spune şi profilul său de FB, Managing Partners/Owners at Star Management, este singura absolventă a cursurilor de Master în Music Business la Berklee Col-lege of Music (Boston, SUA) din România, a trecut prin toate zonele

îmi aducea argumente pro şi contra campaniilor pe care le prezentam lui AMI (Ane Marie Ionescu), cea care se ocupa de Marketing la Magic Fm şi Rock Fm, şi cum îmi arăta într-un mod creativ cum poţi transmite tar-get-ului care te interesează şi că îmi poate da spoturile într-un fel, aşa încât să fie cel mai bine pentru în-treaga campanie. Îi mulţumesc pen-tru răbdare şi pentru calea aleasă în-totdeauna, partea pozitivă a forţei.Şi tot în radio, însă în partea alternativă a acestuia, mai exact la Radio guerrilla cu doi de R şi doi de L, vreau să o amintesc pe Irina Petro-vici, care a fost producătorul emisiunii „guerrilla Logout” şi care cu dezinvoltura ei şi pasiunea pentru muzică a manageriat la un moment dat şi o trupă tânără de muzică (ceva cu lămâie, jur că nu îmi aduc aminte şi îmi cer scuze trupei) şi o emisiune excepţională.Televiziunile de muzica au oferit şi ele, de la lansarea lor pe piaţă şi până acum, un loc propice femeilor puternice, carismatice şi dezinvolte. Mi-au atras atenţia, în mod plăcut, Anca Constatinescu, producătorul majorităţii con-tent-ului de la 1Music Chan-nel şi Roxana M. Niculae, care s-a ocupat la un moment dat de marketing la UTV (acum profesează la o casă de dis-curi). În restul Televiziunilor de muzică sunt mai mult bărbaţi.În ceea ce priveşte comunicar-ea din domeniul cultural şi artistic şi chiar identitate de brand, s-a detaşat prin profesionalism şi creativitate departamentul de comu-nicare de la Cărtureşti, deşi condus de un bărbat, însă cu o echipă de femei creative cu pasiune pentru arta comunicării şi care se implică activ în revitalizarea vieţii artistice din România şi în campanii de re-sponsabilitate socială. Şi aici, Oana Dumitru, Anca Dănilă şi Ana Ni-culescu dovedesc că femeia ca pro-fesionist apreciază valorile umane şi

INDUSTRIEI noastre, presă, radio, TV, organizare de concerte, case de discuri, agenţii de management şi impresariat. Din 2006 organizează propriile cursuri de impresariere sub brandul “Academia de show-biz” şi din 2013 evenimentul “On air awards” care s-a bucurat de un suc-ces extraordinar.Colaborarea noastră s-a închegat în momentul când am început să vor-bim despre muzică şi promovarea unui artist ca Steve Vai şi a casei sale

de discuri “Favored Nation” în România. S-a întâmplat să colaborăm şi la cele trei con-certe ale aceluiaşi artist şi să organizăm împreună (eu cu sarcinile mele) cu promotorii conferinţele de presă ale even-imentelor. Toată nebunia din zilele acelea nu putea să fie mai bine stăpânită de Anca Lupeş, care, datorită profe-sionalismului şi experienţei, manageria o întreagă suită de evenimente dinamice şi încur-cate. Creativitatea şi claritatea mesajelor sale folosite în co-municarea atât cu persoanele apropiate, cât şi cu media, erau binevenite într-o piaţă dominată de ambiguitate şi nonsens. Mi-a plăcut foarte mult şi implicarea activă în campanile pentru adopţia şi protecţia animalelor, arătând ce suflet nobil are. Abia acum, cunoscând-o pe Anca Lupeş, mi-am dat seama ce putere are experienţa dublată de educaţie în music business. Mulţumesc, Anca, pentru lecţia deschisă la care am par-ticipat.

E foarte adevărat că femeia în IN-DUSTRIE e puternică, creativă şi aduce plus valoare. Important e să găsim elemente comune şi să colaborăm cu ea cât mai bine. Ştiu că am folosit de prea multe ori în acest text: creativitate, profesion-alism, plus valoare, puternică. Tot ce pot să spun în apărarea mea e că le-am folosit cu sens.

Să ne auzim cu bine şi la următoarele episoade ale INDUSTRIEI!

© photo PeTocuri.ro

Martie 2014

Ţie ce anotimp îţi place mai mult? Parfumul cărei seri ţi-l aminteşti acum, la fel de intens, ca în momentul

în care ţi-a cucerit simţurile? Curat. Lejer. Energizant.Mă gândesc la o primă zi de toamnă, o plăcută relaxare a tensiunii din aer, o răcoare pe şira spinării. Mă gândesc la dimineţile reci pe plajă, în ceaţă, întrezărind speranţa unui răsărit.

Ladies and gents, Luiza este, în tot avântul ei multicolor, prima noastră zi de toamnă! Sunt deja câţiva ani de când ne ştim şi mă bucur că ni s-au intersectat serile, cu totul neaşteptat. Ştiu că a reuşit atunci, în prima seară, să ne transmită o energie extrem de caldă şi de aşezată. Am simţit ceva sensibil, aparte. Un suflet cald, într-un anotimp rece. Până la urmă ăsta e motivul pentru care noi strigăm mut şi nimeni nu înţelege ce înseamnă asta.

Luiza este timidă, şi ştie, şi ştim, şi dacă ne-am văzut pe la concerte, ai văzut şi tu. Nota de vârf a parfumului ei pendulează între a deveni o femeie puternică şi senzuală, stăpână pe forţa ei, conştientă de sine, şi a pleca undeva departe, singură, fără nevoi de afirmare, cu dovezi ale unui afterglow neştiut încă.

Din starea asta o scoatem rar, dar atunci când se întâmplă, în cameră planează o energie puternic vibrantă, pentru o secundă. Intens. Irepetabil. Natural. Cel mai mult căutăm mo-mentul în studio, unde îi împingem limitele, îi îndoim crezul şi încercăm să o eliberăm pe gagica aia cu un bici în mână care te trimite la plimbare. Cu stil. Pe beat. Atitudinea este acolo, într-un ambalaj cuminte. Şi culmea e că asta este cel mai sexy! There! Am spus-o!

Băieţii gallLbeni trebuie să recunoască, avem plăcerea să ne

împărţim serile cu o lady. Sunt mo-mente prin care trecem în ultimul timp care ne pun la încercare pe toţi. Covârşitoare uneori, prezenţa multor mii de suflete în faţa ta, în timp ce tu îţi faci filmul artistic, te poate pune în genunchi. Cu aplauze. Cu încredere. Emoţionat. Domnişoara lead singer este prinsă în acest vârtej destul de des. Cu toţii suntem. Dar suntem frumoşi şi aşa, nişte copii pe o scenă, ne îmbogăţim cu energia voastră şi vă trimitem valurile înapoi.

Se conturează albumul şi ne bucurăm cu toţii că este kinky. Luiza, mă bucur că te amuzi când citeşti asta :)) A fost o plăcere să o scriu. O cireaşă!

Merci george, Merci Sunete!Love letters for our girl. O sa facem o piesa asa.

Luiza Popescuby andi Petreanu (keyboard, synth, K-Pad - YellLow)

EI DESPRE ELE


- Azi am luat cafeaua de prânz cu T în spatele casei unde lucrează. Pe o bordură, lângă un gard. Nu avem nevoie de mese şi scaune. Suntem nomazi. E deja o tradiţie. Când un-eori în escapadele diurne ne găsim undeva într-o cafenea sau într-un loc amenajat, parcă nu e la fel ca atunci când ne bem cafeaua în taxi, pe maşină, pe drum spre metrou...- Îmi spune că i-a ajuns. Că este îm-potriva firii să lucrezi 8 ore pe zi într-un birou. Şi că ar vrea să trăiască din ce îi place cu adevărat să facă. - De ce să nu-ţi câştigi existenţa cântând, făcând muzică? De ce este aşa ilogic (pt. cei din alte generaţii şi nu numai) sau aproape imposibil “la noi”. Am cunoscut-o acum 5-6 ani – nu prea o suportam. Mă enerva prezenţa ei prin facultate, răspândind în jur impresia că ea poate fi oricine, oricând, oricum. De fapt, lucrul pe care îl făcea mai bine decât să filosofeze în adunătura aia de filosofi improvizaţi... era… să cânte! Am văzut o filmare pe internet cu ea im-provizând peste nişte teme clasice de jazz, ba chiar avea şi două piese pro-prii. S-ar fi părut că asta este ce va face de atunci înainte pt. tot restul vieţii. Şi nimic altceva. Nu mi-aş fi imaginat altfel. M-a cam impresionat... Îi stătea bine în rolul ăla, iar acum se defineşte din ce în ce mai bine acest personaj. Ce îi face pe unii să „reuşească”? Parcă exprimă ceva atunci când îi vezi acolo în mediul lor pe scenă, în faţa publi-cului, ce te face să nu-ţi poţi imagina că ar vrea sau ar putea face altceva. Acum am ajuns să cântăm împreună. Şi se pare că e ceva special ce se petrece în trupa asta – chiar de ceva timp. Lucrurile merg sinergic către un jam cosmic continuu. Nu e nimic nou, dar se ştie că în general oamenii când ascultă muzică se raportează – acolo unde este cazul – de cele mai multe ori la vocali. Poate nu este cel

mai înţelept lucru de făcut, dar în ca-zul Loungerie II nu văd de ce nu şi-ar concentra aproape toată atenţia spre Tincea. Nu vreau să subminez ceea ce poate formaţia să facă instrumental, dar urmăriţi un concert live şi veţi ve-dea la ce mă refer. Nu a învăţat-o ni-meni să cânte sau cum să fie pe scenă. Când începe concertul se transformă într-o fiinţă fantastică – este pasărea măiastră. :) Energia pe care o emană uneori te-ar spulbera dacă n-ai fi at-ent. Este primul om care a compus în această formaţie. Când formaţia nu exista încă, ideile tale erau deja forme concrete ale exprimării tale.Ea e de fapt omul care face lucrurile să meargă – aşa cum spune mereu despre instrumentişti pe scenă. Se târăşte prin tot noroiul spaţiului socio-muzical din Bucureşti şi din toată ţara ca să cântăm, să ne bucurăm de ideile muzicale, şi nu numai , pe care le împărtăşim. Dă şanse oamenilor – poate prea multe. Se lasă dezamăgită dar după câteva momente este din nou pe metereze. Este repezită uneori şi enervantă dar cam ştie care-i mersul lucrurilor şi fără ea am impresia uneori că am fi nişte copii pierduţi într-un spaţiu unde adulţii calcă peste visele lor. Vocea ei este o expre-sie a propriei gândiri (a gândi-rii sale), ea nu cântă cu ajutorul corzilor vocale ci cu psyche-ul – cum ar zice filosofii. Cântă în continuu – epuizant de mult uneori. Hahah! Dar nu spun asta ca să o laud că vezi, doamne, e vocalist, ci pt. că nu se poate opri din exteriorizar-ea asta! În continuu daimonul ei îi transmite idei care trebuie concretizate între un fel sau altul. Şi cred că aşa se întâmplă tuturor. Numai că majoritatea ne blocăm în propriile temeri de exteriorizare. Ne e frică să

ne punem pe tavă. Să ne dezbrăcăm de forme, reguli şi obişnuinţe.

Aşa că ea este cea mai vulnerabilă atunci când avem un concert. Restul ne „ascundem” în spatele ei. Şi NU CRED nici în ruptul capului că aşa sunt toate vocalistele din România. Acum că miza este poate mai mare, neîncrederile sporesc exponenţial :) dar ea e o amazoană, se vede în priv-ire şi a spus-o şi ea de atâtea ori. Aşa că nu văd de ce ar putea să-i stea ceva în cale.

Andreea Tinceaby Cătălin Lungu (chitară - Loungerie II)

EI DESPRE ELE

Anca BrădeanBy alexandru Bucur (aka Fritz, chitară – Fusioncore)

Am cunoscut-o pe Anca la un con-cert ţinut de noi pe când cântam în formula instrumentală. Pe atunci, trupa nu avea un stil bine definit,

încă experimentam.La un concert a venit şi ne-a spus că vrea să

cânte cu noi. Şi aşa a început, am chemat-o la o audiţie. Deşi nu prea voiam în trupă o solistă, după câteva jam session-uri ne-am schimbat părerea instant, avea o voce foarte bună şi se mula pe piesele noastre foarte bine, chiar neaşteptat de bine. Compoziţiile începuseră să sune mai bine şi publicul devenea din ce în ce mai receptiv odată cu apariţia vocii în prim plan. Ne-a povestit că îi veneau idei de compoziţii când ne asculta cântând. „ghent” a fost una din piesele compuse la concert prac-tic. Când am cântat-o prima dată la un jam session, avea versurile făcute. În ce priveşte compoziţiile, le lucram împreună, iar Anca s-a

ocupat exclusiv de versuri până acum, in-spirându-se din experienţele personale.

Au urmat multe concerte, festivaluri şi în cele din urmă... înregistrarea primului album, în Budapesta, urmată de turneul de promovare – Permanent Voyage.

În ce priveşte compoziţiile viitoare, ele vor avea inclus încă un instrument – clapa, în urma unei colaborări. Un lucru este cert: următorul album va fi mai omogen şi vom experimenta mai mult latura soft a muzicii noastre. Nu înseamnă că nu vom mai cânta rock, el este o parte din noi, însă de data aceasta albumul va fi mai “matur”.

Un secret pe care ne doream să-l împărtăşim de mult este legat de longevitatea trupei. Chiar dacă au avut loc schimbări de componenţă

de-a lungul anilor, un lucru ne-a ţinut cu siguranţă uniţi: posibilitatea de a compune orice ne dorim. Flexibilitatea a fost foarte importantă pentru noi, n-am fi putut sa realizăm individual piese atât de inspirate şi ideile vin în continuare... ;-)

EI DESPRE ELE

Îmi amintesc şi as-tăzi, chiar cu lux de amănunte, prima zi în care am cunos-

cut-o pe Anca.Eram toată gaşca la beci

şi aşteptam telefonul unei tipe care urma să vină să dea o probă pentru poziţia de vocal în DUTEVINO. La un moment dat, sună

telefonul şi ieşim toţi trei să o culegem pe cea care

ne putea deveni cole-gă de trupă. O

văd şi

acum... era o copilă frumoasă foc care ne întâmpina cu un zâmbet larg şi plin de optimism. I-am strâns mâna, ne-am îndrăgostit instant toţi 3 hăndrălăii şi după un moment larg de visare ne-am dezmeticit şi am in-vitat-o în sală.

Nu am stat prea mult la palavre şi am început să cântăm. Dacă nu mă înşel, i-am propus atunci să im-provizeze ceva pe Aqua. A RUPT!!! Pur şi simplu a rupt... Ne-a fascinat de la primele note! Îţi dădea impresia că ai cântat o viaţă alături de ea, deşi noi ne ştiam doar de câteva minute... Avea o voce incredibil de bună şi ne-bună în acelaşi timp, dacă îmi permiţi alăturarea asta.De acolo, totul este is-torie... Am bătut palma fără să stăm prea mult pe gânduri şi am pornit la drum împreună. Am lansat un prim album pe numele lui 0.1 Prototype în decembrie 2009 şi am împărţit scena la numeroase concerte în ţară sau în străinătate.Am trecut prin multe în-tâmplări alături de Anca de-a lungul anilor, unele mai bune, altele mai puţin bune, dar, de fiecare dată, ea a fost o forţă masivă care ne-a aju-tat să scoatem capul şi să ne repunem pe picioare mai repede.

Este o fire opti-mistă şi realizez, din ce în ce mai mult, că aceş-ti oameni sunt foar-te greu de găsit.

De opti-mism e

nevoie ori-când şi o r i u n -de. Şi d a -

torită ei, trupa DUTEVINO are doza zilnică recomandată :))Este un om sincer care îţi spune în faţă ce gândeş-te fără să-i fie teamă sau ruşine să o facă. Este extrem de im-portant să fii sincer, mai ales atunci când vorbim despre artă, creativitate şi mun-că în echipă.

Aş putea să vă povestesc ore în şir despre câte poate fata asta, dar o sa mă opresc aici şi o să vă spun că sunt bucuros că am avut ocazia să o cunosc.

Anca Belciuby Bogdan Diaconeasa (chitară bass – Dute vino)


EI DESPRE ELE


ROCK&ROLL

32 | Sunete | sunetelive.ro

CONTROL

Blixa Bargeld, Michael Gira şi Mike Watt cântă în martie la Control

În doar o săptămână, trei artişti care au avut un cuvânt impor-tant de spus în muzica alterna-tivă/experimentală a ultimelor

trei decenii, vor concerta pe scena din Control: Blixa Bargeld, Michael Gira şi Mike Watt.

Primul dintre ei care ajunge la Control, pe 20 martie, este Blixa Bar-geld, fondatorul şi liderul grupului berlinez Einsturzende Neubauten, grup de referinţă în istoria muzicii experimentale, unul dintre iniţiatorii curentului „industrial”. De asemenea, Blixa Bargeld a fost de la înfiinţare, din 1984 şi până în 2003, chitaristul trupei Nick Cave & The Bad Seeds.

Blixa Bargeld va cânta la Control alături de compozitorul şi sound designerul italian Teho Teardo, un nume important şi în muzica de film din Peninsula, el semnând coloana sonoră a unor pelicule de Paolo Sor-rentino, Andrea Molaioli, Daniele Vicari, gabriele Salvatores sau gui-do Chiesa. Din întâlnirea celor doi muzicieni a rezultat albumul „Still Smiling”, album care experimentează

în jurul fuziunii dintre instrumente-le clasice cu corzi şi cele electronice. În jurul acestului album, la care a contribuit şi compatriotul nostru, violonistul Alexander Bălănescu, este construit şi live-ul cu care cei doi se vor prezenta la Control pe 20 martie.

După ce în luna mai a anului tre-cut cei de la Swans au umplut până la refuz sala din Control, Michael gira, liderul trupei se întoarce, singur de data asta, pe 26 martie, pentru un show total diferit, mai intim, cu pie-se „mai liniştite” atât din discografia Swans cât şi din perioada Angels Of Light sau din cariera sa solo.

După nu-mai o zi, pe 27 martie, va urca pe scena Control-ului Mike Watt, unul dintre cei mai importanţi basişti ai ultime-lor decenii, cu proiectul lui actual, The Missingmen. Co-fondator al tru-pelor cult undergroud Minutemen şi Firehose, Mike Watt a primit în 2008

premiul pentru „lifetime achievment” al revistei Bass Player Magazine, pre-zentat de Flea (Red Hot Chili Pep-pers).

La primul album solo al lui Mike Watt, „Ball-Hog or Tugboat?” au con-tribuit, printre alţii, Eddie Vedder, Henry Rollins, Frank Black, Flea, Marg Lanegan, Eddie Veder sau Dave grohl, toti făcând parte din trupe in-fluenţate de muzica Minutemen şi Fi-rehose. De altfel, în turneul care a ur-mat apariţiei albumului, Mike Watt a fost acompaniat de către Eddie Veder (Pearl Jam) şi Dave grohl (Nirvana,

Foo Fighters). De la reuniunea The Stooges din 2003 pâna în prezent, Mike Watt este basistul grupului. Cei care au fost la

ediţia din 2011 a festivalului Peninsu-la de la Târgu Mureş, l-au putut vedea pe scenă alături de Iggy Pop.

Raluca Radu

facebook.com/Blazzajfacebook.com/clubcontrol


RECENzIILE LUI BERTI

21KinPAT METHENY

Pentru a creşte, un muzician are nevoie permanentă de libertatea de a-şi urma muza, cu speranţa că şi cei care-l ascultă îl vor urma. În 2013 apărea Unity Band, proiec-tul în care Pat Metheny a folosit pentru prima oară un saxofon, din 1980 încoace. După un an, Metheny revi-ne cu o formulă de grup asemănătoare, la care adaugă un poli-instrumentist şi numele de Unity group. Din 2005, de la ”The way up”, un album de grup, chitaris-tul şi compozitorul Pat Metheny a migrat creativ între colaborări cu Brad Mehldau, John Zorn sau Christian McBride şi Antonio Sanchez şi hibridul numit ”Orches-trion”, un mecanism fascinant mânuit de un singur om, cu care a mers peste tot în lume, încheind masivul pro-iect cu un DVD spectaculos. Acelaşi superlativ îl putem pune şi în dreptul albumului ”Kin”, care după toate ino-vaţiile, revine cu un sound mai familiar, aşteptat cumva de admiratorii fideli ai artistului. Cvartetul format din Pat Metheny – chitară, Antonio Sanchez – baterie, Chris Potter – saxofon şi Ben Williams – contrabas devine cvintet prin cooptarea lui giulio Carmassi, poate cel mai complex muzician cu care Metheny a colaborat vreodată (cu excepţia lui Richard Bona), care se exprimă lejer la pian, vibrafon, instrumente de suflat şi cu coarde. Linia din faţă a rămas aceeaşi, cu Metheny şi Potter, iar sec-ţia ritmică este fluidă indiferent de modurile dense sau eterice prin care trece, oferind fără ezitare, dar perfect controlat, momente de groove şi de forţă, completate în dinamică şi structură de Carmassi. Melodia, una din-tre emblemele lui Metheny, este foarte prezentă, uneori dezvoltată pe piese lungi, cu forme complexe. Scriitu-ra lui e din ce în ce mai complexă, deseori descriptivă, oferind episodic compoziţii cu diverse influenţe, de la minimalistul Steve Reich, până la opţiuni melodice mai abrupte, distanţate de accesibilul cunoscut al artistului. Piesele de pe ”Kin” oferă mai mult spaţiu pentru inter-play spontan, pentru improvizaţie, chiar şi acolo unde partitura arată elemente mai complexe de compoziţie. Discul, apărut în 2014, dovedeşte că Unity group repre-zintă pasul următor în proiectul iniţiat de Pat Metheny şi de Lyle Mays în anii 70, a cărui muzicalitate derivă din intuiţie şi libertate, la fel cum se bazează pe rigoarea formei şi a funcţiei.

Hadoukly yoursHADOUK QUARTET

Hadouk Quartet a activat multă vreme în formula de trio, cu nucleul format din Didier Mahlerbe – doudouk, flaut, saxofon şi Loy Ehrlich, bas, inventatorul instru-mentului numit gumbass, o combinaţie dintre guembri, un instrument african şi chitară bas. guembri este cu-noscut şi sub numele de Hajhouj. Acest nume, împre-ună cu doudouk, instrumentul armenesc din lemn de cais al lui Mahlerbe, formează titulatura de Hadouk. În 2013, albumul ”Hadoukly Yours” ne prezintă o formulă de cvartet, completată de Eric Lohrer – chitară, lapste-el, banjo şi percuţionistul Jean Luc di Fraya. Toţi sunt virtuozi de prima mână, iar compoziţiile lor cumulează moduri diverse, de la minor melodic până la gama de blues, armonii specifice şi poliritmie, chitara îmbogăţind acompaniamentul armonic. Legăturile cu jazz-ul tradiţi-onal sunt minore, în schimb ni se deschide o lume plină de nuanţe şi influenţe. Calitatea înregistrării amplifică strălucirea fiecărui instrument şi le subliniază unitatea. Un album cursiv, generos în delectări şi teritorii nou explorate.



3

4

5

ÀzureGARY PEACOCK

Acest duet reprezintă o colaborare veche readusă într-o formă mai unitară, care cuprinde compoziţia şi relaţia dintre cei doi artişti, cele două instrumente, pianul şi contrabasul. Alegerea liderului unui proiect este une-ori o chestiune de optică. Numele lui gary Peacock, pe care-l ştim şi din trioul lui Keith Jarrett, apare primul pe coperta albumului ”Azure”, în schimb contribuţia pianistei Marilyn Crispell este egală cu cea a basistului. Cei doi au coprodus albumul, iar relaţia muzicală caldă, intimă, ar fi primul val care ne atinge la prima audiţie. Cei doi împart şi pasiunea pentru meditaţie, o altă com-ponentă dominantă în atmosfera albumului. Basul lui Peacock sună mai cald ca de obicei, cu aceeaşi claritate şi logică, dincolo de conţinutul esoteric al muzicii. „Azure” ne prezintă cu transparenţă un parteneriat matur, care se deschide spre o audienţă mai largă, în plină formă, pe unul dintre cele mai frumoase albume de duet din anul 2013.

Into the woodworkSTEVE SWALLOW

O formulă ideală de grup conţine muzicieni într-o rela-ţie personală suficient de caldă pentru a petrece timp de calitate în studio şi pentru a permite să se întâmple orice din punct de vedere muzical, cu mult umor şi măies-trie, indiferent de dificultatea partiturilor. Basistul Steve Swallow, alături de partenera sa Carla Blay, care pe acest disc pune accent pe orgă, formează un combo proaspăt ca formulă şi abordare, în care îi adaugă pe Steve Carde-nas la chitară, Chris Cheek la saxofon şi pe Jorge Rossy la baterie, muzicieni ale căror calităţi combinate repre-zintă formula ideală de atac pentru partiturile liderului de grup. Swallow compune remarcabil, lucru cunoscut de 50 de ani. Rămâne de văzut dacă şi aceste compoziţii vor intra în grupul select al unor titluri precum „Falling grace” sau „Olhos del gato”. Piesele sunt diferit conce-pute, fiecare are propriul groove bine lucrat, dar totul este cântat lejer şi cu multă bucurie. Piesele sunt serioa-se, concepute în profunzime, interpretarea este matură, iar totul pare a fi cântat cu zâmbetul pe buze. La 13 ani după ce Steve Swallow a înregistrat într-o formulă de cinci, „Into the woodwork” vine cu un grup nou şi un repertoriu care stă printre cele mai bune lucrări dintr-o carieră de peste cinci decenii.

TrilogyCHICKCOREA TRIO

Uneori e suficient să menţionezi numele, componenţa grupului şi titlul albumului, apoi să asculţi ceea ce poţi numi fără greşeală jazz autentic, modern, bine ancorat în clasic, fără limite în ceea ce priveşte improvizaţia, ino-vaţia, orchestrarea unei teme la fel de clasice sau imensa personalitate artistică. Chick Corea, Christian McBride si Brian Blade apar pe albumul ”Trilogy”, o colecţie în trei volume însumând cele mai bune momente pe care acest trio le-a avut în turneul european şi în cel japo-nez, în 2010 – 2012. Un exemplu perfect de interplay la cel mai înalt nivel şi swing exploziv, într-un regim total acustic. Un superlativ incontestabil al anului 2013.



6

7

A Life forumGERALD CLAYTON

2013 a fost un an foarte bun pentru jazz, pentru pro-ducţiile foarte bune, a fost un an în care mulţi artişti cu experienţă şi-au arătat sursele inepuizabile de inspiraţie, dar şi multe nume mai noi sau foarte noi vin cu idei ex-celente şi cu veşti foarte bune legate de starea artistului. Pe al treilea său album, pianistul gerald Clayton scrie pentru un ansamblu lărgit, diferit faţă de trioul de pe albumul precedent, „Bond – The Paris sessions”, apărut în 2011. Cu această ocazie, el a adunat un grup de muzi-cieni cu anvergură egală, cei mai potriviţi pentru muzica acestui disc. Ambrose Akinmusire, gretchen Parlato, Joe Sanders şi Justin Brown sunt doar câţiva dintre cei care s-au remarcat şi până acum în proiecte cu muzică inovatoare, ştiind sub orice formă să abordeze anumi-te stiluri, cu toate caracteristicile lor. Jazz-ul modern îşi deschide din nou teritoriile pe albumul „Life Forum”, extinzându-se chiar spre alte forme de muzică impro-vizată. Asta poate însemna recitarea pe un fond armo-nic simplu sau compoziţii instrumentale care trec linia jazz-ului modal, a muzicii soul sau folk (desigur, fără nicio legătură cu semnificaţia locală a muzicii folk). Toţi improvizează, dar pianul are cele mai multe momente de dezvoltări nuanţate, improvizaţie extinsă şi tehnică. La asta se adaugă desigur calitatea compoziţiilor.

Money Jungle – Provocative in BlueTERRI LYNE CARRINGTON

ghici cine a primit premiul grammy pentru jazz în 2014? Aceeaşi care în anul 2012 a primit premiul grammy pentru albumul ”Mosaic Project”, unde a adu-nat mai multe voci feminine pentru un mesaj muzical puternic. De această dată, artistul îşi îndreaptă aten-ţia asupra albumului „Money Jungle”, apărut în 1963, însemnând o adunare importantă a mai multe minţi muzicale ilustre, precum Duke Ellington, Charles Min-gus şi Max Roach. Acompaniată de pianistul gerald Clayton, de basistul Christian McBride şi de mai mulţi invitaţi, Terri Lyne Carrington nu doar reinterpretează albumul, dar şi participă la discurs cu două compozi-ţii proprii şi una semnată de Clayton. Nu se urmează ordinea originală a pieselor, ci mai degrabă se dezvoltă tema titlului, care îşi capătă o prelungire – „Money Jun-gle – Provocative in Blue”. Departe de a fi un predicator autodidact, Terri Lyne Carrington subliniază prin inter-vale, groove şi citate, abuzul pe care lumea occidentală îl resimte din cauza lăcomiei arghirofile. „Trebuie să creezi probleme pentru a crea profit”, spunea odată Michael Ruppert, iar ideile de a face bani capătă forme absurde şi monstruoase în zilele noastre. Natura flexibilă, uni-versală a blues-ului se simte în compoziţiile originale ale albumului şi subliniază importanţa lui în contextul prezent al jazz-ului. Iar când nu ai bani, e un moment potrivit să cânţi blues. Şi Duke Ellington spunea: ”mu-zica ajunge când pleacă banii”.

cadrul unui recital, piese care, speră Hilary Hahn, vor fi preluate şi de alţi violonişti în recitalurile lor.Este o muzică extrem de diversă pe acest CD: lucrări de inspiraţie folclorică, lucrări de virtuozitate, lucrări de atmosferă, cu un nu-mitor comun – o extraordinară calitate a interpretării şi a muz-

icii în sine. Dacă sunteţi obişnuiţi să credeţi că muz-ica contemporană înseamnă doar o serie de zgomote, pe

acest album puteţi descoperi că poate fi şi… altceva.

Albumul este inclus în campania Radio România Muzical „Votează discul de muzică clasică al anului 2014” de la www.romania-muzical.ro şi poate fi ascultat, tot la Radio România Muzical, în 17 martie de la ora 19 şi în reluare în 23 martie, de la ora 13.20. Albumul este disponibil şi în România în magazinele de speci-alitate şi la www.getmusic.ro.

În 7 martie 2014 – nu are nicio legătură cu semnificaţia „feminină” a lui 8 martie – Hilary Hahn îşi lansează cel

mai nou disc, probabil unul dintre cele mai interesante pe care le-a re-alizat vreodată. Înregistrările pen-tru acest disc au fost realizate în decembrie 2012 şi albumul trebuia să apară, iniţial, în octombrie 2013, dar lansarea lui internaţională a fost amânată apoi pentru martie 2014. Cred că s-a lucrat foarte mult la acest disc care este cu totul special şi cura-jos. Ei da, curajos pentru că cele 27 piese de pe acest album sunt scrise de autori contemporani – numai un nume atât de mare ca al lui Hilary Hahn i-ar fi putut determina pe producătorii din zilele noastre să se aventureze într-un asemenea proiect.Dintre cele 27 de piese, 26 au fost special comandate de Hilary Hahn unor compozitori pe care-i cunoştea: „e ca şi cum i-aş fi sunat ca să le dau o întâlnire” declara Hilary Hahn în

materialul video de promovare a albumului, posibil de urmărit pe Youtube. A 27-a piesă a fost aleasă în urma unui concurs: Hilary Hahn a anunţat pe internet că aşteaptă pro-puneri… şi a primit nu mai puţin de 400 de piese. În cele din urmă a ales-o pe cea a unui compozitor care la momentul respectiv trăia în Hawaii, deşi era originar din New York: numele lui este Jeff Myers.Pianistul care apare pe acest disc alături de Hilary Hahn se numeşte Cory Smythe. Hilary Hahn povesteşte: „Mi s-a spus că este un pianist foarte bun, speciali-zat în muzică contemporană. Am pus mâna pe telefon şi l-am sunat”. „Aproape am scăpat telefonul din mână” – mărturiseşte Cory Smythe. „Nu se întâmplă în fiecare zi să fii sunat de Hilary Hahn.”Albumul cuprinde două discuri: deşi se numesc cele 27 de bisuri ale lui Hilary Hahn, de fapt, sunt piese care pot fi interpretate oriunde în

CLASSIx

Cristina ComanDaşU


Cele 27 de bisuri ale lui Hilary Hahn

Fata care dă întâlniri unor compozitori


Nu ştiu dacă eraţi pre-zenţi la Ateneu în 25 septembrie 2013 ca să o cunoaşteţi aşa cum este

ea în realitate. A apărut pe scenă într-o ţinută superbă, părând cu 10 ani mai tânără (deşi totuşi nu are decât 34 ani). Şi a cântat admira-bil…

Oricum, aşteptările de atunci ale tuturor erau foarte mari. Pentru că această tânără care pare să aibă cel mult 20 ani, cu o alură sensibilă şi fragilă, este cea mai bună violonis-tă americană şi una dintre cele mai bune la nivel mondial. În 2001 şi 2008, ea obţinea premii Grammy pentru două dintre discurile sale, la categoria cel mai bun solist con-certist al anului. Însă aceste premii sunt doar vârfuri de aisberg în ca-zul lui Hilary Hahn: pentru că ceea ce face Hilary Hahn nu este decât prea palid reprezentat de doar două premii discografice.

Să spun mai mult: Hilary Hahn a început să cânte la vioară la nici 4 ani; la 10 ani era admisă la Insti-tutul Curtis din Philadelphia, una dintre cele mai renumite instituţii de învăţământ muzical din lume (dacă vă spun ceva numele lui Lang Lang sau Yuja Wang, trebuie să ştiţi că şi ei au studiat tot la Institutul Curtis din Philadelphia). La 11 ani susţinea primul ei concert cu or-chestra, la 16 ani înregistra primul disc, iar la 17 ani îşi finaliza studiile şi îşi începea o prodigioasă carieră internaţională. Câţi dintre noi ne-am imaginat că măcar ar fi posibil aşa ceva?

Această fată frumoasă, cu alură de zână, cântă în fiecare zi, de când are 8 ani, o lucrare pentru vioa-ră solo de Bach. Probabil şi doar această simplă experienţă poate

transforma un om, oricum reco-mand oricui să asculte, măcar ca experiment, o lucrare de Bach, dacă nu zilnic, măcar săptămânal.

Hilary Hahn ţine un foarte in-spirat jurnal pe site-ul ei, www.hilaryhahn.com, unde nu veţi găsi doar impresii despre muzică, ci despre multe, multe altele, printre care şi o grămadă de întâmplări haioase – de exemplu, cum la un moment a venit o persoană total necunoscută în cabina ei de studiu de la Musikverein din Viena, i-a folosit toaleta şi a plecat fără să spună nimic…

Însă dincolo de amuzament, există o parte mai puţin cunos-cută a lucrurilor. Într-o epocă în care „distracţia” e cuvântul la loc de cinste, ce înseamnă concret viaţa unor interpreţi de muzică clasică nu este deloc „cool”: ore nenumărate de studiu, concerte şi zilnice în unele cazuri, traiul mai mult pe drumuri decât aca-să. Sunt sigură că dincolo de talentul ei rar, mai ales munca depusă de Hilary Hahn a dus-o la statutul de super-vedetă pe care-l are astăzi şi, mai ales, care o menţine la statutul de super-vedetă.

CLASSIx

© photo Kasskara_courtesy_of_Deutsche_Grammophon


ROCK&ROLL

Feet From Stardom, pe care sperăm să-l avem la un viitor festival Doc and Roll (shameful plug in, dar nah, mai shame-ful ca cele de la Oscar mai greu... Pizza, Pizza???!!!, Samsung plug in, selfie, apoi strîns de la staruri bani de pizza (jenant).

Showul a continuat cu prezentatori ne-inspiraţi – Travolta stîlcind nume! Cu tot ce era mai frumos mutat, Oscarul omagial etc... Şi chestiile bune, premiul lui Matthew McConaughey (cel mai bun actor pentru Dallas Buyers Club) şi speech-ul său, în care i-a mulţumit lui Bruce Dern că există (Dern, nomi-

nalizat la aceeaşi categorie pentru Nebraska), Cate Blachett –Blue Jasmine, regia lui Cuaron, şi mai ce...? Momentul dispăru-ţilor cu omisiunile euro-pene flagrante, am înţeles Alain Resnais că era chiar în ziua aceea, dar au mai fost atîţia... în fine, mon-tajul s-a încheiat firesc cu Philip Seymour Hoffman. Au adus-o şi pe săraca Kim Novak, total împăia-

tă, total Vertigo, prea mult botox, prea puţin understanding, sau vodka? În fine, cînd s-au terminat, după excesele noastre, cafea, ţigări, vin roşu, m-am simţit mai epuizat ca vreodată la Osca-ruri, golit de orice semnificaţie. No Jack (obsesia mea de a-l vedea pe Nicholson, zîmbind în sală), deşi după teleconferin-ţa lui cu mrs. Obama de anul trecut... Deci, de ce ne uitam la Oscaruri ? Din cinefilie, din vanitate ? Din obişnuinţă sau din sclavie faţă de o instituţie mai perimată ca Marea Adunare Naţională din 1989? În care nu crede nimeni, pen-tru că nu are de ce. Cu toate astea am sentimentul că o să ne uităm şi la anul, pentru că mirajul Hollywoodului e ca şi gravitaţia, masa mică va fi mereu trasă de o masă mare...

Oscarurile de anul ăsta m-au făcut să spun din nou, nu mă mai uit. Dar aşa zic de zece ani, pentru că în afara

cazurilor clare, v. Titanic, Lord of The Rings, gladiator, întotdeauna se alege neghina faţă de grîu (v. cazul Shakes-peare in Love, vs. Saving Private Ryan şi The Thin Red Line în 1998, The King’s Speech în 2010). No disrespect, nu vreau să zic că 12 ani de sclavie e neghi-nă, dar faţă de gravity, e cam neghiniţă. O să explic şi de ce, cu menţiunea că gravity nu e filmul meu favorit, nu m-a emoţionat, dar îl respect ca semn al no-ului cinema, proiect ambiţios, modern, virtuos tehnic.Primele Oscaruri live le-am văzut în Danemarca, în 1996 (ediţia 68, pen-tru 1995), după un co-mando întreg prin loca-litate, să găsim pe cineva cu satelit, că se dădeau doar pe TV 1000, eram la şcoala europeană de film şi la pariuri a cîşti-gat un ungur. El a pus după ce scria în Variety, nu şi-a pierdut noaptea cu noi, iar showul înregistrat, l-au văzut toţi luni, cu mic cu mare, în timp ce noi, comandoul internaţional, eram rupţi şi terminaţi, cheauni şi mahmuri. Şi supă-raţi, că şuntaseră The Usual Suspects, favoritul nostru, şi luaseră Braveheart şi Apollo 13. Pînă atunci la noi, a fost la fel, nu aveai set of boxe, nu existai. Se pare că însă tot atunci românii s-au bucurat de Protv, care le-a dat primele Oscaruri directe. Apoi TVR, şi Pro Sieben şi apoi HBO. Deci 15 ani de Oscar în direct, la petreceri organizate sau la prieteni acasă (cele mai multe la şi cu tovarăşul de Oscar, AC), încununaţi cu 21 la 24 anul ăsta, anume pronosticuri versus wins. Şi asta pentru că m-am ambiţio-nat să merg cu gravity, deşi bănuiam că sclavii iau cireaşa de pe tort, anume

best picture. Am crezut că măcar o dată Hollywoodul va merge cu viitorul în loc de trecut, cu ceva proaspăt în loc de ceva conservator, ceea ce s-a văzut în serialul Roots /Rădăcini, în 1977 – pînă şi la tele-vizoarele comuniste – şi a închis o epocă odată cu Django Unchained.

gazda ediţiei 86 a fost Ellen De gene-res, androgin şi cu glume destul de rele, sincer, cam cel mai plictisitor show de Oscar de pînă acum, fără glume spu-moase, cu De generes coborâtă în sală, călare pe invitaţi. Merge o dată, de 2 ori, dar ce a făcut ea intră deja la adevărată hărţuială.

Au fost 4 numere muzicale live, şi cel mai penibil dintre ele, cîştigător, Let It go din Frozen, animaţie preferată cîntecului despre Mandela şi lui U2 (Ordinary Love, hello, people?), pie-sei Karen O din Her şi lui Pharrell cu Happy (Despicable me 2). La muzică (original score) a luat britanicul Steven Price, newcomer (v. nr. Sunete din de-cembrie cu topul meu de soundtracks pe anul trecut) pentru gravity, la sclavi Zimmer nici măcar nominalizat, totuşi aveam un soft spot pentru Philomena, a şasea nominalizare a lui Alexandre Des-plat, muzică intimistă care dă căldură poveştii...Şi la documentar a cîştigat un film des-pre backing vocal singers, cam departe de celebritate, sau cum zice titlul, 20

OLDMOVIELAND

15 Years an Oscar Slave

alin Ludu Dumbravă


ROCK&ROLL

rierea fortului Presidio, bani aruncaţi şi o trupă fără pic de creativitate şi mai rău, fără simţul umorului). Sau cel mai mare experiment socio-cultural de Beavis şi Buttheads îmburgheziţi (ex.

Jason, tu pleci, Kirk, tu bagi, Lars te bat de te KK pe tine, Trujillo cîti bani vrei ?, adică James Hetfi-eld, mare, mare, mare bulangiu). Asta e, secvenţele par desprinse din This is Spinal Tap (1984, mama şi tata mockumentarelor), filmul fiind un adevărat mon-stru eliberat pe peliculă în sunet furios, un soi de monstru, văzut pe dvd-cu extra-urile berile, smo-

ke-urile şi sunetul de rigoare, care va urla acum monstruos şi în săli. Nu e

un film destinat doar fanilor trupei pentru că funcţionează la ni-velul unui super-job de anti-promoţie. « Monstrul » este deja companionul perfect al lui Spinal Tap, într-un dou-ble bill, în care, în partea Metallica, viaţa bate filmul. And Justice for... who? Cei doi documentarişti, care sunt ade-văraţii Master of Puppets şi tag-ul care zice că filmul rede-fineşte terapia de grup.

Rock on ! Rock on, man ! Şi n-au învins ! Metallica sunt pentru hard-heavy-speed-ceea ce Bon Jovi sunt pen-

tru partea soft, un fel de super-grup cum numai Zeppelin era pe vremuri, sau guns’n Roses a fost pentru puţin timp. Ieşiţi din nişa metal au devenit multi-miliardari, copii mari bogaţi, tabloizi, ok, în pas cu vremurile lor....Dar totodată se pare că au creat un super-mon-stru din ego-urile lor inflamate şi nici nu ai fi bănuit ce se poate întîmpla în momentul în care au fost de acord să filmeze naşterea noului lor opus (St. Anger), cea mai lungă (şi scumpă) producţie de album ever. Şi astfel toată lumea a pu-tut vedea cît de greu le e să vorbească (cu ei, despre ei, între ei), darămite să scoată un disc. Terapistul lor ar trebui creditat ca membru

oficial al trupei iar Rob Rock, producă-torul de disc, ca un mazochist desăvîr-şit. Contra protagoniştilor şi numelui de Metallica, filmul e o micro-capodo-peră, bijuterie de disfuncţionalitate, plin de secvenţe-perle (tata lui Lars,

momentul Robert Trujillo, momentul Dave Mustaine, momentul Jason Ne-wsteed, vînzarea colecţiei de tablouri, repetiţii nesfîrşite, închi-

DOCANDROLL

Doc and Roll prezintă:

Ten Years AfterMetallica: Un fel de Monstru (2004) / Metallica: Some Kind of Monster

Regia : Joe Berlinger, Bruce SinofskyCu: Metallica (James Hetfield, Lars Ulrich, Kirk Hammett) etc.

alin Ludu Dumbravă

“(I used to be a roadie for) Metallica, a bunch

of fuckin’ assholes”

Jeff Bridges în The Big Lebowski


ROCK&ROLL

răspuns că aici vorbim despre Rolling Stones. De la ei am învăţat ca poţi să faci orice şi că poţi să te îmbraci absolut cum vrei. În momentul ăla nu aveam nevoie să arăt ca altcineva, doar aşa câştigasem şi concursul. Aşa că a doua zi mi-am luat bocancii mei clasici pe care îi şi folosesc ca temă a excursiei mele prin lume, blugi, unul dintre tricourile mele preferate şi a fost perfect. Ajungem la limuzină, îl cunosc pe cel de-al doilea castigator, Sam (şi el postase o mulţime de poze iar eu credeam ca are şanse mari să câştige mai ales pentru că locuieşte în Dubai. Se pare că şi el credea la fel despre mine pentru că eu fusesem deja la concerte şi aveam o galerie impresionantă). I-am cunoscut şi pe cei din organizare, echipa de filmare, am primit biletele şi CD-uri Rolling Stones şi am pornit la drum. Poate suna ciudat însă a trebuit să ajung în Abu Dhabi pentru prima plimbare

cu limuzina. Cred că am început bine :) Planul meu iniţial ar fi fost să merg la întâlnirea celor din comunitatea IORR (It’ Only Rock’n’Roll) înainte de concert. Este cel mai mare forum Rolling Stones şi cea mai bună sursă de informaţii pentru concerte şi veşti legate de trupă. Sunt oameni care călătoresc prin lume şi merg la concerte, oameni pe care îi văzusem şi eu în Bucureşti la concertul din 2007. Cred că vor mai fi ocazii să ne vedem în Australia. Pe drum cu limuzina am avut câteva interviuri, le-am povestit cum am venit din România special pentru concert, că voi pleca în Australia peste 3 săptămâni pentru turneu. Fiecare dintre cei doi câştigători putea aduce un însoţitor şi eu am venit cu Andreea, una dintre cele 6 persoane din lume care mă inspiră. Era cam linişte pe drum aşa că am desfăcut

În Abu Dhabi m-am întâlnit cu doua prietene foarte bune. Veneau şi ele din alte direcţii. Prima locuia în Emirate de vreo

3 ani şi îi văzuse pe Rolling Stones în Bucureşti, pentru cea de-a doua urma să fie primul concert iar pentru mine urma al 4-lea. Mai călătorisem de două ori la Londra pentru concerte Rolling Stones dar de data asta aveam parte de o premieră fiind deschiderea turneului, o destinaţie exotică si un nou continent. Am început pregătirile de plecare pe la jumătatea lui Ianuarie. Urmărisem contul twitter al sponsorilor pentru informaţii de acces la vânzarea

biletelor în pre-sale şi m-am gândit să urmăresc postările, să fiu la curent cu veştile despre concert. Cu două săptămâni înainte de concert au anunţat concursul prin care căutau cel mai mare fan Rolling Stones oferind ocazia unor participanţi norocoşi să câştige bilete VIP pentru concertul Rolling Stones. Biletele mele erau de acces general în zona din spate aşa că m-a tentat foarte mult să încerc să câştig bilete mai bune. Mi-am schimbat poza de profil cu cea pentru concurs şi m-am înscris cu toate pozele mele de la concertele Stones (Bucureşti 2007, O2 în 2012 şi Hyde Park în 2013). Am trimis poze cu toate albumele, cărţile scrise de Keith Richards şi Ronnie Wood pe care le am de la tata, cartea lui Ioan Big despre povestea Rolling Stones pe care am primit-o cadou de la prieteni înainte să ştiu că

îi voi vedea vreodată în concert, tricouri, CD-uri, de toate. Ultima poză am trimis-o chiar înainte de decolare şi speram să nu anunţe câştigatorul cât eu sunt în aer şi nu pot sa răspund. Am aterizat în Emirate, m-am înalnit cu prietenele mele, am avut câteva zile minunate în care am trăit ca nişte prinţese în elegantul Abu Dhabi, un colţ de lume relaxat, luxos şi respectuos pe care l-am descoperit ca fiind poate cel mai frumos loc în care am fost până acum. Am avut plimbări prin deşert cu cămila, safari pe dune, mâncăruri tradiţionale şi multe, multe altele. Peste 3 zile a venit şi răspunsul

organizatorilor. Citeam mesajul lung şi nu putea să trec mai departe de partea cu “Felicitări! Tu eşti cel mai mare fan #duLivegreatestFan”, CE NEBUNIE!! Am aflat în următoarele minute că pot să aduc un prieten, urma să ne întâlnim a doua zi la sediul companiei în Dubai şi de acolo să plecăm la concert într-o limuzina împreună cu echipa de filmare, să avem acces la golden Circle şi la zona VIP, mi-au mai spus şi că ne vom întâlni cu DJ-ul de la Virgin, Kris Fade, cel mai celebru om de radio de la ei cu care vom avea interviuri. În cele două nopţi de dinaintea concertului n-am prea reuşit să dorm. Ajunsesem aproape de un moment mult aşteptat şi mă bucuram de fiecare clipă. Fetele îmi spuneau că trebuie să probez ceva rochiţe pe care să le port a doua zi iar eu… fără să stau pe gânduri am

FEATURETTE

Când mă urcam în avion cu destinaţia Emiratele Arabe Unite, prima mea călătorie în afara Europei, habar n-aveam ce experienţă uluitoare voi avea.

Cum i-am cunoscut pe

ROLLING STONESandreea Chelsoi


ROCK&ROLL

lui şi părea chiar fericit. Pentru

mine momentul ăsta spunea ceva de genul “Eşti aici, ai reuşit, ai călătorit atât de departe (şi nu în kilometri) iar acum se întâmplă, bine ai venit acasă”. Iar acum!!! Keith Richards este unul dintre idolii mei din 2006 de când am văzut câteva secvenţe din turneul „Voodoo Lounge” şi a început pentru mine toată nebunia cu Rolling Stones. Keith e pe lista de care spuneam mai devreme cu cei 6 oameni din lume care mă inspiră. Visasem de câteva ori că ne întâlnim iar acum visul devenea realitate! Pur şi simplu ne-am uitat unul la altul şi nu a mai fost nevoie de cuvinte, am

unul dintre CD-uri şi pus Jumpin’ Jack Flash şi am dat taree! Acum vine momentul în care suntem anunţaţi că 4 tipi foarte bătrâni aşteaptă să ne cunoască!!!!!! Concursul lăsa de înţeles că ar putea fi vorba şi de un MeetAndgreet, dar se putea interpreta că ar fi vorba şi de acest DJ de la Virgin. Acum însă totul devenise mult mai clar şi mult mai palpitant. Iată-mă deci într-o limuzină în Abu Dhabi ascultând Jumpin’ Jack Flash tare în drum spre Ferrari World pentru a întâlni cea mai mare trupă din lume care de fapt aşteaptă să mă cunoască pe mine?!?!?!?! De aici pentru mine a început un moment de concentrare, urma să se întâmple ceva uriaş iar eu eram hotărâtă să fac din asta o experienţă memorabilă, fără să mă pierd, să uit să vorbesc sau să fiu amorţită. Urmează un moment minunat şi voi profita cu totul de el! „Du Arena” este spaţiul de concerte din cadrul Ferrari World. Arată senzaţional, ceva între modelul unei maşini de curse Formula 1 şi nava spaţială din Star Trek. Limuzina se apropia de zona de concert, din limuzină a ieşit echipa de filmare iar lumea deja sosită pentru concert urmărea cu interes ce se întâmplă, chiar se adunase o mică mulţime de oameni care făceau poze şi filmau. După o altă serie de interviuri am intrat direct în backstage. Singurii oameni cu acces în backstage eram câştigătorii. Echipa de producţie şi DJ-ul de la radio au rămas la intrare. În spatele scenei o mulţime de oameni pregăteau ultimele detalii. Atmosfera era relaxată dar mă impresiona cum numărul de oameni din spate e aproape egal cu numărul celor din gazonul din faţă. Şi asta fără a pune la socoteală agenţii de securitate. E senzaţional să ştii că toate uşile sunt deschise pentru tine în culise la un concert atât de mare, mai ales că în urmă cu 24 de ore nu ştiam ce va urma (dar speram). Pentru că este o experienţă unică şi pentru că am înţeles că preferă să păstreze anumite detalii private, voi respecta şi eu asta şi nu voi intra în detalii logistice. Voi încerca însă să descriu senzaţiile pe care le-am avut

interacţionând cu Rolling Stones. Am spus mai devreme că eram foarte concentrată şi determinată să fie un moment special. În timp ce prietena mea şi celălalt câştigător rămăseseră fără cuvinte şi se rezumau la a da mâna cu ei, eu eram ca acasă. Primul care m-a întâmpinat a fost Charlie Watts, toboşarul stilat îmbrăcat într-o geacă de piele neagră. M i - a î n t i n s mâna cu u n z â m b e t larg şi f o a r t e p r i m i t o r , cred că am s t r â n s - o foarte tare pentru că imediat mi-a spus surprins ce strângere p u t e r n i c ă dintr-o mână aşa de mică. I-am răspuns că mă bucur foarte mult să fiu acolo şi chiar nu realizam cât de tare strângeam chiar mâna toboşarului. Avea un zâmbet cald şi sincer. Mick Jagger părea cel mai formal dintre toţi, nu distant, mai degrabă aşa cum apare în interviuri. Încă nu era pe scena să se desfăşoare în dansurile lui celebre, acum se relaxa înainte de concert. Zâmbea şi el, mi-a spun bun venit şi mi-a urat o seară excelentă pentru concertul care urma să deschidă turneul. Ronnie Wood era tot un zâmbet, mi s-a părut atât de firesc să îl întreb dacă pot să îl iau în braţe şi a răspuns imediat cu braţele deschise “Sigur, sigur, haide vino aici” şi ne-am îmbrăţişat călduros. S-a bucurat când i-am spus că mi-a plăcut cartea


ROCK&ROLL

dacă am vreodată ocazia. Iubesc faptul că acum 7 ani au anunţat că vin chiar ei la mine. Iubesc ziua de 17 Iulie 2007, ziua celui mai bun concert pe care l-am văzut vreodată (Bucureşti– A Bigger Bang) din toată lista mea cu peste 200 cu artişti străini. Iubesc promisiunea pe care am făcut-o după concertul din 2007: că dacă vreodată aş mai avea ocazia i-aş mai vedea o dată şi că promisiunea o păstrez după fiecare concert. Iubesc prietenii mei care pe 12 Iulie 2012 cântau împreună în gura mare “La mulţi ani” pentru cei 50 de ani de Rolling Stones. Iubesc anunţul concertului aniversar de la O2 care m-a determinat să cumpăr cel mai scump bilet din viaţa mea. Iubesc singurul lor concert online din ultimii 7 ani care a fost transmis live chiar de ziua mea. Iubesc faptul

mers spre el şi ne-am întâlnit la jumătatea drumului într-o îmbrăţişare caldă.

Pentru mine asta este cea mai dragă îmbăţişare pe care am avut-o vreodată, poate chiar şi cea mai sinceră şi am simţit asta şi din partea lui. A fost perfect! Am vorbit puţin cu ei despre lansarea t u r n e u l u i ,

cum am ajuns la ziua cea mare şi în câteva ore urma să înceapă. Le-am spus că am venit tocmai din România pentru concert şi că voi re-întâlni turneul şi în Australia. Arătau plăcut surprinşi dar totuşi

surprinşi (pe cât de surprinşi posibil considerând că şi ei ştiu foarte bine despre sutele de oameni care au călătorit de-a lungul timpului prin lume pentru concertele lor; totuşi e ceva ce te-ai aştepta mai puţin din România - am căutat şi doar recent am aflat de un om din Bucureşti). Acum... cunoscusem formaţia, îl cunoscusem pe Keith Richards, acel om de pe planetă pe care îmi doream să îl cunosc cel mai mult. Şi nu e ceva simplu de realizat. Eram în paradis aşa că mi-a venit foarte uşor să întreb dacă ea este Jane Rose observând-o pe cea care stătea lângă formaţie urmărind întâlnirea celor două lumi. Mi-a confirmat surprinsă şi zâmbind că este Jane Rose, cea care de aproape trei decenii are grijă de baieţii ăştia 4, şi mai ales de Keith. Are şi ea un rol important în povestea Rolling Stones şi ar putea fi unul dintre motivele pentru care toată povestea asta frumoasă tot adaugă capitole. A fost foarte bucuroasă să facem câteva poze împreună. Cred că s-a bucurat să o recunosc. Îmi dau seama că mă simt mult mai puţin comfortabil în contexte sociale mult mai

simple. Îmi vine mult mai greu să vorbesc cu doamnele de la casa de bilete sau într-un mediu ceva mai formal unde trebuie doar să spun cum mă cheamă. Cu Rolling Stones însă, poate pentru că mă simt foarte apropiată de ei sau poate pentru că îi ştiu atât de bine, a fost foarte natural. Am interacţionat, am fost pe aceeaşi lungime de undă, am râs şi am avut o întâlnire perfectă. De câte ori revăd momentul în minte nu-mi dau seama dacă erau mai înalţi decât mine. Amintirea mea influenţată de emoţia momentului îmi lasă impresia că eram de aceeaşi înălţime dar iată că nu îmi amintesc un detaliu atât de simplu. Îmi aduc aminte în schimb senzaţia, o senzaţie minunată. Ne-am luat la revedere cu „See you in Australia :)” şi de la mine, şi de la ei. Îi iubesc pe oamenii ăştia, iubesc toată aventura asta, cu 8 ani în urmă îmi stabileam un obiectiv de viaţă: să merg la un concert Rolling Stones

FEATURETTE


ROCK&ROLL

satisfacţie. Am mers la standul de tricouri, era o coadă lungă şi foarte interesantă. Am întâlnit oameni care zburaseră dinspre New York, Canada, Arabia Saudită sau Qatar, cu siguranţă erau oameni veniţi de prin toate colţurile lumii. Există un fel de cultură de călătorie Rolling Stones şi asta a făcut ca Abu Dhabi să fie locul perfect pentru deschiderea turneului unde probabil mai mult de 90% din public era din afara Emiratelor. A ajuns şi Cati, prietena mea care îi mai văzuse în concert la Bucureşti, cu 15 minute înainte de concert. Am urmărit împreună de la balcon introducerea spectaculoasă şi îmi simţeam inima cum bate din ce în ce mai tare pe ritmul tobelor de la “Sympathy for the Devil” care tot creştea în intensitate. 12 secunde mai

că au decis să cânte în Hyde Park anul trecut şi că am ajuns, i-am văzut de la 15 metri de scenă într-o seară frumoasă de vară. Mă bucur enorm că m-am hotărât să vizitez Australia pornind de la anunţul unui concert în Adelaide. Iubesc aventura care se conturează acum în urma turneului din Australia şi faptul că voi trăi experienţa unui turneu Rolling Stones. Şi iubesc deschiderea turneului în Abu Dhabi, faptul că am decis să merg, totul culminând cu acest cadou minunat chiar înainte de concert. Pentru mine, Abu Dhabi trebuia să fie “pilotul”, încălzirea. Aventura Australia va fi cea mai lungă călătorie de până acum, merg singură şi mi-am propus să împărtăşesc povestea pe blog, pe YouTube, Facebook, Twitter şi să trimit recenzii către Sunete. Ce minune că fix prima

parte, care trebuia să fie încălzirea, a pornit atât de spectaculos şi m-a adus în aceeaşi camera cu Rolling Stones!!!!!! Varianta live de la Satisfaction are un referen care se repetă la final, se aude doar “Satisfaction!” “Satisfaction!”, asta auzeam şi eu pe repeat în momentele astea. Eram în al nouălea cer, echipa de filmare ne aştepta să venim iar eu am apărut sărind în sus şi ţipând de bucurie, momentul e surprins în filmuleţul pe care l-au publicat. Am schimbat câteva impresii şi am intrat în impresionanta arenă unde publicul începea să se adune. Şi aici era un spectacol frumos pe care noi îl urmăream de la balconul VIP cu vedere de ansamblu. Pe ecranele de lângă scena unde peste puţin timp au apărut chiar Rolling Stones se transmiteau imaginile live cu noi care făceam poze, zâmbeam şi râdeam cu


ROCK&ROLL

a sunat perfect şi cu multă emoţie. Chiar dacă Keith s-a oprit şi a reluat piesa după 3 acorduri, a fost un moment haios pe care lumea chiar l-a aplaudat cu drag. Mă uitam în stânga şi în dreapta şi vedeam cum toţi cei din jurul meu sunt la fel de fascinaţi de frumuseţea piesei. Piesa asta a fost pentru mine momentul preferat din concertul StonesAbuDhabi. La momentul lui Keith Richards a intrat în scenă şi Mick Taylor, chitaristul venit în 1969 exact după moartea lui Brian Jones şi care a rezistat în trupă până în 1974, când a părăsit trupa speriat de excesele formaţiei şi în special ale lui Keith, predând ştafeta

către Ronnie Wood. Mick Taylor este un artist desăvârşit şi este foarte apreciat de comunitatea Rolling Stones, în 2012 formaţia l-a chemat în concerte ca invitat special şi de atunci apare pe scenă pentru câteva piese. Momentul cheie Mick Taylor este la “Midnight Rambler” când formaţia se dezlănţuie într-un jam session cu Jagger la muzicuţă, trei chitare ce se completează între ele şi un toboşar fascinat de spectacolul de pe scenă şi din faţa scenei. Au mers mai departe cu celebrele “Miss You”

târziu eram în mijlocul gazonului pentru primele acorduri din Start Me Up, piesa ce deschidea un concert de două

ore şi turneul mondial. Aceste prime secunde din concert au fost pentru mine complet diferite faţă de primele 3 concerte. Cu o oră sau două înainte îi ţineam în braţe şi acum cântau pentru o mare impresionantă de oameni. Este un sentiment pe care nu reuşesc să îl descriu, ceva ce nu am mai simţit până acum, însă este un sentiment minunat. Publicul era destul de static, probabil uimit de energia uriaşă transmisă de tipii bătrâni de pe scenă despre care nu

ţi-ar veni să crezi că au 70 de ani. Eu, în schimb, săream în sus şi cântam, mă bucuram de cel mai preţios “Start Me Up” din viaţa mea. Din “Start Me Up” intră în “It’s Only Rock’n’Roll”. Exact asta scria si pe noul meu tricou din Abu Dhabi şi mă gândeam din nou cum este doar Rock’n’Roll dar iată ce poveşti frumoase mi-a adus. În dimineaţa concertului eram în priză şi înainte de plecare am ascultat “You got Me Rocking”, piesa explozivă de pe albumul Voodoo Lounge, surpriză

frumoasă să o aud intrând a treia în concert. În Abu Dhabi parcă vocea a fost dată ceva mai tare ca de obicei. Mick a început cu jocurile lui de a face lumea să cânte câte un vers şi când au început şi riff-urile în forţă, încet dar sigur lumea a început să se mişte. S-au jucat puţin pe “Tumbling Dice” după care a urmat prima surpriză, Emotional Rescue. Cred că au introdus-o pentru că are un vers despre cum el va călători prin deşert călare pe un armăsar arab în salvarea ei, se potrivea perfect în context. A sunat exploziv, funky, toată lumea dansa fără să realizeze. Dacă ar lansa piesa asta în 2014 tot ar suna

de actualitate. A fost prima dată când am auzit “Angie” live, a trecut mult timp de când nu au mai adus-o în concert. Mi-am adus aminte atunci de cei 60.000 de oameni care sperau să o audă în Bucureşti. A sunat incredibil de bine. Au mers mai departe cu cea mai nouă piesă lansată în 2012, “Doom & gloom”, pe care au folosit-o şi ca fundal sonor pentru anunţurile legate de turneul 14 On Fire. A treia premieră şi preferata mea a fost “Slipping Away” de la Keith Richards. Pentru mine

FEATURETTE

ROCK&ROLL


şi “gimme Shelter” când publicul a amuţit fermecat de uimitoarea Lisa Fischer (protagonista filmului “20 feet from Stardom”, una dintre cele mai bune voci feminine de la ora asta).Pe “Jumpin’ Jack Flash” săream şi ne bucuram de momentele din limuzină, Andreea îmi spunea cum piesa asta ar avea şanse să devină preferata ei, spusese la fel şi după “Honky Tonk Women” Când au ajuns la “Sympathy for the Devil” şi Mick a ajuns la versul “well if you meet me...”, fără să-mi dau seama am ţipat tare

“Yesss!”cu cel mai mare zâmbet pe care l-am avut vreodată. Au mai trecut şi prin “Brown Sugar”, au mulţumit şi au coborât. Pentru bis, se vedea mişcare pe scena. Mi-am dat seama ce urmează pentru că vedeam corul intrând pe scenă. Prietenele mele nu ştiau şi le-am spus că ceea ce urmează reprezintă într-un fel morala acestei săptămâni sau probabil a ultimilor ani. Le cunoscusem pe amândouă într-un interviu la telefon. Una dintre ele se mutase în Abu Dhabi şi cum Rolling Stones sunt o parte foarte importantă din viaţa mea încât m-aş duce efectiv oriunde să îi văd live, cum anunţaseră deschiderea turneului chiar în Abu Dhabi, cum am prins biletele iniţiale în pre-sale, cum am obţinut apoi bilete mai bune prin concurs şi cum am

primit acest concert fabulous şi o întâlnire memorabilă cu formaţia în prima seară a turneului 14 On Fire. Şi aşa ascultam noi “You Can’t Always get What You Want” şi nu mai era nevoie de vreo explicaţie, nu mai era nevoie de nimic. Era o concluzie simplă şi frumoasă. Trebuie să recunosc, am avut parte de multe experienţe unice până acum. Majoritatea au legatură cu muzica şi concertele, lumea spune că sunt foarte noroacoasă (şi le dau dreptate), dar eu cred că are de-a face şi cu alte aspecte, să încerci să-ţi trăieşti viaţa din plin şi să te concentrezi să îţi împlineşti visele. Ce contează cât de imposibile sau măreţe sunt visele tale, cel mai probabil nu vor pica din cer, însă dacă încerci… “You Might Find You get What You Need”. În cartea lui Ioan Big (care a contribuit semnificativ la febra mea Rolling Stones) era un citat de la Florian Pittis. El spunea ca în ‘72 străbătea tot Bucureştiul într-un taxi, la miezul nopţii, doar pentru a vedea o fotografie cu Rolling Stones. Eu m-am hotărât să plec în lume pentru concertele lor şi iată că am ajuns să îi cunosc.

Povestea continua în Australia şi voi ţine un jurnal de călătorie pe vdvcamp.ro şi facebook.com/AndreeaTravels.


ROCK&ROLL

duce repede ”acolo”, pentru a repeta senzaţiile atât de căutate şi de apre-ciate. Blues-ul şi divertismentul ame-rican se întâlnesc în deplină armonie în recitalul care închide festivalul. Eugene ”Hideaway” Bridges, triplu nominalizat cu Blue Music Awards în 2012 este din New Orleans, dar şi-a petrecut toată viaţa pe drum, mar-când locurile prin care a trecut prin atitudinea sa onestă, vocea caldă şi statura impresionantă. Un week-end la Sighişoa-ra ar trebui să existe pe lista oricărui iubitor de locuri alese şi de diversita-te. Dacă adăugăm şi patru concerte cu artişti pe care nu-i vedem prea des, week-end-ul poate deveni sărbătoare. O tradiţie se păstrează cu efort, dar şi cu mândrie, astfel că anul 2014 poate asigura povestea blues-ului de Sighişoara. Sala va fi cu siguranţă din nou plină, la fel şi crama, iar oamenii, adică artiştii şi publicul, se vor bucu-ra din nou de intimitatea caldă a bu-curiilor simple iar Sighişoara va fi din nou o gazdă excelentă pentru această sărbătoare de blues şi plăceri lumeşti.

Se întâmplă ca spiritul unei culturi născute pe plantaţiile de bum-bac ale unei ţări înde-părtate să se propage prin sunet şi emoţie în colţuri nebănuite

ale lumii. Astfel blues-ul a devenit clasic şi reprezintă esenţa muzicală a exprimării sincere, nedisimulate, a diverselor trăiri umane. Disperarea şi autoironia pot fi la fel de clar ex-puse pe durata a 12 măsuri şi pe an-vergura a trei acorduri. Tradiţia blues se păstrează prin cluburile pline de fum (acolo unde se mai poate fuma), festivalurile de diferite dimensiuni şi artiştii care refuză cu încăpăţîna-re să creadă că acest gen de muzică este sortit uitării. Şi se mai păstrea-ză datorită celor pasionaţi de blues care dacă nu cîntă, preferă să creeze un loc unde, măcar o dată pe an ar-tiştii şi publicul se întîlnesc pentru a-şi celebra muzica preferată. Sighi-şoara s-a remarcat prin tradiţia unor festivaluri medievale sau interetnice, cu un succes remarcabil mai ales în rîndul celor care vara mai doresc şi altceva decît beţii şi grătare. Dar iată că începînd din anul 2005, iarna adu-nă în cetate şi în sala casei de cultu-ră “Mihai Eminescu” oameni veniţi de peste tot penru a se bucura de…blues. Atît sala de 500 de locuri cu o acustică foarte bună, cît şi hotelul din cetate şi mult aşteptatele seri de jam session cu vin fiert şi palincă, asigură atmosfera intimă pe care mulţi o aş-teaptă deja ca pe o eliberare. Sau ca

pe o cură, asigurată de Asociaţia Cul-turală Sighişoara Blues Hospital, cu onoranta participare a sponsorilor, a partenerilor media şi a Primăriei ora-şului Sighişoara. Panica financiară din ultimii ani a atins serios multe evenimente periodice, modificându-le modul de funcţionare, ceea ce ne face să ne bucurăm că unele dintre festiva-lurile importante de la noi încă se mai ţin. Blues-ul de Sighişoara a luat o pa-uză în 2013, iar după un an revine cu o zi mai scurt şi cu o luna mai tărziu decât ediţiile precedente. Partea bună este că niciuna dintre cauzele care pot distruge un eveniment cultural, nu au întrerupt încă această plăcere nevino-vată a cîteva sute de indivizi cuceriţi de notele albastre. Mai mult, 2014 este o ediţie puternică, concentrată într-un week-end de blues autentic, în patru forme diferite. Vineri, 28 martie, festivalul se deschide cu King Pug, un puternic duet baterie-chitara/voce, cu suflu modern şi o abordare directă, prin riff şi vers. Ei reprezintă o apariţie nouă, piesele lor sunt din ce în ce mai apreciate, iar publicul de la festival va fi mai bogat. Vinerea era seara dedicată reprezentantelor fe-minine ale genului. Pentru a rămâne în bunul obicei, seara de vineri va fi încheiată de Sharrie Williams, a că-rei voce va conecta sala la o vibraţie puternică, în spiritul muzicii venite direct de la sursă. Tangled Eye deschi-de seara de sâmbătă. Ei formează un trio americano-olandez, bazat tot pe baterie-chitară, completat de vioară şi voce. Sound-ul de blues rock ne va

BLUESFEST

Sighişoara2014Berti Barbera


ROCK&ROLL


ROCK&ROLL

treabă”, un extended play să-l numim mai sentimental! EP-ul cupinde trei din cele mai recente lucrări. „Cam Ocupat” este un clasic dancefloor killer.. „Supa de suflete”, eliberează sensibilitatea şi profunzimea lui MP. Vocile subtile şi atmosfera caldă scot în evidenţă această piesă.Pe de altă parte „Trecerea” este un track mai techno, dar tot cu sufletul la vedere..!

ROMANSOFFRaw Tools 2Raw Tools RecordsDJ/Producător din Bucureşti, fondator al vinyl-label-ului RAW

TOOLS - brand apreciat ca fiind unul din cele mai interesante în domeniul muzicii electronice la ora actuală.Misteriosul producător român Romansoff revine cu al doilea disc la casa la care a debutat, Raw Tools, cu patru piese care demonstrează că artistul evoluează în materie de producţie şi sound.

The St. Petersburg Disco Spin Club / Legendary 1979 OrchestraNight Driving / Love Triangle ThemeLegendary Sound Research Rec.

Dublu EP ce conţine piese nou-nouţe de la The St Petersburg Disco Spin Club şi Legendary 1979 Orchestra (deţinătorii label-ului Legendary Sound Research). Pe faţa A avem un piano house rarefiat în forma atractivului „Night Driving” şi un remix de la Jkriv ce accentuează clapele, groove-ul devine mult mai dens şi adaugă nişte tuşe solare, mediteraneene. Pe faţa B găsim „Love Triangle Theme”, cu care Legendary 1979 Orchestra ne duce şi mai aproape de zilele de vară, un track sclipitor condimentat cu superbe riff-uri de pian şi groove-uri lejere. Remixul lui Ruf Dug adaugă dub-uri molipsitoare şi ritmuri proto-house , reuşind să se plaseze ca un highlight pe acest EP.

SITGet ThisDoEasyRecords

Cei doi dj Cristi Cons şi Vlad Caia trec la un alt nivel artistic - jazz-ul, experimental-ul, muzica clasica şi dub-ul consolidându-le colaborarea

prin concretizarea SIT, proiect creat în 2009, cu care lanseaza EP-ul „get this” la DoEasyRecords. Track-ul cu numele EP-ului oferă beat-uri puternice cu repetiţie hipnotică şi evoluţie subtilă. Cel de-al doilea track „Jazzocorason” este o bijuterie eclectică, ţesută cu sunete de jazz, construind o lume voltaică de sunete psihedelice.

MPNişte TreabăMetereze Rec.

Metereze revine cu un album de senzaţie în domeniul muzicii house româneşti. Mihai Popescu, cunoscut sub pseudonimul MP, lansează „Nişte

VINYLSHOP

Str. Făinari, nr 43A, cod postal 021222, Bucureşti Facebook: www.facebook.com/Misbits Mail: [email protected] Telefon magazin: 0751 391 510

Sunete Martie 2014 „Women in Music” edition

Documents

Transcript of Sunete Martie 2014 „Women in Music” edition