Studiu de Caz_latinitate Si Dacism

8/6/2019 Studiu de Caz_latinitate Si Dacism

http://slidepdf.com/reader/full/studiu-de-cazlatinitate-si-dacism 1/30

Clasa a XI-a EProfesor: D-na Dima Luminita



FIŞA STUDIULUI DE CAZ

Titlu: Între istorie şi mit

Tema: Romanitate ş dacitateComponenţa grupei de elevi:1. Sbanghe Nicoleta-Ileana2. Pecingina Larisa-Andreea3. Merceoiu Adrian-Razvan4. Bordinc Dumitru

Cuprins

2



I. Introducere...........................................................................................3

II. Argumente susţinând originea latină sau dacică a poporuluiromân

a) Mitul fondator: Baba Dacia – BabaDochia.........................................4b) Dochia şiTraian....................................................................................5

c) Date istorice ~ romanizarea Daciei.......................................................6d) Romanitatea românilor........................................................................10

e)

Formarea limbiiromâne......................................................................12f) Elogiu adus latinităţii în creaţia luiAlecsandri……………………...16g) Caracteristici aledacilor......................................................................18h) Continuitatea dacilor după cucerirearomană......................................23i) Sinteza spirituală: creştinismul la daco-

romani...................................25 j) Vestigii arhitecturale dacice şi romanice pe teritoriul României........27

III. Concluzie............................................................................................42

IV. Bibliografie ........................................................................................43

V. Anexe

Anexa 1: Imparatul roman Traian............................................................44

Anexa 2: Imparatul dac Decebal..............................................................45

Anexa 3: Trophaeum Traiani....................................................................46

Anexa 4: Columna lui Traian...................................................................47

Anexa 5: Ruinele Sarmizegetusei.............................................................48

3



Introducere

Una dintre cele mai dezbătute probleme din istoriografia românească, problemă care de fapt indică însuşi drumul parcurs de aceasta, este problemaoriginilor. Situaţia ne apare firească pentru un popor cu o veche, dar, în acelaşitimp, enigmatică atestare, cu o limbă care se revendică de la Roma, dar curelativ târzii organizări statale.

Cronicarii moldoveni Grigore Ureche şi Miron Costin vorbesc despreoriginile noastre romane, negând existenţa elementului dac. De altfel, MironCostin redactează prima istorie care arată originile pur romane ale poporuluisău, „ De neamul moldovenilor ”, linie continuată de Dimitrie Cantemir, apoi deŞcoala Ardeleană, cel mai de seamă reprezentant al ei în acest domeniu fiindPetru Maior. De altfel, o sumară anchetă asupra mărturiilor europene din sec.XV-XVIII relative la originea românilor, relevă ideea descendenţei românilor din coloniile romane aduse de Traian în Dacia. Teoriile savanţilor români aiŞcolii Ardelene (Samuil Micu-Klein, Petru Maior, Gheorghe Şincai) care

pledau pentru originea pur romană a românilor, au fost preluate de partizaniiteoriei imigraţioniste (Fr. J. Sulzer, J. Chr. von Engel, R. Roessler), ce acceptauad litteram mãrturiile lui Julian Apostatul (Caesares 327) şi Eutropius(Breviarium, VIII, 6, 2) dupã care Traian ar fi nimicit poporul geţilor, respectivDacia ar fi rămas lipsită de bărbaţi ca urmare a îndelungatelor războaie contralui Traian, apreciate ulterior ca fiind doar formule retorice, neconfirmate deinscripţiile care folosesc termeni normali pentru definirea unei victorii, respectivînfrângeri militare - vicit, triumphavit, superavit.

Odată cu evoluţia societăţii româneşti, în a doua jumătate a secolului

XIX, ideea persistenţei elementului dacic, ca o componentă fondatoare a poporului român, capătă o nouă dimensiune. Tonul este dat chiar de un om politic, Ion C. Brătianu, şi este continuat cu mare avânt de către Haşdeu, caredevine susţinătorul cel mai fervent al continuităţii dace, cu argumentelingvistice, într-un moment în care curentul latinist era primordial, şi de Cezar Bolliac în sensul căutării de vestigii materiale dacice. În intervalul 1870-1880,se produce o reevaluare a problemei originilor poporului român, care dinromane pure, ulterior romane amestecate, devin acum daco-romane. DacăGrigore Tocilescu şi Dimitrie Onciul pledează pentru o pondere limitată aelementului dacic în această sinteză, A. D. Xenopol aduce argumente de ordintoponimic şi antroponimic în favoarea prezenţei elementului autohton.

4



În concluzie: Suntem daci? Suntem romani? Vom afla acest lucruanalizând argumentele lingvistice, etimologice ş istorice, dar şi literaturaromână care conţine diferite referiri la originea poporului.

Mituri fondatoare

Urme ale moştenirii dacice se pot bănui şi în diverse producţii deliteratură populară. De pildă în descântece, cimilituri sau unele colinde.Arhaicele rituri de construcţie, documentate în neoliticul de pe teritoriulRomâniei, au trebuit să străbată veacurile de cultură spirituală dacică pentru casă ajungă la noi sub forma legendei „Meşterului Manole”, povestea zidarului demănăstire care îşi zideşte soţia ca să oprească surparea clădirii, indicând

concepţia noastră despre creaţie, care e rod al suferinţei, definită ca mitulestetic. Sunt patru mituri, nutrite din ce în ce mai mult de mediile literare,tinzând a deveni pilonii unei tradiţii autohtone. Unul din aceste mituri este si celal „Meşterului Manole”, de care am amintit mai sus.

Însă, întâiul mit, „Traian şi Dochia”, simbolizează constituirea însăşi a poporului român.

Mitul ancestral al întemeierii statului dac ne duce în perioada matriarhalăşi este legat de un personaj feminin. Numele acestui personaj a fost Dacia,

devenit Dochia. Baba Dochia (Dacia) a fost o realitate umană în perioadamatriarhatului. Etimologic, cuvântul baba este străvechi traco-dac. Are ambelegenuri, masculin şi feminin: Baba Novac (Ion Georgescu, Baba Novac) şi BabaDochia. În Basarabia se întâlneşte „Baba Marta" în care s-a recunoscut numirealunii martie. În Muntenia, Oltenia si Ardeal sunt 9 babe (1-9 martie), pe cînd înMoldova şi Basarabia sunt douăsprezece babe. Zilele se numesc „zilele babelor"

G. Calinescu considera că „întâiul mit", simbolizând „constituirea însăşi a poporului român" este mitul „Traian şi Dochia” . Chiar dacă o fiică a luiDecebal ar fi purtat numele de Dochia, mitul Baba Dochia este mult mai vechişi poate fi pus în legatură cu numele matriarhal al Dacilor. Dochia este o

pronunţie traco-dacică a numelui Dacia, aşa cum Troian este formaantroponimului Traian, în limba rustică. Ptolomeu, pe la mijlocul secolului II,d.H., în lucrarea sa „ Îndreptar geografic”, înregistrează între oraşele din Dacia,Dochidava, cetatea Dochiei (nu a Dachiei!). În indice se specifica „Decidava,localitate în Dacia de miazănoapte”.

În legatura cu mitul Dochia, cercetatorul Romulus Vulcanescu a studiat prima legendă. Aceasta susţine că Dochia, fiica regelui Decebal, a înaintat în

fruntea unei oştiri spre Sarmisegetuza, în ajutorul tatălui ei asediat în cetate. Eaa fost „înfrîntă de armata lui Traian”, a fugit cu resturile oastei în munti, spre

5



răsărit. Acolo s-a rugat la Zamolxe „să nu o lase să fie pângărită de împărat”. Şiatunci Dochia a fost prefacută într-o bătrână ciobăniţă, cu câteva oi lânga ea”.Traian, trecând pe lânga ea a întrebat-o daca a vazut prinţesa dacă, iar Dochiai-a arătat spre miazăzi. Împaratul a luat-o în goană într-acolo şi Baba Dochia a

rămas stăpână pe ţinutul acela şi de atunci poate mai trăieşte încă în munţi”.DOCHIA ŞI TRAIANde Ghorghe Asachi

Sub muntele Pion, în Moldova

IÎntre Piatra DetunatăŞ-al Sahastrului Picior,Vezi o stâncă ce-au fost fată

De un mare domnitor.Acolo de rea furtunăE lacaşul cel cumplit,Unde vulturul răsunăAl său cântec amorţit.Acea doamnă e Dochie,Zece oi, a ei popor,Ea domnează-n vizuniePreste turme şi păstori.

IILa frumseţe şi la minte

Nici o giună-i samana,Vrednică de-a ei părinte,

De Deceval, ea era.Dar când Dacia-au împilat-oFiul Romei cel mărit,Pre cel care-ar fi scapat-o,De-a iubi a giuruit.Traian vede astă zână;Deşi e învingător,Frumuseţei ei se-nchină,Se subgiugă de amor.

IIIÎmpăratu-n van catăPe Dochia a-mblânzi;Văzând patria ferecată,Ea se-ndeamnă a fugi.Prin a codrului poticăEa ascunde al ei trai,Acea doamnă tinericăTurma paşte peste plai.A ei haină aurită

O preface în şăiag,Tronu-i iarba înverzită,Schiptru-i este un toiag.

IVTraian vine-n astă ţară,Şi de-a birui deprinsSpre Dochia cea fugarăAcum mâna a întins.Atunci ea, cu grai fierbinte,"Zamolxis, o, zeu, striga,Te giur pe al meu părinte,Astăzi rog nu mă lăsa!'Când întinde a sa mână

Ca s-o strângă-n braţ, Traian,De-al ei zeu scutita zânăSe preface-n bolovan.

VEl pietroasa ei icoană

Nu-ncetează a iubi;Pre ea pune-a sa coroană,

Nici se poate despărţi.Acea piatră chiar vioaie

De-aburi copere-a ei sin,Din a ei plâns naşte ploaie,

6



Tunet din al ei suspin.O ursită-o priveghează,Şi Dochia deseoriPreste nouri lumineazăCa o stea pentru păstori.

Date istorice ~ romanizarea Daciei

Pentru români, singurul popor neolatin din sud-estul europei, romanizarea poporului şi a populaţiei daco-getice din antichitate prezită o importanţădeosebită, pentru că acest proces desfăşurat în ţinuturile carpato-danubiene-

pontice, stă la baza constituirii şi apariţiei poporului pe arena istoriei.

În conceptul de romanizare includem cele două laturi fundamentale aleaceluiaşi proces unitar şi anume:

a) colonizarea teritoriului daco-getic cu populaţie romanizată,latinofonă, venită din toate părţile Imperiului Roman, adică romanizarea

prin colonizare; b) asimilarea băştinaşilor daco-geţi, în măsura în care aceştia au

adoptat limba latină, şi-au însuşit felul de viaţă roman provincial, au preluat obiceiurile şi civilizaţia romană, schimbându-şi astfel mentalitateaşi însăşi fiinţa lor etnică.

Romanizarea reprezintă în ansamblu un proces istoric de mari proporţii şi

cu uriaşe consecinţe, o mutaţie social-politică şi organizatorică structurală, încare se remarcă totodată şi particularităţile sale, legate de locul, timpul şi bazaetnică pe carea ea s-a altoit.

Pentru Dacia, pornim de la premisa că romanizarea sub ambele laturimenţionate mai sus a fost deplin posibilă şi a devenit o realitate ce se poatedemonstra documentar.

Procesul de sinteza si conlocuire a fost atât de intens deoarece dacii insisierau urmasi ai tracilor, precum foarte posibil erau si romanii. Astfel, este maimult decât probabil ca geneza poporului român are un caracter de altoire etnicaa doua popoare congenere, rezultatul ei fiind cel mai latin dintre popoareleurmase ale latinilor si cea mai latina dintre limbile romanice. Insusi numeleromânilor vine de la romani, cum poate foarte bine sa vina de la ROHMANI,

poporul stravechi, ancestral din care insisi romanii sunt descendenti. Mareleistoric român Constantin C. Giurescu afirma: "Suntem singurii dintre popoareleromanice - abstractie facând fragmentul etnic neinsemnat al romansilor - care

pastram numele stapânitorilor".

Este îndeobşte cunoscut că cea mai mare parte a Daciei lui Decebal,

cucerită cu mari eforturi militare şi transformată lui domnia lui Traian în provincie romană (anul 106) a fost desprinsă din lumea popoarelor aşa-zise

7



„barbare” de la nordul Dunării şi încadrată în comunitatea ImperiuluiRoman.De aici înainte până la Aurelian, când aparatul de stat roman a fostretras la sud de Dunăre, istoria Daciei ocupată de romani este istoria unei

provincii a Imperiului.

Romanii au introdus în Dacia relaţiile sociale, formele proprii deorganizare politică, militară şi administrativă, cultura şi civilizaţia lor, limbalatină, întreg sistemul de organizare şi felul de viaţă roman provincial. Dar întoate acestea intervin vechile forme de organizare, civilizaţia, moravurile şitradiţiile poporului autohton dacic. Deci, se întâlneau două sisteme sociale şieconomice diferite, două civilizaţii cu un nivel inegal de dezvoltare.

După ce Traian a învins Dacia, aici a început o colonizare masivă.Bogăţiile Daciei atrăgeau ca un miraj mulţimi de colonişti. Eutropius spunea că:

„Traian, după ce a cucerit Dacia, a adus aici din tot imperiul roman marimulţimi de oameni, ca să cultive ogoarele şi să populeze oraşele”.

Imediat după cucerire, la fel ca în alte provincii de frontieră, pe teritoriulnord-dunărean au staţionat numeroase trupe romane: două legiuni (LegiuneaXII Gemina la Apulum, Legiunea V Macedonica la Potaissa) şi trupe auxiliare.Pe lângă aceştia, în provincie au fost aduşi funcţionari ai aparatuluiadministrativ, comercianţi, meşteşugari, oameni de afaceri, slujitori ai religiei,sclavi. Aceştia au determinat progresul vieţii economice în Dacia. Totodată s-audezvoltat şi artele: arhitectura, sculptura, pictura. Au fost înfiinţate colegii, care

erau în fapt asociaţii de tipul breslelor sau asociaţii etnice şi religioase, în scopulde ajutor reciproc sau de practicare a cultului.

Organul superior era Legatus Augusti, dar local exista un ConciliumProvinciarum Daciarum trium, un fel de mic parlament. Resedinta lui LegatusAugusti era in fosta capitala a Daciei, in Sarmizegetusa, iar dupa anul 118 d.C.s-a mutat la Apulum. Tot la Sarmizegetusa se afla si "preotul incoronat al celor trei Dacii si care slujea la altarul imparatului Sacerdos arae Augusti CoronatusDaciarum III", dat fiind ca imparatul roman isi luase si titlul sacru, divin. Preotiicare oficiau cultul imparatului aveau la Sarmizegetusa un templu, Aedes

Augustalium, foarte impunator Prezenţa romanilor s-a făcut simţită şi prin modernizarea statului,

construcţia unei vaste reţele de drumuri, înfiinţarea unor aşezări civile, ridicareaunor aşezări rurale la nivel de oraş şi chiar întemeierea unei capitale pe loculcelei vechi, Sarmizegetusa devenind Ulpia Traiana Augusta DacicaSarmizegetusa. Numărul oraşelor s-a ridicat la 11, unele luând fiinţă încă dintimpul lui Traian.

Apararea provinciei Dacia era asigurata prin fortificatii de tipul: valuri,

castre si castele. Nenumarate descoperiri arheologice atesta prezenta acestui tipde fortificatii romane pe teritoriul României de azi (Dacia de atunci). S-au

8



intarit si orasele, in jurul carora s-au construit ziduri de aparare. In Daciaromana au existat ca si in restul Imperiului Roman, asezari de trei tipuri:colonii, municipii si sate.

Coloniile erau urmatoarele asezari: Sarmizegetusa (sau Ulpia Traiana

Augusta Dacica Sarmizegetusa), Apulum (Alba-Iulia); Napoca (Cluj); Drobeta(Turnu-Severin); Dierna (lânga Orsova); Potovisa sau Potaissa (Turda); Romula(Rosca); Aquae (Calan).

Municipiile cele mai cunoscute au fost: Porolissum (Moigrad),Tibiscum (Jipa, lânga Caransebes) si Ampelum (Zlatna, in Mtii Apuseni). DinuC. Giurescu afirma ca mai exista alte 91 de localitati, datând din epoca DacieiTraiane al caror statut administrativ este insuficient cunoscut astazi. Acestelocalitati si-au reluat in prima jumatate a sec.XX si numele roman.

Municipiile erau orase cu mai putine drepturi decât coloniile, careerau alcatuite din cetateni romani cu drepturi depline, care puteau deci alege laRoma pe inaltii demnitari si puteau fi alesi la rândul lor. Intre municipii, uneleaveau mai multe drepturi iar altele mai putine, existând insa posibilitateaevolutiei, in sensul ca unele municipii puteau fi ridicate la rangul de colonii, iar unele sate (vici sau pagi) puteau fi facute municipii. Romanii pastrau astfel o

puternica emulatie intre colectivitati. Coloniile si municipiile erau conduse deun consiliu, numit ardo decurionum, alcatuite din 20 de consilieri sau decurioni.Dintre acestia se alegeau fie doi (in colonii), fie patru (in municipii) cu atributii

similare primarilor si ajutorilor de primari de astazi. Ei aveau si atributii judecatoresti, fiind numiti quattorviri jure dicundo, condusi de unul dintre ei,numit primus. Quattorvirii erau alesi pe o perioada de un an iar dumvirii pe o

perioada de 5 ani. In afara de cei mentionati anterior, administratia oraselor -colonii sau municipii - mai cuprindeau si pe edili, care se ocupau de esteticaurbana si pe questori, care corespundeau casierilor. Orasele mai aveau deasemenea câte o persoana importanta, care putea sa le sprijine sau sa le apere,dupa cum era cazul, la fixarea impozitelor sau a unor prestatii extraordinare.Aparatorii se numeau patroni sau defensori.

Drumurile au fost pentru romani unul dintre cele mai importante mijloacede mentinere a dominatiei asupra teritoriilor cucerite. Soselele romane eraulucrate dintr-un strat gros de bolovani si unul din prundis, legate intre ele cu unciment a carui exceptionala formula s-a pierdut in negura timpului. (Sa nereamintim ca si cimentul dacic, folosit la zidurile cetatii Sarmizegetusa, deexemplu, era extraordinar, nepermitând patrunderea nici macar a unei lamesubtiri intre blocurile de piatra si a carui formula s-a pierdut de asemenea.)Pentru sosele, romanii puneau peste cele doua straturi placi de piatra foarte binecimentate intre ele, astfel incât drumurile rezultate erau extraordinar de durabile.

Este poate locul sa comentam aici un paradox lingvistic, deoarece in limbaromâna cuvântul pamânt vine de la pavimentum, care era in latina "strada

9



pavata", in timp ce cuvântul latin "terra" (care este cel din care deriva incelelalte limbi romanice "pamânt") a dat in limba româna cuvântul tara, cuvântcare trimite la pamânt, la posesiunea teritoriala, ceea ce este foarte elocvent

pentru un popor care este poporul român care a locuit pe aceleasi pamânturi, din

preistorie si pâna astazi. Drumurile romane cele mai importante erau numiteimperiale si se ramificau in drumuri mai mici, colaterale, de mai micaimportanta. Multe dintre soselele construite de romani urmau traseul vechi,dacic, al cailor de acces existente anterior cuceririi romane. Un "miliarium",adica o piatra indicând distantele, asezata intre Potaissa si Napoca in anul 108,dovedeste ca drumul a existat inainte ca romanii insisi sa il paveze, la scurt timpdupa cucerirea Daciei.

Sinteza daco-romană a dus la apariţia antroponimelor romane în Dacia.Fără îndoială că antroponimele de factură romană nu aparţineau exclusiv

romanilor sau italicilor, ele fiind purtate şi de proviniali romanizaţi sau în cursde romanizare, care preferau să-şi schimbe numele vechi cu nume romane.

Trebuie neapărat să amintim faptul că „romanizarea efectivă a dacilor supuşi se exercită asupra unei populaţii la care civilizaţia romană începuse să

pătrundă cu cel puţin o sută de ani mai devreme” (C. Daicoviciu, Romanizarea, p. 263), adevăr susţinut de numeroşi învăţaţi români (V. Pârvan, N. Iorga etc.).

Coexistenta daco-romana. Dacia a ramas sub stapânirea romana mai putinde 170 de ani (106-275 d.H.). Caracterul romanic al provinciei Dacia nu se

explica prin durata, destul de scurta de altfel, ci mai ales prin conjugarea foarteeficienta a doua popoare ce aveau stramosi comuni si a doua limbi inrudite.Aceasta ar fi o explicatie ce ar tine cont de preistorie.

După retragerea Aureliană procesul de romanizare nu s-a încheiat, acestas-a continuat o vreme de câteva secole, timp în care populaţia autohtonă şi-acreat o limbă şi o civilizaţie proprie, cum afirmă Maria Comşa.

Pe lângă continuarea procesului de romanizare în cuprinsul DacieiTraiane, avea loc romanizarea Dacilor liberi, a carpilor şi costobocilor.

În concluzie, Dacia a fost romanizată efectiv, creându-se o populaţiedaco-romană, care a constituit nucleul singurului popor romanic în estulromanităţii.

10



Romanitatea românilor

Cucerirea lui Traian impuse populaţiei geto-dace o noua direcţie dedezvoltare, de la care simbioza geto-daco-romană nu va putea fi abatută nici deevenimentele care păreau menite sa condamne la dispariţie romanitatea nord-dunăreana: retragerea armatei şi administraţiei ocrotitoare si odată cu ele ainstrumentului de apărare a acestui crâmpei al României orientale de primejdianăvălirii popoarelor migratoare.

In veacurile care s-au succedat după dispariţia puterii Romei in partea de

răsărit a imperiului, românii s-au menţinut si afirmat acolo unde au rezistatelementului migrator, inainte de toate slavilor, si acolo unde Bizanţul in ciuda unor eforturi aproape permanente n-a reuşit sa obţina decât rezultate efemere aparţiale,anume in spaţiul nord-dunărean.

Scrisoarea împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul este printre primele documnte care atestă naşterea poporului român din anul 980 D.H. numelesub care întâlnim poporul roman în hrisovul imperial este cel de vlahi .

La începutul altor mărturii ce afirmă răspicat originea romană a poporului şi

limbii române se afla un alt împărat bizantin, Constantin al VII-lea Porfirogenetul pela mijlocul veacului al X-lea. Ii numeşte români pe aceşti coloni de origine romanătotodată afirmând că ei ar fi urmaşi ai unor locuitori colonizaţi de către împaraţiiromani „ei se numesc români şi acest nume l-au păstrat până astăzi”.Aflăm deci căaceşti urmaşi ai colonizării romane işi zic romani şi că li se mai zicea români invremea lui Constantin al VII-lea; împaratul deci nu face altceva decât sa reproducăcele spuse de ei sau despre ei.

Prima afirmaţie cu privire la sfârşitul procesului de formare etnică şilingvistică a poporului român se bazează pe Strategikonul lui Maurikios care

menţionează existenta elementului roman la nord de Dunăre la începutul veacului alVIII-lea şi în Acta s. Demetri (despre controversata chestiune română în scrieriistorice, continuitatea românilor in Dacia) dovada persistenţei elementului roman lanord şi sud de Dunăre la sfârşitul sec. al VIII-lea şi în a doua jumatate a celuiurmător.

Apărută în sec al XVIII –lea, Şcoala Ardeleană avea drept scop afirmareadrepturilor politice ale poporului român din Transilvania. Pătrunşi de ideileiluministe, reprezentanţi acesteia, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şiBudai – Deleanu, priveau instrucţia , prin şcoală sau prin intermediul cărţii, ca un

mijloc de luminare şi de progres, modul prin care se ajungea la conştiinţa de sine, ladescoperirea valorilor umane, deci a drepturilor lor, în primul rând, ca oameni. Opera

11



de cultură a reprezentanţilor Şcolii Ardelene prefigurează, prin tematica ei, unitatearomânească şi originea pur romană a poporului român.

Samuil Micu este cel care, încercând să dovedească provenienţa latină aromânilor, conchide că acest lucru reiese din patru elemente : „întâiu din scriitori, a

doua din obiceiuri, a treia din limbă, a patra din nume.”

Asemenea lui, şi Gheorghe Şincai, în opera „Hronica românilor şi a maimultor neamuri...”, încearcă să dovedească sorgintea romană a poporului român :„Din partea coloniei, carea au remas în Dachia Veche...s-au prăsit apoi toţi româniicîţi sînt de-a stînga Dunărei, cum cură în Marea Neagră; iară din partea colonieicarea s-au trecut Dunărea şi s-au aşezat în Dachia cea Noao, aşişderea şi din romanii

pre carii i-au adus Marele Constantin din Trachia, Machidonia şi Thessalia, s-au prăsit românii cei ce sînt de-a dreapta Dunărei, carii s-au numit după aceaia, amu

vlahi, amu cotzo, sau cuzo-vlahi, iară mai pre urmă ţinţari, tocma cum s-au numit şiceii ce au remas de-a stînga Dunărei, întîiu români, apoi abotriţi, după aceaia comanişi paţinachite, mai pre urmă munteni, moldoveni, mărgineni, mocani, frătuţi; ci oricum s-au numit, sau se numesc şi acum, tot de o viţă şi porodiţă sînt, adecă romanide sînge, precum firea şi vîrtutea îi mărturiseaşte (...)”.

Dintre istoricii Şcolii Ardelene, Petru Maior este teoreticianul intransigent alrădăcinii pur romane a poporului nostru. El este acela care acordă cel mai mult spaţiudiscutării purităţii neamului nostru şi face cea mai lungă demonstraţie a acestei

probleme în opera cu caracter polemic „Istoria pentru începutul românilor în

Dachia”.

12



Formarea limbii române

Limba română provine din latina populară vorbită sau latina vulgară (lat.

vulagaris=popular).Acest aspect al latinei stă şi la baza celorlalte limbi romanice: italiana,

spaniola, portugheza, catalana, occitana sau provensala, romansa sauretoromana şi franceza. A mai existat una, a zecea, dalmata, dar în secolul alXIX-lea ea a încetat să mai fie folosită.

Procesul de formare al limbii române se încheie în secolul al VII-lea.Invaziile popoarelor migratoare: goţii, gepizii, hunii, avarii, slavii, etc. au

influenţat limba, fără a modifica fondul principal de cuvinte şi structuragramaticală de origine latină.

Istoria cuvintelor şi a formelor se numeşte etimologie, iar metoda cuajutorul căreia lucrăm se numeşte metoda istorico-comparativă.

Folosind această metodă s-au stabilit reguli fonetice, asemănări şideosebiri între limba română şi latină sau între română şi celelalte limbiromanice. Iată câteva din regulile de evoluţie a limbii:

I) un “ l ” simplu, între două vocale, pronunţat aspru, devine “ r “ex: lat. filum > fir;

lat. gula > gură;lat. palus > păr.

Totuşi “ l “ dublu, nepronunţat aspru, nu devine “ r “ex. lat. callis > cale;

lat. olla > oală

II) orice m, n, s şi t din forma de bază dispar din rostire atunci când se găsesc

la sfârşitul unui cuvânt, sau al uneia din formele lui gramaticale:ex. lat. filum > film > fira > fir

III) “ b “ între două vocale cade:ex. caballus > caballu > calu > calsebum > sebu > seutibi > ţie

Morfologia limbii române moşteneşte, în bună măsură, realitatea limbii

latine populare. Majoritatea părţilor de vorbire, flexibile şi inflexibile, suntmoştenite din limba latină: substantivul, cu cele trei declinări; articolul;

13



adjectivul cu gradele de comparaţie; pronumele; numeralul; verbul cu cele patruconjugări.

Sintaxa limbii române simplifică timpurile şi modurile verbale, modifică

topica, cu predicatul la sfârşitul propoziţiei, preferă raportul de coordonare faţăde cel de subordonare, etc. dar are ca bază aceeaşi latină populară.Fondul principal de cuvinte al limbii române este în proporţie de 60-66% deorigine latină, moştenit. Acestora li se adaugă aproximativ 100 de cuvinteizolate (abur, brad, barză, brusture, cătun, galbează, guşă ) şi 2200 de nume

proprii ( Arges, Criş, Dunăre, Motru, Mureş, Olt, Prut, Someş, Timiş, Tisa) decuvinte moştenite de la daco-geţi. Toate celelalte popoare ce au trecut pe aici aulăsat influenţe şi în fondul principal de cuvinte. Astfel, din slavă avem:

(aproximativ 20-22% din fondul principal de cuvinte) cleşte, boală, milă, cocoş,deal, a iubi, muncă, noroc, vorbă ; din maghiară: chip, fel, gând, oraş; din turcă:alai, cişmea, ciulama, ciubuc; din neogreacă: cărămidă, a pedepsi, prosop; iar din franceză: bancnotă, a defini, geniu, stil etc (germana şi latina - ŞcoalaArdeleană).

Primul document cunoscut scris în româneşte este o scurtă scrisoare dinanul 1521 "Scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung". După această dată, avemmulte scrisori, acte de vânzare şi cumpărare, foi de zestre, însemnări, etc.; iar

după 1540, şi cărţi tipărite, cele mai multe la Braşov. Ele sunt traducerireligioase din slavonă. Primele au fost traduse în Maramureş, unde li s-au gasitmanuscrisele. De aici au ajuns la diaconul Coresi, un vestit tipograf, care le-atipărit în decurs de mai mulţi ani. La Orăştie s-a tipărit în 1581-1582 prima

parte din Vechiul Testament.

Cărţi religioase s-au publicat mereu după secolul al XVI-lea. Cu toate căerau şi cărţi de legende şi chiar romane populare traduse, iar după 1600 se scriudirect în limba română şi cronici despre istoria românilor, ele nu se tipăreau, secopiau de mână şi circulau în mai multe cópii.

Aspectul cel mai îngrijit, din punct de vedere fonetic, lexical, al structuriigramaticale, al limbii comune; cu ajutorul căreia se exprimă ideile culturii şi aleştiinţei, se numeşte limba literară.

Limba literară se deosebeşte de vorbire prin faptul că nu îngăduiefolosirea unor forme sau rostiri locale ( pă în loc de pe, dă în loc de de, ghinesau bini în loc de bine), întrebuinţarea unor cuvinte cu răspândire regională

14



(oghial -plapumă, batâr -măceş) sau a unor expresii familiare sau de mahala (a feştelit, iacana, gagiu, mişto).

Pe lânga forma literară şi forma populară, regională, limba română mai

este şi limbă a literaturii artistice. În literatura artistică, baza este limba literară,ca limbă a culturii. Literatura artistică nu se înscrie în graiurile locale, undeexistă literatura populară sau folclorică, dar care se transmite oral. Spredeosebire de limba literară, limba literaturii artistice poate să întrebuinţeze oriceforme, cuvinte sau expresii, atât din limba populară, cât şi din graiuri. Prinurmare, limba literaturii artistice utilizează toate posibilităţile limbii cu scopulde a ilustra intenţia scriitorului.

Dialecte ale limbii române sunt: dacoromâna (vorbită la nordul Dunării),

aromâna (vorbită în Macedonia), meglenoromâna (vorbită în Meglenia),istroromâna (vorbită în peninsula Istria, disparută astăzi).

În cadrul dacoromânei se pot identifica unele deosebiri, ceea ce face să sevorbească de subdialecte, fără însă a modifica unitatea (gramaticală) a limbii:muntean, moldovean, maramureşean, crişan, bănăţean; dar se vorbeşte şi despregraiuri: vrâncean, oltean, etc.

În secolul al XII-lea şi al XIII-lea a fost introdus alfabetul slav în

cancelaria domnească, limba română fiind scrisă cu caractere chirilice. Însă în1860 se instituie întrebuinţarea alfabetului latin. Câţiva din traducătorii acelei

perioade sunt : Simion Ştefan ( „Noul Testament de la Băldrad”) , Varlaam( „Cazania” ) , Dosoftei („Psaltirea” – în versuri) , Antim Ivireanu („Didahiile”).Secolul XVIII este marcat, de asemenea, de scrieri originale, Grigore Urechefiind creatorul limbii literare a românilor. În anul 1780, Samuil Micu şiGheorghe Şincai, alcătuiesc prima gramatică a limbii române. În secolul XIX,Ion Heliade Rădulescu pune ordine în alfabet, reducând numărul de litere

chirilice de la 43 la 27, iar în anul 1860, prin decret, se face trecerea de laalfabetul chirilic la alfabetul latin. Tot în acest secol, presa, învăţământul şiteatrul au o mare contribuţie în dezvoltarea limbii.

Primul care demonstrează latinitatea limbii române este Grigore Ureche,într-un capitol din lucrarea sa „Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat specialacestei probleme, intitulat „Pentru limba noastră moldovenească”, pentru careconchide cu mândrie că „ de la Rîm (Roma) ne tragem; şi cu ale lor cuvinte ni-iamestecat graiul”.Pentru a-şi convinge cititorii de acest adevăr, el dă o probă de

etimologii latine : „...de la rîmleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis,

15



găină...ei zic galina, muierea...mulier [...] şi altele multe din limba latină, că den-am socoti pre amănuntul, toate le-am înţelege.”

Lui Grigore Ureche îi urmează alţi scriitori şi lingvişti care susţin în

lucrările lor sorgintea latină a limbii române. În „ Istorie în versuri polonedespre Moldova şi Ţara Românească”, cronicarul Miron Costin, realizează osinteză a schemei structurii limbii române : „Unde trebuia să fie Deus, avemDumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu în loc de meus, aşa s-a stricat limba; undeera coelum, avem cierul; homo – omul; frons – frunte; angelus – indzierul.Unele cuvinte au rămas chiar întregi : barba – barba, aşa şi luna, iar altele foartemici deosebiri. În plus s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte ungureşti.În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte

slavoneşti.”. Iar în opera „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşiilor”, aşa cum indică şi titlul, cronicarul îşi propune să scoată „lumii la vederefelul neamului, din ce izvor şi seminţe sîntu lăcuitorii ţărei noastre, Moldovei şiŢării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti.” El dovedeşte că precum şi alteneamuri: „ franţozii – galii, turcii – otomani, ungurii – huni, aşa şi românii

poartă numele romanilor.”

Dezvoltarea literaturii ca artă, dezvoltarea ştiinţelor prin ce au adus elemai bun în formularea ideilor şi sentimentelor noastre o putem numi cultivarea

limbii naţionale. La baza ei stau cercetarea şi valorificarea vocabularului, afiecărui cuvânt, a fiecărui termen ştiinţific sau tehnic nou, strădania celui carescrie sau exprimă idei prin viu grai de a pătrunde înţelesul adânc al cuvintelor.

16



Elogiu adus latinităţii în creaţia lui Alecsandri

În ciclul “Mărgăritărele” a lui Vasile Alecsandri poeziile latinităţii nusunt atât de importante pentru valoarea lor literară cât pentru cea ideologică.

“Santinela romană” este o sinteză a genezei poporului roman în registru eroic şivitejesc, grefată pe rezistenţa în faţa popoarelor migratoare. Parcursul poeticrezumând luptele cu năvălitorii conţine fragmente exemplare de poezieimitativă, remarcabile prin dinamismul ritmului şi energia enumerărilor verbale:

“Vin şi hunii, vin şi goţii

Vin potop, potop cu toţii

Pe cai iuţi ca rândunele

Cai sirepi ce fug ca gândul

De cutremură pământul

…

Vie! Ca o stâncă-naltă

Ce din vârf de munte saltă

Tună, se rostogoleşte

Cade, rumpe şi zdrobeşteCodrii vechi din a sa cale

Până-n fund, în fund devale.

Astfel crunt ostaşul meu

Îşi zdrobeşte calul său

El îi spare şi-i răzbeşte

Snopuri, snopuri îi coseşteŞi-i înfrânge, şi-i respinge

Şi-I alungă, şi-i învinge.”

În Margăritărele , Alecsandri inaugurează tendinţa de consacrare literarăa originilor şi existenţei unice ale neamului precum şi intenţia de a populariza înEuropa latinitatea poporului român. Legăturile sale europene, prietenia cu mari

personalităţi literare ale vremii şi , în afara acestor fapte extra-literare, frecvenţa

în opera propriu-zisă a trimiterilor la vechimea ş nobleţea originii românilor

17



mărturisesc o întreagă strategie, desfăşurată pe toată durata vieţii, vizândafirmarea dreptului de naţiune suverană a României.

Getta din “ Fântâna Blanduziei” de care se îndrăgosteşte marele Horaţiueste de origine geto-dacă, ceea ce dovedeşte că “ Fântâna Blanduziei” este o

descriere metaforică a sincretismului dintre daci şi romani.

Drama “Ovidiu”, prin însăşi opţiunea lui Alecsandri pentru acest subiect,era o formă de a vorbii lumii despre români printr-o asociere ilustră cu biografia

poetului roman exilat la Tomis. Ovidiu moar în piesa lui Alecsandri cu viziunea profetică a unui popor ce se va naşte prin sinteza daco-romană şi cu afirmareaoraculară a nemuririi latinităţii, a continuităţii acesteia în spaţiul carpato-danubiano-pontic: “Dumnezeiri! Nu! Ginta latină în veci nu moare.”

Alecsandri era preocupat de versificarea unor detalii revelatoare istorico-

literare care să popularizeze legăturile de tradiţie dintre români şi celelalte popoare din aria romanică, cel mai bun exemplu in acest sens fiind poemul epic“ Banul Mărăcină ” în care dezvoltă o “raritate” istorico-literară ce se referă ladescendenţa valahă a celui mai important poet al Pleiadei, Pierre de Ronsard.

Versurile dedicate Italiei din Mărgăritărele (“ Pe albumul domnişoarei IdaVegezzi Ruscalla”, “ La Palestra”, “ La Magenta”, “ Pilotul ”, ş.a.), fără a finemijlocit propagandistice, au în subtext idea refacerii unei solidarităţi romaniceîn Europa. Desigur, în acest context ideologic, cea mai important poezie rămâne“Cântecul gintei latine” care i-a adus lui Alecsandri trofeul feliorilor de laMontpellier, de care era atât de mândru şi care era întâiul premiu internaţionalde poezie al românilor.

18



Caracteristici ale dacilor

Cine sunt daco-geţii ?

Pentru a afla cine sunt daco-geţii trebuie să mai aşteptăm câţiva ani, pânăce vestitul Herodot îşi va scrie Istorisirile sale . El va fi primul care , năzuind sădea o veritabilă istorie universală pentru vremea lui, va închina şi geţilor maimult de câteva cuvinte. Herodot spune că geţii sunt „cei mai viteji dintre şi maidrepţi dintre traci” rezolvând astfel pentru noi problema aparenţei etnice a daco-geţilor. „ Părintele istoriei” îi cunoaşte pe geţi ca pe o ramură nordică a mareluineam tracic , ramură distinctă , intrucat numele lor generic e diferit şi

obiceiurile se deosebesc in multe privinţe.Deşi scrie în a doua jumătate a veacului al V-lea î.e.n, Herodot se referă

la evenimente de la sfârşitul secolului precedent. Aşadar, geţii erau încă dinsecolul al IV-lea prezenţi în ţinuturile noastre; informaţiile lui Herodot se

potrivesc de minune cu cele ale lui Hecateu Milesianul . La rândul lor,arheologii au izbutit să demonstreze existenţa , în veacul al VI-lea , a uneiculturi materiale de tip hallastattian care se preyintă unitar pe tot cuprinsul ţăriinoastre îşi are rădăcinile într-un trecut îndepărtat ce merge până la începuturile

epocii bronzlui. Concluzia pe care specialişti au tras-o a fost că geţii nu locuiaunumai în Dobrogea , unde-i plasează Herodot, ci şi în restul României de astăzişi că ei nu se găseau aici numai din veacul al VI-lea, ci de mai multa vreme.

Cercetările istorico-lingvistice au dovedit că daco-geţii sînt unul şi acelaşi popor . Geograficul antic Strabo, care a trăit la cumpăna dintre era veche şi eranoastă , ne spune răspicat că dacii şi geţii vorbeau aceaşi limbă, iar arheologia îiintăreşte în mod indirect spusele prin dovedirea unitaţi depline a culturii

materiale create de dânşii. Astfel vom urma exemplul lui Strabo şi vom folosifără discernământ denumirile de daci, geţi, daco-geţi şi geto-daci ca însemnândunul şi acelaşi lucru.

Limba daco-geţiilor

Pentru a cunoşte ştiinţific o limbă nu e destul s-o poţi vorbi .

Ştiinţa limbii, chiar a unei limbi bine cunoscute , vii, vorbită în zilelenoastre, e o ştiinţă grea. Reconstituirea unei limbi este dificilă şi migăloasă ,

19



acelaşi lucru încercând să facă şi cercetătorii dispărutei limbi a dacilor.Materialul de care dispun e atât de puţin şi atât de inegal încât, ei nici nu-şi

propun măcar ţelul ambiţios de a reconstitui , în sensul propriu al cuvântului ,limba strămoşilor noştri geto-daci.

Principala problema în care învăţaţii sunt divizaţi o constituie raporturilelimbi vorbite de daco-geţi cu limba vorbită de tracii de la sud de Balcani . E osingură limbă cu două dialecte? Sau sunt două limbi înrudite de aproape , dar diferite totuşi? Pentru prima soluţie înclina cercetătorul român I. I. Russu,întemeindu-se nu numai pe materialul lingvistic propriu zis cu care operează, cişi pe un pasaj strabonian care afirmă că dacii şi tracii vorbesc aceeaşi limbă.După părerea lingvistului bulgar Gheorghiev, recent exprimată şi într-o

publicaţie română de studii clasice, traca şi daco-geta sunt limbi diferite, aceastăopinie e susţinută de deosebirile reale între regiune tracică şi cea daco-getică încea ce priveste structura numelor de localităţi ( multele din numele tracice deaşezări se termină în –para , de exemplu : Bendipara, iar multe nume dacice în

–dava , de exemplu : Sucidava) şi de consideraţii făcute de învăţatul bulgar asupra sistemului fonetic , după el diferit, al celor două limbi.

Lingvşti sunt nevoiţi să opereze cu un material extrem de redus şiunilateral . Lipsesc aproape cu desăvârşire textele, ori cat de scurte şi de

modeste , în limba traco-dacică. La Grădiştea Muncelului s-a găsit un vas de lutars cu o inscripşie în limba dacică stampilată pe pereţii lui , inscripţia constăînsă numai din trei cuvinte dintre care două sunt nume proprii. Din străvechealimbă a tracilor şi a dacilor s-au păstrat doar neînsemnate fragmente . La lexico-grafi şi alţi autori antici s-au păstrat câtev a glose traco-dacice , cuvinte izolatecărora li se dă echivalentul grecesc. Ele constituie un material important, deşivaloarea le este mult redusăde faptul că pentru multe dintre ele nu se pot daetimologii sigure, nu se poate şti exact din ce rădăcini sau cuvinte mai vechi

indo-europene derivă.

Partea cea mai bogată a resturilor limbi traco-dacice o constituie numele propri de persoane , triburi, divinitpţi, aşezări omeneşti , ape şi munţi , păstratela autorii antici , în inscripţii greceşti şi latine sau pe monede. S-a putut stabilică numele tribului dacic al costobocilor înseamnă străluciţii, că elementulbostes din cuvântul tarabostes înseamană strălucit, luminos , că elementul finaldava are înţelesul de aşezare,târg,sat .

Cercetările moderne , în special cele ale lui I. I. Russu, au demonstrat călimba geto-dacilor nu a dispărut fără a lăsa urme în limbile vorbite azi. În

20



română există cuvinte care nu pot fi explicate nici prin influenţă străină, nici prin moştenirea latină şi care repreyintă vestigii ale graiului traco-dacic : baci,balaur, barză, gard, grumaz, mistreţ, mânz, prunc, strugure, strungă, urdă,vatră, zgardă.

Puţinele elmente de limbă tracico-dacică au îngăduit, totuşi ,specialiştilor să-i detrmine caracterul şi să-i precizeze locul în marea familie alimbilor indo-europene. Aceste limbi se împart în două grupuri numiteconvenţional kentum şi satem. Din grupul kentum făceu parte limbile ca: latina ,greaca, celta, germana veche etc., iar din grupul satem , sanscrita, scita, persana,idiomurile balto-slave şi altele. S-a putut stabili că limba traco-dacică face partedin grupul de limbi satem , fiind înrudită cu sanscrita, limbile iranice şimai ales

cu illira vorbită în partea de apus a Peninsulei Balcanice şi în ţinuturileCalabriei şi Apuliei din Italia sud-estică .

Înfăţişarea poporului geto-dac

Îmbrăcămintea geto-dacilor, destul de simplă, cu greu poate fi surprinsăîn toate detaliile şi ipostazele sale. Columna lui Traian, monumentul de laAdamclisi şi câteva piese de argintărie (Surcea, Herăstrau) ne permit să

desprindem doar câteva aspecte din ceea ce se poate numi portul (costumul)geto-dacilor. Bărbaţii purtau pantaloni lungi şi largi, strânşi pe gleznă, douătunici, una mai scurtă cu manecă lungă, care, probabil, se băga în pantaloni, altamai lungă, despicată în parţile laterale şi încheiată pe piept, încinsă pe talie cu ocurea subţire şi cu poalele căzând până aproape de genunchi. Pe deasupra purtauo mantie închisă cu o fibulă pe umarul drept, care, dupa franjurii mari ce omărginesc, putea fi dintr-o tesătură mitoasă. În picioare purtau opinci.

Nobilii purtau pe cap o bonetă moale, asemanătoare celei frigiene;oamenii de rând umblau descoperiţi, dar se pare că mantiile erau prevăzute cu

glugă. Femeile purtau o tunică lungă până la pământ, încinsă pe talie şidegajând gâtul, peste care puneau alta tunică mai scurtă, închisă, se pare, la felca şi cea bărbătească. Purtau si ele mantie, care însă se drapa liber. Părul ilaveau lung, pieptanat cu cărare, în onduleuri mari, pe langă obraji si adunat într-un coc amplu pe ceafa. Nu purtau nimic pe cap.

Cu anumite ocazii sau la anumite tipuri de îmbrăcăminte, cu siguranţăînsă la stările bogate, se purtau tot felul de podoabe (brăţări spiralate, fibule,colier-lanţ, centura-lanţ, bijuterii din metale nobile). Dincolo de aceste aspectegenerale, se poate deduce totusi caracterul sumar si sărăcăcios al îmbrăcămintei

celor cu stare sociala scăzută, dificultatea producerii si asigurării îmbrăcămintei pentru toata familia in mod continuu. Multe din elementele de îmbrăcăminte

21



textile erau înlocuite sau suplimentate, pentru timpul rece, cu tot felul de blănurisi piei, mai mult sau mai puţin prelucrate.

Înfăţişarea fizică şi morală a dacilor ne este prezentată şi de VasilePârvan în „Ţara de Apus” :

„ Acolo sus, pe piatră, cresc brazii drepţi şi apoi şi oameniîinaţti şiuscăţivi . Aerul tare e bun deopotrivă pentru florile rare şi femeile zvelte.

Buruienilor de mlaştină şi oamenilor greoi nu le prieşte în munte. Ca în pustiul uscat al Arabiei, miasmele şi grăsimile sunt arse si oamenii sunt uscaţi ca şi

sfinţii de pe icoanele vechi, iar ierburile sunt pline de arome, ca cimbrul.

În munţii patriei mele creşte un neam de oameni deosebit de toate

celelalte care umplu şeşurile din prejur: maghiari înspre apus, slavii de toatenţtiile de celelalte trei păţti. Şi trupul şi sufletul lui e altfel. Căci cumîii estetrupul de vânjos şi usor aşa îi e şi mintea, iute la înteles lucruri grele şi gata lahotărâri viteze. Stăpân s-a desprins să nu aibă. Căci fiecare e impărat învălceau lui dintre două dealuri. Şi chiar de-o fi piatra plesuvă , locul unde s-atrezit pe lume, el nu-l dă pe cel mai mănos ogar de la şeş. Acolo , în câmpia

fără margini, el nu se coboară decât iarna, când viscolul curăţă aerul şi-l faceaspru ca în munte. Se coboară cu oile, ori să coboară cu oştile, ca să facă nutreţ viitelor şi pradă pentru cei de acasă.

Aşa au făcut sute de ani dacii. Apoi i-au supus romanii şi i-au silit să locuiască şi câmpiile . Dar nu au răbdat mult. S-au întors iar sus, şi-au făcut ţările lor de sine stătătoare şi de acolo, de sus, au stăpânit şi câmpiile.’’

Religia geto-dacilor

Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituieunul dintre subiectele cele mai pasionante, atât prin fascinaţia subiectului în

sine, cât mai ales prin aura creată în jurul lui de către o literatură de tot felul.Deşi istoriografia noastră, (dar nu numai) a reuşit achiziţii notabile, ea estetotuşi destul de departe de a avea şi a ne oferi o imagine a religiei geto-dacicecât mai completă şi general acceptată.Ca orice neam indo-european, şi geto-dacii aveau o religie politeistă. Zeul cel mai frecvent menţionat la autorii vechieste Zalmoxis, “zeul carpatic al nemuririi”. Unii susţin că este o divinitatechtoniană, alţii că este uraniana. Potrivit scrierii lui Herodot “acest Zalmoxis,fiind om ca toţi oamenii, ar fi trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pytharoras.

22



Apoi, câştigându-şi libertatea, ar fi dobândit avuţie multă şi, dobândindavere, s-a întors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntăşi erau lipsiţi de învăţătură, Zalmoxis acesta care cunoscuse felul de viaţă ionianşi moravuri mai alese decât cele din Tracia, ca unul ce trăise printre eleni, şi mai

ales alături de omul cel mai înţelept al Elladei, lângă Pythagoras, a pus să i seclădească o sală de primire, unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetaţenii de frunte; întimpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui, şi nici urmaşii lor în veacnu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile. În timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvântaastfel, pusese să i se facă o locuinţă sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcunevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subterane, undestătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l

jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor, şi aşa îifăcu Zamolxis să creadă în toate spusele lui.”

Descoperirile arheologice şi studiile recente au adus textului luiHerodot completări şi rectificări. Că Zamolxis ar fi fost la origine întemeietorulunui cult iniţiatic şi mistic, un personaj istoric real, un taumaturg şi unreformator care, ulterior a fost divinizat, este o ipoteză acceptabilă. Diodor dinSicilia îl situează alături de ceilalţi doi mari întemeietori de religii ai omenirii,

Zarathustra şi Moise. Că ar fi fost sclav al lui Pitagora este însă o legendă naivă,respinsă chiar de Herodot, care era convins că “acest Zamolxis a trăit cu maimultă vreme înaintea lui Pythagoras.”

Privită sub raportul practicilor de cult, religia daco-geţilor era o religieiniţiatică şi mistică. Pentru această religie, caracteristic era actul iniţiatic alretragerii temporare în ceea ce semnifică “cealaltă lume”, şi anume, într-olocuinţă subterană sau într-o grotă. De asemenea, semnificative pentruconcepţia religioasă şi practicile cultice daco-getice, şi din nou confirmate de

Herodot, erau şi banchetele rituale ale asociaţiilor religioase secrete pe care leformau iniţiaţii. Aceste practici de cult sunt atestate în lumea tracilor din sudulşi nordul Dunării.

23



Continuitatea dacilor după cucerirea romană

Adepţii tezei despre nimicirea dacilor în teritoriile cucerite şi stăpânite deromani la nord de Dunăre îşi sprijineau cu multă nădejde susţinerile lor şi pe

două texte antice păstrate la doi autori târzii. Una este cunoscuta scriere a luiIulian Filozoful, atribuită împăratului Traian: „...am nimicit neamul geţilor”.

Celălalt text are un scurt pasaj din Eutropius, unde se spune că „ ... înîndelungatul război al lui Decebal, Dacia a fost golită de bărbaţi”. În ceea ce

priveşte aceste texte s-a arătat în repetate rânduri că aici avem de a face cu oexagrare retorică, cu un decalc literar, care nu trebuie luat stricto sensu. Ca încazul altor scriitori antici care vorbesc despre „exterminări”, „nimiciri”, această

afirmaţie are un evident caracter anecdotic şi trebuie înţeleasă numai în sensulînfrângerii, supunerii dacilor, a distrugerii lor militare şi nicidecum că dacii aufost desfiinţaţi ca popor.

Alte surse antice vorbesc sistematic numai de învingerea şi subjugareadacilor. Iată cum se exprimă alţi scriitori antici: Dio Cassius: „Traian ... , dupălungi şi grele strădanii, a biruit pe daci...”; Eutropius: „Traian ... , după ce aînvins pe Decebal, a supus Dacia..”.

Şi pe columna lui Traian numeroase scene redau supunerea populaţieidacice (bărbaţi, femei, copii sau nobili şi oameni de rând) în faţa împăratului şia oştilor romane. Faţă de mulţimea care se supune, cuceritorii manifestăclemenţă şi înţelegere. Nicăieri nu se văd scene de cruzime sau masacre ale

populaţiei dacice.

În ceea ce priveşte textul lui Eutropius, trebuie să spunem că el redă defapt o stare de lucruri reală şi firească: pierderile mari de bărbaţi suferite de daciîn războaiele cu romanii. Procentul mai mic al bărbaţilor autohtoni şi

predominarea numerică a femeilor dace după războaiele de cucerire, ca şicolonizarea romană în ansamblul său au creat în mod necesar condiţii favorabileîncheierii de căsătorii mixte, între localnice şi noii veniţi.

Asemănarea portului popular românesc cu cel al dacilor de pe Columnalui v Traian, ca şi numeroasele inscripţii şi monumente romane existente încă înTransilvania, au constituit dovezi evidente că românii sunt urmaş evidenţi aicoloniştilor romani.

Stolnicul Constantin Cantacuzino, în opera sa „Istoria ţării româneşti”vorbeşte, de asemenea, despre originea românilor, susţinând că aceştia sunt

24



descendenţii romanilor rămaşi în Dacia, afirmând astfel continuitatea daco-romană la nordul Dunării : „Iară noi înt-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi suntrumâni, ţinem şi credem, adeverindu-ne den mai aleşii şi mai adeveriţii bătrâniistorici şi de alţii mai încoace, că valahii, cum le zic ei, iară noi, rumânii, sîntem

adevăraţi romani în credinţă şi în bărbăţie, den carii Ulpie Traian i-au aşezat aiciîn urma lui Decheval, dupre ce tot l-au supus şi l-au pierdut ; şi apoi alt şi alalttot şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat aşezaţi aici şi dintr-acelorarămăşiţă să trag pănă astăzi rumânii aceştea. Însă rumânii înţeleg nu numaiceştea de aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sînt, şi moldovenii, şitoţi cîţi şi într-altă parte să află şi au această limbă, măcară fie şi cevaşi maiosebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iarătot unii sînt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştea

dintr-o fântână au izvoît şi cură.”

Aşadar, după trecerea stăpânirii romane din Dacia, poporul dac nu a fostnimicit, el a continuat sa existe şi să se afirme în secolele următoare.

25



Sinteza spirituală: creştinismul la daco-romani

Încă din primele ei etape, sinteza românească cuprinde un aspectspiritual semnificativ: trecerea de la credinţa în vechile divinităţi la o nouă

religie, creştinsmul. Din păcate, pentru începutul acestei treceri, izvoareleistorice sunt mai puţin concludente.

Astfel, atât în Dacia, cât şi în Moesia, ca de altfel în majoritatea provinciilor romane, obiectele paleocreştine din secolele II-III d.Hr. sunt rare.Încă numeroase sunt monumentele păgâne. Explicaţia este simplă: pentru aevita persecuţiile puse la cale de autorităţile imperiale, creştinii din perioadarespectivă îşi manifestă credinţa cu precauţie.

Vreme îndelungată, ei apelează la simboluri din mitologia greco-romană.Între acestea, delfinul, care „transportă morţii în insulele fericite” şi„preînchipuie pe Iisus Hristos”, Cel ce „duce spre limanul mântuirii corabia Sa”(Biserica Creştină); tridentul, care străpunge delfinul şi, asemenea crucii maitârziu, este „instrumentul mântuirii credinicoşilor”; viţa de vie, care prinincrucişarea vrejurilor indică o cruce florală; păunul, care pentru primii creştinidevine simbolul învierii trupurilor. Asemenea simboluri, datate în veacul al III-lea al erei creştine, apar pe un coronament de altar funerar de la Potaissa şi pe

alte monumente asemănătoare semnalate la Apulum şi Micia. Descoperite în preajma castrelor, aceste vestijii ilustrează contribuţia soldaţilor la răspândireacreştinismului în Dacia romană. Cât priveşte rolul coloniştilor şi al negustorilor din oraşele pontice în prozelitismul creştin, acesta este confirmat de alte obiectespecifice, opaiţe, mai ales existente la Tomis.

O perioadă favorabilă propagării monoteismului creştin în provinciileromane din spaţiul carpato-danubian coincide cu domnia împăratului SeverusAlexander (222-235), un spirit sincretist şi tolerant. Unii creştini îşi fac publicăapartenenţa la noua religie, aşa cum dovedeşte, printre altele, o inscripţiefunerară provenită tot de la Tomis. Potrivit acestei inscripţii,m în cadruldiferitelor familii unii membri rămân păgâni, iar alţii devin creştini.

Concomitent, în nordul Daciei romane apar obiecte paleocreştine cuimagini ş texte tot mai sugestive. Astfel, o gemă de la Potaissa prezintă scena cuBunul Păstor, care îl simbolizează pe Iisus. Acelaşi obiect este prevăzut cuacrostihul „IXOYC” însemnând în limba greasă peşte, care atestă înlocuirea, în

simbolistica creştină, a delfinului.

26



Urmează o lungă perioadă de reprimare a creştinilor. Iniţiată de împăratulDecius, ea atinge punctul colminant în timpul domniei lui Diocleţianus. După ceacesta organizează în anul 284 o nouă provinice, Scythia Minor, cu capitala laTomis, creştinii din zona pontică sunt din nou persecutaţi. Mai mult, prin

edictele din anii 303-304, împăratul condamnă la munca silnică sau la moartemai mulţi misionari. Se păstreză inscripţii cu martiri de la Axiopolis(Cernavodă), Halmyris (Murighiol), Naviodumum (Isaccea) ş din alte locuri. Înanul 313 împăraţii Constantin cel Mare şi Licinus acordă libertate de cultcreştinismului, dar acceptă, pe mai departe, practicile păgâne. Astfel se explicăde ce în continuare sunt martirizaţi alţi patru misionari amintiţi în inscripţia de

pe monumentul funerar descoperit la Niculiţel (jud. Tulcea). Câteva decenii maitârziu, pe valea Buzăului, este martirizat Sava Gotul.

Interzicerea cultelor păgâne, în vremea împăratului Theodosius (379-395),este urmată de organizarea Bisericii Creştine, la Dunărea de Jos. Episcopii de laTomis se remarcă pe plan local şi universal. Cel mai cunoscut este Teotim I deorigine „scit”, deci localnic, din Scythia Minor. Scriitor de limbă greacă, „abildialectician şi prieten devotat al lui Ioan Gură de Aur”, arhiepiscop apoteozat laConstantinopol, Teotim I apără opera lui Origene, propagă creştinismul printregoţi şi huni, ultimii supranumindu-l Zeul Romanilor.

Tot în secolul al IV-lea este atestată basilica de la Slăveni (jud. Olt). Noulloc de cult, specific creştinismului, biserica, poartă un nume provenit dintr-untermen latinesc. Aceeaşi sorginte o au şi alţi termeni de bază ai noii religii: altar (altarium), a boteza ( baptizare), cruce (crux, crucem) , duminică( Dies/Dominica), înger (angelus), Paşti ( Paschae), scriptură ( scriptura) ş.a.

Noua organizare bisericească se extinde în secolele al V-lea şi al VI-lea, laSucidava, la Drobeta-Theodora şi în alte centre nord-dunărene.

27



Vestigii arhitecturale dacice şi romanice pe teritoriul

României

Băniţa

Băniţa, com. în jud. Hunedoara, unde, la "Piatra Cetăţii" de la limita de Va bazinului văii Jiului (cca. 1000 m alt.), la 4 km E de sat, a fost descoperită ocetate dacică fortificată (sec. 1 a. Chr. - sec. 1 p. Chr.). Săpăturile efectuate aiciîn anii 1960-1961 au scos la iveală zidul de apărare al cetăţii construit din

blocuri de piatră fasonată în tehnica dacică binecunoscută şi trei teraseamenajate special şi întărite cu ziduri de piatră. În interiorul cetăţii au fostdescoperite urmele unui sanctuar dacic cu romburi de piatră de genul celor cunoscuţi la Sarmizegetusa, temelii sau conturul unor construcţii de lemn, unturn de veghe construit din chirpici şi lemn, o platformă de luptă etc

28

http://www.enciclopedia-dacica.ro/armata_daca/fortificatiile.htm

http://www.enciclopedia-dacica.ro/dave/sarmis.htm


http://www.enciclopedia-dacica.ro/dave/sarmis.htm



Printre particularităţile cetăţii de la Băniţa se numără lăţimea mai mică azidurilor de apărare care nu depăşeşte 2 m, precum şi felul ingenios de a îmbinatehnica de construcţie cu particularităţile reliefului stâncos. Cetatea esteînconjurată de ziduri de piatră doar pe laturile de N şi S, cele de E şi V fiind

apărate de pantele abrupte ale terenului.

Printre descoperirile făcute la Băniţa senumără: ceramica dacică de diferite tipuri, uneltede fier, fibule de metal, vârfuri de săgeţi, brăţară deargint, greutăţi pentru războiul de ţesut, prâsnele delut, pietre de râşniţă, tipare de lut pentru turnat

obiecte de metal, creuzet etc

Cetatea dacică Costeşti - Cetăţuie

29



Costeşti, sat în com. Orăştioara de Sus (jud. Hunedoara), unde, pe dealulnumit "Cetăţuia", la alt. de 561 m, se află una dintre cele mai însemnatecetăţi dacice din ultimele două sec. dinainte de cucerirea romană.Fortificaţia acesteia constă dintr-un val de pământ cu palisadă, lat la bază de

cca. 6 - 8 m şi cu o înălţime de 2 - 2,50 m, care proteja partea superioară adealului, platoul şi terasele.

In partea de S-V, fortificaţia era dublată de un zid masiv, prevăzut cuturnuri, lucrat din blocuri de piatră fasonată pe feţele exterioare(paramente), legate între ele prin intermediul unor bârne de lemn, interiorulfiind umplut cu pietre şi pământ (emplecton), tip de zid de apărare dacicnumit murus Dacicus. Lăţimea lui era de 3 m. Acestor întărituri li se mai

adaugă şi o dublă palisadă care înconjura platoul şi două turnuri de pazăsituate pe coasta de N, un al 3-lea turn cu aceleaşi funcţii fiind găsit pelatura de E.



Studiu de Caz_latinitate Si Dacism

Documents

Transcript of Studiu de Caz_latinitate Si Dacism