Studiul Marfurilor - Marfuri Nealimentare

Studiul mărfurilor. Mărfuri nealimentare

Mărfuri nealimentareNote de curs

(Selecţie pentru examen)

2009- 2010

1


CUPRINS

CAPITOLUL 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND STUDIUL MĂRFURILOR NEALIMENTARE….pag 2

CAPITOLUL 2. MĂRFURI ELECTRICE... pag 10 CAPITOLUL 3. MĂRFURI DIN LEMN... pag 27

CAPITOLUL 5. MĂRFURI DIN PIELE ŞI ÎNLOCUITORI...pag 47

CAPITOLUL 6.MĂRFURI TEXTILE... pag 52

CAPITOLUL 7.MĂRFURI DIN STICLĂ... pag 58

CAPITOLUL 8.MĂRFURI CERAMICE.... pag 65

CAPITOLUL 9.MĂRFURI CHIMICE DE UZ CASNIC... pag 70

CAPITOLUL 10.MĂRFURI METALICE... pag 76

2


CAPITOLUL 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND STUDIUL MĂRFURILOR NEALIMENTARE

1.1 Generalităţi privind mărfurile nealimentare

Comerţul cu mărfuri nealimentare reprezintă, ca structură şi varietate, cel mai important sector al comerţului cu amănuntul. Oferta de mărfuri nealimentare este practic nelimitată, pe piaţă fiind întâlnite produse provenite de la un număr extrem de mare de producători şi distribuitori, unii de tradiţie dar şi o serie de firme necunoscute, interne sau externe, europene sau din cele mai îndepărtate zone ale lumii.

Produsele ce fac obiectul comerţului cu mărfuri nealimentare satisfac o gamă foarte diversificată de cerinţe ale consumului populaţiei, incluzând elemente ce ţin de consumul intermediar sau al stocurilor de investiţii. Din această perspectivă, comerţul cu bunuri nealimentare presupune sisteme diversificate de aprovizionare, de formare a sortimentelor, utilizarea unor tehnologii comerciale, personal cu pregătire complexă, reţele vaste şi neomogene de desfacere cu amănuntul. Un aspect specific pieţei produselor nealimentare este acela că unităţile de desfacere cu amănuntul vin în contact cu segmente de populaţie având o cerere caracterizată printr-o mare mobilitate, produsele comercializate fiind, în cea mai mare parte fungibile, cumpărătorii având astfel posibilitatea unor substituiri frecvente a acestora în procesul de consum.

Diversitatea produselor nealimentare a condus la structurarea comerţului cu aceste produse pe diferite ramuri şi subramuri, cum ar fi domeniile textilelor şi al încălţămintei, produselor metalo-chimice, articolelor electronice şi electrocasnice, mobilierului, materialelor de construcţii şi de amenajări interioare, produselor ceramice şi din sticlă, produselor de sport – turism şi divertisment, etc. (Patriche şi colab, 1999).

În economia României tranzacţiile cu bunuri nealimentare destinate populaţiei reprezintă circa 45-50 % din totalul desfacerilor de bunuri de consum, acoperind peste 35 % din reţeaua de comerţ cu amănuntul (Anuarul Statistic al României, 2007). Comercializarea mărfurilor nealimentare pe piaţa românească este realizată după respectarea anumitor proceduri, mai ales în cazul unor produse cu posibil impact negativ asupra sănătăţii şi siguranţei utilizatorului, fiind făcută numai după înregistrarea legală şi notificarea produselor de către autorităţile competente

3


în domeniu, pe baza unui dosar ce cuprinde documentaţia referitoare la produs, respectiv la producător sau distribuitor (Răducanu, 2002).

Din punct de vedere al utilităţii consumatorului, bunurile nealimentare sunt folosite pentru acoperirea altor nevoi umane decât cele specifice metabolismului uman. Astfel, mărfurile industriale sunt destinate: protecţiei biologice (mărfurile tip îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă), igienei şi sănătăţii personale (săpunuri, detergenţi, medicamente), confortului ambiental sau facilitării muncii în gospodărie, satisfacerii unor nevoi sociale, culturale, sportive sau de divertisment.

Mărfurile nealimentare/industriale provin, în marea majoritate, din domeniul anorganic, fiind fabricate din materii prime de tipul mineralelor, rocilor, metalelor şi semimetalelelor, argilelor şi nisipurilor, etc. Produsele din lemn, carburanţii, unele produse textile, produsele din piele şi blănuri au origine organică. În etapa contemporană, cerinţele consumatorilor şi diversificarea continuă a sortimentelor comercializate a condus la apariţia unor produse mixte, în care sunt utilizate componente de origine anorganică alături de cele de natură organică.

În majoritatea cazurilor produsele industriale au un grad avansat de prelucrare tehnologică, aplicând în practică cele mai noi descoperiri în domeniul ştiinţei şi tehnicii. Ciclul de viaţă specific majorităţii produselor de acest tip este din ce în ce mai mic, constatându-se creşterea frecvenţei de apariţie pe piaţă a unor produse noi, ce depăşesc tehnic produsele anterioare.

Mărfurile industriale vor fi concepute astfel încât pe durata existenţei să fie compatibile cu mediul ambiant şi cu persoanele ce le utilizează, să nu afecteze securitatea, sănătatea sau chiar viaţa consumatorului. Acest lucru presupune tehnologii moderne din care să rezulte ecoproduse neagresive faţă de om şi de mediu, precum şi posibilitatea de reciclare încât după terminarea consumului să nu apară probleme de poluare a mediului (Redeş şi colaboratorii, 1999).

Reglementările actuale în domeniul protecţiei consumatorilor tratează şi problematica siguranţei produselor. Asfel, Legea 245/2004, corelată cu Directiva nr. 2001/95/CE prevede şi defineşte produsele sigure în consum ca fiind orice produse care, în condiţii normale sau rezonabil previzibile de utilizare, inclusiv de durată şi, după caz, de punere în funcţiune, de instalare şi de necesităţi de intreţinere, nu prezintă niciun risc sau numai riscuri minime compatibile cu utilizarea produsului şi considerate ca acceptabile şi corespunzatoare unui nivel ridicat de protectie a sănătaţii şi securităţii consumatorilor. Sunt evidenţiate astfel în special următoarele aspecte:

- caracteristicile produsului (compozitia, ambalarea, conditiile de asamblare si, după caz, de montaj şi de intreţinere);

- efectul asupra altor produse, în cazul în care utilizarea lui împreună cu alte produse poate fi in mod rezonabil previzibilă;

- prezentarea şi etichetarea produsului;

- orice avertizări şi instrucţiuni pentru utilizarea şi distrugerea lui, precum si orice alta indicaţie sau informaţie referitoare la produs;

- categoriile de consumatori expuse riscului in cazul utilizarii produsului, in particular copiii si persoanele in varsta. Posibilitatea obtinerii unor niveluri superioare de securitate sau de disponibilitate a altor produse prezentand un grad de risc mai scazut nu trebuie sa constituie un motiv suficient pentru considerarea unui produs ca fiind periculos (produs periculos - orice produs care nu indeplineste prevederile de la definitia "produsului sigur").

Producătorii/comercianţii sunt obligaţi să pună pe piaţă doar produsele sigure. Conform legii, responsabili pentru siguranţa produsului sunt producătorul/fabricantul produsului (în cazul în care este stabilit în România sau într-un stat membru al Uniunii Europene şi orice altă persoană care se prezintă ca producător prin aplicarea pe produs a numelui său, a mărcii sale sau a unui alt semn distinctiv ori persoană care recondiţioneaza produsul), reprezentantul producătorului (în

4


cazul în care producătorul nu este stabilit în România sau într-un stat membru al Uniunii Europene, sau, în absenţa unui reprezentant stabilit în România ori într-un stat membru al Uniunii Europene, importatorul produsului), alţi operatori economici din lanţul de comercializare, în măsura în care activităţile lor pot aduce atingere caracteristicilor de securitate ale unui produs.

Procesul de înnoire şi diversificare al produselor nealimentare este complex, având o evoluţie diferenţiată şi specifică diferitelor grupe de mărfuri. În acest sens, reţelele comerciale specializate sunt obligate să-şi particularizeze proiectarea şi amplasarea fiecărei unităţi, iar producătorii trebuie să-şi adapteze sistemele de proiectare şi realizare a noilor produse la modificările tehnologice şi la evoluţia cererii din partea consumatorilor.

Un aspect specific mărfurilor industriale este faptul că, spre deosebire de mărfurile alimentare, în majoritatea cazurilor nu-şi pierd valoarea de întrebuinţare imediat după consum. Astfel, pentru majoritatea cazurilor consumul mărfurilor industriale presupune o utilizare îndelungată (existând şi terminologia specifică de mărfuri de folosinţă îndelungată), fiind produse cu o durată medie sau mare de utilizare. În perioada de utilizare, mărfurile industriale trebuie să-şi păstreze proprietăţile specifice proiectării, respectiv procesului tehnologic de obţinere (proprietăţile fizice, chimice, mecanice, ergonomice, de protecţie, confort şi igienă, caracteristicile tehnico-funcţionale, etc). Perioada de utilizare este influenţată de o folosire conformă cu specificaţiile din documentaţia tehnică, necesitând atât utilizatori avizaţi, cât şi de operaţii specifice de întreţinere şi reparaţie, realizate de către personal cu cunoştinţe în domeniu. Din acest punct de vedere, normativele de garanţie şi postgaranţie pentru mărfurile industriale se deosebesc de prevederile pentru mărfurile alimentare, atât ca durată cât şi ca modalitate de realizare.

În cazul produselor nealimentare de uz curent vânzarea se realizează în general fără întocmirea unui certificat de garanţie, dar consumatorul trebuie sa solicite si să păstreze bonul de cumparare sau orice alt mijloc pe baza căruia se poate stabili data şi locul de cumpărare al produsului. Pentru deficientele de calitate constatate după vânzarea acestora, cu excepţia deficienţelor cauzate de nerespectarea de către consumator a instrucţiunilor de folosire şi păstrare, consumatorul poate fi despăgubit de catre vânzator in termen de 30 de zile de la data cumpararii produsului (exclusiv data formulării reclamaţiei) prin înlocuirea imediată a produsului defect cu altul de calitate corespunzătoare sau, în cazul în care nu este posibilă înlocuirea, prin restituirea contravalorii actualizate a acestuia. Cu acordul consumatorului vânzătorul poate remedia produsul defect în termen de cel mult 10 zile de la înregistrarea reclamaţiei consumatorului sau să-i ofere acestuia spre vânzare un alt produs cu achitarea sau restituirea diferenţei de valoare. În cazul reţinerii produsului pentru remediere sau înlocuire, vânzatorul este obligat să elibereze consumatorului o dovadă care să conţină elementele de identificare a produsului reţinut şi termenul de soluţionare a reclamaţiei.

Pentru produsele de folosinţă îndelungată vânzarea este însoţită de certificat de garanţie, manual de utilizare şi documente de cumpărare (factura, chitanţa, etc). Conform legii, termenul de garanţie şi durata medie de utilizare trebuie specificate pe produse, ambalaje individuale, certificate de garanţie şi alte documente de însoţire a mărfurilor. Certificatul de garanţie, obligatoriu pentru toate produsele cu întrebuinţare îndelungată şi manualul de utilizare vor fi redactate în limba utilizatorului. Societatea vânzătoare trebuie să asigure, prin intermediul unităţilor service autorizate aflate sub contract, toate operaţiunile necesare repunerii în funcţiune, remedierii sau înlocuirii produselor necorespunzătoare în perioada de garanţie, inclusiv pe durata medie de utilizare în cazul viciilor ascunse. Vânzătorul este obligat, conform legii să suporte toate cheltuielile datorate transportului, manipulării, montării, demontării, ambalării, expertizei. Producătorul este obligat la rândul său în faţă de societatea ce comercializează produsele.

Pentru produsul defect, in perioada termenului de garanţie, consumatorul are dreptul la: remedierea în termen de 10 zile a deficienţelor, înlocuirea produsului defect (în cazul în care

5


timpul de nefuncţionare din cauza deficienţelor apărute în cadrul termenului de garantie depăşeşte 10% din acest termen, sau când acesta nu poate fi reparat), restituirea contravalorii actualizate a acestuia imediat după constatare (în cazul în care timpul de nefuncţionare din cauza deficienţelor apărute in cadrul termenului de garanţie depaseste 10% din acest termen, sau în cazul unor defecte repetate (cel putin trei în prima jumatate a termenului de garantie), sau în cazul in care produsul care a fost deja înlocuit s-a defectat). Se observă că se pot preciza, în domeniul mărfurilor industriale de folosinţă îndelungată, o perioadă de garanţie şi o durată medie de utilizare. Astfel, termenul de garantie reprezintă limita de timp, care curge de la data dobandirii produsului sau serviciului, până la care producătorul sau prestatorul îşi asumă responsabilitatea remedierii sau înlocuirii produsului ori a serviciului achizitionat, pe cheltuiala sa, dacă deficienţele nu sunt imputabile consumatorului. Durata medie de utilizare este definită drept intervalul de timp, stabilit în documente tehnice normative sau declarat de către producător, ori convenit între părţi, în cadrul căruia produsele de folosinţă îndelungată trebuie să îşi menţină caracteristicile funcţionale, dacă au fost respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi exploatare.

La multe produse industriale este necesară asigurarea de piese de schimb şi accesorii pentru întreaga durată de viaţă a produsului, ce poate fi de 10, 15 sau chiar 20 de ani. Pentru o gamă variată de produse industriale, gradul de tehnicitate este ridicat, astfel încât pentru a fi utilizate este necesar ca aceste produse să fie însoţite de cărţi tehnice, prospecte, scheme redactate în limba utilizatorului şi în cel puţin una din limbile de circulaţie internaţională.

Protejarea calităţii mărfurilor industriale în timpul transportului, păstrării şi depozitării trebuie făcută cu ambalaje corespunzătoare, adaptate la condiţiile specifice fiecărui produs.

Condiţiile economice actuale, specifice comerţului modern şi politicilor naţionale şi internaţionale de protecţie a utilizatorului de produse nealimentare aduc în prim plan şi problematica securităţii şi sănătăţii utilizatorului. Astfel, pot fi menţionate o serie de aspecte noi ce trebuie reevaluate de studiul mărfurilor nealimentare, cum ar fi:

- prezenţa unor substanţe chimice nocive în materiile prime şi auxiliare şi care se regăsesc în produsele finite;

- utilizarea limitată a unor componente chimice nocive în procesele tehnologice de obţinere şi finisare a unor produse şi limitarea valorilor maxim admise pentru aceste substanţe în diferite grupe de mărfuri nealimentare(textile, mobilă, sticlă, ceramică, jucării, ş.a.) ;

- folosirea unor ambalaje necorespunzătoare calitativ, care nu-şi îndeplinesc funcţiile specifice, afectând uneori calitatea produselor;

- poluarea mediului ambiant prin intermediul ambalajelor sau chiar a unor categorii de produse;

- comercializarea unor produse falsificate, ce pot pune în pericol sănătatea şi siguranţa în utilizare a consumatorului (sursa Răducanu şi Procopie, 2004).

Factorii de risc pentru produsele industriale sunt în general diferiţi, putând fi de ordin general sau specific:

umiditatea poate constitui un factor de risc dacă este în exces pentru produsele din metal, lemn, textile, piele, blănuri, etc.;

şocurile mecanice şi presiunea pot afecta calitatea mărfurilor electronice, elctrocasnice, mobilei, produselor din sticlă şi ceramică, confecţiilor textile, produselor din piele, etc.;

radiaţiile şi temperatura ridicată pot constitui factori de risc pentru produsele din lemn, textile, piele, produse chimice, etc.;

6


Asupra produselor industriale pot acţiona şi o serie de factori biologici ca: bacterii, insecte, mucegaiuri. Acestea pot avea efect negativ asupra produselor din piele, lemn, mobilă dar şi pentru aparatura electrocasnică şi electronică, care conţin elemente sensibile la aceşti factori.

Pentru multe produse industriale, decizia de achiziţionare luată de consumator este influenţată şi de factori estetici şi de conjunctură: moda, croiala, culoarea, stilul, accesoriile (confecţii textile, încălţăminte, mobilier, etc). Alte produse industriale pot influenţa consumatorul prin modă, dimensiuni, formă, aspect, simplitate, trăsături ergonomice, etc. (de exemplu, mărfurile electrocasnice, electronice, autoturisme). Spre deosebire de produsele alimentare, valoarea produselor industriale este mare sau chiar foarte mare, în unele cazuri preţul acestora constituind un factor deciziv în opţiunea beneficiarului.

Merceologia nealimentară studiază calitatea şi sortimentul mărfurilor nealimentare, carateristicile tehnico-funcţionale, ergonomice, ecologice şi estetice, tendinţele de îmbunătăţire a calităţii acestor produse, modalităţi de diversificare şi înnoire sortimentală, modul în care aceste produse satisfac nevoile umane individuale şi colective.

1.2. Clasificarea şi codificarea mărfurilor nealimentare

Oferta de mărfuri nealimentare este practic nelimitată, motiv pentru care sistematizarea acestora este în general dificil de realizat. În domeniul comerţului cu bunuri industriale sunt cuprinse o multitudine de produse diversificate tipodimensional, la care se adaugă piese de schimb şi materialele consumabile. Cele mai utilizate criterii de clasificare a mărfurilor industriale sunt:

stadiul de prelucrare tehnologică:

1. materii prime (fibre textile, lemn brut, piele brută, minereuri, argile, ţiţei, etc.);

2. semifabricate (produse într-o anumită fază a procesului tehnologic, cum ar fi de exemplu: fire textile, semifabricate din lemn, piele prelucrată, ciment, lingouri metalice, etc.);

3. produse finite (rezultatul unui proces tehnologic complet, cum ar fi: confecţiile, mobilierul, încălţămintea, locuinţele, etc.).

materia primă din care provin:

1. mărfuri industriale de origine organică:

- mărfuri din lemn: cherestea, semifabricate, mobilă, hârtie, etc.;

- mărfuri textile: fibrele textile, fire, ţesături, pâsle, tricotaje, confecţii, covoare, etc.,

- mărfuri din piele: articole de îmbrăcăminte, încăltăminte, marochinărie, blănuri, etc.;

- mărfuri din cauciuc şi mase plastice: confecţii, ambalaje, anvelope, articole sanitare, articole sportive, etc.;

- produse ale idustrei petroliere şi petrochimice,etc.;

2. mărfuri industriale de origine minerală:

- mărfuri din metal: produse laminate, turnate, trefilate, ambalaje, maşini, instalaţii, etc.;

- mărfuri din sticlă: geamuri, produse din sticlă optică, articole de menaj, ambalaje, becuri şi corpuri de iluminat, etc.;

- mărfuri ceramice: produse din ceramică industrială, produse din ceramică pentru construcţii, pentru menaj şi articole decorative, obiecte sanitare, etc.;

- mărfuri chimice: medicamente, reactivi, detergenţi, lacuri şi vopsele, articole pentru spălat şi curăţat, etc.

destinaţie (Redeş şi colaboratorii, 1999):

7


1. materiale de construcţii: mărfuri din lemn, metal, sticlă, ceramică, mase plastice, etc.;

2. mărfuri de uz gospodăresc: tacâmuri, veselă, unelte, scule, etc.;

3. articole pentru iluminat: materiale electrotehnice, lămpi, corpuri de iluminat;

4. aparate şi maşini domotice: aparate electrocasnice, electronice, etc.;

5. aparate şi maşini birotice şi informatice: maşini de scris, copiatoare, faxuri, telefoane, calculatoare, aparatură multimedia;

6. mobilă: pentru locuinţe, birouri, săli de spectacole, mijloace de transport, etc.;

7. materiale şi confecţii pentru îmbrăcăminte: materiale textile, înlocuitori şi accesorii;

8. materiale şi confecţii pentru încălţăminte: piele, blănuri, confecţii textile, înlocuitori, accesorii;

9. produse chimice pentru igienă, sănătate şi confort: detergenţi, săpunuri, cosmetice, medicamente, etc.;

10. combustibili, carburanţi, lubrefianţi;

11. produse chimice de protecţie şi finisări: lacuri, vopseluri, emailuri;

12. instrumente muzicale clasice şi electronice;

13. articole pentru sport şi turism;

14. articole pentru filmat şi fotografiat;

15. autoturisme, motociclete, triciclete: mijloace de transport obişnuite, de performanţă, accesorii, piese de schimb, etc.

O sistematizare a mărfurilor nealimentare, produse şi comercializate pe piaţa românească este realizată în cadrul Clasificării produselor şi serviciilor asociate activităţilor (CPSA), elaborată de Comisia Naţională de Statistică şi aprobată conform HG 53/1999 şi O G 337/2007, corelat cu Regulamentul CE1893/2006 privind Nomenclatorul activităţilor din Comunitatea Europeană NACE Rev.2. În cadrul acestei clasificări neflexibile produsele nealimentare fac obiectul următoarelor secţiuni:

D. Produse ale industriei extractive:

produse energetice ale industrei extractive: cărbuni, petrol brut si gaze naturale, minereuri radioactive;

produse neenergetice ale industrei extractive: minereuri metalifere‚ şi alte minereuri şi produse de carieră;

E. Produse ale industrie prelucrătoare:

produse ale industriei textile: articole de imbracaminte,

produse ale industrie pielăriei şi încălţămintei: piei si produse din piele;

produse ale industriei de prelucrare a lemnului (exclusiv producţia de mobilă);

produse ale industriei celulozei, hârtiei, cartonului, articole de hârtie, carton;

produse ale industrie de prelucrare a ţiţei, cocsificarea cărbunelui, combustibili nucleari, etc.,

produse ale industrie chimice, fibre şi fire sintetice şi artificiale;

produse ale industriei de prelucrare a cauciucului şi maselor plastice;

alte produse din minerale nemetalice: sticlă, articole din sticlă, articole din ceramică, etc;

produse ale industriei metalurgice;

produse ale industriei construcţiilor metalice şi produse din metal (exclusiv maşini, utilaje, instalaţii);

produse ale industriei de maşini şi echipamente: maşini şi aparate pentru uz casnic, etc.;

8


produse şi echipamente electrice şi optice: mijloace ale tehnicii de calcul şi birotică, maşini de scris, calculatoare, echipamente TV şi comunicaţii, radio, aparatură şi instrumente medicale, de precizie, optice şi fotografice, ceasornicărie etc.;

produse ale industriei mijloacelor de transport: autoturisme, etc;

produse ale altor activităţi industriale: mobilă şi alte produse;

energie electrică şi termică, combustibili gazoşi distribuiţi şi apă.

Anumite materii prime de tipul fibre textile (in, bumbac, cânepă), piei brute, blănuri şi altele sunt incluse în secţiunea A - Produse ale agriculturii, în timp ce lemnul materie primă este inclus în secţiunea B - Produse ale silviculturii, exploatării forestiere şi economiei vânatului.

Pentru mărfurile importate în România, sistematizarea produselor industriale se realizează în cadrul clasificărilor vamale specifice, utilizate pentru aplicarea Tarifului Vamal de Import al României (TARIR), corelat cu sistemul vamal european (TARIC), conform negocierilor de aderare la UE. În acest nomenclator produsele industriale sunt cuprinse în secţiunile V-XXI, capitolele 25-97.

În cadrul procedurilor de achiziţie publică, în cazul produselor ce fac obiectul tranzacţiilor se utilizează o clasificare şi o codificare bazate pe vocabularul specific, recunoscut în cadrul Uniunii Europene, respectiv sistemul CPV. În cadrul clasificării sunt utilizate un vocabular principal şi, pentru detalierea mai amănunţită a anumitor produse/servicii, un vocabular suplimentar.

Vocabularul principal este bazat pe o structură arborescentă ce cuprinde diviziuni, grupe, clase şi categorii, simbolizată prin coduri de până la nouă cifre, cărora le corespunde o denumire care descrie lucrările, produsele sau serviciile ce fac obiectul procedurii de achiziţie. Codul numeric este alcătuit de o succesiune de opt cifre, subdivizate după cum urmează:- diviziuni, identificate prin primele două cifre ale codului (XX000000-Y);- grupe, identificate prin primele trei cifre ale codului (XXX00000-Y);- clase, identificate prin primele patru cifre ale codului (XXXX0000-Y);- categorii, identificate prin primele cinci cifre ale codului (XXXXX000-Y).Fiecare dintre ultimele trei cifre conferă un grad mai mare de precizie în interiorul fiecărei categorii. Cea de a noua cifră serveşte la verificarea cifrelor precedente. Vocabularul suplimentar poate fi utilizat pentru a completa descrierea obiectului contractelor de achiziţii. Ca structură, vocabularul suplimentar este compus dintr-un cod alfanumeric, căruia îi corespunde o denumire ce permite efectuarea de precizări suplimentare privind natura sau destinaţia specifică a bunurilor care urmează a fi achiziţionate. Codul alfanumeric cuprinde o detaliere realizată sub forma unei succesiuni cu trei nivele:

- un prim nivel, compus dintr-o literă care corespunde unei secţiuni (19 secţiuni, codificate cu litere de la A la U);- un al doilea nivel, compus dintr-o literă care corespunde unei grupe (2-5 grupe codificate cu litere de la A la E);- un al treilea nivel, compus din trei cifre care corespund subdiviziunilor.Fiecare cifră realizează o identificare mai amănunţită a bunurilor, ultima cifră servind la verificarea cifrelor precedente.

Această modalitate de sistematizare a produselor şi serviciilor, uniformă pe plan european, alături de publicarea pe sistemul de achiziţii publice electronice (SEAP), facilitează contractarea în condiţiile unei transparenţe ridicate (sursa Regulamentul CE 213/2008).

O variantă de marcare, identificare şi codificare utilizată frecvent în comerţul european, mai ales în condiţiile folosirii caselor de marcat cu citire optică este reprezentată de utilizarea codului cu bare Codul european al articolelor (European Article Numbering - EAN). Dimensiunile etichetelor cu bare, simbolurile şi culorile folosite sunt reglementate pe plan internaţional prin norme ISO. Fiecare produs are un cod propriu. Acesta este citit automat cu un scanner care completează configuraţia caselor de marcat sau a echipamentului de calcul

9


electronic. Structural, EAN este bazat pe un cod cu 13 caractere, cu următoarea specificaţie: primele trei cifre (port drapelul codului) identifică ţara de origine, următoarele nouă cifre identifica produsul, respectiv patru identifică furnizorul (CNP) şi cinci cifre produsul (CIP), ultima cifră fiind o cifră de control. Transpunerea grafică a sistemului de codificare EAN este realizată prin intermediul codului cu bare. Codul de bare asigură simbolizarea caracterelor numerice prin alternarea unor bare de culoare neagră cu spaţii albe, combinaţiile de asemenea bare alb-negru reprezentând cifrele codului. Fiecare cifră a codului se compune din două linii albe şi două negre de grosime variabilă. La rândul lor, liniile pot să reprezinte una sau mai multe unităţi sau module, fiecare cifră compunându-se în total din 7 unităţi grafice. Cifrele codului sunt reprezentate în clar sub simbol.

Coordonarea aplicării acestui sistem la nivel european este asigurată de “Asociaţia europeană a codificării articolelor”cu sediul la Bruxelles, asociaţie care, fără să aibă funcţie executivă, urmăreşte respectarea unor principii de bază în vederea asigurării compatibilizării sistemelor naţionale de codificare. În ţara noastră s-a fondat în anul 1993 Asociatia Naţionala pentru Numerotarea Internaţionala a Articolelor, EAN România, care a devenit membră a organizaţiei europene în anul 1994. Drept obiective declarate ale EAN România trebuie amintite promovarea sistemului în cadrul agenţilor economici şi aplicarea unor tehnici moderne de distribuţie şi gestiune a proceselor comerciale (sursa Statutul EAN România).

Pentru a permite codificarea produselor care apar pe piaţă sub marca de comerţ, s-a realizat o codificare a distribuitorilor pe ţări, codul de patru cifre pentru identificarea furnizorului fiind înlocuit cu codul distribuitorului. Teoretic, pot fi cuprinse în clasificarea EAN aproximativ 10 miliarde de produse (în condiţiile în care furnizorii se codifică cu patru cifre, de la 0001-9999, iar produsele fiecaruiă cu încă cinci cifre, corespunzător aceluiaşi interval).

În cadrul UE, se foloseşte şi o variantă restrânsă a EAN 13, numită EAN 8, în care identificarea produsului se realizează prin patru cifre, astfel încât codul complet va avea 8 caractere numerice. Această versiune se utilizează în situaţiile în care nu există suficient spaţiu pe ambalaj pentru imprimarea codului.

Sistemul EAN a fost preluat de un număr mare de ţări, perfecţionându-se continuu, în condiţiile modernizării rapide a echipamentelor electronice (hardware) şi mai ales a progreselor realizate în domeniul software-ului.

Utilizarea sistemului EAN asigură o serie de facilităţi: producătorii se pot informa operativ în legătura cu modificările care apar în desfacerea produselor, ceea ce le asigură posibilitatea adaptării rapide la cerinţele pieţei; comercianţilor au posibilitatea gestionării eficiente a stocurilor pentru fiecare produs, care poate fi, astel reînnoit operativ; pentru clienţi se reduc formalităţile de vânzare- cumpărare, prin citirea automată a codurilor ce sunt trecute în mod clar pe bon cu denumirea exactă şi preţul individual.

Principalele aplicaţii ale codificării cu bare:

numerotarea, codificarea şi identificarea automată şi rapidă a produselor;

gestionarea şi urmărirea automată a stocurilor;

identificarea partenerilor de afaceri în comunicaţia comercială, electronică;

înregistrarea automată la casele de marcat din magazine.

Avantajele utilizării sistemului codificării cu bare:

1) pentru producător:

urmărirea şi controlul producţiei în punctele de lucru şi pe flux;

constituie suport de informaţie, permiţând managementul intrărilor, ieşirilor şi a stocurilor de mărfuri în magazii şi depozite;

inventarierea stocurilor, mijloacelor fixe şi a obiectelor de inventar;

controlul accesului şi înregistrarea prezenţei personalului.

10


2) pentru comerciant:

gestionarea mai eficientă a stocurilor;

înregistrarea mai rapidă şi mai precisă a produselor;

stabilirea locurilor de amplasare a unităţilor logistice şi controlul fluxurilor de mărfuri;

cunoaşterea zilnică a cifrei de afaceri;

obţinerea de beneficii prin creşterea productivităţii la punctele de vânzare;

nu mai este necesară marcarea preţurilor pe fiecare articole iar schimbarea acestuia nu obligă distribuitorii la o rectificare;

eliminarea bonurilor şi a erorilor de înregistrare;

reducerea timpului alocat operaţiilor contabile.

3) pentru consumator:

dispariţia erorilor de preţ ce pot apare la casele de marcare;

reducere timpului petrecut la casele de marcare;

emiterea unei facturi în detaliu, în care sunt trecute denumirea şi preţul fiecărui articol achiziţionat.

2.1. Sistematizarea mărfurilor electrice

Conform clasificării CPSA, mărfurile electrice sunt încadrate în secţiunea E (Produse ale industriei prelucrătoare), subsecţiunile L (Produse ale industriei de maşini şi echipamente) şi M (Produse şi echipamente electrice şi optice). Drept caracteristică specifică principală, comună acestor grupuri de mărfuri, se menţionează utilizarea curentului electric drept sursă de energie, care este transformat în căldură, temperaturi scăzute, lucru mecanic sau unde electromagnetice – radiaţii. Alături de produsele ce utilizează direct energia electrică încadrăm în această grupă şi o serie de mărfuri conexe (utilizate pentru producerea, transportul şi depozitarea energiei electrice, articole de iluminat, etc.).

Principalele categorii de produse utilizabile direct de către consumatorul obişnuit sunt:

produsele electrotehnice – surse electrochimice de curent electric, articole şi accesorii pentru instalaţii electrice, articole de iluminat;

produsele electrocasnice – aparate pentru pregătirea alimentelor, aparate pentru păstrarea la rece a alimentelor, aparate pentru curăţirea şi tratarea îmbrăcămintei, aparate pentru încălzire, aerisire, climatizare, aparate pentru igienă, cosmetică şi terapie;

11


produsele electronice – aparate audiofonice, radiofonice, videofonice, receptoare de televiziune;

produsele birotice – maşini de scris, copiatoare, telefoane fixe şi mobile, roboţi telefonici, etc.;

produsele informatice şi multimedia – calculatoare, calculatoare personale, imprimante, scanere, etc.

Redeş şi colab (1999) grupează produsele electrice în următoarele grupe principale:

mărfuri domotice, destinate înzestrării locuinţelor moderne (aparate electrotehnice, electrocasnice şi aparate electronice;

mărfuri birotice, specifice muncii în birou-secretariat;

mărfuri informatice (aparate, maşini, instalaţii electronice destinate preluării, prelucrării, vizualizării şi transmiterii de informaţii).

În prezent considerăm că este destul de dificilă realizarea unei delimitări stricte a mărfurilor din această grupă pe principiul locului de utilizare, deoarece tendinţa actuală a consumatorului modern este de a utiliza produse specifice domeniului birotic şi informaţie chiar şi în locuinţa proprie.

2.2. Mărfurile electrotehnice

Mărfurile electrotehnice sunt utilizate pentru producerea, transportul şi utilizarea energiei electrice, în special în domeniile instalaţiilor electrice şi de iluminat. În această categorie sunt incluse:

Sursele electrochimice - reprezintă produse ce transformă direct energia proceselor chimice în energie electrică. În funcţie de principiul de funcţionare se diferenţiază:

- surse ireversibile, care după utilizare şi descărcare nu mai pot fi încărcate, devenind neutilizabile (surse primare tip pile electrice şi ansamble de tipul bateriilor electrice);

- surse reversibile, care după epuizare pot primi energie electrică externă, ce readuce componentele chimice în starea iniţială, putând genera din nou energie electrică (acumulatoare şi baterii de acumulatoare eletrice).

Principalele caracteristicile de calitate specifice sortimentului sunt tensiunea eletromotoare, tensiunea la borne, rezistenţa internă, capacitatea de descărcare, curentul maxim de încărcare/descărcare la acumulatoare ş.a.

Verificarea ambalării şi a marcării se face vizual, observând dacă ambalajul este deteriorat, dacă marcarea cuprinde toate menţiunile necesare identificării şi dacă are inscrisă data fabricatiei si termenul de garanţie. Marcarea comercială a pilelor electrice uscate, cele mai frecvent utilizate de către consumatorul casnic, este realizată cu o majusculă semnificând formatul (R - cilindric, S - paralelipipedic, F - plată), urmată de un număr reprezentând caracteristica dimensională (de exemplu R6, R 20, etc).

Verificarea aspectului umăreşte starea izolaţiei bornelor, a legării lamelelor la borne şi dacă prezintă urme vizibile de vătămări mecanice (crăpături, lovituri, deformări), deplasări de îmbinări, pete, stersături, urme de electrolit sau coroziuni ale învelişului şi părţilor metalice.

12


Verificarea construcţiei şi a dimensiunilor se face vizual (se urmăreşte dacă piesele de conexiune sunt protejate contra coroziunii, dacă stratul e continuu sau prezintă porţiuni neacoperite, crăpături, zgârieturi). Dimensiunile se determină cu instrumente obişnuite de măsurat, verificându-se lungimea, lăţimea, înălţimea, diametrul.

Marcarea se face pe invelisul exterior şi cuprinde fabrica producatoare, tipul de pilă sau baterie, tensiunea nominală polaritatea, standard de fabricaţie, data fabricatiei prin 3 cifre (primele 2 indica luna,ultima-anul) si termenul de garanţie.

Ambalarea se realizează individual in folie de material plastic şi apoi în cutii de carton, lăzi de lemn şi containere.

Transportul se face cu mijloace acoperite care să asigure protecţia contra intemperiilor.

Depozitarea trebuie făcută pe stelaje sau prin stivuire pe platforme de lemn, în încaperi uscate, la temperaturi care să nu depaseasca 20°C, ferite de surse de căldura şi de substante corozive.

Principalele tipuri de acumulatoare întâlnite în comerţ sunt: acumulatoarele acide (tensiunea la borne 2 V/element) şi acumulatoarele alcaline (tensiunea la borne 1,25 V /element, mai uşoare, mai durabile, dar mai scumpe).

Verificarea calităţii acumulatoarelor cuprinde verificarea aspectului exterior (printr-o examinare organoleptică, observându-se starea acumulatorului), determinarea masei şi a dimensiunilor, evaluarea caracteristicilor electrice (tensiunea la borne şi capacitatea de descărcare).

Marcarea se face vizibil pe bac, prin etichetare trebuie menţionate tensiunea la borne, tipul acumulatorului, semnul bornelor(+),(-), emblema fabricii producătoare, data fabricaţiei, standardul de fabricaţie.

Ambalarea se realizează in lăzi de lemn/cutii de carton/ ambalaje din material plastic cu menţiunile: „FRAGIL” şi „NU RĂSTURNAŢI”.

Depozitarea are loc în încăperi uscate şi răcoroase, produsele fiind aşezate pe rastele, în poziţie normală de funcţionare. Se păstrează in general 6 luni fără electrolit.Variantele moderne de acumulatoare sunt gata formatate, fiind utilizabile imediat după achiziţionare.

Ca alternativă/completare a surselor electrochimice pentru alimentarea majorităţii produselor electronice portabile se utilizează alimentatoare, stabilizate sau nestabilizate. Alimentatoarele sunt produse care transformă tensiunea electrică alternativă de la reţea în tensiune continuă, necesară funcţionării aparatelor electronice portabile (fiind comercializate împreună cu acestea sau separat).

Articolele pentru instalaţii electrice se utilizează pentru transportul energiei electrice, respectiv în construcţia de maşini şi aparate electrice, industria electrotehnică şi electronică.

Sortimentul comercial cuprinde conductoare electrice de înaltă conductivitate (pentru instalaţii fixe sau mobile, pentru bobinaj, conexiuni, etc), conductoare electrice de înaltă rezistivitate, articole electroizolante, etc.

Conductorii electrici sunt produse metalice care servesc la transportul energiei electrice de la sursele de producere sau alimentarea la diferiti consumatori. Se obţin din metale ductile şi cu rezistivitate mică, cu o bună stabilitate termică şi cu o rezistenţă mecanică suficientă (Cu, Al). În funcţie de domeniul de utilizare se pot comercializa: izolaţi sau neizolaţi, pentru instalaţii fixe, mobile sau pentru alte domenii.

Conductorii izolaţi se obţin din conductori unifilari şi multifilari peste care se aplică izolaţia, formată din cauciuc, materiale plastice, fire, ţesături, email, având înveliş comun sau sub formă de şnur.

13


Conductorii pentru. instalatii fixe sunt realizaţi cu izolaţie din cauciuc, din mase plastice şi înveliţi. La rândul lor, conductorii cu izolaţie din cauciuc se produc în mai multe tipuri: obişnuiţi (din cupru -F sau aluminiu - AF), pentru corpuri de iluminat (FCi) şi suspendarea acestora (Fs) şi pentru sonerii (TSC). Cei cu izolaţie din material plastic pot fi obisnuiţi (din cupru şi aluminiu FY şi AFY), PT, ST sau INTENC, din Cu şi Al (FPY şi AFPY) si pentru sonerii (TSY).

Conductorii pentru instalatii mobile se produc sub formă de cordoane cu izolaţie din cauciuc, cordoane cu izolatie din PVC şi şnururi. Cordoanele cu izolaţie din cauciuc pot fi în execuţie uşoară (MCU), mijlocie (MCM) şi grea (MCG). Şnururile se obtin din 2-3 conductoare multifilare izolate individual şi îmbrăcate in împletitură textila şi răsucite împreună.

Caracteristicile de calitate verificate uzual în cazul conductoarelor electrice sunt: numărul de conductoare, numărul de fire şi diametrul acestora (mm), calitatea materialului conductor şi a izolaţiei, lipsa defectelor.

Aparatajul electric de joasă tensiune este utilizat în circuitele de alimentare cu energie electrică a consumatorilor casnici, având rolul de a asigura în bune condiţii transportul energiei electrice de la reţeaua de distribuţie la consumatori. În această categorie sunt cuprinse aparatajul de racordare la reţea (prize, cuple, fişe), aparatajul de conectare la reţea (întrerupătoare şi comutatoare electrice), aparatajul de protecţie (siguranţe fuzibile şi automate, întrerupătoare automate de instalaţii), aparatajul de semnalizare (sonerii), aparate pentru distribuţia energiei electrice (tablouri de distribuţie) (sursa Pleşea, 1998);

Sursele electrice de lumină transformă energia alectrică în emisie luminoasă, utilizată pentru iluminatul artificial. Clasificarea surselor electrice de lumină se poate face conform unor criterii diverse, cum ar fi destinaţie şi utilizare, mod de obţinere al radiaţiei luminoase, culoarea radiaţiei emise. Cele mai cunoscute consumatorului obişnuit sunt lămpile electrice (cu incandescenţă sau cu emisie prin fluorescenţă), utilizate pentru iluminat general, public sau casnic.

Lămpile electrice cu incandenscenţă întâlnite în comerţ sunt diferenţiate în principal în funcţie de caracteristicile constructive (tipul soclului, formatul şi caracteristicile balonului, numărul de filamente, etc.). Principiul comun de funcţionare este efectul Joule, respectiv de emisie a luminii prin încălzirea unui filament de wolfram la temperaturi ridicate (2000 - 3000 0 C) la trecerea curentului electric.

Evaluarea calităţii surselor de lumină se realizează prin intermediul caracteristicilor electrice (tensiune de alimentare, putere absorbită, intensitatea curentului electric) şi a celor fotometrice (flux luminos şi eficienţa luminoasă.), respectiv a unor parametri costructivi şi funcţionali (durata de funcţionare, tipul soclului, formatul şi caracteristicile balonului).

Reglementările legislative actuale limitează comercializarea şi utilizarea surse electrice de iluminat cu incadescenţă, pe baza unor considerente ecologice, respectiv de reducere a consumului de energie electrică. Conform normativelor comunitare, începând cu anul 2010 se recomandă înlocuirea acestora cu lămpi fluorescente, cu randament energetic superior şi durată de utilizare mult mai mare, ajungând până la 10 000 ore. Funcţionarea surselor de iluminat fluorescente (uzual - lămpi cu descărcări electrice în vapori de mercur) necesită accesorii specifice (starter şi balast în varianta clasică a tuburilor fluorescente, respectiv dispozitive electronice, cu dimensiuni şi masă reduse, dar cu preţuri ridicate în cazul variantelor moderne). O problemă destul de complexă legată de utilizarea acestor produse este cea de poluare a mediului după utilizare, fiind necesare sisteme speciale de colectare şi procesare a deşeurilor rezultate.

Principalele caracteristici tehnico-funcţionale specifice lămpilor fluorescente sunt formatul balonului (globular, tubular I /U), fluxul luminos, eficienţa luminoasă, caracteristicile de culoare ale stratului fluorescent, tensiunea de alimentare, puterea absorbită (pe unele produse fiind specificată şi puterea echivalentă absorbită de o lampă cu incandescenţă ce produce acelaşi flux luminos), durata de utilizare, etc. (sursa Pleşea, 1999).

14


Ambalarea surselor de lumină se realizează în ambalaje individuale din carton/hârtie/materiale plastice ce au drept principal scop protecţia acestora împotriva şocurilor mecanice. Produsele ambalate individual sunt ambalate colectiv în cutii de carton duplex sau triplex- ambalaje din lemn sau material plastic.

Marcarea şi etichetarea produselor se realizează pe ambalaj, cu denumire, denumirea producătorului, puterea absorbită de la reţea, data fabricaţiei, elemente de identificare a lotului, standard - normă de fabricaţie, semnul de produs fragil, etc.

Corpurile de iluminat reprezintă produse ce distribuie, filtrează sau transformă lumina emisă de una sau mai multe lămpi şi care cuprind toate dispozitivele necesare pentru sprijinirea, fixarea, protejarea lămpilor, respectiv circuite auxiliare şi de conectare la reţeaua de alimentare. Sortimentul corpurilor de iluminat se diferenţiază în funcţie de diferite criterii, cum ar fi domeniul de utilizare, tipul de lampă pentru care este construit, manevrabilitate, mod de execuţie (aplice, plafoniere, lustre, candelabre, veioze, lampadare, corpuri de iluminat portabile, lanterne, proiectoare, etc). Caracteristicile tehnice şi funcţionale principale specifice sortimentului sunt: tipul de lampă pentru care a fost construit, tipul soclului şi dimensiunea acestuia, numărul maxim de lămpi montate şi puterea nominală maximă a acestora, etc (sursa Vasile, 2002).

2.3. Mărfurile electrocasnice

Mărfurile electrocasnice sunt destinate asigurării confortului şi pentru realizarea unor activităţi curente din gospodărie/bucătărie, unităţi hoteliere, unităţi de alimentaţie publică, spitale, etc. Considerate mult timp articole de lux, în prezent sunt întâlnite în majoritatea locuinţelor datorită creşterii nivelului de trai al populaţiei şi mai ales evoluţiei progresului tehnic, ce a permis realizarea unor produse cu caracteristici funcţionale superioare la un preţ accesibil. Concurenţa manifestată pe piaţa acestor produse a condus la apariţia unor produse asemănătoare din punct de vedere al funcţiilor îndeplinite, departajate prin valoare sau marca producătorului.

Redeş şi colaboratorii (1999) realizează o clasificare a mărfurilor electrocasnice după diferite criterii, cum ar fi :

destinaţie:

- produse destinate pregătirii şi păstrării la rece a alimentelor, utilizate pentru încălzire, fierbere, coacere a produselor (vase încălzite electric, reşouri, maşini electrice de gătit, grătare electrice, maşini de gătit cu micround), tăiere, măcinare şi tocare, frământare, amestecare, spumare (cuţite electrice, maşini de măcinat, storcătoare, mixere, roboţi de bucătărie), refrigerare sau congelare (răcitoare, frigidere, congelatoare, etc.);

- produse destinate pregătirii, curăţirii şi tratării sau reparării îmbrăcăminţii (maşini de spălat rufe, fiare de călcat, maşini de cusut electrice, etc.);

- produse destinate curăţirii şi întreţinerii locuinţei, colectării prafului, impurităţilor, ştergerii, lustruirii mobilei şi a parchetului (aspiratoare, bătătoare electrice, aparate de lustruit, etc.);

- produse destinate încălzirii, aerisirii, climatizării locuinţelor, ce asigură condiţiile optime de umiditate, temperatură, compoziţie a aerului şi produse pentru încălzirea apei menajere (ventilatoare, radiatoare, centrale electrice, boilere, etc.);

- produse pentru igienă, terapie şi confort, destinate uscării şi ondulării părului (uscătoare, ondulatoare de păr), tuns şi bărbierit (aparate de tuns şi ras electrice), igienă bucală (perii de dinţi electrice), produse pentru confortul personal (perne, pături electrice), aparate medicale de uz familial (pentru măsurarea pulsului, temperaturii, masaje, etc.);

15


principiul de funcţionare: aparate şi maşini electrotermice, aparate şi maşini electromotrice, mixte, aparate cu dispozitive radiante, aparate cu dispozitive vibrante, aparate şi maşini cu funcţionare mixtă;

modul de utilizare: aparate staţionare (cu masă în general peste 18 kg), aparate mobile, aparate portabile;

gradul de protecţie împotriva electrocutării diferenţiază cinci clase de protectie specifice aparatelor electrocasnice:

- aparate electrice clasa ‘’0’’ de protecţie, din ce în ce mai puţin utilizate (prezintă o izolaţie de bază necesară funcţionării, dar nu asigură protecţie în cazul unor defecţiuni, părţile metalice nu au legătura de scurgere la pământ, cordonul de alimentare este bifilar);.

- aparate electrice clasa ‘’01’’ de protecţie (prezintă suplimentar, pe lângă izolaţia de bază necesară funcţionării încă o izolaţie de protecţie şi borna pentru legare la pământ, cordonul de alimentare este bifilar, fără contactul de scurgere iar împământarea se face direct la aparat);- aparate electrice clasa ‘’I’’ de protecţie (cu izolaţie de bază la toate conductoarele din aparat şi legare la pământ prin cordonul de alimentare trifilar);-aparate electrice clasa ‘’II’’ de protecţie (închise în carcase din material plastic electroizolant sau carcase metalice bine izolate de părţile sub tensiune, asigurându-se astfel evitarea completă a electrocutării în timpul funcţionarii, nefiind necesară legarea la pământ);.- aparate electrice clasa ‘’III’’ de protecţie (funcţionează la tensiuni scăzute, sub 42 V, neprezentând pericol de electrocutare).

durata de utilizare:

- aparate cu regim de funcţionare continuă (care pot funcţiona un timp îndelungat la sarcină normală fără ca temperatura să depăşească limita admisă; tendinţa manifestată de producători este de înlocuire a acestor aparate datorită consumului relativ mare de energie electrică, fiind din ce în ce mai rar întâlnite pe piaţă - frigiderele cu absorbţie, radiatoarele fără termoregulator, etc.);

- aparate cu regim de funcţionare intermitentă (prevazute cu termoregulator/ termostat care determină funcţionare in cicluri util /în gol, sau deconectează total sau parţial aparatele de la sursa de curent - frigidere cu compresie, fiare de călcat cu termoregulator, etc),

- funcţionare de scurtă durată ( funcţioneaza o anumită perioadă de timp, stabilită în funcţie de tipul aparatului, până când ajung la o anumită temperatură, dupa care trebuie oprite în vederea răcirii până la temperatura mediului ambiant - aspiratoare de praf, aparatele de măcinat cafea, roboţi de bucătărie, etc)

- aparate programabile, ce funcţionează după programul ales de utilizator din variantele cu care este dotat produsul;

gradul de protecţie contra pătrunderii apei (realizându-se şi o codificare specifică): aparate obişnuite (neprotejate), aparate protejate contra picăturilor de apă (simbol o picătură), aparate protejate contra stropilor (simbol o picătură într-un triunghi), aparate cu construcţie etanşă (simbol două picături).

Aparatele pentru pregătirea alimentelor sunt utilizate pentru prelucrarea termică (prăjire, coacere, fierbere, încălzire, decongelare, etc.) sau mecanică (mărunţire, măcinare, răzuire, tăiere, frământare, amestecare, stoarcere, etc.) a alimentelor.

Aparatele utilizate în gospodărie pentru pregătirea termică a produselor alimentare transformă energia electrică în energie calorică, respectiv microunde. Sortimentul comercial cuprinde: termoplonjoane, vase fierbătoare şi de copt, reşouri, plite electrice, maşini de gătit, rotisoare, grătare, cuptoare cu microunde.

16


Principalele caracteristici tehnico-funcţionale specifice sortimentului sunt tensiunea de alimentare (V), puterea absorbită de la reţea (W), cantitatea maximă de produs prelucrat (exprimat prin volum, masă, bucăţi, etc), durata operaţiei (minute). Majoritatea sunt comercializate însoţite de accesorii şi dotări suplimentare, facilitând munca şi realizarea unor operaţii complexe.

Aparatele pentru pentru prelucrarea mecanică a alimentelor transformă energia electrică în lucru mecanic prin intermediul unor dispozitive active specializate, demontabile sau fixe, acţionate de un motor electric. Sortimentul cuprinde: râşniţe şi cuţite electrice, storcătoare de fructe, mixere, roboţi de bucătărie, etc.

Principalele caracteristici tehnico-funcţionale specifice sortimentului sunt tensiunea de alimentare (V), frecvenţa curentului (Hz), puterea absorbită de la reţea (W), cantitatea maximă de produs prelucrat (exprimat prin volum, masă, bucăţi, etc), durata de funcţionare şi durata de răcire (minute). Vânzarea se realizează împreună cu o serie de accesorii ce conferă, pentru majoritatea produselor, un rol mutifuncţional.

Aparatele pentru păstrarea la rece a alimentelor au drept principiu de funcţionare utilizarea unui agregat frigorific pentru evacuarea, respectiv scăderea temperaturii într-o incintă termoizolată (incinta frigorifică), amenajată corespunzător pentru aşezarea produselor. Gama sortimentală este formată din răcitoare, frigidere, congelatoare, frigocongelatoare, combine frigorifice (Pleşea, 1998).

Clasificarea aparatelor pentru păstrarea alimentelor la rece se poate realiza după diverse criterii (sursa Dinu, 2002):

principiul de funcţionare al agregatului frigorific: aparate cu absorbţie, aparate cu compresie;

temperatura de răcire, număr de compartimente, număr de agregate: răcitoare, frigidere, frigocongelatoare, congelatoare, combine frigorifice (tabel 2.1) ;

Tabel 2.1. Principalele tipuri de răcitoare de uz casnic (sursa Redeş şi colab. 1999)

Nr. crt.

Denumire produs Număr

compartimente

Număr

uşi

Temperatura

( 0 C)

Simbol

1 Răcitor 1 1 0-6 *

2 Frigider 2 1 0-6

-12

**

3 Frigocongelator 2 2 0-6

-18

***

4 Congelator 1 1 -18 ****

5 Combina frigorifică (două agregate frig.)

2 2 0-6

-18

*

****

forma costructivă: tip masă, tip dulap, tip bar, tip ladă;

sistem de răcire şi degivrare: convenţional (cu degivrare manuală, semiautomată sau automată) sau cu aer uscat (no frost) ;

temperatura ambiantă de funcţionare (tabel 2.2.)

17


Tabel 2.2 Clasificarea răcitoarelor în funcţie de temperatura ambiantă de funcţionare (sursa Redeş şi colab., 1999)

Nr. crt.

Clasa de funcţionare Temperatura de lucru exterioară recomandată ( 0 C)

Simbol

1 Temperată subnormală sau extinsă

10-32 SN

2 Temperată normală 16-32 N

3 Subtropicală 18-38 ST

4 Tropicală 18-43 T

Principalele caracteristici tehnico-funcţionale specifice răcitoarelor electrice sunt : tensiunea de alimentare(V), frecvenţa curentului electric (Hz), consumul de energie electrică/ 24 h (Kwh/24 h), consumul specific de energie electrică (Kwh/100 l), capacitatea de îngheţare/congelare ( 0 C), volumul brut, volumul util(l), clasa de temperatură, etc.

Aparatele pentru întreţinerea îmbrăcămintei facilitează o serie de operaţii realizate în cadrul gospodăriei, cum ar fi spălarea, stoarcerea, uscarea, călcarea şi repararea hainelor. Aparatele moderne din această grupă realizează concomitent economie de energie electrică, apă şi agenţi de spălare. Majoritatea maşinilor de spălat sunt programabile, permiţând utilizatorului economie de timp pentru efectuarea altor activităţi. Sortimentul cuprinde maşini de spălat, stors şi uscat rufe, fierul electric de călcat rufe, maşina electrică de cusut.

Maşinile de spălat rufe sunt aparate ce realizează îndepărtarea impurităţilor de pe haine prin agitarea rufelor într-un bazin cu emulsie de spălat sau prin intermediul unui sistem de bule de aer ce acţionează simultan cu detergentul din soluţia apoasă (brevetat de Daewoo). Maşinile de spălat existente în prezent pe piaţă permit efectuarea mai multor operaţii cuprinse într-un ciclu complet de spălare, cum ar fi admisia apei, formarea emulsiei de detergent, încălzirea apei, prespălarea, spălarea, limpezirea şi stoarcerea rufelor, golirea bazinului, astfel încât cel care spală execută manual doar operaţiile de introducere/ scoatere a rufelor şi dozare a detergentului. Numărul de programe automate este variabil, fiind cuprins între 11 şi 22.

Multitudinea aparatelor existente în comerţ a condus la clasificarea acestora pe baza unor criterii, cum ar fi :

destinaţie: maşini de spălat rufe, maşini de uscat rufe, maşini de stors rufe, maşini combinate de spălat şi stors rufe, maşini combinate de spălat şi stors rufe;

număr de bazine: maşini cu unul sau două bazine;

sistemul de incălzire: fără încălzire, cu încălzire de completare, cu încălzire completă;

gradul de automatizare: maşini simple, combinate sau automate, în funcţie de operaţiunile ce pot fi efectuate în cadrul unui ciclu de spălare (prespălare/spălare/limpezire/stoarcere/ evacuare emulsie, alimentare cu apă, încălzirea apei, etc) ;

principiul de funcţionare:maşini de spălat cu pulsator, maşini de spălat cu tambur, maşini de spălat cu bule. (sursa Stanciu ş.a,. 1998)

Principalele caracteristici tehnice şi funcţionale specifice maşinilor de spălat sunt tensiunea de alimentare (V), frecvenţa curentului (Hz), puterea absorbită de la reţea (W), capacitatea bazinului (l), capacitatea de stoarcere, spălare, uscare (kg rufe), consumul de energie electrică pe ciclu de spălare (kW/h), raportul de flotă, durata operaţiei de spălare, uscare (min), numărul de programe, accesorii suplimentare.

18


Aparatele pentru întreţinerea curăţeniei în locuinţe creează un mediu curat, igienic prin îndepărtarea prafului şi a altor impurităţi. Sortimentul comercial cuprinde aspiratoarele de praf şi aparatele de şters şi lustruit parchetul.

Sortimentul de aspiratoare se poate clasifica după diferite criterii, cum ar fi forma costructivă şi fluxul de aer (aparate cu flux orizontal sau vertical), numărul şi tipul operaţiilor efectuate (aparate mono sau multifuncţionale), reglajul motorului (cu sau fără reglaj, cu regulatoare electronice sau automate de reglaj, mod de utilizare), mod de alimentare cu energie electrică şi autonomie, mod de colectare al prafului (pe filtru sau în sac), tipul sacului colector, ş.a.

Principalele caracteristici tehnico-funcţionale specifice produselor sunt tensiunea de alimentare (V), frecvenţa curentului (Hz), puterea absorbită de la reţea (W), depresiunea maximă realizată (mm col Hg), debitul maxim de aer refulat (m3/min), nivelul de zgomot (dB), masa totală (kg), numărul accesoriilor suplimentare.

Aparatele pentru încălzire, aerisire, climatizare asigură confortul optim în locuinţele moderne din punct de vedere al temperaturii, umidităţii şi al compoziţiei aerului. Produsele ce asigură parametrii optimi, specifici unui microclimat, sunt aparatele pentru încălzirea locuinţei, aparatele pentru încălzirea apei, ventilatoarele, hotele absorbante şi climatizoarele.

Aparatele pentru igienă corporală, cosmetică şi terapie permit utilizatorilor efectuarea unor activităţi specifice domeniului medical recuperatoriu sau al serviciilor. Sortimentul comercial cuprinde o varietate de produse grupate în aparate pentru igienă şi cosmetică (ondulatoare de păr, aparate electrice de ras, aparate electrice de tuns, periuţe electrice de dinţi), aparate pentru terapie(aparate de ionizarea aerului, aparate de vibromasaj, aparate radiante, aparate de gimnastică, aparate medicale de uz familial, etc.)( sursa Dinu, 2002)

Verificarea calităţii aparatelor electrocasnice se realizează prin intermediul unor atribute generale şi pe baza unor caracteristici specifice fiecărui produs. Astfel, studiul sortimentului şi încadrarea produselor se realizează pe baza caracteristicilor din fişele tehnice, a prospectelor ce însoţesc obligatoriu vânzarea mărfurilor electrocasnice sau, dacă e necesar, pe baza unor standarde de fabricaţie şi fişe de produs puse la dispoziţie de producător. Expertizarea produselor trebuie făcută de personal calificat, cu cunoştinţe temeinice în domeniu, în laboratoare specializate.

Caracteristicile generale evaluate la produsele electrocasnice sunt reprezentate de:

Verificarea aspectului. Aspectul produselor electrocasnice prezintă un interes deosebit, atât din punct de vedere estetic, cât şi din punct de vedere funcţional. Suprafaţa aparatelor trebuie să fie netedă, stratul acoperitor, în special cel de email, să nu prezinte exfolieri, desprinderi sau alte defecte. Paralel cu verificarea aspectului se examinează marcarea. Fiecare aparat trebuie să prezinte o placuţă, corp comun cu acesta, cu următoarele date: emblema fabricii producatoare, denumirea şi tipul aparatului, tensiunea nominală sau domeniul de tensiune (V), felul curentului (curent alternativ, curent alternativ trifazat, curent trifazat alternativ cu punct neutru, curent continuu), frecvenţa nominală (Hz), capacitatea nominală a recipientului, puterea absorbită nominală (W, kW), seria sau numărul de fabricaţie şi anul de fabricaţie, presiunea nominală, regimul de funcţionare (de scurtă durată sau intermitent, cu indicarea duratei de funcţionare activă), schema de conexiuni, simbolul de protecţie contra pătrunderii apei, simbolul clasei de izolaţie, semnul controlului de calitate, numărul standardului de fabricaţie. Pe corpul aparatelor sunt marcate prin cifre, litere sau alte mijloace diferitele poziţii ale întrerupătoarelor. Dispozitivele de reglare, termoregulatoarele şi alte dispozitive folosite în utilizarea normală sunt prevăzute cu marcaje ce indică sensul de creştere sau descreştere al mărimii reglate.

Forma şi dimensiunile aparatelor şi maşinilor electrocasnice trebuie să corespundă desenelor de execuţie sau prototipului omologat.

19


Verificarea protecţiei împotriva electrocutării. Deoarece aparatele electrocasnice sunt frecvent atinse de utilizator, este necesar ca învelişurile, carcasele, capacele sau alte părţi metalice componente să fie protejate împotriva electrocutării prin atingere. Verificarea protecţiei împotriva electrocutării se realizează cu ajutorul degetului de control, prin aplicarea acestuia în toate poziţiile ce pot fi în contact cu utilizatorul. Protecţia aparatelor împotriva electrocutării este corespunzătoare dacă în momentul atingerii cu degetul de control lampa cu incandescenţă nu se aprinde.

Verificarea puterii absorbite. Valoarea puterii absorbite de un aparat electrocasnic se determină cu ajutorul unui wattmetru sau, în lipsa acestuia, prin intermediul ampermetrului şi al voltmetrului. Măsurarea se face imediat după punerea sub tensiune a aparatului respectiv, iar în cazul aparatelor electrotermice folosite la incălzit (plite, radiatoare) în momentul in care aceste aparate cedează efectiv caldura. Puterea absorbita măsurată trebuie să corespundă cu cea indicată pe fiecare aparat in parte. Abaterile limită admisibile sunt de 10% pentru aparatele electrocalorice cu puteri de până la 100 W şi de 5% pentru cele cu putere peste 100 W. La aparatele şi maşinile cu motor, abaterile limită sunt de + 15W.Încercarea la incălzire. Aparatele electrocasnice, şi în special cele electrocalorice, sunt prevăzute cu mânere, piese de sprijin, butoane, manete, care în timpul lucrului nu trebuie să se incălzească peste o anumită limită, făcând imposibilă manevrarea lor. De aceea, aparatele se supun incercării la incălzire prin conectare la o tensiune astfel calculată încât puterea absorbită să atingă valori de 1,15 x puterea nominală maximă la aparatele electrocalorice. Aparatele cu motor se alimentează cu tensiunea cea mai defavorabilă, intre 0,94 x tensiunea nominală minimă şi 1,05 x tensiunea nominală maximă. In timpul verificării aparatele sunt aşezate în pozitia normală de utilizare, pe o suprafaţă de sprijin executată din lemn vopsit în negru mat. Măsurarea temperaturii atinse de diferitele părţi ale aparatului se realizează cu ajutorul termocuplurilor. Astfel, mânerele fiarelor de călcat nu trebuie să depăşească 40 ºC după 20 min. de funcţionare.

Încercarea de funcţionare la suprasarcină. In vederea determinării aparatele cu elemente încălzitoare se conectează la o tensiune care să conducă la o puterea absorbită de 1,33 x puterea nominală la aparatele cu putere sub 100 W, respectiv de 1,27 x puterea nominală la aparatele cu puteri peste 100 W. Alimentate la această tensiune, aparatele sunt supuse la 15 cicluri de funcţionare (fiecare ciclu fiind compus din două perioade consecutive de încălzire/răcire). Aparatele cu motor se alimentează cu tensiunea de 1,06 x puterea nominală. Aparatele rezistă în regim de funcţionare la suprasarcină dacă după efectuarea determinării funcţionează normal.

Verificarea rezistenţei la izolaţie. Rezistenţa la izolaţie a aparatelor electrocasnice cu motor se măsoară cu ajutorul unui ohmetru.

Verificarea stabilitătii. Puse în poziţie incorectă, aparatele electrocasnice trebuie să prezinte o stabilitate limită, fiind evitate astfel pericolele de incendiu sau deteriorare. Pentru efectuarea determinării aparatele se aşează pe un plan inclinat, sub un unghi de 10º faţă de orizontală, cordonul de alimentare având o pozitie necorespunzătoare. Aparatele electrocalorice se supun şi unei verificări suplimentare, modificnd poziţia planului înclinat la 15º. In cazul unei stabilităţi corespunzătoare aparatele aşezate în poziţiile menţionate nu trebuie să se răstoarne.

Verificarea anduranţei. În cazul aparatelor electromotrice, verificarea anduranţei se realizează alimentând aparatele cu o tensiune egală cu 1,1 x tensiunea nominală, pe o durată de 15 ore la aparatele care au o durată maximă de utilizare de 15 ore pe an sau de 48 ore pentru celelalte aparate. După efectuarea încercării aparatele sunt puse să funcţioneze la sarcina normală iar alimentarea se va face pe o durată corespunzatoare incercării anterioare. Produsele verificate corespund din punct de vedere al anduranţei dacă după încercare au rezistenţa de izolaţie corespunzătoare şi nu prezintă nici o deteriorare care să afecteze siguranta în condiţii reale de utilizare.În afara verificărilor comune pentru toate aparatele electrocasnice, se efectuează o serie de încercări caracteristice fiecărui tip de aparat.

20


Astfel, în cazul plitelor electrice analizele specifice vizează verificarea rezisteţei mecanice, verificarea uniformităţii încălzirii, evaluarea rezistenţei la şoc termic, verificarea randamentului, verificarea funcţionării la fierbere continuă. Pentru fiarele de călcat sunt evaluate suplimentar rezistenţa la şocuri mecanice, timpul de încălzire al tălpii, temperatura celui mai cald punct al suprafeţei de lucru, anduranţa, aspectul suprafeţei tălpii (talpa să nu prezinte neregularităţi, care pot face improprie operaţia de călcare, să fie lucioasă, cu muchiile rotunjite, cu rezistenţă la coroziunea ce ar putea fi provocată de umeazeală şi de temperatura procesului de călcare).La termoplonjoane sunt determinate randamentul termic şi rezistenţa la suprasarcină.Pentru aparatele electrice de prăjit pâine verificările au drept obiective determinarea dimensiunilor de gabarit, stabilirea timpului de prăjire.

Verificarea calităţii aspiratoarelor cuprinde:Verificarea senzorială a aspiratoarelor se realizează vizual, urmărindu-se starea suprafeţei carcasei şi forma acesteia. Părţile vopsite nu trebuie să prezinte scurgeri de vopsea, porozităţi sau exfolieri. Plăcuţa de marcare trebuie să cuprindă marca producătorului, simbolul tipului, numărul de fabricaţie al lotului, tensiunea nominală, sensul de rotaţie al rotorului, puterea motorului, frevenţa şi intensitatea curentului. Pentru aspiratoarele la care marcarea se face prin inscripţionare este necesară verificarea rezistenţei acesteia (realizată prin frecarea placuţei timp 15 s cu vată inmuiată în apă si apoi aceeaşi perioadă de timp cu vată înmuiată in benzină. Dupa această operaţie, inscripţia trebuie să rămână clară, fără stersături. La achiziţionarea aspiratoarelor vor fi verificate numărul şi aspectul accesoriilor livrate. Astfel, fiecare produs este comercializat cu o serie de accesorii absolut necesare utilizarii: tub flexibil, duză pentru covoare, perie mijlocie, perie triunghiulară, duză îngustă, duză lată, două prelungitoare, pulverizator pentru lichide, perii de cărbune pentru motor, sac colector de rezervă.Toate accesoriile trebuie să se prezinte in stare bună, fără fisuri, rupturi sau alte defecte vizibile. Alte caracteristici specifice evaluate la aspiratoare sunt dimensiunile, montarea corectă a accesoriilor, flexibilitatea tubului flexibil, verificarea funcţionării normale, etanşeitatea aspiratorului şi a sacului colector, cuantificarea capacităţii de reţinere a prafului, determinarea aptitudinii de culegere a prafului, etc.

Verificarea calităţii maşinilor de spălat rufe cuprinde:Verificarea aspectului exterior al bazinului de spălare. La exterior maşinile de spălat rufe sunt acoperite cu lacuri si vopsele sau email sticlos de culoare alba. Aceste acoperiri trebuie să prezinte o aderenţă bună, culoare uniformă, fără prelingeri. Nu se admit crăpături, cojiri, exfolieri, sufluri sau incluziuni străine în stratul acoperitor.Verificarea aspectului interior. Interiorul bazinului de spălat rufe şi cel al centrifugii trebuie să fie neted, fără muchii ascuţite. Nivelul nominal al lichidului de spălare în bazin este indicat de un reper.Pe spatele maşinii trebuie să existe schema electrică a acesteia, precum şi o placuţă metalică indicatoare, care să cuprindă următoarele date: iniţialele uzinei producătoare; frecvenţa şi semnul curentului alternativ monofazat; tensiunea nominală (V); capacitatea nominală de spălare (kg rufe uscate); volumul nominal de apă al bazinului (l); puterea absorbită (kW); anul şi seria fabricaţiei; semnul care indică faptul că maşina nu este sursă de perturbaţii ale radioreceptoarelor; numărul standardului de fabricaţie; presiunea maximă şi minimă a reţelei de alimentare cu apă (N/cm2).

Principalii parametri tehnico-funcţionali verificaţi sunt: verificarea rezistenţei bazinului centrifugii sau uscătorului la soluţia de spălare, verificarea fixării cordonului de alimentare la maşină, verificarea stabilităţii maşinii, verificarea funcţionării în gol, determinarea consumului specific de energie electrică, determinarea randamentului termic, determinarea aptitudinii de spălare, verificarea eficacităţii limpezirii, verificarea eficacităţii stoarcerii, etc.

Verificarea calităţii frigiderelor cuprinde:

21


Verificarea aspectului exterior, a elementelor componente şi a marcării. Frigiderul trebuie să prezinte un aspect îngrijit. Suprafeţele acoperite cu vopsea trebuie să fie acoperite uniform, fără nuanţe diferite, aderente, fără exfolieri iar garnitura de etanşare a uşii să nu prezinte ondulaţii sau să depăşească conturul uşii. Fiecare frigider conţine următoarele elemente componente: un bec pentru iluminat de 15 W, la 127 V sau 220 V; patru grătare din sârmă, vopsite în alb-crem sau plasticate; două tăvi pentru cuburi de gheaţă, din aluminiu sau material plastic; tavă plastic pentru colectat picături de apă; două cutii din material plastic/sticlă pentru fructe, legume. Pe spatele frigiderului trebuie să existe o placuţă indicatoare, în care să se specifice date referitoare la: întreprinderea producătoare; tipul frigiderului; capacitatea brută (l); agentul frigorigen şi cantitatea de agent; tensiunea la care functionează (V), puterea motorului(W); elemente de identificare a lotului, anul fabricaţiei.Uzual în cazul frigiderelor se verifică o serie de parametri tehnico-funcţionali:Etanşeitatea uşii. Pentru a stabili dacă uşa are etanşeitatea corespunzătoare se procedează astfel: se ia o fâşie de hartie de calc lată de 40 mm, o fâşie de hârtie de 20 mm, sau o foiţă de aluminiu cu lăţimea de 50 mm. Fâşia se poziţionează în diferite puncte ale canalului uşii. Uşa se inchide, iar apoi se incearcă scoaterea fâşiei prin tragere. În cazul în care etanşeitatea este bună, fâşia de hârtie iese cu foarte mare greutate sau se rupe. Uşurinta scoaterii hârtiei indică neetanşeitatea.Verificarea emanării mirosurilor. In timpul verificării temperatura din cuva de răcire trebuie să fie de maximum +50C. Probele utilizate pentru verificare sunt: 10 cm3 apa potabilă intr-un pahar şi o butelie cu dop rodat, 6 g unt aşezat pe o farfurie şi alte 60 g unt aşezate intr-o untiera inchisă. Probele sunt lăsate timp de 48 ore în frigider, după care se scot şi se gustă. În cazul în care frigiderul nu emană mirosuri străine (în special cel al agentului frigorigen) gustul produselor neacoperite nu diferă de cel al produselor acoperite.Verificarea funcţionării frigiderului este indicată a se face la temperatura de 30 10C. Un termometru având partea inferioară cufundată intr-un vas de alamă cu diametrul de 20 mm, plin cu apă curată, este dispus în interiorul cuvei de răcire. Frigiderul se echipează cu tăviţele pentru tuburi de gheaţă pline cu apă, înlăturandu-se totodata grătarele şi cutiile de fructe din interior. După 20 ore de funcţionare, temperatura maximă citită pe termometru trebuie sa fie de +60C, iar apa din ambele tăviţe să fie complet ingheţată.Verificarea rezistenţei mecanice a rafturilor. Frigiderul se scoate din funcţiune, uşa fiind deschisă. Rafturile se incarcă cu greutăţi a căror masă totală este de 900 g. Încărcătura se lasă pe raft timp de o oră. După încercare rafturile trebuie să-şi păstreze poziţia fără a prezenta deformări remanente.Alte determinări frecvent efectuate în laboratoare specializate sunt: verificarea termoizolaţiei, verificarea higroscopicităţii materialului de izolaţie, stabilirea consumului de energie electrică, verificarea funcţionării termostatului, ş.a.O variantă specifică de evaluare a calităţii mărfurilor, cu rezultate remarcabile şi în domeniul produselor electrice, este analiza comparativă a calităţii mărfurilor (ACQM), ce constă în aplicarea unor metodologii adecvate ce presupun compararea a două sau mai multe mărfuri pe baza caracteristicilor de calitate reprezentative. Metodele de lucru utilizate pot merge de la simple ordonări în funcţie de nivelurile unei caracteristici, până la ipostaze în care sunt luate în considerare numeroase caracteristici, importanţa si caracterul fiecăreia şi care necesită folosirea unor metode matematice complexe. Principalele etape urmate în aplicarea metodei sunt caracterizarea produsului analizat, cu încadrarea în cadrul grupei de mărfuri din care face parte, prezentarea produselor supuse analizei comparative (produse care fac parte din aceeaşi categorie şi răspund aceleiaşi nevoi sociale), alegerea produsului etalon (baza de comparaţie), alegerea caracteristicilor principale utilizate în analiză, cu stabilirea unor ponderi de importanţă pentru fiecare din caracteristicile alese, cuantificarea calităţii prin intermediul unui indicator complex al calităţii, ierahizarea produselor, fiind luate eventual în considerare şi preţurile de pe piaţă.Metoda facilitează cunoaşterea reală a ofertei de produse/servicii, necesitate stringentă pentru toţi factorii care acţionează în medii economice concurenţiale, dominate de informaţii multiple, incerte sau contradictorii în domeniul calităţii. Beneficiari ai metodei sunt societăţile comerciale din domeniul producţiei şi comerţului (care trebuie să dispună în permanenţă de informaţii

22


specifice segmentului de piaţă, corelându-şi astfel politicile comerciale cu realitatea), organizaţii cu atribuţii de supraveghere şi corectare a activităţilor de producţie/comerţ/servicii şi mai ales consumatorii, principalii generatori ai cererii de mărfuri şi care constituie categoria cea mai indreptăţită să beneficieze de obiectivitatea şi de pertinenţa rezultatelor analizei comparative. Metoda este deosebit de utilă, mai ales în condiţiile actuale, în care consumatorii sunt supuşi permanent unei publicităţi persuasive şi nu întotdeauna corecte in privinta calităţii produselor şi serviciilor, fapt care conduce la manifestarea unui comportament de cumpărare nejudicios (Stanciu, 2002).

Etichetarea energetică a produselor electrocasnice este reglementată pe plan intern de o serie de acte normative, corelate cu prevederile europene în domeniu, dintre care trebuie menţionate:

H.G.1039/2003 privind stabilirea cerinţelor referitoare la etichetarea şi eficienţa energetică a aparatelor frigorifice de uz casnic, corelată cu Directiva Parlamentului European şi a Consiliului European 96/57/CE (privind cerinţele de eficienţă energetică a frigiderelor de uz casnic, congelatoarelor şi a combinaţiilor acestora), Directiva Comisiei Europene 94/2/CE pentru implementarea Directivei Consiliului European 92/75/CEE, Directiva Consiliului European 92/75/CEE (privind indicarea prin etichetare şi informaţii standard referitoare la produse a consumului de energie si de alte resurse de catre aparatele de uz casnic), Directiva Comisiei Europene 2003/66/CE privind modificarea Directivei Comisiei Europene 94/2/CE;

H.G. 671/2001 - referitoare la etichetarea energetică a maşinilor de spălat şi uscat rufe; H.G. 672/2001 - condiţii de introducere pe piaţă a aparatelor electrocasnice în funcţie de

nivelul zgomotului transmis prin aer ; H.G. 1258/2007- pentru modificarea si completarea unor acte normative din domeniul

eficientei energetice ce transpune prevederile Directivei Comisiei Europene 2006/80/CE din 23 octombrie 2006 privind adaptarea unor directive din domeniul energiei;

Legea nr. 608/2001 - privind evaluarea conformitatii produselor;Reglementările privind etichetarea energetică a aparatelor frigorifice precizează ca fiind obligatorie aplicarea unei etichete indicând consumul de energie şi clasa de eficienţă energetică a produsului pe o scară descrescătoare pornind de la A++ la G. Când informaţia apare într-un tabel poate fi exprimată într-o altă formă, cu condiţia ca respectiva clasificare să fie făcută cu claritate. La comercializare produsele vor fi însoţite de o fişă - tabel standard cu informaţiile tehnice privind aparatul ce sunt înscrise pe etichetă (marca comercială, elemente de identificare a modelului de fabricaţie al furnizorului, tipul aparatului, clasa de eficienţă energetică, consumul de energie, volumul util al compartimentelor pentru produse proaspete, respectiv congelate, no frost dacă e cazul, autonomia, capacitatea de congelare, nivelul de zgomot). În figura 2.1 este prezentat un model de etichetă energetică ce trebuie aplicat pe aparatele frigorifice (sursa H.G.1039/2003). Produsele trebuie marcate obligatoriu cu marcajul european de conformitate CE (respectiv echivalentul CS în România), prezentat în figura 2.2 (sursa Legea 608/2001)

La nivel european, etichetarea energetică este obligatorie şi la maşini de spălat şi uscat rufe, cuptoare electrice, maşini de spălat vase, aparate de aer condiţionat şi alte produse electrocasnice. În domeniul aparatelor de tip frigidere, congelatoare, aspiratoare de praf, maşini de spălat rufe, hote de bucătărie, aparate de tuns electrice, aparate de încălzire a încăperilor, etc., care emană zgomot în timpul funcţionării, este obligatorie aplicarea unei etichete pe care se specifică nivelul de zgomot emis de aparatul electrocasnic (exprimat în dB), raportat la puterea acustică de 1 picowatt (pW).

23

http://www.legestart.ro/Legea-608-2001-evaluarea-conformitatii-produselor-(MTg3MTcz).htm


Figura 2.1. Etichetă model pentru aparate frigorifice (sursa H.G.1039/2003)

Figura 2.2. Marcajul de conformitate CE, respectiv marcajul de conformitate CS (sursa Legea 608/2001)

2.4. Mărfurile electronice

Mărfurile electronice sunt considerate drept produse de vârf ale ştiinţei şi tehnicii, ce cunosc cel mai rapid ritm de dezvoltare pe plan mondial în ultima perioadă. Industria electronică reprezintă un sector economic complex, cu implicaţii directe în diferite domenii de activitate cum ar fi automatizările, maşinile de calcul, cibernetica, transporturile şi telecomunicaţiile. Dezoltarea fără precedent a sectorului produselor electronic este datorată unor factori tehnologici, economici, demografici:

24


progresele ştiinţifice din domeniul matematicii şi informaticii, la cel mai înalt nivel, cu aplicaţii tehnologice directe;

diversificarea sortimentală şi miniaturizarea componentelor electronice, legate de apariţia circuitelor integrate;

existenţa unor produse noi, cu performanţe superioare şi ciclu de viaţă scurt; scăderea permanentă a preţurilor comparativ cu creşterea nivelulului de calitate al produselor

oferite pe piaţă, influenţată şi de creşterea concurenţei ; unificarea sistemelor de telecomunicaţii, dezvoltarea internetului şi trecerea de la transmisii

analogice la numerice; accentuarea preocupărilor din partea producătorilor, legate de aspecte estetice, ergonomice,

ecologice, etc. (sursa Redeş şi colaboratorii, 1999)

Principiul comun de funcţionare al produselor din această categorie îl constituie utilizarea unor fenomene legate de emiterea, mişcarea şi interacţiunea particulelor încărcate electric.

Din punct de vedere constructiv, aparatele electronice sunt alcătuite dintr-un număr mare de elemente funcţionale (componente sau piese electronice), interconectate şi grupate în blocuri funcţionale, module (plăci sau cartele funcţionale) sau subansamble cu funcţii distincte.

Clasificarea mărfurilor electronice se poate realiza după mai multe criterii: destinaţie, mod de alimentare cu energie electrică, funcţii realizate, manevrabilitate (Vasile, 2002):

după destinaţie:

aparate de uz general (destinate consumului obişnuit, performanţe medii);

aparate semiprofesionale (destinate unui anumit segment de piaţă, performanţe bune);

aparate profesionale (destinate în special industriei, performanţe foarte bune);

după modul de alimentare cu energie electrică: aparate alimentate de la reţea, aparate alimentate de la surse electrochimice, aparate cu alimentare mixtă;

după manevrabilitate: aparate staţionare, aparate portabile, aparate destinate autovehiculelor;

după funcţia îndeplinită:

piese şi componente electronice, active sau pasive (rezistoare, condensatoare, bobine, transformatoare, relee, tuburi electronice, dispozitive semiconductoare, etc.);

subansambluri electronice (module de schimb pentru radioreceptoare, televizoare, casetofoane, etc.);

accesorii pentru aparatele electronice (microfoane, difuzoare, căşti, discuri, compact discuri, casete audio-video, antene, etc.);

aparate audiofonice (amplificatoare de audiofrecvenţă, casetofoane, magnetofoane, cititoare de CD, instrumente muzicale electronice, etc.);

aparate radiofonice (radioreceptoare, radiocasetofone, combine radiofonice, etc.);

aparate videofonice (televizoare, monitoare, cititoare de CD video, camere video, aparate fotografice electronice, etc.);

aparate birotice şi de telecomunicaţii (maşini electronice de scris, copiatoare, agende electronice, telefoane electronice, telefoane celulare, radiotelefoane, faxuri, etc.);

aparate informatice (imprimante, scanere, laptopuri, sisteme multimedia, etc.);

aparate de uz medical;

aparate de măsură şi control;

aparate de uz comercial (cântare şi case electronice de marcat).

25


Consumatorul obişnuit utilizează uzual în domeniul casnic o serie de aparate electronice din categoria produselor audiofonice, radiofonice, videofonice, sistemelor de telecomunicaţii şi accesoriile acestora.

Aparatele audiofonice sunt produse ce permit obţinerea, înregistrarea şi reproducerea sunetelor pe cale electronică. În această grupă sunt incluse amplificatoare de audiofrecvenţă, discofoane, magnetofoane, casetofoane, istrumente muzicale electronice.

Amplificatoarele de audiofrecvenţă amplifică prin intermediul unui ansamblu electronic semnalele de audiofrecvenţă de la diferite surse (microfon, pick-up, cititor de compact disc, magnetofon, casetofon, radioreceptoare), recepţionate sub forma unor tensiuni electrice de audiofrecvenţă. În comerţ se întîlnesc o serie de produse, diferenţiate în funcţie criterii cum ar fi destinaţie (produse de uz general, semiprofesional sau profesional), modul de redare al sunetului (monofonice sau multifonice), mod de prezentare (independente, înglobate în alte aparate).

Discofoanele reprezintă aparate folosite pentru redarea sunetului înregistrat în prealabil pe un suport sub formă de disc. Ca variante constructive pot fi întâlnite sub formă de pick-up uri sau cititoare de compact disc audio (CD), monofonice sau stereofonice, comercializate ca atare sau sub forma unor sisteme muzicale. Cititorul de CD reprezintă varianta electronică modernă a pick-up-lui ce redă sunetul înregistrat pe CD. CD –urile, accesorii cunoscute marelui public, sunt alcătuite dintr-un disc din material plastic (suport mecanic) pe care este dispus un strat de răşină ce conţine informaţia sonoră. Deasupra stratului de răşină este dispusă o folie lucioasă de aluminiu, cu rol de oglindă şi de suport a unui strat de lac protector pe care se fixează eticheta. Iniţial produse scumpe, datorită evoluţiei tehnologice au ajuns în prezent la preţuri accesibile oricărui cumpărător. Varianta cea mai raspândită în comerţ pentru CD este cea cu diametru de 12 cm şi durată totală 74 min.

Casetofoanele sunt variante cu dimensiuni reduse, simplificate, ale magnetofoanelor ce permit înregistrarea şi redarea magnetică a semnalelor acustice înmagazinate pe un suport magnetic. Funcţiile principale ale aparatelor din această grupă sunt înregistrarea şi redarea sunetelor, ştergerea benzii, rebobinarea benzii pe ambele sensuri, amplificarea semnalelor electrice primite de la capul de citire şi transformarea acestora în semnale electrice. Aparatele conţin o parte mecanică (mecanism de antrenare al benzii, şasiul şi cutia de protecţie), un sistem magnetic şi un sistem electronic.

Aparatele radiofonice recepţionează selectiv, prin intermediul unei antene, semnale radiofonice din domeniul 100 KHz-108 MHz, emise prin sistemul de radiocomunicaţii. Acestea sunt amplificate, decodificate (cu separea semnalului de audiofrecvenţă util de cel de radiofrecvenţă) şi redate în varianta sonoră. Domeniul de frecvenţă cuprinde următoarele game de unde:

unde lungi (UL, LW, DB), cu frecvenţa între 151- 281 KHz, utilizate la transmisiile de radiofuziune monofonice, modulate în aplitudine;

unde scurte (US, SW, KW, KB), cu frecvenţe cuprinse între 3,9 MHz – 26,1 MHz, utilizate la transmisiile de radiofuziune monofonice, modulate în aplitudine;

unde ultrascurte (UUS, USW, UKB, YKB), cu frecvenţe cuprinse între 63 MHz – 108 MHz, utilizate la transmisiile de radiofuziune monofonice sau stereofonice, modulate în frecvenţă.

Constructiv, un radioreceptor este alcătuit dintr-un ansamblu electronic cu etaje funcţionale, dispozitive de comandă şi reglaj alături de elemente de conectare, susţinere şi protecţie. Variantele comerciale se diferenţiază prin destinaţie, particularităţi constructive/mod de prezentare (cu sau fără amplificator, combinate cu alte aparate sau înglobate într-un sistem muzical), manevrabilitate, performanţe, alimentare cu energie electrică, ş.a.. În funcţie de valorile principalilor parametri tehnici tehnici şi funcţionali, radioreceptoarele se împart în patru clase de calitate (I...IV). Pentru încadrarea pe clase de calitate sunt luate în considerare următoarele caracteristici: sensibilitate limitată de zgomot (capacitatea de a recepţiona semnale

26


de audiofrecvenţă cât mai slabe, mV), selectivitatea (aptitudinea de asepara semnalul util de semnale perturbatoare, recepţionate prin antenă, dB), eficacitatea circuitelor de reglaj automat al amplificării (dB), puterea de ieşire maximă utilizabilă (W), fidelitatea (reproducerea semnalului sonor cât mai aproape de forma originală), respectiv diafonia (raportul dintre puterea de ieşire a primului canal şi puterea de ieşire al celui de-al doilea canal, dB), gradul de egalitate între cele două amplificatoare de audiofrecvenţă (dB) şi factorul de echilibrare stereofonică (dB) în cazul aparatelor stereofonice (sursa Schileru, ş.a, 1998).

Evaluarea comparativă a radioreceptoarelor comercializate pe piaţă trebuie să ţină cont şi de facilităţile oferite de către unele aparate, cum ar fi extensia de bandă, căutrea şi memorarea automată a posturilor, acord silenţios, controlul automat al frecvenţei, indicator optic de acord, telecomandă, etc. (sursa Pleşea, 1999).

Receptoarele de televiziune (televizoarele) reprezintă aparate electronice utilizate pentru reproducerea imaginii şi a sunetului, transformate în semnale electrice video, respectiv audio şi modulate cu semnale de radiofrecvenţă, transmise la distanţă prin intermediul undelor electromagnetice sau prin cablu. Clasificarea domeniilor de lungimi de undă utilizate în difuzarea programelor de televiziune: unde de foarte înaltă frecvenţă (FIF, VHF) cu frecvenţe cuprinse între 30 MHz – 300 MHz,

cu trei benzi de frecvenţă, respectiv banda I, alocată canalelor 1 şi 2 de telviziune, cu frecvenţa cuprinsă între 49 MHz- 66 MHz; banda II, alocată canalelor 3-5 de televiziune, cu frecvenţă 76 MHz - 100 MHz; banda III, alocată canalelor 6-20 de televiziune, cu frecvenţă 162 MHz - 216 MHz;

unde de ultraînaltă frecvenţă (UIF, UHF) cu frecvenţe cuprinse între 300 MHz – 3 GHz, cu două benzi de frecvenţă, respectiv banda IV, alocată canalelor 21 -39 de telviziune, cu frecvenţa cuprinsă între 470 MHz- 662 MHz; banda V, alocată canalelor 40-60 de televiziune, cu frecvenţă 622 MHz - 790 MHz;

microunde, utilizate pentru transmisiile prin satelit, în frecvenţele 3 GHz-300 GHz (datorită faptului că sunt singurele care tranzitează ionosfera).

Clasificarea receptoarelor de televiziune se poate realiza conform unor criterii internaţional recunoscute: normele de televiziune (standardul de televiziune). Standardul de televiziune defineşte

parametrii referitori la explorarea imaginii, prelucrarea semnalelor video şi audio, sincronizarea celor două semnale, transmisia informaţiei de culoare, domeniul de frecvenţă alocat. Pe plan internaţional cele mai utilizate standarde sunt B/G-Comite Consultatif des Radiocommunications, D/K-Organisation Internationale de Radiofusiffusion-Television, M-Federal Communications Commision, N-Federal Communications Commision, I-UK, L-France. Aparatele realizate de diverşi producători pot fi unistandard, utilizate pentru recepţionarea programelor transmise în una din normele B/G, D/K, I, L, N sau bistandard, folosite pentru ambele norme D/G şi D/K (variantă constructivă aplicată la produsele pentru piaţa românească);

sistemul de televiziune reprezintă varianta de obţinere a semnalului videocomplex color. Pe plan internaţional se utilizează trei sisteme, aplicabile la televizoarele color şi la camerele video (PAL - Phase Alternation Line, SECAM - System sEquentiel ouleurs A Memoire, NTSC - National Television System Comittee). Ţinând cont de globalizarea pieţei mondiale, producţia în domeniu se realizează mai puţin în variantele de televizoare alb – negru (din ce în ce mai rare pe piaţă) şi mai ales în cea de televizoare color, unisistem (PAL, SECAM sau NTSC), bisistem (PAL/SECAM), multisistem (PAL/SECAM/NTSC), predominând cele fabricate în varianta multisitem;

tipul constructiv al traductorului video- tub cinescop, afişaj lichid, afişaj cu gaz ionizat ; definiţia imaginii-normale sau de înaltă definiţie ; procedeul de redare al sunetului – sisteme monofonice sau stereofonice ; manevrabilitate, sistemul de alimentare cu energie electrică, etc.

27


Principalele caracteristici tehnico- funcţionale utilizate pentru aprecierea performanţelor calitative ale televizoarelor sunt: diagonala imaginii, exprimată în cm (sau inch în sistemul anglo-saxon), cuprinsă în general

între 5,5 cm şi 120 cm; sistemele de televiziune recunoscute- PAL, SECAM, NTSC; formatul imaginii (dat de raportul lăţimea/înălţimea imaginii) este uzual de 4/3, dar la noile

televizoare cu ecran plat este de 16/9; standardele de televiziune recunoscute; numărul maxim de programe memorabile 1-100; sistemul de alimentare (de la reţea, acumulator sau mixtă); stabilitatea - capacitatea televizorului de a menţine imaginea pe ecran la oscilaţiile tensiunii

de alimentare sau la variaţiile de temperatură; definiţia reprezintă capacitatea aparatului de a reda pe ecran imagini cu elemente structurale

cât mai fine. Se pot preciza o definiţie pe orizontală, respectiv pe verticală ca fiind numărul de linii orizintale-verticale distinse pe o miră de control normală;

distorsiunile geometrice ale imaginii, reprezentând abaterile imaginii în raport cu o figură geometrică regulată (dreptunghi de contur maxim vizibil), exprimate pe contur sau pe nelinearitate ( %)

puterea de ieşire maximă utilizabilă - reprezintă puterea obţinută la ieşirea amplificatorului de audiofrecvenţă a aparatului cu grad de distorsiuni de 10%;

fidelitatea acustică (Hz) ; contrastul şi strălucirea (luminozitatea) ; nivelul semnalului maxim utilizabil (dB) ; sensibilitatea limitată la decodarea culorilor, dată de nivelul minim al semnalului de

audiofrecvenţă aplicat la borna de antenă a paratului pentru care imaginea este color şi de calitate acceptabilă;

sensibilitatea limitată de sincronizare, dată de nivelul minim al semnalului de audiofrecvenţă aplicat la borna de antenă a paratului pentru care imaginea rămâne stabilă (dB, mW, Mv);

sensibilitatea limitată de raportul semnal-zgomot,dată de nivelul minim al semnalului de audiofrecvenţă aplicat la borna de antenă a paratului pentru care la ieşire se obşine un semnal-zgomot de valoare tipic dată (tipic 20 dB), admis ca limită pentru o calitate acceptabilă ;

Pentru aprecierea completă a calităţii televizoarelor trebuie considerate şi o serie de facilităţi oferite de unele aparate, cum ar fi: utilizarea unui tub cinescop plat; afişarea comenzilor pe ecran; alegerea limbii de afişare a comenzilor; adaptarea autmată a reglajelor de luminozitate, contrast, culoare în funţie de mediul

ambient; protecţie suplimentră pentru copii; picture în picture; redare stereofonică, pseudrocuadrofonică, etc; cheie electronică de blocare a unor canale; ceas programabil; distanţa de acţionare a telecomenzii; audiţie în căşti, etc.(sursa Pleşea,1999)

Mărfurile birotice sunt produsele ce echipează locurile de muncă (birourile), asigurând prin mijloace electronice, schimbul de informaţii, ordonarea activităţilor şi a informaţiilor, programarea documentelor şi a corespondenţei, creşterea productivităşii şi a calităţii muncii administrativ. În termen larg, mărfurile birotice cuprind toate aparatele, maşinile şi instalaţiile cu

28


care sunt echipate birourile, inclusiv materialele, piesele de schimb şi accesoriile necesare funcţionării.

Principalele mărfuri birotice sunt reprezentate de aparate, maşini şi instalaţii de tipul: aparatură de scris electronică, procesoare de texte, copiatoare, calculatoare, dicţionare şi agende electronice, mijloace de comunicaţie (telefoane fixe, telefoane mobile, pager, telefax, dictafoane şi reportofoane, interfoane, etc), calculatoare şi dispozitive periferice, imprimante, scanere, etc.

Mărfurile informatice cuprind aparaturi, maşini şi instalaţii electronice utilizate pentru preluarea, stocarea, vizualizarea şi transmiterea informaţiei codificate, de tipul calculatoarelor personale, imprimantelor, scanerelor, sistemelor multimedia, etc.

CAPITOLUL 3. MĂRFURI DIN LEMN

3.1. Generalităţi privind sectorul prelucrării lemnului

Lemnul reprezintă o una dintre cele mai importante materii prime naturale de origine organică pentru o serie de ramuri ale economiei naţionale cum ar fi industria chimică (hârtie şi carton, celuloza), industria textila, industria mobilei, construcţii, instrumente muzicale, aparate sportive, etc. În calitate de material regenerabil şi care nu poluează mediul, oferă certe avantaje producătorilor şi beneficiarilor, fiind utilizat ca atare sau transformat într-o multitudine de produse finite.

Valorificarea superioară a lemnului conduce la o serie de produse cu valoare economică mărită. Astfel, printre cele mai importante utilizări ale lemnului trebuie menţionate:

- valorificarea lemnului din cele mai vechi timpuri drept combustibil, material de constructii şi la fabricarea mobilei. Practic, utilizarea lemnului în aceste domenii este strâns legată de evoluţia civilizaţiei umane;

- folosirea drept materie primă de bază pentru fabricarea unor articole de uz casnic, jucarii, articole de papetărie, articole sportive, decoruri, panouri de expoziţii, panouri publicitare, ambalaje, construcţii de traverse de căi ferate, ambarcaţiuni nautice, etc.

- prelucrarea chimică superioară, o serie de ramuri ale industriei chimice fiind axate pe exploatarea lemnului, respectiv pe anumiţi componenţii chimici din compoziţia acestuia: taninuri, pigmenţi, gume, răşini şi uleuri care au diferite intrebuinţări;

- fabricarea hârtiei şi a fibrelor celulozice, prin prelucrarea celulozei din compoziţia lemnului;

- realizarea unor materiale textile prin prelucrarea chimică a celulozei;

- lignina din lemn reprezintă materia prima pentru fabricarea maselor plasticeşi un mediu propice în cultivarea diferiţilor fermenţi;

- domeniul ambalajelor, în special în anumite sectoare ale industriei alimentare în care nu poate fi înlocuit de alte materiale (fabricarea băuturilor alcoolice);

- transformarea lemnului în combustibil lichid prin hidrogenare, respectiv în alcoolmetilic (cunoscut şi sub denumirea populară de alcool de lemn), utilizat drept combustibil pentru automobile in unele ţări.

29


Deşi reprezintă o sursă regenerabilă, exploatarea iraţională poate conduce la dezechilibre, cu influenţe dezastruoase asupra mediului. Studiile ecologiştilor conduc la concluzii alarmante legate de influenţa negativă a defrişărilor masive din ultima perioadă asupra climei, creşterea cantităţii de dixid de carbon din atmosferă fiind un factor determinant în evoluţia modificărilor climatice.

Structura cererii de esenţe lemnoase pe plan mondial diferă de la o perioadă la alta. Astfel, prognozele în domeniu prevăd în următoarea perioadă un dezechilibru între cererea şi oferta de materii prime lemnoase, manifestată printr-o insuficienţă a resurselor de lemn de esenţă moale, în special în zona europeană, nord americană şi pe piaţa japoneză, în timp ce productia de lemn de esenta tare va fi superioara cererii. În multe situaţii, datorită caracterului restrictiv al masei lemnoase producătorii de mobilier s-au orientat către alte tipuri de materii prime de bază, de tipul metalelor, materialelor plastice, etc. (sursa Stanciu ş.a., 1998).

În aceasta perioadă se prevede o structură cantitativă a masei lemnoase industrializate repartizată neuniform pe diferite domenii, respectiv cea mai mare parte pentru domeniul hârtiei, cartonului şi al ambalajelor (circa 50 %), aproape un sfert pentru industria mobilei (circa 25 %), restul fiind alocat pentru construcţii (20 %) şi pentru diverse alte utilizări (respectiv circa 5 % din producţia de lemn fiind destinată instrumentelor muzicale, aparatelor sportive, articolelor de artizanat, chibrituri ş.a.) (sursa Răducanu şi Procopie, 2005).

În România, industria prelucrarii lemnului şi a mobilei a cunoscut o evoluţie ascendentă în perioada anilor 1950-1990, datorită resurselor naturale generoase, cu caracteristici calitative superioare, cât şi datorită construirii de întreprinderi de prelucrare a lemnului şi de noi fabrici de mobilă în multe centre ale ţării. Deşi în prezent se constată o involuţie a sectorului, datorită declinului economic general, prognozele pe termen lung sunt favorabile, având în vedere că ţara noastră dispune de tradiţie în prelucrarea lemnului şi a mobilei, dar şi de o forţă de muncă cu înaltă calificare. Deficienţa majoră a acestei ramuri la nivelul României este reprezentată de o valorificare incompletă a lemnului, exportându-se cantităţi importante de materii prime lemnoase şi importându-se semifabricate şi produse finite. În prezent, masa lemnoasa ce se recoltează pe plan intern este alcătuita în principal din foioase (fag, stejar) şi răşinoase (brad, molid) şi în mai mică măsură din alte specii ca: frasin, tei, plop, paltin ş.a. Structura masei lemnoase pusă în circuitul economic al României, conform datelor furnizate de Comisia Nationala pentru Statistica (2007), a fost de cca. 29 % fag, 39% răşinoase, 10 % stejar, 12 % alte specii tari şi 10 % alte specii moi. (Răducanu şi Procopie, 2004).

La nivelul anilor 2006 industria mobilei din Europa cuprindea aproximativ 150.000 de companii în care lucrau circa 1,4 milioane de angajaţi, realizându-se venituri anuale de peste 126 de miliarde de euro. O analiză a sectorului producţiei de mobilier la nivel european conduce la următoarele observaţii:

la nivel de ţări principalii producatori de mobilier sunt grupaţi în Italia şi Germania, urmate de Marea Britanie, Franţa, Spania şi Polonia;

predominanţa unităţilor productive de tipul microîntreprinderilor, cu număr maxim de 10 angajaţi. Din totalul companiilor de europene de profil acestea reprezintă peste 86 %;

preponderenţa contractelor între micii producători şi companiile mari în domeniul fabricării componentelor de mobilier, a produselor semifinite şi asamblarea acestora;

la nivelul anilor 2008 structura producţiei europene de mobilier din lemn este neuniformă, predominând fabricarea pieselor de mobilier pentru dormitoare şi camere de zi (ca pondere circa 38 %) în detrimentul mobilerului pentru birou (17 %), respectiv pentru bucatarii (12%).

în ultima perioadă, ca răspuns la concurenţa apărută pe piata internaţională, companiile au aplicat procese ample de restructurare si modernizare a productiei.

30


În perioada 2005 - 2007 producţia europeană de mobilă a înregistrat creşteri semnificative. Cu toate acestea, balanţe economică a sectorului este în continuare dezechilibrată, importurile de mobilier depăşind semnificativ exporturile. Între anii 2005-2007 decalajul între importuri şi exporturi a crescut considerabil, ajungându-se de la 378 milioane euro la 1788 milioane euro. Principalul partener comercial pentru importul de mobilier este China, cu o pondere de peste 50 % din importuri, urmată la mare distanţă de Vietnam, Tucia şi Indonezia (acoperind cumulat cca 15% din importuri). Principala piaţă de export a producătorilor europeni de mobilă este SUA, urmată de Elveţia şi Rusia. (sursa Eurostat)

În contextul crizei mondiale se constată o scădere a trendului pozitiv înregistrat anterior, astfel încât la nivelul anului 2009 producţia a atins un nivel foarte scăzut. Pieţele din ţările emergente au constituit un factor cheie in dezvoltarea generala a industriei mobilei în Europa, deoarece au devenit competitive, forţând companiile să caute noi soluţii pentru imbunătăţirea calitativă a produselor (sursa www. eu.europa.eu).

3.2. Lemnul materie primă pentru industria mobilei

Structura, compozitia si proprietăţile lemnului

Lemnul este un material natural, organic, de origine vegetală, alcătuit din celule diferite ca formă, dimensiuni, rol şi dispunere în structura macroscopică. Structura celulară a lemnului şi modul de dispunere al fibrelor sunt elemente ce permit identificarea diferitelor esenţe deoarece diferă de la o specie la alta. Celulele se deosebesc intre ele atât ca formă, dimensiuni, cât şi prin rolul pe care il deţin. Lemnul are o structură fibroasă şi orientată, formată din celule cu membrane lignificate ce formează ţesuturi specializate, care conferă plantei rezistenţă, având şi rol de conducere a apei cu substanţe minerale din sol şi a sevei elaborate. Principalele proprietăţi fizice şi mecanice ale lemnului depind în principal de specia lemnoasă din care provine şi de planul de secţionare al arborelui. În general secţionarea se poate realiza pe trei planuri, diferenţiate în raport cu principalele coordonate ale trunchiului: transversal (perpendicular pe axa trunchiului), radial (trece prin axa trunchiului) sau tangenţial (perpendicular pe razele modulare şi tangenţial la inele de creştere). Într-o secţiune transversală, perpendiculară pe axa arborelui, principalele zone evidenţiate macroscopic de la interior spre exteriorul trunchiului sunt măduva, duramenul, alburnul, cambiul, coaja, inele de creştere anuale, razele medulare, porii.

Structura microscopică a lemnului Lemnul este constituit din celule diferenţiate prin formă, mărime şi poziţie, în funcţie de rolul îndeplinit cadrul metabolismului plantei. Majoritatea structurilor celulare dispar din timpul vieţii arborelui, în lemn rămânând doar pereţii sau membranele celulare şi o parte din conţinutul celular reprezentată de unele substanţe de rezervă şi de secreţie. Din punct de vedere al formei se diferenţiază două tipuri de celule lemnoase, respectiv celulele parenchimatice (alungite şi subţiri, cu rol de conducere a sevei, de nutriţie şi de înmagazinare a substanţelor nutritive) şi celulele prosenchimatice (cu funcţii de rezistenţă).În lemnul de răşinoase, cu structură microscopică mai simplă şi mai uniformă sunt evidenţiate celule parenchimatice în razele medulare şi canalele rezinifiere, iar în lemnul de foioase, cu structură mai complexă şi mai variată se observă celulele de parenchim în razele medulare, parenchimul lemnos, celulele epiteliale ale canalelor gumifere. Celulele prozenchimatice prezente în lemnul de răşinoase sunt traheidele, iar în lemnul de foioase vasele (traheele), traheidele şi fibrele lemnoase.Elementele anatomice principale ale lemnului sunt: traheidele, vasele (traheele), fibrele, parenchimul şi canalele intercelulare.

31


Traheidele sunt celule alungite, închise, ale căror capete sunt mai ascuţite în lemnul târziu şi mai rotunjite în lemnul timpuriu. La unele specii pereţii prezintă îngroşări spiralate. Traheidele ocupă volumul cel mai mare (aproximativ 90 %) al lemnului de răşinoase şi se găsesc în lemnul multor specii de foioase.Vasele sau traheele sunt formate prin fuzionarea unui număr mare de celule prozenchimatice cu pereţi relativ subţiri aşezate cap la cap în direcţie longitudinală şi ai căror pereţi intermediari au dispărut total sau parţial, rezultând astfel tuburi de diferite lungimi, ce servesc la conducerea în arbore a sevei brute la speciile de foioase. Fibrele lemnoase (fibrele liberiene) sunt celule foarte alungite şi subţiri, cu pereţi groşi ce constituie elementele de rezistenţă ale lemnului de foioase. În secţiune transversală au în general contur poligonal, iar la capete sunt uneori dentate sau bifurcate spre a se ancora mai bine unele de altele. Fibrele sunt distribuite foarte variat în lemn, de la împrăştiate uniform, până la grupări caracteristice (benzi, zone sub formă de flăcări, zone insulare cu contur neregulat etc.). Lungimea, grosimea şi proporţia fibrelor în lemn fibrelor variază semnificativ de la o specie lemnoasă la alta.Parenchimul este de două tipuri: lemnos şi de rază. Parenchimul lemnos este format din celule parenchimatice dispuse paralel cu axa arborelui. Parenchimul de rază este format din celule parenchimatice dispuse radial, în formă de benzi, constituind în unele cazuri, împreună cu celulele de parenchim epitelial şi celulele prozenchimatice (traheidele), razele medulare ale lemnului. Canalele intercelulare sunt reprezentate prin canalele rezinifere la răşinoase şi de canalele gumifere la foioase. Canalele rezinifere conţin doar răşini, pe când cele gumifere conţin diferite tipuri de substanţe: gume, răşini, uleiuri etc.

Lemn de răşinoase1 – traheidă axială (lemn timpuriu), 2 – traheidă axială (lemn târziu), 3 – traheidă radială, 4 – celulă de parenchim radial, 5 – celulă de parenchim epitelial, 6 – canal rezinifer vertical, 7 –

canal rezinifer orizontal

32

Secţiune radială

Secţiune tangenţială

Secţiune transversală

4

3

6

64

52

1

47


Lemn de foioase1 – element de vas (lemn timpuriu), 2 – element de vas (lemn târziu), 3 – fibră (lemn timpuriu),

4 – fibră (lemn târziu), 5 – celulă de parenchim lemnos longitudinal, 6 – celulă de parenchim radial

Fig. 3.1. Structura microscopică a lemnului (prelucrat după Redeş şi colab, 1999)

33

Secţiune radială


Secţiune transversală2

6

65

6

4

1 5 3


Structura macroscopică a lemnuluiStructura, aspectul şi proprietăţile lemnului diferă în funcţie de cele trei secţiuni principale care se pot executa prin trunchi (fig. 3.2): secţiunea transversală (perpendicular pe axa longitudinală a trunchiului); secţiunea radială, longitudinală (trece prin axa trunchiului); respectiv secţiunea tangenţială (perpendicular pe rază şi tangentă la inelul anual de creştere).

Figura. 3. 2. Secţiuni principale prin trunchi (preluat după Răducanu, 2004)

În secţiune transversală, trunchiul prezintă, de la exterior către interior, o succesiune de zone concentrice: scoarţa, cambiul şi lemnul /partea lemnoasă. (figura. 6.3):.

Scoarţa /coaja reprezintă ţesutul exterior al trunchiului, cu rol de protecţie a lemnului şi de conducere a substanţelor nutritive. Procentul de coajă, de 7 % până la 30 % din volumul arborelui, reprezintă o pierdere la prelucrare, fiind în general îndepărtată datorită compoziţiei şi proprietăţilor diferite de restul trunchiului.

Fig. 3.3. Structura macroscopică a lemnului (preluat după Stanciu, ş.a., 1998)

Cambiul constituie un ţesut format dintr-un singur strat de celule, situat între scoarţă şi lemn, care determină creşterea în grosime arborelui.

34


Secţiune radială


Măduvă

Coajă sau scoarţă

Raze medulare

CambiuAlburn

Duramen

Raze medulare

Lemn timpuriuLemn

târziu


Secţiune tangenţialăSecţiune radială

Inel anual


Lemnul este o grupare de ţesuturi de structură complexă, reprezentând cea mai mare parte din volumul trunchiului, al ramurilor şi al rădăcinilor şi, în acelaşi timp, cea mai importantă parte din punct de vedere economic. În secţiune transversală lemnul prezintă de la exterior către interior trei zone concentrice principale: alburnul, duramenul şi măduva. Alburnul reprezintă zona de sub cambiu, cu ţesut rar şi umiditate ridicată, de culoare deschisă, prin care se face circulaţia ascendentă a sevei brute. Reprezintă un procent variabil din volumul trunchiului în funcţie de specie, vârsta arborelui şi de condiţiile climatice. Duramenul sau lemnul matur este o zonă interioară situată după alburn, formată prin procesul de duramenificare a alburnului. Din punct de vedere fiziologic duramenul este inactiv, servind numai pentru rezistenţa arborelui. Formarea duramenului începe la vârste diferite în funcţie de specie (3-5 ani la salcâm şi 30-55 de ani la stejar). Duramenul prezintă un ţesut dens, rezistent, puţin permeabil la lichide, cu proprietăţi fizico-mecanice superioare alburnului. Grosimea şi culoarea duramenului variază în funcţie de specie, vârstă, locul secţiunii etc. La anumite specii duramenul are o culoare distinctă de cea a alburnului, iar la altele cele două zone nu pot fi diferenţiate cu ochiul liber, apelându-se în acest caz la analize chimice.Măduva este partea din mijloc a tulpinii, situată central sau excentric, formată din ţesut parenchimatic în jurul căreia se grupează primele formaţiuni de lemn primar, formând canalul medular. În secţiune transversală măduva se prezintă în formă circulară, ovală, triunghiulară, pentagonală, etc., de diferite nuanţe (albă, alb-verzuie, alb-roşcată, alb-cenuşie, alb-brun deschis, gălbuie, galben-roşcată, roşiatică, roşie-brună, brună, brun-verzuie, cenuşiu deschis, negru etc). Măduva este lipsită de valoare şi se înlătură în procesul de debitare.În secţiunea transversală prin trunchi mai pot fi observate inelele anuale şi razele medulare. Inelele anuale sunt inele concentrice, vizibile în toată partea lemnoasă a trunchiului, formate succesiv în fiecare an. Conturul inelelor anuale poate fi regulat (la molid), ondulat grosolan (ex: carpen, ienupăr) sau ondulat fin (la anin, fag), cu retrageri vizibile în dreptul trecerii razelor medulare (la fag, anin, stejar). Lăţimea inelelor anuale depinde de specie, de condiţiile de vegetaţie, de vârstă şi de poziţia lor în arbore. La unele specii, inelele anuale sunt distincte datorită prezenţei a două zone deosebite: zona de lemn timpuriu (lemn de primăvară), mai puţin densă şi de culoare mai deschisă, formată în prima parte a perioadei de vegetaţie şi zona de lemn târziu (lemn de vară), mai densă şi mai închisă la culoare, formată în a doua parte a perioadei de vegetaţie. Trecerea de la lemnul timpuriu la cel târziu este treptată la unele specii (molid, brad, cireş) şi bruscă la altele (larice, pin, ulm).Razele medulare sunt linii radiale foarte subţiri, de culoare şi luciu diferite de restul masei lemnoase, ce pornesc din măduvă sau dintr-un inel anual şi se continuă până la scoarţă. Au rolul de a conduce şi înmagazina substanţele nutritive primite de la frunze şi de a conduce apa din lemn către scoarţă. Compoziţia chimică a lemnuluiLemnul este constituit preponderent din substanţe organice şi apă. Procentul de apă variază între 30 % şi 60 %, în funcţie de anotimp, specie, condiţii climatice, vârstă, etc. Elementele chimice care predomină în compoziţia lemnului sunt carbonul (49,5 %), oxigenul (43,2 %), hidrogenul (6,3 %), azotul (0,1 %), alături de care se întâlnesc cantităţi reduse de componente anorganice sub formă de oxizi de potasiu, sodiu, calciu, fosfor, etc. Din punct de vedere al ponderii substanţele organice se împart în macrocomponente, cu o pondere de peste 96 % în compoziţia chimică a lemnului (celuloză, hemiceluloză şi lignină) şi microcomponente de tip răşini, uleiuri eterice, substanţe tanante, gume, coloranţi, acizi organici, acizi graşi, alcaloizi etc., aflate în cantităţi mai mici. .(procentele sunt raportate la substanţa uscată).

Proprietăţile fizice ale lemnuluiProprietăţile fizice ale lemnului depind de o serie de factori: specia lemnoasă, mod de debitare, condiţii de păstrare, umiditate, prezenţa defectelor. Condiţiile de păstrare şi modul de prelucrare tehnologică pot influenţa decisiv proprietăţile lemnului materie primă. Evaluarea proprietăţilor

35


lemnului se face prin raportarea la un material sănătos, fără defecte, cu un conţinut de apă de 15 %, păstrat corespunzător.

Culoarea lemnului variază de la o specie la alta, de la alb la negru, fiind dată de culoarea substanţelor chimice de natură organică impregnate în pereţii celulelor lemnoase. După culoarea în secţiune transversală, lemnul este împărţit în două grupe: unicolor (fără diferenşe de culoare între alburn şi duramen) şi bicolor. Speciile lemnoase se grupează în general după următoarele culori de bază: albă (brad, molid, etc.), galbenă (tisă, prun), roşie (santhal), cenuşie (amazac), verde, violetă (amarant) şi neagră (abanos). În mod obişnuit, speciile din zona temperată au culori moderate, pe când cele din regiunile tropicale au culori mai închise. Culoarea naturală a lemnului poate fi modificată negativ sub influenţa razelor soarelui sau poate fi ameliorată prin tratamente hidrotermice, chimice, sub efectul radiaţiilor ultraviolete, etc.la speciile mai puţin valoroase. Pentru o corectă identificare a speciei lemnoase se va lua în considerare culoarea lemnului netratat.

Luciul lemnului reprezintă proprietatea acestuia de a reflecta lumina, fiind datorat unor elemente anatomice sau ţesuturi, în special razelor medulare şi fibrelor lemnoase. Modul de debitare şi finisarea pot influenţa luciul natural al lemnului. În industria mobilei sunt apreciate în special speciile lemnoase cu luciu natural, utilizate la fabricarea furnirelor estetice. În practică luciul se exprimă prin termeni împrumutaţi din alte domenii (luciu mătăsos - paltin, platan; luciu argintiu - mesteacăn; luciu auriu - salcâm; luciu mat - plop, carpen, etc.)

Desenul lemnului reprezintă un criteriu important în alegerea destinaţiei lemnului, respectiv pentru obţinerea semifabricatelor, pieselor de mobilier mai puţin vizibile sau pentru furnire utilizate la acoperirea suprafeţelor exterioare din structura mobilierului. Desenul lemnului este datorat efectului combinat al elementelor macroscopice (inelele de creştere anuală, razele medulare, fibrele, nodurile, culoarea), puse în evidenţă prin modul de debitare. Desenul este diferit pe cele trei secţiune plane principale. În general, desene foarte frumoase se obţin la speciile lemnoase cu anomalii de structură (fibră creaţă, noduri foarte mici, noduri mai mari, etc.). Desenul lemnului este denumit în general prin termeni ce sugerează formele obţinute prin jocuri de linii şi suprafeţe (măzărat, ondulat, înflorat, dungat, piele de şarpe, marmorat, etc.).

Textura lemnului este apreciată tactil şi vizual, fiind datorată structurii macroscopice a lemnului (natura, mărimea, proporţia şi modul de dispunere al elementelor anatomice). În general textura poartă calificative de fină, uniformă, semifină, grosieră, fiind specifică diferitelor esenţe lemnoase. Fineţea prezintă importanţă deosebită la fabricarea mobilei, în special la alegerea procedeului de finisare.

Umiditatea lemnului reprezintă cantitatea totală de apă conţinută, raportată la masa lemnului.Umiditatea variază în funcţie de specie şi de momentul tăierii, putând ajunge până la 60-100 % (raportată la masa lemnului uscat). Constituie un factor de instabilitate pentru lemn, favorizând apariţia unor boli şi defecte, motiv pentru care se recomandă uscarea lemnului până la o umiditate de echilibru impusă de condiţiile de utilizare (10 ± 2 % pentru mobilă).

Densitatea lemnului diferă de la o specie la alta, de la un anotimp la altul şi chiar la arborii din aceeaşi specie. Densitatea este dependentă de umiditatea lemnului, motiv pentru care în practică se determină mai ales densitatea aparentă, corespunzătoare unei umidităţi a lemnului de 15 %. Contragerea şi umflarea reprezintă variaţia de volum a lemnului datorită modificării conţinutului de apă. Fenomenele sunt nedorite, conducând la deformarea şi crăparea lemnului.Dilatarea termică a lemnului este redusă.Conductibilitatea termică este în general mică, lemnul uscat fiind considerat un material termoizolant. (coeficientul de conductibilitate termică medie de 0,09-0,30 kcal/mhgrd,) Conductibilitatea electrică a lemnului depinde în mod decisiv de umiditate, lemnul verde sau umed fiind un bun conducător de electricitate, în timp ce lemnul uscat, vopsit, lăcuit sau impregnat cu răşini este un bun izolator.Conductibilitatea acustică a lemnului depinde de specie, de umiditate, de direcţia de propagare a undelor acustice şi de grosimea obiectelor din lemn. Datorită conductibilităţii acustice şi altor

36


fenomene ce au loc la transmiterea undelor sonore prin masa lemnului (reflexia, absorbţia şi rezonanţa), lemnul reprezintă un material valoros pentru confecţionarea instrumentelor muzicale. Proprietăţi mecaniceDuritatea reprezintă rezistenţa pe care o opune lemnul la suprafaţă la pătrunderea unui corp apăsat cu o anumită forţă. Diferă de la o specie la alta, dar depinde şi direcţia de aplicare a forţei faţă de fibrele lemnoase ( datorită anizotropiei lemnului). Rezistenţele mecanice ale lemnului depind de specia arborelui şi de direcţia de executare a efortului faţă de direcţia fibrelor. Se diferenţiază astfel esenţe tari, cu rezistenţe mecanice mari (stejar, fag, frasin, salcâm sau nuc), şi esenţe moi (brad, molid, tei, plop sau salcie).Rezistenţa la uzură exprimă capacitatea lemnului de a se opune unor forţe mecanice de frecare. Rezistenţa la uzură depinde de specie, fiind mai mare la speciile cu densitate aparentă mai mare şi umiditate mai mică. Rezistenţa la uzură este o caracteristică importantă mai ales pentru parchet şi pardoseli.Durabilitatea reprezintă rezistenţa lemnului la acţiunea distructivă complexă a mediului înconjurător. Durabilitatea depinde de specia lemnului, de zona atacată, de umiditate, de temperatură.Durabilitatea lemnului poate fi mărită prin impregnarea sa cu diverse substanţe chimice (răşini sintetice sau substanţe antiseptice).

Defectele lemnului infuenţează negativ structura, aspectul şi compoziţia lemnului, reducând posibilităţile de utilizare corespunzătoarea ale acestuia. Defectele întâlnite la lemn pot fi clasificate în mai multe categorii, în funcţie de modul în care se manifestă şi de cauza apariţiei:

defecte de creştere (anomalii) manifestate în formă şi structură (noduri, defecte de fibră, anomalii ale triunchiului, etc.);

defecte datorate unor factori externi (temperatură, umiditate, lumină, vânt, etc.) de tipul crăpături, curburi, etc., ce apar în special la depozitare;

defecte datorate acţiunii unor agenţi de biodegradare de natură vegetală sau animală (ciuperci, insecte, paraziţi).

3.3. Sortimentul mărfurilor din lemn

Clasificarea produselor din lemn se poate face conform unor criterii generale sau particulare: gradul de prelucrare: produse brute, semifabricate, produse finite. modul de prelucrare: a) produse rezultate prin prelucrare mecanică:

- lemn brut, obţinut prin tăierea şi decojirea arborilor, sortarea şi marcarea cu un indicativ ce depinde de destinaţie şi calitate: CO - pentru construcţii, CH - pentru cherestea, F - furnir, R - rezonanţă. Marcarea după calitate se face după defectele naturale în patru calităţi şi se marchează cu 1-4, adăugându-se câte o linie pentru fiecare treaptă de calitate (sursa Redeş şi colaboratorii, 1999).

- semifabricate se clasifică în funcţie de materialul întrebuinţat în semifabricate din lemn obişnuit (cherestea, furnire), semifabricate din lemn ameliorat prin procedee fizico-chimice şi fizico-mecanice (placaj, panel, plăci celulare, lemn stratificat, plăci din aşchii de lemn -PAL, din fibre de lemn -PFL, lemn densificat, etc), semifabricate din lemn înnobilate (produse melaminate, emailate, imprimate).

- produse finite: mobilă, parchet, tâmplărie pentru binale (ferestre, uşi), ambalaje;

37


b) produse rezultate prin prelucrarea chimică a lemnului: celuloza, hârtia, acetona, acid acetic, metanol, coloranţi, tananţi, substanţe răşinoase, etc.

Produse brute din lemn

Se obţin printr-o prelucrare sumară, realizată la locul de recoltare. Operaţiile tehnologice se limitează la tăierea la dimensiune a trunchiului, curăţarea de crăci (eventual de coajă) şi sortarea, obţinându-se un lemn rotund (cojit sau necojit) de diverse lungimi şi diametre. Produsele brute se împart, în funcţie de domeniul de utilizare, în lemn destinat industriei şi lemn pentru construcţii. Marcarea lemnului brut se face cu un indicativ ce depinde de destinaţie şi calitate: CO - pentru construcţii, CH - pentru cherestea, F - furnir, R - rezonanţă. Delimitarea pe clase de calitate se face după defectele naturale, marcate cu 1-4, (adăugându-se câte o linie pentru fiecare treaptă de calitate). Lemnul destinat industriei este prelucrat pe cale mecanică sau chimică, în fabrici, în vederea obţinerii unor semifabricate sau produse finite. Prin prelucrarea mecanică a buştenilor se obţin cherestea, furnire, lemn de rezonanţă pentru instrumente muzicale şi apoi diverse produse finite. Prin prelucrarea chimică a lemnului se obţine celuloză, hârtie, acetonă, acid acetic, metanol, tananţi, coloranţi etc.Lemnul pentru construcţii cuprinde bile, manele, prăjini, lemn de mină, stâlpii de lemn pentru linii aeriene, lemnul pentru piloţi, etc. diferenţiate prin dimensiuni şi esenţă.Reglementările europene privind clasificarea, măsurarea şi marcarea lemnului brut sunt stricte.

Prin contractul de aderare România se aliniază acestor directive pentru produsele exportate în spaţiul european. Astfel, directiva CEE 68/89 prevede că lemnul în stare brută (lemnul provenit din fusul arborelui doborat, secţionat, fără vârf şi curăţat de crăci, cu sau fără coajă) se poate comercializa, cu menţiunea "clasificat CEE", in cadrul Uniunii Europene numai dacă este măsurat, clasificat şi marcat potrivit criteriilor prevazute expres în actul normativ. Clasificarea lemnului brut se face după specie, dimensiuni şi calitate. Clasificarea după dimensiuni se face pentru buşteni în 10 clase, având diametrul mediu între 10 şi 60 cm. Clasificarea după calitate are in vedere urmatoarele neconformităţi: curbura reprezintă raportul abaterii (devierii) de la axa longitudinală a lemnului în raport cu

linia dreaptă şi lungimea porţiunii curbate; se exprimă în cm/m, rotunjindu-se la parte întreagă (de exemplu: 2,2 va fi 2; 2,6 va fi 3);

fibra răsucită se măsoară prin determinarea distanţei dintre direcţia fibrelor răsucite şi paralela la axa lemnului; se exprimă în cm/m;

conicitatea anormală reprezintă raportul dintre diferenţa valorilor diametrelor măsurate la cele două extremităţi ale piesei de lemn şi distanta dintre extremităţi; se exprimă în cm/m;

nodurile sunt părţi de crengi, înglobate în masa lemnului, cu structura diferită de aceasta, putând fi la vedere sau ascunse,sănătoase, vicioase sau putrede. Mărimea nodurilor se determină prin distanţa dintre cele două tangente la conturul nodului, paralelă cu axa longitudinala a piesei de lemn şi se exprimă în mm;

nodurile concrescute, galme; inima excentrică; lemnul de reacţiune - poate fi lemnul tensionat in cazul foioaselor şi lemnul de compresiune

în cazul răşinoaselor; neregularităţile conturului; crăpăturile (ruluri, cvadranuri, gelivuri etc.); lemnul derivat din arbori uscati si defectele datorate uscarii naturale; decolorarea;alte defecte (cauzate de microorganisme şi insecte dăunătoare, etc.)

Marcarea claselor de calitate pentru lemnul brut în sistemul european se realizează cu litere, diferenţiindu-se trei clase de calitate: clasa A/CEE - lemnul sănătos, cu calităţi specifice superioare, fără defecte sau cu defecte ce

nu limitează utilizarea sa;

38


clasa B/CEE - lemnul de calitate standard, incluzând lemnul într-un stadiu incipient de uscare pe picior, având într-un cuantum nesemnificativ următoarele categorii de defecte: curbură, fibră răsucită, conicitate, noduri, excentricitate, neregularităţi ale conturului sau alte defecte izolate;

clasa C/CEE - lemnul care din cauza defectelor nu poate fi clasificat nici în clasa A/CEE, nici în clasa B/CEE, dar care are totuşi calitate suficientă pentru industrializare.

lemnul lung din clasele A/CEE si C/CEE trebuie să aibă marcată clasa de identificare cu vopsea care nu se şterge. Marcarea nu este necesara pentru lemnul lung din clasa B/CEE.

Semifabricatele din lemnSemifabricatele sunt produse obţinute din lemnul brut prin prelucrare manuală sau mecanică. Din punct de vedere al gradului de prelucrare a lemnului se disting semifabricate din lemn obişnuit (brut); semifabricate din lemn cu structură ameliorată şi semifabricate din lemn cu structură modificată (sursa Furdui, 2005)Semifabricate din lemn obişnuit (brut) cuprind produse obţinute prin debitarea buştenilor fără afectarea structurii fibroase caracteristice, de tipul cherestelei şi furnirului.Cheresteaua (lemn fasonat sau ecarisat) este un semifabricat din lemn masiv, cu feţe plane şi paralele, ce se obţine prin debitarea buştenilor longitudinal, de-a lungul fibrei lemnoase. obţinut prin debitarea în direcţie longitudinală a buştenilor. Cheresteaua este diferenţiată în comerţ în funcţie de esenţa lemnoasă din care este fabricată, forma secţiunii şi gradul de finisare, umiditate, dimensiuni (grosime, lăţime, lungime), prezenţa defectelor şi clasa de calitate. După modul de tăiere, cheresteaua poate fi: tăiată în plin sau direct (se obţin scânduri în formă trapezoidală, cu muchii lungi, teşite);

tăiată în prismă (prisma este ulterior tăiată la alt gater în scânduri cu patru muchii) ; tăiată în sferturi; tăiată semiradial; tăiată radial ; tăiată tangenţial. (sursa Industrializarea lemnului în produse semifinite, 1950)Calitatea cherestelei este influenţată de calitatea materiei prime, modul de prelucrare şi fasonare, condiţiile de păstrare, depozitare, uscare.Marcarea cherestelei se face pe clase de calitate folosindu-se o codificare prin intermediul culorilor şi semnelor: o linie de culoare verde pentru clasa A; două linii paralele de culoare albastră pentru clasa B; trei linii paralele de culoare roşie pentru clasa C; litera X de culoare neagră pentru clasa D. Pentru a fi folosită în industria mobilei, cheresteaua din lemn de foioase prezintă următoarele condiţii de admisibilitate a defectelor: nu se admit: coajă înfundată, gelivură, găuri, galerii, inimă şi măduvă a lemnului, crăpături

nestrăpunse şi străpunse, mucegai, pungi de răşină, coloraţii anormale, noduri parţial concrescute sau crăpate, căzătoare şi putrede;

fibră înclinată: se admite o deviere de max. 10%; fibră creaţă, ondulată şi încâlcită: se admite numai dacă nu influenţează aspectul şi rezistenţa

mobilei; noduri sănătoase, concrescute: maxim 1 nod de max. 10 mm pe reper de 1 m

lungime(Negrea, 2005)

Furnirele sunt foi subţiri din lemn de foioase cu grosimi variabile cuprinse între 0,2 mm şi 6 mm, obţinute din buşteni de calitate superioară prin debitarea manuală (cu fierăstraie); mecanică (pe maşini de laminare) sau prin derulare. Clasificarea furnirului se poate face în funcţie de modul de debitare, esenţa lemnoasă (indigenă sau exotică), destinaţie (furnire tehnice şi furnire estetice), prezenţa şi importanţa defectelor.Furnirele tehnice se obţin din esenţe obişnuite, cu desene simple, comune şi prezintă grosimi cuprinse între 0,5-6 mm, fiind folosite în principal la fabricarea placajelor, a panelelor, a lemnului stratificat, a mobilei etc.

39


Furnirul estetic, a cărui grosime variază între 0,2-1 mm, este realizat dintr-o esenţă valoroasă, indigenă sau exotică şi se aplică în general pe suprafaţa unui lemn masiv, inferior sau de-asupra unui strat de furnir tehnic, în vederea ridicării valorii estetice (decoraţii deosebite ale diferitelor piese de mobilier, prin intermediul mozaicurilor, al marchetăriilor şi al intarsiilor).

Mozaicurile pot acoperi întreaga suprafaţă a piesei de mobilier (mozaic tip parchet) sau parţial (sub formă de benzi sau de rozete). Marchetăria îşi are originea în epoca Renaşterii italiene şi constă în aranjarea, după anumite modele prestabilite, a unor piese mici şi de esenţe exotice colorate diferit. În acest fel se obţin decoraţii complicate, sub formă de flori, peisaje, coşuri cu flori etc.Intarsiile sunt incrustaţii realizate în exclusivitate din furnir, atât fondul cât şi compoziţia realizându-se în totalitate separat de zona de aplicare, peste care se dispun ulterior. Intarsia este alcătuită dintr-un furnir de fond din specii de culoare deschisă, o compoziţie din furnire din specii de culoare intermediară, un fileu şi o ramă de încadrare din furnire din specii de culoare închisă. (sursa Cismaru şi colaboratorii, 1993)

După locul ocupat de stratul de furnir cu ocazia întrebuinţării, acesta poartă diferite denumiri: furnir estetic (de faţă) cu grosimea de 0,3-1,5 mm, folosit la acoperirea panourilor de lemn

pentru mobilă, uşi şi lambriuri obţinute din specii comune. furnir de bază, folosit ca strat de bază la furniruire sau ca strat exterior al panelelor; furnir intermediar (subfurnir), folosit în cazuri speciale, între furnirul de bază şi cel estetic; furnir tehnic (de uz general) cu grosimea de 0,2-3 mm, obţinut prin derularea centrică; este

întrebuinţat la fabricarea placajelor, panelelor, a lemnului stratificat etc. microfurnir, cu grosimi de 0,08-0,4 mm, obţinut fie prin derulare şi încleiere pe un suport de

hârtie sulfat, fie prin decupare plană şi lipire pe un suport textil; este utilizat pentru finisări de pereţi şi decorări interioare.

În funcţie de dimensiuni, aspect şi specie, furnirele estetice şi cele de bază se sortează în trei clase de calitate (I, II, III) iar furnirele tehnice în patru clase de calitate (A, B, C, D) Furnirele estetice au condiţiile organoleptice de admisibilitate foarte stricte, în funcţie de cele 3 clase de calitate existente şi de destinaţia exterioare sau interioare, astfel: nodurile sănătoase total concrescute: sunt admise 2-3 bucăţi, cu diametre cuprinse între 15

mm (cal. I) şi 25 mm (cal. a III-a); nodurile sănătoase parţial concrescute şi nodurile parţial putrede nu sunt admise pentru

furnirele de cal. I, iar pentru cele de cal. a III-a sunt admise 2 noduri, cu un diametru de până la 10 mm/m;

fibră creaţă, înclinată, încâlcită şi răsucită: se admit dacă nu influenţează defavorabil aspectul mobilei;

găuri şi galerii nu sunt admise pentru cal. I, iar pentru cal. a III-lea sunt admise găuri izolate, cu diametru de maxim 3 mm, pe o suprafaţă maximă de 10% din totalul suprafeţei foii de furnir;\

inima roşie de fag şi coloraţii închise sănătoare nu sunt admise la cal. I, dar se admit la cal. a III-a pe cel mult 20% din suprafaţă;

coloraţia de mucegai nu se admite la furnirele cal. I iar la cal. a III-a se admit pe cel mult 10% din suprafaţa foii;

petele de mucegai, tanin sau ulei nu sunt admise la cal. I, iar la cal. a III-a se admjit pe o suprafaţă de cel mult 3 cm2;

putregaiul nu este admis pentru nici o calitate de furnir; asperităţile provenite de la debitare nu se admit la cal. I şi se admit pe o suprafaţă de cel mult

1/5 din suprafaţa totală a foii de furnir, dacă nu sunt accentuate; zgârieturile cu o adâncime mai mare de 0,05 mm nu sunt admise la cal. I iar la cal. a III-a se

admit cel mult 2 zgârieturi de până la 0,3 mm adâncime /m2; nu se admit ondulări şi defecte de încleiere.

40


Pentru furnirele exotice de cal. I, condiţiile de admisibilitate sunt la fel de restrictive, neadmiţându-se decât noduri sănătoase total concrescute (2 noduri, cu mărimea de până la 5 mm).Umiditatea foilor de furnir în momentul recepţiei trebuie să fie de maxim 15 % iar grosimea trebuie să fie cuprinsă între 0,4 şi 1 mm, în funcţie de specia lemnoasă respectivă (sursa Negrea, 2005).Ambalarea furnirelor se face pe legături (12- 24 furnire subşiri, respectiv 18-24 furnire de bază), grupate în baloţi de 250 kg.Marcarea furnirelor se face cu indicative ce cuprind specia, grosimea, cantitatea, numărul balotului şi standardul de fabricaţie.Depozitarea se realizează pe rasteluri în încăperi amenajate, lipsite de umezeală şi lumină. (sursa Stanciu şi colaboratorii, 1998).

Semifabricatele din lemn cu structură ameliorată sunt produse obţinute prin lipirea unor elemente de lemn cu structură normală (nemodificată) cu ajutorul adezivilor speciali. Prin aşezarea elementelor componente astfel încât orientarea fibrelor din două piese vecine să nu coincidă se obţin elemente de dimensiuni mari, rezistente şi nedeformabile. Sortimentul semifabricatelor din lemn cu structură ameliorată cuprinde: placajul, panelul şi plăcile celulare.Placajul se realizează prin suprapunerea alternativă a unui număr par de foi de furnir lipite cu adezivi speciali şi presate la temperaturi ridicate (140 0 C). Aşezarea plăcilor vecine la un unghi al fibrelor de 30, 45, 60 sau 90º şi încleierea la temperaturi ridicate conduce la produse cu proprietăţi mecanice uniforme pe toate direcţiile, grad de deformare redus, flexibilitate, şi rezistenţă sporită la acţiunea factorilor biologici comparativ cu cheresteaua. Clasificarea placajului se poate realiza după diferite criterii: unghiul format de fibrele straturilor de furnir adiacente, specia furnirelor care intră în alcătuirea placajului, locul de întrebuinţare şi aspectul exterior, tratamente tehnice suplimentare, etc.Domeniile de utilizare specifice placajului sunt subansable/piese de mobilier, articole de tâmplărie, ambalaje, cofraje, etc.În funcţie de anomaliile şi defectele furnirului tehnic, straturile exterioare ale placajului se clasifică în 5 categorii (A, B, C, D, E) şi pe baza acestora se stabilesc clase de calitate care se aplică într-un colţ prin ştampilare: clasa A/B, clasa B/C, clasa C/D, clasa D/D, clasa E/E (sursa Negrea, 2005).Marcarea se realizează cu ajutorul indicativelor ce precizează specia lemnoasă, clasa de calitate, dimensiunile, grosimea, numărul de straturi de furnir (sursa Stanciu şi colaboratorii, 1998).Panelul este alcătuit dintr-un miez de şipci de răşinoase sau de foioase, acoperit pe ambele feţe cu câte un strat de furnir de bază, aşezat cu fibrele perpendiculare pe direcţia fibrelor miezului şi încleiat. Sortimentul de panele poate fi clasificat în funcţie de direcţia fibrelor straturilor exterioare, defectele straturilor exterioare, specia lemnoasă şi calitatea furnirului, structura miezului, modul de finisare. Panelul prezintă condiţii de admisibilitate diferite pentru produsul ca atare cât şi pentru furnirul straturilor exterioare şi miez. Panelele sunt utilizate la fabricarea uşilor interioare, a mobilei şi la decoraţiuni interioare. Plăcile celulare sunt panouri alcătuite dintr-o ramă executată din şipci de răşinoase sau foioase acoperită pe ambele feţe cu foi de placaj sau de furnir de bază, utilizate la fabricarea uşilor. În interiorul ramei se fixează prin lipire benzi subţiri din lemn sub formă de melci sau fâşii frânte din plăci fibrolemnoase. Feţele plăcii se execută din placaj de 4 mm calitatea A/B, B/C şi C/D sau din plăci de fibre de lemn dure de 3,2 sau 4 mm grosime.

Semifabricatele din lemn cu structură modificată de fabrică din aşchii sau fibre de lemn aglomerate cu răşini sintetice şi apoi presate la cald. Principalele semifabricate din lemn cu structură modificată sunt: plăcile din aşchii de lemn şi plăcile din fibre de lemn. Plăcile din aşchii de lemn (PAL) sunt profuse obţinute prin aglomerarea sub presiune a aşchiilor de lemn cu un liant sintetic pe bază de răşină ureoformaldehidică. Aşchiile sunt fragmente de

41


lemn alungite, cu grosimea de maxim 2 mm şi lungimea de maxim 20 mm, desprinse din lemn printr-o acţiune mecanică. Plăcile din aşchii de lemn se pot clasifica în funcţie de densitatea aparentă, procedeul de fabricaţie, gradul şi modul de prelucrare a suprafeţelor, modul de tratament al aşchiilor care alcătuiesc structura plăcii, ş.a. : modul de obţinere: PAL presat (pe feţele interioare/ exterioare) şi PAL extrudat structura miezului: PAL extrudat plin şi PAL extrudat cu goluri; natura feţelor PAL-ului extrudat: PAL placat cu furnire tehnice, cu furnire estetice, cu PFL

dur sau cu placaj; structura secţiunii transversale: PAL omogen, PAL stratificat şi PAL multistratificat; modul de finisare: PAL protejat pe ambele feţe cu răşini fenolice, folie de polietilenă sau

hârtie sulfat, PAL protejat pe dos cu folie de aluminiu, cu ţesături de fibre de sticlă sau cu hârtie sulfat, PAL înnobilat - furniruit, melaminat, emailat, texturat, caşerat cu PVC, cu folii metalice etc.;

natura tratamentelor aplicate: PAL antiseptizat, ignifugat, hidrofugat.Foile de PAL au dimensiuni de 1220x 610 mm şi 3600x1830 şi grosimi cuprinse între 8 şi 52 mm. Diferenţierea pe clase de calitate (A, B, C) se realizează pe baza aspectului suprafeţelor şi defectelor de suprafaţă (sursa Stanciu şi colab., 1998).Plăcile din aşchii de lemn sunt folosite la fabricarea mobilei şi în construcţii (pereţi, uşi, tavane, pardoseli, căptuşeli interioare, etc.).Plăcile din fibre de lemn (PFL) sunt plăci cu fabricate prin împâslirea fibrelor celulozice desfibrate şi presare, eventual cu adezivi sintetici sau organici. Principalele avantaje pe care le prezintă sunt: rezistenţe mecanice, fizice şi chimice superioare, cost redus şi întreţinere uşoară.Clasificarea produselor PFL poate realiza după diferite criterii: densitatea aparentă, materialul de adaos înglobat în masa fibrelor, aspectul interior, modul de prelucrare a suprafeţelor şi aspectul exterior, destinaţie.Dimensiunile plăcilor din fibre de lemn sunt cuprinse între 8mm şi 25 mm pentru grosime, lungimea şi lăţimea variind între 1830x1700 mm şi 5500x1700 mm.Diferenţierea pe clase de calitate (A, B, C) se face în funcţie de aspectul suprafeţei şi defectele admise. Principalele destinaţii ale plăcilor din fibre de lemn sunt fabricarea mobilei şi domeniul construcţiilor. Pentru produsele destinate mobilierului condiţiile de admisibilitate (defecte maxim admisibile) sunt: rizuri şi zgârieturi: 1 buc/cm2, cu lăţimea maximă de 0,3 mm şi cu lungimea cumulată de

maxim 100 mm; ştirbituri pe margini sau colţuri rupte: se admite cel mult 1 colţ rupt, cu lungimea rupturii de

max. 15 mm; impurităţi: se admit rar răspândite pe suprafaţa plăcii, cu dimensiunea maximă de 2 mm etc; nu se admit: pete de condens, pete de ulei, adâncituri, umflături, coloraţii anormale şi

dezlipiri de straturi (clivaj).PFL-ul melaminat trebuie să răspundă următoarelor cerinţe de calitate: rezistenţa la lumina solară: nu se admite schimbarea intensităţii şi a nuanţei culorii; rezistenţa la abur: se admite o uşoară mătuire sau accentuare a gradului de mat, fără decolorarea sau fisurarea suprafeţei; rezistenţa la şoc termic: după 6 cicluri nu se admit umflături, crăpături, decolorări, desprinderi ale peliculei; rezistenţa la căldură umedă: nu se admit fisurări perceptibile cu ochiul liber de la distanţa de 25 cm; rezistenţa la vase fierbinţi: nu se admit modificări permanente, ci numai o uşoară mătuire; rezistenţa la ţigară aprinsă: se admite o decolorare uşoară şi suprafaţă mată, dar nu alt tip de defecte; rezistenţa la inflamabilitate: după 24 h de la încercare nu trebuie să apară nici o modificare a stratului exterior decorativ;

42


nu se admit: adâncituri şi umflături, zgârieturi, coloraţie neuniformă, desprinderi, clivaj şi căderea sau fisurarea stratului decorativ.

Alte semifabricate şi materiale utilizate la fabricarea mobileiPlăcile decorative din hârtie stratificată (HDS) sunt realizate prin presarea la cald a mai multor straturi de hârtie impregnată cu răşini sintetice, dintre care stratul exterior superior este decorat cu aspect mat sau lucios. Se utilizează în industria mobilei (bucătării), construcţii civile, mijloace de transport şi bordurare de panouri.Lemnul impregnat. Prin impregnarea lemnului cu răşini formaldehidice /fenolformaldehidice şi ulterior prin încălzire, au loc reacţii chimice între celulele lemnoase şi cele ale materialelor de impregnare, cu formare de structuri plastice, lemnul devenind astfel mult mai rezistent la putrezire, la acţiunea factorilor chimici şi a insectelor, putându-se imprima în relief, curba sau ondula.Plăcile pe bază de lemn şi materiale anorganice sunt produse alcătuite din materiale compozite cuprinzând pulberi de grafit, fibre de carton, ghips, ciment etc. ce prezintă o bună rezistenţă la foc, stabilitate dimensională şi duritate ridicată.Plăcile aglomerate din plante acvatice se obţin din stuf, papură şi diferiţi lianţi.La fabricarea mobilei se pot utiliza componente şi accesorii executate din metal sau din materiale plastice.Componentele metalice trebuie să prezinte suprafeţe plane, curate, fără ondulări,. zgârieturi, crăpături sau alte defecte, să fie rezistente la acţiunea factorilor corozivi sau să fie protejate anticoroziv corespunzător.Componentele din materiale plastice trebuie să prezinte suprafeţele netede, curate, colorate uniform, fără urme de matriţe, zgârieturi, contrageri de material sau alte defecte.Materii auxiliare utilizate la fabricarea mobilei:

- cleiurile şi adezivii naturali sau sintetici au rol de a îmbina suprafeţele dintre două piese;

- baiţurile organice, cu rol de colorare a lemnului;-vopselele, folosite pentru pictarea diferitelor elemente decorative sau pentru acoperirea

în întregime a materialului lemnos;- lacurile sunt utilizate în procesul de finisare a pieselor de mobilier, având rol estetic şi

de protejare a mobilei faţă de căldură şi apă.- accesorii metalice, realizare din oţel cromat, oţel inox, fontă cenuşie, aliaje de zinc,

aluminiu şi alamă etc. sau din materiale plastice (mânere, butoane, broaşte, balamale, susţinătoare de poliţe, şilduri, rozete etc.). Calitatea accesoriilor metalice sau plastice este prescrisă de standardele sau normele tehnice pentru produsele respective. În cadrul aceleaşi piese sau garnituri de mobilier, accesoriile aparente trebuie să aibă aceeaşi culoare, inclusiv şuruburile care se montează;

- materialele pentru tapiserie - materialele pentru căptuşirea interioară şi tapisarea exterioară a scaunelor, fotoliilor, canapelelor etc. Pentru tapisare se folosesc brocarturi, goblenuri, ţesături rips, jaqard, piele, înlocuitori de piele etc.

- sticla folosită pentru diverse policioare, uşi de vitrine, biblioteci etc.

Produse finite din lemnSunt produse cu un grad ridicat de prelucrare şi pot fi întrebuinţate ca atare, fără nici un fel

de transformare. Principalele produse din lemn sunt: parchetul, tâmplăria pentru construcţii, lambriurile şi mobila.

Parchetul folosit la pardoseli este alcătuit din lamele dreptunghiulare rindeluite pe ambele feţe cu canturile şi capetele profilate, având unul din canturi şi un capăt prevăzute cu lambă, iar celălalt cant şi capăt cu uluc.

Lamelele se execută din lemn de stejar, cer, fag aburit, anin, arţar, carpen, cireş, jugastru, mesteacăn, hârtie decorativă stratificată (HDS) etc., prevăzute cu lambă pe stânga sau pe

43


dreapta, iar cantul puţin înclinat spre interior, pentru ca la montare lamelele să se alăture bine şi fără joc, una faţă de alta.

Grosimea lamelelor este de 10-22 mm, lungimea de 200-400 mm, iar lăţimea de 30-70 mm.

Încadrarea lamelelor de-a lungul pereţilor se efectuează cu frize de perete profilate cu lambă şi uluc numai pe canturi (fig. 6.18 b), iar rosturile dintre parchet şi perete se acoperă cu pervazuri profilate pe o faţă şi cant (fig. 6.18 c).

Frizele şi pervazurile se execută din aceleaşi esenţe de lemn ca şi lamelele de parchet. Frizele sunt caracterizate de grosimi cuprinse între 17-22 mm, lăţimi de 60-100 mm şi lungimi de 600-2000 mm. Pervazurile au grosimi de 30 mm, lăţimi de 10-20 mm şi aceleaşi lungimi ca şi frizele.

Parchetele şi frizele de perete se sortează în trei clase de calitate (I, II şi III), iar pervazurile în două (I şi II).

Tâmplăria. Produsele tâmplăriei pentru construcţii sunt: ferestrele şi uşile. Ferestrele îndeplinesc funcţiuni multiple: schimb de aer, izolare termică şi fonică,

iluminare. Părţile componente ale unei ferestre sunt tocul şi cerceveaua. Tocul este o ramă alcătuită din montanţi şi traverse. Montanţii sunt elemente aşezate vertical, iar traversele sunt elementele orizontale. Tocul se fixează în zidărie şi are rolul de a susţine prin intermediul balamalelor. Cerceveaua sau canatul este cadrul în care este fixat geamul ferestrei. La fabricarea ferestrelor se utilizează cherestea de răşinoase sau de stejar. Ferestrele se pot clasifica după următoarele criterii:a) mobilitatea cercevelelor ferestre cu cercevele fixe ferestre cu cercevele independente ferestre cu cercevele cuplateb) sensul de deschidere al cercevelelor ferestre cu deschidere spre exterior ferestre cu deschidere spre interiorc) modul de aşezare al canaturilor ferestre simple ferestre dubled) numărul de canaturi ferestre într-un canat ferestre în două canaturi ferestre în trei canaturi ferestre în patru canaturi

Principalele caracteristici ale ferestrelor sunt dimensiunile şi suprafaţa. Dacă dimensiunile ferestrelor sunt importante pentru montaj, preţul acestora este determinat de suprafaţa lor. Dimensiunile ferestrelor sunt standardizate. Înălţimile sunt cuprinse între 580-1480 mm, iar lăţimea diferă în funcţie de numărul de canaturi; astfel, ferestrele într-un canat au lăţimi cuprinse între 584 şi 784 mm, cele în două canaturi între 1184-1584 mm, cele în trei canaturi între 1770 şi 2370 mm, iar cele în patru canaturi între 2668 2980 mm.

Uşile sunt produse care servesc în construcţiile civile şi industriale la accesul în încăperi. Elementele componente ale unei uşi sunt: foaia de uşă, tocul şi pervazurile (fig. 6.20). Foaia de uşă poate fi un panou sau o ramă. Panoul se execută din cherestea de stejar sau de răşinoase, panel, PAL sau rame placate cu PFL sau placaj. Rama uşii este formată din montanţi şi traverse cu tăblii din lemn masiv, PFL sau PAL. Tocul este format din doi montanţi şi două praguri. Pervazurile sunt executate din frize şi şipci.

Sortimentul de uşi poate fi grupat după următoarele criterii:a) destinaţie uşi de interior uşi de exterior uşi de balcon

44


b) direcţia de deschidere uşi cu deschidere pe stânga uşi cu deschidere pe dreaptac) sensul de deschidere uşi obişnuite, cu deschidere într-un singur sens (spre interior) uşi batante, cu deschidere în ambele sensuri (atât spre interior cât şi spre exterior)d) posibilitatea de iluminare a încăperii uşi pline uşi cu geamurie) modul de execuţie a foii de uşă uşi cu tăblii uşi cu panouri

Principalele caracteristici ale uşilor sunt dimensiunile şi suprafaţa acestora.

.3.4. Mobilierul

Mobila din lemn. În general mobilierul este definit drept un ansamblu de piese destinat să înzestreze interiorul încăperilor, cu rol utilitar şi estetic. Mobilierul este format dintr-o serie de elemente şi complexe care diferă de la un stil de mobilă la altul. Datorită combinaţiilor multiple dintre aceste părţi se obţine o mare diversitate în construcţia de mobilier.

Clasificarea mobilierului se poate realiza după mai multe criterii (Redeş şi colaboratorii, 1999):

natura materiei prime: mobilier din lemn masiv, mobilier din semifabricate din lemn ameliorat şi înnobilat, mobilier din rame placate (cu placaj, PAL, PFL), mobilier din materiale lemnoase combinate, mobilier din materiale diverse (lemn, metal, mase plastice, piele, mase plastice, sticlă, materiale textile, etc.).

finisarea suprafeţei: mobilier cu suprafaţă şlefuită, băiţuită, ceruită, uleiată, plăcuită, etc.

stil: mobilier modern, mobilier în stil clasic, mobilier în stil rustic, mobilier naturist, etc.

după variante de comercializare: piese separate, garnitură de mobilier, program de mobilier.

modul de asamblare: mobilier demontabil, mobilier fix, mobilier mixt.

calitatea materiei prime, execuţiei şi formei: mobilier comun, fin, de artă, etc.

destinaţie: mobilier pentru uz casnic, mobilier pentru uz colectiv (comercial, hotelier, şcolar, industrial, spital, etc.)

Alături de calitatea materiilor prime şi a materialelor, procesul tehnologic de fabricare îşi pune decisiv amprenta asupra calităţii produselor finite de mobilier.Principalele faze ale procesului tehnologic de fabricare a mobilei pot fi împărţite în trei mari

grupe: obţinerea elementelor masive, finisarea şi montarea.

Principalele faze specifice procesului tehnologic de fabricare a mobilei sunt:

Obţinerea elementelor masive: uscarea cherestelei; croirea brută (debitarea) cherestelei, a furnirului şi a celorlalte semifabricate; tivirea, rindeluirea, retezarea, frezarea; furniruirea panourilor; consolidarea canturilor şi asamblarea ramelor.

Finisarea pieselor componente: şlefuirea, chituirea, băiţuirea şi colorarea (pictarea) suprafeţelor lemnoase; lăcuirea; lustruirea.

Montarea şi asamblarea pieselor de mobilier Finisarea finală , realizată manual.

Din cadrul primei grupe, de obţinere a elementelor masive, fac parte următoarele operaţii:- uscarea cherestelei. Unul dintre indicii de calitate ai cherestelei este umiditatea, care

influenţează atât proprietăţile fizico-mecanice ale lemnului neprelucrat cât şi pe cele ale

45


produselor finite. Lemnul recent tăiat conţine o cantitate apreciabilă de apă, cuprinsă între 33 şi peste 50% din masa totală. Uscarea lemnului înainte de a fi debitat în cherestea este necesară din mai multe motive: lemnul uscat devine mai rezistent la putrezire decât cel umed; este mult mai uşor şi deci mai simplu de livrat şi prin uscare, contractându-se, îşi schimbă forma, stabilitatea devenind definitivă înainte de debitare.La fabricarea mobilei, uscarea lemnului trebuie să se facă până la o umiditate de 8%. Uscarea se poate face atât pe cale naturală, prin expunere la aer (este un proces îndelungat care durează câteva luni) cât şi în cuptoare de uscare (proces care durează numai câteva zile). În ambele cazuri, uscarea trebuie controlată pentru a se ajunge la umiditatea optimă şi pentru a se preveni deformările;

- croirea brută (debitarea) cherestelei, a furnirului şi a celorlalte semifabricate (panel, placaj, PAL, PFL etc.) în piese cu forme geometrice regulate şi fără defecte naturale (noduri, crăpături etc.) sau de fabricaţie. Debitarea semifabricatelor se poate face în forme independente sau în pachet. Nerespectarea strictă a dimensiunilor conduce la apariţia defectelor de asamblare sau la imposibilitatea asamblării lor;

- tivirea, rindeluirea, retezarea şi frezarea se execută pentru: obţinerea unor grosimi dorite, tăierea capetelor, înlăturarea marginilor, efectuarea profilelor de îmbinare (găuri şi cep, cozi de rândunică etc.) sau a diferitelor profile decorative. De asemenea, se mai poate aplica o eroziune mecanică (prin aşchieri controlate ale suprafeţei lemnului, cu ajutorul unor particule abrazive) în vederea obţinerii unor ornamente în relief. Independent, se execută şi o serie de elemente decorative în relief, care vor fi aplicate ulterior pe suprafaţa mobilei. Aceste elemente se pot obţine prin dăltuire mecanică sau prin deformarea lemnului într-o formă sau într-o matriţă metalică, la cald (presare) şi în condiţii de umiditat;

- furniruirea panourilor. Anterior furniruirii propriu-zise, furnirurile sunt sortate după textură, nuanţă şi desen, în vederea obţinerii prin îmbinare a efectelor dorite iar suprafeţele pe care vor fi dispuse sunt şlefuite, pentru o mai bună aderenţă. Apoi, plăcile de furnir se îmbină între ele cu hârtie adezivă şi sunt lipite pe suprafaţa dorită prin intermediul unor cleiuri cu nuanţă similară furnirului respectiv;

- consolidarea canturilor şi asamblarea ramelor cuprinde operaţiile de formare a ramelor sau a panourilor, aplicarea bordurilor pe conturul plăcilor şi condiţionarea după încleiere. Aceste operaţii se execută prin presare, la o temperatură de 30-35°C.

A doua mare grupă de operaţii tehnologice cuprinde operaţiile de finisare, care sunt următoarele:

- şlefuirea, chituirea, băiţuirea şi colorarea suprafeţelor lemnoase. Şlefuirea şi chituirea se efectuează pentru corectarea denivelărilor şi a asperităţilor existente, în vederea absorbţiei uniforme a baiţului (în cazul unor suprafeţe necorectate, baiţul este asborbit neuniform, fapt ce conduce la apariţia unor pete). Băiţuirea se realizează cu soluţii proaspete (cu o vechime de maxim 3 zile din momentul preparării lor) de baiţuri organice în apă distilată. Folosirea unor baiţuri mai vechi conduce la apariţia de pete pe suprafeţele lemnoase. Colorarea sau pictarea se poate face prin pulverizare (totală, a întregii suprafeţe sau a anumitor zone, prin utilizarea de şabloane) serigrafie, pictură manuală, prin tehnica tipografiei etc;

- lăcuirea necesită o pregătire anterioară a suprafeţelor, prin îndepărtarea prafului. Lăcuirea propriu-zisă se execută cu lacuri pe bază de nitroceluloză, poliesterice sau cu lacuri mate. În funcţie de tipul de lac utilizat, suprafeţele vor deveni: lucioase, tranparente, semi-mate, mate, cu luciu înalt, opac etc.;

- lustruirea se realizează cu paste şi lichide speciale de lustruire (suspensii de material abraziv în emulsii de substanţe uleioase în apă) sau cu materiale abrazive.

Ultima operaţie a procesului tehnologic o reprezintă montarea şi asamblarea mobilei, care constă în îmbinarea elementelor constructive, a ansamblurilor şi subansamblurilor pentru obţinerea unor corpuri rezistente şi cu dimensiuni stabile. Montarea se realizează cu cepuri rotunde, cu şuruburi sau prin încleiere. Tot în această fază are loc şi tapisarea, care poate fi clasică (cu arcuri, chingi şi cu materiale de umplutură clasice: iarbă de mare, fibre vegetale) sau modernă (cu materiale de umplutură pe bază de polimeri, poliuretan etc.).

46


Calitatea corespunzătoare a pieselor de mobilier este determinată nu numai de calitatea materiilor prime şi a materialelor auxiliare, ci şi de respectarea condiţiilor de calitate impuse la nivelul fiecărei faze a procesului tehnologic de fabricaţie. Aceste condiţii se referă la: prescripţii constructive, prelucrări mecanice, asamblare, încleiere, finisare, tapiserie şi planitate a panourilor libere sau montate în mobilă.

Prescripţiile constructive impuse produsului finit de mobilier sunt următoarele: părţile frontale perechi (uşi, sertare) la piesele de mobilă luate separat trebuie să

prezinte acceaşi textură şi culoare de furnir, iar restul panourilor să prezinte texturi asemănătoare;

canturile vizibile ale panourilor din lemn masiv trebuie să prezinte culori apropiate de culoarea suprafeţelor exterioare iar la cele protejate cu furnir, furnirul trebuie să fie din aceeaşi specie ca cel folosit pentru suprafeţele exterioare;

în zonele de montare a accesoriilor supuse la solicitări mecanice mari (balamale, limitatori etc.) trebuie prevăzut adaosuri de lemn masiv;

pe suprafeţele frontale trebuie evitate denivelări pronunţate sau unghiuri ascuţite pentru a se preîntâmpina agăţarea hainelor sau eventualele răniri ale utilizatorilor;

piesele de mobilă cu dimensiuni de gabarit mare (dulapuri cu 3 uşi etc.) vor fi executate, de preferinţă, demontabile.

Prelucrările mecanice trebuie să se facă îngrijit, să respecte condiţiile de formă a pieselor, toleranţele şi ajustajele de îmbinări şi asamblări prevăzute în standarde. Ele trebuie să fie executate după forma şi dimensiunile accesoriilor, iar uşile şi sertarele să fie bine ajustate şi asamblate pentru a rezista la solicitări repetate de deschidere şi închidere şi pentru a asigura o funcţionare uşoară.

Asamblarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie executată fără joc, pentru a se asigura soliditatea ansamblului şi pentru a se

evita apariţia de zgomote în timpul exploatării; mânerele, butonii, opritorii şi limitatorii de la uşi trebuie fixate solid prin cepuri

rotunde sau prin şuruburi; balamalele şi broaştele trebuie fixate solid prin şuruburi pentru lemn; uşile trebuie montate astfel ca la deschidere sau închidere să nu se producă

smulgerea balamalelor din şuruburi şi să rămână închise fără intervenţia broaştei sau a opritorului;

capetele şuruburilor, în special cele aparente şi decorative, nu trebuie să prezinte urme de şurubelniţă iar crestăturile capetelor trebuie orientate într-un singur sens;

capetele şuruburilor sau ale altor organe de asamblare care rămân vizibile şi care prezintă pericol de accidentare trebuie acoperite corespunzător.

Încleierea trebuie efectuată cu respectarea regimului de condiţionare impus de natura adezivului, pentru a se evita curbarea panourilor. Încleierea trebuie făcută fără prelingeri de adeziv, cu o presiune corespunzătoare naturii adezivului şi structurii lemnului, astfel încât la desprinderea forţată, suprafeţele încleiate să prezinte urme de rupere a fibrelor lemnului.

Adezivul trebuie aplicat uniform, neadmiţîndu-se zone neîncleiate, pete de la pătrunderea adezivului la suprafaţă, suprapuneri sau rosturi la îmbinarea foilor de furnir.

Abaterea admisibilă de la planitate a panourilor libere sau montate în mobilă este de 2 mm (pentru panouri cu dimensiunea cea mai mare de maxim 1000 mm) şi 2‰ din dimensiunea cea mai mare care depăşeşte 1000 mm.

Calitatea mobilierului din lemn este influenţată de calitatea materiei prime şi auxiliare, calitatea execuţiei, condiţiile de ambalare, depozitare şi transport. În general mobilierul trebuie să îndeplinească o serie de condiţii funcţionale, tehnice, economice, ecologice.

Evaluarea calităţii mobilierului se face din punct de vedere al aspectului şi din punct de vedere al calităţii execuţiei. Verificarea aspectului se realizează vizual şi are drept scop principal depistarea defectelor de suprafaţă, urmărindu-se uniformitatea culorii sau nuanţei, prezenţa

47


urmelor de clei, luciul peliculei de lac, netezimea suprafeţelor, prezenţa zgârieturilor şi a loviturilor, calitatea accesoriilor, etc.

Verificarea calităţii execuţiei se realizează atât prin analiză senzorială cât şi prin metode de laborator.

Prin analiză senzorială se urmăresc aspectul şi corectitudinea execuţiei diferitelor piese, simetria furniruirii panourilor cu furnir de aceeaşi textură, respectarea dimensiunilor pieselor de mobilier conform normelor interne, execuţia faţă de planul orizontal, corectitudinea îmbinării şi încleierii elementelor şi complexelor, planeitatea, uşurinţa închiderii şi deschiderii uşilor, culisării sertarelor, montarea corectă a accesoriilor. Efectuată de experţi în domeniul mobilei poate conduce şi la depistarea unor falsuri, posibile în ţara noastră şi destul de frecvente în ţările occidentale, mai ales în domeniul mobilierului artistic de epocă sau chiar şi a celui contemporar (contrafacerea prin copiere sau imitare, înnobilarea mobilei simple, folosirea unui finisaj de imitaţie, comercializarea unui mobilier cu defecte neadmise sau peste valoarea din standarde, comercializarea produselor second-hand necorespunzătoare calitativ, etc.) (27).

Prin analize de laborator se verifică principalele caracteristici ale peliculei de lac (rezistenţă la apă, grăsimi, alcool, cafea, acetonă, şocuri termice, zgâriere, imprimare, etc.) conform specificaţiilor din standarde, precum şi indicatorii fizico-mecanici specifici mobilierului (indicatori pentru solicitări fizice, indicatori pentru solicitări mecanice, comportarea în timpul utilizării, etc.).

Ambalarea mobilei se realizează cu ajutorul unor materiale care să protejeze produsele împotriva solicitărilor mecanice, împotriva umidităţii, a prafului sau altor agenţi atmosferici. Sistemul de ambalare este ales în funcţie de mobilierul ambalat, de condiţiile de transport şi depozitare.

Depozitarea mobilei pentru o perioadă de peste 15 zile se va realiza în spaţii curate, aerisite, fără variaţii mari de temperatură sau umiditate, fără praf, curenţi puternici de aer, acţiunea directă a razelor solare, la o umiditatea relativă a aerului 40-47% (5%) şi la o temperatură de 10-30oC.

Marcarea mobilei - fiecare piesă de mobilier sau ambalaj va avea o etichetă cu menţiunile: denumirea produsului (model, tip, etc.), denumirea producătorului, semnul controlului de calitate, anul fabricaţiei şi numărul normei interne sau standardului. La produsele destinate pieţei interne se întâlneşte destul de rar sistemul de codificare EAN. Pentru produsele exportate, în special pe piaţa UE se vor respecta anumite reglementări referitoare la marcare şi etichetare, evitându-se astfel falsurile şi fraudele în comerţul cu mobilă.

Agenţia Naţională pentru Protecţia Consumatorului (ANPC) recomandă verificarea următoarelor elemente la achiziţionarea mobilei:

reperele din lemn masiv (picioare, şipci profilate, omamente, traverse, lonjeroane etc.) să nu prezinte crăpături, găuri de insecte, noduri căzătoare, zone cu coajă sau putregai, zone imbibate cu răşină;

furnirele de pe panouri şi de pe canturi să nu fie deslipite, rupte, să nu prezinte crăpături, şlefuiri penetrante, asperităţi, pătrunderi de adeziv, suprapuneri sau îmbinări deschise;

furnirele aplicate pe suprafeţele frontale (uşi, sertare etc.) să fie sortate după specie, textură şi culoare;

produsele acoperite cu înlocuitoare de furnire să fie cu suprafeţele fără deslipiri, rupturi, zgârieturi, pete, discontinuităţi de textura si colorare neuniformă;

piesele componente ale unei garnituri de mobilă să aibă culoare, textura şi luciu uniforme, atât pentru suprafeţele furniruite cât şi pentru cele din lemn masiv;

uşile şi sertarele să nu frece în timpul închiderii sau deschiderii, să aibă montate corect broaştele, balamalele sau opritoarele pentru a permite o funcţionare uşoară;

48


feroneria să nu fie oxidată, broaştele să nu se blocheze la închidere, să nu se rupă limba cheilor, oglinzile să nu prezinte pete sau denivelări care deformează imaginea;

canturile geamurilor utilizate pentru uşi, poliţe şi plăci (mese, masute etc.) să fie şlefuite, iar muchiile şi colţurile să nu fie ascuţite;

suprafeţele vizibile să nu fie zgăriate, lovite sau pătate;

piesele tapiţate să prezinte umplutură uniformă, stofă curată, fără diferenţe de culori, desen sau defecte de ţesătură, aţa utilizată să fie asortată la culoare cu stofa, iar cusăturile să fie drepte;

piesele care se livrează demontate să fie însoţite de instrucţiuni de montaj (în limba română) şi să aibă toate accesoriile necesare;

canturile ce vin în contact cu pardoseală să aibă borduri din lemn masiv, iar la mobilierul pentru bucătării şi băi să aibă papuc din metal sau plastic cu înălţimea de minim 10 mm;

fiecare piesă de mobilier să fie marcată sau etichetată şi să menţioneze: denumirea produsului, producătorul şi adresa, preţul;

piesa (garnitura) să fie însoţita de certificat de garanţie şi instrucţiuni de folosire şi întreţinere (sursa www.anpc.ro).

CAPITOLUL 5. MĂRFURI DIN PIELE ŞI ÎNLOCUITORI

5.1. Aspecte generale privind mărfurile din piele şi înlocuitori

Mărfurile din piele şi înlocuitori sunt destinate protecţiei organismului împotriva unor factori fizici, chimici şi mecanici din mediu.

Prelucrarea pielii se referă la tratarea materiilor prime şi constă în transformarea pieii brute de animal, o materie putrescibilă, în piele, un material stabil, care, finisat, este utilizat la fabricarea unei game largi de produse de consum. Industria de prelucrare a pielii foloseşte piei brute de animal - subprodusele industriei cărnii şi laptelui - care altfel ar fi eliminate prin îngropare sau incinerare. Pielea este un produs industrial intermediar, esenţială sectorului de pielărie şi

49


utilizată în aval de industria bunurilor de consum. Industria de încălţăminte, de confecţii, mobilă, industria auto şi de marochinărie sunt cele mai importante pieţe de desfacere ale industriei europene de prelucrare a pielii.

Procesarea pieii brute de animale generează, de asemenea, produse secundare cu pieţe de desfacere în mai multe sectoare industriale, precum - industria producatoare de hrană pentru animalele de companie, industria produselor chimice fine, cu precădere industria fotografică şi industria cosmetică, şi industria îngrăşămintelor şi a condiţionării solului.

În 2006, sectorul de prelucrare a pielii în Europa a cuprins cca. 3 700 de întreprinderi şi a realizat o cifră de afaceri de 10,6 miliarde de euro. Aceste întreprinderi au angajat aproximativ 52 000 de persoane din UE-27. Tăbăcăriile din Uniunea Europeană sunt în marea majoritatea întreprinderi mici şi mijlocii, deţinute de familii. Concentraţia regională este însemnată, industria jucând adesea un rol-cheie în economia locală, asigurând un grad sporit de bunăstare şi de ocupare a forţei de muncă.

În contextul competitivităţii globale, o atenţie specială este acordată riscurilor şi oportunităţilor aferente industriei de prelucrare a pielii într-o Uniune Europeană extinsă. Integrarea întreprinderilor de prelucrare a pielii din noile state membre este în curs de desfăşurare, determinând anumite adaptări structurale ulterioare, în special datorită faptului că unul dintre principalele avantaje comparative din noile state membre - costurile reduse ale forţei de muncă - va scădea în timp.

Industria de pielărie este o industrie mondială, tăbăcarii europeni fiind dependenţi într-o mare măsură de disponibilitatea materiilor prime şi a pieţelor de export. Cu toate că, în general, cota de piaţă a UE pe piaţa mondială tinde să scadă odată cu dezvoltarea industriei pielii şi în alte regiuni ale lumii, cum ar fi Asia şi America, industria europeană de pielărie rămâne cel mai mare furnizor de piele de pe piaţa internaţională. Sectorul încălţămintei este o industrie diversificată, care acoperă o gamă largă de materiale (textile, materiale plastice, cauciuc şi piele) şi diferite asortimente de produse - de la încălţăminte de bărbaţi, femei şi copii, la produse specializate, cum ar fi încălţăminte pentru surf pe zăpadă şi încălţăminte de protecţie. Această diversitate de produse finite corespunde unor multitudine de procese industriale, întreprinderi şi structuri de piaţă. Acţiunea UE are drept scop promovarea inovaţiei, a competitivităţii şi a concurenţei dintre întreprinderile implicate în sector, combaterea fraudei şi a contrafacerii, precum şi protejarea sănătăţii consumatorilor şi a mediului.

În anul 2006, sectorul încălţămintei a numărat 26 600 de întreprinderi, generând o cifră de afaceri de 26,2 de miliarde de euro şi 6,9 miliarde de euro de valoare adăugată (0,5% din totalul întreprinderilor manufacturiere din Uniunea Europeană), şi oferind locuri de muncă unui număr de 388 000 de persoane. Două treimi din totalul producţiei de încălţăminte este concentrată în trei ţări: Italia, Spania şi Portugalia, Italia producând aproximativ 50% din producţia UE.

Industria de încălţăminte europeană constă dintr-un număr mare de întreprinderi de mărime mică, având pânî la 20 de angajaţi, cele mai multe situându-se în regiuni cu o mică diversitate industrială. Cu toate acestea, se constată diferenţe de la un stat la altul: întreprinderile franceze şi germane angajează aproximativ 100 de lucrători, în timp ce întreprinderile spaniole şi italiene în jur de doisprezece. Celelalte state membre se află între aceşti doi poli extremi.

Producţia şi comercializarea mărfurilor din piele şi înlocuitori se exprimă cantitativ prin indicatori specifici, cum ar fi: mii de tone pentru pielea naturală, mii de metri pătraţi pentru pielea înlocuitor, milioane de perechi pentru încălţăminte, număr de perechi pe locuitor şi an pentru consumul de încălţăminte.

50


5.2. Materii prime şi semifabricate din industria încălţămintei

Materia primă clasică utilizată pentru fabricarea încălţămintei este pielea naturală, produs de natură proteică, provenită din piei brute cu proprietăţi modificate prin prelucrare specifică în funcţie de destinaţie. Principala sursă de piei brute o reprezintă mamiferele domestice, în special bovinele, cabalinele, ovinele, caprinele, porcinele şi caninele. Pentru confecţionarea unor produse de lux se pot utiliza şi pieile unor animale sălbatice, reptile, batracieni, păsări, animale marine, peşti. Provenienţa pielii influenţează în multe situaţii proprietăţile pielii finite, care poate fi în general identificată în funcţie de elementele specifice.

Pielea crudă rezultă prin jupuirea animalelor sacrificate. În funcţie de partea anatomică a animalului de la care provine, pielea este împărţită în regiuni topografice: crupon, gât, poale, picioare, frunţi (pentru pielea de bovine).

Calitatea pieilor crude este influenţată de regiunea topografică, conţinutul de apă, structura şi constituenţii chimici de bază, variind de la un animal la altul, în funcţie de specie, sex, vârstă, mod de îngrijire. Prezenţa unor abateri de calitate de tipul defecte din timpul vieţii animalului (piei subţiri, mărcile de foc, urme de căpuşe), defecte din timpul sacrificării-jupuirii (tăieturi, găuri, piele nesângerată, etc.), defecte datorate conservării (încingere, putrezire, pete de sare, defecte microbiologice) poate influenţa semnificativ calitatea pielei crude şi a produsului finit.

Pieile finite se obţin prin prelucrarea pieilor brute în urma unor operaţii preliminare tăbăcirii, operaţii de tăbăcire (vegetală, minerală, combinată) şi a unor operaţii de finisare (neutralizare, vopsire, ungere, lăcuire, şlefuire, lustruire, călcare, etc.). Aceste operaţii transformă pielea brută, nerezistentă la condiţiile de mediu într-un produs rezistent, estetic şi conform destinaţiei finale.

Sortimentul de piei finite cuprinde şase categorii, diferenţiate în funcţie de domeniul de utilizare:

piei pentru partea de sus a încălţămintei (box, bizon, piele impermeabilă, velur, piele lăcuită, şevrou, năbuc, etc.);

piei pentru partea de jos a încălţămintei (talpă pentru cusut, talpă pentru lipit, talpă pentru bătut în cuie, talpă pentru branţ, etc.);

piei pentru harnaşamente, curelărie, articole de sport şi marochinărie;

piei pentru scopuri tehnice;

piei pentru mănuşi;

piei pentru confecţii de îmbrăcăminte şi pentru alte scopuri.

Verificarea calităţii pieilor finite se realizează prin analiză senzorială (culoare, netezime, grad de luciu, desenul porilor) şi prin verificări fizico-chimice (masă specifică, grosime, elasticitate, plasticitate, flexibilitate, rezistenţă la tracţiune, sfâşiere, compresiune şi uzură, comportarea faţă de apă şi gaze, etc.).

Înlocuitorii de piele sunt în general materiale laminare, unitare sau compozite, de natură organică sau mixtă, cu proprietăţi apropiate de pielea tăbăcită şi cu destinaţii similare. Aceste materiale înlocuiesc parţial sau total o serie de semifabricate din piele destinate confecţionării diferitelor piese. Progresele tehnice înregistrate în ultima perioadă în domeniul obţinerii înlocuitorilor din piele au condus la materiale de calitate foarte bună, cu proprietăţi asemănătoare pielii naturale şi uneori chiar superioare acesteia, dar cu un preţ mai redus şi în cantităţi practic nelimitate.

Principalele domenii de utilizare pentru înlocuitori sunt: tapiţerie, marochinărie, articole sport şi mai puţin domeniul îmbrăcăminte şi încălţăminte. În ceea ce priveşte încălţămintea, înlocuitorii pentru partea de jos au pondere mai ridicată decât înlocuitorii pentru feţele de încălţăminte.

51


Clasificarea înlocuitorilor de piele se poate face după următoarele criterii:

natura materiei prime:

înlocuitori tip carton (de natură celulozică), utilizaţi în marochinărie şi încălţăminte;

înlocuitori din materiale textile: ţesături, tricoturi, materiale textile neţesute;

înlocuitori din cauciuc, tipici pentru domeniul încălţămintei;

înlocuitori din mase plastice, care pot avea sau nu suporţi textili (piei sintetice);

domeniul de utilizare: înlocuitori pentru încălţăminte, marochinărie, articole de sport, tapiţerie, etc.

5.3. Încălţămintea

În această categorie de mărfuri nealimentare sunt incluse bunuri de consum destinate protejării piciorului împotriva acţiunii factorilor de mediu (umiditate, temperatură, acţiuni mecanice şi chimice), care au în acelaşi timp şi un rol ortopedic, facilitând mersul şi împiedicând deformarea piciorului.

Funcţiile de bază ale încălţămintei sunt:

funcţia de protecţie împotriva agenţilor mecanici, termici sau a apei (realizată prin alegerea unor materiale cu proprietăţi adecvate şi a unor tehnologii de fabricare în concordanţă cu destinaţia încăltămintei);

funcţia ortopedică, împiedicând deformarea piciorului şi facilitând echilibrul corpului, atât static cât şi dinamic (realizată prin alegerea modulului şi dimensiunilor);

funcţia de igienă şi confort, concretizată prin menţinerea unui microclimat optim la nivelul piciorului şi a sănătăţii organismului (prin alegerea unor materiale cu structură şi compoziţie chimică adecvată);

funcţia estetică (exprimată prin formă, model, culoare, luciu, etc.).

Părţile componente ale încălţămintei sunt împărţite în două grupe:

- piese care formează partea de sus a încălţămintei (piese exterioare sau feţe, piese intermediare sau întărituri şi piese interioare sau căptuşeli);

- piese pentru partea de jos a încălţămintei (piese exterioare sau de uzură şi piese interioare sau de legătură).

Clasificarea sortimentului încălţăminte se realizează cu ajutorul unor criterii specifice în familii, grupe comerciale, articole .

În funcţie de natura materialelor din care sunt confecţionate feţele încălţămintei, aceasta se împarte în trei familii: încălţăminte cu feţe din piele, încălţăminte cu feţe din înlocuitori şi încălţăminte din cauciuc. Aceste familii sunt împărţite în grupe comerciale, individualizate prin destinaţie, materii prime utilizate la confecţionarea feţelor şi tălpilor, mod de prelucrare. Grupele comerciale cuprind articole de încălţăminte, stabilite în funcţie de domeniul de utilizare specific. Sortimentele de încălţăminte reprezintă subdiviziuni ale articolelor, diferenţiate prin mod de prelucrare, sisteme de confecţionare, materii prime pentru feţe şi tălpi, etc.

În funcţie de destinaţie, încălţămintea poate fi pentru bărbaţi, femei, copii.

Verificarea calităţii încălţămintei se realizează pe loturi. Un lot conţine încălţăminte de acelaşi fel, cu aceeaşi destinaţie, din aceleaşi materiale, cu acelaşi sistem de confecţionare şi de acelaşi model. Verificările sunt în general nedistructive, doar în anumite situaţii apelându-se la

52


încercări distructibile, şi vor fi efectuate asupra unor eşantioane extrase din lot pe baza unor criterii statistice de eşantionare şi control.

Aprecierea calităţii încălţămintei se realizează prin analiză senzorială (materiale de confecţii, aspect general, simetrie, formă, mod de finisare, estetica generală la exterior şi interior, netezimea, funcţionalitatea accesoriilor, prezenţa şi mărimea defectelor), analize de laborator (rezistenţa cusăturilor, rezistenţa la desprinderea tălpii, rezistenţa la uzură, permeabilitatea la aer, apă, etc.) şi prin purtare experimentală (comoditate la purtare, rezistenţa la purtare, aderenţa tălpii, etc.). Dimensiunile încălţămintei se verifică instrumental. Cele mai importante măsuri sunt: lungimea tălpii (cm, exprimă mărimea încălţămintei) şi lăţimea de bal, exprimată în numere convenţionale, care indică lungimea încălţămintei (măsurată în interiorul încălţămintei). Mărimea încălţămintei se exprimă în diferite sisteme: metric (utilizat şi în România) şi numeric (sistem englez şi american, sistem francez, sistem german).

Ambalarea încălţămintei se realizează individual, în cutii de carton, dispuse în ambalaje colective (cutii de dimensiuni mai mari -baxuri), pe seturi, modele, culori, destinaţie.

Marcarea încălţămintei se realizează pe ambele bucăţi din pereche, pe talpă sau piesele feţei, precizăndu-se mărimea, marca fabricii, modelul, numărul de program şi de comision, semnul controlului de calitate.

Eticheta aplicată ambalajului sau ataşată produsului va conţine informaţii referitoare la denumirea produsului, denumirea producătorului (cu marca acestuia), importatorului sau comerciantului, ţara de origine, lotul, articolul, mărimea, materialul din care este confecţionată încălţămintea (prin intermediul pictogramelor specifice domeniului), calitatea, data fabricaţiei, etc. Pentru a sprijini utilizarea, la unele produse se aplică şi eticheta de întreţinere, cu simboluri specifice privind modul de purtare şi întreţinere.

53


CAPITOLUL 6. MĂRFURI TEXTILE

Conform HG 332/2001, în grupa produselor textile sunt încadrate materiile prime, produsele semifabricate, semiprelucrate, prelucrate, semifinite sau finite constituite exclusiv din fibre textile, fără a se ţine seama de procesul de fabricaţie utilizat

Mărfurile textile ocupă o pondere importantă în cadrul produselor industriale flexibile. Clasificarea mărfurilor textile se realizează în funcţie de treapta de prelucrare în fibre, fire, ţesături, tricotaje, materiale textile neţesute, confecţii, etc.

6.1. Fibre textile

Fibrele textile reprezintă unitatea de bază a produsului textil, fiind definite drept materiale solide, filiforme, de natura animala, vegetala, minerala sau de provenienţă chimică avand drept caracteristica principala lungimea (exprimată în centimetri) mult mai mare decat diametrul (exprimat în micrometri).

Clasificarea fibrelor textile se poate realiza după mai multe criterii, cel mai utilizat fiind bazat pe provenienţă, mod de obţinere, natură şi compoziţie chimică:

fibre naturale:

- vegetale (celulozice) - bumbac, in cânepă, iută, manila, etc.;

- animale (proteice) - lână, mătase;

- minerale (fibre de azbest);

fibre chimice:

- din polimeri naturali (fibre celulozice, fibre proteice, fibre din hidrocarburi);

- din polimeri sintetici (fibre obţinute prin polimerizare, policondensare, poliadiţie);

alte fibre industriale: fibre din sticlă, fibre metalice, fibre carbon, etc.

Marea diversitate a fibrelor textile întâlnite în practică a condus la utilizarea unor simboluri valabile pe plan internaţional (conform DIN6001/1970), facilitându-se astfel recunoaşterea

54


provenienţei şi utilizarea acestora (de exemplu, pentru bumbac - Co, in - Ln, lănă - Wo, fibre vâscoză - CV, fibre poliamilice -PA, etc.).

Proprietăţile generale ale fibrelor sunt datorate materiei prime de provenienţă şi procesului tehnologic de obţinere.

Aprecierea calităţii fibrelor textile se realizează prin verificarea proprietăţilor fizice (masă specifică, culoare, luciu, lungime, fineţe sau densitate de lungime, rezistenţă specifică, alungire la rupere, higroscopicitatea); proprietăţilor chimice (comportarea la agenţi chimici), proprietăţilor termice (conductibilitate, stabilitate termică, comportare la flacără, comportare la acţiunea luminii, etc.); proprietăţilor tehnologice.

Prin intermediul analizelor senzoriale şi analizelor fizico-chimice se poate identifica natura fibrelor textile (ca element de bază al mărfurilor textile) cât şi calitatea acestora.

Examinarea senzorială a principalelor caracteristici specifice fibrelor textile (culoare, aspect, tuşeu, lungime, ondulaţii, etc.) poate oferi informaţii referitoare la originea acestor produse. O analiză senzorială specifică acestei grupe de mărfuri o constituie studiul comportării la acţiunea căldurii şi a focului. Pentru rezultate mai exacte aceste analize vor fi completate cu metode de laborator. Astfel, utilizarea microscopului la examinarea aspectului şi structurii fibrelor textile în secţiune longitudinală şi transversală poate constitui o metodă de identificare a provenienţei. Analizele se fac asupra unor preparate microscopice uscate şi umede. Pentru a căpăta informaţii suplimentare referitoare la natura fibrelor analizate, acestea se vor trata ulterior cu diferite substanţe chimice (acizi minerali, baze, reactivi specifici).

6.2 Fire textile

Firele textile sunt produse realizate prin procesul de filare ce constă în reunirea mai multor fibre scurte sau continue. Firele textile reprezintă elemente fundamentale de structură ale produselor textile finite, cu implicaţii directe asupra calităţii acestora (prin tipul de fire utilizate, tehnologia de fabricaţie).

Clasificare firelor textile se poate realiza după mai multe criterii dintre care mai utilizate sunt:

compozitia fibroasă: fibre omogene (dintr-un singur tip de fibră cum ar fi: fire din bumbac, fire de lână, fire din fibre liberiene, fire din mătase, etc) şi fibre mixte (obţinute din amestecuri de fibre, cum ar fi de exemplu fire tip bumbac, tip lână, etc);

structura (fire simple, răsucite şi multiple);

sistemul de obţinere (fire cardate, fire pieptănate, fire vigonie, etc);

finisare (fire crude, fire mercerizate, fire vopsite, texturate, fire de efect, etc.);

densitate de lungime (fire fine, fire de fineţe medie, fire groase).

Principalii indicatori de calitate specifici firelor textile sunt: densitatea de lungime (fineţea firelor, exprimată în variantele tex sau den în sistemul indirect-titlu sau Nm în sistemul direct-număr metric) torsiunea, rezistenţa la tracţiune (sarcina de rupere, alungirea la rupere), uniformitatea, umiditatea, etc.

Defectele firelor. La verificarea senzorială a firelor se pot constata şi anumite defecte ce influenţează negativ însuşirile acestora. În funcţie de provenienţa defectelor, acestea pot fi grupate astfel:

defectele provenite de la materia primă: fire de bumbac cu impurităţi vegetale, fire de bumbac nematurizat, fire liberiene subtopite sau supratopite, fire de lână atacate de ciuperci, bacterii, fire chimice cu fineţe variată, etc. Aceste defecte duc la inegalităţi la vopsire, luciu şi rezistenţă necorespunzătoare etc.

55


defecte provenite de la filare: fire neuniforme, cu nopeuri, cu porţiuni prea răsucite sau ineficient răsucite, fire dublate incidental, noduri şi scame, etc.

defecte provenite de la finisare: pete de vopsea, pete de la albire, mercerizare necorespunzătoare, vopsire cu rezistenţă slabă, etc.

Firele textile se comercializează sub formă de papiote, bobine, sculuri, jurubiţe, gheme. Etichetele ce însoţesc produsele vor cuprinde următoarele elemente: denumirea sau marca producătorului, destinaţia firelor, compoziţia fibroasă, fineţea, standardul pe baza căruia s-au fabricat, gramajul, culoarea, condiţiile de întreţinere, etc.În funcţie de prevederile contractului economic sau de anumite incertitudini apărute în timpul verificării calităţii se mai pot efectua şi alte analize asupra firelor, cum ar fi: determinarea umidităţii, determinarea rezistenţei vopsirii la frecare, spălare, comportarea la coasere, contracţie la fierbere, etc.

6.3 Ţesături

Ţesăturile reprezintă o categorie de produse textile de o foarte mare varietate şi care, prin proprietăţile lor îşi găsesc cele mai diverse utilizări. Aceste produse se prezintă sub formă de foi plane sau suprafeţe mari, elastice, flexibile obtinuţe prin încrucişarea unui sistem de fire dispuse longitudinal (urzeala) cu un sistem de fire paralele, dispuse transversal (bătătura) după anumite modele. În funcţie de modul de obţinere se disting: ţesături simple (cu o singură urzeală şi o singură ţesătură) şi ţesături compuse (cu două sau mai multe urzeli şi bătături).

Cele mai întâlnite criterii utilizate în clasificarea ţesăturilor sunt: natura firelor (ţesături unitare sau ţesături amestec); forma ţesăturii (plane sau cilindrice); domeniul de utilizare (pentru îmbracăminte, decorative, tehnice); procesul tehnologic (crude sau finisate); lăţime (înguste, late, normale); felul legăturii - modul de încrucişare al celor două sisteme de fire - (cu legături fundamentale, derivate, duble şi multiple etc.).

Redeş şi colab. (1999) propun utilizarea unui sistem de indicatori pentru aprecierea calităţii ţăsăturilor, grupaţi în următoarele categorii: indicatori estetici şi de prezentare (aspect, drapare, grad de alb, modificarea dimensiunilor la spălat, modificarea densităţii la uscare, etc.), indicatori fizico-mecanici (lăţime, dimensiuni la articolele comercializate la bucată, grosime, masă, desene, sarcina la rupere, rezistenţa la uzură, etc.), indicatori igienico-sanitari şi de confort (capacitatea de absorbţie şi cedare a umidităţii, capacitatea de îmbibare cu lichide, vapori de apă, capacitatea de izolare termică. Permeabilitatea la aer, apă, vapori de apă, capacitatea de reţinere a prafului, etc.) şi indicatori ecologici, conform ECO-TEX 100 (pH, pesticide, coloranţi, proprietatea de rezistenţă a culorii, etc.).

Verificarea calităţii ţesăturilor se face pe loturi, pe baza unor standarde, buletine de analiză, certificate de calitate, cataloage, mostre omologate, anexe la contractele economice, etc.

La verificare se iau la întâmplare mostre, reprezentând 10% din lot pentru ţesăturile din fire fine şi 5% pentru restul ţesăturilor, dar nu mai puţin de cinci bucaţi. Dacă în lot sunt mai multe poziţii coloristice, trebuie recoltate eşantioane din toate poziţiile coloristice. Mărimea unui lot este de 3 000 -30 000 m, în funcţie de tipul ţesăturilor (bumbac, in, lână, cânepă, mătase, amestec, etc).

Verificarea ambalării şi marcării se realizează la toate bucăţile din mostră. Lotul se admite dacă, pentru fiecare bucată din lot, rezultatele obţinute corespund standardelor în vigoare. Dacă chiar şi numai la o bucată luată pentru verificare, o singură caracteristică nu corespunde, verificarea se repetă pentru un număr dublu de bucăţi. Dacă şi în acest caz, numai una din bucăţi este necorespunzătoare, lotul se respinge fiind trimis la resortare.

Verificarea senzorială a ţesăturilor constă în verificarea aspectului (desen, colorit, tuşeu). Pentru ţesăturile crude şi ţesăturile tehnice analiza senzorială se realizează prin

56


comparare cu mostre de referinţă. Pentru ţesăturile finisate analiza senzorială se realizează prin comparare cu mostre de referinţă şi cu scara de nuanţe. Odată cu verificarea aspectului se constată şi eventualele defecte ale ţesăturilor.

Defectele ţesăturilor pot proveni de la materia primă (fire) sau din procesul tehnologic. Conform standardelor în vigoare, defectele ţesăturilor se clasifică în trei clase, în funcţie de influenţa pe care o au asupra calităţii confecţiilor:

1. clasa A - defecte tolerabile care nu prejudiciază confecţia finită (nopeuri, flameuri, cârcei, fibre străine, striaţii uşoare, aspect neuniform al culorii, fire îngroşate, urme de ace, etc);

2. clasa B - defecte care în anumite limite de dimensiuni şi număr implică scăzăminte (fir gros vizibil, fir lipsă, pată, dungi sau blende de la vopsire, abateri de la dimensiunea laturii caroului, îngustare a lăţimii, fire uleiate, etc);

3. clasa C - defecte care, prezente pe ţesătură, afectează calitatea confecţiei şi conduc la cuponare (fir tensionat, striaţii în urzeală, zone lucioase, zone împâslite, zebrare, desime neuniformă, diferenţă de nuanţă a lizierei, etc).

Încercările fizico-mecanice ale ţesăturilor se fac cu mostre alese din loturi întregi. Din ţesăturile crude se iau 0,5%, iar din cele finite 3% din numărul total de bucăţi din lot. În ambele cazuri se iau cel puţin trei bucăţi.

Mostra nu se taie chiar de la capătul bucăţii, bucata ce nu se utilizează se taie de o parte. Mărimea acestei bucăţi, exprimate în m, variază după natura materiei prime şi după lăţimea ţesăturii (bumbac 1,5-3; lână -3; in 2-2,5, mătase 3,5-5). Mostra se ia pe toată lăţimea ţesăturii, iar lungimea ei variază de la 1 la 2m, în funcţie de lăţimea ţesăturii şi de încercările ce urmează a se efectua.

Verificarea lungimii ţesăturii se realizează măsurându-se distanţa între semnele de început şi sfârşit de bucată, sau distanţa între extremităţile bucăţii dacă n-au semnul de început şi sfârşit.

Verificarea lăţimii ţesăturii se determină măsurăndu-se cu rigla metalică lăţimea la anumite distanţe egale în funcţie de lungimea ţesăturii (5 măsurători dacă ţesătura este de 5 - 20 m şi 10 măsurători dacă ţesătura are peste 20 m). Prima şi ultima măsurare se vor face la distanţa de 1,5 m de capetele bucăţii, iar ca rezultat se ia media aritmetică a tuturor măsurătorilor efectuate. În buletinul de analiză se va trece: felul şi denumirea ţesăturii, lăţimea bucăţii de ţesătură, în cm, data efectuării măsurătorilor. Ţesăturile au lăţimi de 70, 80, 90, 130, 140, 150, 220, 240 cm.

Determinarea desimii ţesăturilorPrin desimea ţesăturilor se întelege numărul de fire de urzeală sau de bătătura dintr-o ţesătura, raportată la o anumită unitate de lungime (în general, unitatea de lugime la care se raportează este de 100 mm), dar se poate alege şi în funcţie de desimea ţesăturii, dupa cum se arată în tabelul 6.1:

La desimi de fire Lungimi de masurat100 fire/dm 10 cm 100 până 500 fire/dm 5 cm 500 fire/dm 2 cm

Numărul de fire se măsoara cu o exactitate de 1/2 fir.Metodele folosite pentru determinarea desimii sunt:

- numărarea directă a firelor cu ochiul liber sau cu lupa,- numărarea firelor după franjuri;- numărarea firelor prin metoda extragerii;- numărarea firelor după raport.Determinarea greutăţii pe metru pătrat şi pe metru liniar

57


Greutatea pe metru pătrat se determină prin cântărirea la o balanţă tehnică a unei mostre condiţionate şi tăiate pe fir. Se recomandă ca mostra să aibă minimum 0,25 m2.

Determinarea grosimiiGrosimea ţesăturii se măsoară cu micrometrul special, cu o suprafaţă şi cu o presiune de pipăire a materialului regalbile. Precizia de măsurare este de 0,01mm. Se vor executa minim 10 măsurări pentru o mostră. Grosimea se exprimă ca medie aritmetică a numărului de măsurări efectuate, calculate cu o precizie de 0,001 mm şi rotunjită până la 0,01 mm.

Pâslele reprezintă materiale textile neţesute obţinute prin aderarea fibrelor între ele în urma unor procese tehnologice de prelucrare: legarea fizică (impâslire) sau legare chimică.

Tricoturile sunt produse textile obţinute prin buclarea firelor sub forma de ochiuri care se inlantuiesc intre ele fiind remarcabile prin elasticitate si porozitate. Destinaţia principală a acestor produse o constituie fabricarea îmbrăcămintei.

6.4 Confecţii

Confecţiile cuprind articole de îmbrăcăminte interioară sau exterioară, obţinute din materii prime de bază de tipul ţesături, tricoturi, produse textile neţesute. Drept materii auxiliare se utilizează o serie de accesorii, garnituri, căptuşeli, etc.

Principalele etape tehnologice în fabricarea confecţiilor sunt grupate în patru faze principale: pregătirea materiei prime, croirea, confecţionarea şi finisarea.

Clasificarea sortimentului de confecţii se poate realiza astfel :

calitatea execuţiei şi a materiei prime (vezi tabelul 6.2);

Tabel 6.2. Clasificarea sortimentului de confecţii

Confecţii în masă

Confecţii de calitate

superioară

Confecţii de calitate extra şi de

lux

Grad de execuţie Simplu Ridicat Foarte îngrijit

Influenţa modei Elemente de modă de sezon

Elemente de modă de sezon

Elemente de modă de avangardă

Materii prime/Materiale Fibre chimice sau amestec

Materii prime de calitate superioară

Materii prime de calitate superioară

Serie de produţie Mare Mici Foarte mici, unicate

împrejurarea în care este purtată – confecţii sport, de vacanţă şi timp liber, agrement, ocazie, echipament de lucru, pentru diferite activităţi de uz casnic, etc;

natura materiei prime: confecţii din ţesături, tricoturi, blănuri, materiale neţesute, etc.;

destinaţie, vârstă, sex: confecţii pentru nou-născuţi; confecţii pentru copii, adolescenţi, confecţii pentru femei şi confecţii pentru bărbaţi.

În cadrul fiecărei grupe se diferenţiază subgrupe de produse: articole de îmbrăcăminte exterioară (paltoane, pardesie, etc.), costume şi taioare, rochii, bluze, fuste, halate, lenjerii de

58


corp, lenjerii de pat, confecţii pentru acoperirea capului, alte confecţii diverse. La fiecare subgrupă se diferenţiază talii, măsuri diferite şi grupe de conformaţie corporală (A, B, C, D).

Aprecierea calităţii confecţiilor se realizează prin intermediul unor indicatori (31), grupaţi în trei categorii: indicatori estetici (model, aspect exterior, capacitatea de păstrare a formei), indicatori fiziologici şi de confort (confort la purtare, uşurinţă în întreţinere), indicatori de durabilitate (comportament la uzură, învechire, distrugere şi degradare).

În domeniul comercial, cumpărătorul realizează o analiză senzorială în două etape: pe manechin şi pe tejghea (masă), verificând caracteristicile estetice (linie, model, culoare, cusătură, accesorii, etc.), calitatea execuţiei, aspectul produsului la exterior şi la interior (căptuşeală), probă, etc.

Marcarea compoziţie fibroase reprezintă un element important de identificare a falsurilor. Principalele prescripţii ce trebuie respectate sunt (conform HG 332/2002):

produsul textil format în exclusivitate din acelaşi fel de fibre se marchează cu 100 % pur sau total;

marcarea individuală a compoziţiei fibroase este obligatorie, atât pentru produsele interne cât şi pentru cele de import;

la marcarea compoziţiei firbroase trebuie să se respecte denumirea fibrelor conform SR ISO 6938 pentru fibre naturale şi STAS 8983 pentru fibre chimice;

marcarea compoziţie fibroase se realizează prin marcarea denumirii şi procentului în masă a cel puţin două fribre principale, urmate de denumirile celorlalte în ordinea descrescătoare a masei, cu sau fără indicarea procentuală a masei (dacă unele fibre reprezintă mai puţin de 10% pot fi denumite alte fibre, urmată de precizarea procentului total de masă);

la produsele de import, marcarea se realizează şi în limba romănă;

compoziţia fibroasă va fi aplicată de toţi agenţii ce produc, importă, ambalează, comercializează şi trebuie scrisă clar, lizibil şi uniform atât pe etichetă, cataloage, prospecte, ambalaje, documente comerciale.

Articolele de îmbrăcăminte sunt însoţite de o etichetă cu marca comercială a materiei prime. Pentru evitarea falsurilor, unii proprietari de mărci de calitate impun producătorilor de confecţii textile respectarea unui contract de licenţă privind anumite însemne de calitate, ce garantează originalul, autenticul, siguranţa în exploatare (27).

Eticheta de însoţire a produselor textile va cuprinde specificaţii conform OG 21/1992 şi HG 332/2002, referitoare la denumirea produsului, denumirea producătorului (cu însemnul mărcii de fabrică), mărimea confecţiei, compoziţie fibroasă pentru faşă şi căptuşeli,, model, desen, culoare, standard de fabricaţie, tratamente speciale de finisare (unde este cazul), semnul controlului de calitate, data de fabricaţie, etc. În cazul produselor din import, la locul vânzării trebuie prezentată corespondenţa între mărimile utilizate la produsele româneşti şi cele practicate în alte ţări.

Confecţiile textile şi tricotajele vor fi prevăzute şi cu o etichetă de întreţinere, care precizează recomandări privind operaţiile principale folosite în întreţinere: spălare, albire, călcare, curăţire chimică şi uscare, realizate cu ajutorul unor simboluri standardizate (SR EN 23758/1996, în concordanţă cu prevederile GINETEX). Această etichetă vine în sprijinul cumpărătorului în două direcţii:

a).a). menţinerea caracteristicilor de calitate în timpul utilizării;

b).b). alegerea optimă în funcţie de metoda de întreţinere (preferinţe legate de spălare manuală sau la maşină, etc.).

59


CAPITOLUL 7. MĂRFURI DIN STICLĂ

7.1. Elemente generale

Prin proprietăţile specifice, sticla reprezintă un material cu importanţă deosebită, în anumite domenii de utilizare: articole de menaj, ambalaje, geamuri, articole optice, etc.

Din punct de vedere fizic, sticla reprezintă un corp solid, amorf, obţinut prin răcirea unui amestec topit de nisip, sodă calcinată, calcar şi alte materii prime. Din punct de vedere chimic, sticla este un amestec complex de silicaţi şi borosilicaţi de sodiu, potasiu, calciu, aluminiu, plumb şi ai altor metale. Componenţii sticlei se exprimă sub formă de oxizi, împărţindu-se în

60


următoarele categorii: oxizi acizi, oxizi bazici, oxizi ai metalelor alcalino-pământoase şi oxizi ai metalelor grele.

În funcţie de structură, compoziţie chimică, proprietăţi şi destinaţie se disting următoarele tipuri de sticlă:

sticlă comună – de natură calcosodică sau calcopotasică obţinută în variantele incoloră, colorată, translucidă, transparentă sau opacă, utilizată pentru articole de menaj şi ambalaje;

cristal superior – care conţine minim 30% oxid de plumb, cu densitatea de minim 3,00 g/cm3 şi indice de refracţie > 1,545;

cristal cu plumb – ce conţine minim 24% plumb, cu densitatea minimă de 2,9 g/cm3 şi indice de refracţie > 1,545;

sticlă cristalină – care conţine separat sau la un loc cel puţin 10% oxid de plumb, oxid de zinc, oxid de bariu sau oxid de potasiu, cu densitatea de minim 2,45 g/cm3 şi indice de refracţie > 1,520;

cristalin-sticlă sonoră – care conţine separat sau la un loc minim 10% oxid de plumb, oxid de bariu sau oxid de potasiu, cu densitatea de minim 2,40 g/cm3 şi duritate Vickers la suprafaţă de 550α20 (conform HG 134/2002);

sticlă optică - caracterizată printr-un conţinut redus de oxizi de fier, utilizată pentru aparate optice, lentile de ochelari, etc.;

sticlă specială - care poate fi rezistentă la şoc termic şi chimic (aparatură de laborator), sticlă rezistentă la spargere şi lovire; sticlă termoabsorbantă; sticla mată, sticlă dielectrică şi rezistentă la şoc termic, etc.

Sortimentul mărfurilor din sticlă cuprinde, în principal produse din sticlă pentru menaj şi produse din sticlă pentru construcţii.

7.2. Produse din sticlă pentru menaj

Clasificarea mărfurilor din sticlă pentru menaj se poate face după mai multe criterii :

tipul de sticlă: articole din sticlă comună, articole din sticlă semicristal, articole din sticlă cristal, articole din sticlă termorezistentă;

Conform HG 1324/2002 clasificarea produselor din sticlă cristal se face în funcţie de compoziţia chimică în următoarele sortimente:

a) cristal superior, care contine cel putin 30% oxid de plumb (PbO), cu o densitate de minimum 3,00 g/cm3;

b) cristal cu plumb, care contine cel putin 24% oxid de plumb (PbO), cu o densitate de minimum 2,90 g/cm3;

c) sticla cristalina, care este sticla cristal ce contine separat sau la un loc cel putin 10% oxid de plumb (PbO), oxid de zinc (ZnO), oxid de bariu (BaO) sau oxid de potasiu (K2O), avand o densitate de minimum 2,45 g/cm3 si un indice de refractie mai mare de 1,520;

d) cristalin - sticla sonora -, care este sticla cristal ce contine separat sau la un loc minimum 10% oxid de plumb (PbO), oxid de bariu (BaO), oxid de potasiu (K2O), avand o densitate de minimum 2,40 g/cm3 si a carei duritate Vickers la suprafata este de 550 ± 20.

modul de prelucrare (fasonare): articole din sticlă suflate manual, articole din sticlă obţinute prin presare;

61


modul de comercializare: produse comercializate sub formă de piese separate; produse comercializate sub formă de seturi şi servicii;

dimensiunea maximă: articole de menaj sub formă de piese mici (dimensiune maximă 120 mm); medii (dimensiune maxim 121-200 mm); mari (dimensiuni peste 200 mm);

clasa de calitate: produse de calitate obişnuită, de calitate superioară, de calitate extra, produse de lux.

Fabricarea produselor din sticlă pentru menaj implică următoarele etape tehnologice principale:

etapa I – obţinerea masei sticloase (recepţia materiilor prime şi auxiliare, dozarea acestora, topirea amestecului de materii prima şi auxiliare, limpezirea masei topite, omogenizarea masei topite);

etapa a II-a – fasonarea sticlei (suflare, presare, tragere sau laminare);

etapa a III-a – recoacerea produselor fasonate;

etapa a IV-a – finisarea (fasonarea) produselor din sticlă (prin operaţii de prelucrare mecanică – tăiere, şlefuire, matisare, lustruire, gravare, şablare, etc., fizică – pictarea manuală, cu şablon, serigrafie, decalcomanii şi chimică – gravare, matisare, lustruire.

Verificarea calităţii sortimentului produselor din sticlă pentru menaj se realizează prin analize organoleptice, prin folosirea instrumentelor simple de masurare: rigla, subler, cilindrul gradat şi prin analize fizico-chimice.

La verificarea senzorială se au in vedere urmatoarele elemente:

- denumirea si destinatia produsului (de exemplu, pahar de apă, serviciu de tort etc.).

- tipul de sticlă (comună, semicristal, cristal). Acesta se va identifica după: strălucire (luciu), claritate, masă, ornamentaţie, sunet.

Strălucirea este mai intensă la cristal si semicristal (indice de refracţie ridicat). Sticla comuna are luciu obişnuit. Strpălucirea la cristal şi semicristal este amplificată de ornamentaţia realizată prin şlefuire cu şlifuri adânci, care dau un joc de lumini, specific.

Claritatea sau transparenşa este superioară la cristal si semicristal, comparativ cu sticla comuna.

Masa este mai mare la cristal (contine o cantitate mai mare de oxid de plumb, pânăla 50%) mai mica la semicristal si redusa la sticla comuna (care nu contine oxid de plumb). Masa se poate aprecia prin comparare, la obiecte asemanatoare ca forma, dimensiuni, volum si metoda de fasonare (a nu se confunda cristalul cu obiecte din sticla comuna fasonate prin presare).

Ornamentaţia este simplă la sticla comună (desene simple prin şlefuire uşoară la suprafaţă sau în relief), mai bogată la cristal şi semicristal, realizată prin desene cu detalii mai complicate.

Sunetul este clar, limpede, prelung, cristalin la sticla cristal, este scurt, înfundat, la sticla comună, scurt şi clar la obiectele din semicristal. Verificarea sunetului se va realiza prin lovire uşoară cu un beţişor de lemn.

Metoda de obţinere (produse fasonate prin suflare şi produse fasonate prin presare), se identifică după: grosimea peretilor obiectului; obiectele suflate au peretii subţiri, iar obiectele presate au pereţii groşi. Masa obiectelor suflate care au pereşii subţiri este mai mică comparativ cu obiectele presate. Configuraţia formei este simplă la obiectele suflate, cu desene in relief la obiectele presate. Prezenta dungii de la incheierea formei la obiectele presate in forma, constituie inca un element de identificare a metodei de fasonare.

Dimensiunile se măsoara cu rigla, (diametrul obiectului sau înălţimea), precum şi grosimea pereţilor, cu şublerul, produsele respective se încadrează în una din grupele: mari, mijlocie şi mici.

62


Corelaţia masa – capacitate se stabileşte prin cântărire la balanţa tehnica şi măsurarea volumului cu cilindrul gradat, exprimându-se în g/ml (de ex. 300 g/250 ml).

Modul de finisare. Fiecare produs în parte se examineaza şi se precizează dacă finisarea este realizată prin şlefuire uşoară (şlefuiri superficiale) şlefuiri adânci, polizare şi lustruire (finisare obisnuita), decorare prin pictare, gravare, decalcomanii etc.

Verificarea dimensiunilor se face cu ajutorul aparatelor obişnuite de măsurat. În funcţie de dimensiunea maximă a pieselor, articolele de menaj se încadrează în una din categoriile menţionate anterior:

Verificarea capacitatii. Se realizează prin intermediul unui cilindru gradat umplut cu apă, stabilindu-se cantitatea maximă de lichid pe care poate să o cuprindă articolul respectiv. Aceasta verificare este importantă în special pentru pahare, căni, etc.

Verificarea ovalităţii. Determinarea ovalităţii constă în măsurarea a doua diametre perpendiculare şi calcularea diferenţei dintre ele.

Pentru pahare mici, cu diametrul de 70 cm3, diferenţa dintre două diametre perpendiculare nu trebuie să fie mai mare de 1 mm, iar pentru celelalte pahare să nu depăşească 1,5 mm.

Analizele de laborator au drept scop verificarea unor caracteristici dintre care, cele mai importante sunt:

Determinarea rezistenţei la şoc termicRezistenţa la şoc termic exprimă capacitatea produselor din sticlă de a rezista la variaţii bruşte de temperatură. Se determină prin încălzire la temperatură de 100oC şi scufundarea în apă la 20oC. Produsele sunt corespunzătoare la şoc termic, dacă după încercare nu prezintă crăpături, fisuri sau ştirbituri.

Determinarea stabilităţii faţă de apa

Stabilitatea sticlei faţă de apă (sau alţi agenţi chimici) reprezintă pierderile cantitative datorate acţiunii apei (sau agenţilor chimici - acizi, baze, săruri).

In funcţie de valoarea stabilităţii faţă de apa determinată la 98oC, sticla se clasifică în 5 clase de stabilitate, conform tabelului 7.1.:

Tabel 7.1. Clasele de stabilitate a sticlei faţă de apăClase de stabilitate fata de

apa (clase hidrolitice)Consum de HCl 0,01 n,

(cm3/g)Cantitatea de alcalii extrasa

(Na2O mg/g)1 pânăla 0,10 pânăla 0,0312 0,10-0,20 0,031-0,0623 0,20-0,85 0,062-0,2634 0,85-2,0 0,263-0,6205 2,0-3,5 0,620-1,085

Articolele de menaj din sticlă calcosodică se încadrează în clasa 4 sau 5 stabilitate fata de apa.

Tensiunile interne existente în obiectele din sticlă sunt determinate cu ajutorul polariscopului. Acestea pot conduce la o rezistenţă termică scăzută.

Identificarea defectelor produselor din sticlă şi constatarea prezenţei lor fac parte integrantă din verificarea calităţii.

Defectele produselor din sticlă de menaj se examinează vizual. Prezenţa acestora modifică aspectul produselor. Suprafaţa exterioară şi interioară a produselor obţinute prin suflare trebuie să fie netedă, iar în cazul produselor fabricate prin presare, suprafaţa interioară trebuie să fie netedă şi lucioasă, fară striuri, adâncituri, iar suprafaţa exterioară trebuie să fie de asemenea,

63


lucioasă. Nu sunt admise crăpături, ştirbituri şi fisuri, incluziuni active şi nici băşici care se sparg prin apăsare cu un vârf metalic. Decorul, gravura, trebuie să corespundă etalonului.

Numărul maxim de defecte admis pe acelaşi produs este cel indicat în tabelul 7.2.:

Tabel 7.2 Numărul maxim de defecte admis pe produsDimensiunea articolelor Articole de menaj presate.

(nr.max.de defecte/buc)Articole de menaj suflate.

(nr.max.de defecte/buc)mici 5 4

mijlocii 7 5mari 10 7

Dupa apariţia lor în cursul procesului tehnologic, defectele sticlei si produsele din sticlă se clasifică în cinci categorii:

defecte de topitură;defecte de fasonare;defecte de recoacere;defecte care apar la prelucrarea ulterioară a produselor;defecte de manipulare, depozitare şi transport.

Defectele de topire apar în cursul procesului tehnologic de topire a materiilor prime şi de formare a topiturii de sticlă pentru fasonare. Astfel de defecte întâlnite la produsele din sticlă sunt: aţe, vine, valuri (ape, unde), picături (perle), musculiţe, basici, pietre, noduri, sticlă cu nuanţă verde, sticlă cu nuanţă roz.

Defectele de fasonare provin din operaţiile de modelare a masei sticloase şi pot apare în toate fazele, până la solidificarea sticlei. Astfel de defecte sunt: ovalitate, conicitate, abaterea de la verticalitatea produselor, abaterea de la planul gurii şi suprafeţei de sprijin, deformare, dimensiuni necorespunzătoare, capacitate necorespunzătoare, masa necorespunzătoare, neuniformitatea grosimii pereţilor, lipituri, mustăţi, zgârieturi şi fisuri, crăpături, ştirbituri, bavuri, rizuri.

Defectele de recoacere sunt defectele care apar în cursul procesului de răcire lentă a produselor, astfel: deformări, tensiuni interne, spargeri la recoacere, variaţia nuanţei de culoare.

Defecte care apar la prelucrarea ulterioară a produselor - provin din operaţiile de finisare, înfrumuseţare şi decorare a produselor astfel: crăparea la încălzire, tulbureli, rugozitate, coeziunea slabă în locurile de lipire, tăiere înclinată, slif incomplet şi şlif întrerupt, zgărierea feţelor polizate, matizarea suprafeţei, suprafaţa incomplet matizata, asimetria semnelor de decorare şi deplasarea decorului, scurgeri de colorant.

Defecte care apar în timpul manipularii, depozitării şi transportului mai frecvent întâlnite sunt: voalarea suprafeţei, spargerea sau crăparea produselor, variaţia proprietăţilor optice, zgârieturi şi ştirbituri.

Ambalarea produselor din sticlă pentru menaj se realizează cu ajutorul unor materiale de protecţie (hârtie, carton, lemn), pentru evitarea şocurilor mecanice. Pe ambalaj se va aplica o etichetă, cu următoarele menţiuni: denumirea produsului, denumirea producătorului şi marca acestuia, calitatea, modelul, numărul pieselor ambalate, lotul, semnul controlului de calitate, data fabricaţiei. La produsele din cristal se utilizează şi un element specific de marcare, respectiv:

marcaj rotund de culoare aurie, cu diametrul de minim 1 cm, cu specificaţia PbO 30% sau PbO 24% pentru cristal superior, respectiv cristal cu Pb;

marcaj pătrat, de culoare argintie, cu lăţimea de minim 1 cm în cazul sticlei cristaline;

marcaj sub formă de triunghi echilateral, de culoare argintie, cu lăţimea de minim 1 cm în cazul cristalin-sticlă sonoră;

64


Marcarea produselor din sticlă cristal

Produsele din sticla cristal, clasificate potrivit art. 2, pot fi introduse pe piata daca sunt etichetate conform legislatiei in vigoare privind protectia consumatorilor. (2) Eticheta va fi insotita in mod obligatoriu de urmatoarele marcaje: a) marcaj rotund, de culoare aurie, cu diametrul de minimum 1 cm, inscriptionat cu specificatia PbO 30% sau PbO 24% pentru cristal superior si, respectiv, pentru cristal cu plumb; b) marcaj patrat, de culoare argintie, cu latura de minimum 1 cm in cazul sticlei cristaline; c) marcaj sub forma de triunghi echilateral, de culoare argintie, cu latura de minimum 1 cm in cazul cristalinului sticlei sonore. (3) Clasificarea prevazuta la art. 2 si marcajele prevazute la alin. (2) pot sa apara pe aceeasi eticheta. Art. 4. - Determinarea proprietatilor fizice si chimice ale produselor din sticla cristal in vederea clasificarii lor conform prevederilor art. 2 se face prin metodele prevazute in anexa care face parte integranta din prezenta hotarare. Art. 5. -(1) Incalcarea dispozitiilor prezentei hotarari atrage raspunderea materiala, civila, disciplinara, contraventionala sau penala, dupa caz, a celor vinovati, potrivit legii. (2) Constituie contraventie comercializarea produselor care nu sunt etichetate conform prevederilor art. 3 si se sanctioneaza potrivit art. 50 alin. (1) lit. d) din Ordonanta Guvernului nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare. (3) Constatarea contraventiei prevazute la alin. (2) si aplicarea sanctiunilor se fac de catre reprezentantii imputerniciti ai Autoritatii Nationale pentru Protectia Consumatorilor. Art. 6. - Contraventiei prevazute la art. 5 ii sunt aplicabile dispozitiile Ordonantei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 180/2002, cu modificarile si completarile ulterioare. Art. 7. - Prezenta hotarare transpune Directiva 69/493/CEE privind sticla cristal, publicata in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene (JOCE) nr. L 326/1969.**)

**)Art. 7 se considera a fi abrogat implicit datorita faptului ca, ulterior primei republicari a prezentei hotarari, a fost introdusa prin Hotararea Guvernului nr. 962/2007 mentiunea privind transpunerea normelor comunitare, care preia in continutul sau norma de la art. 7.

Art. 8. - Prezenta hotarare intra in vigoare in termen de 30 de zile de la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I. Art. 9. - Pe data intrarii in vigoare a prezentei hotarari se abroga Hotararea Guvernului nr. 415/2000 privind caracterizarea, clasificarea si marcarea produselor din sticla cristal in vederea comercializarii acestora, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 264 din 13 iunie 2000, cu modificarile ulterioare.

* Prezenta hotarare transpune Directiva Consiliului 69/493/CEE privind armonizarea legislatiei statelor membre referitoare la sticla de cristal, publicata in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene (JOCE) nr. L 326 din 29 decembrie 1969, si Directiva Consiliului 2006/96/CE privind adaptarea anumitor directive din domeniul liberei circulatii a marfurilor datorita aderarii Romaniei si Bulgariei, publicata in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE) nr. L 363 din 20 decembrie 2006.

ANEXA

METODEpentru determinarea proprietatilor chimice si fizice ale categoriilor

de sticla cristal

65

http://www.legestart.ro/Hotararea-415-2000-caracterizarea-clasificarea-marcarea-produselor-sticla-cristal-vederea-comercializarii-acestora-(Mzg2OTk-).htm

http://www.legestart.ro/Hotararea-415-2000-caracterizarea-clasificarea-marcarea-produselor-sticla-cristal-vederea-comercializarii-acestora-(Mzg2OTk-).htm

http://www.legestart.ro/Hotarare-134-2002-privind-caracterizarea-clasificarea-marcarea-produselor-sticla-cristal-vederea-comercializarii-acestora-(MzE1Nzc0).htm#nota1

http://www.legestart.ro/Legea-180-2002-aprobarea-Ordonantei-Guvernului-2-2001-regimul-juridic-contraventiilor-(MTQ3MDM-).htm

http://www.legestart.ro/Ordonanta-2-2001-regimul-juridic-contraventiilor-(MTQ2Mjk-).htm

http://www.legestart.ro/Ordonanta-21-1992-protectia-consumatorilor-(MjM1ODIw).htm

http://www.legestart.ro/Ordonanta-21-1992-protectia-consumatorilor-(MjM1ODIw).htm


1. Analize chimice 1.1. BaO si PbO Determinarea combinatiei BaO + PbO Se cantaresc, cu o precizie de 0,0001 grame, aproximativ 0,5 grame de praf de sticla care se introduc intr-un vas de platina. Se umezeste cu apa si se adauga 10 mililitri de solutie 15% de acid sulfuric si 10 mililitri de acid fluorhidric. Se incalzeste pe baie de nisip pana cand se degaja vapori albi. Se lasa sa se raceasca si se trateaza din nou cu 10 mililitri de acid fluorhidric. Se incalzeste pana la reaparitia vaporilor albi. Se lasa sa se raceasca si se clatesc peretii vasului cu apa. Se incalzeste pana la reaparitia vaporilor albi. Se lasa sa se raceasca, se adauga cu grija 10 mililitri de apa, apoi se transfera intr-un pahar de 400 mililitri. Se clateste vasul de cateva ori cu solutie de 10% acid sulfuric si se dilueaza la 100 mililitri cu aceeasi solutie. Se fierbe 2-3 minute. Se lasa sa stea peste noapte.

Se trece printr-un creuzet de filtrare cu porozitatea 4, se spala mai intai cu solutie de 10% acid sulfuric, apoi de doua sau de trei ori cu alcool etilic. Se usuca timp de o ora in etuva la 150▫C. Se cantareste BaSO4 + PbSO4. Determinarea BaO Se cantaresc, cu o precizie de 0,0001 grame, aproximativ 0,5 grame de praf de sticla care se introduc intr-un vas de platina. Se umezeste cu apa si se adauga 10 mililitri de acid fluorhidric si 5 mililitri de acid percloric. Se incalzeste pe baie de nisip pana se degaja vapori albi. Se lasa sa se raceasca si se adauga inca 10 mililitri de acid fluorhidric. Se incalzeste pana la reaparitia vaporilor albi. Se lasa sa se raceasca si se clatesc peretii vasului cu apa distilata. Se incalzeste din nou si se evapora pana aproape de uscare. Se incepe din nou cu 50 mililitri de solutie 10% acid clorhidric si se incalzeste usor pentru a favoriza dizolvarea. Se transfera intr-un pahar de 400 mililitri si se dilueaza pana la 200 de mililitri cu apa. Se aduce la fierbere si se trece un curent de hidrogen sulfurat prin solutia fierbinte. Cand precipitatul de sulfura de plumb se lasa la fundul vasului, se intrerupe trecerea hidrogenului sulfurat. Se trece prin hartie de filtru fina si se spala cu apa rece saturata cu hidrogen sulfurat. Se fierb filtratele si apoi, daca este necesar, se reduc prin evaporare la 300 mililitri. Se adauga amestecului la fierbere 10 mililitri de solutie 10% acid sulfuric. Se opreste fierberea si se lasa sa stea cel putin 4 ore. Se trece prin hartie de filtru fina, se spala cu apa rece. Se calcineaza precipitatul la 1.050▫C si se cantareste BaSO4.

1.2. Determinarea ZnO Se evapora filtratele de la separarea BaSO4, astfel incat sa se reduca volumul acestora la 200 mililitri. Se neutralizeaza cu amoniac in prezenta rosului metil si se adauga 20 mililitri de acid sulfuric N/10. Se aduce pH-ul la 2 (pH metru) prin adaugarea de acid sulfuric N/10 sau soda caustica N/10, dupa caz, si se precipita sulfura de zinc la rece prin trecerea unui curent de hidrogen sulfurat. Se lasa precipitatul sa sedimenteze 4 ore, apoi se colecteaza pe hartie de filtru fina. Se spala cu apa rece saturata cu hidrogen sulfurat. Se dizolva precipitatul de pe filtru prin turnarea a 25 mililitri de solutie 10% acid clorhidric fierbinte. Se spala filtrul cu apa fiarta pana se obtine un volum de aproximativ 150 mililitri. Se neutralizeaza cu amoniac in prezenta hartiei de turnesol, apoi se adauga unu-doua grame de urotropina solida pentru a aduce solutia la un pH de aproximativ 5. Se adauga cateva picaturi de solutie apoasa 0,5% xilenol-oranj proaspata si se titreaza cu o solutie de N/10 de Complexon III pana cand culoarea roz vireaza in culoarea galben-lamaie. 1.3. Determinarea K2O: prin precipitarea si cantarirea tetrafenilboratului de potasiu Procedeu: doua grame de sticla sunt atacate, dupa pisare si cernere, de 2 mililitri de HNO3 concentrat, 15 mililitri de HCO4, 25 mililitri de HF intr-un vas de platina pe baie de apa, apoi pe

66


baie de nisip. Dupa degajarea unor vapori albi densi de acid percloric (se continua pana la uscare), se dizolva cu 20 de mililitri de apa fierbinte si 2-3 mililitri de acid clorhidric concentrat. Se transfera intr-un balon gradat de 200 mililitri si se completeaza volumul cu apa distilata.

Reactivi: solutie 6% tetrafenilborat de sodiu: se dizolva 1,5 grame de reactiv in 250 mililitri de apa distilata. Se elimina opalescenta usoara ramasa prin adaugarea a un gram de hidroxid de aluminiu. Se agita 5 minute si se filtreaza, avandu-se grija sa se repete filtrarea primilor 20 de mililitri obtinuti. Solutia de spalare pentru precipitat: se prepara putina sare de potasiu prin precipitarea intr-o solutie de aproximativ 0,1 grame de KCl la 50 mililitri HCl N/10, in care se toarna, sub agitare, solutia de tetrafenilborat pana la incetarea precipitarii. Se filtreaza prin produs sinterizat. Se spala cu apa distilata. Se usuca intr-un desicator, la temperatura camerei. Se toarna apoi 20-30 miligrame din sarea rezultata in 250 mililitri de apa distilata. Se agita din cand in cand. Dupa 30 de minute se adauga 0,5-1 grame de hidroxid de aluminiu. Se agita pentru cateva minute. Se filtreaza. Modul de lucru: se ia o parte alicota de acid concentrat prin evaporare, care corespunde la aproximativ 10 miligrame de K2O. Se dilueaza pana la aproximativ 100 mililitri. Se adauga incet solutia de reactiv, aproximativ 10 mililitri, echivalentul a 5 miligrame estimate de K2O, sub agitare usoara. Se lasa sa se linisteasca maximum 15 minute, apoi se filtreaza printr-un creuzet sinterizat tarat, de porozitate 3 sau 4. Se spala cu solutie de spalare. Se usuca 30 de minute la temperatura de 120▫C. Pentru K2O coeficientul de conversie este 0,13143. 1.4. Tolerante admise ± 0,1 din valoarea absoluta pentru fiecare determinare. Daca analiza da o valoare mai mica, ce se incadreaza in tolerantele admise, decat limitele fixate (30, 24 sau 10%), trebuie sa se ia media a cel putin 3 determinari. Daca media respectiva este mai mare sau egala cu 29,95, 23,95, respectiv 9,95, sticla trebuie sa fie acceptata in categoria corespunzatoare la 30, 24 si, respectiv, 10%.

2. Determinari fizice 2.1. Densitate Metoda balantei hidrostatice cu o precizie de ± 0,01. Se cantareste o mostra de cel putin 20 grame in aer si imersata in apa distilata, la temperatura de 20▫C. 2.2. Indice de refractie Indicele de refractie se masoara pe refractometru cu o precizie de ± 0,001. 2.3. Microduritate Duritatea Vickers se masoara conform Standardului ASTM E 92-65 (revizuit in 1965), dar utilizandu-se o greutate de 50 de grame si luandu-se media a 15 determinari.

C A P I T O L U L 8 . M Ă R F U R I C E R A M I C E

Produsele ceramice se obţin din materiale ceramice rezultate prin arderea unor amestecuri de silicaţi sau oxizi. Ceramica, spre deosebire de sticlă prezintă o structură policristalină.

Grupa mărfurilor ceramice cuprinde articole de menaj, articole decorative, obiecte ceramice sanitare, materiale de construcţii (cărămizi, ţigle, ţevi, etc.), materiale de construcţii de finisaj (faianţă, gresie, etc.), ceramică tehnică şi altele.

La obţinerea produselor ceramice se utilizează două categorii de materii prime, respectiv materii prime pentru obţinerea produsului ceramic brut (materiale argiloase de tipul argile şi caolinuri, materii prime neplastice de tipul fondanţi, materiale refractare, materii prime auxiliare - plastifianţi, lubrifinaţi, fluidizanţi) şi materii prime pentru glazuri şi decoruri (denumite generic glazuri şi pigmenţi ceramici, de tipul oxizi alcalini, oxizi

67


alcalino-pământoşi, oxizi de bor, oxizi de fosfor şi a altor combinaţii ale metalelor grele - oxizi de plumb, etc. şi opacizanţi).

Fabricarea produselor ceramice cuprinde următoarele etape principale: pregătirea masei ceramice, fasonarea masei ceramice, uscarea acesteia, arderea I, glazurarea, arderea a II-a, decorarea, arderea a III-a.

8.1. Produse ceramice pentru menaj

Mărfurile ceramice din categoria articolelor de menaj se pot obţine din patru tipuri de masă ceramică: porţelan, semiporţelan, faianţă şi ceramică comună, diferenţiate prin caracteristici de calitate, datorate materiei prime şi procesului tehnologic.

Porţelanul reprezintă un produs ceramic cu structură fină, parţial sticloasă, ciob de culoare alb-cenuşie până la alb-gălbuie. În funcţie de natura şi proporţiile materiilor prime, se disting două grupe de porţelan: porţelanuri moi (utilizate pentru articole fine de menaj şi articole decorative) şi porţelanuri tari (recomandate pentru articole de menaj cu caracter acid sau alcalin).

Din punct de vedere al treptelor de calitate, în ţara noastră obiectele de porţelan se fabrică în patru nivele de calitate (standard, superioară, extra şi lux) şi mai multe clase de calitate.

Semiporţelanul reprezintă un produs ceramic cu caracteristici intermediare între porţelan şi faianţă, ciob alb-cenuşiu sau gri. Se utilizează la fabricarea articolelor din menaj specifice industriei hoteliere şi de alimentaţie publică, articolelor sanitare, etc.

Faianţa se prezintă sub formă de masă ceramică fină, cu structură poroasă, ciob de culoare alb-gălbuie, gălbuie, opac, diferenţiată în funcţie de compoziţie în faianţă argiloasă şi faianţă silicioasă. Se utilizează pentru fabricarea majorităţii produselor ceramice pentru menaj.

Ceramica comună se prezintă sub formă de masă cu structură granuloasă de culoare roşie sau neagră. Se utilizează pentru vase de menaj specifice artei populare, prezentând decoraţiuni diferenţiate în funcţie de zona producătoare (ceramică de Horezu, ceramică maghiară, etc.).

Clasificarea mărfurilor ceramice de menaj se poate realiza după diferite criterii: masa ceramică (articole din porţelan, semiporţelan, ceramică comună), modul de comercializare (piese separate sau seturi), clasa de calitate (clasa I, a II-a, a III-a, a IV-a), modul de decorare, etc.

Studiul calităţii sortimentului produselor ceramice pentru menaj se efectuează prin analiza organoleptică, prin folosirea unor instrumente simple de măsurare (şubler, rigla, cilindru gradat) şi cu ajutorul verificărilor de laborator.

În cazul articolelor ceramice de artă veche sau chiar şi a unor obiecte de porţelan contemporan, analizele senzoriale şi metodele chimice pot evidenţia şi eventualele falsuri, cele mai frecvent întâlnite fiind: imitaţii; restaurări; contrafaceri cu ajutorul mărcilor; falsificări prin înnobilarea pieselor rebuturi ale unor manufacturi renumite, sau chiar metode mai puţin sofisticate, întâlnite în prezent pe piaţa românească, cum ar fi: încadrarea produselor de calitate inferioară în clase de calitate superioară; folosirea unor mărci, etichete sau ambalaje ale producătorilor cu tradiţie pentru produse imitaţii, inferioare calitativ; modificarea proporţiei unor componente faţă de reţeta de fabricaţie, etc. (27).

Verificarea calităţii produselor ceramice de menaj consta in: verificarea aspectului si incadrarea in clase de calitate, in funcţie de defectele constatate; verificarea culorii; verificarea dimensiunilor; verificarea masei; verificarea planeităţii suprafetei de sprijin; verificarea

68


ovalitatii; verificarea deformarii marginilor fata de planul orizontal; verificarea toxicitatii glazurii; verificarea rezistenţei la soc termic.

La examinarea aspectului produselor ceramice pentru menaj se au în vedere următoarele: denumirea si destinatia produsului (de exemplu, ceasca cafea, sosiera, solniţă, etc.), tipul de masă ceramică (ceramică, comună, faianţă, porţelan, semiporţelan), care se identifică după: culoarea în secţiune (spărtură sau ciob); masa specifică şi grosimea pereţilor; sunetul produs prin lovire; proba în lumina transmisă; acoperirea cu glazură; aspectul în secţiune (spărtura, ciob).

Astfel:

culoarea este brun roşiatică, neagră la ceramică comună (ghiveci, vase de flori, jardiniere), alb-gălbuie la faianţă (obiecte de menaj), alb-cenuşiu la porţelanul obişnuit, alb, alb-gălbuie la porţelanul fin, albă-cenuşie la semiporţelan;

masa şi grosimea pereţilor - grosimea pereţilor obiectelor este mai mare la ceramică comună, faianţă şi semiporţelan şi redusă la porţelan. Masa specifică este mai mică la faianţă şi ceramică comună, deoarece structura lor fiind poroasă înglobează o cantitate de aer, în timp ce porţelanul şi semiporţelanul având structura compactă şi respectiv semicompactă, au masa specifică mai ridicată.

proba în lumina transmisă diferenţiază produsele din porţelan (translucide) faţă de celelalte produse ceramice (opace).

sunetul este scurt, înfundat la ceramica comună şi faianţă, clar, cristalin, prelung la porţelan, clar şi scurt la semiporţelan.

acoperirea cu glazură se constată, de regulă, pe întrega suprafaţă a obiectelor din faianţă, inclusiv suprafaţă de sprijin, obiectele din porţelan şi semiporţelan nu au suprafaţă de sprijin glazurată.

aspectul în secţiune se constată în spărtură. Ciobul de ceramică comună are aspect pământos grăunţos; ciobul de faianţă este poros, particulele sunt grosiere, iar stratul de glazură se distinge net de restul masei ceramice; ciobul de porţelan este compact, sticlos, particulele sunt foarte fine, iar glazura nu se distinge de masa ceramică, ciobul de semiporţelan este semicompact, sticlos, particulele sunt fine, iar glazura nu se distinge de masa ceramică.

Culoarea. Se apreciază culoarea obiectului şi nuanţa ei (de exemplu, brun-cenuşiu, alb-lăptos) ca element estetic.

Dimensiunile. Se măsoara diametrul, înălţimea şi capacitatea încadrându-se produsul în una din cele doua grupe:

produse mici (cu diametrul sau înălţimea sub 200 m şi capacitatea sub 250 ml);

produse mari (cu diametrul sau înălţimea peste 200 mm şi capacitatea peste 250 ml).

Masa produsului se stabileşte prin cântărire.

Modul de decorare şi glazurare. Se precizează dacă decorarea este peste glazură (se simte conturul desenului la pipăit, iar desenul nu este lucios, comparativ cu restul suprafeţei) sau sub glazură. De asemenea, se apreciază dacă decorarea este realizată prin imprimare automată, cu decalcomanii, prin pictare, prin ştampilare. Se va preciza tipul de glazură: incoloră, transparentă şi lucioasă, colorată, mată, de efect, etc.

Verificarea aspectului şi încadrarea în clase de calitate în funcţie de defectele constatate. Verificarea aspectului produselor, depistarea eventualelor defecte se realizează vizual şi prin analiză tactilă. În continuare sunt prezentate principalele defecte ce apar la articolele de menaj din porţelan şi faianţă, grupate după provenienţă.

69


Defectele specifice mărfurilor ceramice pot fi datorate materiei prime necorespunzătoare, procesului tehnologic sau condiţiilor de depozitare şi transport. În general, aceste defecte sunt sesizate prin analiză senzorială.

Tabel. 8.1. Gruparea defectelor produselor ceramice în funcţie de caracteristici şi locul unde apar

Grupa de defecte Denumirea defectuluiDefecte de forma, de dimensiuni si de masa

Asimetrie, Curbura, Deformare, Dimensiuni necorespunzatoare, Excentricitate, Fund concav, Fund convex, Margine deformata, Masa necorespunzatoare, Neparalelismul fetelor, Neplaneitate, Oblicitate, Ovalitate, Unghi deformat

Defecte de suprafata

Bavura, Coaja de ou, Coaja de portocala, Culoare degradata, Glazura ondulata, Glazura rulata, Glazura scursa, Intepaturi, Limba, urme de retusare, Valuri.

Discontinuitati Crapaturi, Exfolierea glazurii, Fisura, Gel, Harise, Lipitura, Lipsa de glazura, Margine defecta, Polizare necorespunzatoare, Por, Rugozitate, Slefuitura, Stirbitura, Zgarietura.

Incluziuni Basici, Granule, Graunti, Gris, Incluziuni in glazura, Proeminenta, Punct colorat, Topitura.

Defecte de structura

Glazura afumata, Matisare, Metalizarea colorantilor

Defecte de decor Decor deplasat, Decor neaderent, Exfolierea colorantului, Intreruperi de linii, Lipsa decor, Nuanţe diferite ale decorului, Neuniformitatea liniei sau benzii, Pata, Pata de colorant, Scurgeri de colorant, Stropituri de colorant.

Verificarea culorii se poate realiza vizual, prin compararea produsului cu etaloane de culoare, sau prin determinarea gradului de alb în cazul obiectelor de porţelan (cu leucometrul Zeiss).

Produsele corespunzătoare din punct de vedere al culorii si al gradului de alb, trebuie să îndeplinească condiţiile din tabelele de mai jos:

Articole din portelan Calitatea I, II, III, IV

Culoarea

alb cu nuanta albastruie,galbuie sau colorata




Nu se admit diferente de nuanta pe aceeasi piesa si nici la piesele componente ale aceluiasi sericiu

Se admit diferente foarte mici de nuana pe aceeasi piesa, precum si intre piesele componente ale aceluiasi serviciu

Se admit diferente mici de nuanta pe aceleasi piese,precum si intre piesele componente ale aceluiasi serviciu

Se admit diferente vizibile de nuanta pe aceeasi piesa, precum si intre piesele componente ale aceluiasi serviciu

Gradul 57 57 55 55

70


de alb % min

Articole de faianta

CalitateaI II III

Culoarea la produse glazurate cu glazura transparenta

Alb pânăla alb galbui,nu se admit diferente de nuanta pe acelasi produs,sau pe piesele aceluiasi sericiuLa produsele glazurate cu glazura opace, colorate sau decorative

Alb pânăla alb galbui,se admite o oarte slaba diferenta de nuana pe acelasi produs,sau la piesele aceluiasi serviciu.Se admit diferente de nuanta,daca nu influenteaza aspectul

Alb pânăla alb albui, se admite o diferenta mai pronuntata pe aceeasi piesa,su pe piesele aceluiasi serviciu.Se admit diferente de nuante.

Verificarea masei se face prin cântărirea fiecărei piese supuse verificării.

Verificarea planeităţii suprafeţei de sprijin

Articolele ce se verifică se aşează pe o suprafaţă plană. Apăsând uşor cu mâna partea superioara a produsului, nu trebuie să apară mişcări de balans.

Verificarea ovalităţii

Verificarea ovalităţii constă în măsurarea a două diametre perpendiculare, calculând diferenţa dintre ele. Pentru ca un articol din porţelan sau faianţă să fie considerat corespunzător în privinţa ovalităţii, el trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute în tabelul de mai jos.

Articole din portelan calitatea

Articole din faiantacalitatea

I II III IV I II IIIOvalitatea % din diametru

1 1,5 2 2,5 1,5 2 3

Verificarea deformării marginilor faţă de planul orizontal. Deformările maxime admise, exprimate procentual faţă de dimensiunea maximă a produselor, sunt indicate în tabelul de mai jos.

Deformarea marginilor fata

de planul orizontal (% din

dimensiunea max.respectiva)

Art.din portelan. calitatea

Art.din faianta calitatea

I II III IV I II III

1 1,5 2 2,5 1 1,5 2,5

Determinarea toxicităţii glazurii constă în identificarea prezenţei plumbului. Pentru articolele de menaj, indiferent de calitatea lor, nu este admisă toxicitatea glazurii.

71


Determinarea rezistenţei la şoc termic. Se realizează prin verificare comportării produselor la diferenţe mari de temperatura, în 10 cicluri. Produsele sunt considerate rezistente la şoc termic dacă după 10 cicluri, la examinare, nu prezintă fisuri sau crăpături.

Verificarea stabilităţii glazurii la colorare sub acţiunea pigmenţilor din ceai şi cafea. Stabilitatea glazurii la acţiunea pigmenţilor din ceai şi cafea reprezintă rezistenţa acesteia la fierberea cu infuzii concentrate, în autoclav, timp de 1 oră şi timp de 24 ore. Produsele verificate nu trebuie să prezinte modificări ale nuanţei glazurii.

Verificarea rezistenţei la ciobire a obiectelor ceramice. Se determină prin rezistenţa obiectului la căderea de la înălţimea de doi metri de-alungul unei suprafeţe de oţel înclinată la un unghi de 800. Nu se admit ciobiri.

Verificarea rezistenţei la spargere a obiectului ceramic. Rezistenţa la spargere a obiectului ceramic reprezintă rezistenţa acestuia la căderea unei greutăţi cu masa de 35 g de la o înălţime de 120 cm. Nu se admit spargeri.

Verificarea rezistenţei la manipulare în maşina de spălat. Se realizează prin introducerea produselor analizate într-o maşină specială, la temperaturi de 800C, utilizând detergenţi pentru spălari grele. Se menţionează numărul de cicli de spălare ( de ordinul miilor) la care are loc prima spargere a obiectelor ceramice.

Observaţie. Ultimele patru caracteristici sunt verificate la produsele din ceramică exporate în ţările UE.

Marcarea produselor din ceramică pentru menaj se realizează pe spatele obiectului, specificându-se marca de fabrică a producătorului, clasa de calitate, inscripţia de lucru manual pentru produsele decorate manual. Marcarea cu inscripţia lucru manual şi marca producătorului se realizează la cald, iar marcarea calităţii se realizează prin ştampilare la rece, folosind o vopsea rezistentă. Codificarea claselor de calitate se realizează prin intermediul culorilor: roşu pentru calitatea I, verde pentru calitatea a II şi albastru pentru calitatea a III-a (pentru produsele din ceramică).

Ambalarea se realizează în ambalaje confecţionate din hârtie, carton, lemn, materiale plastice, separându-se piesele componente cu foi de carton ondulat, hârtie de mătase, talaş, etc. Pe fiecare ambalaj se aplică o etichetă care conţine următoarele informaţii: denumirea produsului, marca de fabrică sau denumirea producătorului, mărimea, simbolul şi felul decorului, numărul standardului, numărul bucăţilor ambalate, calitatea, data fabricării, etc. Pe ambalaj se prevede şi semnul fragil.

Depozitarea produselor de ceramică pentru menaj se realizează în spaţii curate, acoperite, ferite de umezeală, în funcţie de mărime, formă, calitate. Transportul se efectuează cu mijloace acoperite, de regulă în containere, având prevăzute şi semnele avertizoare de fragilitate.

CAPITOLUL 9. MĂRFURI CHIMICE DE UZ CASNIC

Mărfurile chimice de uz casnic sunt destinate satisfacerii unor necesităţi de tipul: igienă şi întreţinerea corpului omenesc (agenţii de spălare, produsele cosmetice), confort (produse pentru spălarea şi curăţirea locuinţei, obiectelor casnice, produselor textile), protecţia şi înfrumuseţarea unor materiale (produse peliculogene).

9.1. Agenţi de spălare –săpunuri şi detergenţi

Produsele din această categorie sunt denumite şi agenţi activi de suprafaţă deoarece, într-o soluţie apoasă, chiar şi în concentraţii reduse modifică tensiunea superficială a solventului, prezentând proprietăţi tensioactive, cum ar fi: puterea de udare, emulsionare, spumare şi spălare.

72


Soluţiile de săpunuri şi detergenţi, datorită structurii şi compoziţiei chimice specifice au capacitate de înmuiere şi de pătrundere activă în capilarele suporturilor de spălare, precum şi în particulele cele mai fine de impurităţi, pe care le desprind şi le trec în soluţie sub formă de suspensie sau emulsie. Menţinerea cât mai mult timp a impurităţilor în stare de suspensie sau emulsie depinde de cantitatea de spumă formată şi de acţiunea mecanică din timpul spălarii.

9.1.1 Săpunurile alcaline

Săpunurile sunt, din punct de vedere chimic, săruri de sodiu sau potasiu ale acizilor graşi. La fabricarea săpunurilor se utilizează materii prime grase de natură animală sau vegetală, cu sau fără adaosuri de materiale de umplutură şi de ingredienţi speciali (substanţe de parfumare, colorare, dezinfecţie, etc.).

Clasificarea săpunurilor se poate realiza în funcţie de compoziţia chimică şi destinaţie, în: săpun de rufe, săpun de semitoaletă şi săpun de toaletă.

Săpunul de rufe se poate obţine sub formă solidă (de uz curent), pastă (destinat în special industriei), fulgi (destinat spălărilor fine).

Săpunul de semitoaletă, de calitate superioară în comparaţie cu săpunul de rufe, se diferenţiază de săpunul de toaletă prin lipsa coloranţilor, a substanţelor de parfumare, sau a altor adaosuri specifice utilizate la săpunurile de toaletă.

Săpunurile de toaletă se obţin din materii prime de calitate superioară, conţinând substanţe de parfumare, coloranţi, substanţe de supragresare, emolienţi, etc. Săpunul de toaletă se poate fabrica în variantele standard, fin şi extrafin, medicinală, pentru bărbierit, pentru copii, săpunuri bactericide, dezodorizante, etc.

Caracteristicile de calitate ale săpunului sunt verificate prin examen organoleptic (aspect, consistenţă, miros, culoare) şi analize fizico-chimice (conţinut de apă, conţinut de substanţe grase totale, conţinut de NaCl, alcalinitate liberă, etc.).

Examenul organoleptic se efectuează cu ajutorul organelor de simţ, caracteristicile organoleptice fiind, în majoritatea cazurilor deosebit de importante pentru acceptarea sau respingerea loturilor de produse.

Aspectul - se examinează vizual:

pentru săpunurile bucati şi calupuri se cercetează forma, netezimea suprafeţelor, claritatea ştanţării şi omogenitatea suprafeţei secţionate prin tăiere cu cuţitul.;

pentru săpunurile fulgi, pastă şi lichide se examinează vizual aspectul probelor, după ce au fost introduse în pahare Berzelius din sticlă incoloră.

La verificarea aspectului se vor evidenţia şi principalele defecte întâlnite la săpunuri: râncezirea (manifestată prin miros neplăcut, pete pe suprafaţă, închiderea culorii), înflorirea săpunului (apariţia unui strat alb de sare la suprafaţa săpunului), aspect mat, clivaj (manifestat prin consistenţă necorespunzătoare, apariţia solzilor), grişarea (structură grăunţoasă, constatată şi la utilizare).

Consistenţa se examinează la săpunurile bucăţi şi calupuri prin pipăire şi apăsare normală a suprafeţei cu ajutorul degetelor, fără frământare. Săpunul de consistenţă solidă nu se deformează, nu permite imprimarea de urme sau adâncituri pe suprafaţă la apăsarea normală cu degetele. În secţiune, consistenţa trebuie să fie omogenă, fără tendinţe de stratificare sau de sfărâmare.

Mirosul se examinează asupra bucăţilor, respectiv calupurilor ca stare şi asupra porţiunilor tăiate din ele, înainte şi după fărâmiţarea lor între degete. Pentru săpunurile fulgi, praf, pastă si lichide, mirosul se examinează direct în flacoanele cu probe şi prin frecarea în palmă a unei cantităţi

73


mici din acestea. Mirosul probelor analizate trebuie să fie caracteristic, specific materiilor prime utilizate sau substanţelor de parfumare utilizate, fără mirosuri străine (neplăcut, rânced).

Culoarea şi uniformitatea culorii săpunurilor se apreciază vizual prin comparare cu acelea ale mostrelor etalon de săpun. Se va verifica uniformitatea culorii la suprafaţă şi în secţiune, constatându-se unele defecte cum ar fi existenţa petelor, a punctelor negre sau închiderea culorii.

Caracteristicile fizico-chimice sunt determinate prin analize de laborator, ce au drept scop evidenţierea valorilor reale pentru compararea lor cu specificaţiile din standarde. În mod obişnuit, la săpunuri se determină conţinutul de apă, conţinutul în substanţe grase totale, conţinutul de NaCl, alcalinitatea caustică liberă, etc.

9.1.2. Detergenţii

Detergenţii sunt mărfuri chimice obţinute din materii prime provenite din industria petrochimică sau din subproduse rezultate la cocsificarea cărbunelui. Comparativ cu săpunurile, detergenţii prezintă o capacitate mult mai mare de spălare, stabilitate chimică ridicată (nu se descompun în soluţii acide, nu formează săruri în apele cu duritate ridicată) şi preţ mai redus. Principalul dezavantaj al detergenţilor îl constituie poluarea mediului, problemă rezolvată în unele cazuri prin obţinerea detergenţilor biodegradabili.

Din punct de vedere al compoziţiei, principalul component al detergenţilor îl constituie substanţa activă, care este amestecată în anumite proporţii cu agenţi de condiţionare anorganici sau organici, ce au rolul de a îmbunătăţi proprietăţile detergenţilor (capacitatea de înălbire suplimentară, capacitatea de antistatizare, capacitatea de antidepunere, culoarea, mirosul, aspectul). Condiţionarea reprezintă o modalitate importantă utilizată pentru diversificarea sortimentului de detergenţi.

Clasificarea sortimentului de detergenţi se poate realiza după mai multe criterii: destinaţia (detergenţi pentru înmuiere, prespălare, albire, fierbere, detergenţi pentru materiale textile, celulozice, detergenţi pentru materiale textile proteice şi din fibre chimice, detergenţi pentru spălări universale, etc); forma de prezentare (detergenţi condiţionaţi în stare lichidă, detergenţi condiţionaţi sub formă de pastă, detergenţi condiţionaţi în stare solidă - praf, granule, solzi, calup); tipul substanţei active (detergenţi anionici, cationici, neionici).

Verificarea calităţii detergenţilor se realizează prin analize organoleptice şi analize fizico-chimice.

Analiza organoleptică constă în verificarea aspectului, mirosului, culorii produsului, evidenţiindu-se şi eventualele defecte.

Aspectul se determină vizual:

pentru detergenţii conditionaţi în stare solidă, sub forma de granule sau sub forma de praf, se apreciază uniformitatea mărimii granulelor sau particulelor, prezenţa aglomerărilor şi impurităţilor;

pentru detergenţii condiţionaţi în stare lichidă se examinează gradul de limpezime, omogenitatea, prezenţa depunerilor, impurităţilor.

Aspectul produselor în stare lichidă: produsele trebuie să prezinte un aspect limpede, până la temperatura de 100C. Sub această temperatură produsul se tulbură căpătând aspect lăptos, fără să se modifice însă compoziţia chimică şi puterea de spălare.

Mirosul se apreciază la produsele ca atare, precizându-se ca mirosul parfumat (datorat substanţelor de parfumare pe care le conţin) trebuie să poată fi perceput minimum 90 zile de la data fabricării, după care detergentul nu trebuie să aibă miros neplăcut.

Culoarea şi uniformitatea culorii detergenţilor se apreciază vizual, prin comparare cu mostra etalon avizată. Pentru detergenţii lichizi examinarea culorii se efectuează folosind două eprubete

74


din sticlă de aceeaşi culoare şi aceleaşi dimensiuni; într-o eprubetă se introduce o cantitate din mostra etalon, iar în cealaltă eprubetă o cantitate egală din proba de analizat. Se observă prin transparenţă cele două eprubete şi se compară culoarea probelor.

Odata cu efectuarea analizei organoleptice a detergenţilor, se verifică modul de ambalare, marcare precum şi masa înscrisă pe ambalaj.

Analizele fizico-chimice au drept scop verificarea următoarelor caracteristici:

aspectului solutiei 1 % produs la 45 50C oferă informaţii asupra solubilităţii în apă a detergentului. Capacitatea de solubilizare depinde de natura şi de concentraţia substanţei active din detergent, cu care variază direct proporţional. La concentraţia şi temperatura de lucru indicată, soluţia de detergent nu trebuie să fie tulbure;

pH-ului solutiei 1% produs - valoarea pH-ului soluţiilor apoase de detergenţi indică domeniul de utilizare al acestora. Astfel, detergenţii care prezintă în solutii apoase pH-ul neutru până la slab alcalin (7-8,5) sunt destinaţi spălării materialelor textile din fibre proteice naturale (lână, mătase) şi fibre chimice. Detergenţii care prezintă în soluţii apoase pH alcalin şi puternic alcalin (9,5-11) sunt destinaţi spălarii materialelor textile celulozice (bumbac, in, cânepa).

determinarea densităţii în grămadă în stare netasată - pentru detergenţii conditionaţi sub formă de praf şi granule densitatea în gramadă oferă indicaţii asupra uniformităţii, formei şi mărimii particulelor. În general acest indicator are valori cuprinse înttre 220-450 g/dm3.

determinarea conţinutului în substanţă activă reprezintă o analiză deosebit de importantă, deoarece această componentă determină proprietăţile tensioactive specifice detergenţilor. Domeniul în care se încadrează această caracteristică este de 12-35%.

biodegrabilitatea exprimă capacitatea detegentului de a fi descompus după utilizare de către microorganismele din natură;

umiditatea detergenţilor condiţionaţi în stare de pulbere şi granule (5-10%); prezintă importanţă la depozitarea detergenţilor.

Pentru determinarea valorii de utilizare a detergentilor se verifica unele caracteristici tensioactive ca: scaderea tensiunii superficiale, puterea de udare, de spumare, de dispersie, de emulsionare, spalare, etc.

Dintre aceste proprietăţi se determina în mod curent caracteristicile spumei, conform standardelor, respectiv puterea de spumare, stabilitatea spumei si a desimea spumei. Spuma reprezintă din punct de vedere fizic un sistem dispers, gaz in lichid, in care celulele de gaz sunt despartite prin pelicule subtiri de solutie de detergent.

Puterea de spumare reprezintă capacitatea solutiilor apoase de detergenti de a forma spumă, în urma operaţiei de agitare. Puterea de spumare, in conditiile standard reprezinta volumul spumei formate, exprimat in ml.

Stabilitatea spumei se exprimă prin raportul dintre volumul spumei după un anumit timp de repaus şi volumul iniţial al spumei, formate în condiţii standard.

Desimea spumei se exprimă prin raportul dintre volumul soluţiei din spumă şi volumul spumei formate iniţial.

Ambalarea detergenţilor se realizează în recipienţi din material plastic (pentru detergenţii lichizi şi pastă), ambalaje din hârtie dublată cu material plastic, carton, materiale plastice.

Marcarea produselor se realizează direct pe ambalaj. Pe eticheta ambalajelor se vor menţiona denumirea comercială a produsului, denumirea producătorului, cantitatea de produs ambalată, compoziţia chimică, data fabricării, condiţii de păstrare, recomandări în utilizare (domeniu, spălare automată/manuală, temperatura apei de spălare, dozaj, etc., utilizând simbolurile grafice specifice).

75


9.2. Produse cosmetice

Produsele cosmetic reprezintă orice substanţă sau preparat care urmează să fie pus în contact cu diverse părţi externe ale corpului uman, cu scopul exclusiv sau principal de a le curăţa, parfuma, modifica aspectul şi/sau a le corecta mirosurile corporale şi/sau a le proteja ori a le menţine în bună stare (sursa Legea 178/2000). La fabricarea produselor cosmetice sunt utilizate o serie de ingrediente de origine animală, vegetală sau minerală, clasificate în funcţie de rolul îndeplinit în cadrul produsului: excipienţi (substanţe ce înglobează celelalte produse, asigurând protecţia şi hrănirea pielii), umectanţi (limitează evaporarea apei), substanţe active (ce contribuie la regenerarea pielii), emulgatori, aglutinanţi, conservanţi, deodoranţi, odoranţi, coloranţi, solvenţi, filtre ultraviolete, etc.

Produsele cosmetice puse pe piaţă nu trebuie să pericliteze sănătatea umană atunci când sunt folosite în condiţii normale sau raţional previzibile de folosire, ţinându-se seama de prezentarea produsului, etichetarea, instrucţiunile privind utilizarea şi îndepărtarea acestuia, precum şi de orice altă indicaţie prevăzută de producător, de reprezentantul său autorizat sau de orice altă persoana responsabilă pentru introducerea pe piaţă a produsului. Sunt interzise la comercializare produsele cosmetice având în compoziţie substanţe interzise de Ministerul Sănătăţii (lista acestora este corelată cu reglementările europene în domeniu), ingrediente peste limita maximă admisibilă sau componente cancerigene, mutagene sau toxice.

Produsele cosmetice pot fi puse pe piaţa românească numai după o notificare prealabilă la Ministerul Sănătăţii, făcută de un producător sau reprezentant înregistrat legal în România. Notificarea constă în transmiterea în formă scrisă şi/sau electronică a următoarelor date: numele/denumirea producătorului, a reprezentantului său autorizat, a beneficiarului fabricării produsului cosmetic şi numarul de inregistrare la registrul comerţului a producatorului/reprezentantului autorizat; sediul în România al producatorului/reprezentantului autorizat; ţara de origine pentru produsul cosmetic fabricat în afara teritoriului României; denumirea comercială a produsului cosmetic; funcţia de produs cosmetic; declaraţia de conformitate prin care producătorul/reprezentantul autorizat, beneficiarul fabricării produsului cosmetic sau persoana responsabilă pentru punerea pe piaţă a produsului cosmetic importat îşi asumă responsabilitatea conformării produselor cosmetice fabricate/importate cu prevederile legale.

Pentru exercitarea controlului de către autorităţile competente e necesar ca producătorul/reprezentantul autorizat, să deţină la adresa specificată pe etichetă următoarele date: compoziţia calitativă şi cantitativă a produsului (informaţiile privind compoziţia parfumată şi parfumurile sunt limitate la numele/numărul de cod al compoziţiei, precum şi la identitatea furnizorului); specificaţiile fizico-chimice şi microbiologice pentru materiile prime şi produsul finit; criteriile de control de puritate şi microbiologie pentru produsul cosmetic; metoda de fabricare conform normelor de bună practică de fabricaţie a produselor cosmetice; numele persoanei responsabile cu fabricarea sau importul pentru prima data al unui produs cosmetic în UE; evaluarea riscului pentru sanatatea umana al produsului cosmetic; numele si adresa persoanelor calificate responsabile care au evaluat produsul din punctul de vedere al siguranţei pentru sanatatea umană; datel existente cu privire la efectele nedorite pentru sănătatea umană, provocate de produsele cosmetice ca urmare a utilizării; dovada privind efectul declarat al produsului cosmetic, in cazul in care natura acestuia o justifică; i) informaţii privind orice testări pe animale legate de dezvoltarea sau de evaluarea siguranţei produsului cosmetic ori a ingredientelor.

Sortimentul comercial de produse cosmetice cuprinde:

76


Creme, emulsii, loţiuni, geluri şi uleiuri pentru piele (mâini, faţă, picioare, etc.); Măşti pentru faţă; Baze nuanţatoare (lichide, paste, pudre etc.) ; Pudre de machiaj, pudre după baie, pudre igienice etc.; Săpunuri de toaletă, sapunuri deodorante etc. ; Parfumuri, ape de toaletă, ape de colonie etc. ; Preparate pentru baie şi dus (săruri, spume, uleiuri, geluri etc.) ; Depilatoare; Deodorante si antiperspirante; Produse pentru ingrijirea parului: nuantatoare si decolorante; produse pentru ondulare,

indreptare si fixare; produse pentru aranjare (decorare); produse pentru curatare (lotiuni, pudre, sampoane etc.); produse de conditionare (lotiuni, creme, uleiuri etc.); produse de coafare (lotiuni, lacuri, briantine etc.) ;

Produse pentru ras (creme, spume, lotiuni etc.) ; Produse pentru machiaj si indepartarea acestuia de pe fata si ochi; Produse destinate aplicarii pe buze; Produse pentru ingrijirea dintilor si a gurii; Produse pentru ingrijirea unghiilor si decorarea lor; Produse pentru igiena intima externă; Produse pentru bai de soare (plajă); Produse pentru bronzare fara soare; Produse de albire a pielii; Produse antirid.

Aprecierea calităţii produselor cosmetice se realizează în principal prin analiză senzorială, apreciindu-se uzual aspectul şi consistenţa, culoarea, mirosul, acţiunea asupra pielii, prezenţa defectelor, etc. Evaluarea senzorială este completată de analize fizico-chimice şi microbiologice, specifice fiecărui produs. Eticheta produsului cosmetic, redactată/tradusă în limba română trebuie să cuprindă următoarele informaţii, inscripţionate vizibil, lizibil şi cu caractere care nu se şterg uşor: numele sau denumirea producatorului ori a persoanei responsabile cu introducerea pe piata stabilite in Uniunea Europeana sau abrevierea, daca aceasta permite identificarea persoanelor respective; b) sediul sau adresa din statul membru al Uniunii Europene a producatorului sau a persoanei responsabile pentru introducerea pe piata in Uniunea Europeana a unui produs cosmetic importat sau abrevierea sa, atat timp cat aceasta este posibil de identificat; c) tara de origine pentru produsele fabricate in afara statelor membre ale Uniunii Europene; d) continutul nominal in momentul ambalarii produsului, indicat in greutate sau in volum, exceptand ambalajele ce contin mai putin de 5 grame sau mai putin de 5 mililitri, esantioanele gratuite si dozele unice. In ceea ce priveste ambalajele in care se comercializeaza produse intr-un ansamblu de bucati si pentru care indicarea greutatii sau a volumului nu este semnificativa, continutul poate sa nu fie indicat, dar se va mentiona pe ambalaj numarul de bucati; aceasta mentiune nu este necesara atunci cand numarul de piese este usor de determinat din exterior sau daca produsul este comercializat in mod uzual ca unitate; e) data de minima durabilitate indicata prin sintagma "A se folosi preferabil inainte de ...", urmata de data sau de indicarea locului de pe ambalaj unde se afla inscriptionata aceasta data. Data trebuie clar mentionata, indicandu-se, in ordine si cu cifre arabe, fie luna si anul, fie ziua, luna si anul. Daca este necesar, aceasta informatie va fi suplimentata de o indicare a conditiilor care trebuie indeplinite pentru a se garanta durabilitatea afirmata. Indicarea datei de durabilitate nu este obligatorie pentru produsele cosmetice a caror durabilitate minima depaseste 30 de luni. Pentru acestea mentiunile se completeaza cu indicarea perioadei, dupa deschiderea produsului cosmetic, in care poate fi folosit in siguranta de catre consumatori. Aceasta informatie va fi redata prin simbolul prevazut in anexa nr. 2, urmat de perioada de utilizare exprimata in luni

77


si/sau ani; f) precautiunile speciale la utilizare, in special cele referitoare la ingredientele mentionate in listele prevazute la art. 9 alin. (1) si aprobate prin ordin al ministrului sanatatii si care trebuie inscriptionate pe ambalaj, precum si informatiile speciale de avertizare pentru produsele cosmetice de uz profesional, in special cele pentru coafura. In situatia in care acest lucru nu este posibil din motive practice, va fi alaturat un prospect, o banderola ori un cartonas care va contine informatiile necesare consumatorilor, fie abreviat, fie prin utilizarea simbolului prevazut in anexa nr. 3, care trebuie sa figureze pe recipient si pe ambalaj; g) functia produsului cosmetic, exceptand cazul in care aceasta rezulta din prezentarea produsului; h) numarul lotului de fabricatie, marcat pe recipient sau pe ambalaj, dupa caz, ori o indicatie care sa permita identificarea produsului; i) lista cuprinzand ingredientele care fac parte din compozitia produsului cosmetic, in ordinea descrescatoare a greutatii in momentul incorporarii lor; aceasta lista este precedata de cuvantul "ingrediente". In cazul in care, din motive practice legate de spatiu, acest lucru nu este posibil, va fi alaturat un prospect, o banderola ori un cartonas ce trebuie sa contina informatia necesara consumatorului si va fi inscriptionata pe recipient ori pe ambalaj informatia abreviata ori simbolul prevazut prin ordin al ministrului sanatatii. Se vor mentiona ingredientele in concentratie mai mica de 1%, fara o ordine anume, dupa cele a caror concentratie este mai mare de 1%. Colorantii se pot mentiona dupa celelalte ingrediente. Pentru produsele cosmetice decorative comercializate in mai multe culori/nuante se mentioneaza toti agentii de colorare folositi, precedati de sintagma "poate contine" sau de simbolul "+/-". Compozitiile de parfumare sau de aromatizare si materiile lor prime vor fi mentionate prin cuvantul "parfum", respectiv "aroma". Substantele cuprinse in listele prezentate la art. 9 alin. (1) lit. a) si aprobate prin ordin al ministrului sanatatii, pentru care exista mentiunea de a fi inscriptionate pe amabalaj, vor fi incluse pe lista ingredientelor, indiferent de functiunea pe care o au in produsul cosmetic. (2) Acolo unde, din motive practice legate de dimensiunea sau de forma recipientelor ori a ambalajelor, nu este realizabila inscriptionarea informatiilor prevazute la alin. (1) lit. f) si i), acestea se inscriu pe o eticheta, o banderola, un prospect sau un pliant care este alaturat produsului. In cazul sapunului, al bilelor pentru baie sau al altor produse de dimensiuni mici, unde este practic imposibil, din motive de dimensiune sau forma, sa fie scrise informatiile prevazute la alin. (1) lit. i) pe un prospect, o eticheta, o banderola, un pliant sau un cartonas atasat, aceste informatii vor fi scrise pe un pliant pus in imediata vecinatate a recipientului in care produsul cosmetic este expus spre vanzare. (3) Pentru produsele cosmetice care nu sunt preambalate si care sunt ambalate la punctul de vanzare la cererea cumparatorului ori care sunt preambalate pentru imediata vanzare, regulile detaliate pentru modul de indicare a informatiilor prevazute la alin. (1) se aproba prin ordin al ministrului sanatatii, care se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

CAPITOLUL 10. MĂRFURI METALICE

10.1 Proprietăţile metalelor

În timpul utilizării lor, mărfurile metalice sunt supuse la solicitări mecanice, termice şi, totodată, suferă acţiunea unor factori chimici. De asemenea, o serie de proprietăţi ale metalelor şi aliajelor acestora, precum culoarea sau luciul, contribuie la aspectul şi estetica produsului, iar altele, cum sunt densitatea şi greutatea specifică la stabilirea greutăţii acestora.

Cunoaşterea proprietăţilor metalelor şi aliajelor acestora oferă posibilitatea utilizării lor ca materii prime corespunzătoare destinaţiilor date, explicării ştiinţifice a indicatorilor de calitate ai produselor şi îndeplinirii funcţiilor pentru care acestea au fost create.

Proprietăţile metalelor pot fi clasificate în următoarele patru grupe:

78


proprietăţi fizice proprietăţi mecanice proprietăţi tehnologice proprietăţi chimice.

10.1.1 Proprietăţi fiziceStarea de agregare. La temperatura mediului ambiant toate metalele, cu excepţia

mercurului, se găsesc în stare solidă, deci au formă şi volum propriu.Culoarea. Este dată de radiaţiile din spectrul vizibil care sunt reflectate de suprafaţa

acestora. Cele mai multe metale reflectă aproape toate radiaţiile spectrului vizibil şi de aceea ele au o culoare alb-cenuşie. Unele metale precum cuprul, aurul etc. şi aliaje precum alama sau bronzul, absorbind o parte din radiaţiile spectrului vizibil (în domeniul albastru în cazul cuprului, respectiv în domeniul verde în cazul aurului, alamei sau bronzului), apar colorate.

Luciul. Este o proprietate specifică metalelor, care influenţează direct aspectul produselor. În timp, datorită fenomenului de coroziune, pe suprafaţa metalelor se formează compuşi chimici (de regulă oxizi sau sulfuri) care afectează luciul.

Structura metalelor. În stare solidă metalele au o structură cristalină. Din multitudinea structurilor cristaline care pot fi întâlnite, cele caracteristice metalelor sunt foarte puţine. Majoritatea metalelor cristalizează într-unul din următoarele sisteme: reţeaua cubică compactă (cu feţe centrate, în care cristalizează cromul, wolframul şi

molibdenul. reţeaua cubică centrată intern (cu volum centrat) specifică aluminiului, nichelului, cuprului,

argintului, aurului şi platinei. reţeaua hexagonală compactă, în care cristalizează titanul, zincul, iridiul şi zirconiul.

Dintre cele 65 de metale ale căror structuri au fost determinate, 45 cristalizează cu structuri compacte, cubice sau hexagonale, 15 au structuri cubice centrate intern şi numai 5 (manganul, galiul, indiul, staniul şi mercurul) au structuri cristaline diferite de cele trei tipuri curente.

Numeroase metale sunt polimorfe, adică cristalizează, pe diferite intervale de temperatură, în una sau alta din cele trei forme cristaline obişnuite.

Densitatea (ρ) unui metal sau aliaj omogen se defineşte ca masa conţinută în unitatea de volum. Unitatea de măsură uzuală pentru densitate este g/cm3. Din punct de vedere al densităţii lor, metalele se pot clasifica în: metale uşoare, având densităţi de până la 5 g/cm3, exemplu în acest sens fiind aluminiul; metale grele, la care densitatea este cuprinsă între 5-10 g/cm3, ca de exemplu cromul; metale foarte grele, cu densităţi care depăşesc 10 g/cm3, cum sunt de exemplu argintul.

Densitatea relativă (ρr) a unui metal sau aliaj este dată de raportul dintre densitatea sa şi cea a apei şi este o mărime adimensională.

Cunoaşterea densităţii permite calcularea corectă a masei produselor plecând de la dimensiunile acestora şi invers.

Temperatura de topire este temperatura la care metalul sau aliajul trece din starea solidă în starea lichidă, la presiunea atmosferică. Cunoaşterea temperaturii de topire este necesară pentru alegerea metalelor în funcţie de regimul de lucru şi de locurile în care vor fi întrebuinţate.

Dilatabilitatea este proprietatea metalelor de a-şi mări lungimea şi volumul prin încălzire. Fenomenul invers, adică micşorarea lungimii sau volumului prin răcire, se numeşte contracţie. Dilatarea în lungime este întâlnită la produsele la care lungimea este mult mai mare decât celelalte două dimensiuni (lăţime şi înălţime), iar dilatarea în volum este specifică produselor la care cele trei dimensiuni sunt de valori apropiate.

Cunoaşterea coeficientului de dilatare este foarte importantă în construcţia de maşini, a instrumentelor de precizie, la execuţia construcţiilor metalice. De exemplu, la ceasuri, cronometre, şublere, micrometre se utilizează aliaje cu coeficient de dilatare cât mai mic.

79


Conductibilitatea termică este proprietatea metalelor şi aliajelor de a putea fi străbătute de un flux de căldură sub acţiunea unei diferenţe de temperatură. Ea se exprimă de regulă prin

intermediul conductivităţii termice λ şi se măsoară în

Cele mai bune metale conducătoare de căldură sunt argintul, cuprul, aurul şi aluminiul. Cunoaşterea conductivităţii termice este necesară pentru corecta alegere a metalelor şi aliajelor din care se produc radiatoarele (caloriferele), ochiurile maşinilor de gătit, evaporatoarele şi condensatoarele frigiderelor şi congelatoarelor etc.

Conductibilitatea electrică este proprietatea metalelor şi aliajelor de a putea fi străbătute de un curent electric sub acţiunea unei tensiuni electrice. Mărimea asociată acestei proprietăţi

este conductivitatea electrică γ, şi care se măsoară în

Mult mai des este folosită în practică mărimea inversă conductivităţii electrice şi anume rezistivitatea electrică ρ.

Cea mai bună conductivitate electrică o au argintul, cuprul, aurul şi aluminiul. De aceea, argintul, cuprul şi aluminiul sunt utilizate la producerea conductoarelor pentru transportul energiei electrice.

Metalele în stare pură conduc mai bine curentul electric decât cele care conţin impurităţi sau care sunt aliate cu alte metale. Unele aliaje, având o rezistivitate ridicată, sunt folosite la producerea rezistenţelor electrice pentru aparate electrocasnice (plite electrice, reşouri, fiare de călcat etc.) şi a celor bobinate folosite în electronică.

Cunoaşterea rezistivităţii şi a conductivităţii electrice prezintă importanţă pentru metalele şi aliajele folosite în industria electrotehnică şi electronică.

Proprietăţi magnetice. Toate metalele şi aliajele au o anumită comportare din punct de vedere magnetic, care diferă de la un metal la altul şi chiar de la un metal la aliajele sale. Din punct de vedere al proprietăţilor magnetice, metalele şi aliajele se pot grupa în: metale şi aliaje diamagnetice. Acestea au moment magnetic numai în prezenţa unui câmp

magnetic exterior şi atunci se magnetizează în sens invers cu câmpul magnetic (momentele magnetice induse sunt opuse câmpului magnetic); de aceea, metalele şi aliajele diamagnetice sunt respinse uşor de magneţi. Exemple de metale diamagnetice sunt: staniul, plumbul, cuprul, argintul şi aurul.

metale şi aliaje paramagnetice. Au moment magnetic numai în prezenţa unui câmp magnetic exterior şi atunci se magnetizează în acelaşi sens cu câmpul magnetic (momentele magnetice induse sunt în sensul câmpului magnetic); de aceea, metalele şi aliajele paramagnetice sunt atrase uşor de magneţi. Exemple de metale paramagnetice sunt: aluminiul, platina, cromul, titanul şi vanadiul.

Diamagnetismul şi paramagnetismul se manifestă foarte slab. metale şi aliaje feromagnetice. Pot avea moment magnetic chiar dacă nu se găsesc în câmp

magnetic exterior. Aceste metale şi aliaje pot da deci magneţi permanenţi. Feromagnetismul se manifestă cu intensitate mare faţă de celelalte tipuri de magnetism. Metalele feromagnetice sunt: fierul, nichelul, cobaltul precum şi aliajele acestora. Există şi un aliaj compus din metale neferomagnetice (cupru, aluminiu, mangan) numit aliaj Heussler, care posedă totuşi proprietăţi feromagnetice.

Cunoaşterea proprietăţilor magnetice ale metalelor şi aliajelor este utilă, deoarece unele semifabricate şi produse trebuie să fie neferomagnetice (de exemplu, în cazul ceasurilor mecanice şi a şurubelniţelor de ceasornicărie), iar altele trebuie să posede proprietăţi feromagnetice (magneţi permanenţi folosiţi la uşile frigiderelor şi congelatoarelor, la producerea difuzoarelor, a miezurilor magnetice pentru transformatoare şi bobine; pulberi metalice folosite la benzile de casetofon sau videocasetofon).

10.1.2 Proprietăţi mecanice

80


Proprietăţile mecanice ale metalelor determină modul de comportare al produselor atunci când acestea sunt supuse la diferite solicitări mecanice. Cunoaşterea acestor proprietăţi este importantă, deoarece numai prin cunoaşterea lor exactă se pot alege metalele şi aliajele din care sunt realizate produsele şi, totodată, ele pot fi corect dimensionate.

Ca urmare a solicitărilor la care sunt supuse produsele, pot apărea deformări care pot fi: elastice (sau temporare) care dispar după ce forţa ce a produs deformarea a încetat să mai

acţioneze. plastice (sau permanente) care nu dispar după ce forţa exterioară şi-a încetat acţiunea.

Elasticitatea este proprietatea metalelor şi aliajelor de a reveni, mai mult sau mai puţin, la forma şi dimensiunile iniţiale, după dispariţia forţelor care au produs deformarea. Această proprietate este foarte importantă în cazul materialelor din care sunt produse arcurile.

Plasticitatea este proprietatea metalelor şi aliajelor de a se deforma sub acţiunea forţelor exterioare şi de a rămâne deformate şi după ce acţiunea acestora a încetat. Această proprietate se cere metalelor ce urmează a fi prelucrate prin forjare, laminare, trefilare, ambutisare.

Tenacitatea este proprietatea metalelor şi aliajelor de a se rupe sub acţiunea forţelor exterioare după ce în prealabil au suferit deformaţii permanente ce apar ca alungiri, contracţii sau gâtuiri.

Fragilitatea este proprietatea metalelor şi aliajelor de a se rupe brusc sub acţiunea forţelor exterioare, fără a prezenta în prealabil deformări plastice permanente.

Rezistenţa mecanică este proprietatea metalelor şi aliajelor de a se împotrivi unor solicitări de natură mecanică care tind să le rupă. Rezistenţele pot fi: la întindere, comprimare, încovoiere, torsiune (răsucire), forfecare în funcţie de modul cum acţionează forţele exterioare asupra metalului În timpul utilizării, produsele pot fi supuse, simultan sau succesiv, la mai multe solicitări. De semnalat faptul că metalele şi aliajele acestora nu rezistă la fel de bine la toate solicitările. Astfel fonta, deşi rezistă bine la compresiune, nu se comportă la fel de bine la tracţiune. Rezistenţa la tracţiune (întindere) este cea mai importantă dintre rezistenţele metalelor la

deformările plastice. Această proprietate se referă la comportarea unui metal sau aliaj la acţiunea unor forţe de întindere. Sub acţiunea acestora metalul se întinde, apare o micşorare a secţiunii (gâtuire), iar în final se produce ruperea.

Rezistenţa la compresiune evidenţiază rezistenţa pe care o opune produsul metalic faţă de forţele care tind să-l comprime. Privită din punct de vedere teoretic, rezistenţa la compresiune este opusul rezistenţei la tracţiune, efectele produse de forţele de compresiune fiind inverse celor obţinute la solicitarea la tracţiune. Astfel, în loc de alungire se obţine o scurtare, iar în loc de gâtuire, o umflare sau bombare a produsului. În cazul produselor lungi cu secţiune mică, supuse compresiunii, apare o curbare a acestora, fenomenul fiind denumit flambaj.

Rezistenţa la încovoiere este rezistenţa opusă de un produs metalic sub formă de bară, aşezat pe două reazeme, faţă de o forţă care acţionează la mijloc, perpendicular pe axa produsului. Sub acţiunea forţei, produsul se încovoiază, după care se rupe. Se determină îndeosebi în cazul metalelor şi aliajelor fragile, deoarece metalele tenace nu pot fi rupte prin încovoiere.Rezistenţa la torsiune (răsucire) este rezistenţa opusă de un produs metalic unui cuplu de forţe care acţionează asupra celor două capete ale produsului, în sens contrar. În urma răsucirii, produsele metalice se pot rupe prin forfecare (în cazul metalelor şi aliajelor tenace) sau smulgere (în cazul metalelor şi aliajelor fragile).

Rezistenţa la forfecare (tăiere) reprezintă rezistenţa opusă de produsele metalice faţă de două forţe exterioare, egale ca valoare şi de sens contrar, care acţionând perpendicular pe axa produsului tind să-l taie.

Duritatea este proprietatea metalelor şi aliajelor de a rezista la acţiunea unor forţe exterioarecare tind să le deformeze superficial suprafaţa. După modul în care pot fi aplicate aceste forţe, solicitările pot fi: statice, atunci când forţa este aplicată lent şi progresiv dinamice, atunci când forţa este aplicată brusc.

81


Determinarea durităţii metalelor şi aliajelor se poate realiza printr-o multitudine de metode: a. Metode statice de determinare a durităţii

a 1. Metode prin zgâriereMetoda Mohs se bazează pe utilizarea scării Mohs, care ordonează mineralele în funcţie

de capacitatea acestora de a zgâria mineralele cu o duritate mai mică şi de a fi zgâriate de cele cu o duritate mai mare. Plecând de la scara Mohs pentru minerale, s-a stabilit o scară şi pentru metale şi aliaje.

Metoda Mohs este o metodă empirică, determinările sunt calitative şi nu cantitative şi de aceea ea nu este utilizată în practică.

Metoda Martens constă în zgârierea piesei metalice cu ajutorul unui diamant având formă de con cu unghiul la vârf de 90° sau 120°. Duritatea se determină fie măsurând lăţimea urmei zgârieturii obţinute la o forţă constantă de apăsare, fie determinând forţa necesară pentru ca urma zgâriată să posede o anumită lăţime (10 μm).

a 2. Metode prin apăsareSpre deosebire de metodele prin zgâriere, aceste metode sunt utilizate frecvent în practică.

Din această grupă fac parte metodele Brinell, Vickers şi Rockwell. Metoda Brinell utilizează ca penetrator o bilă de oţel (cu diametre de 2,5; 5 sau 10 mm),

care este apăsată pe suprafaţa produsului de verificat cu o forţă specificată şi într-un interval de timp precizat. Duritatea Brinell se notează cu HB. Metoda Brinell se utilizează pentru determinarea durităţii oţelurilor necălite, fontelor şi a aliajelor neferoase.

Metoda Vickers utilizează în locul bilei de oţel o piramidă dreaptă de diamant cu baza pătrată, având unghiul la vârf de 136°. Duritatea Vickers se notează cu HV. Datorită durităţii foarte mari a penetratorului, această metodă poate fi folosită în cazul metalelor şi aliajelor foarte dure.

Metoda Rockwell are două variante, în funcţie de penetratorul utilizat: varianta B la care penetratorul este o bilă de oţel (cu diametrul de 1,587 mm); varianta C, care foloseşte un penetrator con de diamant cu unghiul la vârf de 120°.Forţa este aplicată lent şi progresiv, în trei etape, fiecare fiind caracterizată de o valoare specifică. Duritatea determinată prin varianta B a metodei Rockwell se notează cu HRB, iar cea obţinută prin varianta C este simbolizată cu HRC.

Varianta B a metodei Rockwell este indicată pentru determinarea durităţii oţelurilor carbon obişnuite, metalelor şi aliajelor neferoase, iar varianta C pentru metale şi aliaje dure, oţeluri călite.

b. Metode dinamice de determinare a durităţiib 1. Metode elasticeMăsurarea durităţii prin aceste metode presupune măsurarea reculului pe care îl are un

penetrator care loveşte suprafaţa produsului de verificat fără a o deforma. Cu cât duritatea este mai ridicată, cu atât reculul penetratorului este mai mare.

Metoda Shore utilizează un scleroscop, care este un dispozitiv simplu alcătuit dintr-un tub gradat (având 140 diviziuni, echivalente unităţilor de duritate Shore) în care se deplasează liber un ciocănel metalic cu masa de 3g şi prevăzut cu un vârf de diamant.

Pentru a determina duritatea, scleroscopul se aşează deasupra produsului, iar ciocănelul este lăsat să cadă liber; lovind suprafaţa produsului el ricoşează până la o anumită înălţime, care, măsurată pe tubul gradat, indică duritatea Shore, notată cu HS.

Metoda cu duroscopul. Duroscopul este un pendul care are fixat la extremitate o bilă de oţel cu diametrul de 4 mm. Pentru determinarea durităţii, pendulul este deviat la un unghi de 70° faţă de verticală şi lăsat liber. Întâlnind în drumul său suprafaţa produsului metalic, pendulul ricoşează sub un anumit unghi, care poate fi citit pe cadranul gradat al duroscopului şi care intră în relaţia de calcul al durităţii.

82


b 2. Metode plasticeMăsurarea durităţii prin aceste metode presupune lovirea bruscă a suprafeţei produsului cu

un penetrator sub formă de bilă de oţel care produce astfel o deformare; măsurând diametrul urmei, se poate calcula duritatea produsului.

Metoda cu ciocan Baumann constă în aplicarea bruscă a unei forţe constante, prin destinderea unui resort, care acţionează o bilă de oţel. Duritatea produsului se determină în funcţie de diametrul urmei imprimate de bilă.

Metoda cu ciocan Poldi se bazează pe aplicarea bruscă a unei forţe variabile asupra unui penetrator din oţel sub formă de bilă cu diametrul de 10 mm. Penetratorul imprimă concomitent o urmă pe suprafaţa produsului de verificat şi pe cea a unei bare etalon cu duritate cunoscută. Comparând diametrele celor două urme se determină duritatea piesei.

Metoda cu ciocan Poldi se foloseşte la determinarea rapidă, dar, aproximativă a durităţii, în cazul pieselor metalice mari.

10.1.3 Proprietăţi tehnologice

Aceste proprietăţi determină modul de comportare al metalelor şi aliajelor supuse prelucrărilor mecanice. Spre deosebire de celelalte proprietăţi menţionate anterior, proprietăţile tehnologice nu pot fi apreciate şi măsurate direct.

Maleabilitatea este proprietatea unor metale şi aliaje de a putea fi prelucrate în foi, fără fisurare, la temperaturi inferioare celei de topire. Depinde de mai mulţi factori printre care: sistemul de cristalizare, viteza de răcire, temperatura de prelucrare, prezenţa impurităţilor, tratamente termice şi termochimice etc.

Cel mai maleabil metal este aurul, care poate fi tras în foi atât de subţiri încât 12000 foiţe puse una peste alta ajung la grosimi de 1 mm. Urmează apoi staniul, plumbul şi aluminiul – ultimul fiind folosit frecvent, sub formă de folii, ca ambalaj.

Ductilitatea este proprietatea unor metale şi aliaje de a putea fi trase în fire. Această proprietate depinde de maleabilitate şi tenacitate. Metale precum: aurul, argintul, cuprul, aluminiul, nichelul, care sunt maleabile şi tenace, sunt ductile. Altele, neîntrunind ambele proprietăţi, nu sunt ductile. De exemplu, oţelul călit este tenace, dar nu este maleabil, deci nu este ductil, iar staniul este maleabil, dar nu este tenace, deci nu este ductil.

În strânsă legătură cu maleabilitatea şi ductilitatea sunt şi alte proprietăţi tehnologice mai complexe, precum comportamentul la ambutisare, îndoire simplă, dublă şi alternată.

Forjabilitatea este proprietatea unor metale şi aliaje de a putea fi prelucrate prin batere. Cel mai forjabil metal este cuprul.

Sudabilitatea este proprietatea metalelor şi aliajelor de a putea fi îmbinate într-un ansamblu rezistent prin încălzire, cu sau fără adaos de metal.

10.1.4 Proprietăţi chimice

Aceste proprietăţi definesc modul de comportament al metalelor şi aliajelor la acţiunea substanţelor chimice şi a agenţilor atmosferici.

Dintre toate proprietăţile chimice, o importanţă deosebită o are rezistenţa la coroziune, care defineşte modul de comportare al metalelor şi aliajelor la acţiunea agenţilor corozivi.

Coroziunea este procesul de degradare chimică, lentă şi progresivă, a metalelor şi aliajelor datorită acţiunii chimice, electrochimice şi biochimice a mediului înconjurător. Nu există metal sau aliaj inert, toate sunt corodate mai mult sau mai puţin intens. Chiar şi metalele preţioase ca aurul sau platina se corodează într-un ritm foarte lent (viteza de coroziune a acestora este de aproximativ 0,002 mm/an).

Clasificarea coroziunii produselor metalice se poate face în funcţie de mecanismul procesului de distrugere precum şi în funcţie de aspectul distrugerii.

După mecanismul procesului de distrugere, se disting următoarele tipuri de coroziune:

83


coroziunea chimică. Este provocată de gazele uscate sau de soluţiile de substanţe anorganice în solvenţi organici. În general, produsul iniţial al coroziunii este o peliculă, de regulă de oxizi, care poate proteja metalul contra corodării ulterioare în cazul în care este aderentă la metal, impermeabilă, elastică şi rezistentă. Un exemplu în acest sens este aluminiul ce se acoperă instantaneu cu o peliculă de oxid, care, datorită caracteristicilor sale, apără în continuare suprafaţa metalului de coroziune.

coroziunea electrochimică. Este provocată de soluţiile de electroliţi, peliculele de umezeală, atmosferă, care generează elemente galvanice microscopice şi practic este cea mai uzuală formă de manifestare a coroziunii. Ruginirea fierului este un exemplu de coroziune electrochimică care are drept consecinţă formarea hidroxizilor feroşi şi ferici ce formează un strat poros, prin care procesul continuă în adâncime.

biocoroziunea. Este produsă de microorganismele anaerobe şi aerobe, dintre care cele mai importante sunt bacteriile sulfato-reducătoare (anaerobe) ce provoacă coroziunea perforantă a oţelului şi bacteriile fierului (aerobe), care-şi procură energia necesară vieţii prin oxidarea oxidului feros în oxid feric.

Coroziunea este influenţată de o serie de factori dintre care cei mai importanţi sunt: compoziţia chimică şi structura metalului sau aliajului potenţialul său electrochimic condiţiile de elaborare, prelucrare şi tratamentele la care este supus natura metalelor în contact calitatea prelucrării suprafeţei natura şi compoziţia mediului agresiv durata contactului dintre produsul metalic şi mediul agresiv temperatura şi viteza de mişcare a mediului agresiv.

În funcţie de rezistenţa lor la acţiunea agenţilor corozivi, metalele şi aliajele se pot clasifica în: anticorozive, grupă care include metale şi aliaje precum: aurul, argintul, platina, nichelul,

cromul, oţelul inoxidabil şi alte metale şi aliaje care, în mod obişnuit, nu sunt atacate de agenţii corozivi;

superficial corozive, grupă care include metale şi aliaje precum: cuprul, zincul, plumbul, staniul, bronzurile şi alamele. Acestea sunt atacate doar la suprafaţă, datorită peliculei de compuşi chimici (oxizi, carbonaţi, hidroxizi) rezultate în urma coroziunii, peliculă care este impermeabilă ferind ulterior metalul de corodare în profunzime;

corozive, grupă care include în principal fierul şi aliajele sale. Aceste metale şi aliaje sunt atacate în profunzime, chiar până la completa distrugere a produsului, datorită peliculei poroase de compuşi chimici (oxizi, hidroxizi) rezultate în urma coroziunii.

10.2 Aparate şi maşini metalice de uz casnic

În această grupă de mărfuri intră maşinile de tocat, maşinile de gătit cu combustibili, încălzitoarele de apă cu combustibili, centralele termice şi maşinile de cusut.

Maşinile de tocat carne cu acţionare manuală se compun dintr-un corp, în care este montat axul melcat cu rol de antrenare a cărnii, acţionat de o manivelă cu mâner (iar la unele tipuri de un volant). În partea din faţă a axului melcat este montat cuţitul care calcă pe sită, tăind astfel bucăţile de carne. Fixarea sitei se realizează cu ajutorul unei piuliţe de strângere care se montează prin înşurubare în partea din faţă a corpului maşinii. Corpul, axul melcat, manivela şi piuliţa de strângere sunt realizate din fontă, iar sita şi cuţitul din oţel. Axul melcat şi interiorul corpului sunt protejate împotriva coroziunii prin emailare, iar exteriorul corpului, manivela şi piuliţa de strângere sunt vopsite.

În reţelele comerciale de specialitate se întâlnesc: maşini de tocat carne cu prindere la masă ;

84


maşini cu fixare la masă.

Maşinile cu prindere la masă sunt mobile, fixarea lor de masă realizându-se cu ajutorul unui dispozitiv tip menghină, iar cele cu fixare la masă se fixează solidar de masă cu ajutorul a patru şuruburi. Spre deosebire de maşinile cu prindere la masă, cele cu fixare la masă pot avea în loc de manivelă un volant cu mâner. Ca piese de schimb şi accesorii se comercializează cuţite, site, garnituri, pâlnii de umplut cârnaţi, filiere pentru biscuiţi, dispozitive pentru stors roşii etc. Asemănătoare cu maşinile de tocat carne sunt maşinile pentru măcinat nuci şi maşinile de stors fructe şi roşii.

Aparatele de gătit cu combustibili folosesc căldura degajată la arderea combustibililor pentru pregătirea alimentelor. În funcţie de tipul de combustibil utilizat, se împart în: aparate de gătit cu combustibil gazos aparate de gătit cu combustibil lichid aparate de gătit cu combustibil solid.

Aparatele de gătit cu combustibil gazos au câştigat teren în defavoarea aparatelor de gătit cu combustibil lichid şi a celor cu combustibil solid pentru care cererea este din ce în ce mai redusă. Aceasta se datorează avantajelor oferite de aparatele de gătit cu combustibil gazos, care constau în: punere în funcţiune şi întreţinere mai uşoară deoarece nu necesită conectarea la un coş de

evacuare a fumului şi nici evacuarea periodică a reziduurilor rezultate în urma arderii; reducerea duratei de pregătire a alimentelor datorită randamentului mai ridicat; reglarea mai precisă a temperaturilor de lucru.

Aparatele de gătit cu combustibil gazos funcţionează cu gaze naturale (GN) sau gaze petroliere lichefiate (GPL). Condiţiile de ardere fiind diferite, pentru deosebire, pe aparat este marcat tipul combustibilului. Trecerea de la un tip de combustibil la altul se poate realiza prin schimbarea duzelor.

Avantajul aparatelor de gătit cu combustibil gazos constă printre altele în faptul că nu trebuie legate la un coş de fum, deoarece gazele ard complet în condiţiile normele.

Din punct de vedere al formei constructive, distingem: reşouri şi maşini de gătit. Reşourile sunt aparate de mici dimensiuni, care dispun de 1-3 ochiuri. Elementele principale ale reşourilor sunt: carcasa realizată din tablă de oţel emailată. Ea are rol estetic şi în acelaşi timp de susţinere a

celorlalte elemente componente; unele modele sunt prevăzute şi cu un capac din tablă de oţel emailată.

arzătoarele (ochiurile) asigură amestecul gaz-aer optim, pentru a se obţine o ardere completă cu formare de bioxid de carbon şi vapori de apă. Arzătoarele sunt realizate din fontă sau oţel inoxidabil, iar ajutajele (duzele) din alamă.

grătarul, executat din fontă emailată sau din sârmă de oţel nichelată, are rolul de susţinere a vaselor şi de a asigura distanţa arzător-vas optimă.

conductele realizează distribuirea gazului la dispozitivele de reglare şi apoi de la acestea către arzătoare. Sunt executate din alamă sau oţel.

robinetele reglează debitul gazului distribuit arzătoarelor şi sunt dotate cu dispozitive de blocare împotriva deschiderilor accidentale.

Principalele caracteristici de calitate ale reşourilor cu combustibil gazos sunt: numărul ochiurilor; diametrul ochiurilor exprimat în milimetri. Valorile uzuale sunt cuprinse între 30 şi 66 mm; combustibilul utilizat şi duzele livrate; consumul total de combustibil înregistrat pe durata unei ore în condiţiile în care toate

arzătoarele funcţionează cu robinetele în poziţia de maxim. Se exprimă în normal metri cubi pe oră (Nm3/h), iar valorile diferă în funcţie de tipul gazului utilizat. Astfel, consumul total de gaz natural este cuprins între 0,20 – 0,28 Nm3/h, în timp ce valorile pentru gaz petrolier lichefiat sunt cuprinse între 0,06 – 0,08 Nm3/h;

85


încărcarea termică totală reprezintă cantitatea de căldură rezultată din arderea combustibilului în unitatea de timp, în condiţiile în care toate arzătoarele funcţionează pe poziţia de maxim; se exprimă în kilowaţi (kW) sau kilocalorii pe oră (kcal/h), iar valorile întâlnite la diferite produse sunt cuprinse între 1200 kcal/h, respectiv 2850 kcal/h;

dimensiunile, exprimate în milimetri; masa, exprimată în kilograme.

Maşinile de gătit sunt aparate care, într-o configuraţie minimală, dispun de 3 – 6 ochiuri şi un cuptor. La aparatele performante pot fi întâlnite şi alte dotări precum: grătar, rotisor.

După modul de producere a căldurii maşinile de gătit se clasifică în: maşini de gătit clasice, care utilizează în exclusivitate căldura produsă prin arderea

combustibilului maşini de gătit mixte care combină procedeul clasic de încălzire cu procedeul electric, fiind

dotate în acest sens cu elemente încălzitoare cu rezistenţă sau cu generatoare de microunde. Dotările suplimentare care pot fi întâlnite la unele modele de maşini de gătit constau în: aprindere electrică acţionată de butoanele de comandă ale robinetelor de reglaj; sursă de lumină pentru iluminatul interior al cuptorului; dispozitiv de siguranţă care, în cazul stingerii accidentale a flăcării unui arzător sau în cazul

defectării unui organ indispensabil funcţionării sale, opreşte trecerea gazului spre arzător; termostat pentru menţinerea constantă a temperaturii în cuptor; unele modele dispun în acest

sens şi de un termometru care indică temperatura înregistrată în cuptor; rotisor acţionat electric; ceas avertizor sau cronocontactor care permite programarea duratei de funcţionare; sistem de ventilaţie care realizează o circulaţie forţată a aerului cald, contribuind astfel la

scăderea duratei de pregătire a alimentelor; sistem catalitic de curăţire a cuptorului.

Împreună cu maşina de gătit sunt livrate o serie de accesorii precum: grătar pentru copt, grătar pentru plită, tavă de copt, tavă pentru fript, placă de patiserie etc.

Aparatele pentru încălzirea cu combustibil a locuinţei utilizează energia termică produsă la arderea combustibilului pentru încălzirea locală a spaţiilor de locuit. Folosirea acestor aparate pentru încălzirea locuinţelor este o soluţie mai puţin costisitoare în comparaţie cu cea oferită de aparatele electrice, dar care prezintă unele dezavantaje (necesită coş pentru evacuarea fumului şi unele măsuri suplimentare de protecţie împotriva incendiilor). Ca şi la aparatele electrice, pentru asigurarea confortului termic, fiecare încăpere trebuie deservită de un aparat. Aparatele pentru încălzirea cu combustibil a locuinţei se pot clasifica după următoarele criterii: a) principiul de funcţionare şi distribuţie a căldurii aparate cu radiaţie directă (şeminee) aparate cu acumulare de căldură (sobe) aparate cu convecţie (convectoare)b) combustibilul utilizat aparate cu combustibil gazos (gaze naturale, gaz petrolier lichefiat) aparate cu combustibil lichid (petrol lampant, motorină) aparate cu combustibil solid (cărbune brun, lignit, brichete de cărbuni, lemne etc.)Aparatele pentru încălzirea apei menajere (boilere). Prepararea apei calde, în cazul în care nu este asigurată de la reţeaua de alimentare urbană, se poate realiza şi cu ajutorul unor aparate de încălzit cu combustibil. Acestea poartă numele de boilere sau de încălzitoare de apă cu combustibil şi asigură încălzirea apei prin transferul de căldură ce are loc la arderea combustibilului.

Din punct de vedere al tipului de combustibil utilizat, boilerele se împart în trei mari grupe: aparate alimentate cu combustibil gazos aparate alimentate cu combustibil lichid

86


aparate alimentate cu combustibil solid. Deoarece pentru uzul casnic se comercializează cu preponderenţă încălzitoare de apă cu

combustibil gazos, care sunt mult mai uşor de utilizat şi mai economice, în cele ce urmează vor fi prezentate doar aceste tipuri de aparate. Încălzitoarele de apă cu combustibil gazos. Pentru a putea fi folosite, locuinţele trebuie să dispună de racorduri la reţeaua de alimentare cu apă rece şi la cea de gaze naturale. Prin adaptare, boilerele pot funcţiona şi cu gaz petrolier lichefiat stocat în recipiente de mare capacitate. Se pot clasifica după următoarele criterii:a) modul de furnizare a apei calde boilere fără acumularea apei boilere cu acumularea apei încălzite b) sistemul de combustie şi de evacuare a gazelor arse boilere cu cameră de ardere închisă, ce au circuitul de combustie separat complet faţă de

mediul în care urmează a fi instalate. După cum se poate vedea în figura 1.92, aerul necesar arderii este preluat din exteriorul locuinţei prin conducta de evacuare cu pereţi dubli. Evacuarea gazelor arse poate fi efectuată prin: tiraj natural sau tiraj forţat, aparatul fiind dotat în acest sens cu un ventilator.

boilere cu cameră de ardere deschisă, la care aerul necesar combustiei este preluat direct din mediul în care este instalat aparatul, în timp ce gazele arse sunt evacuate printr-o conductă în afară prin tiraj natural.

c) modul de instalare boilere murale, instalate pe perete boilere de podea, amplasate pe pardoseală.

Fiind aparate cu ardere în focare închise, boilerele trebuie racordate în mod obligatoriu la un coş de fum pentru evacuarea gazelor arse.

Dotările suplimentare care pot fi întâlnite la boilerele cu încălzire instantanee a apei sunt: dispozitiv de siguranţă contra lipsei de apă flacără de veghe cu consum redus sondă de fum care, în cazul unui tiraj defectuos, blochează funcţionarea arzătorului accesorii pentru conectarea racordurilor de apă, gaz şi fum.

Principalele caracteristici de calitate ale acestor produse sunt: combustibilul utilizat; consumul maxim de combustibil care înregistrează valori de 0,3–1,75 Nm3/h; capacitatea termică, cuprinsă între 3 -20 kW; randamentul termic cu valori de 80 – 95%; capacitatea rezervorului este dată de volumul de apă ce poate fi înmagazinat, exprimat în

litri; de regulă este cuprinsă între 50 – 300 l; domeniul de reglare a temperaturii apei, cuprins de regulă între 30 – 85 °C.

Dotările suplimentare întâlnite la boilerele cu acumularea apei calde sunt: protecţia catodică cu anozi reactivi a rezervorului realizată cu electrozi din magneziu sau

titan scurtcircuitaţi dispozitiv de siguranţă sondă de fum termometru cu afişaj digital accesorii pentru conectarea racordurilor de apă, gaz şi fum.

Centralele termice utilizează căldura produsă la arderea combustibilului pentru încălzirea locuinţelor, folosind ca agent termic apa caldă şi totodată pentru furnizarea apei calde menajere. Se produc atât centrale termice care funcţionează cu combustibil lichid, cât şi centrale termice pentru combustibil gazos, ultimele bucurându-se de o cerere mult mai ridicată datorită uşurinţei în exploatare ce le caracterizează. De aceea, în cele ce urmează vor fi tratate doar aceste tipuri de centrale termice.

87


Centralele termice cu combustibil gazos funcţionează de regulă cu gaze naturale obţinute din reţeaua urbană, dar prin adaptare pot lucra şi cu gaze petroliere lichefiate stocate în recipiente de mare capacitate. Se pot clasifica după următoarele criterii:a) domeniul de utilizare centrale termice de apartament centrale termice de scarăb) destinaţie centrale termice pentru încălzirea locuinţei centrale termice pentru încălzirea locuinţei şi a apei menajerec) modul de furnizare a apei calde menajere centrale termice cu încălzire instantanee centrale termice cu acumulared) sistemul de combustie utilizat centrale termice cu cameră de ardere deschisă centrale termice cu cameră de ardere închisăe) modul de evacuare a gazelor arse centrale termice cu tiraj natural centrale termice cu tiraj forţatf) modul de instalare centrale termice murale, instalate pe perete centrale termice de pardoseală.

Principalele caracteristici de calitate ale centralelor termice sunt: tipul combustibilului utilizat (gaze naturale, gaz petrolier lichefiat, propan – butan) şi duzele

livrate; consumul de combustibil depinde de încărcarea termică a aparatului, valorile uzuale fiind de

2,5 – 3 Nm3/h pentru încărcări termice de 25 kW şi de 18 – 21 Nm3/h pentru încărcări termice de 170 kW;

încărcarea termică reprezintă cantitatea de căldură pe care o dezvoltă combustibilul ars într-o oră de funcţionare a centralei termice, exprimată în kW, kcal/h sau, mai rar, în unităţi termice britanice (BTU/h); valorile uzuale sunt de 10 – 30 kW pentru centralele mici de apartament şi de 150 – 170 kW pentru centralele termice de scară.

capacitatea termică (puterea termică) reprezintă cantitatea de căldură transmisă apei reci într-o oră de funcţionare şi se exprimă în kW, kcal/h sau BTU/h; de regulă ia valori de 8 – 25 kW pentru centralele termice de apartament şi de 130 – 155 kW pentru centralele termice de scară;

randamentul termic este dat de raportul dintre capacitatea termică şi încărcarea termică şi se exprimă procentual; valorile uzuale sunt de 90 – 93%;

capacitatea rezervorului de apă caldă menajeră cuprinsă între 40 – 100 l; debitul maxim de apă caldă menajeră reprezintă cantitatea maximă de apă caldă menajeră

furnizată de aparat prin racordul de apă caldă în unitatea de timp şi pentru o diferenţă de temperatură specificată; valorile uzuale sunt de 10 – 25 l/min;

domeniul de reglare a temperaturii în circuitul de încălzire este cuprins de regulă între 40 -85 °C;

domeniul de reglare a temperaturii apei calde menajere este cuprins de regulă între 30 – 60 °C;

sistemul de combustie utilizat. Din punct de vedere al siguranţei în exploatare, centralele termice cu cameră de ardere închisă sunt superioare celor cu cameră de ardere deschisă;

modul de evacuare a gazelor arse. Sunt preferabile aparatele cu tiraj forţat care oferă o siguranţă ridicată în exploatare.

Dotările suplimentare care pot fi întâlnite la centralele termice sunt: dispozitiv de protecţie la supraîncălzire

88


dispozitiv de siguranţă împotriva întoarcerilor de gaze în încăpere, dotare care poate fi întâlnită la unele modele de aparate cu tiraj natural

protecţie împotriva îngheţului selector vară/iarnă programator termometru manometru telecomandă în infraroşu. comanda de la distanţă prin intermediul telefonului.

Maşinile de cusut sunt maşini-unelte care servesc la îmbinarea a două sau mai multe materiale cu fire, printr-o operaţie de coasere mecanică. Sunt deosebit de productive în comparaţie cu cusutul manual.

Clasificarea maşinilor de cusut se poate face după următoarele criterii:a) modul de acţionare maşini cu acţionare manuală maşini cu acţionare prin pedalier maşini cu acţionare electricăb) forma constructivă maşini tip masă maşini tip valiză maşini de mână c) construcţia capului cu cap cu placă cu cap cu braţ liberd) domeniul de utilizare maşini universale (pot realiza un număr foarte mare de operaţii) maşini speciale (destinate anumitor operaţii)

Principalele caracteristici tehnico-funcţionale ale maşinilor de cusut sunt: lungimea maximă a pasului reprezintă distanţa maximă între două împunsături succesive,

măsurată în milimetri; de regulă este cuprinsă între 3 – 5 mm; numărul de împunsături pe centimetru (2,5 – 10); cursa maximă a tălpiţei de apăsare reprezintă înălţimea maximă faţă de placa maşinii la care

se poate ridica acest subansamblu; valorile uzuale sunt de 4 – 8 mm; grosimea maximă a materialului cusut, exprimată în milimetri, poate ajunge la 2 – 4 mm; numărul maxim de împunsături pe minut ajunge la maşinile cu acţionare manuală la 500, iar

la cele cu acţionare prin pedalier la 800; gama de cusături realizate; accesoriile care însoţesc produsul.

10. 3. Articole metalice pentru menaj

Din această grupă fac parte tacâmurile, vasele de bucătărie şi alte articole destinate pregătirii, transportului şi servirii preparatelor culinare.

Tacâmurile includ piesele şi garniturile pentru bucătărie (cuţite de diferite forme şi dimensiuni, satâre, spumiere, palete, etc.), piese şi garnituri pentru masă (linguri, furculiţe, linguriţe, cuţite etc.) şi piese pentru servit (polonice, palete pentru tort, cleşti pentru prăjituri etc.).

Din punct de vedere constructiv tacâmurile sunt alcătuite dintr-o parte funcţională, având diverse forme, în funcţie de destinaţia pe care trebuie să o îndeplineasă articolul respectiv şi dintr-un mâner.

Clasificarea tacâmurilor poate fi realizată în funcţie de diferite criterii, dintre care cele mai întâlnite sunt : a) materialul din care sunt executate părţile funcţionale:

89


tacâmuri din oţel inoxidabil; tacâmuri din oţel carbon.b) materialul din care este executat stratul acoperitor: tacâmuri acoperite cu platină; tacâmuri acoperite cu aur; tacâmuri acoperite cu argint; tacâmuri acoperite cu crom; tacâmuri acoperite cu strat dublu de nichel şi crom.c) sistemul constructiv: tacâmuri monolite, executate dintr-un singur reper; tacâmuri asamblate, care sunt formate din mai multe repere;d) materialul din care sunt executate mânerele: tacâmuri cu mânere din oţel inoxidabil; tacâmuri cu mânere din material plastic; tacâmuri cu mânere din porţelan; tacâmuri cu mânere din lemn.e) aspectul suprafeţelor finisate: tacâmuri lucioase; tacâmuri semilucioase; tacâmuri satinate.

Calitatea tacâmurilor este determinată în primul rând de materialele din care sunt executate părţile funcţionale şi mânerul, de materialul din care este executat stratul acoperitor, dacă acesta există şi, nu în ultimul rând, de finisaj.

Vasele metalice pentru bucătărie sunt utilizate la prepararea, păstrarea şi servirea mâncărurilor. Din această grupă de produse fac parte: oalele, cratiţele, tigăile, ceaunele, ibricele, ceainicele, tăvile şi platourile pentru servit.

Oalele sunt vase cilindrice cu capacităţi de peste 1 litru având înălţimea mai mare decât diametrul şi fundul plat. Se execută prin ambutisare din tablă de oţel inoxidabil, tablă de oţel carbon, tablă de aluminiu şi, mai rar, prin turnare din fontă. Produsele din oţel carbon şi cele din fontă sunt protejate împotriva coroziunii prin emailare. Mânerele sunt executate din acelaşi material sau din alte materiale cum ar fi bachelita. Principala caracteristică a acestor produse este capacitatea oalei, cuprinsă de regulă între 1 – 15 litri. Se comercializează atât sub formă de piese separate cât şi sub formă de garnituri.

Oalele de fiert sub presiune sunt vase la care capacul se închide ermetic, astfel încât în timpul fierberii, se produc presiuni ridicate care contribuie la scăderea temperaturii de fierbere şi la reducerea duratei acestei operaţii. Capacul este prevăzut cu o supapă pentru suprapresiune, care se deschide atunci când presiunea vaporilor depăşeşte o anumită limită. Sunt executate din aluminiu sau din tablă de oţel inoxidabil, iar mânerele din bachelită. Au capacităţi cprinse între 3 şi 10 litri.

Cratiţele sunt vase cilindrice cu capacităţi de peste 0,5 litri, având diametrul mai mare decât înălţimea. Sunt executate prin ambutisare din tablă de oţel inoxidabil, tablă de oţel carbon, tablă de aluminiu sau prin turnare, din fontă sau aluminiu. Vasele din tablă de oţel carbon şi cele din fontă sunt în mod obligatoriu emailate, iar unele articole din aluminiu sunt protejate la interior de un film de teflon. Cratiţele dispun de două toarte sau de un mâner din acelaşi material ca vasul sau din bachelită. Au capacităţi cuprinse între 0,5 l şi 50 l. Se comercializează atât sub formă de piese separate, cât şi sub formă de garnituri.

Tigăile sunt vase cilindrice cu marginea joasă şi cu fund plat, dotate cu o coadă sau cu două mânere pentru manevrare. Sunt executate din tablă de oţel inoxidabil, tablă de oţel carbon emailată sau neagră, tablă de aluminiu şi ,mai rar, din aluminiu turnat. Pot avea depus pe suprafaţa interioară un film de teflon, iar fundul poate fi placat cu cupru la exterior. Principala caracteristică a acestor produse este diametrul vasului cuprins de regulă între 16 şi 28 cm. Se comercializează atât sub formă de piese separate, cât şi în garnituri.

90


Capacele sunt accesorii care sunt livrate împreună cu oalele, cratiţele şi tigăile sau separat de acestea. Sunt executate din tablă de oţel inoxidabil, tablă de oţel carbon emailată, tablă de aluminiu sau din sticlă termorezistentă. În vederea manevrării sunt prevăzute cu o toartă din acelaşi metal sau cu butoane din bachelită, lemn sau material plastic. Sunt caracterizate de diametru, care este cuprins între 12 cm şi 58 cm.

Ceaunele sunt vase de bucătărie din fontă cu diametrul mai mare decât înălţimea şi fundul plat sau bombat. Pot fi neemailate, emailate doar în interior sau emailate atât în interior cât şi în exterior. Pentru manevrare sunt prevăzute cu mânere sau toartă din sârmă de oţel. Ceaunele au de regulă capacităţi cuprinse între 2l şi 80 l.

Ibricele sunt vase cilindrice sau tronconice prevăzute cu cioc şi coadă, având diametrul şi înălţimea de valori apropiate. Sunt executate prin ambutisare din tablă de oţel inoxidabil, tablă de oţel carbon emailată, tablă de aluminiu sau din tablă de cupru cositorită. Unele produse au coada prevăzută cu un mâner din bachelită. Capacitatea ibricelor este e 0,3l – 1,5 l. Se comercializează atât sub formă de piese separate, cât şi în garnituri.

Ceainicele sunt vase cilindrice prevăzute cu ţeavă pentru servit şi cu un capac, caracterizate de un diametru al gurii mai mic decât diametrul vasului. Sunt executate din tablă de oţel inoxidabil, tablă de oţel carbon emailată sau din tablă de aluminiu şi au capacităţi de 0,5 – 5 l.

Tăvile pentru copt sunt vase paralelipipedice cu marginile înalte. Sunt executate din oţel carbon emailat sau cositorit. Pot avea lăţimi de 9cm – 23 cm şi lungimi de 25cm – 40 cm.

Formele pentru cozonaci sunt vase cilindrice sau paralelipipedice având suprafaţa ondulată sau cu nervuri. Sunt executate din tablă de oţel cositorit.

Tăvile şi platourile pentru servit sunt vase plate având forme şi dimensiuni diferite şi marginile puţin ridicate. Sunt executate din tablă de argint, tablă de oţel inoxidabil, tablă de oţel carbon emailată sau tablă de aluminiu. Unele produse dispun de finisaje deosebite obţinute prin gravare, litografiere, eloxare, decapare. Sortimentul comercial cuprinde: tăvi şi platouri ovale, tăvi şi platouri rotunde, tăvi dreptunghiulare, tăviţe pentru ochiuri, coşuleţe pentru pâine, fructiere rotunde decupate sau nedecupate, fructiere ovale decupate sau nedecupate, fructiere cu picior.

Verificarea calităţii produselor metalice

Verificarea calităţii vaselor din tablă de oţel emailate cuprinde verificarea aspectului şi a dimensiunilor, determinarea ovalităţii, aprecierea planeităţii suprafeţei de sprijin, evaluarea comportarii stratului de email la şoc mecanic, şoc termic, respectiv la acţiunea agentilor chimici, etc.Verificarea aspectului Aspectul vaselor emailate este influenţat în special de starea suprafeţei vasului şi a stratului de email. Verificarea aspectului vaselor emailate constă în urmărirea prezenţei defectelor pe baza cărora se face sortarea pe calităţi (conform STAS 3211/79). În funcţie de prezenţa defectelor, produsele se pot încadra în patru clase de calitate: produse de masă, calitate superioară, extra şi lux (Observaţie: Aceste clase de calitate cuprind şi subclase de calitate I, II, III).

Verificarea planeităţii suprafeţei de sprijin se efectuează cu ochiul liber, asezându-se vasul pe o suprafaţă plană şi măsurându-se săgeata, respectiv distanţa dintre suprafaţa plană şi suprafaţa de sprijin a vasului. Totodată se urmăreşte modul în care capacul aderă la bordul vasului, contactul trebuind să se facă pe întreaga circumferinţă. Se admite un joc vertical între capac şi vas de maxim 2 mm pentru vase cu diametrul până la 200 mm si de maxim 4 mm pentru vase cu diametrul mai mare de 200 mm.

Încercarea aderenţei stratului de email (rezistenţa stratului de email la şoc mecanic) Se aşează vasul pe nisip, lasându-se să cadă în interior o bilă de oţel cu diametrul de 24 0,5 mm si masa de 57 g, de la o înălţime care depinde de grosimea tablei utilizate în confecţionarea vasului. Se

91


execută 1-3 incercări, în 1-3 locuri diferite în interiorul vasului.În urma loviturilor provocate de căderea bilei, emailul nu trebuie să desprindă sau să se fisureze.

Încercarea rezistenţei stratului de email la şoc termic se efectuează utilizând o bucăţică de cositor de 0,1 g, care se aşează în vas şi se incălzeste pe o plită electrica, până la temperatura de topire a cositorului, respectiv 232C. În acest moment se toarnă în vas apă rece, care apoi se indepărtează, iar pe locul unde a fost aşezat cositorul se verifică modificarea stării suprafeţei stratului de email. În urma acestei incercări, emailul nu trebuie să se desprindă; sunt admise cel mult fisuri fine sub forma de reţea.

Încercarea rezistenţei stratului de email la acţiunea acizilor se execută atât pe suprafaţa interioara a vasului, cât si pe suprafata exterioara.

Încercarea rezistenţei stratului de email la acţiunea acidului acetic pe suprafata exterioară a vasului. Se şterge suprafaţa exterioară a vasului cu alcool etilic, trasându-se apoi pe ea un cerc cu un creion de ceară. În centrul cercului astfel trasat se pune o picătură de acid acetic soluţie 4 %, care se menţine timp de un minut. Locul respectiv se spală apoi cu alcool şi se examinează aspectul emailului. În urma acestei incercări, denumită şi încercarea prin pată, emailul nu trebuie să-şi schimbe culoarea.

Încercarea rezistenţei stratului de email la acţiunea acidului citric. In vederea efectuării verificării, vasul se spală cu apă, se usucă prin tamponare şi apoi este introdus intr-o etuvă, pentru a atinge temperatura de 20 5 C. Pe suprafaţa sau în interiorul vasului astfel pregătit se pun câteva picături de reactiv (10 g acid citric cristalizat pur şi dizolvat in 100 cm³ apă distilată) până cand se obţine o suprafaţă de circa 0,8 cm² acoperită cu reactiv. Peste această suprafaţă se pune o capsulă de polietilenă cu gura în jos, astfel încât intre soluţie şi capsula să nu se formeaze bule de aer. După 15 min se ridică capsula, apoi locul respectiv este spălat cu apă din abundenţă şi uscat prin tamponare cu hârtie de filtru. După uscare, locul respectiv este examinat cu ochiul liber, sub unghiuri diferite, observându-se dacă în urma atacului cu soluţie de acid citric s-a produs vreo schimbare de luciu, culoare sau irizare, comparativ cu suprafaţa emailului neatacat.

Încercarea rezistenţei stratului de email la acţiunea substantelor alcaline pe suprafaţa exterioară a vasului. Încercarea se execută ca şi în cazul determinării rezistenţei faţă de acizi, reactivul fiind o solutie de Na2CO3 3 %. După acţiunea Na2CO3, aspectul iniţial al emailului nu trebuie sa se modifice, in special să nu fie rugos (suprafaţa lipsită de netezime).

Verificarea calităţii vaselor din fonta emailată

Verificarea aspectului se face cu ochiul liber, observându-se ca stratul de email să aibă suprafaţa netedă, lucioasă şi continuă, lipsită de stratificări sau fisuri.

Verificarea planeităţii si aderării capacului la bordul vasului se realizează în acelaşi mod ca la vasele din tablă de oţel, emailate.

Verificarea dimensiunilor şi a masei. Dimensiunile vaselor se verifică prin măsurarea cu mijloace obişnuite de măsurare, iar masa se determină prin cântărire.

Verificarea prezenţei fisurilor vasului din fontă inainte de emailare. Emailul nu trebuie sa ascundă eventuale fisuri ale vasului turnat din fonta. Pentru a verifica acest lucru, vasul din fontă emailata se ciocăneşte uşor, pe suprafeţele exterioare şi interioare, cu un ciocan de lemn cu masa de 300 g, ascultându-se sunetul emis. In cazul în care sunetul nu este metalic, clar, vasul se consideră corespunzător, el având fisuri înainte de emailare. Prezenţa fisurilor modifică sunetul, care se aseamănă sunetului rezultat prin lovirea unui obiect spart.

Verificarea rezistenţei emailului la soc mecanic, a rezistenţei la soc termic şi a rezistenţei la acţiunea acidului acetic se face în mod similar cu verificarea aceloraşi caracteristici ca la vasele din tablă de oţel emailate.

Verificarea calităţii vaselor din oţel inoxidabil

92


Verificarea aspectului se realizează cu ochiul liber, la lumina zilei, asezând vasul la o distanţă de 400 mm. Vasele examinate nu trebuie sa prezinte zgârieturi, crestături sau alte defecte datorate sudurilor minerelor sau lipiturilor de la placare. Numărul porilor admişi pe suprafaţa vasului este de maxim 2 pori / cm². Suprafaţa laterală exterioară a vaselor trebuie să prezinte luciu oglindă sau să fie mată, rugozitatea admisă fiind de 0,025. Pe suprafaţa interioară rugozitatea admisă este de 0,1 (aprecierea rugozităţii se face prin comparaţie cu etaloanele de rugozitate).

Verificarea planeităţii şi aderarii capacului la bordul vasului

Verificarea planeităţii suprafeţei de sprijin se face aşezând vasul pe o suprafaţă perfect plană şi observând jocul vasului. La vasele inox nu se admite o abatere de la planeitate mai mare de 0,5 % din diametrul mediu.În paralel cu verificarea planeităţii se realizează şi verificarea stabilităţii vasului. Pentru aceasta, vasul se umple cu apă până la capacitatea utilă şi se aşează pe o suprafaţă plană, lustruită şi având o inclinaţie de 10° faţă de orizontală. Un vas corespunzător din punct de vedere al stabilităţii nu trebuie să alunece sau să se verse. Capacele aşezate pe vase trebuie să adere pe intreaga circumferinţă a bordurii.

Verificarea rezistenţei la coroziune se realizează prin încercarea cu acid anorganic şi prin încercarea cu acizi organici.

Încercarea cu acid anorganic constă in introducerea vasului inox, degresat în prealabil, într-o soluţie de 95% apa distilata, 3% sulfat de cupru şi 2% acid sulfuric concentrat , incalzita la 6o°C. Vasul se mentine in aceasta solutie timp de 5 minute, dupa care se scoate si se examineaza. Un vas rezistent nu trebuie să prezinte separări de cupru pe suprafaţa sa. Încercarea cu acizi organici Vasul degresat se menţine timp de o oră, intr-o solutie obţinută din: 10% acid acetic şi 90 % apă distilată, la temperatura de 20°C. Dupa o oră vasul se scoate şi se introduce intr-o altă soluţie, obtinută din 10 % acid citric şi 90% apă distilată, în care se menţine tot timp de o oră. După incercare un vas corespunzător nu trebuie să-şi piardă luciul.

Verificarea calităţii tacâmurilor

Tacâmurile executate din argint masiv, alpaca argintată, oţel inoxidabil argintat, oţel inoxidabil, oţel carbon nichelat şi cromat, oţel carbon cositorit, aluminiu sau alte materiale sunt verificate din punct de vedere calitativ, urmărindu-se aspectul, dimensiunile, elasticitatea, ascuţirea şi duritatea lamei cuţitelor, rezistenţa la încovoiere a furculiţelor şi lingurilor, aderenţa şi grosimea straturilor acoperitoare, rezistenţa la coroziune, etc.

Verificarea aspectului

Se realizează cu ochiul liber, comparând tacâmul respectiv cu etalonul. Se urmareşte prezenţa defectelor: muchii tăioase, puncte de îmbinare şi sudură neîngrijite, puncte negre etc. Prin comparaţie vizuală şi tactilă cu etalonul de referinţă se poate aprecia de asemenea calitatea suprafeţei finisate a tacâmurilor din punct de vedere al rugozitatii. Rugozitatea suprafetei tacâmurilor este dată de ansamblul neregularităţilor (asperităţilor) rămase în urma procesului de prelucrare, care pot fi: striaţii, rizuri, emulgatori, pori etc. Aceste neregularităţi pot fi măsurate ca abateri ale profilului efectiv faţă de linia de referinţă, în limitele lungimii de referinţă stabilite.

Rugozitatea suprafeţei tacâmurilor se prescrie prin parametrul Ra, care reprezintă abaterea medie aritmetică a profilului, respectiv valoarea medie a ordonatelor punctelor profilului efectiv faţă de linia medie a profilului suprafeţei. Calitatea suprafeţei finisate a tacâmului din punct de vedere al rugozitatii trebuie sa corespundă valorilor Ra .

Furculitele trebuie sa aibă dinţii aşezaţi simetric faţă de axa cozii şi la distanţe egale între ele. Cozile tacâmurilor trebuie să fie netede, cu ornamente clare. Cuţitele tebuie să prezinte secţiunea lamei triunghiulară, cu tăişul bine ascuţit, iar în cazul în care au lama danturată, zimţii să fie corespunzători. În cazul tacâmurilor protejate cu straturi acoperitoare acestea nu trebuie să prezinte asperităţi, fisuri, zgârieturi, băşici sau exfolieri.

93


În urma verificării aspectului, tacâmurile se grupează in doua calitati.

Verificarea dimensiunilor se face cu ajutorul dispozitivelor obişnuite de măsurat, se admite o abatere limită la lungimea fiecarui fel de tacâm de ± 2 mm.

Verificarea elasticităţii dinţilor la furculiţe Vârfurile dinţilor extremi ai furculiţei se apropie de cei apropiaţi circa 2-3 mm cu ajutorul unui dispozitiv.După această operaţie, dinţii nu trebuie să prezinte deformări şi să revină la pozitia iniţială.

Încercarea la încovoiere a lingurilor şi a furculiţelor Coada tacâmului se fixează într-un suport, iar la extremitatea liberă se aplica o sarcină de 0,2-2 daN. Încercarea se execută în decurs de 30 secunde, după care obiectele trebuie sa revină la poziţia iniţială, fără deformări.

Determinarea grosimii stratului acoperitor se face conform metodelor aplicate la verificarea calităţii straturilor acoperitoare. In cazul tacâmurilor nichelate-cromate, stratul de nichel are grosimea de 10 m, iar stratul de crom 0,3 m. În cazul tacâmurilor cositorite stratul de cositor are grosimea de 10 m.

Verificarea rezistenţei la coroziune a tacâmurilor. Tacâmurile se degresează cu degresanţi alcalini, se clătesc cu apă rece şi se sterg cu o cârpă flanelată. Astfel pregătite se introduc pe jumătate într-o soluţie de 5% acid acetic şi 0,5% sulfat feriamonical. După 6 ore, tacâmurile se scot, se spală, se şterg şi se examinează. În urma încercării nu trebuie să prezinte nici o diferenţă între partea tratată cu soluţie si cea netratată. În cazul lamelor de cutit verificarea se realizeaza lăsând sa acţioneze pe suprafaţa acestora timp de 5 min. o picătură de soluţie concentrată de sulfat de cupru. Lama cuţitului este considerată corespunzatoare dacă în urma acestei verificări nu capătă o culoare roşie de cupru.

Verificarea fixării in mâner a lamei cuţitului se execută manual, incercând dacă lama cutitului are joc sau este bine fixată in mâner. Mânerele trebuie să adere perfect la lamă, fără să prezinte goluri pe linia de contact şi fără a avea joc.

Verificarea ascuţirii lamei cuţitelor. O bandă de hârtie de scris cu lăţimea de 5 cm se aşează pe un suport de lemn şi se taie cu cuţitul în lungul fibrelor de hărtie. În urma încercării hârtia nu trebuie să prezinte striviri.

Verificarea elasticităţii lamei cuţitului. Fixând mânerul într-un suport, lama cuţitului se încovoaie sub un unghi de 30-40 (în funcţie de grosimea lamei), lasând-o apoi să oscileze liber. După incercare lama nu trebuie să se deformeze sau să se rupă.

Încercarea durităţii lamei cuţitului. Pentru încercarea durităţii lamei se aplică metoda durităţii Rockwell şi metoda duritatii Vikers. Lamele cuţitelor pot avea duritatea de 48-56 HRC sau 460-560 HV.

Def marfuri Bun economic care serveste productiei sau satisfacerii nevoilor oamenilor, destinat vanzarii-cumpararii, prin tranzactii de piata. Sunt marfuri factorii de productie, satisfactorii, moneda, hartiile de valoare si alte active financiare etc. Principalele categorii de marfuri sunt: - marfuri corporale de consum personal (alimente, imbracaminte, articole de igiena etc.); - marfuri corporale de consum indelungat (locuinte, mobila, autoturisme etc.); - servicii si informatii destinate consumului personal si sociale (de invatamant, de salubritate, de paza etc.); - informatii platite (servicii de posta, telefon, transport etc.); - marfuri servicii, informatii si bunuri corporale destinate activitatii economice (servicii de marketing, management, consultanta economica si tehnico-stiintifica, licente si brevete, bunuri de capital fix si circulant etc.); - marfuri active monetare si financiare. Dupa modalitatile in care circula, se disting doua categorii de bunuri marfare: - integrale (cele care trec de la un posesor la altul, de regula de la producator la consumator, prin mecanismele pietei), si - partiale (sau mixte, care trec de la un posesor la altul, prin vanzare-cumparare, dar pretul la care se realizeaza tranzactia are la baza atat conditiile pietei, cat si criterii administrative, de echitate, de protectie sociala - serviciile de

94


invatamant public, unele servicii sociale, medicale etc.). conform dictionar economic si financiar http://www.contabilizat.ro/dictionar_economic_si_financiar~termen-marfa.html

95

Studiul Marfurilor - Marfuri Nealimentare

Documents

Transcript of Studiul Marfurilor - Marfuri Nealimentare