SUBIECTE SEMINAR CCR

1. Dimitrie Cantemir – profilul unui gânditor european de la începutul secolului XVIII

- născut la Iaşi (localitatea Silișteni, comuna Fălciu) , la 26 octombrie 1673

- fiu al viitorului domn al Moldovei, Constantin Cantemir (1685-1693)

- a fost domn al Moldovei (martie-aprilie 1693, 1710-1711)

- primele studii de limbă şi literatură greacă, retorică, logică, filozofie naturală şi teologie ortodoxă Dimitrie Cantemir le-a făcut în ţară, sub conducerea învăţatului grec Ieremia Cacavelas

- în 1688 este trimis ca zălog al tatălui său pe lângă Poarta otomană, unde urmează cursurile Academiei (Patriarhiei Ecumenice) greceşti de pe lângă Patriarhia din Constantinopol, studiind limbi străine, îndeosebi greaca şi latina, literatura clasică, istoria şi, bineînteles, iarăşi teologia ortodoxă

- rămâne Imperiului otoman, ca reprezentant al fratelui său Antioh Cantemir, până în 1710, păstrând strânsa legătură cu cercurile diplomatice de acolo, dar şi cu cele culturale, greceşti şi turceşti

- la 10 decembrie 1710, la 33 de ani, turcii l-au inscaunat la Iași, ajungând domn al Moldovei ca un credincios al Imperiului otoman

- a facut un tratat secret cu Petru Cel Mare in speranta eliberarii țării de sub dominașia turcă precizând integritatea granițelor si faptul că ele vor fi apărate de armata Moldovei

- trataul a fost publicat in spațiul german

- tratatul are în vedere orientarea lui în problema independenţei Moldovei, încercarea totodată de înlăturare a infracţiunilor boiereşti, în spiritul unor principii care au originea în raţiunile absolutismului

- în politică s-a orientat spre Rusia ca entitate ortodoxa, opusa Islamismului

- după ce creștinii au fost înfrânți de turci în Bătălia de la Stănilești - ținutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a fugit în Rusia, unde a rămas cu familia sa

- a devenit consilier intim al lui Petru I (după ce a fost ajutat de ambasadorii Olandei și Franței la Înalta Poartă) și a desfășurat o activitate științifică rodnică

- lângă Harkov i s-a acordat un domeniu feudal și a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711

- a contribuit la cartografierea Rusiei și a lucrat în sistem Mercator (. colecția sa de hărți, scrise în latină, se află în Arhiva Cabinetului lui Petru cel Mare de la Petersburg)

- Ca membru al Academiei din Berlin a corespondat cu Leibniz

- a fost primul român ales membru al Academiei din Berlin in 1714

- în opera lui Cantemir, influențată de umanismul Renașterii și de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea

-opere principale: Divanul (prima lucrare filosofică din România, Istoria ieroglifică (prima incercare de roman politico-social, scrisa la Constantinopol), Istoria creșterii și descreșterii Curții Otomane, Hornicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Descriptio Moldaviae 1714-1716 in latină (scrisa pe 3 părți, georgrafia Moldovei, organizarea politică si administrativă a Moldovei și graiul moldovenilor-observațiile etnografice si folclorice)

- . A murit în 1723 și a fost înmormântat în Rusia, la Dmitrievka actualul Dmitrovsk (en)), în biserica Sf. Nicolae

- azi se găsesc osemintele sale in Biserica Trei Ierarhi din Iași, care au fost repatriate grație lui Nicolae Iorga in 1935

- 1975- Cantemi si Muschetarul roman, film turnat in Romania

- 1973-Dimitrie Cantemir, film turnat in Moldova

2. Trăsăturile moldovenilor în Descrierea Moldovei de D. Cantemir

Denumirea Moldovei își are originea în numele râului Molda (râul Moldova din zilele noastre), în jurul căruia s-a construit un mit de origine al moldovenilor (cățeaua lui Dragoș, numită Molda s-a înecat în acest râu).

Dimitrie Cantemir începe prin a caracteriza moldovenii din punctul de vedere al sănătății și condiției fizice. Acesta spune că deși moldovenii sunt sănătoși în cea mai mare parte a vieții, ei nu ajung la o vârstă prea înaintată „din cauza climei nesănătoase ori a felului de a trăi, ori chiar vreo slăbiciune a puterii lor. Aici, autorul face referire și la „frigurile rele”, mult mai diferite decât în alte țări europene, fiind unul dintre motivele pentru care „rareori găsești pe cineva de șaptezeci de ani și aproape deloc de optzeci de ani”. De asemenea, Cantemir a observat faptul că „țăranii ajung la o vârstă mai înaintată decât boierii sau decât cei ce trăiesc în desfătare și în viață ușoară”.

Autorul continuă prin a le descrie trăsăturile caracterului și spune că aceștia au numeroase defecte și prea puține calități, lucru cauzat însă de lipsa unei educații bune. Printre calități se numără credința și felul în care aceștia sărbătoresc – le plac „ospețele” ce au loc, în genere, până în zorii dimineții; petrec doar de sărbători sau iarna.

„Trufia și semeția sunt muma și sora lor” – în sprijinirea acestei afirmații Dimitrie Cantemir dă exemplul următor: „dacă moldoveanul are un cal de soi bun și arme mai bune, atunci el gândește că nimeni nu-l întrece și nu s-ar da în lături să se ia la harță chiar și cu Dumnezeu, dacă s-ar putea”. De asemenea, Cantemir ne spune că moldovenii sunt foarte certăreți, „puși pe gâlceavă”, dar cu toate acestea, le revine calmul imediat și se „împacă iarăși cu potrivnicul” – nu le este cunoscut cuvântul duel.

Nu folosesc armele ca mijloc de luptă, ci forța fizică – „astupă gura semeață a potrivnicului cu ciomagul, cu bâta și cu pumnii”. Oștenii sunt pedepsiți dacă apelează la săbii în confruntările ce nu țin de luptele cu cei aflați în afara Moldovei.

În altă ordine de idei, după cum ne spune Cantemir, moldovenii sunt glumeți și veseli – „ceea ce au în suflet le stă și pe buze” – în sensul că nu le era teamă să spună ceea ce gândesc. De asemenea, nu țin dușmănie cuiva prea mult timp, dar nici prietenie.

În ceea ce privește consumul de alcool, Cantemir ne spune că moldovenii sunt într-un fel cumpătați – „de băutură nu au prea multă greață, dar nici nu-i sunt plecați peste măsură”. Le place vinul, iar „rachiul nu-l iubește nimeni, în afară de oștean; ceilalți beau numai un pahar mic înainte de masă”. De asemenea, în comparație cu locuitorii Țării Românești, moldovenii erau predispuși să consume mai mult alcool.

În luptă, moldovenii erau deprinși cu arcul, sulița, însă „totdeauna au izbândit mai mult cu spada. Când începeau lupta erau viteji, dar apoi se înmuiau – „însă de la tătari au învățat să se întoarcă iar din fugă și cu acest meșteșug au smuls ade adesea izbânda din mâna dușmanului”.

După cum am spus la început, credința este una dintre elementele principale prin care moldovenii își clădesc viața. Aceștia ”socotesc că este o datorie creștinească să ia viața unui turc sau tătar și pe acela care se arată blând cu aceștia îl socotesc că nu este bun creștin.”

Moldovenii au o fire destul de nestatornică, nu cunosc măsura în nimic: „dacă le merge bine, sunt semeți, dacă le merge rău, își pierd cumpătul”.

În ceea ce privește educația, învățătura – „moldovenii nu numai că nu sunt iubitori de învățătură, ci chiar le e urâtă aproape la toți” – imputare făcută moldovenilor de rând nedreaptă; condițiile social-politice au împiedicat răspândirea învățăturii în rândul maselor. Cu toate acestea, ei considerau că învățătura se numără printre îndatoririle preoților, iar ei, adică oamenii de rând, nu au nevoie decât să „știe să citească și să scrie, să-și scrie numele, să-și treacă în condica lui un bou alb, negru și cu coarne, caii, oile și alte dobitoace de povară, stupii și orice alte lucruri de acestea; toate celelalte sunt netrebuincioase”.

Femeile nu sunt asuprite precum cele din neamurile turcilor, însă sunt sfioase, în special cele din „neam bun, ies rareori afară din casele lor”. Moldovencele sunt frumoase, în special „nevestele oamenilor de rând”, însă acestea sunt în „cea mai mare parte desfrânate”.

„Unele beau pe acasă mult vin; dar în adunări rareori vezi o femeie beată: căci o femeie este socotită cu atât mai vrednică de cinste, cu cât mănâncă și bea mai puțin la ospețe. De aceea rar va vedea-o cineva ducând o îmbucătură la gură sau deschizându-și buzele atât ca să i se poată vedea dinții; ea îți vâră îmbucătura în gură cât se poate mai în taină: ei nu socotesc nimic mai de ocară decât să se vadă părul unei femei măritate sau al unei văduve; și se socotește fărădelege să descoperi la vedere capul unei femei. Dimpotrivă fetele socotesc că e rușine să-și acopere capul […], căci ele socotesc că a umbla cu capul gol este semnul curăției” – obiceiuri foarte diferite de la un ținut la altul al țării.

Moldovenii din Țara de Jos

Locuitorii din Țara de Jos sunt oșteni mai buni, dar și mai mânioși de felul lor, din cauză că au fost obișnuiți să trăiască toată viața în război cu tătarii – dacă nu au parte de vreun conflict extern, își animă plictiseala cu bătăi interne. „Despre slujba religioase știu puțin lucru”. Ei consideră că nu se poate muri niciodată în luptă, de aceea sunt atât de curajoși în lupte. – „să omoare sau să prade un turc, un tătar sau un evreu socotesc că nu este păcat și cu atât mai puțin fărădelege”. „Preacurvia este rară la ei. Însă tinerii socotesc nu numai că nu este rușine, ci că este de laudă să preacurvească în taină până se însoară”

Moldoveanul este o gazdă foarte primitoare – „căci deși foarte săraci din pricina învecinării cu tătarii, totuși nu se dau înapoi niciodată să dea mâncare și găzduire unui oaspe și-l adăpostesc fără plată timp de trei zile, împreună cu calul său.”; vasluienii, în schimb, nu sunt așa, folosesc diferite vicleșuguri penntru a avea chiar ei parte de pomană de la posibilii oaspeți.

Moldovenii din Țara de Sus

Cei din Țara de Sus nu sunt la fel de deprinși cu războiul și nici cu armele, dar sunt foarte credincioși ceea ce se explică prin cele „peste 60 de biserici din piatră numai în ținutul Sucevei, peste 200 de mănăstiri mari, clădite din piatră […] iar munții sunt plini de călugări și pustnici”

Nu prea au loc „furtișaguri”, nici conflicte decât dacă sunt iscate de cei din Țara de Jos. \

3.Religie creştină şi tradiţii populare în Moldova descrisă de D. Cantemir

Conform lui Dimitrie Cantemir ,,romanii ca popor nu au acceptat catolicismul si nici alte culte, cu toate incercarile care s-au facut” si ca acestia s-au dovedit statornici in credinta lor crestina, fara a-i impiedica pe altii sa isi exercite religia in care credeau, dand dovada astfel, de un spirit de toleranta exemplar. De asemenea, Dimitrie Cantemir afirma ca nu exista nici o marturie a cronicarilor, care sa ateste in ce perioada a incetat in Moldova eresul paganesc si cand s-a primit legea crestina, dar el considera ca religia crestina a fost adusa in Dacia, in timpul domniei lui Constantin cel Mare.

,,In zilele noastre tot norodul tine de biserica crestineasca a Rasaritului” si nimeni nu se indoieste de ,,slova credintei”, dar mai ales ,,nimeni nu se arata fara luare-aminte fata de vreuna din porunci si nu face nimic din cele oprite de biserica”.

In timpul slujbelor religioase are loc marturisirea credintei (sau crezul) si la impartasanie moldovenii iau in considerare cele spuse de Sfintii Vasile si Ioan Chrisostom, folosind painea si vinul.,,Despre purcederea sfantului duh ei cred tocmai ceea ce spune Ioan evanghelistul cu vorbele Mantuitorului”, iar in ceea ce privesc icoanele, pe care le cinstesc ele sunt zugravite, nu cioplite. Moldovenii considera ca pacatele mici pot fi iertate si dupa moarte, daca fac pomeni si se roaga la biserica. In afara de miercuri si vineri, ei tin post de patru ori pe an, iar in postul cel mare de 40 de zile si in postul inchinat Sfintei Fecioare ei se abtin sa manance chiar si peste.

De remarcat este ca in Moldova poporul ,,se mai inchina si acuma in poezii si cantece, la nunti si ingropaciuni (…) la cativa zei necunoscuti” ca de exemplu: Zana, Dragaica, Doina, Heiole, Ursitele, Frumoasele, Sanzienele, Paparuda, etc

Spre exemplu dupa ce se ,,coaca semanaturile” toate fetele din fiecare sat invecinat se aduna si se alege fata care este cea mai frumoasa, careia ii dau numele de Dragaica. Dupa ce o imbraca si o gatesc, aceasta fata ,,se intoarce de la camp spre casa cu mainile intinse si cu basmalele fluturand in vant si cutreiera toate satele din care s-a adunat lume s-o petreaca cantand si jucand laolalta”, iar aceasta fata care o intruchipeaza pe Dragaica (prin ea se intelege Ceres) nu se poate marita decat dupa 3 ani.

In capitolul ,,Despre Manastirile din Moldova”, Dimitrie Cantemir vorbeste despre doua tipuri de manastiri: cele inchinate si cele slobode. In ceea ce le privesc pe primele ele sunt inchinate Ierusalimului ori Muntelui Sinai sau Sfantului Munte (Athos) si sunt ingrijite de calugari din banii pe care ii primesc de la domni sau boieri, iar in manastirile slobode calugarii trebuie sa faca toate treburile singuri: sa are, sa praseasca, sa gateasca, sa mestesugareasca, inclusiv sa se roage.

Cele mai reprezentative traditii sunt cele tin de sarbatori, precum nuntile, unde inainte de cununie moldovenii au obiceiul de a dansa in curti si pe ulite in doua siruri, unul de barbati si unul de femei, iar in fiecare rand fiecare isi ocupa pozitia, in functie de rangul lui, cu exceptia nasilor, a mirelui si a miresei, care se aseaza la inceputul sirului. Dupa ce se rup sirurile si oamenii se amesteca, barbatii insurati isi tin de mana sotiile, iar tinerii cate o fata si se invart imprejur.

O alta traditie a moldovenilor o reprezinta jocul calusarilor, care presupune ca jucatorii sa se imbrace in haine femeiesti, in asa fel incat sa nu fie recunoscuti. Ei tin in mana cate o sabie, iar daca cineva indrazneste sa le descopere fata, risca sa fie taiat, iar aceasta putere a calusarilor este data din datina veche si nu pot fi trasi la raspundere cand omoara pe cineva in aceste circumstante. Conducatorul cetei se numeste starit, iar cel de- al doilea primicer. De asemenea moldovenii ,,petrec in jocuri necontenite cele zece zile de Inaltare la cer a lui Hristos si sarbatoarea Rusaliilor”, iar calusarii strabat toate targurile si satele jucand, dormind in biserica. Daca in drumul lor apare o alta ceata de calusari, ei trebuie sa se lupte intre ei, iar ceata invinsa trebuie sa se supuna celei invingatoare timp de 9 ani, iar cei ce au fost primiti in aceste grupari, trebuie sa participe de fiecare data, vreme de 9 ani, in aceeasi ceata. Poporul crede ca acesta ceata de calusari are puterea de a izgoni boli, iar vindecarea se realizeaza prin cantec si joc, astfel incat calusarii il calca pe bolnav, ,,de la cap si pana la calcaie” timp de 3 zile, de cate 3 ori, iar la final ii soptesc ceva la ureche si poruncesc bolii sa dispara. Dimitrie Cantemir afirma ca ,,atata putere are credinta pana si in farmec.”

4. Descoperirea Occidentului în „Însemnare a călătoriei mele”, de Dinicu Golescu

Constantin (Dinicu) Golescu, a scris „Însemnare a călătoriei mele”, aceasta devenind prima operă prin care putem înțelege șocul cultural trăit de un boier muntean care, în secoul 19, vizitează pentru prima oară Occidentul. El era în căutarea de școli pentru cei patru fii ai săi, și astfel și-a început călătoria, vizitând orașele din Transilvania(Cluj), Austria, Ungaria, Italia,

Elveția și Germania, punând accentul în jurnal pe Austria. Operă singulară a lui Dinicu Golescu, acest jurnal de călătorie a fost redactactat după 1840, deși turul Occidentului a fost făcut între 1824-1826, într-un mod indirect, nefiind scris în ordine cronologică. Cartea are rolul de a trezi contemporanilor săi,râvna pentru trecerea pragului către lumea modernă. Dinicu Golescu, fiind un boier din Argeș, pleacă în călătorie cu idei iluministe, nu capătă caracterele acestui curent după încheierea drumului. El parcurge Occidentul singur, fiind amărât în momentul în care trebuie să se reîntoarcă în propria patrie.

Ajuns la Viena, autorul este uimit de faptul că se punea preț pe îngrijirea drumurilor, prin udatul și măturatul lor continuu, iar acestea erau luminate de felinare, de la lăsarea serii, până la ivirea zorilor. De asemenea, se punea accentul pe siguranța poporului,(poliția nu avea un comportament abuziv asupra celor care încălcau legea), dar și pe satisfacerea nevoilor culturale ale indivizilor, prin existența muzeelor (cabinetului firesc=muzeu al științelor naturale; muzeu de arme; muzee în care se găsesc piei de animale;muzeu al antichităților ce conține vase, monede, statui de marmură,coifuri), a teatrelor, școlilor și bisericilor, chiar și în zonele rurale, în sate. Casele sătenilor erau la fel ca cele din orașele Țării Românești, din zid, iar sătenii trebuiau să muncească permanent, să dea, dar să nu aibă nimic. Însă fiecare plătea după propria lui stare, nu ca la noi, unde sărăntocii se îmbogățeau peste noapte. De asemenea, în Viena existau case de lucru (săracii și invalizii erau strânși și învățați să lucreze, nefiind lăsați să cerșească), „muiere cu buna viețuire”(femeie ce se ocupa de grija săracilor; educatoare), doctori, chirurgi(gerahi), „casa științii pentru aceia care se nasc, mor și se însoară”(registru de stare civilă=nașteri,morți, mariaje), case pentru copii sărmani, casa cu venituri pentru măritișul fetelor sărace și multe piețe publice, construite pentru întrebuințările orășenilor. De asemenea, exista în Viena, un număr impresionant de grădini, parcuri publice, în care se investea mult pentru a spori gradul de frumusețe al acestora; existau grădini pentru veselie, cu băuturi și mâncare. Casele austriecilor erau în număr mic, dar erau foarte înalte. Aveau și o poștă a orașului și participau la adunări unde discutau depăratarea de lux și mărirea moșiilor(în Școlile cu alegeri multiple, unde cei instăriți participau; prin lux=cheltuiala mai mare decât veniturile & a copia de la alții, dar într-un mod mai scump). Vorbește despre femeile lor bogate, care se îmbrăcau asemănător celor sărace din Țara Românească; femeile noastre, deși nu aveau bani, puneau înfățișarea pe primul loc și preferau să se îmbrace pompos; austriecelor, deși aveau bani, nu le plăcea luxul.

Face comparație între modul în care este tratat și plătit un grădinar la ei, și un ban, în Ț.R.; prefera să fie grădinar în Austria; în grădinili lor aveau și ape meralicești(ape minerale)

În Austria, aveau mai multe soiuri de cereale; vinul era mai prost decât în Ungaria; oamenii de la sat, erau mai vrednici, îmbrăcați în straie curate și nu umblau în picioarele goale ca la noi;

În Elveția, remarcă faptul că, după 3 ani de școală, vei căpăta o slujbă la un nivel mediu, după care vei avansa; slujbe oferite pe baza competenței; e important să parcurgi toate etapele, pentru a căpăta experiență. Pe când la noi, valahii ocupau slujbele prin cumpărarea acestora. De asemenea, Dinicu Golescu este uimit de faptul că țăranii elvețieni, știau să citească.

Prin această descriere a Occidentului, Dinicu Golescu oferă o descriere, nu un comentariu al acestui spațiu.(picturile te fac fie să plângi, fie să râzi). Autorul spune în final că neamul nostru este în urma tuturor celorlalte.

Subiectul 5 - Dinicu Golescu – ideile iluministe faţă în faţă cu critica realităţilor româneşti.

 Dinicu Golescu, luminatul boier muntean, care în "Însemnare a călătoriei mele", surprinde contrastele dintre civilizația țărilor vizitate și realitățile triste din patria sa.

Cartea, in care sunt prezentate impresiile de calatorie ale autorului in Transilvania, Ungaria, Austria, Italia de nord, Elvetia si Bavaria, a creat, in literatura noastra, modelul relatiei de calatorie iluministe, premoderne, deosebita de cea pasoptista. Insemnarea izvoraste dintr-o intentie didactica, chiar critica si nu din desfatarea calatorului, manifesta interes precumpanitor pentru aspectele economico-sociale si nu pentru cele artistice, pentru util si nu pentru frumos, pentru multimi si nu pentru individualitati, pentru fenomene generale si nu pentru infatisarea lor particulara sau pitoreasca. Autorul nu are sensibilitate pentru sublim sau insolit, e complet lipsit de simtul umorului si nu nareaza ci descrie, demonstreaza sau pledeaza pentru cateva adevaruri pe care si le-a insusit in urma unui profund proces de meditatie asupra realitatilor romanesti si straine. Prezentand, in aparenta, etapa cu etapa, calatoria din 1824, intregind apoi imaginea „Evropei" prin descrierea lucrurilor nou vazute in 1825 si 1826, cartea are este construita pe antiteza: descoperind in toate tarile occidentale vizitate o realitate bazata pe munca, ordine si respect al cetateanului, pe care marele boier muntean de fapt o doreste si o anticipeaza, el o pune in contrast cu domnia arbitrariului, incuria administrativa, luxul si nepasarea pentru suferinta semenului incetatenite in patria sa, Valahia.

Insemnare a calatoriii mele este in acelasi timp memorialul unui calator si jurnalul aparitiei si dezvoltarii unui nou spirit; in ea isi gaseste intruchiparea cea mai pregnanta transformarea constiintei politice si sociale sub influenta ideilor iluministe. Notiunea centrala in jurul careia se organizeaza toate observatiile si propunerile lui Dinicu Golescu este aceea de „fericire obsteasca", pe care o considera posibil de atins prin promovarea „bunei oranduieli" intr-un stat care recunoaste egalitatea naturala a oamenilor si realizeaza „dreapta si dulcea obladuire" a unui suveran luminat si iubit de supusii sai, un stat intemeiat pe „iconomie" si combaterea luxului, in care totul se face temeinic si cu stiinta, iar clasa conducatoare e sudata prin „milostivire" fata de supusi, „unire" si „virtute". „Statornicia", adica stabilitatea politica interna si externa, este una dintre conditiile indispensabile atingerii unui astfel de ideal, alaturi de judecata dreapta si nepartinitoare a realitatilor, de buna credinta si de bunele intentii ale conducatorilor.

Pe de alta parte, jurnalul de calatorie al lui Dinicu Golescu cuprinde si confesiunea tulburatoare a unui om care vede toate suferintele si necazurile compatriotilor sai, care se simte raspunzator de ele si doreste cu ardoare indreptarea. Insemnarea este unul dintre cele mai impresionante documente contemporane, cu privire la abuzurile savarsite de unii boieri, iar infatisarea taranului transformat in troglodit, traind in mizerie si urmarit vesnic de teama ca trimisii stapanirii vor veni sa-i mai ceara bani, este de-a dreptul sfasietoare. Golescu atesta insa in cartea sa si stadiul incipient al formarii opiniei publice („veleagul obstii"), care incepe sa reactioneze in fata acestei stari de lucruri. Transformarile pe care le doreste in mentalitatea publica si privata si in sistemul de guvernare sunt, de fapt, radicale si realizarea lor ar fi insemnat o adevarata revolutionare a institutiilor sociale.

S-a presupus ca, datorita contactului strans si indelungat cu realitatile vietii occidentale, GOLESCU ar fi suferit o convertire spirituala. De fapt, mai firesc ar fi sa se vada in memorialul lui GOLESCU un program luminist, deghizat, expus intr-o forma indirecta din prudenta. Venit dintr-o lume aberanta, cum era aceea din Principatele fanariotizate, GOLESCU descopera,

calatorind in Occident, o lume normala, in care spiritul sau, deloc amortit nici pana atunci si sigur nedeformat, se trezeste si se integreaza. Ceea ce vede in Occident este inventariat constiincios si pedestru, ca intr-un raport; in schimb, ceea ce isi aminteste capata forma dramatica a lamentatiilor, a pamfletului sarcastic, a confesiunii acuzatoare. Vechiul opozant confuz al domnilor fanarioti descopera in timpul calatoriei anomalia generalizata a lumii din care venea, caracterul ei absurd, atroce, subuman. Calatorul prin tari straine isi "descopera", in fond, patria, ca un loc al suferintei si inapoierii. Aici se petrec lucruri "nemaipomenite peste tot pamantul" si oamenii sunt mai degraba niste biete fiinte indobitocite de mizerie si teroare. Intre apaticul Orient vicios, ritualic, fatalist, atemporal, unde fastul orbitor, "luxul", statea alaturi cu saracia cea mai crunta si cu stricaciunea morala produsa de "scarboasa diplomatica", formula prin care este definit abjectul politicianism fanariot, si, de cealalta parte, Occidentul energic, rational, activ, logic, individualist si constructiv, GOLESCU adera fara rezerve la valorile vietii europene; fara rezerve, dar si fara uimiri si incantari copilaresti, de primitiv ce descopera buimacit civilizatia. Nu devine, calatorind prin Europa, european; ci este, in Insemnare a calatoriii mele, un european care se autodescopera ca european inapoiat, venit dintr-o prelungire artificiala a Orientului, dintr-o lume rezultata din supunerea geografiei si a istoriei in fata politicii.

Istorisirea calatoriei nu mai este altceva decat o pilda, o parabola a bunei intocmiri sociale, morale si culturale: tarile occidentale descrise capata aspectul unor tinuturi utopice. Forta evidentei, sporita prin tonul de inregistrare obiectiva si impersonala face ca propunerile reformatoare sa apara ca fiind spontane, involuntare, naive.

Un boier de moda veche, imbracat in haine turcesti, al carui spirit si gandire sunt progresiste, in sincron cu ideile europene de tip illuminist. In timpul calatoriei in Austria se axeaza pe descrierea organizarii sociale, a categoriilor sociale, fara sa fie preocupat de estetic. G Calinescu afirma chiar ca “simtul lui esthetic se masoara in stanjeni”.Crescand intr-un anturaj care il predispune la o conceptie progresista,iluminista, Golescu pleaca in calatoriile sale cu idei iluministe, deci nu devine illuminist in timpul calatoriei. Aceste calatorii il modifica total, se intoarce un “om nou”, avand dorinta de a reforma tara. Calatoriile ii ofera chiar legitimitate in fata boierilor reactionary. Critica acerba a sistemului social roman, prigonirea taranimii, demascarea luxului de tip oriental, integrarea in societate a categoriilor defavorizate, precum cersetorii

6. Alecu Russo, între nostalgia trecutului și începutul epocii moderne. Bonjurismul.

Alecu Russo s-a născut în familia unui boier cu o situație relativ modestă. Și-a petrecut copilăria la țară, iar după o cumplită epidemie de holeră, rămâne orfan de mamă. Și-a făcut studiile în Elveția.

În 1851, la întoarcerea în țară, publică în ziarul Zimbrul ,,Studie moldovană” sub pseudonimul Terenție Hora.

Ideolog al generației de la 1848, un liberal în gândire. În urma reprezenării comediei ,,Jignicierul Vodă” este exilat la Mănăstirea Soveja, unde

descoperă ,,Miorița”.

G. Ibrăileanu susține că Russo este cel mai important precursor al ideologiei junimiste. Totodată, Russo este un promotor al schimbării sociale și politice din vremea sa, dar este

adeptul realizării reformelor pe baza tradițiilor naționale. În concepția sa, europenizarea nu înseamnă copierea instituțiilor și obiceiurilor

occidentale, ci introducerea lor după o cunoaștere prealabilă a nevoilor românilor, si, de aici, necesitatea spiritului critic.

,,Studie moldovană” – 1851

Vorbește cu nostalgie ironică despre ,,schimbarea la față a Moldovei”, despre o ,,revoluție măreață și furioasă” care ,,clatină toate credințele și obiceiurile oamenilor vechi”.

Compară cu ironie că istoria Moldovei de la primul descălecat până în secolul al XIX-lea n-a cunoscut atâtea schimbări precum cele din 1835 până în 1851, întrucât autorului îi e teamă că la judecata de apoi ,,nu ne vom putea înțelege cu strămoșii noștri, nici în limbă, nici în idee”, pentru că ,,Moldova s-a schimbat în 16 ani din talpă până în vârf: limbă, haine, obiceiuri, până și numele..”

Russo arată că în 1851 această generație s-a născut în Moldova, dar a crescut în străinătate, că are cap german și francez, dar inimă moldoveană.

Ce s-a schimbat în cei 16 ani?1. Înstrăinarea care s-a produs între popor și pătura înaltă (în

trecut ,,obiceiurile, stilul de viață cuprindeau toate clasele sociale: ,,credința, vorba, era una la boieri și la plugari”; ,,pe cât boierul crește în idei și învățături, pe atât poporul rămâne mai în jurmă”).

2. Introducerea bruscă a modei europene (ideea că noul port introduce egalitatea între oameni îi displace autorului: ,,După barba rasă de tot, mai mult sau mai puțin rătunzită, sau după soiul căciulei se sție cu cine ai a face: cu cât căciula era mai mare, cu atât omul era mai însemnat”).

3. Înstrăinarea cu privire la ospitalitatea înnăscută a firii românului (,,azi noi suntem reci și cât s-ar putea mai străini unii de alții”).

Bonjurismul = totalitatea concepțiilor și manifestărilor caracteristice tinerilor români întorși de la studii din străinătate, mai ales din Franța, după 1830-1840, cel mai adesea fii de boieri români, purtători ai unor idei progresiste. Este o manifestare tipică pașoptismului revoluționar, fiind responsabil de schimbarea de mentalități și de moravuri fanariote, inclusiv de revoluția vestimentară.

SUBIECTUL 7

Studie moldovană – semiotica vestimentară, ca reper al modernizării societăţii româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

„Studie moldovană” este un eseu scris de Alecu Russo în anul 1851, în care autorul oscilează între a admira tradiția și a susține ideile progresiste ale vremii, dar, la rândul său, este și el un bonjourist, asemenea multor personalități din epocă. Astfel, în ciuda nostalgiilor față de trecut pe care Alecu Russo le exprimă, atitudinea de fond este una progresistă.

Mai mult decât atât, în acest eseu este ilustrat, într-o măsură mai mare sau mai mică, felul în care se instalează ideea de „progres”, de „modernitate” și care sunt expresiile evoluției societății românești. Interesantă în acest sens este semiotica vestimentației, unul dintre elementele principale care afirmă ideea de modernitate în a doua jumătate a secolului XIX.

Astfel, schimbarea vestimentației a devenit un pilon al schimbării societății. În ciuda aparentei superficialități, există și un adevăr, pentru că renunțarea la hainele de tip oriental și adoptarea stilului occidental (german, în cea mai mare parte) reprezintă, mai ales, o schimbare de mentalitate. „Ideea nouă a năvălit în ţară odată cu pantalonii” – afirmă Russo, ca explicație a faptului că noua vestimentație este transmisă românilor prin intermediul tinerilor întorși de la studii din străinătate. Deși acest aspect poate trimite cu gândul la teoria „formelor fără fond”, de data aceasta formele pot genera fond și chiar accelerează nașterea acestuia.

Inițial, schimbarea hainelor a fost privită cu suspiciune, atitudinea generală fiind aceea de râs, de batjocură față de cei care adoptaseră stilul nou. Cu timpul însă, noutatea se propagă asupra tuturor, ajung să poate aproape cu toții același tip de haine, ceea ce a dus la o anumită uniformizare a societății – Alecu Russo surprinde un moment în care boierii nu se mai distingeau de restul populației și, ironic, afirmă: „O, egalitate! iată faptele tale...!”

Acest fenomen a dus la schimbări și în cercul familial; „emanciparea copiilor de sub frica şi palmele pedagogului se trage de la pantaloni”, adică, odată cu ideea de modernitate, copiii încep să iasă de sub cuvântul părinților, prinzând mai multă încredere și curaj pentru a face ceea ce vor, în loc de ceea ce li se spune. Nu în ultimul rând, schimbarea vestimentației produce modificări și la nivelul relațiilor sociale, determinând un grad mai pronunțat de demnitate și de chibzuială în ceea ce privește interacțiunea cu ceilalți.

Așadar, Alecu Russo vorbește despre „schimbarea la față a Moldovei”, în spiritul unei societăți progresiste și a unei tendințe accentuate spre modernitate, în care un rol extrem de important a fost jucat de trecerea de la vestimentația orientală la cea occidentală, ca dovadă a direcției spre care se indreaptă Țările Române în a doua jumătate a secolului XIX.

9. Conu Leonida faţă cu reacţiunea - fizionomia „progresismului” şi a „trăncănelii” la personajele lui Caragiale.

Progresismul:

Leonida isi aminteste de revolutia de la 11 februarie 1866, evoca entuziasmat scrisoarea „de patru vorbe' a lui Galibardi si construieste imaginea utopica a unei republici in care cetatenii primesc pe langa pensie si lefuri bune, toate in baza unei„legi de muraturi':

- “a venit libertatea la putere”

- “dacă e republică, nu mai plătește niminea bir...”

- “fieștecare cetățean ia câte o leafă bună pe lună, toți într-o egalitate.”

- “EFIMIȚA: Pe lângă pensie ?

LEONIDA: Vezi bine; pensia e bașca, o am după legea veche, e dreptul meu; mai ales când e republică, dreptul e sfânt: republica este garanțiunea tuturor drepturilor.”

- “se face și lege de murături. […] Adicătele că nimini să nu mai aibă drept să-și plătească datoriile.”

Fizionomia trancanelii:

- Trancaneala - confirmata de incapacitatea de a actiona a personajului, de perceptie gresita asupra realitatii si asupra propriei persoane.

- Conul Leonida- fost functionar la stat, pensionar alienat care crede doar in abstractiuni (in cuvantul tiparit, nu in realitatea concreta), republican si politician de ocazie, aprig comentator al politicii interne si externe, admirator ramolit al lui Garibaldi;

- ii comunica autoritar consoartei teoriile sale despre revolutie si republica,

- confunda principatele cu republica, popa cu papa, prezentul cu trecutul, documentul cu fictiunea, dar mimeaza foarte bine verva si competenta unui politician

Subiect 10 - Politica si intelectualism in schitele lui I.L.Caragiale

Cine percepe caracterul lui Caragiale ca fiind unul esenţialmente fundamentat pe umor, pe ironie, comedie şi sarcasm, se înşală. Nici măcar comediile sale atât de bine cunoscute publicului larg, „O scrisoare pierdută”, „O noapte furtunoasă”, „Conul Leonida faţă cu reacţiunea” şi „D-ale carnavalului”, nu sunt în esenţa lor „comice”, ci mai degrabă dramatice. Acest fapt a fost intuit de la bun început de Titu Maiorescu care, în „Comediile d-lui I. L. Caragiale”, scria: „cu multă cunoştinţă a artei dramatice, d. Caragiale ne arată realitatea din partea ei comică. Dar uşor se

poate întrevedea prin această realitate elementul mai adânc şi mai serios, care este nedezlipit de viaţa omenească în toată înfăţişarea ei, precum în genere îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie [subl. n.]”.

Caragiale, în piesele sale, ne dă impresia unui spectator pentru că fidelitatea reproducerii unor crâmpeie banale de viaţă contemporană ne face să cădem în plasa considerării sale ca simplu privitor şi reproducător fascinat al realităţii, când de fapt, Caragiale e un contemplativ. Nu s-a înţeles prea bine acest lucru şi de aceea, mai ales în perioada comunistă (şi fără reevaluări decisive postdecembriste), accentul s-a pus pe umor şi ironie.Lumea lui Caragiale surprinde chiar de la început prin ceea ce am numi puterea presei. E vorba, mai întîi, de puterea exercitată asupra lumii politice. În O scrisoare pierdută, de exemplu, prefectul și partidul de guvernamînt se dau de ceasul morții ca să impiedice publicarea scrisorii compromițătoare. La rîndu-i, Zoe e în stare de orice pentru ca documentul să nu apară în presă. Îl cheamă pe Cațavencu, îl roagă, îi promite că-i va sprijini candidatura. În ciuda bunei păreri pe care o au jurnalistii nostri despre ei înșiși, presa de azi nu are puterea presei din lumea lui Caragiale. Deși mijloacele sînt aceleași: publicarea dosarului pentru a te scoate din jocul politic.

Și, totuși, prin unele note, lumea lui Caragiale se apropie de lumea noastră de azi. Ce face Trahanache pentru a contracara publicarea documentului compromițător despre Zoe? Anunță că, la rîndu-i, a descoperit un document compromițător despre Cațavencu. Deși, Caragiale nu ne-o spune, noi știm însă, că documentul urma să fie reprodus în presa pro-Putere. Cautînd o paralelă între trecut și prezent, vom regăsi gestul lui Trahanache în intreaga presă de azi. Pentru scoaterea din joc a unui adversar, se apeleaza la publicarea unui document compromițător.

Nu numai politicieni precum Cațavencu, dar și oamenii simpli cred în eficiența scandalului din presa. Putem raporta la situația noastra politică. De mai bine de 4 ani „cetățeanul turmentat ” din RM te întreabă cu cine votezi sau pe cine să voteze, nu se poate alege președintele țării, iar în presă găsim tot felul de aberații privint imaginea candidațior și a fracțiunii democratice.

Opera caragialiana este și are sa rămînă actuală nu doar prin funcția referențială directă, prin virtutea de a semnala fascinant defecte inerente eternului omenesc, ci și prin ceea ce relevă inaparent, chiar involuntar, poate.

Subiectul 12 – Traditie si traditionalism la E. Lovinescu

Termenul de tradiţionalism trimite la substantivul tradiţie şi presupune un ataşament profund faţă de ceea ce înseamnă valorile trecutului. De regulă, tradiţionalismul evită însuşirea unei atitudini critice faţă de aceste valori.Tradiţionalismul se defineşte cel mai bine în raport cu modernismul, dar şi definiţia modernismului evidenţiază strânsa legătură dintre aceste fenomene. Ideile tradiţionalismului trebuie raportate la romantismul românesc, care descoperise folclorul şi istoria, trecutul ca locuri ale evadării; tradiţionalismul presupune reîntoarcerea la aceste valori, promovate de paşoptişti. La începutul sec. al XX-lea, în literatura română apar două curente literare de orientare tradiţionalistă: sămănătorismul şi poporanismul.Reprezentanţii tradiţionalismului preamăresc trecutul, neagă inovaţiile literare ( în special simbolismul ), critică instituţiile moderne, fac elogiul ţărănimii ca singura clasă autentică, stabilesc o opoziţie între sat şi oraş, duc la extrem preţuirea valorilor folclorice şi interesul pentru specificul naţional. Promovând cu predilecţie valorile etnice, reprezentanţii tradiţionalismului

vor întreţine confuzia între etnic şi estetic ( sunt considerate valoroase numai operele care corespund programului ).In perioada postbelica, miscarea ideologica traditionalista, implicand gandirismul ortodoxist, dar si prelungiri – mai slabe – ale vechilor curente cu prestigiu antebelic (samanatorism si poporanism), primeste replica autoritara a unei orientari moderniste concertate de o mare personalitate impusa in timp si peste timp, Eugen Lovinescu. Traditionalismul,este o ideologie cultural literara,caracterizatprintr-un ansamblu de idei,credinte, conceptiiprin care se promoveaza traditiasi ideea de specific national.Aceasta ideologie isiare punctul de pornire in anul 1840 la revista `Dacia literara`.Prin traditionalism se intelege continuarea vechilor curente traditionale preluandu-se ideea ca istoria si folclorul sunt domeniile relevante ale specificului unui popor.Traditionalismul deriva in literatura romana, intr-o oarecare masura, din romantismul pasoptist, care exalta valorile nationale si din ideile nationaliste eminesciene, ce idealizau trecutul neamului, formele statale patriarhale si considerau taranimea singura clasa pozitiva a societatii romanesti.Se caracterizeaza printr-o viziune idilica asupra satului romanesc si asupra istoriei, prin pretuirea folclorului, interesul fata de problematica taranului si fata de specificul national, accentul pus pe etic, etnic si social, de multe ori in defavoarea esteticului, opozitia fata de institutiile moderne, fata de inovatiile culturale, considerarea mediului citadin ca periculos pentru puritatea sufletelor.In primele decenii ale secolului, ideile traditionaliste se regasesc in cadrul miscarii samanatoriste initiate de Semanatorul, revista infiintata de Al. Vlahuta si G. Cosbuc la 2 decembrie 1901, si al carei articol-program, Primele vorbe", reactualizeaza directiile Daciei literare.Constituit in jurul lui Nicolae lorga, devenit mentorul miscarii, samanatorismul capata accente ostile la adresa modernismului (refuzul poeziei simboliste, refuzul civilizatiei urbane etC). El se opune influentelor straine, considerate primejdioase pentru »cultura noastra si propune o literatura care sa lumineze poporul si sa sustina ideea intrarii in universalitate prin nationalism.Traditionalismul gandirist cultiva, de asemenea, folclorul, pe care il investigheaza in zonele lui magice, cu bogat fond mitic (credinte, obiceiuri, rituri stravechi etC), la care adauga cultul limbii nationale si al stramosilor.Eugen Lovinescu: - pretutindeni un fasait al vremuirii, o nostalgie dupa timpurile de odinioara, un sentiment de dezradacinare si o dorinta de intoarcere la natura si la locul de bastina".Traditionalismul interbelic nu se poate sustrage insa manifestarilor moderne ale spiritului, sensibilitatii moderne. Chiar daca va cultiva aceleasi forme, trairea este una noua: Traditionalismul e un stil, o formula inventata de poetii moderni, iesiti din scoala simbolismului. El reprezinta, inlauntrul poeziei moderne, una din tendintele acesteia, tendinta de autoconservare ce se opune evolutiei prea rapide, in alte directii, a poeziei moderne.[]. Asa incat traditionalismul este mai degraba un program decat o sensibilitate reala: sensibilitatea este una singura, poezia insasi nu este altfel decat moderna; unii poeti, insa, cu buna stiinta, se opun schimbarii, cultivand o atitudine ostila fata de nou, redescoperind traditia." (N. ManolescU).

Subiectul 13 MODELUL CULTURAL AL JURNALULUI DE LA PĂLTINIȘ

Jurnalul de la Păltiniș, de Gabriel Liiceanu, reprezintă un model paideic în cultura umanistă și, în același timp, un model de rezistență prin cultură în perioada comunistă din România. Modelul cultural al Jurnalului de la Păltiniș este unul paideic în sensul că, asemenea

concepției educative din Grecia Antică –paieia- urmărește cultivarea spiritului uman prin studiul filosofiei.

În Jurnal sunt prezentate, în special, întâlnirile culturale de la Păltiniș între Gabriel Liieanu, Andrei Pleșu și mentorul Constantin Noica în perioada martie 1977 și iulie 1981. Cuprinzând perioada menționată, Jurnalul de la Păltiniș, reprezintă un model cultural prin ideile exprimate, prin discuțiile flosofice, sau pur și simplu prin modelele culturale și umane descrise.

Gabriel Liiceanu pune accent pe ideea că „Orgoliul unui om născut într-o cultură mică este întotdeauna rănit”, cu care se deschide și o carte faimoasă pe care Emil Cioran a scris-o în România antebelică, cu câțiva ani înaintea așezării sale definitive in Franța. Tocmai din acest motiv, din întreg jurnalul transpare sugestia că, prin cultură, un intelectual din Estul postbelic va duce cu el și mândria de a fi rămas, dincolo de o istorie care își propusese să îl transforme în altă specie de om, “ omul nou ”, conform doctrine comuniste.

Așadar, prin modelul cultural al Jurnalului de la Păltiniș se observă faptul că datorită existenței unui mentor precum Constantin Noica și prin sarcinile atribuite de acesta, tinerii intelectuali ajung să citească și să traducă texte filosofice antice, să cunoască foarte bine latina, greaca, să vorbească și limbi străine moderne și să se dedice în totalitate studiului și creațiilor culturale, în ciuda regimului comunist în care trăiau. Astfel, întâlnirile și excursiile de la Păltiniș alături de Constantin Noica erau pentru aceștia un fel de oxigen furat, asimilat și depozitat clandestine, o variant a supraviețuirii într-un univers asfixiat de minciună și de ideologie.

14. Subversiune politică şi „rezistenţă prin cultură” în Jurnalul de la Păltiniş de G. Liiceanu.

SUBVERSIÚNE s. f. acțiune care urmărește răsturnarea, subminarea ordinii de stat. (< fr. subversion, lat. subversio) 

Privilegiul de a rezista prin cultură ne face să realizăm drama prin care au trecut ţările din Europa de Est. În societăţile totalitare, în care se manifestă monopolul unei infime minorităţi, câteodată al unui singur om, care spune ceea ce trebuie să gandească , să spună şi să facă ceilalţi, este un univers închis, în care spiritul este cel mai ameniţat, iar cultura devine o modalitate de transgregare, şi, prin însuşi acest fapt ea capătă o dimensiune politică. „ Ea este nu numai un scenariu alternativ, ci rezistenţa abia perceptibilă la izolarea totală, la ruptură, la discontinuitate şi la masificareEa este memoria valorilor distruse şi posibilitate a recosntrucţiei lor viitoare. Cand toate mijloacele de participare la destinul comunităţii sunt suprimate, cultura rămâne participarea din umbră şi pregătire a unei regenerări. Ea este din această pricină, în cel mai înalt grad, subversivă.”

Noica a apărut în spaţiul culturii publice în 1964, la scurtă vreme după eliberarea sa din închisoare. În 67 cand îl cunoaşte Liiceanu era cercetător la Centrul de Logică din Bucureşti, şi era în căutare de tineri aleşi pentru a deveni după cum mărturiea chiar el „antrenor cultural”. G. Liiceanu declară că în urma colaborării cu Noica au învăţat să gândească şi să scrie pe cont propriu şi să fie din ce în ce mai copnştienţi că reprezentau generaţia menită să preia cultura română din perioada antebelică. Întălnirile cu Noica de la Păltiniş s-au desfăsurat între 1977-1981.cartea Jurnalul de la Păltiniş a apărut în 1983 – şi a marcat pentru tânăra generaţie de intelectuali umanişti, o epocă.

Într-un univers în care mizeria materială şi morală era aproape totală, în care viaţa îşi pierduse idealul şi sensul , paginile Jurnalului deveneau ca paradisul culturii devenit cu putinţă. Cultura nu era un simplu exerciţiu de şcoală, ci mai degrabă un Bildung paideia – naşterea eului, a individualităţii, a gândirii autonome, smulse imbecilizării forţate şi planificate.

Prin şcoala de la Păltiniş, în condiţiile unei închideri spiritulale şi a unei izolări semnificative, s-a împiedicat lichidarea sistematică şi totală a culturii umaniste, mizând pe ideea că supravieţuirea unei ţări ameninţate istoric nu se face decât în spirit. Noica îi considera pe disidenţi victime ale unei iluzii, considerând că dialogul cu oamenii istoriei inutil.

Filozoful Constantin Noica este un simbol al "rezistenţei prin cultură" într-un regim de dictatură.

În bibliografia obligatorie a studenţilor la Filozofie din anii ’70-’80, creaţia lui Constantin Noica (1909-1987) şi fenomenul "şcolii de la Păltiniş" erau prezentate ca expresie a libertăţii de expresie şi gândire în România comunistă. Începând cu primul volum publicat după eliberarea din închisoare ("Fenomenologia spiritului de GWF Hegel istorisită de Constantin Noica", 1962), cărţile filozofului dispăreau imediat după apariţie, vândute pe sub mână, din librării. Prin publicarea "Jurnalului de la Păltiniş" (1983), Gabriel Liiceanu a oficializat legenda unei oaze de libertate în spaţiul unui regim perceput ca desăvârşit controlat de ochii şi urechile Securităţii.

Noica credea sincer că, dacă va reuşi să creeze o elită, aceasta se va impune în structurile de conducere a societăţii şi va "schimba la faţă România". Idealismul lui Noica a fost abil speculat. În cazul său, i s-au avut în vedere profilul moral şi convingerile filozofice, efectele directe ale valorii sale intrinseci în formarea unor pesonalităţi, care să determine evoluţii social-politice cu sens şi semnificaţii istorice.

Noica zice: “N-am nici o îndoială că omenirea va şti să se redreseze, chiar dacă nu va reuşi în secolul al XXI-lea. Grav este că oamenii nu au încredere în propriul lor viitor şi că trăiesc în infinitatea proastă: în infinitul inventivităţii, în cel al bunătăţii, în infinitul consumului. (…) nu mă îndoiesc că secolul al XXII-lea va fi unul bun pentru omenire, după ce secolul al XXI-lea va fi unul de purgatoriu.”