SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

1. Preliminarii

Dreptul internaţional reprezintă ansamblul de reguli şi principii ce reglementează relaţiile şi conduita statelor între ele. Dreptul internaţional este privit deseori în sensul de drept internaţional public, adică reglementând problemele drepturilor dintre mai multe naţiuni ori chiar dintre naţiuni şi cetăţeni sau subiecţi aparţinând altor naţiuni.1 Spre deosebire de dreptul internaţional public privit mai degrabă ca un völkerrecht, dreptul internaţional privat priveşte controversele dintre persoane fizice şi juridice în calitate de particulari apărute în cadrul unor relaţii ce depăşesc limitele unei singure naţiuni.2

Dreptul internaţional este înrădăcinat în acceptul statelor de a constitui un sistem aplicabil în relaţiile dintre ele. În acest context cutuma internaţională şi tratatul internaţional reprezintă sursele primare ale dreptului internaţional. Dreptul internaţional cutumiar se formează prin conduita statelor de a urma anumite practici generale şi de valoare în afara unei obligaţii legale, dar considerând că aceste practici reprezintă dreptul.3

Cutuma internaţională a fost codificată în urma dezbaterilor în cadrul Congresului de la Viena, adoptându-se în acest sens Convenţia privind dreptul tratatelor (Viena, 1969). Dreptul internaţional convenţional rezultă din înţelegerile internaţionale (International agreements) ce se pot stabili în numeroase forme de către părţile contractante prin manifestarea lor de voinţă. Statele pot deasemenea crea cutume internaţionale prin practica unor conduite generale ce sunt întâlnite în mod repetat devenind larg recunoscute şi acceptate.

Evoluţia dreptului internaţional şi multitudinea de reglementări în materia relaţiilor internaţionale, natura convenţională a majorităţii reglementărilor sale au determinat o anumită ierarhizare a izvoarelor sale în ce priveşte aplicabilitatea acestora. Astfel, există puncte de vedere potrivit cărora, pornind de la enumerarea din art. 38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie, ar rezulta că instanţa va aplica în primul rând dispoziţiile tratatului, iar în lipsa lui o regulă cutumiară de drept internaţional.4 Cu toate acestea, punctele de vedere nu sunt unanime cu privire la această ierarhizare, existând şi opinia potrivit căreia regula cutumiară şi cea convenţională au o autoritate egală în dreptul internaţional.5 Se consideră, totodată, că părţile pot oferi prioritate în aplicarea uneia dintre cele două surse juridice, pe bază de înţelegere. Totuşi, există anumite reguli de drept internaţional recunoscute de comunitatea internaţională peremptorii, nepermiţând vreo derogare. Asemenea reguli vor putea fi schimbate doar prin apariţia unor noi norme peremptorii de ius cogens, în dreptul internaţional public.

1 În doctrină există numeroase definiţii, fără a exista deosebiri esenţiale între acestea, ci doar accentuându-se mai mult sau mai puţin unele elemente definitorii ale dreptului internaţional. 2 Relaţii în care se manifestă prezenţa „elementului de extraneitate”.3 Se apreciază în doctrina dreptului internaţional că acest izvor de drept are două elemente constitutive, unul material şi unul psihologic; pentru amănunte a se vedea Al. Bolintineanu ş.a., Drept Internaţional Contemporan, ed. All Beck, 2000, ed. a II-a, pag. 50-52.4 A se vedea Al. Bolintineanu ş.a., op. cit. pag. 22.5 A se vedea International Law: An overview Legal Information, Cornell Law School, Myron Taylor Hall, Ithaka, N.Y.

3

Specific reglementărilor internaţionale, indiferent de natura cutumiară sau convenţională, este că acestea sunt create în principal de către aceleaşi subiecte ce vor fi destinatarii acestor norme. Sigur că, realizarea, adoptarea şi eficienţa juridică a normelor de drept internaţional presupun declanşarea unui proces complex, în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea numeroase persoane, instituţii şi organisme juridice, dar numai anumitor subiecte le vor fi aplicabile regulile de drept internaţional.

În literatura de specialitate se arată că orice entitate juridică ce participă la raporturile reglementate de dreptul internaţional are calitatea de subiect de drept internaţional. Aceasta presupune ca entităţile participante la „viaţa internaţională” să aibă aptitudinea de a fi titulare de drepturi şi de obligaţii recunoscute de dreptul internaţional, precum şi de a îndeplini actele juridice aferente.6 În acest sens, este notoriu faptul că statele sunt subiectele principale şi originare ale dreptului internaţional, dar potrivit teoriei pluralităţii7 subiectelor de drept internaţional, statelor subiecte directe şi nemijlocite, li se alătură şi alte subiecte de drept internaţional, de la caz la caz, cum sunt: organizaţiile internaţionale, beligeranţii şi naţiunile care luptă pentru eliberare naţională. Deasemenea există numeroase studii prin care sunt scoase în evidenţă anumite elemente de fond sau formă caracteristice reglementărilor dreptului internaţional şi prezente în raporturile la care participă societăţile transnaţionale şi persoanele fizice.

Cu privire la această tendinţă de lărgire a sferei subiectelor dreptului internaţional public, considerăm că se impune scoaterea în evidenţă a două idei: pe de o parte, faptul că această tendinţă are un determinism preponderent intrisec, dinlăuntrul mecanismelor juridice ale dreptului internaţional public, iar pe de altă parte reglementările ce alcătuiesc această ramură a dreptului reprezintă una din expresiile principale de manifestare a suveranităţii statelor în planul politicii externe şi implicit în cel al relaţiilor internaţionale. În legătură cu primul aspect, ideea evolutivă şi de valoare este elocvent subliniată de celebrele cuvinte ale lui Savigny: „Dreptul nu trebuie creat, ci se crează singur, ca un fenomen natural, precum limba, arta, literatura populară”.8 Cel de-al doilea aspect este consacrat atât de literatura de specialitate9, cât şi de practica internaţională, afirmându-se în numeroase rânduri că „dreptul de a intra în angajamente internaţionale este un atribut al suveranităţii de stat.”10

Corelaţia ce există între calitatea de subiect de drept internaţional şi atributul suveranităţii, element de natură statală, este evidentă îndeosebi atunci când ne referim la limitările dreptului de a încheia tratate internaţionale. Cu privire la acest drept, art. 6 al Convenţiei de la Viena cu privire la dreptul tratatelor (1969) prevede: „ Fiecare stat posedă capacitatea de a încheia tratate”, dar potrivit art.3 din Proiectul Harvard „Capacitatea de a deveni părţi la anumite tratate poate fi limitată”. În acest context al limitărilor dreptului de a încheia tratate valabile, au apărut datorită competenţelor de suveranitate probleme legate de statutul confederaţiilor, statelor federale, statelor sub protectorat, uniunilor personale şi uniunilor reale.11 Numeroase alte probleme s-au ivit cu privire la alte subiecte de drept internaţional şi entităţi juridice ce participă la viaţa internaţională, cum este cazul insurgenţilor, a mişcărilor de eliberare naţională etc.

Astfel cum aminteam anterior, în viaţa internaţională există un număr mare de participanţi, dar potrivit regulilor comunităţii internaţionale, exprimate prin dreptul

6 A se vedea Ion M. Anghel, Subiectele de drept internaţional, Ed. Lumina Lex, 1998, pag.77 Această teorie este prevalentă şi de necontestat ăn epoca actuală. A se vedea Ion m. Anghel op. cit., pag.7.8 Citat de prof. Dr. Victor Duculescu în Justiţia Europeană, ed. Lumina Lex. 2002, pag. 4179 A se vedea V. Duculescu, Dreptul tratatelor, ed. Continent XXI, Buc., 1995, pag. 22 şi Lord McNair, The Law Of Treates, Oxford, Clarendon Press, 1961, pag. 35.10 P. C. I. J. , series A, no. 1. pag.25, speţa Wimbledon precum şi Francesco Parisi, The Information Of Customary Law, 96th Annual Conference Of The American Political Science Assosiation, Washington, 2000. 11 A se vedea V. Duculescu şi N. Ecobescu, op. cit. pag.23.

4

internaţional, acest număr este limitat.12 În privinţa dreptului tratatelor care este ramură a dreptului internaţional, calitatea de subiect de drept internaţional o include şi pe aceea de a fi parte într-un tratat „deoarece calitatea de titular al lui ius contrahendi pe plan internaţional, pe care o are o entitate internaţională, constituie manifestarea cea mai expresivă şi definitorie a faptului că aceasta este înzestrată cu personalitate juridică internaţională, pentru că nu ar putea încheia un act juridic decât un subiect de drept, şi orice subiect de drept trebuie să poată încheia acte juridice. Faptul că o anumită entitate încheie cu un alt subiect tratate care sunt reglementate de dreptul internaţional, atestă prin urmare, în mod esenţial, existenţa calităţii juridice de subiect de drept internaţional al acesteia.”13 Este util de menţionat că însăşi încheierea de tratate de către entităţi ce au calitatea de subiect de drept internaţional, general recunoscută, cu alte entităţi juridice cu privire la care există îndoieli în societatea internaţională din prisma acestei calităţi, face ca acestora din urmă să li se ofere un loc în relaţiile publice internaţionale şi, implicit, să li se recunoască elemente ale personalităţii juridice de drept internaţional. Tocmai prin această activitate actuala comunitate internaţională autorizează anumite entităţi să participe la activitatea internaţională, cu un statut juridic distinct şi autonom.14

Din punct de vedere istoric, apariţia pe scena internaţională a unor noi entităţi a căror număr este într-o accelerată creştere după cel de-al doilea război mondial, chiar dacă naşterea şi formarea dreptului internaţional este intim legată de apariţia statelor, face necesară reconceptualizarea dreptului internaţional tocmai pentru a menţine oarecum ritmul evoluţiei relaţiilor internaţionale. Asemănător rolului pe care l-a îndeplinit dreptul tratatelor până în prezent, eficienţa sa în continuare depinde totuşi de subiectele primare ale dreptului internaţional public, aspect ce nu împietează în vreun fel calitatea altor entităţi de a fi subiecte ale tratatelor, deoarece expresia voinţei colective a indivizilor se manifestă fundamental prin intermediul acţiunilor statului ce îi cuprinde.

Sfera subiectelor dreptului tratatelor cuprinde acele entităţi ce participă la viaţa internaţională şi exercită drepturi, facultăţi şi competenţe juridice instituite prin dispoziţiile ce alcătuiesc dreptul tratatelor, revenindu-le în acelaşi timp şi obligaţii corespunzătoare, în legătură cu formarea, validitatea şi stingerea acordurilor internaţionale.15 Făcându-se aplicaţia de drept civil în materie contractuală,16 mutatis mutandis, se poate concluziona că subiectele dreptului tratatelor sunt acele entităţi ce-şi asumă obligaţii şi beneficiază de drepturi prin încheierea directă a tratatelor internaţionale, precum şi orice alte entităţi faţă de care tratatele internaţionale produc efecte în mod direct.

Clasificarea subiectelor dreptului tratatelor

Asemănător clasificării subiectelor dreptului internaţional public şi subiectele dreptului tratatelor pot fi grupate după diverse criterii; o enumerare generală a acestora ar putea fi următoarea:

a. statele, subiecte tipice şi primare;b. organizaţiile internaţionale guvernamentale, subiecte derivate;c. naţiunile sau popoarele care luptă pentru cucerirea independenţei;

12 Antonio Cassese, Le droit international dans un monde divise, 1986, pag. 73, citat de Ion m. Anghel în Dreptul tratatelor, vol. I, ed. Lumina Lex, 2000, pag. 73.13 Ion M. Anghel op. cit. pag. 7414 Ibidem, pag.7315 Arangio Ruiz, Gli enti soggetti dell'ordinamento, Milano 195116 Nicolae Ploeşteanu, Clausa rebus sic Standibus, Sesiunea de lucrări ştiinţifice Cluj-Napoca, 2001, Dezvoltare şi performanţă universitară prin cercetare la început de mileniu. Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2002, pag. 59.

5

d. alte entităţi a căror calitate de subiecte de drept internaţional este contestată în practica internaţională şi doctrină.

În funcţie de structura acestora întâlnim categoria subiectelor primare şi cea a subiectelor secundare. În categoria subiectelor primare sunt cuprinse toate statele, deoarece acestea au un element natural propriu, şi anume teritoriul, în timp ce în cea de-a doua categorie sunt cuprinse organizaţiile internaţionale, Sfântul Scaun şi Ordinul Militar de Malta, subiecte care nu au o bază teritorială în mod natural proprie. Astfel cum se precizează în doctrină, între subiectele primare şi cele secundare (insurgenţii, mişcările de eliberare şi organizaţiile internaţionale) există deosebiri care se exprimă şi în planul calităţilor de subiecte ale dreptului tratatelor.17

În funcţie de momentul apariţiei acestor subiecte, întâlnim subiecte ce-şi găsesc originea odată cu apariţia comunităţii internaţionale, precum şi subiecte care s-au format în decursul istoriei.

În funcţie de rolul pe care-l îndeplinesc în cadrul comunităţii, întâlnim subiecte fundamentale şi nemijlocite, cum este situaţia statelor a căror existenţă rezultă din fiinţarea naturală a unei naţiuni, precum şi subiecte cu funcţiuni specializate, de regulă acesta fiind cazul organizaţiilor internaţionale.

În funcţie de sursa capacităţii juridice internaţionale şi a temeiului legal ce o consacră, întâlnim subiecte naturale şi subiecte recunoscute ca având o asemenea capacitate. Astfel, statul dobândeşte în mod natural această capacitate prin însăşi existenţa sa şi interdependenţa unitară dintre acesta şi elementele alcătuitoare (populaţia, teritoriul, putere publică); această capacitate juridică este rezultată prin însăşi faptul formării lor. În situaţia altor entităţi, capacitatea juridică poate fi atribuită de către state prin prevederea expresă în acordurile internaţionale de constituire a entităţii respective.

2. Statele

Datorită afectaţiunii specifice dreptului internaţional şi a elementelor unice pe care le prezintă statele ca subiecte ale acestuia, ele sunt apreciate ca fiind subiecte „tradiţionale” ale societăţii internaţionale, în sensul că ele sunt dramatis personae ale scenei internaţionale de la originea sa.18 În privinţa altor entităţi, ţinându-se cont de fizionomia structurală a acestora, ele sunt apreciate în doctrină ca fiind subiecte atipice de drept internaţional, în categoria acestora fiind menţionate Sfântul Scaun, organizaţiile internaţionale şi, uneori, individul.19 Ceea ce influenţează evoluţia dreptului internaţional în general, şi implicit accepţiunile cu privire la calitatea de subiect de drept internaţional, sunt, pe de o parte, dinamica relaţiilor internaţionale, dar, în acelaşi timp şi ceea ce este de evidenţă şi notorietate în doctrină şi practica internaţională şi exprimând chiar datul în dreptul internaţional: astfel, în mod tradiţional legea internaţională îşi găseşte temeiul în viziunea societăţii internaţionale alcătuite din state suverane, ce au o putere suverană asupra teritoriilor lor, fapt ce a determinat crearea regulilor juridice aplicabile între ele doar pe baza acordului de voinţă liber exprimat. Elementul central al întregului sistem internaţional este această concepţie statală, deoarece de acest factor depinde primordial funcţionarea şi viabilitatea lor. Această concepţie era direct inspirată din dreptul privat, în

17 Ion M. Anghel, op.cit. pag.7418 Ion M. Anghel, Subiecte de drept internaţional, ed. Lumina Lex, 1998, pag. 3519 Schwarzenberger, A Manual of International Law, vol I, 1967, pag. 79; Oliver Thiermann and F. Andy Messing Jr., „Assasination policy”în The Washington Times, publicat in 6 Oct. 2002; se afirmă: „of particular importance is whether a terrorist is classified as a combatant or a crimial. If a terrorist is classified as a combatant, then that individual is subject to the law of war, and targeting that individual lethal force would be perfectly justifiable. However id a terrorist is classified as a criminal, then that individual is subject to criminal law, and such action would no longer be permissible.”

6

care interesele private predomină şi se pot manifesta deplin atât timp cât nu intră în contradicţie cu ordinea publică. Este incontestabil faptul că după cel de-al doilea război mondial a avut loc o anumită schimbare în relaţiile internaţionale de o manieră atât de puternică încât şi-a pus amprenta asupra structurii şi dinamicii dreptului internaţional. Această manieră se traduce prin crearea unor sisteme normative şi instituţionalizate ce se depărtează oarecum de interesele suverane şi particulare ale unui stat în vederea servirii intereselor omenirii. Tocmai de aceea se constată o dezvoltare a diverselor ramuri din cadrul dreptului internaţional deoarece au la bază conceptul unui interes comun pentru omenire: protecţia drepturilor omului, relaţiile de pace şi colaborare în întreaga comunitate internaţională, conservarea biosferei etc. De altfel finalitatea acestei evoluţii este previzibilă dacă ţinem cont de unul din principiile de bază ale sistemului de drept, formulat de Ulpianus:

„Publicum ius est quod as statuari rei Romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitatem”. Şi pentru acest motiv statele reprezintă subiectele principale ale dreptului tratatelor, fapt ce, în prezent, considerăm că nu înseamnă a priori că sunt beneficiarele unor drepturi ci în primul rând că le revine o responsabilitate vitală în cadrul societăţii internaţionale: aceea de a aşeza, prin încheierea de tratate, relaţiile internaţionale pe temeiuri solide, fiabile şi viabile de natură să conserve valorile universale şi naturale. Această formă de activitate statală manifestată prin stabilirea de tratate internaţionale este consacrată expres şi prin Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, ce vine să codifice o regulă existentă anterior în dreptul internaţional cutumiar (customary law). Art.6 al Convenţiei dispune în acest sens că „Orice stat are capacitatea de a încheia tratate”.20 Detalierea elementelor acestei dispoziţii a revenit tot doctrinei şi practicii internaţionale pe baza criteriilor oferite de dreptul internaţional cutumiar21, apreciindu-se că subiectele dreptului internaţional ar trebui să prezinte următoarele caractere:

- o structură centrală susceptibilă de a exercita un control autonom şi efectiv pe un teritoriu dat;

- să aibă un teritoriu care nu aparţine sau nu mai aparţine unui alt stat suveran, cu o comunitate ai cărei membri nu datorează supunere autorităţilor externe.

Sigur că, deşi aceste reguli prezintă o mare generalitate, există numeroase alte instrumente juridice şi de cercetare la care specialiştii se raportează în determinarea unei entităţi statale. În acest sens, sunt utilizaţi ca factori de importanţă maximă principiul efectivităţii şi atitudinea statelor preexistente de recunoaştere sau nerecunoaştere a noii entităţi. În doctrina internaţională22 prevalează punctul de vedere potrivit căruia pentru ca o entitate să aibă personalitate juridică de tip statal este necesară întrunirea a patru elemente: a. existenţa unui teritoriu determinatb. o populaţie permanentă (organizată şi cu un număr considerabil de membrii)c. un guvern d. capacitatea de a intra în relaţii cu alte state23

20 D. I. Harris, Cases and Materials on International Law, London, 1991, pag 732 şi Francesco Parisi, The Formation of Customary Law, Washington, 2000, pag. 321 Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, pag 75, arată că la Conferinţa de Codificare s-a prezentat un amendament în sensul că numai statele suverane să aibă capacitatea juridică de a încheia tratate, dar a fost respins arătându-se că noţiunea de suveranitate este vagă: a se vedea şi Conference des Nations Unies sur les droit des traites, Documents officiels, Nations Unies, NY, 1969, pag 30-3122 A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Cristina Jura, Drept internaţional public, ed. All Beck, 2000, editia a 2-a, pag. 6623 Acest element este prevăzut de Convenţia privind drepturile şi obligaţiile statelor din 1933 de la Montevideo: „capacity to conduct international relations”

7

Principiul efectivităţii presupune existenţa primelor trei elemente în următoarea corelaţie: orice subiect al comunităţii internaţionale având personalitate juridică de tip statal trebuie să aibă o autoritate guvernamentală independentă care să dispună de atributele puterii pe un anumit teritoriu şi asupra unei populaţii stabilite, permanentă şi organizată exercitând un control de facto în cadrul limitelor jurisdicţiei sale. Este important de menţionat aici faptul că exercitarea acestui control nu exclude cooperarea între state. Mai mult, în prezent, evoluţia dreptului internaţional este marcată nu doar prin lărgirea domeniului de competenţă a statelor, ce intervin tot mai mult în reglementarea unor domenii care în mod obişnuit erau lăsate în seama iniţiativei private (învăţământul, sănătatea etc), ci şi prin modificarea concepţiei generale cu privire la rolul statelor. Tocmai pentru acest motiv, unul dintre factorii importanţi ce limitează suveranitatea statelor îl reprezintă nevoia de neînlocuit de a coopera între ele într-un număr crescând de domenii pentru soluţionarea unor probleme majore. Nu intâmplător unii autori aşează principiul cooperării în categoria principiilor fundamentale ale dreptului internaţional contemporan.24

O tendinţă principală în mărirea numărului de subiecte cu personalitate juridică de tip statal s-a manifestat îndeosebi în perioada primelor decenii ce s-au scurs după cel de-al doilea război mondial şi a constat în procesul de decolonizare. Acest proces a presupus, din punct de vedere juridic, recunoaşterea faptului că anumite populaţii (naţiuni) sunt capabile să-şi determine statul de care să aparţină. Această recunoaştere a fost făcută implicit prin consacrarea în Convenţiile privind drepturile omului, a dreptului la autodeterminare şi de a dispune de ele însele.25 De altfel, acest principiu stă la baza formării multor state moderne, dar în multe situaţii recunoaşterea lor nu a reprezentat un interes comun al comunităţii internaţionale. Cu toate acestea, în practica internaţională şi în doctrină se apreciază că recunoaşterea unei noi entităţi ce se consideră de tip statal şi se manifestă ca atare, nu are caracter constitutiv în ce priveşte personalitatea sa juridică internaţională.

2.1. Raportul stat-organizaţii internaţionale.Un alt fenomen de amploare l-a reprezentat înfiinţarea, extinderea şi lărgirea de

anvergură a competenţelor organizaţiilor internaţionale, odată cu începerea secolului al XX-lea. Odată cu acceptarea lor şi includerea în categoria subiectelor de drept internaţional s-au înmulţit şi tratatele încheiate de organizaţiile internaţionale. Calificate ca fiind subiecte derivate ale dreptului internaţional, acestea sunt create prin înţelegeri internaţionale de către state pentru a atinge obiective comune. Potrivit doctrinei, statele deleagă o parte din puterea suverană către organizaţie pentru ca aceasta să poată funcţiona într-un domeniu exact. Pe de altă parte, potrivit unei opinii, înţelegerile (agreements) făcute de organizaţii nu sunt “tratate” în sensul precizat de Convenţia de la Viena (Michael Connelly). Totuşi, Convenţia din 1986 confirmă capacitatea organizaţiilor internaţionale de a încheia tratate internaţionale, implicit prin dispoziţiile art. 6 al acesteia.26 Totuşi beneficiile tratatelor internaţionale încheiate de asemenea organizaţii nu se vor răsfrânge asupra acestora ca părţi a tratatelor, ci doar asupra statelor ce l-au fondat şi le justifică existenţa, sub rezerva anumitor drepturi de natură procedurală. Altfel spus,

24 Mentionat initial in art. 3 pct. 3 din Carta ONU, acesta este un principiu nou si presupune obligatia statelor de a coopera intre ele in vederea mentinerii pacii si securitatii internationale, favorizarii progersului si stabilitatii economice internationale; a se vedea si Adrian Nastase s.a., op.cit., pag 5325 Convenţia internationala privind drepturile economice, sociale si culturale, si Conventia internationala privind drepturile civile si politice26 Potrivit Conventiei de la Viena privind dreptul tratatelor intre state si organizatii internationale, sau intre organizatii internationale „capacitatea unei organizatii internationale de a incheia tratate este guvernata de regulile acestei organizatii”. (art. 6)

8

aceste organizaţii deşi vor avea personalitate juridică internaţională, totuşi ele rămân supuse voinţei fondatorilor lor, nereprezentând altceva decât “instrumente în serviciul statelor”.

Există mai multe teorii ce privesc fundamentarea capacităţii organizaţiilor internaţionale de a încheia tratate. Potrivit unei teze, statele fiind subiecte originale cu capacitate deplină de a încheia tratate pot, implicit, să convină prin tratat la crearea unei entităţi cu personalitate juridică distinctă proprie. Teza se corelează cu definiţia organizaţiei internaţionale propusă de Comisia de Drept Internaţional: “o asociere de state constituită printr-un tratat, înzestrată cu o constituţie, şi organe comune şi posedând o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre care o compun”. Efectele constituirii unei organizaţii internaţionale sunt evidenţiate şi de anumite surse juridice ce s-au format în practica internaţională, deseori fiind menţionat Avizul consultativ dat de Curtea Internaţională de Justiţie, la solicitarea Adunării Generale a ONU în 1949 asupra “ prejudiciilor suferite în servicul ONU”. Potrivit Curţii, “50 de state reprezentând o largă majoritate a membrilor comunităţii internaţionale au puterea conform dreptului internaţional, de a crea o entitate posedând personalitate juridică obiectivă şi nu numai una recunoscută de ele”.

2.2 Raportul stat-individ în dreptul internaţional.În discuţiile legate de sfera subiectelor de drept internaţional, îndeosebi în literatura de

specialitate mai recentă, s-a acordat interes în a situa şi individul alături de alte subiecte. Cu toate acestea individul nu a fost recunoscut vreodată ca având capacitatea de a încheia tratate internaţionale cu nici unul din subiectele de drept internaţional. Printre argumentele principale se situează şi cel potrivit căruia tratatele internaţionale impun obligaţii şi conferă drepturi doar statelor, iar nu indivizilor. Faţă de aceştia, tratatele internaţionale nu au forţă juridică decât în măsura în care dispoziţiile sale sunt trecute în dreptul intern de către însăşi statul ce-şi manifestă jurisdicţia şi competenţele asupra indivizilor. În susţinerea acestei teorii, deşi nu are rol primordial, se uită totuşi faptul că la bază se află conceptul de suveranitate a statelor în sensul cel mai deplin al acesteia. Ori, în prezent modul de exercitare a competenţelor statale sugerează faptul că s-au produs modificări în structura suveranităţii, cauzele fiind diverse (ideea cooperării, ideea unui super-control, ideea de aplicare şi de exercitare unitară a compeţentelor la nivelul unor federaţii de state, uniuni de state etc), iar legitimitatea acestor mutaţii fiind conferită chiar prin încheierea de tratate în acest sens. Ca urmare, în prezent este evident că individului i se recunosc anumite drepturi în planul relaţiilor internaţionale si vis-à-vis de subiecte ale dreptului internaţional public. Bunăoară, anumite competenţe procesuale sunt de necontestat ca aparţinând individului, competenţe consacrate, exemplificativ, prin Convenţia de la Washington din 1907 prin care s-a creat Curtea de Justiţie Centru-Americană, sau Convenţia a XII-a de la Haga din 1907, sau Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit practicii şi statutului Curţii Europene a Drepturilor Omului, orice persoană având calitatea de victimă în sensul Convenţiei poate solicita tragerea la răspundere a oricărui stat ce a ratificat Convenţia. Sigur că rolul individului în dreptul internaţional a crescut considerabil dezvoltându-se puternic ramura dreptului umanitar, insinuându-se tot mai des ideea unei ordini politice mondiale în care normele internaţionale în materia drepturilor omului să se bucure de o protecţie superioară. În spiritul acestei tendinţe se constată şi creşterea rolului organizaţiilor non-guvernamentale ce desfăşoară activităţi în domeniul apărării drepturilor omului (ex: Anti-Slavery Society, Amnesty International etc).

9

3. Insurgenţii şi mişcările de eliberare naţională

Insurgenţii constituie subiect de drept a tratatelor, dar sunt recunoscuţi de comunitatea internaţională în măsura în care fac dovada exercitării unor drepturi care sunt în mod tipic statale. Statutul lor este prin esenţă temporar, deoarece prin lupta pe care o desfăşoară ajung în timp să se constituie într-un stat sau dispar de pe scena internaţională. Capacitatea lor juridică este limitată putând participa şi încheia doar anumite tratate şi având o poziţie distantă în raport cu un număr mare de state. Caracteristic insurgenţilor este faptul că aceştia beneficiază de un statut internaţional în măsura în care se impun ca o putere efectivă, în principal, prin forţă. Pe de altă parte, acestei recunoaşteri i se opune poziţia suverană adoptată de “guvernul legitim”, poziţie ce imprimă deseori un caracter intern conflictului dintre insurgenţi şi guvernul legitim, înlăturând oarecum posibilitatea aplicării regulilor dreptului internaţional tocmai datorită principiilor sale.

Recunoaşterea insurgenţilor ca având calitatea de subiect în raporturile internaţionale a fost determinată în mare masură de consacrarea principiului autodeterminării ca principiu fundamental al dreptului internaţional public. Mişcările de eliberare sunt recunoscute ca subiecte deoarece ele au o vocaţie concretă de a stăpâni un anumit teritoriu şi a-şi exercita atribute ale suveranităţii asupra colectivităţii aflate pe acel teritoriu.

Printre subiectele atipice şi fără caracter statal se numără şi popoarele şi mişcările de eliberare naţională. Acestora li se recunoaşte în anumite condiţii calitatea de subiect de drept internaţional şi beneficiază de o capacitate juridică limitată şi tranzitorie. În literatura de specialitate există opinia că recunoaşterea făcută de către organizaţiile internaţionale are valoare constitutivă, în sensul că ar crea personalitate juridică a mişcării de eliberare naţională. Cu toate acestea, considerăm că, şi în afara recunoaşterii mişcările de eliberare naţională au capacitatea asemănătoare altor subiecte de drept internaţional, dar limitată, fiind suficientă conduita sa ca parte la tratate în viaţa internaţională.

4. Sfântul Scaun şi Ordinul Suveran de Malta

În dreptul internaţional, printre subiectele sale, întâlnim şi anumite colectivităţi nestatale cum este cazul Sfântului Scaun, şi a Ordinului Suveran de Malta. În literatura de specialitate se apreciază că instituţia Sfântului Scaun este reprezentativă în procesul de reconceptualizare a dreptului internaţional în sensul acceptării în sfera subiectelor dreptului internaţional şi a altor entităţi decât cele tipic statale, marcând astfel trecerea de la categoria subiectelor de drept cu o organizare esenţialmente teritorială, la cele care au un caracter totalmente diferit. Astfel, se apreciază că statutul de subiect de drept internaţional al Sfântului Scaun nu se bazează pe caracterul său teritorial, acesta fiind doar un rezultat necesar, ci mai degrabă rolul primordial în această calificare rezultă din poziţia Papei ca şef al unei organizaţii mondiale- Biserica Romano-Catolica. Astfel, la anexarea Statelor Papale aflate până în 1870 sub suveranitatea Sfântului Scaun, suveranitatea Papei nu a fost contestată.

Urmare a încheierii Tratatului de la Laterano (1929) între Italia şi Sfântul Scaun, acesta din urmă era recunoscut ca subiect statal suveran cu numele de Vatican. În doctrină mai există dispute în privinţa acceptării Vaticanului ca subiect de drept internaţional de tip statal, într-o opinie argumentându-se că acestuia îi lipsesc elementele faptice şi juridice specifice statului (suveranitatea şi independenţa), teritoriul său este foarte restrâns, şi nu beneficiază de o autonomie a serviciilor sale publice.

Cu toate acestea Sfântul Scaun se comportă în viaţa internaţională ca un subiect de drept internaţional, fiind membru a numeroase organizaţii internaţionale, are calitatea de observator în cadrul ONU, participă la realizarea de tratate şi convenţii cu caracter

10

umanitar, iar uneori suveranul pontif mediază şi acordă bune oficii în soluţionarea unor diferende internaţionale. Deasemenea Sfântul Scaun are capacitatea de a încheia tratate internaţionale.

În prezent, Sfântul Scaun este acceptat ca subiect de drept internaţional, sui generis, particularizându-se prin organizarea sa şi funcţia pe care o îndeplineşte.

Statutul de subiect de drept internaţional se fundamentează pe ideea tradiţională că Papa este „suveran secular”27 din perioada de formare a dreptului internaţional, pe de o parte, precum şi că este şeful unei organizaţii mondiale – Biserica Romano – Catolică, pe de altă parte.

Doctrina italiană consideră că Vaticanul este un stat autentic din 1929.Totuşi, Vaticanului îi lipsesc elementele de fapt indispensabile unui stat: 1) teritoriul este restrâns şi supus unor regimuri juridice multiple2) populaţia este foarte mică, iar naţionalitatea are caracter temporar şi supletiv3) nu posedă autonomia serviciilor sale publice.Caracterul statal al Sfântului Scaun este recunoscut de statele din comunitatea

internaţională cu care acesta întreţine relaţii diplomatice. Sfântul Scaun întreţine relaţii speciale cu Italia şi are relaţii cu alte state.

Sfântul Scaun are capacitatea de a încheia tratate internaţionale în interesul Bisericii şi în scopuri spirituale sau în domeniul temporal.Ordinul Suveran de Malta este unul dintre subiectele cu recunoaştere a personalităţii

internationale. Având iniţial ca bază teritorială insula Rhodos, apoi Malta, din 1834 stabilindu-şi sediul la Roma, pe lânga Suveranul Pontif. Ordinul este condus de un Mare Maestru căruia i se recunosc drepturi suverane, cum sunt cel de legaţie activă şi pasivă. Ordinul nu este parte la nici un tratat internaţional, motiv pentru care este considerabil contestată calitatea sa de subiect de drept internaţional. Marele Maestru întreţine relaţii diplomatice cu Sfântul Scaun, San Marino, Spania, Haiti.

5. Recunoaşterea în dreptul internaţional

S-a apreciat în doctrina interbelică cu privire la existenţa ca persoană de drept internaţional că aceasta nu reprezinta un simplu fapt. În această idee, s-a susţinut că dreptul internaţional prevede diferite faze ale devenirii juridice ale acestora, reglementând naşterea, transformarea şi dispariţia statelor.

Se consideră că un stat există în fapt dacă întruneşte elementele sale esenţiale: existenţa unei grupări de oameni stabiliţi pe un teritoriu determinat şi trăind organizaţi sub o autoritate comună. Îndeosebi s-a cerut ca pe lângă aceste elemente, pentru ca un stat să facă parte din comunitatea naţiunilor, el trebuie să fie admis de către membrii acesteia, apărând astfel necesară o condiţie formală specială: recunoaşterea acelui stat de către statele preexistente28. În legătura cu recunoaşterea există două teorii, cea atributivă de drepturi şi cea declarativă. Teza potrivit căreia recunoaşterea statelor şi organizaţiilor internaţionale este constitutivă de drepturi, a fost susţinută îndeosebi de şcoala germană, dar şi de către alţi autori, îndeosebi ilustrul profesor italian Cavaglieri. Punctul de plecare în fundamentarea acestei teorii constă în aprecierea că orice drept îşi are sursa în voinţa statelor suverane, iar acel stat care nu este recunoscut de alte state, nu poate crea vreun drept dacă nu este voluntar admis de alte state, şi, în consecinţă, practic nici nu se poate vorbi de existenţa unei voinţe, cu atât mai mult cu cât, în acelaşi timp, nu este apreciat ca fiind suveran.

27 Vezi I.M. Anghel, Subiectele dreptului internaţional, p. 188-18928 V.R. Erich, La naissance et la reconnaissance des Etats, Recueil des Cours de la Hague, A.XIII (1926)

11

Potrivit teoriei declarative prezentată pentru prima oară de Lorimer, recunoaşterea unui stat, reprezintă prea puţin actul său de naştere, căci atunci când elementele sale sunt reunite, noul stat are dreptul la recunoaşterea sa, astfel cum în dreptul intern se întâmplă cu persoanele juridice.

Problema recunoaşterii indiferent către care dintre teorii am opta se pune în prezent atât în cadrul organizaţiilor internaţionale29, prin faptul acceptării noului stat ca membru, precum şi în al doilea rând cu privire la recunoaşterea sa de către state ce nu sunt membre ale vreunei organizaţii internaţionale. În legătură cu recunoaşterea s-a apreciat că ea se poate prezenta şi sub forme atenuate (formes attenuees de reconnaissance), spre exemplu atunci când se face recunoaşterea nu a statului, dar a unei naţiuni şi, deseori, recunoaşterea beligeranţilor. Asemenea situaţii au un caracter excepţional deoarece nasc din conjuncturi excepţionale. Acesta a fost cazul Poloniei sau Cehoslovaciei atunci când se găseau sub ocupaţie străină şi nu aveau un teritoriu guvernat nemijlocit de o putere independentă, dar cărora li s-a recunoscut de către Aliaţi dreptul de a avea un drapel distinct, dreptul de a avea trupe proprii şi de a avea un organism de guvernare cu sediul pe un teritoriu străin. Ca urmare, recunoaşterea unei naţiuni reprezintă în fond doar o anticipaţie: că în viitor odată cu întrunirea elementelor statale specifice statul va fi recunoscut de către o parte a comunităţii internaţionale.

Recunoaşterea beligeranţilor intervine din alte motive decât recunoaşterea naţiunilor; şi anume, se apreciază că în cadrul unui război civil existând două părţi în conflict ambele reprezentând fracţiuni organizate şi puternice între care se desfăşoară o luptă serioasă, există motive de a fi recunoscute ca beligeranţi. O atare recunoaştere s-a produs în timpul Războiului de Secesiune din partea Franţei şi a Angliei în favoarea statelor din sudul Americii. Atât recunoaşterea statelor cât şi a beligeranţilor sunt în mare masură efectuate pe motive de oportunitate politică.

S-a apreciat totodată că recunoaşterea beligeranţilor poate reprezenta o etapă spre recunoaşterea ca stat, astfel petrecându-se lucrurile atunci când în anumite cazuri beligeranţii reuşesc să triumfe şi sunt recunoscuţi ca un nou stat.30 Odată constituit şi desăvârşit ca stat prin afirmarea statală şi declararea31 statalităţii sale, noul stat beneficiază de dreptul egal la respectul autorităţii sale interne, a monedei32etc, drepturi ce-i permit acestuia să se angajeze cu succes în relaţii internaţionale. Indiferent dacă s-ar accepta recunoaşterea statelor sau recunoaşterea beligeranţilor sau insurgenţilor, ca etape ale constituirii etatice, în mod cert asemenea recunoaşteri produc efecte juridice în planul dreptului internaţional: astfel, recunoaşterea insurgenţilor are următoarele consecinţe:

- insurgenţii capătă calitatea de combatanţi şi vor fi judecaţi după legile războiului, iar nu după legile penale de drept comun, aplicându-se în cazul capturării lor regimul prizonierilor de război;

- daunele cauzate de insurgenţi terţilor nu vor fi suportate de către guvern;- statul – terţ care recunoaşte insurgenţii ca parte răsculată este obligat să adopte o

poziţie de neutralitate faţă de ei şi are dreptul de a cere insurgenţilor să respecte persoana şi bunurile cetăţenilor proprii;

- insurgenţii sunt puşi pe picior de egalitate cu guvernul împotriva căruia luptă;Când în cadrul conflictului insurgenţii stăpânesc efectiv zone întinse ale ţării, unele state sunt îndreptăţite să stabilească contacte cu ei atunci când consideră că este necesară protecţia naţionalilor proprii şi a proprietăţii acestora. Recunoaşterea făcută de către guvernul împotriva căruia se luptă, le oferă calitatea de subiect de drept internaţional şi

29 Sigur ca aceasta problema a fost prezenta si inainte de al II-lea razboi mondial, astfel ca a constituit preocuparea Comisiei Speciale30 A se vedea Louis Le Fur, Precis de droit international public, Paris, 1931, Librairie Dalluz, pag 32931 A se vedea in Recueil de Textes de Droit International Public, proiectul declaratiei gintilor32 V.V. Pella, La Cooperation des Etats dans la Lutte contre le faux-monayage, R.G.D.I.P., 1927, pag 672-915

12

conflictul se va desfăşura după legile războiului. Dacă revoluţionarii sunt învinşi, recunoaşterea încetează în mod automat, iar dacă sunt victorioşi urmează recunoaşterea noului guvern sau a noului stat. Cu toate acestea, aşa cum s-a subliniat deseori de către experţi, în mod tradiţional statele prezintă o reticenţă în a acorda insurgenţilor statutul de parte într-un conflict armat internaţional deoarece deseori au existat motive de oportunitate politică (în cazul puterilor coloniale sau atunci când s-a ţinut cont de legăturile de loialitate cu anumite grupări politice implicate în conflict). În schimb statele terţe pot oferi asistenţă şi trupe militare guvernului legitim. Comunitatea internaţională a luat măsuri deseori prin Consiliul de Securitate al ONU şi în conformitate cu capitolul VII al Chartei atât de natură militară cât şi economică: astfel spre exemplu în cazul Etiopiei, Eritreea, Irak, Iugoslavia, Sierra Leone etc, precum şi împotriva insurgenţilor cum este cazul formaţiunii UNITA din Angola33. Uneori au fost luate măsuri chiar împotriva unor facţiuni politice aflate la guvernare34. Cea mai utilizată formă de sprijin exterior a mişcărilor insurgente include porturi sigure, sprijin financiar, politic şi asistenţă militară directă pentru că statele sunt capabile să asigure toate aceste tipuri de asistenţă, sprijinul lor a avut un impact profund asupra eficacităţii mişcărilor rebele după sfârşitul Războiului Rece. Cu toate acestea sprijinul statelor nu este singurul suport şi nici nu a fost de multe ori necesar. Au existat situaţii în care sprijinul a fost acordat mişcărilor de gherilă de către diaspora, refugiaţi şi alte non-state35. Această realitate nu este conformă regulilor de drept internaţional. În prezent mişcările de insurgenţi au o altă fizionomie şi deseori sunt beneficiarele unor resurse financiare consistente. Noi “sponsori” au alte obiective şi mijloace decât în Războiul Rece. Noile obiective sunt de a obţine influenţă în zone vecine lor, sau strategice, sau în cadrul unor guvernări rivale, deosebindu-se astfel de obiectivele anterioare prin care se urmăreau implementarea unor ideologii şi crearea unui anumit bloc de alianţe. Totodată numărul de state capabile să susţină temeinic mişcările de insurgenţi a scăzut, fiind împovărător financiar să ofere un sprijin la scară largă departe de frontiere. În schimb se dezvoltă un fenomen nou: apariţia altor actori ce sprijină mişcările de insurgenţi (diaspora, refugiaţii, mişcările de insurgenţi ce sprijină alte mişcări, organizaţiile religioase). Măsurarea impactului sprijinului extern este dificilă pentru că valorile sunt relative. Astfel, insurgenţii caută în exterior ceea ce nu pot obţine pe plan intern (o mişcare poate avea nevoie de un port, alta de arme sau alta de sprijin politic). Una din cele mai importante forme de sprijin extern o reprezintă asigurarea de adăpost sigur. Insurgenţii prosperă ca număr atunci când statele nu-şi pot controla graniţele şi nici nu exercită un control asupra zonelor izolate ale ţării lor. Acest fenomen este prezent în zone din Asia Centrala sau Africa unde insurgenţii se pot organiza lesne. După cel de-al doilea război mondial s-a conturat îndeosebi tendinţa constând în apariţia de grupări organizate care luptă în numele unui popor declarându-se mişcări pentru eliberare naţională. Acestea au militat şi şi-au concentrat forţele împotriva puterilor coloniale manifestându-şi prezenţa în Africa sau în Asia. Fundamentul recunoaşterii acestor mişcări ca subiecte de drept este dat de principiul autodeterminării popoarelor, fundamentat de doctrină şi acceptat treptat ca regulă universal valabilă de drept internaţional public ce permite anumitor mişcări vocaţia la un statut internaţional36.

33 A se vedea Rezolutia 1173/1988 din 12 iunie 198834 Factiunea afgana a talibanilor; a se vedea Rezolutia 1267/1999 din 15 octombrie 199935 A se vedea Daniel L. Byman, Peter Khalk, Bruce Hofman, William Roseman si David Brannan, Trends in Outside Support for Insurgent Movements, Rand Publishing, 2001, National Security Research Division, Santa Monica, CA36 Claude Lazarus, Le Statut des Movements des Liberation Nationale a L’Organisation des Nations Unies, Annuaire Francais de Droit International, 1974, pag 173, si urm., citat de Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, pag.

13

Practica internaţională înregistrează fenomenul delegării unor atribuţii de recunoaştere organizaţiilor internaţionale cu vocaţie universală şi regională şi de apreciere a existenţei condiţiilor cerute pentru recunoaşterea mişcărilor de eliberare naţională.37 Deşi există opinii în doctrină cu privire la caracterul constitutiv al recunoaşterii mişcărilor de eliberare naţională de către organizaţiile internaţionale în sensul conferirii acestora calitatea de persoană juridică internaţională, o asemenea teză ar permite în anumite conjuncturi continuarea reîmpărţirii zonelor de influenţă prin intermediul organizaţiilor internaţionale datorită acceptării ideii că alţii decât comunitatea internaţională în mod nemijlocit şi direct au un drept suveran în a crea noi entităţi de drept internaţional. Ori, tocmai că acest drept suveran exclude afirmarea principiului autodeterminării popoarelor ce are ca temei tot conceptul de suveranitate manifestată sub formele sale specifice: lupta pentru independenţă şi exercitarea unei voinţe autonome. Ori, în acest mod se ajunge la un nonsens şi anume coexistenţa a două drepturi suverane cu privire la aceeaşi problemă : personalitatea juridică internaţională. Considerăm că, recunoaşterea unui nou subiect de drept internaţional reprezintă un act ce caracterizează esenţialmente suveranitatea statelor, iar ca decizie este specific acestei suveranităţi, dacă se manifestă într-un mod direct şi nemijlocit. Sigur că, recunoaşterea de către organizaţii internaţionale nu poate fi decât benefică acestor mişcări , dar a atribui caracter constitutiv recunoaşterii de către organizaţii presupune, încă o dată a lăsa o parte din puterea de decizie suverană în mâinile unui subiect în plus faţă de statele preexistente. Ar fi poate o variantă mai utilă recunoaşterea de către organizaţii internaţionale, intervenită a posteriori dobândirii personalităţii juridice de drept internaţional. Pe de altă parte, recunoaşterea de către organizaţii internaţionale prezintă avantaje oferind posibilitatea mişcărilor de eliberare de a se angaja în relaţii internaţionale şi a-şi realiza obiectivele principale. Astfel, este şi cazul OEP care a obţinut şi statut de observator la ONU şi în cadrul unor instituţii specializate. Această recunoaştere le permite să beneficieze de protecţie oferită de regulile dreptului internaţional ce-şi produc efecte asupra lor în mod direct şi indirect.38

6. Tendinţe de apariţie a unor noi subiecte în dreptul internaţional

Atât în situaţia insurgenţilor cât şi a mişcărilor de eliberare cu obiective de orice natură, populaţia din zonele unde aceştia îşi desfăşoară lupta armată este direct afectată , şi chiar mai mult , lupta lor depăşeşte în numeroase cazuri cadrul teritorial revendicat şi capătă reflexele unor activităţi teroriste sau cel puţin aduce atingere regulilor consacrate de legile războiului şi ale dreptului umanitar. Ca urmare, anvergura ce o capătă asemenea fenomene poate îndreptăţi uneori statele în a lua măsuri decisive pentru apărarea comunităţii internaţionale, ori a propriei integrităţi. Sigur că, asemenea măsuri trebuie să se încadreze în tiparele cerute de regulile dreptului internaţional public.

SWAPO-Namibia

8237 A se vedea rezolutiile nr. 2918/1972, si 3102/1973 a Adunarii Generale a ONU38 Spre exemplu Curtea Internationala de Justitie si-a dat aviz consultativ la 26 aprilie 1988 in ce priveste aplicabilitatea obligatiei de arbitraj prevazuta de Acordul din 24 iunie 1947 privind sediul Natiunilor Unite , atunci cand Congresul SUA a adoptat legea contra terorismului (1987) prin care se declara ca ilegala stabilirea sau mentinerea unui birou al OEP pe teritoriul Statelor Unite. Cu aceasta ocazie Curtea a opinat ca „ Statele Unite ale Americii , ca parte a acordului dintre Organizatia Natiunilor Unite si Statele Unite ale Americii , referitor la sediul ONU, din data de 26 iunie 1947, sunt obligate in conformitate cu sectiunea 21 a acestui acord, sa recurga la arbitraj pentru reglementarea diferendului ce le opun ONU.”

14

În 1974 Africa de Sud încă administra Africa Germană de Sud-Vest în termenii mandataţi la sfârşitul primului război mondial, când Germania a trebuit să renunţe la coloniile sale în favoarea aliaţilor.Organizaţia Populară a Africii de Sud- Vest (SWAPO) a devenit un militant tot mai important începând cu 1959, iar aripa sa politică Armata Populară de eliberare a Namibiei (PLAN) a fost formată în 1962. La începutul anului 1966, primul rus antrenează SWAPO care aveau baza în Zambia. Prima lor incursiune în Africa de Sud-Vest a avut loc în septembrie 1965, iar a doua în martie 1966. Prima confruntare majoră dintre unităţile sud-africane şi SWAPO a avut loc la data de 26 august 1966, declanşându-se un lung război care a durat aproximativ 23 de ani cunoscut sub denumirea de “Războiul de Frontieră”. Întâlnirea mai multor lideri în 19 aprilie 1960 a avut ca urmare crearea SWAPO, având ca preşedinte pe şeful Tanzaniei Sam Nujoma. În iunie 1960 acesta a apărut în faţa Comitetului Naţiunilor Unite. Eforturile judiciare de a termina mandatul Africii de Sud asupra Africii de Sud-Vest au început în 1961. În 1966 Adunare Generala ONU adoptă Rezoluţia 2145 prin care revocă mandatul Republicii Africa de Sud , iar în 1968 numele teritoriului este schimbat în Namibia. La 21 iunie 1971 prezenţa continuă a Republicii Africa de Sud în Namibia este declarată ilegală iar în 1976 Adunarea Generala ONU recunoaşte Swapo ca reprezentantul unic şi autentic al poporului namibian.

Lupta armată de eliberare a Namibiei de sub dominaţia sud-africană a început lângă Ongulumbashe în provincia centrală Owambo pe 26 august 1966 când primele focuri de armă s-au înregistrat între aripa armată a SWAPO , Armata Populară de Eliberare a Namibiei (PLAN) şi poliţia sud-africană. Conflictul armat a escaladat enorm când regimul colonial portughez din Angola (vecina de nord a Namibiei) s-a prăbuşit în 1975. Guvernul angolez devine aliatul SWAPO, iar ţara devine o bază permanentă de unde SWAPO poate să opereze împotriva forţelor de securitate sud-africane. În 1978 Grupul Vestic de Contact, compus din Marea Britanie, Canada, Franţa, RFG şi SUA, a înaintat o propunere Naţiunilor Unite de a rezolva disputa namibiană. Planul de soluţionare cunoscut ca Rezoluţia 435 a fost acceptat de către Africa de Sud, SWAPO, statele din prima linie (Angola, Botswana, Nigeria, Tanzania, Zambia, Zimbabwe) şi de către majoritatea facţiunilor interne.

Rezoluţia 435 prevedea o tranziţie paşnică la independenţă în urma unor alegeri libere şi democratice pentru a se forma o adunare constituantă, sub supravegherea şi controlul Naţiunilor Unite.

Organizaţia pentru eliberarea Palestinei

Înainte de AL NABA, Înaltul Comitet Arab pentru Palestina, condus de Haj-Amin Al Husseini, a decis să constituie un guvern pentru a umple golul la sfârşitul mandatului britanic asupra Palestinei. În toamna anului 1948 chestiunea devine urgentă şi la 23 septembrie guvernul tuturor palestinienilor a fost creat sub conducere lui Ahmad Hilmi Abdel Baky. În sprijinul noului guvern, Înaltul Comitet Arab a convocat întrunirea Consiliului Naţional Palestinian la 1 octombrie 1948 (Gaza). Cu această ocazie a fost acordat sprijin guvernului ce se întemeia pe Declaraţia de Independenţă a Palestinei în cadrul frontierelor internaţionale. Guvernul a fost acceptat de toate statele arabe, cu excepţia Iordaniei, care a opus o rezistenţă activă. Guvernul a fost invitat şi a participat în 30 octombrie la reuniunea Consiliului Ligii Statelor Arabe. Palestina a fost reprezentată în cadrul Ligii de Abdel Baky. În septembrie 1963 Consiliul Ligii decide că Ahmed Al-Shukairy îl va inlocui pe Abdel Baky, ca urmare a decesului acestuia din urmă. Decizia Consiliului a arătat că este timpul pentru poporul palestinian să-şi ia cauza în propriile sale mâini şi este de datoria statelor arabe să-i asigure acestuia oportunitatea de a-şi

15

exercita acest drept. În ianuarie 1964 preşedinţii statelor arabe se reunesc la Summitul de la Cairo unde s-a decis la 13 ianuarie să se treaca la organizarea poporului arab (to organise the Palestinian people) şi să-i permită să-şi ia rolul său în eliberarea ţării lor, precum şi la autodeterminare.Summitul l-a mandatat pe Ahmed Al Shukairy să contacteze poporul palestinian şi statele arabe cu scopul de a se ajunge la bazele necesare pentru crearea unei entităţi palestiniene. Sprijinul preşedintelui Nazer al Egiptului a fost crucial în această perioadă.

În cadrul primei conferinţe palestiniene ţinută la Ierusalim la 28 mai 1964 s-a stabilit înfiinţarea OEP39, ca fiind entitatea palestiniană. S-a adoptat Declaraţia de înfiinţare a organizaţiei şi Carta Naţională Palestiniană. Conferinţa a decis să se transforme ea însăşi în Consiliul Naţional Palestinian. Au adoptat legea fundamentală a organizaţiei, iar Shukairy a fost ales preşedintele comitetului executiv al PLO. Carta Naţională Palestiniană conţine o introducere şi 29 de articole, definind palestinienii ca fiind acei cetăţeni arabi care au trăit în Palestina până în 1947, atât cei rămaşi , cât şi cei expulzaţi, precum şi orice copil născut din tată palestiniano-arab după această dată. Carta i-a considerat pe evreii de origine palestiniană ca fiind palestinieni dacă sunt doritori să trăiască în pace şi să fie loiali Palestinei. S-a considerat despărţirea Palestinei care a avut loc în 1947 şi înfiinţarea Israelului ca fiind nulă şi ilegală, indiferent de trecerea timpului. Aceeaşi poziţie a fost luată şi în ceea ce priveşte Declaraţia Balfour şi Sistemul de mandat palestinian. Carta a indicat de asemenea că organizaţia n-a exercitat nici o suveranitate teritorială după West Bank, în regatul Iordaniei, Fâşia Gaza şi zona Himmah. Activităţile sale au fost la un nivel popular în cadrul de eliberare, organizare, politic şi financiar.

Urmare a conferinţei, departamentele organizaţiei au deschis birouri în Ierusalim şi birouri reprezentanţe în statele arabe. Consultările au condus la înfiinţarea unităţilor armate palestiniene, în inţelegere cu statele arabe şi unităţile de comandă arabe.

A patra sesiune a conferinţei s-a ţinut la Cairo între 10-17 iulie 1968 marcând începutul a ceea ce poate fi numit a doua etapă în istoria OEP. Consiliul a adoptat amendamente la Cartă, înfiinţând practic una nouă cu un nume nou: Palestinian National Chart. Noua Cartă prevede clar independenţa naţională precum şi exerciţiul forţelor armate. Se face referire la unitatea arabă şi la rolul de avangardă a poporului palestinian pentru eliberarea teritoriului lor. Mai mult, se arată o identitate palestiniană distinctă şi rolul conducător al OEP în lupta pentru eliberarea Palestiniei. Carta arată deasemenea natura colonialistă şi expansionistă a mişcării sioniste.

O altă dezvoltare importantă în istoria PLO a avut loc in 1988, aproape la un an după începerea Intifadei palestiniene, odată cu a 19-a sesiune a PNC în Algeria. Sesiunea a adoptat la 15 noiembrie 1988 Declaraţia de Independenţă a Palestinei, precum şi un comunicat politic. Declaraţia acceptă Rezoluţia 181(II) din 1947 a Adunării Generale iar comunicatul acceptă Rezoluţia Consiliului de Securitate 242 din 1967.

A 21-a sesiune a PNC s-a ţinut pentru prima oară din 1966 în oraşul Gaza din Palestina. În cadrul sesiunii s-a votat cu majoritate abrogarea acelor reglementări din Carta PLO care sunt contrare schimbului de scrisori între PLO şi guvernul Israelului de la 9 şi 10 septembrie 1993.

Din păcate în prezent relaţiile dintre Israel şi OEP s-au deteriorat considerabil datorită numeroaselor prejudicii materiale şi victime omeneşti cauzate de atacurile forţelor din ambele tabere.

În prezent este semnalată existenţa mai multor organizaţii şi grupări ce se pretind insurgenţi, desfăşurând operaţiuni în forţă şi promovând activităţi teroriste.40

39 P.L.O. –Palestine Liberation Organisation 40 A.S.G. (Filipine), Al-Quaida, Aum Shinrikyo (Japonia), ETA –Spania, Hamas – Palestina, Hezbollah-Libia, IRA – Irlanda, PKK – Turcia, LTTE – Sri Lanka, MRTA – Peru etc.

16

Armata Republicană Irlandeză(IRA)

IRA este organizaţie dedicată luptei împotriva dominaţiei britanice în Irlanda de Nord. Aceasta s-a format pe fondul confruntărilor dintre catolici şi protestanţi, în Ulster, din vara anului 1969 ;deşi au fost desfăşurate trupe britanice pentru a restabili ordinea catolicii au considerat că nu s-au luat măsuri suficiente în sprijinul lor. De atunci IRA a condus operaţiunile de gherilă împotriva armatei britanice şi a poliţiei. În acest conflict,unul dintre episoadele cele mai dramatice, cunoscut sub denumirea de Duminica Sângeroasă s-a petrecut în Londonberry la 30 ianuarie 1972 când trupele britanice au ucis 13 catolici neînarmaţi. Evenimentul a proliferat activităţile violente ale IRA.

Mişcarea Separatistă Bască (ETA)

Aceasta a fost fondată de militanţi desprinşi din grupul EKIN în 1962 care pretind că luptă pentru independenţa regiunii basce. Deşi scopul mişcării teroriste era să pună capăt regimului Franco şi să-l înlocuiasca cu un sistem socialist, în prezent scopul este de a separa regiunea bască de Spania şi a se constitui într-un stat independent. Ţintele ETA sunt ofiţerii de poliţie, soldaţii şi persoanele oficiale. ETA ţine legături strânse cu IRA ,semnând chiar şi o întelegere în aprilie 1972 ,act la care s-a alăturat şi Frontul Breton de Eliberare. În august 1983 a avut loc o adunare între reprezentanţii Catalania Tierra Libra, bascii , ETA, mişcarea de eliberare corsicană ,IRA şi KADEK .

P.K.K.(Turcia)

În anii `70 au avut loc o serie de mişcări ale tinerilor din întreaga lume, precum şi în Turcia. Abdullah Oçalan, Kesire Yldirim , Haky Karaer, Cemil Bayik , Kemal Pir, membrii ai Universităţii din Ankara , au pus bazele în 1974 fundaţiei Kadek. Preşedintele fundaţiei , cunoscut sub denumirea de “pionier” este responsabilul cu administrarea acesteia şi acţiunile sunt ordonate de acesta (acţiuni criminale, propagandă, contrabandă şi strategia organizaţiei). Obiectivul declarat al organizaţiei este de a crea “Kurdistanul Democratic Unit” în zona de est şi sud-est a Anatoliei, Siriei , Iranului şi Irakului. Organizaţia întreprinde operaţiuni armate, dar ucide numeroşi civili nevinovaţi. Totodată urmăreşte distrugerea investiţiilor guvernului turc în provincia Anatoliei. Săvârşeşte sabotaje , urmărind distrugerea infrastructurii, a centrelor industriale, şi a activităţilor economice , atacând chiar obiective turistice .

17 Noiembrie –Grecia

Activităţile acestei organizaţii reflectă foarte bine faptul că asemenea mişcări se impun în forţă, dar şi că ţintele lor sunt de regulă bine determinate . În 1975 numele acestei organizaţii apare pe buzele multor oameni din lume , ca urmare a senzaţionalei asasinări a şefului CIA de la Atena . În manifestul său ,17 NOV. se defineşte ca fiind o “Aripă revoluţionară de stânga”. Organizaţia este activă în Atena , iar ţintele sunt misiunile diplomatice ale SUA , bazele NATO , misiunile turceşti si greceşti, uneori. 17 NOV.a fost fondată de un grup de studenţi care au cauzat căderea juntei militare (1967-1974). Este o organizaţie de asasini, adoptând ca model, celula, având foarte puţini membri, şi fără o strategie de dezvoltare .Membrii conducători sunt avocaţi , jurnalişti, profesori care comandă şi controlează nivelele mai joase ale organizaţiei . Scopul organizaţiei este să pună capăt regimului

17

existent din Grecia şi să creeze o guvernare şi un sistem socialist, să scoată Grecia din NATO, să închidă bazele americane din Grecia, să pună capăt ocupaţiei turceşti în Cipru şi să răceasca relaţiile Greciei cu SUA , NATO şi UE. 17 NOV. în mod normal se angajează în atacuri armate, atentate cu maşină capcană şi atacuri cu rachete. Este implicată în crima organizată, în special în contrabanda cu arme şi explozibili.

ABU SAYAF- Filipine

Abu Sayaf este cea mai mică şi cea mai radicală grupare separatistă islamică care operează în sudul Filipinelor. Membrii Abu Sayaf au studiat şi lucrat în Orientul Mijlociu şi şi-au dezvoltat legături cu mujahedinii în timp ce luptau şi se antrenau în Afganistan. Grupul este desprins din Frontul de Eliberare Naţională “Moro” din anul 1999 sub conducerea lui Abdurajik Abubakar Janjalani, ucis într-o confruntare cu poliţia filipineză la 18/12/1998. Presa arată că locul de conducător a fost luat de fratele său mai mic, Khadafi, care este liderul grupului format din câteva facţiuni. Sunt implicaţi în atentate cu bombă, asasinate, răpiri şi extorcări de fonduri pentru promovarea unui stat islamic independent în vestul insulei Mindanao şi în arhipelagul Sulu, zone din sudul Filipinelor masiv populate de musulmani. Format din aproximativ 200 de luptători, dar sprijiniţi de mai mult de 2000, mulţi s-au alăturat grupului datorită perspectivelor financiare. Este posibil că primesc ajutor extern de la extremiştii islamici din Orientul Mijlociu şi sudul Asiei. Operează în sudul Filipinelor, precum şi la Manila şi în Malaezia.

AL QAIDA – Afganistan

Este un grup de sprijin multinaţional care finanţează şi orchestrează activităţile militanţilor islamici din întreaga lume. Scopul organizaţiei este de a răsturna guvernele aşa zis corupte şi eretice din statele musulmane şi de a le înlocui cu legea islamică Sharia. Al-Qaida este profund antioccidentală, în mod particular anti-SUA, în care vede duşmanul principal al Islamului. Bin Laden a arătat 3 reguli religioase care trebuiesc promovate de musulmani în lupta împotriva SUA:- încercări de radicalizare a grupărilor islamice existente şi de creare a altora acolo unde nu

există- susţinerea oricăror activităţi de distrugere a SUA, care sunt văzute ca un obstacol în

refomarea societăţii islamice- sprijinirea luptătorilor musulmani din Afganistan, Bosnia, Cecenia, Eritera, Kosovo,

Pakistan, Somalia, Tajikistan, Yemen.Al-Qaida rămâne cea mai renumită şi periculoasă reţea de terorism prin activităţile sale determinând chiar schimbări în relaţiile internaţionale şi influenţând modificări legate de zonele de influenţă ale marilor puteri in lume:- reţeaua a asistat teroriştii egipteni implicaţi în tentativa de asasinat a preşedintelui

Mubarak în 1995- a săvârşit atentatele din Tanzania şi Kenya asupra ambasadelor SUA- a pus la cale şi îndeplinit atentatele de la 11 septembrie 2001.

7. Reflecţii privind conflictele în care sunt implicate mişcările care luptă pentru eliberarea naţională, insurgenţii si organizaţiile de natură teroristă

18

Conflictele armate internaţionale sunt conflicte între state. Convenţia de la Geneva din 1949 şi Protocolul I au reglementat numeroase probleme umanitare ce sunt create de asemenea conflicte. Tot complexul de legi privind prizonierii de război, statutul acestora şi tratamentul aplicabil sunt angrenate în războaiele dintre state. Potrivit Protocolului no. I din 8 iunie 1977, războaiele de eliberare naţională trebuie tratate ca şi conflictele cu caracter internaţional. Un război de eliberare naţională este un conflict în care poporul luptă împotriva unei puteri coloniale, şi-şi exercită dreptul la autodeterminare. Conceptul de drept la autodeterminare a depăşit în prezent cadrul doctrinar, fiind acceptat cu caracter de principiu fundamental de către comunitatea internaţională, sigur că şi din motive umanitare, dar totuşi aplicarea acestuia la situaţii conflictuale specifice este oarecum controversată. Sigur că dacă s-ar întocmi o hartă a lumii, s-ar observa că conflictele dintre state sunt astăzi mai degrabă excepţia, decât regula. Majoritatea conflictelor armate sunt purtate în teritoriul unui stat şi astfel, sunt conflicte ce nu au caracter internaţional. Una dintre trăsăturile comune ale unor asemenea conflicte interne constă în intervenţia forţelor armate ale altui stat, ce sprijină guvernul sau pe insurgenţi. Regulile de drept umanitar ce reglementează conflictele armate fără caracter internaţional sunt mult mai simple decât cele corespunzătoare celor care guvernează conflictele internaţionale. Potrivit art. 3 din Convenţia de la Geneva, părţile dintr-un conflict intern trebuie să respecte câteva reguli de bază umanitare. Acest articol 3 impune obligaţii nu numai guvernelor, dar, în acelaşi timp insurgenţilor, fără a le oferi un statut special. Protocolul adiţional II din 1977 completează art. 3 al Convenţiei de la Geneva cu mai multe prevederi, oferind astfel o protecţie umanitară mărită în situaţia unui conflict armat intern. Protocolul II are o sferă de aplicare mai redusă decât cea a art. 3 şi se aplică doar dacă insurgenţii controlează efectiv o parte din teritoriul naţional.

8. Organizaţiile internaţionale

Organizaţiile internaţionale reprezintă unul dintre subiectele dreptului tratatelor cu o evoluţie ce caracterizează dreptul internaţional contemporan40. Acestea în prezent contribuie într-un mod esenţial la dezvoltarea relaţiilor internaţionale prin încheierea de tratate, ceea ce presupune şi calitatea sa de parte a acestora, deşi la începutul secolului al XX-lea i-a fost contestată această calitate. După al doilea război mondial organizaţiile interguvernamentale devin titulare de drepturi şi obligaţii distincte de cele aparţinând fiecăruia dintre statele membre fondatoare, ceea ce le măreşte importanţa în planul relaţiilor internaţionale. Deşi cu o capacitate funcţională specifică în limitele competenţei stabilite, organizaţiile interguvernamentale ajung să deţină o poziţie egală cu cea a statelor la încheierea acelor tratate făcute în scopul atingerii obiectivelor sale. Analizând motivele ce au determinat delegarea unor puteri în planul relaţiilor internaţionale, organizaţiilor, iar ulterior recunoaşterea acestora ca subiecte cu personalitate juridică internaţională, se constată că acestea corespund mai degrabă spiritului principiilor fundamentale ale dreptului internaţional public, decât intereselor private şi temporare ale statelor. Apariţia acestora este strâns legată de conflagraţiile mondiale, ce au pus omenirea în faţa unor dezastre greu de imaginat şi de admis, a căror pericol nu putea fi înlăturat prin puterile fiecărui stat luat în parte. Astfel, credem că menirea principală a organizaţiilor a fost de a reprezenta o atare reţea de mecanisme internaţionale care să fie capabile a se opune altor tendinţe pregătitoare unui al treilea război mondial. În acest angrenaj internaţional după cel

40 A se vedea Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, pag. 84; P. Reuter, Le droit des traites et les accords internationaux conclus pae les organisations internationales, Miscellanea van der Meersch, 1972, vol.I, pag. 195-215; Goodspeed, The Nature and Functions of International Organization, New York, 1959

19

de-al doilea război mondial s-a implicat activ şi ţara noastră care a militat şi militează pentru menţinerea securităţii mondiale şi pentru crearea acelor organisme internaţionale cu o vocaţie de universalitate al căror scop să fie conform acestui obiectiv. Deseori România şi-a declarat obiectivul amintit şi a întreprins măsuri cu caracter internaţional în acest sens: “Este necesar să se creeze condiţii propice pentru asigurarea înfăptuirii principiului universalităţii ONU, pentru participarea activă şi egală a tuturor statelor la dezbaterea şi adoptarea hotărârilor, la soluţionarea problemelor internaţionale41”. Sigur că activităţile României în vederea atingerii acestui obiectiv, al securităţii si organizării păcii nu se reduc doar la activităţile de după cel de-al doilea război mondial, aceasta militând în perioada interbelică activ în cadrul Societăţii Naţiunilor şi oferind scenei internaţionale reprezentanţi iluştri, cum a fost Nicolae Titulescu. Astfel după cum reiese din Pactul constitutiv al Societăţii Naţiunilor, tratatele de pace ce stabileau noua ordine mondială trebuiau să se sprijine pe principiile promovate de aceasta.42

Organizarea păcii după primul şi al doilea război mondial putea fi făcută mult mai eficient prin mijlocirea organizaţiilor internaţionale; puteau prin conferirea atributelor persoanei juridice internaţionale lua măsuri mai obiective şi implicit echitabile, decât statele în parte. Nevoia naşterii organizaţiilor internaţionale poate fi frumos subliniată dacă amintim cuvintele istoricului englez A.F. Pollard: “Distrugerea este uşoară şi mai rapidă decât clădirea…e nevoie de un om mai înţelept şi de o muncă mai îndelungată, pentru a face pace în locul războiului”43. În acest spirit al refacerii păcii, precum şi a menţinerii acesteia, odată cu păstrarea integrităţii frontierelor, renumitul “bărbat de stat cu vederi largi”, Take Ionescu, a conceput după o analiză profundă a situaţiei internaţionale “un plan genial”44pentru salvgardarea păcii europene, şi pentru interesul statelor renăscute sau năruite din teritoriile celor patru imperii prăbuşite (Rusia, Germania, Austro-Ungaria şi Turcia). Acesta a propus ca încă înainte de a se incepe Conferinţa de pace din 1918 “să se ajungă între Statele interesate”la o înţelegere amicală cu privire la chestiunile în litigiu, iar ulterior “să se formeze un bloc compact din România, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia şi Grecia”.45

Organizaţiile internaţionale ca subiecte derivate de drept internaţional sunt părţi ale tratatelor internaţionale în limita competenţei lor46. Sunt considerate tratate internaţionale atât acordurile încheiate între un stat şi o organizaţie internaţională47, cât şi acordurile încheiate între organizaţii internaţionale.48

Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor între state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale din 1986, consacră capacitatea organizaţiilor internaţionale de a încheia tratate şi prevede că “capacitatea unei organizaţii internaţionale de a încheia tratate este guvernată de regulile acestei organizaţii”. Această capacitate manifestată şi în planul dreptului tratatelor nu este universală, ci specifică, în funcţie de scopurile şi funcţiunile

41 Poziţia Romaniei cu privire la imbunatatirea si democratizarea activitatii ONU la intarirea rolului sau in realizarea cooperarii intre toate statele, in vol. Contributii ale Romaniei la solutionarea noilor probleme ale lumii contemporane, Bucuresti, Ed. Politica, 1975, pag. 4342 Pactul Societatii Natiunilor face parte integranta din tratatele de pace de la Versailles, Saint-Germain, Trianon si a fost acceptat de catre parti impreuna cu regulamentele de pace43 A.F. Pollard, A Sghort History of the Great War, Methnen&Co, London, 1920, pag. 36544 A se vedea V.V.Tilea, Actiunea diplomatica a Romaniei nov. 1919-mart 1920, Tipografia poporului, Sibiu, 1925, pag 13045 Take Ionescu, Le Petite Entente, La revue de France, an I, nr. 16, 1 nov 192146 A se vedea Louis Delbez, Manuel de droit international public, Paris, 1951, pag 2000, Ph. Jessup, Modernization of the International Contractual Agreemennts, American Journal of International Law, aprilie 1947, pag 378 si urmatoarele47 Spre exemplu tratatul privind sediul ONU incheiat la 26 iunie 1947 intre SUA si ONU (Lake Success)48 Spre exemplu conventiile de la Geneva (1946) privind transferul unor bunuri de la Liga Natiunilor la ONU, of Ch. Ronsseau, Droit International public approfondi, Paris, 1958, pag 22

20

ei. Pe de altă parte, spre deosebire de state, capacitatea organizaţiilor internaţionale este determinată precis de către grupurile de state ce le-au fondat. Fundamentarea capacităţii organizaţiilor de a încheia tratate şi-a găsit în doctrină variate teorii. Potrivit uneia din teze, organizaţiile pot încheia tratate datorită calităţii de persoană juridică internaţională. Astfel, se apreciază că acestea fiind entităţi distincte de cele ale statelor membre, cu caractere specifice şi participând la raporturi juridice internaţionale, având un statut ce le conferă anumite atribuţii49, rezultă că se manifestă atât faptic cât şi juridic, ca persoană juridică distinctă. Această personalitate juridică , are un caracter funcţional în sensul că organizaţia exercită activităţi care le-au fost încredinţate de state. Teoria personalităţii juridice a fost criticată în doctrină pe motiv că nu oferă o explicaţie satisfăcătoare despre capacitatea organizaţiei de a încheia tratate, deoarece nu este necesar ca existenţa ca persoana internaţională să ofere şi capacitatea de a face tratate.50Pe de altă parte, uneori această trăsătură de a avea personalitate juridică internaţională este expres prevăzută în actele constitutive ale unor organizaţii, cum este cazul tratatului de la Roma, privind constituirea Comunităţii Economice Europene (art. 210), ori potrivit art. 176 din Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării prevede că autoritatea internaţională a teritoriilor submarine “posedă personalitate juridică internaţională şi capacitatea juridică care îi este necesară exercitării funcţiilor şi atingerii scopurilor sale”51. Potrivit unei alte teze, a competenţei implicite, rolul documentelor constitutive este hotărâtor în a aprecia limitele capacităţii organizaţiilor internaţionale de a încheia tratate internaţionale. Astfel, potrivit juristului britanic Ian Brownlie “Existenţa personalităţii legale nu sprijină prin ea însăşi capacitatea de a încheia tratate, totul depinzând de termenii instrumentului de constituire a organizaţiei. Instrumentele constitutive în mod normal nu conferă o capacitate generală de a încheia tratate, dar aceasta poate fi stabilită prin interpretarea instrumentului în ansamblul său şi pe calea recurgerii la doctrina atribuţiilor implicite”52

Indiferent de teoriile care justifică capacitatea organizaţiilor internaţionale, astfel cum subliniază d-l profesor Victor Duculescu “din examinarea practicii statelor şi doctrinei de drept internaţional, rezultă fără ambiguitate că în prezent dreptul organizaţiilor internaţionale de a încheia tratate este generalmente recunoscut atât în practică cât şi în teorie. Capacitatea organizaţiilor internaţionale de a încheia diverse acorduri internaţionale este dedusă din calitatea acestora de subiecte distincte de drept internaţional”53. În acelaşi sens profesorul P.K. Menon de la Universitatea Indiilor de Vest din Barbados opinează că “vorbind în mod general, există patru caracteristici ale unei organizaţii internationale: în primul rând, aceasta este o asociaţie de state, ca o formă distinctă de asociere de aceea a indivizilor particulari, a organizaţiilor profesionale sau grupurilor religioase, în al doilea rând, o organizaţie internaţională are o bază constituţională, un tratat multilateral, care formează constituţia organizaţiei, în al treilea rând, instrumentul constitutiv va stabili organele instituţiei, în al patrulea rând, instituţia astfel constituită îşi asumă o identitate corporală distinctă de aceea a statelor componente membre”.54

49 In special dreptul de a incheia tratate cu statele membre si alte organizatii internationale (art. 42 din Carta ONU, pentru Consiliul de Securitate si art. 63 pentru Adunarea Generala) Gr. Geamanu, Dreptul international contemporan, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1965, pag. 575)50 In acest sens vezi Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, pag 8551 V. Raluca Miga-Besteliu, Dreptul international, Editura All Beck, 1997, pag 13152 Ian Brownlie, Principles of Public International Law, Oxford, Clorendon Press, 1966, pag 522, citat de Victor Duculescu, Dreptul tratatelor, pag 11453 V. Duculescu, op.cit., pag. 11254 P.K. Menon International Organizations as Subjects of International Law in Revue de Droit International, no. 1, janvier-mars 1992, pag. 63-64 citat de V. Duculescu in Dreptul Tratatelor, pag 112-113

21

Doctrina juridică cunoaşte teza conform căreia capacitatea de a încheia tratate este conferită organizaţiilor internaţionale de o regulă a dreptului internaţional cutumiar55. În ce priveşte drepturile şi obligaţiile ce revin organizaţiilor internaţionale considerăm că acestea se nasc atât în virtutea actului constitutiv ale fiecărei organizaţii în parte, dar şi datorită personalităţii juridice ale acestora. Este indubitabil faptul că organizaţia va beneficia de drepturi şi-i vor reveni obligaţiile prevăzute în actul constitutiv la baza căruia se găseşte acordul de voinţă al statelor ce se leagă prin tratat. În plus, examenul doctrinei juridice şi a practicii internaţionale precum şi fundamentările teoretice duc la concluzia că, capacitatea juridică comportă modificări evolutive în timp, incepând cu înfiinţarea primei organizaţii şi până în prezent. Ceea ce dorim să subliniem este că dacă odată cu înfiinţarea primei organizaţii nu au fost avute în vedere conferirea anumitor drepturi proprii organizaţiilor, ulterior acest lucru a fost acceptat şi consacrat, aceasta datorită creşterii importanţei şi rolului organizaţiilor în relaţiile internaţionale. Pe de altă parte, dacă într-o primă etapă a constituirii organizaţiilor în doctrină se constată deseori prezenţa teoriilor care contestau existenţa capacităţii de a încheia tratate a acestora, în prezent este predominant punctul de vedere, care consideră că organizaţiile internaţionale dispun de o capacitate de a încheia tratate, care decurge din calitatea lor de subiecte derivate secundare de drept internaţional, create prin acordul statelor.56

În acest context prin prisma principiului relativităţii efectelor tratatelor, precum şi ţinând cont de faptul că regulile dreptului internaţional au la bază acordul de voinţă al statelor, considerăm că drepturile şi obligaţiile ce revin organizaţiilor nu decurg doar în virtutea actului lor constitutiv, ci şi datorită personalităţii juridice ale acestora. Fiind acceptată ca subiect de drept internaţional, personalitatea juridică a acestora este opozabilă erga omnes, astfel încât aceasta poate să influenţeze sursele primare ale dreptului internaţional57. Astfel, Curtea Internaţională de Justiţie în avizul său consultativ (1971) privind “Consecinţele juridice pentru state a continuării prezenţei Africii de Sud în Namibia, dispusă de ONU, întrucât reprezintă o situaţie juridică opozabilă erga omnes, deci şi statelor nemembre ONU face ca prezenţa acesteia în Namibia, după această dată să devină ilegală”58. Printre drepturile importante de care beneficiază organizaţiile internaţionale se numără dreptul de a încheia acorduri internaţionale cu statele membre, beneficiază de imunitate de jurisdicţie pentru actele şi activităţi efectuate de organizaţii, dreptul de protecţie a agenţilor organizaţiei, dreptul de a prezenta o reclamaţie internaţională pentru a obţine despăgubiri. Asemenea drepturi consacrate prin diverse convenţii sunt esenţiale pentru desfăşurarea activităţii organizaţiilor internaţionale şi atingerea obiectivelor pentru care a fost constituită. Astfel, spre exemplu, la 13 feb. 1946 , Adunarea Generală a ONU a adoptat Convenţia cu privire la privilegiile şi imunităţile Naţiunilor Unite, care a fost înregistrată ex officio de secretariatul ONU la 14 dec. 1946.59

Această înregistrare, de altfel, a constituit şi unul dintre argumentele tezei potrivit căreia organizaţia internaţională poate să fie parte la un tratat ce reglementează privilegiile şi imunităţile sale, deoarece măsura înregistrării este luată în mod uzual atunci când organzaţia este parte.60

În ce priveşte capacitatea organizaţiilor internaţionale de a formula o reclamaţie internaţională împotriva unui stat este relevant în materie Avizul consultativ (1949) al Curţii Internaţionale de Justiţie în legătură cu “prejudiciile suferite in serviciul ONU”, când Adunarea Generală a solicitat să i se precizeze dacă poate formula o asemenea reclamaţie în

55 A se vedea Ion M. Anghel, op.cit., pag. 8656 A se vedea V. Duculescu, N. Ecobescu, op.cit., pag 11357 Legea internationala si cutuma58 I.C.J. Reports, 1971, pag 13359 V. Duculescu, N. Ecobescu, op.cit., pag 12160 A se vedea Ion M. Anghel, op.cit., pag 87

22

locul unuia dintre funcţionarii săi, respectiv în locul Contelui Bernadotte care în exerciţiul funcţiunii sale, de mediator al ONU in Palestina, fusese asasinat. Avizul C.I.J. a fost afirmativ. În doctrina juridică61 se distinge între tratatele încheiate de către o organizaţie internaţională pe contul său propriu, în calitate de persoană juridică distinctă de statele membre, şi categoria tratatelor încheiate de către o organizaţie internaţională tinzând spre integrare. În prima categorie sunt incluse alte două subcategorii: tratate încheiate cu alte organizaţii internaţionale62 şi tratate încheiate cu state.63

Una dintre probleme interesante pe care le evidenţiază doctrina, în funcţie de soluţionarea căreia se leagă efecte juridice deosebite, va rămâne controversata capacitate a organizaţiilor internaţionale de a avea o voinţă egală cu a statelor suverane, sau s-ar impune ca voinţă a unei superputeri64 în raport de cea a statelor. În acest sens amintim că există o anumită tendinţă în practica internaţională ca organizaţiile să-şi consolideze autoritatea transformându-se într-un centru de decizii autonome. În plus, necesităţile vieţii internaţionale, interesele statelor pot determina o asemenea consolidare a autorităţii organizaţiilor. Nu întâmplător renumitul profesor Paul Fauchille remarca înca la începutul secolului XX că “Aşa cum nu există vreun sistem de mijloace legale, menit să asigure respectarea dreptului internaţional, să reprime violările şi să restabilească ordinea prin soluţionarea echitabilă a conflictelor născute între state, unii visători au crezut deseori într-o organizaţie specifică a mai multor state. 65” Apariţia şi dezvoltarea deosebită a organizaţiilor internaţionale rămâne o trăsătură specifică a dreptului internaţional contemporan, iar activitatea acestora contribuie cu siguranţă în mod pozitiv la dezvoltarea dreptului internaţional. Alte entităţi politice decât statele, naţiunile care luptă pentru eliberare, şi organizaţiile internaţionale, nu sunt subiecte ale dreptului tratatelor, dar problema participării la convenţii internaţionale s-a pus în cadrul Naţiunilor Unite. În cazul unor teritorii care nu accedaseră la independenţă deplină, şi a mişcărilor de eliberare, “în conformitate cu practica ONU”, s-a acordat statutul de observator acestora. În cadrul Conferinţei de la Geneva pentru continuarea şi dezvoltarea dreptului umanitar s-a pus problema participării de entităţi nestatale, iar în 1974, Guineea Bissau a fost acceptată la Conferinţa din acel an. În ce priveşte societăţile transnaţionale, deşi influenţa lor în planul relaţiilor internaţionale este în vădită creştere, ele nu pot fi considerate ca subiecte de drept internaţional public deoarece nu beneficiază de caracterele statale şi nici nu au vreun scop pe care-l urmăresc în mod tradiţional subiectele dreptului internaţional public. Relativ la subiectele dreptului internaţional, în prezent, teoria şi practica dreptului internaţional aduc cu o intensitate crescândă problema individului ca persoană fizică. Individul, se apreciază că nu poate avea personalitate juridică internaţională deplină, acesta fiind doar un destinatar mediat al normei de drept internaţional, şi mai ales acesta nu este creator al normei. Cu toate acestea, individul se găseşte în centrul preocupărilor unei părţi a dreptului internaţional public, exercită o anumită capacitate procesuală în planul relaţiilor 61 Suzanne Bastid, Les traites dans la vie internationale. Conclusion et effects, Paris, 1985, pag 225 si urm.62 Ex. Potrivit art. 63 din Carta ONU, Consiliul Economic si Social al ONU incheie acorduri cu institutiile specializate din sistemul Natiunilor Unite63 Asemenea tratate se caracterizeaza printr-o mare varietate: acordurile de sediu, acordurile de gestiune, de asistenta tehnica, acorduri OPEX, sau OPAS, acordurile de garantii ale AIEA, acordurile de imprumut, acordurile privind operatiunile de mentinere a pacii, acorduri privind privilegii si imunitati, mandate si acorduri de tutela.64 A se vedea Clyde Eagleton, International Government, NY, 1948, pag 478 si urm; Ph. Jessu, A Modern Law of Nations, NY, 1952, pag. 18565 A se vedea pe Paul Fauchille, Traite de droit international public, Paris, Tom I-er, Librairie Arthur Rousseau, 1922, pag 168

23

internaţionale66, are responsabilităţi în acest plan67, participă uneori direct la crearea dreptului internaţional şi, în consecinţă, problema poziţiei sale în dreptul internaţional este susceptibilă de o viitoare evoluţie.

CONCLUZII

În doctrina juridică, de regulă, s-a apreciat că, calitatea de subiect de drept internaţional public o presupune şi pe aceea de subiect al dreptului tratatelor. Astfel, părţile tratatelor internaţionale pot fi numai subiectele de drept internaţional, adică statele, naţiunile care luptă pentru eliberare, precum şi organizaţiile internaţionale în limitele competenţei lor.68

Problematica abordată, şi anume calitatea de subiect de drept internaţional public, considerăm că nu este una închisă. Dimpotrivă, evoluţia excepţională69 a dreptului internaţional public îşi lasă amprenta şi asupra acelor subiecte de drept ce îşi exercită drepturi ori le incumbă obligaţii în cadrul unor relaţii internaţionale a căror reglementare este dată de norme ale dreptului internaţional public. Astfel, rămâne la fel de actuală afirmaţia profesorului Louis Le Fur în cursul său de drept internaţional pe care îl preda la începutul sec. XX la Facultatea de Drept din Paris: „Dreptul internaţional este în prezent în plină evoluţie”70

Aşa cum se cunoaşte, statele sunt cu siguranţă subiectele cele mai importante ale dreptului internaţional public. Dealtfel, o lungă perioadă de timp, acestea au fost considerate singurele subiecte de drept internaţional public. Această situaţie istorică dată ne permite prin analiza elementelor constitutive statale, să înţelegem care au fost criteriile avute în vedere în a se aprecia Statul ca subiect al raporturilor juridice internaţionale.

În doctrină sunt întâlnite numeroase definiţii ale statului, fără însă a exista diferenţieri foarte mari. Cu toate acestea, unele definiţii sugerează mult mai pregnant rolul statului în planul relaţiilor internaţionale.Astfel, statul este apreciat ca „subiectul originar, direct şi nemijlocit al dreptului internaţional având capacitatea deplină de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional”71.

Într-o definiţie clasică statul apare ca o grupare de oameni, aşezaţi pe un teritoriu fix şi supuşi unei autorităţi suverane menite să realizeze binele comun al colectivităţii în conformitate cu principiile de drept72.

Identificându-se elementele ce caracterizează personalitatea juridică de tip statal doctrina şi practica internaţională confirmă, aşa cum rezultă dealtfel din textul Convenţiei privind drepturile şi obligaţiile statelor (Montevideo 1933), că acestea sunt următoarele: populaţia (reprezentând o colectivitate permanentă organizată şi relativ numeroasă), teritoriul (cadrul spaţial de aşezare a colectivităţii umane), o autoritate guvernamentală

66 Spre exemplu, potrivit Protocolului no. 11 al C.E.D.O., individul are calitatea de parte contencioasa in fata Curtii, in contradictoriu cu statul chemat sa raspunda pentru violarile invocate.67 A se vedea Adrian Patrascu, Traditii romanesti in contextul actiunii pentru instituirea Curtii Penale Internationale, in Drept si relatii internationale, Editura V.I.S. Print, Bucuresti, 2002, pag. 622 si urm.68 A se vedea Grigore Geamanu, op.cit., pag.479-48069 A se vedea Dumitru I. Mazilu, Globalizarea, dreptul si relatiile internationale in Drept si relatii internationale, pag.13 si urm.,70 Precis de Droit International Public, Libraire Dalloz, Paris, 1931, pag.671 A se vedea Al. Bolintineanu s.a., Drept international contemporan, ed. All Beck, 2000, pag. 71; Raluca Miga Beşteliu, op.cit, p.82; citat J.G.Starke, Introduction to International Law, London,1989, p.54

72 De la Bigne de Villeneuve, Traite general de l’Etat, Sirey, 1929, pag.527

24

independentă în luarea deciziilor (dispune de atributele puterii pe un anumit teritoriu şi asupra unei populaţii stabilite) şi „capacitatea de a intra în relaţii cu alte state”.

Având în vedere consideraţiile anterioare, reiese în evidenţă că prezenţa cumulativă a celor patru elemente, pentru a vorbi de personalitate juridică de tip statal, este foarte greu de întâlnit cu excepţia statelor propriu-zise. Pe de altă parte, ivirea în raportul supus analizei a necesităţilor ce ţin de interdependenţa conceptului conţinut-formă, evidenţiază scopul, dar şi exigenţele impuse de dreptul internaţional public.

Referitor la aspectul formei (îndeplinirea celor patru condiţii), întrebarea care s-ar ridica este dacă statele, subiecte primordiale ale dreptului internaţional public creându-şi o ordine juridică proprie, căreia să i se supună, prin exercitarea unor drepturi, şi foarte important, prin asumarea unor obligaţii, ar accepta ca acest sistem juridic să fie opozabil şi altor entităţi juridice, altele decât statul.

O asemenea acceptare ar putea să fie determinată de următoarele cauze:1) nevoi exclusiv funcţionale ale sistemului juridic.2) nevoi politice ale comunităţii internaţionale.3) preeminenţa unor drepturi naturale. Considerăm că nevoile funcţionale ale sistemului juridic s-ar grupa în esenţă cu privire

la acele mecanisme juridice ce, având efecte juridice pe planul dreptului internaţional, şi anume în legătură cu statele, în mod necesar dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice internaţionale publice. Bunăoară, sesizarea înaintată Curţii Europene a Drepturilor Omului pune în mişcare un mecanism judiciar, ce verifică conduita justiţiară a unui stat în planul drepturilor omului şi faţă de un act internaţional: Convenţia Europeană.

Ori, anvergura acestui mecanism, indiscutabil se identifică într-un plan al dreptului internaţional public, iar nu în planul dreptului intern, acesta din urmă, nemaiavând decât un rol probator şi reprezentând doar punct de referinţă.

Firesc se naşte întrebarea: apare individul ca subiect de drept internaţional public? Trecând la cauza nevoilor politice, problematica legată de aceasta credem că este

strâns legată de echitate şi existenţa sistemului juridic, deoarece în mod evident nevoile politice nu pot depăşi exigenţele echităţii dacă dorim să ne raportăm la un sistem juridic. Cu toate acestea, întrebarea care se ridică firesc este cine va aprecia dacă exigenţele echităţii sunt satisfăcute: comunitatea internaţională sau potenţialul subiect de drept internaţional public. Astfel, nevoi politice aduc în sfera comunităţii internaţionale mişcările pentru eliberare naţională; de asemenea, în materia succesiunii statelor, autodeterminarea permite crearea de noi subiecte cu personalitate juridică de tip statal: dar recunoaşterea oricăruia dintre acestea de către alte subiecte de drept internaţional public are vreo relevanţă asupra calităţii de subiect de drept internaţional public?

Bineînţeles că preeminenţa unor drepturi naturale, ca şi cauză a apariţiei de noi subiecte de drept internaţional, poate fi una dintre explicaţiile cele mai lesnicioase. Cu toate acestea, rămân alte probleme mult mai greu de lămurit: care sunt aceste drepturi naturale, cui revin, şi dacă acestea nu coincid cu drepturile naturale ale individului dacă privim categoria drepturilor omului ca având acest caracter.

Este evident că toate aceste cauze nu pot fi niciodată separate, pe de o parte, unele de altele, iar pe de altă parte toate împreună de efectele pe care le produc.Ca urmare, nu putem decât să concluzionăm că fenomenul-cauză al apariţiei de noi subiecte de drept internaţional public este unul deosebit de complex, şi numai o continuare a procesului de codificare pe planul dreptului internaţional poate să aducă o lumină mai clară asupra acestuia.

În doctrina juridică, problema calităţii de subiect de drept internaţional public există cu siguranţă, reieşind din însăşi prezentările care se fac în materie. Astfel se arată că „pentru identificarea unui subiect de drept internaţional este necesar să se constate dacă acesta

25

posedă personalitate juridică în cadrul ordinii juridice internaţionale, dacă are deci capacitate juridică de a acţiona pe plan internaţional”73. Credem că elementul capacitate juridică apare într-un prim plan, iar acest proces este în plină desfăşurare, finalitatea acestui proces exprimându-se prin faptul ca acest element să ajungă singurul criteriu de apreciere a calităţii de subiect de drept internaţional public.

Procesul despre care aminteam este credem evidenţiat şi de apariţiile doctrinare ale acestor subiecte. Astfel, subiectul de drept internaţional public a mai fost identificat ca: a) titularul de drepturi şi obligaţii pe planul dreptului internaţional.b) titularul dreptului de a intenta o acţiune la un tribunal internaţional.c) titularul unor interese în privinţa cărora există prevederi în dreptul internaţional74.

În acest sens, potrivit avizului consultativ, dat la cererea Adunării Generale a ONU (1949) asupra „prejudiciilor suferite în serviciul ONU”, Curtea Internaţională de Justiţie a considerat că „50 de state reprezentând o majoritate a membrilor comunităţilor internaţionale au puterea, conform dreptului internaţional, de a crea o entitate posedând personalitate juridică obiectivă şi nu numai una recunoscută doar de ele”.

Este evident că o asemenea „asociere de state, constituită prin tratat, înzestrată cu o constituţie şi organe comune şi posedând o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre”75, apare ca un subiect de drept internaţional public de sine stătător. Cu toate acestea rămâne întrebarea dacă aceste organizaţii internaţionale au o personalitate juridică opozabilă, „erga omnes”, şi dacă nu este necesar un acord tacit sau expres al statelor membre.

Tot în planul dreptului internaţional apar popoarele şi mişcările de eliberare naţională, care sunt acceptate în genere ca subiecte de drept internaţional. Pe de altă parte, în mod necesar, se arată că recunoaşterea calităţii nu depinde de capacitatea internaţională, şi anume de acţiona în planul dreptului internaţional, ci de întrunirea unor elemente ale personalităţii juridice de tip statal, şi anume să aibă organe proprii de conducere, un teritoriu (eliberat) şi forţe organizate care să poarte lupte de eliberare.

În doctrină se arată că aceste subiecte de drept, au o capacitate internaţională limitată76. Astfel, exemplificativ este că reprezentanţii mişcărilor de eliberare naţională primesc invitaţii la conferinţele internaţionale fără a putea avea drept de vot77.

Multe alte discuţii în legătură cu calitatea de subiect de drept internaţional public se ridică şi în privinţa organizaţiilor neguvernamentale, a societăţilor transnaţionale şi chiar a individului. În acest sens, în dreptul internaţional public noua apariţie o reprezintă individul, despre care exemplificăm că, atunci când i se încalcă drepturi fundamentale, are capacitate procesuală în planul dreptului internaţional.

În concluzie, apreciem că evoluţia dreptului internaţional public poate determina ca în viitor singurul criteriu pentru stabilirea calităţii de subiect de drept internaţional public sa-l reprezinte capacitatea de a acţiona în planul raporturilor internaţionale, bineînţeles, făcându-se astfel o diferenţiere doar de natură funcţională a acestei capacităţi. Referindu-se la evoluţia dreptului internaţional, domnul prof. Victor Duculescu sublinia următoarele: „Ca o consecinţă a afirmării preocupărilor pentru protecţia şi respectul drepturilor omului, Consiliul Europei a statornicit un mecanism juridic instituţional deosebit de eficace-Curtea Europeană a Drepturilor Omului-care, ca o consecinţă a punerii în aplicare a Protocolului nr. 11 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, permite un

73 A se vedea Drept international public, Raluca Miga Besteliu, ed. All, 1997, pag. 8274 Ibidem75 Definitia organizatiilor internationale propusa de Comisia de Drept International76 A se vedea Bokorne Szego Hanna, Nemzetkozi Jog, pag. 19 si urm.77 Ex. Conferinta ONU despre dreptul maritim la care au participat si reprezentanti ai Ligii Arabe si a Organizatiei Unitatii Africane.

26

acces direct al indivizilor la acest important forum jurisdicţional european”78. Asfel, se readuce în prim plan rolul valorilor sociale şi supremaţia forţelor morale79 în crearea dreptului.

BIBLIOGRAFIE

1. V. Duculescu, G. Duculescu, Justiţia Europeană – mecanisme deziderate şi perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002

78 A se vedea Victor Duculescu si Georgeta Duculescu, Justitia Europeana – mecanisme, deziderate si perspective, ed. Lumina Lex, Buc, 2002, pag. 2179 Georges Ripert, Les Forces Creatices du Droit, Paris, Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, 1955, pag.VII

27

2. V. Duculescu, N. Ecobescu, Dreptul tratatelor, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1995

3. De la Bigne de Villeneuve, Traite de l’Etat, Sirey, 1929

4. L. Le Fur, Precis de Droit International Public, Libraire Dalloz, Paris, 1931

5. J.G. Starke, Introduction to International Law, London, 1989

6. G. Ripert, Les Forces Creatices du Droit, Paris, Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, 1955

7. P. Fauchille, Traite de Droit International Public, paris, Tom I-er, Librairie Arthur Rousseau, 1922

8. S. Bastid, Les traites dans la vie internationale. Conclusion et effects, Paris, 1985

9. M. Niciu, Drept internaţional public, Ed. Fundaţia Chemarea - Iaşi, 1993

10. M. Niciu, Introducere in dreptul spaţial, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1992

11. N. Tatomir, Dreptul internaţional contemporan, Ed. Univ. A.I.Cuza - Iaşi , 1972

12. C. Andronovici, Drept internaţional public, Ed. Graphix - Iaşi, 1993

13. D. Popescu şi alţii, Drept internaţional public, Ed. Şansa, Bucuresti, 1994

14. D. Popescu şi alţii, Sistemul principiilor dreptului internaţional, Ed. Academiei, Bucuresti 1986

15. I. Deaconu, Drept internaţional public, Casa de editură şi presă Şansa SRL Bucureşti, 1995

16. I. Deaconu, Norme imperative de drept internaţional, Ed. Academiei, Bucureşti, 1977

17. A. Bolintineanu, Dreptul internaţional contemporan, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1995

18. A. Bonciog, Drept diplomatic, Editura Pandeia, Bucureşti, 1997

19. R. M. Beşteliu, Drept internaţional,Ed. ALL, Bucureşti, 1997

20. V. Creţu, Drept internaţional public, Editura Fundaţiei "România de mâine", Bucureşti, 1999

21. N. Daşcovici, Drept internaţional public, Ed. Facultăţii de Drept Bucureşti, 1946

22. R. Iorgu, Dreptul internaţional public în antichitate, Institutul de Arte Geografice "Carol Gobl", Bucureşti, 1914

23. D. Mazilu, Dreptul mării, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1980

24. D. Mazilu, Dreptul păcii, Editura ALL Beck, Bucureşti, 1999

25. R. Felkham, Introducere în dreptul si practica diplomaţiei, Ed. ALL, Bucureşti, 1997

26. I. Cloşca, S. Suceava, Drept internaţional umanitar, Casa de Edit. si Presă "Şansa" SRL. Bucureşti, 1992

28

27. I. M. Anghel, Dreptul tratatelor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, ed. 2-a, 2000

28. I. M. Anghel, Drept diplomatic si consular, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996

29. E. Glaser, Reguli de interpretare a tratatelor, Ed. Academiei , Bucureşti,1968

30. Şt. Năstăsescu, Suveranitatea si cronica relaţiilor internaţionale, Ed. Politica, Bucureşti 1976

31. L. Talpa, Securitatea europeana, Ed. Politica, Bucureşti 1975

32. S. Cerna, Argumente pentru o nouă politică economică, Ed. Helicon, Timişoara, 1995

33. H. Grotius, Despre dreptul războiului si păcii, Ed. Ştiintifica, Bucureşti, 1968

34. I. Condurachi, Diplomaţi români în trecut (sec xiv - xviii), Braşov, 1937

35. I. Potenchin, Istoria diplomaţiei, Ed. Cartea rusă, Bucureşti, 1947

36. M. Maliţa, Diplomaţie, şcoli şi instituţii, Edp, Bucuresti, 1975

37. M. Malita, Teoria si practica negocierilor, Ed. Politică, Bucureşti, 1972

38. Dicţionar diplomatic, Ed. Politică, Bucureşti, 1979

39. M. Buzatu si alţii, Titulescu si strategia păcii, Ed. Junimea - Iaşi 1982

40. Fundaţia Europa Titulescu, Politica externă a României, Ed. Enciclopedica, Bucureşti, 1994

41. I. Grecescu, Nicolae Titulescu - concepţie juridică si diplomatică, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1982

42. Organizaţia Tratatului de Nord, Manual NATO, Ed. Minerva, Bucureşti, 1997

43. P. Marie Dupuy, Droit international public, Precis Dalloz, Paris, 1992

44. P. Manin, Droit international public, Masson, Paris New York, Barcelone Milan, 1979

45. David Ruzie, Droit international public, Dalloz, 1978

46. M. Akehurst, A modern introduction to international law, sixth Edition, London, 1987

47. M. P. Tandon, Public international law, Allahabad Law Agency, 1992

48. Revista Româna de Studii Internaţionale

49. C.Eagleton, International Government, NY, 1948

50. Ph.Jessup, Amodern Law of Nations, NY, 1952

51. Drept şi relaţii internaţionale , curs postuniversitar Academia de Politie Al.I.Cuza, ed.V.I.S.Print, Bucureşti, 2002

52. R.Redslob, Le principe des nationalites, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1930

53. V.V.Tilea , Acţiunea diplomatică a României, Tipografia Poporului Sibiu, 1925

29

54. I.Brownlie, Principles of Public International Law, Clarendon Press, Oxford, 1966

55. A.F.Pollard, A Short History of the Great War, Methnen&Co, London, 1920

56. American Journal of International Law

57. La Revue de France

58. Ch.Rousseau, Droit International Public approfondi, Paris, 1958

59. McNair, The Law of Treates,Oxford, Clarendon Press, 1961

60. A.Cassese, Le droit international dans un monde divise, 1986

61. Schwarzenberger, A manual of International Law, 1967

62. I.M.Anghel, Subiectele de drept internaţional,ed.Lumina Lex, 1998

63. F. Parisi, The Formation of Customary Law, Washington ,2000

64. A.Ruiz ,Gli enti soggetti dell`ordinamento, Milano, 1951

65. D.L.Byman şi alţii,Trends in Outside Support for Insurgent Movements, Rand Publishing, Santa Monica , 2001

66. Annuaire Francais de Droit International

67. L.Henkin şi alţii, American Casebook Series, Minnesota, 1993

68. V.Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, I.R.D.O., Bucureşti, 1998

69. N.Daşcovici, Principiul Naţionalităţilor şi Societatea Naţiunilor , ed.Cartea Românească, Bucureşti, 1922

70. The American Journal of Comparative Law

30