UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE INGINERIE MANAGERIALĂ ȘI A MEDIULUI

STUDII DE FEZABILITATE

NOTE DE CURS

Partea I-a și a II-a: note de curs - asist. univ. dr. ing. Marosy

Zoltán István

Partea a II-a si III-a: note de curs - prof. univ. dr. ing. Cornelia C.

Stoicescu

2010

2

PARTEA I - A

STUDII PRIVIND NECESITATEA UNEI INVESTIȚII

FEZABILITÁTE s. f. (Franțuzism) Însușirea de a fi fezabil; caracter

realizabil al unui lucru. – Din fr. faisabilité.

Sursa: DEX '98

Def: Analiza complexa, premergatoare deciziei de investitii, avand

drept scop stabilirea oportunitatii si eficientei dezvoltarii unei subramuri

sau realizarii unor obiective de investitii.

Pe piața de produse un factor important pentru a crește veniturile

este realizarea de produse noi. Aceste produse noi sunt realizate ori cu

tehnologia avută în dotare ori prin achiziționarea unor dispozitive și

tehnologii noi. Implementarea unei tehnologii noi sau al unui flux

tehnologic necesită investiții importante. Implementarea unei tehnologii

noi se face în mai multe etape, în cadrul cărora contribuţia diferitelor

departamente este, pe rând, de maximă importanţă.

Detectarea unei noi nevoi, exprimată de piaţă, îi revine marketingului.

Prin determinarea cererii pieţei, marketingul stabileşte implicit şi

specificaţiile produsului nou cerut. Acestea nu pot fi întotdeauna

acoperite de posibilităţile întreprinderii. De asemenea, specificaţiilor

cerute de piaţă li se pot alătura altele, conexe, care stau în puterea

întreprinderii de a le realiza şi pe care piaţa nu le solicită încă. În ambele

cazuri serviciului de dezvoltare îi revine sarcina ca, pornind de la

constatările marketingului şi în colaborare cu aceasta să contureze exact

tabloul specificaţiilor noului produs. Specificaţiile se stabilesc orientativ,

urmând ca în etapele ulterioare, odată cu dezvoltarea proiectului, să se

stabilească exact cum va arăta şi ce va face noul produs.

3

În final toate aceste studii sunt folosite pentru a începe un proiect

amplu privind retehnologizarea intreprinderii. Indicii economici sunt

studiați împreună cu cei tehnologici pentru a crea un cadru cât mai

coerent pentru investiții de durată care să aducă o creștere durabilă a

veniturilor. În prima etapă se analizează necesitatea investiției, din punct

de vedere tehnologic, apoi se face o analiză pre-investiționară (pre-

fezabilitate) și în final o analiză complexă (studiul concret de fezabilitate).

A. TEHNICI PRIVIND EVALUAREA DEZVOLTĂRII

TEHNOLOGICE

1. Tehnica brainstorming

Este cunoscută şi sub alte denumiri: „Cascada ideilor”, „Asaltul

creierului”, „Metoda OSBORN”. Este poate cea mai răspândită dintre

tehnici, atât datorită faptului că este folosită încă din 1938 dar mai ales

datorită faptului că, în extrem de multe cazuri, a deschis drumul

succesului. Metoda a fost propusa de Alex. F. OSBORN, prorectorul

Universităţii din Buffalo USA, având ca inspiraţie o metodă folosită acum

400 de ani în India şi denumită „Prai-Barshana”.

Se cunoaşte că etapele procesului creativ sunt:

• Pregătirea, care constă în:

− sesizarea problemei;

− definirea problemei cu analiza datelor semnificative.

• Găsirea ideii, care constă în:

− producerea de idei noi, de găsire a unor noi piste;

− alegerea ideilor cu şanse de realizare.

• Găsirea soluţiei, care constă în:

− evaluarea soluţiilor apte aplicării;

− decizia finală.

4

Tehnica BRAINSTORMING este o tehnică de grup utilizată în

subetapa producerii de idei noi, de găsire a unor noi piste. Deci pentru a

putea fi folosită această tehnică, trebuie ca subetapele sesizării

problemei şi de definire a acesteia, cu analiza datelor semnificative, să fi

fost parcurse. Tema pentru un grup de BRAINSTORMING – poate fi un

obiect, o metoda, un mesaj publicitar etc. Aceasta tehnica nu este

recomandabila pentru probleme de tipul deciziei.

Principiile metodei sunt:

• Cantitatea poate genera calitate. Dat fiind faptul că într-o şedinţă

sunt emise un mare număr de idei (între 30 şi 200), există de cele mai

multe ori şansa ca ideea care va duce la rezolvare sa fie printre cele

emise.

• Critica sau evaluarea nu este admisă în timpul şedinţei. Acestei

cerinţe imperative şi poate cea mai importantă, i se mai spune şi

„amânarea judecăţii”. Datorită acestui fapt varietatea de idei creşte, ca şi

neconvenţionalitatea lor. Este de asemenea foarte important ca şi

autocenzura fiecărui membru să fie cât mai redusă. Frica de ridicol

trebuie complet înlăturată.

• În grup se creează efectul de „reacţie în lanţ”. O idee a unui

participant (chiar daca este ridicolă, absurdă, total nepractică, fantezistă

etc.), prin procedeul asocierii (sau prin alt procedeu de creaţie)

generează o alta idee altui participant sau chiar celui ce a emis-o ş.a.m.d.

Astfel se ajunge, de cele mai multe ori, la idei cu adevărat valoroase,

care singure sau prin combinare cu altele duc la rezolvarea creatoare a

problemei luata în discuţie.

Grupul este constituit din 3 până la 10 membri. Numărul optim este

5 sau 6 membri. Grupul poate cuprinde numai membri permanenţi sau

membri permanenţi (două treimi) plus membri invitaţi (o treime), care

sunt adecvați temei alese (aceasta în cazul când problemele de rezolvat

sunt de amploare). Alta posibilitate este ca la o a doua şedinţă toţi

5

membri să fie noi. Membrii grupului pot fi persoane cu specialităţi

apropiate, dar pot fi şi persoane cu profesii diferite.

Înaintea şedinţei de Brainstorming se stabileşte un lider şi unul sau

doi secretari (şi aceştia participă însă la emiterea de idei, ca şi ceilalţi

membri), aleşi prin opţiunea membrilor grupului. Ideile emise trebuie sa

fie exprimate destul de concis. Ele sunt numerotate şi notate (de către

secretar) imediat după momentul emiterii fără nominalizarea autorului.

Este bine ca înregistrarea ideilor să fie expeditivă, pentru a se face faţă

emiterii mai multor idei într-un interval scurt de timp (în acest sens este

utilă folosirea unui dictafon). Dacă grupul este constituit din mai mulţi

membri, un secretar notează ideile având numere impare, iar celalalt

cele cu numere pare.

Liderul conduce şedinţa, trebuind sa fie o persoana cu multă

experienţă în domeniul creaţiei şi a tehnicilor ei. Principalul sau rol este

să asigure „productivitatea” emiterii de idei, adică un număr mare de idei

emise într-un timp scurt. În acest scop el trebuie să ştie să scoată grupul

din momentele de „stagnare”. Nu este indicat ca liderul să canalizeze

grupul conform propriilor opinii sau să aibă un rol dominator. Varietatea

ideilor este un factor important în cadrul acestei tehnici, iar atunci când

se realizează emiterea de idei în „lanţ”, aceasta trebuie lăsată până când

se opreşte de la sine.

Ulterior, liderul, împreuna cu responsabilul de proiect (dacă această

persoana nu este chiar liderul), procedează la o prima triere a ideilor, la

o grupare şi/sau combinare a lor. Dacă se considera necesar, se mai

organizează încă o şedinţă.

Timpul afectat unei şedinţe este de aproximativ 30 de minute şi de

maximum 45 de minute pentru probleme mai vaste, cu o scurta pauză la

jumătatea şedinţei. Dacă se ia pauză, în timpul acesteia nu trebuie

discutată problema care constituie tema şedinţei de Brainstorming.

6

Statisticile au arătat că dintre ideile obţinute prin tehnica

BRAINSTORMING, 20% sunt aplicabile iar cca 4% sunt de o certă

valoare. Bineînţeles că ideile obţinute prin această tehnică trebuie

prelucrate, filtrate, combinate, modificate pentru a deveni şi mai bune.

2. Grupul de sinectică – metoda Gordon

Este numită astfel după cel care a promovat-o: cercetătorul William

J. Gordon de la Universitatea Harvard din SUA. Este o metodă care a

fost experimentată cu succes timp de 15 ani de firme americane cu

renume: IBM, General Motors, General Electric, Gillet etc.

Grupul de sinectică este mai restrâns decât cel de brainstorming,

fiind alcătuit din 5-7 membri, conduşi de un lider experimentat. Uneori,

rolul liderului poate fi îndeplinit prin rotaţie de fiecare membru al grupului.

El trebuie să fie un animator dinamic şi mobilizator, căutând să solicite la

maximum, atât pe participanţi, cât şi pe expert. Expertul este o persoană

indispensabilă grupului, prin capacităţile sale, atât profesionale, cât şi de

selecţie şi orientare a activităţii în cadrul grupului.

Participanţii trebuie să fie selectaţi cu grijă, din rândul specialiştilor

care au tangenţă cu problema pusă în discuţie.

Pe scurt, liderul serveşte interesele grupului, expertul este

reprezentantul problemei, iar grupul serveşte interesele problemei de

rezolvat luând în considerare opiniile expertului.

Pierre Lebel distinge patru variante de sinectică:

a) Analogia directă – constă în aplicarea elementelor unei situaţii la

o altă situaţie, care poate fi distinctă de prima. Exemple:

- aplicarea în România a unor soluţii adoptate în Franţa;

- aplicarea asupra terenurilor sărace a metodelor de cultură aplicate

în deşert;

- aplicarea în domeniul electrocasnic a rezultatelor obţinute în

astronautică.

7

b) Analogia personală - constă în a atribui unui produs supus

proiectării sau reproiectării elementele caracteristice aflate în viziunea

satisfacerii majorităţii persoanelor. De aceea această metodă oferă o

varietate de rezultate între care este dificil de stabilit o coerenţă.

c) Analogia simbolică – caută să apropie unui produs sau unei

caracteristici a acestuia, o imagine simbolică. De exemplu, o fiabilitate

bună a unui produs ar putea fi reprezentată printr-o rocă de granit, printr-

o piramidă din Egipt, printr-un ocean etc.

d) Analogia magică – porneşte de la premisa faptului că problema

(produsul, serviciul) este deja reglată, ceea ce permite să iasă în

evidenţă toate schimbările intervenite în raport cu situaţia de plecare.

Metoda solicită o experienţă considerabilă, atât profesională, cât şi

pedagogică.

Oricare ar fi varianta adoptată, sinectica se desfăşoară după

următoarele etape:

- etapa de formulare şi înţelegere a problemei;

- etapa detaşării de problemă, în care se adoptă una din variantele

de mai sus;

- etapa de revenire la problemă şi de evaluare a soluţiilor, ţinându-

se cont în acest sens, nu numai de soluţiile economice, ci şi de soluţiile

sociale şi ecologice.

Din punctul de vedere al randamentului ideilor noi este mult mai

eficient decât metoda brainstorming. Tehnica este folosită într-un cerc

mai restrâns și vizează aplicarea mai exactă a ideilor provenite dintr-o

analiză de marketing sau pe alte căi. Poate fi considerată și o metodă de

analiză și selectare a ideilor dintr-o ședință de brainstorming.

3. Tehnica analizei matriceale simple

Este o soluție analitică a metodei Gordon. Tehnica susține într-un

mod logic anumite variante și se pot selecta idei pertinente. Analiza

8

matriceală poate fi folosită cu succes cu ajutorul unui program de

calculator unde se introduc toate ideile provenite dintr-o ședință de

brainstorming.

Este o soluție ideală pentru a găsi noi produse și noi variațiuni ai

unei tehnologii mai vechi – pentru un minim de preț. Analiza constă în

înscrierea într-o matrice a tuturor variantelor unui element al produsului

în corelare cu toate variantele unui alt element al aceluiaşi produs. În

completarea unei astfel de matrice pot interveni următoarele situaţii:

- soluţii imposibile din punct de vedere tehnologic, se notează cu (-);

- soluţie deja existentă şi folosită de firme concurente, se notează cu

(0);

- soluţii care nu prezintă o seriozitate în domeniu (x);

- soluţii posibil de realizat și care merită a fi puse în dicuție (u, v, y,

z).

Var. 1 Var. 2

A B C D E

1 2 3 4 5

- 0 x - 0

x - 0 - x

0 v z 0 x

y u 0 - -

0 - w - x

Matricea unor tipuri de rezultate

Această metodă are o aplicație limitată doar la două set-uri de intrări

și este folosită pentru decizii mici și medii. De obicei este necesară o

analiză detaliată a rezultatelor pentru a putea decide direcția viitoare. În

general metoda poate fi subiectivă în ce privește alegerea soluțiilor și

necesită cunoștințe tehnice și economice.

4. Tehnica analizei morfologice

Este cunoscută şi sub denumirea: „Metoda morfologică”, „Analiza

ZWICHY”, „Metoda matricelor morfologice”. Este o tehnică care pretinde

o viziune amplă asupra unor proiecte și necesită cunoștințe în domeniul

9

în care se face analiza. Este o extensie a metodei matriceale și este

folosită cu succes în marile companii din SUA.

Metoda a fost elaborată (şi aplicată – timp de 42 ani – la foarte

multe descoperiri) de către profesorul F. ZWICHY, specialist în

astrofizică la Institutul Tehnologic California S.U.A. şi astronom al

staţiunii de vârf de pe muntele Palomar.

Această tehnică se foloseşte după etapa de adunare a ideilor prin

tehnicile de tip brainstorming sau metoda Gordon. Prin analiza

morfologică se pot alege soluţii pertinente asupra temei alese, dar numai

după ce au fost descrise toate cerinţele viitoarei soluţii. Prin cerinţă se

înţelege funcţie, atribut, parametru, criteriu, etc. În concluzie finalul

acestei metode poate fi un nou produs, o reclamă comercială, o variantă

nouă de design industrial, etc.

Având în vedere metoda ea poate fi considerată o tehnică

individuală, urmând ca deciziile finale să se facă de cei avizați în

domeniu. Este o etapă intermediară de analiză și control a ideilor,

aranjând ideile cele mai bune într-o ordine anume. Această metodă nu

dă un final calitativ, de comparare, ci numai o analiză teoretică asupra

variantelor posibile. Este o tehnică ideală pentru inovare și găsirea

soluțiilor care nu au fost observate inițial.

Principiul metodei este să se descrie analitic şi în mod sistematic,

toate soluţiile problemei, după care dintre ele să se aleagă cea mai bună.

Când există două sau mai multe variante de soluţii fără a mai exista

criterii de departajare, alegerea se face prin alte metode specifice.

Pentru descrierea efectivă a rezultatelor se utilizează proceduri

combinatorice, care asociază fiecare cu fiecare cerinţă obligatorie a

soluţiei. Descrierea dă naştere aşa numitului tabel morfologic sau

diagramă ZWICHY.

Analiza morfologică se desfăşoară în următoarele etape:

10

1. se stabilesc toate cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească

soluţia problemei reprezentând baza de plecare pentru analiza

combinațiilor;

2. se inventariază variantele posibile de realizare sau modalităţile în

care fiecare cerinţă poate fi îndeplinită și se numerotează de la A la X,

sau de la 1 la 30, etc;

3. se descriu combinatoric toate variantele posibile alcătuindu-se un

tabel morfologic;

4. se procedează la descrierea „în clar” a variantelor, obţinute

conform combinaţiilor matriceale din tabel;

5. se procedează la o primă eliminare de soluţii: se elimină soluţiile

banale cum ar fi cele cunoscute;

6. se procedează la o a doua eliminare de soluţii: se elimină soluţiile

incompatibile, absurde, dezavantajoase etc.;

7. dintre soluţiile rămase, se aleg cele care prezintă un răspuns

adecvat situației tehnologice actuale, pornind de la cerințele exprimate la

punctul 1.

Diagrama morfologică ZWICHY

Soluţiile finale reies cu claritate din înscrierea într-o diagramă

tridimensională a variantelor posibile pentru fiecare element caracteristic

Cu geam

Metalic

Fibră sticlă

Plastic

Principiul de montare (A-D)

Ele

men

tul

de

stru

ctu

ră f

un

cţio

na

lă (

1-4

)

Material

1.C.I Cu ușă

Fără ușă

Cu sertare

În p

eret

e

Pe p

eret

e

Cu

stru

ctură

met

alică

Pe r

oti

Lemn

11

al produsului sau al problemei analizate. De exemplu, crearea unui

suport pentru scule cu respectarea unor dimensiuni ar putea fi analizat

din punct de vedere al materialului, al principiului de prindere şi al

elementelor de structură funcţionale.

Specialiştii compară această diagramă tridimensională cu un fişier

cu sertare deschise în toate cele trei direcţii. Conţinutul fiecărui sertar se

defineşte printr-una din variantele celor trei elemente caracteristice ale

produsului (de exemplu: cubul 1.C.I corespunde unui sertar în care se

află o soluție a acestei probleme reprezentând – un suport pentru scule

din plastic, cu ușă și susținut de o structură metalică).

În exemplul prezentat, nr. total de variante care s-ar putea obţine

este 64 (4x4x4), iar printr-o analiză mai aprofundată a fiecărui element

acesta poate să crească. Unele variante pot fi deja inventate şi puse în

aplicare, altele pot conduce la soluţii total nepractice, iar altele la soluţii

cu totul ieşite din comun, care pot fi implementate cu succes.

Rezultatele alese sunt cele mai bune și prezintă tot atâtea soluții

practice și noi pentru întrebarea inițială.

5. Tehnica PINDAR

Denumirea „PINDAR” – exploatându-se rezonanţa numelui poetului

liric grec, născut la Cynoscephales, care a trăit între anii 518 şi 438 î.e.n.

– provine de la: Prospect of INdependent Decisions ARea.

Această tehnică reprezintă o combinare reuşită a analizei

morfologice, fiind o analiză cantitativă și mai puțin calitativă, cu analiza

criterială bazată pe o ierarhizare a variantelor, pornind de la criterii mai

concrete. De fapt tehnica PINDAR înlătură şi unele dintre dezavantajele

analizei morfologice. Ea este uşor de însuşit deoarece foloseşte un

aparat matematic extrem de simplu, chiar intuitiv şi deci nu necesită

neapărat utilizarea calculatorului dacă problemele sunt mai ușoare. În

cazul unor analize mai laborioase se pot crea sisteme computerizate. În

12

consecinţă este comodă și accesibilă şi celor cu alte specializări decât

cele tehnice. În plus este rapidă şi are un grad de fineţe remarcabil.

Noutatea derivă din faptul că această tehnică utilizează evaluări cu

note de la 1 la 10 a criteriilor după care se aleg anumite variante. Analiza

se face în mai multe trepte și se fac selecții ale celor mai bune soluții

practice.

Tehnica PINDAR presupune parcurgerea a 5 etape:

Etapa 1. Identificarea tuturor cerinţelor (parametri, funcţii) şi apoi,

pentru fiecare cerinţă în parte, stabilirea în mod exhaustiv a variantelor

posibile de realizare a cerinţei respective;

Etapa 2. Adoptarea criteriilor de evaluare;

Etapa 3. Stabilirea ponderii fiecărui criteriu de evaluare, prin

atribuirea unei note (de la 1 la 10). Nu contează dacă aceeaşi notă a fost

atribuită mai multor criterii de evaluare. Se calculează şi suma tuturor

acestor note pentru fiecare criteriu, pe care îl notăm cu Σ;

Etapa 4. Analiza cerinţelor prin prisma criteriilor de evaluare.

Fiecărei cerinţe i se atribuie o notă (de la 1 la 10). Se adună notele unei

cerințe față de criterii. Apoi se acordă o notă calculată astfel: se

înmulţeşte nota cerinţei cu nota criteriului, iar rezultatul se împarte la Σ;

Etapa 5. După efectuarea calculelor se elimină cerinţa care a

obţinut nota cea mai mică. Dacă două sau chiar mai multe cerinţe au

obţinut aceeaşi notă minimă, aceste cerinţe se elimină;

Etapa 6. După ce se analizează toate cerinţele, se procedează

la o nouă rafinare, prin păstrarea în continuare doar a primelor variante

de realizare concretă, utilizându-se o medie a mediilor (a câte două sau

chiar mai multe analize).

Etapa 7. Identificarea primelor soluţii (două sau, dacă este

posibil, mai multe), făcând-se o medie aritmetică a mediei mediilor (din

primele două runde de lucru). Se face selecţia finală, care poate consta

în eliminarea soluţiilor incompatibile însă pot exista şi alte criterii pentru

13

selecţia finală. De obicei primele trei variante se consideră cele mai bune

și se continuă selectarea într-un cadru mai restrâns unde se cer păreri

de la mai mulți specialiști în domeniu.

Ca un exemplu pentru tehnica PINDAR este analiza modului în care

se poate contrui o nouă trusă de scule pentru electricieni.

În etapa 1 se observă că în urma unei analize de marketing s-a

evidențiat că majoritatea specialiștilor doresc o trusă ușoară, cu mai

multe sertare, siguranță în transport, funcțională și cu un aspect modern.

Variantele de producție sunt: cutii din plastic subțire cu structură de fibră

de sticlă (CP–FS), cutii din plastic dur cu mânere groase (PD-MG),

rucsac cu fermoar cu multe buzunare (RF-MB) și trusă de lemn cu

multiple sertare (TL-MS).

În etapa 2, criteriile de bază pentru evaluare se notează în felul

următor:

Nr. Crt. Criterii de evaluare Simbol

1 Originalitatea Produsului OP

2 Concordanta cu Scopul definit CS

3 Simplitate Constructivă SC

4 Aspectul Adecvat AA

5 Functionalitatea Produsului FP

În etapa 3 se analizează importanța fiecărui criteriu și se notează de

la 1 la 10 acest lucru pentru a avea un aspect cantitativ:

Nr. Crt. Criterii de evaluare Simbol Nota criteriului

1 Originalitatea Produsului OP 8

2 Concordanta cu Scopul definit CS 7

3 Simplitate Constructivă SC 6

4 Aspectul Adecvat AA 5

5 Functionalitatea Produsului FP 10

Suma notelor (SN) 36

14

Etapa 4 începe prin construirea unui tabel în care se notează

fiecare cerință pe coloană și apoi se analizează în funcție de criteriile

propuse la etapa 3. Se notează de la 1 la 10 fiecare cerință și se

notează în tabel:

Nota cerințelor pentru fiecare criteriu Varianta

OP CS SC AA FP

CP–FS 10 9 7 9 10

PD-MG 9 10 9 10 10

RF-MB 7 8 5 7 5

TL-MS 4 7 8 4 7

Tot la această etapă se calculează ierarhia valorică a rezultatelor

prin înmulțirea notei cerinței cu nota atribuită criteriilor. Se După aceasta

se notează în dreptul fiecărei cerințe valoarea finală redusă cu suma

notelor:

Nota cerintei x Nota criteriului Criteriu

Variantă OP=8 CS=7 SC=6 AA=5 FP=10

SUM SUM / SN

CP–FS 80 63 42 45 100 330 9,16

PD-MG 72 10 54 50 100 286 7,94

RF-MB 56 56 30 35 50 227 6,30

TL-MS 32 49 48 20 70 219 6,08

Conform acestui tabel se elimină varianta în care se construiește o

trusă din lemn, chiar dacă este simplu și destul de funcțional. Rămân în

concurență primele trei. În principiu după această etapă se face o nouă

rundă în care se analizează fiecare parte a trusei separat (de exemplu la

CP-FS se analizează separat CP și FS folosind criterii diferite). În

general analiza poate continua cu subramuri ai acestei metode dar

necesită cunoștințe tehnice.

15

6. Analiza multi-criterială avansată

Tehnica PINDAR este un instrument extrem de eficient. Singurul

dezavantaj este faptul că există o anumită limită de criterii și cerințe care

pot fi studiate. Analiza multi-criterială se poate utiliza cu rezultate de

excepţie la evaluarea comparativă a mai multor variante tehnologice şi

dacă se impune, la selecţionarea, pe baza evaluării, a variantei celei mai

bune (varianta optimă); la punerea în ordine valorică, prin prisma unor

criterii, a mai multor variante ale aceleiaşi realizări; la compararea uneia

sau mai multor variante proprii cu variante existente ale unui produs,

obiect, metodă etc.

Este interesant de observat că acest tip de analiză poate servi foarte

bine la obţinerea a tot felul de clasamente cu subiecţi din acelaşi

domeniu sau din domenii diferite de activitate, contemporani sau nu, în

care subiectivismul este înlăturat în mare măsură.

Se poate face, de exemplu, un clasament unic al celor mai mari şi

prolifici creatori din lume sau numai dintr-o ţară, indiferent de domeniul în

care aceştia au creat.

De asemenea, se poate stabili ştiinţific care variantă de angajare

este mai bună pentru o persoană, atunci când acesta are la îndemână

mai mult de o variantă. Exemplele pot continua oricât.

Este foarte important faptul că analiza multi-criterială este, în raport

cu criteriile alese, o analiză care dă – în proporţie foarte mare – un

caracter obiectiv rezultatelor ei. Aceasta din următoarele motive:

• ordinea criteriilor se stabileşte comparând fiecare 2 criterii între

ele;

• se ţine cont, printr-o exprimare matematică simplă, că poziţia

relativă a două criterii poate cunoaşte doar 3 situaţii: un criteriu este mai

important decât celălalt, un criteriu este la fel de important ca celălalt şi

un criteriu este mai puţin important decât celălalt;

16

• când se analizează comparativ diversele variante, analiza se face

separat, prin prisma fiecărui criteriu.

Analiza multi-criterială constă în 5 etape:

a. Stabilirea criteriilor

Un criteriu este un punct de vedere clar şi bine definit al

specialistului în domeniu, prin care acesta (singur sau în echipă)

delimitează, individualizează, defineşte anumite proprietăţi, însuşiri,

caracteristici ce se impun obiectului analizei.

Trebuie găsite criteriile mai importante (care bineînţeles sunt mai

multe – din această cauză analiza este frecvent denumită multicriterială),

care pot duce la o caracterizare pertinentă, fără ambiguităţi. Se

recomandă ca alegerea criteriilor unei analize multicriteriale să se facă în

una sau două şedinţe de BRAINSTORMING, urmate de o analiză

morfologică. Acest lucru înseamnă că cei care operează cu aceste

tehnici să fie bine pregătiți.

b. Determinarea ponderii fiecărui criteriu

Această determinare este finalizată prin calcularea unor aşa numiţi

coeficienţi de pondere. Ponderea criteriilor se stabileşte pe o grilă cu 3

valori.

Se alcătuieşte un tabel pătratic, având atât pe linii cât şi pe coloane,

criteriile respective în număr de Ncrt. În acest tabel se compară fiecare

criteriu cu fiecare, făcându-se pe rând intrarea pe la fiecare linie şi

ieşirea pe la o fiecare coloană.

Când criteriul de pe o linie, comparat cu criteriul de pe o coloană:

• este mai important, se atribuie valoarea 1;

• este la fel de important, se atribuie valoare 1/2 = 0,5;

• este mai puţin important, se atribuie valoarea 0.

Pe diagonala principală a tabloului pătratic al criteriilor sunt

conţinute numai valori de 1/2, deoarece un criteriu nu poate fi nici mai

important nici mai puţin important decât el însuşi. Suma tuturor punctelor

17

dintr-un asemenea tabel este întotdeauna egală cu jumătate din pătratul

numărului de criterii.

Se însumează, pe linie, punctele fiecărui criteriu, stabilindu-i-se

astfel nivelul (locul clasării) în raport cu celelalte. Valoarea nivelului

coincide deci cu locul ocupat în clasamentul criteriilor. Dacă două (sau

mai multe) criterii obţin acelaşi număr de puncte, nivelul va avea ca

valoare semisuma (sau dacă sunt mai multe, media aritmetică) locurilor

(succesive) respectivelor criterii în clasamentul criteriilor; deci nivelul

poate fi şi o fracţie zecimală. La primul nivel (pe prima poziţie) se va

situa criteriul care a obţinut cel mai mare număr de puncte. La ultimul

nivel (pe ultima poziţie) se va situa criteriul care a obţinut cel mai mic

număr de puncte.

Coeficienţii de pondere (γi) se pot calcula cu diferite formule. De

exemplu, formula FRISCO (formulă empirică dată de un renumit grup de

creaţie din San Francisco – S.U.A.), a fost recunoscută pe plan mondial

ca fiind cea mai performantă şi care este mult folosită:

0,5

2

ii

crtm

p p m

Np

γ+ ∆ + +

=

−∆ +

în care:

- pi - este suma punctelor obţinute (pe linie) de elementul luat în

calcul;

- ∆p - diferenţa dintre punctajul elementului luat în calcul şi punctajul

elementului de la ultimul nivel; dacă elementul luat în calcul este

chiar cel situat pe ultimul nivel, ∆p rezultă cu valoarea 0;

- m - numărul criteriilor surclasate (depăşite din punct de vedere al

punctajului) de către criteriul luat în calcul;

- Ncrt - numărul de criterii considerat;

- ∆pm - diferenţa dintre punctajul elementului luat în calcul şi

punctajul primului element (rezultând o valoare negativă); dacă

18

elementul luat în calcul este situat pe primul nivel, ∆pm rezultă cu

valoarea 0.

c. Identificarea tuturor variantelor

Prin variante se înţeleg subiecţi, produse, obiecte, soluţii realiste

care răspund aceluiaşi scop, utilizări, calculaţii etc.

d. Acordarea unei note N

Nota trebuie să fie un număr întreg (maximum nota 10). Ea este

denumită şi notă de importanţă sau notă de contribuţie la un criteriu.

Nota se acordă fiecărei variante, conform fiecărui criteriu. Adică se

analizează pe rând câte o variantă, prin prisma fiecărui criteriu, până

când se epuizează toate variantele.

e. Calcularea produselor dintre notele N şi coeficienţii de

pondere

Acest calcul se efectuează într-un tabel denumit matricea

consecinţelor. În final se calculează şi sumele acestor produse; sumele

(valori de obicei unice, asociate fiecărei variante) vor stabili clasamentul

final. Pe primul loc se va situa varianta având valoarea sumei cea mai

mare. Dacă valorile sumelor rezultă apropiate, înseamnă că variantele

respective asigură performanţe apropiate.

Exemplu de calcul

Putem considera ca exemplu alegerea unui design performant al

unui produs, în funcție de necesitățile economice, tehnice și artistice. În

urma tehnicii PINDAR au rezultat mai multe variante de aranjare a unor

forme care se pot corela și asocia împreună cu materialul dorit și un

design performant. Datorită faptului că au avut un punctaj final apropiat

nu se poate desemna care este cel mai adecvat.

a. Se supun la analiză urmatoarele variante finale:

1. Cristal cu gât Lung și Dop de Cristal;

19

2. Siclă Colorată în Formă de Statuie;

3. Cristal cu gât Lung și Dop de Plastic;

4. Cristal cu gât Scurt și Dop de Cristal;

5. Cristal Colorat cu Dop de Sticlă;

b. Criteriile de evaluare sunt:

1. Originalitate în Design (OD);

2. Simplitate și ușurință în folosire (SU);

3. Impactul Artistic - dacă apare ca brand de piață (IA);

4. Ușurința de a Asocia produsul cu standard-ul producătorului (UA);

5. Măsura în care atrage Atenția în vitrină (MA).

În faza următoare se trece la calculul matriceal al punctelor și nivelelor

după care se face calculul ponderilor. c. Calculul ponderii criteriilor:

1

4 (4 1,5) 4 0,5 114,4

5 2,502

γ+ − + +

= = =

− +

- care este criteriul IA;

2

3 (3 1,5) 3 0,5 82

5 1,5 2,5(3 4,5)2

γ+ − + +

= = =+

− − +

- care este criteriul MA;

3

2,5 (2,5 1,5) 2 0,5 61,33

5 2 2,5(2,5 4,5)2

γ+ − + +

= = =+

− − +

- care este criteriul OD;

4,5

1,5 (1,5 1,5) 0 0,5 20,36

5 3 2,5(1,5 4,5)2

γ+ − + +

= = =+

− − +

- criteriile SU și UA;

OD SU IA UA MA Puncte (pi)

Nivel (i)

Pondere (γi)

OD 1/2 1 0 1/2 1/2 2,5 3 1,33 SU 0 1/2 0 1 0 1,5 4,5 0,36 IA 1 1 1/2 1 1/2 4 1 4,4 UA 1/2 0 0 1/2 1/2 1,5 4,5 0,36 MA 1/2 1 1/2 1/2 1/2 3 2 2

20

d. Notele variantelor conform criteriilor luate în calcul

Var 1 Var 2 Var 3 Var 4 Var 5 Criteriul N1 N2 N3 N4 N5

OD 10 7 8 10 9 SU 10 6 8 9 7 IA 9 5 7 10 8 UA 8 7 7 10 9 MA 10 5 8 10 10

e. Analiza finală folosind și coeficientul de importanță

Var 1 Var 2 Var 3 Var 4 Var 5 Criteriul Pondere N1 N1xp1 N2 N2xp2 N3 N3xp3 N4 N4xp4 N5 N5xp5

OD 1,33 10 13,3 7 9,31 8 10,64 10 13,3 9 11,97 SU 0,36 10 3,6 6 1,29 8 2,88 9 3,24 7 2,52 IA 4,4 9 39,6 5 22 7 30,8 10 44 8 35,2 UA 0,36 8 2,88 7 2,52 7 2,52 10 3,6 9 3,24 MA 2 10 20 5 10 8 16 10 20 10 20

Clas. Final 79,38 45,12 62,84 84,14 72,93

Clasamentul final este:

1. Locul I - cu un punctaj de 84,14 - se acordă produsului care prezintă

caracteristicile: Cristal cu gât Scurt și Dop de Cristal;

2. Locul II - cu un punctaj de 79,38 - se acordă produsului care prezintă

caracteristicile: Cristal cu gât Lung și Dop de Cristal;

3. Locul III - cu un punctaj de 72,93 - se acordă produsului care

prezintă caracteristicile: Cristal Colorat cu Dop de Sticlă.

În general se iau în considerare primele trei clasamente pentru

deciziile finale. În marea majoritate a cazurilor punctajele primelor

clasate sunt destul de apropiate, din această cauză decizia finală revine

conducătorului de proiect, directorului de program sau altor foruri

superioare adecvate. Dacă este vorba de aplicarea unor tehnologii sau

decizia de achiziționare a unui produs nou și costisitor este nevoie să se

ceară părerea unor persoane specializate.

7. Tehnica DELPHI

Mai este denumită şi: „consultare DELPHI”, „studiu DELPHI”.

DELPHI (sau DELPHES) a fost denumirea unui oraş din Grecia antică,

21

vestit prin templul – închinat zeului APOLLO – pe frontispiciul căruia se

afla inscripţia „Păstrează măsura” (maximă a lui CLEOBUL din LINDOS,

unul dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei antice, ce a trăit în secolul al VI-

lea î.e.n.). În acest templu preoteasa PYTHIA, denumită şi „Oracolul din

DELPHI”, a dat, în numele lui APOLLO, faimoasele ei oracole (profeţii,

preziceri, predicţii). Numele PYTHIA a devenit astfel un nume generic.

În anii 1964-1965, O. HELMER, de la trustul Rand Corporation din

Santa Monica, California, S.U.A., a pus la punct această metodă. Ea a

apărut ca o alternativă mai bună la „metoda comitetului”, care

presupunea discuţii, în mai multe runde, pentru alegerea unei soluţii. S-a

observat că cei cu talent oratoric, cei cu o reputaţie ştiinţifică deosebită

etc., reuşeau să-ţi impună opinia, chiar dacă existau soluţii mai bune.

Există şi reţinerea, pe care o are aproape oricine, în a recunoaşte că de

la o rundă la alta şi-ai schimbat punctul anterior de vedere şi că ai

preluat un altul. În plus, asemenea comitete sunt înclinate să adopte

„tendinţele la modă”, chiar şi când există alternative mai bune.

Tehnica DELPHI este folosită în principal în două direcţii:

1. pentru a alege una, respectiv câteva ipoteze, propuneri, soluţii,

variante de obiecte etc. (ordonate valoric), dintr-un şir preexistent,

obţinut printr-o altă metodă de creaţie de grup sau individuală (de

exemplu metoda multi-criterială);

2. pentru prognoze pe termen mai îndelungat (s-a observat că

pentru prognoze pe termen scurt metoda nu este foarte sigură).

Ca domenii, se poate aplica, cu bune rezultate, în organizare,

comerţ, obiectivarea unor valori subiective, alegerea unor soluţii tehnice,

de proiectare etc. Este o tehnică de grup, utilizând exclusiv specialişti,

experţi, majoritatea din domeniul problemei puse în discuţie, dar şi alţii,

din domenii adiacente sau chiar diferite. Specialiştii rămân neschimbaţi

până la terminarea unei consultări DELPHI.

Principiile metodei sunt:

22

1. Eliminarea deficienţelor metodei comitetului prin mai multe runde

de consultări pe bază de chestionare, desfăşurate cu specialiştii

neîntruniţi, şi fără a cunoaşte că fac parte din acelaşi grup DELPHI;

2. Utilizarea „feed-back-ului de opinie”, prin consultarea

interreciprocă repetată, până când răspunsurile se stabilizează (adică

atunci când ultimele răspunsuri nu mai diferă decât minor faţă de

penultimele).

Pentru „probleme mici” se folosesc 5-15 specialişti. Pentru

„probleme mari” pot fi utilizaţi şi până la 200 de specialişti. Timpul luat de

o consultare DELPHI este cuprins între o săptămână (intervalul de timp

cel mai mic) şi un an sau chiar mai mult.

Valoarea rezultatelor obţinute în urma acestei tehnici depinde de:

1. valoarea şi calitatea celor ce sunt chestionaţi;

2. corecta alcătuire a chestionarelor (variante prezentate clar,

întrebări puse pertinent şi la obiect, cu exprimări fără ambiguităţi şi cu

posibilităţi de cuantificare) şi buna organizare a rundelor.

O consultare DELPHI se desfăşoară etapizat, astfel:

1. beneficiarul lucrării pregăteşte într-o formă clară variantele

obiectului, tehnologiei, strategiei etc.;

2. un comitet de organizare alcătuieşte chestionarul pentru prima

rundă, stabileşte numărul şi selecţionează specialiştii;

3. se trimit (eventual cu poşta scrisă sau prin e-mail) chestionarele;

4. după colectarea opiniilor din prima rundă, se alcătuieşte de către

comitetul de organizare o informare cu rezultatele primei runde (dar fără

nominalizarea autorilor opiniilor – spre exemplu, la fiecare variantă se

arată câţi specialişti au plasat-o pe primul loc, câţi pe locul al doilea

ş.a.m.d.);

5. în a doua rundă, în plus faţă de chestionarul iniţial, se trimite

aceloraşi specialişti şi o informare cu opiniile emise în prima rundă. Se

23

colectează şi aceste chestionare, procedându-se la alcătuirea unei noi

informări (cu rezultatele rundei a doua);

6. procedura se repetă până la stabilizarea rezultatelor;

7. comitetul de organizare prezintă necritic beneficiarului, răspunsul

la ultima şi penultima rundă (care nu vor diferi decât în privinţa

variantelor neplauzibile).

În general s-a constatat că după prima sau după primele două runde,

rezultatele sunt dispersate, urmând apoi un proces destul de rapid de

polarizare, adică de creştere a consensului.

De foarte multe ori este recomandabil ca variantele plauzibile

obţinute prin tehnica BRAINSTORMING, să fie „filtrate” printr-o tehnică

expusă mai sus, adică ordonate valoric prin prisma unor calcule analitice,

însă deciziile finale să fie lăsate componenţilor grupului DELPHI care

fiind specialiști pot să evidențieze caracteristicile esențiale.

Nu trebuie însă uitat că tehnica DELPHI are un spectru mult mai larg

de aplicaţii, în special în sfera deciziilor şi a predicţiilor. Această tehnică

se poate folosi cu deosebit succes atât în etapa finală a elaborării unei

invenţii, inovaţii, unor decizii importante pentru finanțarea unui proiect,

investiții pe termen lung al unei tehnologii noi, etc.

8. Tehnica brainwriting

Provine din combinarea tehnicii delphi și brainstorming. Este folosit

în general pentru predicții pe termen scurt, pentru decizii importante într-

o firmă care nu își permite un studiu cu ajutorul unor specialiști din

exterior, datorită faptului că deseori se cer sume importante pentru un

asemenea studiu (metoda DELPHI). Tehnica are succes mai ales în

cazul unor colective care sunt unite dar pot să își dezvolte liber

personalitatea și părerile proprii.

Metoda se desfăşoară în şapte etape:

24

1 – Liderul reuniunii informează echipa asupra problemei ce

aşteaptă soluţia de rezolvare;

2 – Participanţilor (în general maxim 7 persoane) li se distribuie câte

o coală de hârtie, pe care este scris enunţul problemei şi se precizează

circuitul precis al hârtiilor între ei;

3 – Fiecare membru al echipei, în timp de 5 minute (pentru unele

probleme se poate stabili iniţial o durată de timp mai mare, de 10-15

min.), va scrie 3 soluţii considerate cele mai bune;

4 – Fiecare participant, după traseul convenit, va transmite hârtia

vecinului său şi va primi totodată, şi el la rândul lui, hârtia completată de

celălalt vecin al său. Va analiza cele trei idei primite şi le va compara cu

cele trei idei scrise de el pe hârtia pe care a transmis-o, alegând cele mai

bune trei soluţii pe care le va înscrie pe hârtia primită, în timpul stabilit;

5 – Se transferă hârtiile după acelaşi traseu, fiecare participant

analizând cele 6 soluţii înscrise pe hârtia primită, la care se adaugă în

minte cele 6 soluţii de pe hârtia pe care a transferat-o vecinului, precum

şi alte idei, din care va alege cele mai bune 3 soluţii, pe care le va înscrie

în ordinea de valoare;

6 – Operaţiunea se repetă până ce toate hârtiile au trecut pe la

fiecare membru al echipei de 2-3 ori sau până când se observă că pe

toate hârtiile ultimele 3 soluţii sunt aproape aceleaşi, moment în care

operaţiunea se opreşte;

7 – Analizarea soluţiilor care se regăsesc pe cât mai multe hârtii şi

stabilirea soluţiei optime.

În aplicarea acestei metode emiterea de idei alternează cu critica lor,

ceea ce conferă un ritm mai dinamic de soluţionare a problemelor.

În grupurile care aplică această metodă nu-şi au locul, nici

persoanele încăpăţânate (care nu acceptă ideile altora, chiar dacă sunt

mai bune decât ale lor), nici persoanele superficiale (care se plictisesc,

care nu sunt interesate de rezolvarea problemei).

25

PARTEA A II-A

STUDII DE PRE-FEZABILITATE

A. ABORDARE ȘI IMPORTANȚĂ ÎN PROCESUL DECIZIONAL

Realizarea unui proiect de investiţii de la faza unei idei iniţiale până

la faza de operare/exploatare a acestuia, poate fi prezentat succint sub

forma unui cerc cuprinzând trei faze distincte: faza pre-investitională,

faza investitională si faza operaţională. Fiecare din aceste trei faze este

divizată în etape.

Fig. 1 Faze ale unui studiu de fezabilitate

Faza pre-investitională cuprinde câteva etape: identificarea

oportunităţilor de investiţii (studii de oportunitate); analiza alternativelor

proiectului si selecţia preliminară si pregătirea proiectului (studii de pre-

26

fezabilitate si de fezabilitate); si aprobarea proiectului si decizia de a

investi (raport de aprobare). Studiile de susţinere si funcţionale sunt de

asemenea parte a fazei pre-investitionale si sunt efectuate, de obicei,

separat pentru a fi încorporate mai târziu în studiile de pre-fezabilitate si

fezabilitate.

Elaborarea unui studiu de fezabilitate care să permită luarea unei

decizii finale asupra unui proiect este un proces costisitor si de durata.

De aceea, înainte de a angaja fonduri mari pentru asemenea studii, se

va efectua un studiu de pre-fezabilitate pentru o evaluare preliminară

asupra viitorului proiect, care va avea ca principale obiective să

determine dacă:

- au fost examinate toate alternativele proiectului privind

oportunitatea unei investiții;

- conceptul de proiect justifică o analiză detaliată printr-un studiu

de fezabilitate;

- unele aspecte ale proiectului sunt critice pentru fezabilitate si

necesită o investigare în detaliu prin studii de susţinere sau

funcţionale;

- situaţia mediului înconjurător la locaţia planificată si impactul

potenţial al procesului de producţie asupra mediului sunt

conforme cu standardele naţionale.

Un studiu de pre-fezabilitate trebuie să fie privit ca o etapă

intermediară între studiul oportunităţii proiectului si studiul de fezabilitate

detaliat, diferenţa constând în gradul de detaliere a informaţiilor obţinute

si de intensitatea cu care sunt analizate proiectele alternative. De aceea,

structura studiului de pre-fezabilitate trebuie să fie aceeaşi ca si a

studiului de fezabilitate.

O trecere în revistă detaliată a alternativelor disponibile trebuie să

aibă loc în etapa studiului de pre-fezabilitate, atâta timp cât este prea

scumpă si de lungă durată efectuarea acestei activităţi în faza studiului

27

de fezabilitate. In particular, trecerea în revistă trebuie să acopere

diferitele alternative identificate în următoarele domenii principale

(componente) ale studiului:

• strategie de proiect sau de corporaţie si scopul proiectului;

• analiza pieţei si definirea acesteia;

• materiile prime si furnizorii;

• locaţia, amplasamentul si mediul înconjurător;

• engineering si tehnologiile;

• resursele umane, în general si echipa managerială, în particular,

costurile cu forţa de muncă, necesităţile de instruire si costurile aferente;

• planul de implementare si costurile.

Trebuie evaluat impactul economic si financiar al fiecărui factor din

cei menţionaţi anterior.

B. STUDIU INTERN PRIVIND ELABORAREA UNUI PROIECT

DE PRE-FEZABILITATE

1. Matricea optimului tehnologic

Rezultatele privind tehnicile explicate mai sus sunt în principal

dezvoltări teoretice și inovații ale unor produse deja existente. În ce

privește realizarea efectivă a unui nou produs apare o necesitate privind

abordarea realistă a posibilităților unei intreprinderi. O metodă simplă de

evidențiere a realității tehnologice ale unei intreprinderi constă în

înscrierea criteriilor ce urmează a fi confruntate într-un tabel, în care se

au în vedere două aspecte determinante pentru obţinerea unui produs

sau a unui serviciu: tehnico-economic şi organizatorico-economic.

Pentru obţinerea matricei tehnico-economice se vor inventaria

principalii factori tehnici şi toţi factorii economici ai întreprinderii. La

intersecţia lor se vor afla tehnologii existente, dar vor exista şi cazuri în

28

care, la intersecţia unor factori, nu există o dezvoltare adecvată, aici

impunându-se necesitatea ca acestea să fie luate serios în considerare.

În plus, această matrice oferă posibilitatea analizei în timp a

cerințelor unei tehnologii.

Fig. 2 Matricea tehnico-economică

Astfel:

- factorii economici (B) se referă la necesităţile şi pieţele actuale;

- factorii economici (B’) se referă la necesităţile şi pieţele

nesatisfăcute;

- factorii tehnici (A) se referă la tehnicile folosite în cadrul firmei;

- factorii tehnici (A’) se referă la tehnicile cunoscute şi nefolosite,

folosite în schimb de alte firme;

- factorii tehnici (A’’) se referă la tehnicile aparţinând viitorului

apropiat.

Varianta rezultată din combinarea factorului A cu factorul B

reprezintă situaţia actuală a firmei, adică satisfacerea necesităţilor şi

pieţelor actuale cu tehnica actuală existentă în cadrul firmei. Variantele

A’B şi A”B ar putea determina satisfacerea necesităţilor actuale cu

costuri mai mici, folosind tehnici mai perfecţionate. Varianta AB’ ar putea

determina un produs nou și acest lucru înseamnă și eventuala

implementare a unei noi tehnologii.

Matricea optimului tehnologic investighează atât resursele tehnice

cât şi cele economice şi de aceea este considerată a fi un instrument

foarte eficient dar și extrem de simplu. În principiu un astfel de procedeu

devine necesar în cazul în care intreprinderea dorește să își mențină un

atu pe piața de produse.

29

Specificaţiile pe care produsul le va avea efectiv ţin cont de

restricţiile la care este supus (materii prime, tehnologii de realizare,

costuri). Echilibrul între operaţiunile cele mai avantajoase sub aspectul

viitoarei producţii şi cele care răspund cel mai bine cerinţelor pieţei se

pot stabili prin colaborarea dintre serviciile de dezvoltare, marketing,

proiectare şi producţie. În această etapă se observă dacă noul produs

poate fi realizat în cadrul intreprinderii, dacă necesită o altă tehnologie

adecvată profilului intreprinderii sau dacă se pot cumpăra acele produse

de pe piața de desfacere. În cazul în care nevoile privitor la acel produs

sunt mari și implementarea unei noi tehnologii devine o necesitate se

începe procesul de calcul economico-financiar necesar unei investiții. În

pasul următor se începe un studiu de prefezabilitate, realizat în cadrul

intreprinderii, prin care se definesc criteriile tehnice, economice, etc.,

care vor caracteriza investiția. Factorii care au o influenţă semnificativă

asupra deciziilor asupra unei investiții sunt:

a) tehnologici:

- descoperiri ştiinţifice şi invenţii;

- inovații ale unor tehnologii existente;

- schimbări în procedeele de fabricaţie a produselor;

- achiziționarea unor tehnologii preformante externe.

b) economici:

- perspectivele financiare (ale întreprinderii, în particular şi ale

sistemului economic, în general);

- tendinţa de evoluţie a ciclului de viaţă al produselor, care la un

moment dat părea să scadă drastic în toate domeniile, în perioada

societăţii de consum, lungindu-se din nou odată cu sensibilizarea opiniei

publice în conservarea resurselor, poluare etc. În prezent, ciclul de viaţă

este diferenţiat pe clase de produse. În domeniul informaticii, în industria

automobilelor el continuă să fie deosebit de scurt. În cazul industriei

30

automobilelor un rol important revine legilor antipoluare şi eforturilor de a

reduce consumul specific de carburant;

- evoluţia viitoare a pieţelor, sub aspectul variaţiei cererii, sub

aspectul calitativ (structura cererii) şi cantitativ (dimensiunile pieţei), a

tendinţelor de evoluţie a cererii consumatorilor ca şi sub aspectul

climatului concurenţial.

c) ecologici:

- influenţa tot mai mare a mişcărilor ecologiste, ale căror eforturi de

conservare a mediului sunt din ce în ce mai mult susţinute de

consumatori, cu efectele de rigoare asupra cererii diferitelor produse sau

tipuri de produse;

- existenţa a tot mai numeroase acorduri de cooperare şi protocoale

internaţionale privitoare la utilizarea unor materii prime, poluare

transfrontalieră şi aşa mai departe.

2. Indici de performanţă tehnologică

În cazul în care necesitatea lansării unui nou produs cere o evaluare

a posibilităților interne ale unei intreprinderi sunt necesare evidențieri ale

perspectivelor tehnologice existente și evidențierea, eventual, a unei noi

achiziții.

2.1. Indicele Disman

Indicele Disman se determină cu o relaţie de forma:

( )1i

t c

CP R R

r

= ⋅ ⋅

+

în care:

- P = valoarea netă actuală a proiectului;

- Rt = probabilitatea de succes tehnic;

- Rc = probabilitatea de succes comercial;

- Ci = valoarea proiectului în anul i (din cei n pe care se va etala

proiectul);

31

- r = rata de actualizare [100 de lei de peste 1 an sunt echivalenţi

cu 100/(1+r) astăzi].

Indicele se prezintă sub formă de probabilitate prin care se înțelege

gradul de uzură tehnologică. Lipsa unei performanțe la acest nivel aduce

și riscul producerii unor produse neconforme sau limitarea la produse

fără perspectivă concurențială.

2.2. Indicele Hess

Indicele Hess se determină conform relaţiei:

0

( ) n

jtP C t e dt

−= ⋅∫

în care:

- n = numărul de ani pentru care se face calculul;

- j = rata de actualizare instantanee.

Indicele Hess, căruia i se pot, eventual, asocia probabilităţile Rt şi Rc

din relaţia Disman, consideră funcţia C ca fiind continuă, ceea ce

reprezintă o reflectare mai corectă a realităţii. O prelucrare dinamică a

ecuaţiei Hess permite calculul lui ( )P f n= şi ( )P f j= ceea ce, de

asemenea, permite o estimare mai bună a indicelui într-o paletă mai

largă de condiţii.

Fig. 3 Alocarea resurselor de cercetare în funcţie de natura

tehnologiei studiate

32

Abordarea cu maximă responsabilitate a problemelor de finanţare a

dezvoltării va conduce la o finanţare echilibrată care va favoriza

domeniile de emergenţă, în timp ce o finanţare superficială va conduce

la alocarea celei mai mari părţi din fonduri la teme cu o productivitate

scăzută.

3. Indici de rentabilitate economică

3.1. Rentabilitatea investiției

Rentabilitatea se defineşte ca raport între profituri şi investiţii. În

ceea ce priveşte, însă, dezvoltarea tehnologică trebuie avut în vedere că

rezultatele oferă întreprinderii posibilitatea de a progresa.

Productivitatea se poate determina cu o relaţie simplă de forma:

C (Câștiguri de pe urma tehnologiilor implementate) Pr

(Productivitate) = I (Investiţii)

Randamentul acestor servicii este:

B (Beneficii) R (Randament) =

Pd (Producţie) Din relaţiile de mai sus rezultă:

Re (Rentabilitate) = Pr (Productivitate) x R (Randament)

Relaţia rentabilităţii este cunoscută sub denumirea „formula lui

Foster”. Aceasta are avantajul că ambii termeni din dreapta sunt

măsurabili în mod obiectiv.

În aceeaşi relaţie prin productivitate se înţelege cantitatea de nou,

progresul tehnic realizat în urma activităţii de dezvoltare, iar prin

randament, valoarea beneficiilor obţinute în urma transpunerii în practică

a unui element de noutate.

Aceste două mărimi au valori diferite pentru diverse ramuri

industriale. Astfel, în domeniile noi (microelectronică, medicamente,

materiale compozite etc.) productivitatea are valori foarte ridicate, în timp

ce în ramuri stabile (precum industria automobilului), productivitatea este

33

relativ scăzută, în schimb randamentul are valori mari. În general, se

poate admite că pe măsură ce o tehnologie tinde spre plafonare,

eforturile de a o îmbunătăţi cresc din ce în ce mai mult pentru un rezultat

din ce în ce mai modest. Chiar dacă sub raportul rentabilităţii, lucrurile

stau încă bine datorită unor randamente mari, scăderea continuă a

productivităţii poate fi un semnal deosebit de important pentru

conducerea firmei, căreia îi transmite că tehnologia respectivă, va fi, mai

devreme sau mai târziu, înlocuită de o alta nouă.

Atât productivitatea cât şi randamentul acceptă şi valori negative.

Productivitatea este nulă atunci când eforturile de dezvoltare nu mai

conduc spre nici o noutate tehnică. Valorile negative apar atunci când

întreprinderea, încercând să amelioreze un parametru al unui proces, o

face prin diminuarea valorilor unui alt parametru. Se ajunge astfel la

diminuarea calității produselor și ieșirea din competiția piețelor

performante.

Un randament negativ apare atunci când un produs, care tehnologic

este superior, aduce firmei mai puţini bani pentru că performanţele

suplimentare a căror realizare a costat, atât ca investiție cât şi ca

realizare practică, nu interesează piaţa de consum.

Situaţia aceasta apare azi, destul de frecvent, pe piaţa produselor

electronice, care este inundată de noutăţi, până la limita la care ele nu

mai reprezintă un atu la vânzare, sau atunci când, din dorinţa de a

exploata la maximum o nouă descoperire, se produce atât de mult încât

piaţa se saturează şi preţurile scad drastic.

3.2. Cheltuieli privind lansarea unei tehnologii

Cheltuielile de lansare a unei tehnologii noi devin foarte mari dacă

lansarea se face prematur. Folosind o schiţă o efectelor economice ale

unei noi tehnologii putem observa modul în care o tehnologie poate fi

lansată înr-un timp optim.

34

Fig. 4 Efectele economice ale unei noi tehnologii

a) – evoluţia unei tehnologii după o logistică tipică;

b) – diferite grafice ale efectelor economice.

Curba trasată continuu (1) reprezintă situaţia „normală” a unei noi

tehnologii lansate la timp. Eforturile financiare încep în momentul I,

înainte de momentul 0 când se lansează noua tehnologie. În perioada I-

F se fac cercetări fundamentate (care nu sunt foarte costisitoare) apoi, în

F-G, studii în instalaţii pilot şi semi-industriale, care presupun eforturi

financiare mult mai mari. În perioada G-A’ eforturile financiare se

materializează în investiţii, care însă încep să fie acoperite din producţia

tehnologiei noi. În domeniul A’-B’-C’ beneficiile sunt substanţiale, apoi în

C’-D’ ele scad. Când beneficiile tind spre zero (punctul D), tehnologia nu

mai este interesantă economic şi se renunţă la ea.

Eforturile financiare totale sunt reprezentate de suprafaţa cuprinsă

între curba I-F-G-A’ şi axa Ox, iar beneficiile totale între curba A’-B’-C’-D’

şi axa Ox. O condiţie de succes a tehnologiei este ca totalul beneficiilor

35

să depăşească totalul cheltuielilor. Succesul este cu atât mai notabil cu

cât diferenţa între suprafaţa de deasupra axei Ox şi cea de sub axa Ox va

fi mai mare.

Dacă se încearcă o lansare prematură a tehnologiei, atunci când

condiţiile nu sunt încă bine pregătite (curba 2), eforturile financiare sunt

mult mai mari, pentru a suplini elementele încă nepuse la punct. În

schimb beneficiile nu sunt mai mari. Un exemplu în acest sens a fost

avionul franco-britanic Concorde în cazul căruia beneficiile nu au reuşit

să acopere eforturile de cercetare-proiectare.

Dacă tehnologia este lansată cu întârziere (curba 3) eforturile

financiare sunt mai mici, deoarece o bună parte din problemele din sfera

cercetării au fost deja rezolvate, dar şi beneficiile sunt mai mici, întrucât

punctul D nu poate fi nicicând împins spre dreapta, el depinzând de

următoarea tehnologie.

De regulă, situaţia se întâlneşte în cazul tehnologiilor pe care ţările

puternic dezvoltate le vând ţărilor din lumea a III-a, tehnologii care nu

sunt vândute decât atunci când, în ţara de origine, au depăşit punctul B

de la logistică.

Concluzia este că rezultatele economice bune se obţin doar dacă

activităţile legate de noua tehnologie sunt lansate la momentul oportun.

3.3. Alocarea bugetului

După calculele privind investiția necesară implementării unei

tehnologii se stabilesc criteriile privind alocarea bugetului. Determinarea

acestuia se pornește de la sursele de finanţare posibile şi de la

rezultatele estimate în prealabil.

36

Fig. 5 Calculul bugetului pentru investiții pornind de la sursele de

finanţare

şi de la rezultatele estimate

Diagrama reprezintă un sistem cu feed-back: bugetul se stabileşte în

funcţie de sursele interne şi (eventual) externe de finanţare dar şi în

funcţie de rezultatele estimate în raport cu productivitatea muncii şi cea a

capitalului investit al întreprinderii.

4. Evaluarea costurilor privind mediul

Teoretic vorbind, costurile privind protecția mediului sunt

reprezentate de costurile necesare pentru aducerea in stare normala a

factorilor de mediu (aer, apa, sol) afectati de activitatile economice.

Marimea acestor costuri se poate determina in doua moduri:

a) prin evaluarea pagubelor provocate de poluare asupra mediului

inconjurator;

b) prin evaluarea raportului dintre efectele economice si sociale ce

s-ar obtine dupa inlaturarea sau reducerea emisiilor poluante si eforturile

financiare necesare, cu alte cuvinte masurarea eficientei actiunilor de

depoluare. In practica, evaluarea cheltuielilor de mediu este un proces

groi si foarte complicat, aceasta din mai multe motive si anume:

Buget pentru investiții

Investiţii

Proiect de dezvoltare

Investiţii

Răspunsul pieţei

Impozite

Reinvestiţii din producția estimată

37

- unele modificari provocate ecosistemelor sunt ireversibile;

- o serie de pagube aduse naturii sunt necunoscute sau

incomplet cunoscute;

- unele substante sau produse care initial au fost considerate

inofensive, se

dovedesc, dupa mai multi ani de folosinta, deosebit de periculoase

pentru sanatatea omului si a naturii.

- o serie de efecte nu pot fi cuantificate direct din cauza

complexitatii factorilor de impact sau datorita lipsei criteriilor de evaluare

a pagubelor.

Cu toate aceste neajunsuri, evaluarea costurilor de mediu se impune

cu necesitate in practica economica, fiind de altfel o caracteristica a

societatii contemporane.

Evidențierea factorilor de poluare a mediului contribuie la

identificarea pericolelor si la reducerea impactului nedorit al activitatilor

poluante asupra mediului si sanatatii umane.

Experienta de pana acum arata ca se cunosc patru metode de

evaluare a costului privind protecția mediului:

1. metoda calcului direct, care exprima pierderile in unitati naturale,

iar ecuatiile si factorii de corectie necesari sunt, in general, cunoscuti si

unanim acceptati de spacialisti; de exemplu, la 1 tona de ingrasaminte

chimice fosfatice rezulta 2 tone deseuri – fosfogips sau prin arderea unei

tone de carbune intr-o centrala electrica se obtine 0,131 tone cenusa;

2. metoda calculului restrictiv, in care evaluarea pierderilor se face

prin determinarea cheltuielilor totale (de investitie si alte cheltuieli)

necesare pentru depoluarea si refacerea calitatii mediului;

3. metoda substitutiei, care evalueaza avantajele obtinute prin

eliminarea pierderilor datorate poluarii; de exemplu eliminarea amenzilor,

reducerea zilelor de concediu de boala s.a.;

38

4. metoda indicilor, prin care se estimeaza pierderile pe baza unor

indici rezultati din modele experimentale; din observatiile efectuate in mai

multe tari s-a constatat, de exemplu, ca pierderile datorate prezentei

SO2 in atmosfera intr-o concentratie de peste 0,15 mg/m3 echivaleaza

cu reducerea randamentului laptelui cu 9%, reducerea continutului in

grasime a laptelui cu 8% si scaderea in greutate a animalelor vii cu 26-

37%.

Data fiind importanta deosebita a protectiei mediului pentru rolul ce-l

joaca in viata oamenilor, se ridica problema modalitatilor de eliminare a

proceselor de producție care poluează intens mediul. Din acest punct de

vedere calculul privind costurile de protectie a mediului intra in atentia

departamentului de marketing. Se disting doua cai, respectiv doua

conceptii strategice privind costurile de mediu:

1. trecerea pe costurile de productie a masurilor antipoluante

Acest lucru inseamna, in practica, plata de taxe si impozite asupra

activitatilor care genereaza poluari majore. Colectarea acestor sume

permite autoritatilor specializate in protectia mediului sa ia masuri pentru

depoluare. Exista totusi pericolul ca producatorul sa ridice pretul

produselor si sa transfere povara depoluarii asupra consumatorului.

2. prin preluarea de catre societate a costurilor de depoluare pe

calea subventiilor bugetare.

Subventionarea de la bugetul public a cheltuielilor cu protectia

mediului are deficiente mari. Acordarea de subventii bugetare vine in

contradictie cu eficienta economica si in plus dezavantajeaza cea mai

mare parte a populatiei care contribuie la formarea resurselor bugetare,

nu traieste de pe urma intreprinderilor poluante si poate nici nu cumpara

produsele acestora. Eficienta economica in cazul intreprinderilor sau

produselor subventionate ar aparea in crestere, desi daca s-ar include

cheltuielile antipoluante in costurile interne acestea s-ar dovedi

ineficiente sau cu o eficienta scazuta. Pe de alta parte, recurgerea la

39

aceasta modalitate micsoreaza preocuparile agentilor economici pentru

gasirea unor solutii viabile de eliminare a poluarii (de exemplu,

introducerea tehnologiilor nepoluante, construirea de statii de epurare,

filtrare s.a.m.d.).

Necesitatea protectiei mediului ridica costurile unui produs insa la o

privire de perspectiva apar avantaje pentru cel care investeste in

descoperirea de tehnologii care nu polueaza mediul. Din acest punct de

vedere putem spune ca necesitatile privind protectia mediului stimuleaza

intreprinderile sa adopte tehnologii noi nepoluante; orienteaza productia

spre acele produse si servicii care sunt solicitate dupa criterii ecologice;

permite incorporarea in productie a desurilor, compensand o parte din

cheltuielile de depoluare; ofera informatii privind impactul produsului pe

toata traiectoria acestuia, ceea ce faciliteaza proiectarea, reproiectarea

sau corectarea performantelor de calitate ale sale.

C. REALIZAREA UNUI PROIECT DE PRE-FEZABILITATE

Într-un studiu de prefezabilitate se face în general în cadrul unei

societăți comerciale; se încep primii pași pentru a stabili pașii reali ai

implementării unui proiect. În primul rând se elaborează un grafic al

activităților cu timpul alocat pentru fiecare etapă, se calculează costul și

necesarul de materiale, etc. În literatura de specialitate aceste etape se

mai numesc și ordonanțare.

O problemă de ordonanţare constă în stabilirea unei ordini de

efectuare a operaţiilor (activităţilor) unui proiect, astfel ca

interdependenţele dintre ele să fie respectate în cadrul resurselor

disponibile şi durata totală de execuţie a acestuia să fie minimă.

Prin proiect vom înţelege o acţiune de mare amploare sau un proces

complex destinat atingerii unui scop bine precizat. La un proiect

deosebim următoarele caracteristici:

40

− un ansamblu de activităţi (subacţiuni, subprocese, operaţii),

corelate logic şi tehnologic, a căror realizare permite atingerea scopului

propus;

− un proces tehnologic prin care se precizează intercondiţionărilor

între activităţi, interesând în special ordinea de execuţie a acestora.

Proiectele pot fi:

- proiecte industriale; unde este vorba de obținerea unui produs

prin organizarea internă a activităților;

- proiecte de investiţii, prin care se obţine un produs material (de

exemplu construcţia unei clădiri, pod, tunel, etc);

- proiecte organizatorice al căror scop este de a obţine un rezultat

de natură informaţională sau organizatorică (de exemplu un proiect de

cercetare ştiinţifică).

Pentru a permite o analiză amănunţită a desfăşurării lui se

descompune proiectul în părţi componente la un nivel care să permită

tratarea unitară a fiecărei părţi şi stabilirea conexiunilor între acestea.

Aceste componente se numesc operaţii sau activităţi.

O activitate este o parte distinctă dintr-un proiect, un subproces

precis determinat, care consumă timp şi resurse. Activităţile au

următoarele proprietăţi:

− fiecare activitate este indivizibilă (nu se mai descompune în

subactivităţi);

− fiecare activitate are o durată determinată;

− o activitate, odată începută, nu mai poate fi întreruptă.

Prin durată totală de execuţie a unui proiect se înţelege intervalul de

timp în care se efectuează toate activităţile acestuia, respectând toate

interdependenţele dintre activităţi.

A programa un proiect înseamnă a stabili termenele de începere

pentru fiecare activitate în parte, ţinând seama de restricţiile impuse de

procesul tehnologic, duratele activităţilor şi resursele disponibile. Pentru

41

un proiect dat, există un număr enorm de programări admisibile. Un

interes deosebit prezintă programul optim, adică acel program care, pe

de o parte, satisface restricţiile impuse iar, pe de altă parte, optimizează

un anumit criteriu de eficienţă economică.

Criteriul de optimizare nu este acelaşi pentru toate proiectele, el este

stabilit pentru fiecare caz în parte şi defineşte obiectivele majore ale

conducerii proiectului. În funcţie de aceste obiective, criteriul poate fi

durata totală minimă, costul total minim, folosirea cât mai uniformă a

resurselor sau o sinteză a acestora. Deci, programul optim este acea

desfăşurare a proiectului, precizată prin termenele de începere ale

activităţilor, care conduce la o eficienţă maximă.

Deoarece, aşa cum se vede şi din cele spuse mai sus, situaţiile din

practică ce necesită rezolvarea unei probleme de ordonanţare sunt

foarte variate, s-au propus numeroase modele pentru rezolvarea lor. În

continuare vor fi prezentate câteva dintre modelele cele mai frecvent

utilizate în practică.

D. ANALIZA UNUI STUDIU DE PRE-FEZABILITATE

1. Metoda analizei drumului critic (ADC)

Principiul analizei drumului critic constă în divizarea unui proiect

(acţiuni complexe) în părţi componente, la un nivel care să permită

corelarea logică şi tehnologică a acestora, adică să facă posibilă

stabilirea interacţiunilor între părţile componente. Aceste părţi

componente sunt activităţile acţiunii complexe.

La definirea listei de activităţi specialistul sau specialiştii care

participă la această operaţie folosesc experienţa lor pentru a stabili

particularitățile fiecărei etape. Ia naştere în acest fel un tabel care

conţine activităţile proiectului, intercondiţionările între activităţi şi duratele

42

acestora. Un astfel de tabel trebuie să conţină cel puţin următoarele

elemente:

− activităţi: în această coloană se enumeră activităţile proiectului,

fiind puse în evidenţă printr-o denumire sau printr-un simbol (codul

activităţii);

− condiţionări: se precizează, pentru fiecare activitate, activităţile

imediat precedente, prin simbolurile lor; activităţile de start nu au

activităţi precedente, în căsuţă fiind trecută o liniuţă;

− durata: pentru fiecare activitate se precizează durata de execuţie,

într-o anumită unitate de măsură. Durata unei activităţi este o constantă.

Modelele de analiză a drumului critic se bazează pe reprezentarea

proiectului printr-un graf, elementele tabelului asociat acestuia fiind

suficiente pentru a construi graful corespunzător.

În tabelul 1 este prezentat un proiect, activităţile fiind notate prin

litere mari A, B, C, …. Activităţile A şi B sunt activităţile de început ale

proiectului. Activitatea A este direct precedentă activităţii C. De

asemenea, activitatea C este direct precedentă activităţilor E şi F.

Tabel. 1

Nr.

crt.

Activităţile

proiectului

Activităţile

direct

precedente

(condiţionări)

Durate

1 A - 3

2 B - 2

3 C A 2

4 D B 6

5 E B 4

6 F C,D,E 4

7 G E 1

43

Există mai multe moduri de a desena un graf adecvat acestui tabel.

a. Metoda CPM (Critical Path Method)

Metoda CPM este un procedeu de analiză a drumului critic în care

singurul parametru analizat este timpul.

Procedeul CPM se bazează pe existenţa unei corespondenţe între

elementele unui proiect (activităţi, evenimente) şi elementele unui graf

(arce şi noduri). Se obţine o relaţie model-obiect, care pune în evidenţă

particularităţile de o mare însemnătate practică, în special, proprietăţile

de succesiune temporală.

Pe baza unui tabel se crează un graf care să respecte ordinea

cronologică a activităților și timpul desemnat pentru activitate – Fig. 6.

Fig. 6 Graf care reprezintă un proces tehnologic după metoda CPM

b. Metoda MPM (Metro Potenţial Method)

Metoda potenţialelor sau MPM este un procedeu de analiză a

drumului critic care încearcă să depăşească neajunsurile metodei CPM,

în care, ca şi în metoda CPM, se analizează parametrul timp, diferenţa

constând în felul în care se construieşte graful reţea. În acest gen de graf

se introduc mult mai multe valori ale timpului, durată de execuție,

momentul de început al unei activități, momentul de finalizare al unei

activități, etc. Graficul este mai complex, în locul punctelor nodale se

44

introduc casuțe cu valorile timpilor calculați în prealabil. Acest tip de graf

este mai complex și necesită cunoștințe elaborate ale activităților (Fig 7).

Fig. 7 Graf care reprezintă un proces tehnologic după metoda MPM

2. Graficul Gantt

Graficul (diagramă) Gantt exprimă la scara timpului, prin linii

orizontale, durata activităţilor, şi prin linii întrerupte (de exemplu)

rezervele de timp. Graficul Gantt presupune divizarea acţiunii complexe

pe care o reprezintă proiectul, în părţi componente şi eşalonarea

acestora în timp, ţinând seama de succesiunea tehnologică, termene

impuse, resurse etc, Fig. 8.

Fig. 8 Graf care reprezintă un proces tehnologic după metoda Gantt

Dacă este întocmit în urma unei analize temeinice, graficul Gantt

oferă informaţii bogate şi extrem de sugestiv prezentate, privind

desfăşurarea lucrărilor, precum şi o serie de informaţii derivate, privind

eşalonarea resurselor (forţă de muncă, materii prime, materiale, fonduri

băneşti).

45

PARTEA A III-A

STUDII DE FEZABILITATE

A. IMPORTANȚA STUDIULUI DE FEZABILIATE

Studiile de fezabilitate sunt, de obicei, asociate cercetarilor de

marketing si conjunctura economica, prognozelor de dezvoltare pe

termen lung a zonelor teritoriale, prognozelor la nivelul ramurilor de

productie materiale si al economiei nationale.

Investițiile reprezintă suportul financiar și motorul dezvoltării

economice. Investițiile sunt importante pentru progresul tehnologic,

pentru ca toate celelalte activități depind de investiții în demersul

evoluției acestora. O investiție reușită se descrie prin:

- un puternic caracter novator pentru că asigura introducerea

progresului tehnic și tehnologic;

- redresare, consolidare sau dezvoltare funcție de puterea

economică a firmei respective;

- cheltuieli minime realizate pentru dezvoltare în viitor.

Orice studiu de fezabilitate începe prin răspunsuri la întrebări

concrete. O strategie managerială corectă trebuie să țină seama de

următoarele puncte:

- Stabilirea gradului de realism al acțiunii propuse;

- Stabilirea priorităților și a gradului în care acestea sunt realizabile;

- Respectarea criteriului de eficiență economică reprezentând max

de efect pentru un minim de efort.

- Investiția trebuie sa fie corelată cu cerințele pieței deoarece nu se

poate produce ceva ce nu se vinde iar investiția odată facută nu se mai

poate recupera;

46

- nvestițiile se pot realiza cu efort propriu (prin reinvestirea profitului

pentru dezvoltare sau din economii) sau/și din surse externe (credite);

- Resursele implicate nu sunt numai de natura financiara ci si

materiale si umane.

Din acest punct de vedere elaborarea si folosirea studiilor de

fezabilitate sunt obligatorii la intocmirea ofertelor pentru realizarea de

obiective de investitii in strainatate, precum si la elaborarea propunerilor

de colaborare cu alte tari in cadrul unor societati mixte.

Principalul scop al folosirii studiilor de fezabilitate il constituie

obtinerea de informatii asupra marimii efortului de investitii, a rezultatelor

economice probabile, precum si asupra principalelor probleme in

legatura cu realizarea obiectivelor de investitii:

- achizitionarea de licente,

- credite externe si conditii de rambursare,

- obtinerea de materii prime din import,

- posibilitati de export al productiei si eficienta acestuia,

- eficienta fondurilor investite.

B. ELABORAREA STUDIILOR DE FEZABILITATE

Pe acest studiu fundamental se sprijina proiectarea si contractul

international de cooperare la construirea unei instalatii. Este necesar sa

fie facut de organizatii de specialitate neutre. Se evita a se incredinta

antreprenorului efectuarea acestui studiu. Se recomanda o organizatie

neutra ce ar putea sa fi eangajata de beneficiar, urmand ca aceasta sa

preia si sarcina de supervizor in perioada de desfasurare a lucrarilor.

Sunt insa si situatii in care beneficiarul poate sa efectueze atat studiul de

prefezabilitate cat si pe cel de fezabilitate.

In general, studiul de fezabilitate trebuie sa defineasca si sa

cuprinda:

47

- piata si preturile posibile ale produselor rezultate din instalatie;

- capacitatea instalatiei;

- materiile prime, energia si alti factori de productie; amplasamentul

si santierul; transportul si alte elemente de infrastructura; constructia

civila, mecanica si electrica.

- tehnologia;

- organizarea lucrarilor si a cheltuielilor generale;

- personalul necesar pentru construirea instalatiei;

- reglementarile din legislatia nationala (spre exemplu, planul de

ocupare a solurilor si protectia mediului inconjurator);

- analiza viabilitatii financiare a instalatiei (precizandu-se suma

totala a investitiilor);

- posibilitatea de finantare a constructiei; rentabilitatea comerciala

a instalatiei; determinarea caracteristicilor topografice si geologice si a

conditiilor climaterice.

Elementele studiului de fezabilitate vor trebui, pe cat posibil, sa fie

redate in variante comparative si in mod absolut necesar sa scoata in

evidenta avantajele si dezavantajele, pentru a se putea decide asupra

solutiilor optime.

La analiza rentabilitatii comerciale, o atentie deosebita se va acorda

potentialului concurentei, cailor de intampinare sau de conlucrare cu

aceasta.

Data fiind diversitatea elementelor tehnice si economice ale oricarui

studiu de fezabilitate, la elaborarea lui este util sa participe, de regula,

diferite grupuri de specialisti de profil, cum ar fi:

- ingineri proiectanti;

- constructori;

- tehnologi;

- economisti;

- contabili;

48

- juristi;

- gestionari etc.

Studiul de fezabilitate reprezinta un document necesar pentru orice

dosar de finantare. Este un instrument care permite investitorului sa

decida asupra oportunitatii derularii investitiei iar evaluatorului sa decida

asupra oportunitatii finantarii proiectului de investitii.

C. CONȚINUTUL UNUI STUDIU DE FEZABILITATE

Conceptul de studiu de fezabilitate presupune efectuarea unei

analize complexe de marketing, comerciale, tehnice, de management si

financiare a unui obiectiv de investitii, privit ca un sistem dinamic si

deschis de productie si comercializare de bunuri si servicii, precum si a

factorilor angajati (resurse umane, capital, resurse materiale si

energetice etc.), cu mentionarea aspectelor juridice definitorii,

desfasurata pe un anumit orizont de timp, luand in consideratie inclusiv

factorii de risc si incertitudine.

Cuprinsul recomandat al studiului de fezabilitate (varianta BCR - cea

mai completa de pe piata bancara):

1.0. INTRODUCERE

1.1. Scopul si obiectivele studiului

1.2. Prezentarea pe scurt a agentului economic

1.3. Surse de documentare

1.4. Sinteza studiului

1.4.1. Produse / servicii oferite

1.4.2. Prezentarea investitiei

1.4.3. Programul de punere in functiune

1.4.4. Planul de finantare a investitiei

1.5. Principalele concluzii ale analizei financiare

49

2.0 PREZENTAREA AGENTULUI ECONOMIC

2.1. Date de identificare a agentului economic

2.2. Forma juridica

2.3. Obiect de activitate

2.4. Structura actionarilor (asociatilor)

2.5. Scurt istoric

3.0. PREZENTAREA INVESTITIEI

3.1. Imobilizari existente - descriere, valoare ramasa actualizata

3.2. Proiectul de investitii - prezentare si costuri de realizare

3.3. Esalonarea si graficul de realizare a investitiei

3.4. Planul de finantare a investitiei

3.5. Calculul amortizarii mijloacelor fixe

4.0. ANALIZA COMERCIALA

4.1. Produse si / sau servicii oferite

4.1.1. Prezentarea produselor si / sau serviciilor oferite

4.1.2. Principalele caracteristici ale produselor oferite

4.1.3. Nivelul de competitivitate pe piata a produselor

4.1.4. Ciclul de viata al produsului

4.2. Piata si comercializarea

4.2.1. Scurt istoric al evolutiei cererii si ofertei

4.2.2. Analiza cererii si a ofertei pe piata interna

4.2.2.1. Definirea segmentelor de piata tinta

4.2.2.2. Estimarea structurii si volumului cererii pe piata interna

4.2.2.3. Concurenta, avantaje competitive

4.2.3. Analiza cererii si ofertei pe piata externa

4.2.3.1. Definirea segmentelor de piata tinta

4.2.3.2. Estimarea structurii si volumului cererii pe piata externa

50

4.2.3.3. Concurenta, avantaje competitive

4.3. Managementul comercial

4.4. Promovarea si distributia produselor

4.4.1. Metode de promovare utilizate

4.4.2. Canale de distributie a produselor

4.4.3. Cheltuieli pentru promovarea produselor

4.5. Pretul de vanzare al produselor / serviciilor

4.5.1. Preturi de piata

4.5.2. Preturile practicate de agentul economic

5.0. ANALIZA OPERATIONALA

5.1. Capacitatea tehnica si de productie a agentului economic

5.1.1. Amplasare si facilitati

5.1.2. Tehnologii de fabricatie

5.1.3. Program de fabricatie pe produse si / sau servicii

5.1.3.1. Evolutia activitatii in perioada anterioara

5.1.3.2. Capacitati si grad de incarcare

5.1.3.3. Prognoza activitatii

5.2. Factorii de productie ai agentului economic si costurile acestora

5.2.1. Estimarea cheltuielilor cu forta de munca

5.2.1.1. Evolutia structurii personalului si previziuni legate de aceasta

5.2.1.2. Cheltuielile anuale cu forta de munca

5.2.2. Estimarea cheltuielilor cu materiile prime, materialele si marfurile

aprovizionate

5.2.2.1. Materii prime, materiale, marfuri

5.2.2.2. Surse de aprovizionare

5.2.2.3. Consumuri specifice, politica stocurilor de materiale

5.2.2.4. Costurile unitare cu materiile prime, materialele si marfurile

aprovizionate

5.2.2.5. Cheltuieli anuale cu materii prime, materiale, marfuri

51

5.2.3. Estimarea costurilor cu utilitatile

5.2.3.1. Utilitati necesare exploatarii, consumuri specifice

5.2.3.2.Surse de aprovizionare, preturi de achizitie

5.2.3.3.Cheltuieli anuale cu utilitatile

5.2.4. Influenta asupra mediului

5.2.4.1. Emisii poluante

5.2.4.2. Mijloace și costuri de tratare si neutralizare

6.0. MANAGEMENTUL AGENTULUI ECONOMIC

6.1. Strategia activitatii viitoare

6.1.1. Obiectivele strategice

6.1.2. Masuri necesare indeplinirii obiectivelor

6.2. Structura organizatorica (organigrama si diagrama de relatii)

6.3. Conducerea agentului economic si calitatea echipei de conducere

6.4. Sistemul informational-informatic (existent si preconizat)

7.0. ANALIZA FINANCIARA

7.1. Scurt diagnostic economico-financiar

7.1.1. Analiza veniturilor, cheltuielilor si rezultatelor

7.1.2. Analiza patrimoniului

7.2. Evaluarea activitatii viitoare

7.2.1. Proiectia contului de rezultate

7.2.2. Proiectia necesarului de fond de rulment

7.2.3. Proiectia fluxurilor de lichiditati nete

7.2.4. Proiectia bilantului simplificat (optional)

7.2.5. Calculul indicatorilor de evaluare a investitiei (optional)

7.2.5.1. Calculul valorii actualizate nete (VAN)

7.2.5.2. Calculul duratei de recuperare a investitiei

7.2.5.3. Calculul ratei interne de rentabilitate

7.2.5.4. Calculul indicatorilor de solvabilitate si lichiditate, gestiune si

52

rentabilitate

7.2.6. Analiza de sensibilitate si risc

8.0. CONCLUZIILE STUDIULUI DE FEZABILITATE

În această etapă se analizează global situația economico-financiară

a investiției și a oprtunității unei investiții de durată. În general studiile de

fezabilitate sunt destinate marilor investiții și a dezvoltării unor ramuri

importante în industrie.

D. INSTRUMENTE DE EVALUARE ECONOMICO-FINANCIARĂ A

INVESTIŢIILOR

Un studiu de fezabilitate trebuie să furnizeze toate datele necesare

pentru o decizie investitională. De aceea, cadrul comercial, tehnic,

financiar si economic necesare pentru un proiect de investiţii trebuie să

fie definite si examinate critic pe baza unei soluţii alternative deja avută

în vedere în faza de pre-fezabilitate. Rezultatul acestor eforturi este apoi

un proiect ale cărui condiţii anterioare si scopuri să fie definite clar în

termenii obiectivului său central si posibilele strategii de marketing,

ponderea de piaţă posibilă a fi ocupată/atrasă, capacităţile de producţie

corespunzătoare, localizarea fabricii, existenta materiilor prime,

echipamentele tehnice si mecanice corespunzătoare si, dacă este

necesar, o evaluare a impactului asupra mediului. Partea financiară a

studiului acoperă sfera investiţiei, incluzând capitalul de lucru necesar,

costurile de producţie si de marketing, veniturile din vânzări si

rentabilitatea capitalului investit.

Proiectele de investiţie trebuie să fie elaborate cu cea mai mare

acurateţe într-un proces de optimizare iterativ, având "fed back"-uri si

interconditionări, incluzând identificarea tuturor riscurilor comerciale,

tehnice si antreprenoriale. Punctele slabe trebuie identificate încă de la

început astfel încât să poată fi studiate si analizate variante alternative în

vederea îmbunătăţirii fezabilităţii proiectului.

Toate evaluările efectuate, datele utilizate si soluţiile selectate într-un studiu

de fezabilitate trebuie să fie descrise si justificate pentru a face proiectul

uşor de înţeles pentru promotori sau investitori.

VALOARE PREZENTĂ – ACTUALIZARE Conceptul de valoare prezentă este considerat unul dintre cele mai

importante instrumente de evaluare economico-financiară a investiţiilor.

Afacerea banului (money business) respectiv dobânda este

instrumentul prin care se pune în lucru banul. Abilitatea de a investi este de

a face ca investit să producă mai mult decât dobânda obţinută (a se ţine

seama de credit).

Dobânda obţinută într-un număr n de ani depinde de rata dobânzii

(%) şi de frecvenţă compunerii dobânzii (anuală, lunară etc.).

Rata de actualizare (i) este dată de rata dobânzii care evident

reflectă şi rata inflaţiei.

În evaluarea economico-financiară a unei investiţii trebuie să ţinem

seama de valoarea viitoare a banului investit precum şi de valoarea

prezentă a sumei ce o încasăm pe seama acestei investiţii.

Astfel, valoarea viitoare a sumei investite (V) este:

( )niPV += 1

unde:

V – valoarea viitoare;

P – valoarea prezentă;

i – rata de actualizare;

n – număr de ani.

Valoarea prezentă (P):

( )niVP+

=1

Dacă presupunem că investim la o rată de 10%/an:

- după un an vom avea: ( ) 10,1110,01 =+

- după doi ani vom avea: ( ) ( ) 21,110,110,0110,1 2 ==+

Dacă ne raportăm dintr-un alt unghi, la valoarea prezentă a ceea ce

încasăm după n ani de la momentul 0 (data la care am efectuat prima plată

a investiţiei, cum ar fi de exemplu „lease bonus” în activitatea de exploatare

a zăcământului), va trebui să ţinem seama de factorul de actualizare care

operează invers, în sensul că 1$ încasat după n ani,valoreaza astăzi mai

puţin datorită pierderii dobânzii anuale.

Astfel vom avea:

- după un an: 826,021,111 == ;

- după n ani, valoarea prezentă a 1$: ( )ni+

=1

11 .

( ) an fi

=+11

unde: fa - factorul de actualizare.

Actualizarea exprimată prin factorul de actualizare acţionează prin

mărimea ratei de actualizare (i) cât şi prin timpul (n) care afectează direct

profitabilitatea ştiut fiind că valoarea prezentă a profitului (NPV) este:

=NPV ( )∑

= +

L

nni

NCF0 1

unde: NCF – profitul anual.

Aşadar în evaluarea economico-financiară a unei investiţii, analiza

sensibilităţii în funcţie de factorul de actualizare este absolut necesară.

DEPLETARE. DEPRECIERE. AMORTIZARE (D.D.A)

DEPLETARE – este aceea sumă ce se reduce din venit ca urmare a

reflectării epuizării depozitului.

Depletarea – epuizarea zăcământului în cazul exploatării de

hidrocarburi - constituie o particularitate a capacităţilor de producţie din up-

stream, care trebuie luată în considerare în sistemul economico-financiar al

companiei de petrol. Apar astfel noţiunile de cotă de depletare, costul

depletării sau procentul de depletare.

Costul depletării se bazează pe costul capitalizat al rezervei de

petrol sau gaze. De exemplu, dacă cumperi sau concesionezi o rezervă

comercială cu 1$/bbl fiecare baril produs va fi apreciat de această sumă ce

se deduce din venitul taxabil.

Procentul de depletare este acel procent perceput prin reglementări

specifice şi care se percepe din veniturile brute (încasări) - (de exemplu

22% VB), dar care nu trebuie să depăşească 50% din câştig (conform

prevederilor din SUA).

Cota de depletare este aceea cotă anuală care se calculează în

funcţie de rata producţie / rezerve.

RQID =

unde:

I - investiţia;

Q - producţia anuală (t/an);

R - rezerva estimată rămasă in rezervor.

Raţiunea luării în considerare a costului depletării este

următoarea:

• asigurarea de fonduri ce se impun pentru descoperirea de noi rezerve de hidrocarburi ştiut fiind că orice proces de producţie

este un consum de rezerve şi că acoperirea declinului de producţie înseamnă noi rezerve;

• previne pierderea de capital şi reflectă imensul risc al investiţiei aferente cercetării geologice pentru punerea în evidenţă de noi rezerve;

• are impact asupra stabilităţii aprovizionării cu hidrocarburi în ceea ce priveşte securitatea naţinală.

DEPRECIERE – AMORTIZARE (D.A)

Definiţie – este aceea sumă dedusă din venit care reflectă uzura

fizică şi morală a investiţiei capitalizate.

Scopul calculului este de a reduce venitul taxabil, a diminua taxa pe

profit, prin urmare se impune în calculul venitului taxabil.

Metode de calcul a amortizării: 1. Metoda linie dreaptă (straight line) .

2. Metoda accelerată:

- Balanţa de declin;

- SYD.

1. Metoda linie dreaptă presupune cota anuală constantă calculată

prin raportarea valorii investiţiei aferente (I) la durata aferentă uzurii

fizice şi morale.

Ex. I = 200 · 106 $; T = 10 ani

Deprecierea anuală va fi:

anA /$102010

10200 66

⋅=⋅

=

2. Metoda accelerată.

A. Balanţă de declin (Declining balance).

În acest caz deprecierea anuală (A) este calculată 200% rata anuală

aferentă liniei drepte (dublă balanţă) şi aplicată în fiecare an la suma

rămasă nedrepeciată.

Astfel, de exemplu:

- în primul an va fi: $10402,010200 66 ⋅=×⋅

- în al doilea an : ( ) $10322,01040200 66 ⋅=×⋅−

- în al treilea an: ( ) $106,252,01032160 66 ⋅=×⋅−

B. SYD (sum of the years digits).

În acest caz investiţia este afectată de fracţia SYD. Investiţia Rămâne

în fiecare an constantă, se modifică numai fracţia în funcţie de timp.

În exemplul luat mai sus, T = 10ani:

SYD = 10+9+8+7+6+5+4+3+2+1 = 55

Fracţia SYD va fi: 10/55, 9/55; 8/55…

În acest caz:

- în primul an vom avea: ( )%2,18 551010200 6 ⋅⋅

- în al doilea an: ( )16,4% 55910200 6 ⋅⋅

- în al treilea an: ( )14,5% 55810200 6 ⋅⋅

De reţinut:

1. Metoda accelerată prezintă un mare avantaj pentru investitor şi

se impune în calculul venitului taxabil;

2. Avantajul investitorului va fi substanţial dacă accelerarea

deprecierii se face în primii ani – în special în ceea ce priveşte

investiţiile aferente exploatării zăcământului de hidrocarburi;

3. Axiomă – ia în considerare cea mai mare deducţie posibilă într-

un timp cât mai scurt.

METODA DCF (DISCOUNT CASH FLOW) Modelul DCF reprezintă un mecanism economic financiar de calcul a

profitabilităţii prin luarea în considerare a factorului timp, a impactului pe

care îl are comportarea în timp a veniturilor şi cheltuielilor.

Caracteristicile acestui model sunt:

1. Timpul 0 –considerat inputul la care se vor raporta toate veniturile – timp

ce reprezintă momentul (ziua) când s-a făcut prima cheltuială importantă

de investiţie. Timpul 0 este punctul de referinţă la care se vor raporta toate

profiturile.

2. veniturile sunt înregistrate atunci când banii (cash) sunt primiţi.

3. Profitul – cunoscut cu numele de net cash flow (NCF) se calculează prin

relaţia:

IVNNCF DT −=

( )TaxeCOVBVNDT +−=

DTVN = venit net după taxare

I = investiţia

VB = venituri brute

CO = costuri operaţionale

Spre deosebire de modelul financiar contabil , modelul DCF nu face

apel la calculul amortizării, investiţia fiind luată în consideraţie ca atare în

momentul în care a fost efectuată.

4. Eşalonarea veniturilor, investiţiilor, costurilor operaţionale, taxelor şi

cheltuielilor financiare şi a profitului în timp

5. Actualizarea net cash flowului.

6. Criteriile luate în considerare – un sistem de indicatori prin care se

încearcă evaluarea riscului investiţional şi punerea în evidenţă a

profitabilităţii proiectului precum şi impactul acestuia asupra trezoreriei

companiei (organizaţiei) respective.

Algoritmul metodei Discount Cash Flow

Noţiuni teoretice

Eficienţa investiţiilor presupune luarea în considerare a unui

mecanism economic care să reflecte particularităţile sistemului la care se

raportează şi să răspundă cerinţelor unei metodologii economico-financiare

care să reflecte eficienţă sistemului.

Metoda modernă folosită pe plan mondial este cunoscută sub numele

Discount Cash Flow (DCF), şi îşi propune să reflecte corect toate mişcările,

respectiv intrările şi ieşirile din sistemul economico-financiar, astfel încât,

diferenţa dintre acestea să pună în evidenţă câştigul sau pierderea.

Metoda DCF. are drept caracteristică esenţială eşalonarea în timp a

investiţiilor, cheltuielilor şi veniturilor şi folosirea actualizării.

Algoritmul metodei DCF

1. Calculul venitului brut, VB

vgazolinagazolinavggvtt pQpQpQVB ⋅+⋅+⋅=

unde:

Qţ,Qg, Qgz reprezintă producţia de ţiţei, gaze, gazolinǎ;

pvţ, pvg, pvgz ─ preţ de vânzare pentru ţiţei, gaze, gazolinǎ.

2. Calculul venitului net înainte de taxare, VNIT

cashIT ChVBVN −=

unde:

Chcash reprezintă cheltuieli cash; taxe + cheltuieli.

Taxe: a. Redevenţa, R, este o cotă din venitul brut care se plăteşte proprietarului

subsolului.

( ) VBR ⋅÷= 61

81

b. Taxa advalorem, Tadv este o cotă din venitul brut ce se plăteşte către

proprietarul terenului.

( ) VBTadv ⋅÷= %21

c. Taxa pe producţie, Tpp; în industria petrolierǎ această taxă variază de la

un stat la altul; şi se aplicǎ procentual la venitul brut, şi anume:

4,5% ─ pentru producţia de ţiţei;

7,5% ─ pentru producţia de gaze.

gtpp VBVBT ⋅+⋅= %5,7%5,4

Cheltuieli:

a. Cheltuieli Over head, COh sunt reprezentate prin cheltuieli fǎcute cu

personalul de conducere ( staff-ul ) şi cu aparatul funcţional.

b. Cheltuieli operaţionale, ChOp reprezintǎ cheltuielile curente directe cu

materiale, energie, salarii. Aceste cheltuieli se calculeazǎ cu relaţia:

exexOp QCCH ⋅=

în care:

Cex este costul extracţiei, lei/t;

Qex ─ producţia extrasă, t.

iieSL

SLtpex cra

DCaC ⋅+++=

unde:

atp este costul tratare – pompare, lei/t;

CSL ─ costul pe sondă-lună, lei/SL;

DSL ─ debitul pe sondă-lună, t/SL;

ri ─ raţia de injecţie a fluidului, m3/t;

ci ─ costul unitar al fluidului injectat, lei/m3.

ri ci ─ costul agentului injectat.

3. Calculul venitului net taxabil, VNT

DDAVNVN ITT −=unde:

DDA reprezintă depletare + amortizare = cheltuieli non-cash. Cheltuielile non-cash sunt cheltuieli cu valoare rezidualǎ, adicǎ îşi

transmit valoarea treptat în cursul anilor de funcţionare şi sunt reprezentate

de douǎ elemente,şi anume:

─ amortizarea;

─ depletarea.

Amortizarea

Se aplicǎ întregului capital investit pentru construcţia de sonde,

echipamente de fund şi de suprafaţǎ şi lucrǎri de construcţii-montaj.

Sumele se vor repartiza pe o perioadǎ de timp datǎ de uzura fizicǎ şi

moralǎ a echipamentelor. Metodele de calcul au fost prezentate anterior la

tema referitoare acestei probleme.

Depletarea

Reprezintă o particularitate a industriei de petrol, în legǎturǎ cu ea

apǎrând douǎ noţiuni:

─ cota de depletare;

─ costul depletǎrii.

Ambele îşi propun crearea unei provizii financiare în vederea

eliminǎrii riscului aferent descoperirii de noi rezerve. Depletarea reprezintǎ

sursa de finanţare a lucrǎrilor geologice.

Costul descoperirii de noi rezerve se poate calcula aplicând un

procent de 15% venitului brut realizat în urma vânzǎrii producţiei.

Pentru stabilirea cotei aferente depletǎrii, se acceptǎ ca maximum

50% din profit sǎ fie acordat acestei cote.

Se acordǎ depletǎrii cota de depletare sau costul depletǎrii, în funcţie

de care dintre ele este mai mare.

În concluzie, se poate spune cǎ depletarea şi amortizarea sunt surse

de autofinanţare: depletarea fiind folositǎ pentru descoperirea de noi

rezerve, iar amortizarea, pentru echipamente. Este recomandabil sǎ se

aleagǎ metoda de calcul prin care acestea vor avea o valoare mai mare,

deoarece înseamnǎ reconstituirea rapidǎ a capitalului, timp mai mic de

imobilizare al acestuia, deci o vitezǎ mai mare de rotaţie a capitalului, dar şi

posibilitǎţi de finanţare mai mari, preferabile creditelor bancare.

4. Calculul venitului net după taxare, VNDT

profitITDT TVNVN −=

Taxa pe profit, Tprofit, se calculeazǎ ca un procent stabilit de legislaţia

în vigoare, raportat la profitul impozabil, determinat ca diferenţǎ între

veniturile obţinute din livrarea bunurilor şi serviciilor prestate şi cheltuielile

efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal, din care se scad

veniturile neimpozabile şi se adaugǎ cheltuielile nedeductibile.

Tprofit VNT ⋅= %

5. Calcularea profitului, NCF

IVNNCF DT −=

unde: I este investiţia.

BIBLIOGRAFIE

1. C.C. – Stoicescu, Bazele Managementului

2. C. Bigan, Informatică

3. Cercetări operaţionale (suport de curs)

4. Conducerea proiectelor cu calculatorul (suport de curs)

5. I. Catană, Bazele Informaticii

6. C. Neagu, Ingineria şi Managementul Producţiei

7. M. Popa, Economie, Note de Curs

8. G. Păun, Management Financiar, Note de curs

9. H.B Maynard, Manual de Inginerie Industriala, vol. I – IV

10. Bringam, F. Eugene, Gapenskic & Financial Management,

NY, Dvyden Press

11. Francis, C Jack – Investment Analysis and Portfolis

Management, Hinsdale, Dvyden Press

12. Reilly, Frank, K. – Investment Analysis and Management,

NY Mc Graw Hill, 1993

13. Shape, William, F. – Investments ”Engleword Cliffs”, NJ,

Prentice Hall, 1989.