CAPITOLUL VI

STRUCTURA DE PRODUCŢIE A EXPLOATAŢIILOR AGRICOLE

6.1. Structura de producţie - concept, rol, factori de influenţă, tendinţe.

Structura de producţie a unei exploataţii agricole desemnează domeniul său de activitate, iar în cazul elaborării unei strategii este o componentă a acesteia, influenţând sub multiple aspecte rezultatele ce se vor obţine.

De fapt, structura de producţie se defineşte prin felul şi numărul ramurilor vegetale şi /sau zootehnice, prin proporţiile dintre ele şi prin ponderea fiecăreia în activitatea exploataţiei. Între ramuri există, în numeroase cazuri, relaţii strânse, ceea ce imprimă structurii un caracter de sistem complex şi, de dorit, echilibrat. O structură de producţie nu trebuie privită ca o simplă alăturare de ramuri. Astfel, gestionarea obţinerii unui produs este dependentă de existenţa altor ramuri (de exemplu, obţinerea laptelui depinde de producţia de furaje), iar ramurile pot utiliza aceiaşi factori de producţie, apărând ca urmare , diverse tipuri de relaţii între ele.

Datorită complexităţii sale, determinată de mulţimea componentelor, a raporturilor dintre acestea şi de impactul pe care îl generează asupra economiei exploataţiilor agricole, structura de producţie are o încărcătură decizională deosebită. În acest context, structura de producţie poate fi privită ca o combinare de opţiuni, adică ceea ce urmează a obţine unitatea putând fi făcut în diferite moduri. Astfel, o anumită cantitate de produse poate fi realizată pe o suprafaţă mai mare sau mai mică de teren, în funcţie de gradul de intensivitate a culturilor. Producţiile la unitatea de suprafaţă şi structura acestora sunt rezultatul cantităţii factorilor alocaţi. Din acest punct de vedere, prezintă interes proporţiile care se stabilesc între ramuri, dar şi între exploataţiile care desfăşoară aceleaşi activităţi agricole.

151

Ramurile cuprinse în structură trebuie să reflecte concordanţa dintre condiţiile concrete ale exploataţiei şi posibilităţile de valorificare a acestora. Prin urmare, structura de producţie trebuie să asigure o valorificare cât mai eficientă a resurselor naturale, materiale şi umane de care dispune unitatea.

Este absolut necesar ca în procesul de structurare să se ţină seama de relaţiile de natură biologică, tehnologică şi economică existente între ramurile de producţie, al căror conţinut (de condiţionare, de complementaritate, de concurenţă) pot conduce fie la o structură complexă a producţiei (diversificată), fie impun îngustarea profitului activităţii de producţie (specializare).

Cele expuse anterior dau posibilitatea conturării conceptului de structură de producţie. Schematic, aceasta este reprezentată în fig. 1.(60).

Structura de producţie este elementul central al structurilor agricole, aflată în strânsă legătură cu acestea. De fapt, structura de producţie este privită în interdependenţă cu toate componentele ce contribuie la obţinerea produselor. Este vorba de legăturile sale cu „amontele” şi „avalul”, cu industria producătoare, cu cea prelucrătoare şi cu comerţul. Influenţele pe care acestea le exercită asupra nivelului producţiei agricole accentuează dependenţa funcţională a exploataţiilor de aceste tipuri de structuri şi condiţionează evoluţiile în ceea ce priveşte filiera agroalimentară.

Abordarea structurii de producţie presupune, pe lângă cele arătate, şi alte probleme. Agricultura extensivă şi intensivă determină organizarea unor structuri de producţie diferite, specifice ramurilor practicate. Fiecare din ramurile care pot alcătui structura de producţie are particularităţi care influenţează rezultatele economice atât la nivel de exploataţie, cât şi la cel al agriculturii. Practicarea unor structuri de producţie, după gradul de intensivitate a ramurilor, este consecinţa firească a biologiei plantelor, dar, mai ales, a necesităţilor alimentare ale populaţiei (creşterea demografică şi a cererii de produs).

152

Fig. 6.1.

153

Ansamblul de ramuri influenţează rezultatele de producţie şi profitul exploataţiei atât prin modul în care este utilizat capitalul de exploatare, ceea ce are consecinţe asupra formării unei părţi din cheltuielile de producţie, cât şi prin intermediul veniturilor (41). În plus, se apreciază că alegerea unei structuri de producţie are rol în ceea ce priveşte: mai buna punere în valoare a terenurilor (măsură în care se asigură concordanţa dintre cerinţele plantelor şi condiţiile oferite de suprafeţele de teren); utilizarea altor factori de producţie; folosirea mai bună a potenţialităţilor exploataţiei şi ale mediului natural; mărimea veniturilor şi a profitului; gradul de utilizare a forţei de muncă şi nivelul salarizării, când se foloseşte munca salariată etc.

Din punct de vedere teoretic, dar şi practic, în funcţie de condiţiile existente în exploataţiile agricole şi de cerinţele ramurilor de producţie există posibilităţi ca marea lor majoritate să dezvolte mai multe dintre acestea. Dar, anumite raţiuni, de prim ordin fiind, desigur, cele economice, fac necesare decizii cu privire la: selecţia ramurilor (ce să se producă ?), proporţionarea lor optimă (cât să se producă din fiecare produs?), nivelul cheltuielilor de producţie, obţinerea profitului sau a unor venituri satisfăcătoare în raport cu consumul de factori (în cazul exploataţiilor agricole familiale unde nu se calculează profitul).

Procesul decizional de alegere a ramurilor de producţie este influenţat de mai mulţi factori, care provin atât din mediul intern, cât şi din cel extern în care funcţionează exploataţia, cum ar fi: condiţiile ecologice ale acesteia; cerinţele pieţei; asigurarea forţei de muncă şi calificarea ei; nivelul de înzestrare tehnică ce se poate asigura; dimensiunea exploataţiei (suprafaţa deţinută); posibilităţile existente în ceea ce priveşte achiziţionarea unor factori de producţie (nivelul preţurilor lor, cantităţi, calitate etc.); politica agricolă de sprijinire a unor ramuri sau culturi ale căror produse sunt deficitare în corelaţie cu cererea care se manifestă faţă de ele; înlăturarea unor efecte ale riscului şi ale incertitudinii; aptitudinile producătorului (mai cu seamă în cazul unor exploataţii familiale); tradiţia, inclusiv

154

cea care priveşte consumul; caracterul exploataţiei (de subzistenţă, comercial, cu timp parţial sau cu timp total) etc.

Influenţa acestor factori se manifestă cu grad diferit de intensitate. Condiţiile ecologice, de exemplu, dar şi alţi factori, pot interveni cu caracter restrictiv, limitativ.

În ceea ce priveşte cerinţele pieţei, acestea sunt prioritare. Producătorul agricol (managerul) se află, adesea, în situaţia de a decide între condiţiile naturale de care dispune exploataţia şi cererea populaţiei pentru anumite produse. În acest caz, chiar dacă condiţiile naturale permit, este necesar să se opteze pentru acele produse pentru care există piaţă. De fapt, raţiunea elaborării structurilor de producţie este piaţa, în absenţa căreia orice activitate a exploataţiilor agricole este, economic, inutilă, exceptându-le pe acelea care produc pentru familie.

Pentru a pătrunde pe piaţă, şefii de exploataţii trebuie să cunoască cererea şi să anticipeze evoluţia acesteia. Pe baza informaţiilor obţinute, referitoare la piaţă, la începutul fiecărui an agricol, se vor întocmi programe de producţie, astfel încât întreaga activitate să fie previzionată.

Politica agrară, prin utilizarea anumitor pârghii economice, ţinând seama de raportul dintre cerere şi ofertă la un produs sau altul, contribuie fie la stimularea extinderii unor ramuri sau culturi (oferta mai mică decât cererea), fie la reducerea suprafeţelor deţinute de diferite ramuri sau culturi (oferta mai mare ca cererea), în ambele cazuri modificându-se locul deţinut de ele în activitatea exploataţiei agricole.

Modul în care influenţează factorii amintiţi, varietatea condiţiilor ecologice şi a celor de ordin material, gândirea şi acţiunea întreprinzătorului, maniera în care acesta receptează fenomenul economic din agricultură, inclusiv anumite măsuri de politică agricolă, determină existenţa unei mari diversităţi de structuri de producţie, dacă privim acest proces în timp şi în spaţiu şi în cazul diferitelor tipuri şi forme de exploataţii din agricultură (exploataţii familiale, asociaţii simple, societăţi agricole, societăţi comerciale agricole pe acţiuni etc.). Evoluţia

155

structurilor poate merge de la practicarea unui număr redus de ramuri, chiar o singură ramură, specie sau categorie de animale, până la recurgerea la ramuri numeroase, imprimând structurilor un caracter complex (un fel de universalism în producţie, care, însă nu este specific economiei de piaţă în agricultură). Ultimul tip de structură de producţie este întâlnit, mai cu seamă, în exploataţiile familiale, care urmăresc satisfacerea din producţie proprie a cât mai multor nevoi. Mai intervin, cu un anumit rol: tradiţia transmisă din generaţie, în generaţie, faptul că unele dintre exploataţii, din motive variate, se manifestă ca sisteme “închise” sau “parţial deschise”, lipsa unei informări, a consultanţei şi a formării profesionale a noilor producători agricoli.

Suprafeţele reduse, deţinute de acest tip de exploataţii, sunt repartizate pe mai multe ramuri şi culturi, producându-se o fărâmiţare a lor, ceea ce influenţează negativ asupra organizării producţiei şi a muncii, a asolamentului şi a rotaţiei culturilor, a efectuării mecanizate a unor lucrări etc. În societăţile comerciale agricole pe acţiuni, chiar dacă este întâlnită o structură de producţie complexă, totuşi, la nivelul fermelor se manifestă o anumită specializare.

Tendinţa spre simplificarea structurii de producţie este generată de acţiunea unor factori, cum ar fi: adaptarea strictă a ei la condiţiile, de diferite feluri, existente; accentuarea procesului de specializare, favorizat de creşterea dimensiunii exploataţiilor familiale şi orientarea producţiei acestora către piaţă, ele dobândind, tot mai mult, un caracter comercial; aplicarea unor tehnologii de tip industrial, factor care a acţionat în domeniul creşterii animalelor, asigurându-se continuitatea proceselor de muncă; proporţionarea raţională a ramurilor; practicarea, de către unele exploataţii, a agriculturii cu timp parţial (o parte din timp, unii membrii ai exploataţiei fiind ocupaţi în alte domenii , din care provine, uneori, cea mai mare parte a veniturilor exploataţiei, fără a se mai pune problema cum este folosită forţa de muncă în producţia agricolă, iar produsele

156

obţinute servesc, de regulă, consumului propriu); dificultăţile unor exploataţii familiale în ceea ce priveşte, asigurarea unor factori de producţie (mecanizare, îngrăşăminte chimice etc.) sau în a lucra pământul (vârsta înaintată a proprietarilor), recurgându-se, ca urmare, la restrângerea activităţilor.

Dacă avem în vedere particularităţile agriculturii, fie ele tehnice, fie economice, constatăm că factorii care solicită o structură de producţie diversificată, chiar complexă, desigur, la un nivel de dezvoltare a acesteia şi în condiţiile unei anumite politici agricole, sunt mai numeroşi, având o influenţă destul de puternică, între aceştia aflându-se: atenuarea caracterului sezonier al producţiei agricole (fiind cunoscută neconcordanţa dintre timpul de muncă şi cel de producţie, mai cu seamă în domeniul culturii plantelor, având loc o serie de procese naturale); utilizarea eficientă ale componentelor capitalului fix şi a celui circulant, urmărindu-se mărirea vitezei de rotaţie a acestuia din urmă; folosirea completă a forţei de muncă a exploataţiei sau a celei angajate (deşi în condiţiile economiei de piaţă întreprinzătorul are tendinţa de a recurge la cât mai puţină forţă de muncă, pentru a diminua cheltuielile şi a mări profitul, simplificând, deci, structura de producţie şi ridicând gradul de mecanizare); organizarea asolamentului şi a rotaţiei culturilor, fiind cunoscută influenţa acestora asupra nivelului producţiei; punerea în valoare a potenţialului productiv al capitalului funciar; valorificarea producţiei secundare, din cultura plantelor, prin creşterea animalelor - aceasta depinzând de orientarea producţiei în domeniul amintit şi de furajele la care se recurge; combaterea sau, cel puţin, atenuarea unor efecte ale riscului şi ale incertitudinii; protejarea mediului natural şi menţinerea echilibrului ecologic, evitându-se poluarea solului, a apei freatice, a produselor etc.

Sub impactul unor asemenea factori se formează, la un moment dat, pentru exploataţiile de diferite tipuri din agricultură, structuri de producţie specifice, reflectând şi particularităţile care se manifestă în funcţionarea lor. Cum structura se cristalizează

157

sub influenţa unor factori, este firesc ca modificările intervenite în rândul acestora şi a modului lor de manifestare să-şi pună amprenta asupra evoluţiei sale. Se produc, ca urmare, schimbări ale structurilor, ele având, deci, un caracter dinamic, urmând să se adapteze, permanent, noilor cerinţe ale factorilor, având, loc, implicit, un asemenea proces pentru exploataţiile agricole în raport cu mediul ambiant în care funcţionează şi care le influenţează. De asemenea, o structură de producţie este adoptată într-un anumit context economic, care, schimbându-se, poate genera orientări noi ale acesteia, mai ales în cazul exploataţiilor care practică culturi de câmp, legumicole etc., a căror modificare nu produce o dezintegrare a sistemului de producţie existent, aşa cum se întâmplă în pomicultură sau în viticultură (75).

De preferat ar fi ca întreprinzătorul/managerul să anticipeze modificarea factorilor sau a influenţei acestora, mai cu seamă a celor care ţin de piaţă, pentru a recurge la decizia de modificare a structurii de producţie la momentul oportun, evitându-se fenomene nedorite, cum ar fi: pierderi de producţie, preţuri mici, imposibilitatea vânzării tuturor cantităţilor de produse etc. Acest lucru presupune adoptarea unor structuri flexibile, obţinerea de informaţii vizând piaţa (prin cercetare, consultanţă, informarea producătorilor etc.), în general, o bună cunoaştere a tuturor factorilor, o urmărire, în timp, a celor naturali, dar şi a celor economici şi sociali, surprinzând elementele de continuitate, dar şi pe cele pe cale să se producă. Anticiparea evoluţiei fenomenelor constituie, şi aici, ca şi în cazul altor domenii, o componentă a activităţii manageriale , care determină succesul.

În agricultura noastră, după 1990, au avut loc modificări ale structurii de producţie. În domeniul producţiei vegetale este de remarcat creşterea ponderii cerealelor, având în vedere multiplele întrebuinţări ale acestora, care au ajuns la cca.70% din suprafaţa cultivată. În acelaşi timp, s-au diminuat suprafeţele deţinute de plantele pentru alte industrializări, cum ar fi sfecla de zahăr, de cartofi, de legume etc. Se poate aprecia că s-au produs

158

anumite dezechilibre structurale, ceea ce a avut consecinţe negative, referitoare, între altele la, asigurarea unor industrii de procesare cu materii prime de natură agricolă.

În perspectiva aderării la UE vor avea loc ajustări structurale, agricultura, în ansamblu, şi exploataţiile urmând să răspundă unor asemenea cerinţe. Dar, desigur, problema este legată de tipul de exploataţii, dacă vor predomina cele de subzistenţă, vor preleva alte influenţe asupra structurii de producţie, la loc de frunte aflându-se cunoscuta asigurare a nevoilor de consum ale familiilor. Folosind diverse pârghii economice modificările structurale devin posibile.

6.2. Ramurile de producţie din exploataţiile agricoleProblemele structurii de producţie şi, mai apoi, ale

profilării şi ale specializării, ca forme sub care ea se regăseşte, sunt indispensabil legate de cunoaşterea ramurilor de producţie din agricultură, mai cu seamă din punctul de vedere al exploataţiei, cum se grupează ele în funcţie de o serie de criterii, astfel încât să fie selectate, proporţionate şi ierarhizate. Este cunoscut faptul că cele două părţi ale agriculturii, producţia vegetală şi cea animală, cuprind un anumit număr de ramuri (cereale, leguminoase boabe, plante tehnice, legume, cartofi, viticultură, pomicultură etc., respectiv, creşterea bovinelor, a porcinelor, a ovinelor, a păsărilor, piscicultura şi altele). Privite, însă, în contextul fenomenelor de faţă, ele se pot diferenţia astfel (71,74,91):

a) după cerinţele faţă de factorii de producţie utilizaţi se întâlnesc: ramuri concurente (solicită aceiaşi factori) şi ramuri complementare (nu reclamă utilizarea aceloraşi factori, ori nu presupune acest lucru în acelaşi timp), ramuri aflate în relaţii de condiţionare (existenţa unora depinde de produsele obţinute în altele);

b) după gradul în care asigură continuitatea proceselor de muncă, deosebim: ramuri cu activitate quasi continuă (îndeosebi, cele din creşterea animalelor, dar şi ramuri din producţia vegetală

159

asigură manifestarea în proporţii însemnate a continuităţii activităţii, de exemplu: legumicultura, pomicultura, viticultura) şi ramuri în care procesele de muncă au un pronunţat caracter sezonier, cum ar fi cerealele, mai ales cele păioase;

c) după natura proceselor de producţie se disting: ramuri de producţie agricolă şi ramuri (mai degrabă activităţi) de prelucrare a unor produse agricole sau neagricole;

d) după scopul activităţii şi utilizarea produselor obţinute deosebim: ramuri de producţie finale (vaci de lapte, creşterea porcinelor etc.), ramuri însoţitoare (cultivarea furajelor) şi de utilizare ( activităţi neagricole);

e) după importanţa lor economică - criteriu foarte important şi având o legătură directă cu formele structurii de producţie - adică după contribuţia ramurilor la realizarea veniturilor, a cifrei de afaceri (în funcţie de tipul exploataţiei, nu toate calculează cifra de afaceri), ele sunt: de bază, complementare, ajutătoare, de prelucrare, servicii (se observă ca şi mai sus, de altfel, că au fost incluse în clasificare şi alte activităţi de cât cele de producţie agricolă, având în vedere procesele de integrare manifestate în unele exploataţii agricole).

Ramura de bază ocupă locul predominant în activitatea exploataţiei, spre ea fiind orientată cea mai mare parte a factorilor de producţie. Are cel mai mare aport la obţinerea, după caz, a veniturilor, sau a cifrei de afaceri şi reflectă specializarea exploataţiei. Într-o exploataţie pot exista una sau mai multe ramuri de bază. Ramurile de bază sunt ramuri finale, contribuind, decisiv, la realizarea obiectivelor fixate de o exploataţie. Lucrurile pot fi privite astfel în situaţia în care nu avem de a face cu "pulverizarea" structurii, ci cu un proces de raţionalizare a acesteia, tinzând spre o anumită specializare.

Ramurile complementare, aşa cum le spune şi denumirea, au rolul de a întregi activitatea de bază, ele influenţând în sensul diversificării producţiei, fără ca aceasta să dobândească forme accentuate. Ele se organizează pentru a pune în valoare resurse disponibile de la ramura de bază sau a altora existente în

160

exploataţie. Fiind ramuri de mai mică amploare, vor avea şi o contribuţie mai redusă la indicatorii valorici ai exploataţiei (fenomenul este privit în anumite condiţii, determinate de cantităţile de produse şi de preţurile la care acestea se vor vinde, inclusiv de raportul dintre ofertă şi cerere, când preţurile sunt liberalizate).

Ramurile ajutătoare contribuie la desfăşurarea activităţii în ramurile de bază şi chiar în cele complementare. Nu sunt organizate, în general, pentru a obţine produse destinate vânzării. Spre vânzare sunt orientate numai excedentele. Tipică pentru aceste ramuri, este cultivarea furajelor. Interdependenţa dintre creşterea animalelor şi cultivarea furajelor solicită dezvoltarea lor proporţională.

Activităţile de prelucrare şi serviciile au rolul de a prelucra unele cantităţi de produse şi, respectiv, de a satisface cererile unor beneficiari faţă de anumite lucrări, reparaţii etc. Ele sunt rodul activităţii de integrare, manifestate în unele exploataţii (cele familiale prelucrează însemnate cantităţi de produse agricole pentru a obţine produse agroalimentare necesare, în special, consumului propriu).

6.3. Diversificare , profilare şi specializareOrientarea către o anumită structură de producţie, deşi

necesară şi importantă, nu este, totuşi, suficientă pentru organizarea activităţii unei exploataţii agricole. Urmează ca selectarea ramurilor să fie însoţită de dimensionarea fiecăreia şi, deci, de stabilire a unor proporţii între ele, ţinând seama, între altele, de relaţiile care le sunt specifice. De altfel, practicarea mai multor ramuri, solicitată de diversificarea producţiei, care are o serie de avantaje pentru producător (o oarecare stabilitate a veniturilor, protejarea sa împotriva riscului şi a incertitudinii) are loc între anumite limite, evitându-se fărâmiţarea suprafeţelor şi, implicit, consecinţele negative pe care le are, în plan organizatoric, dar şi în cel economic, cu referire specială la nivelul cheltuielilor generate de lucrările agricole. Chiar dacă

161

diversificarea prezintă avantaje, desigur că "din fiecare câte puţin" nu este cea mai viabilă soluţie şi nu poate să caracterizeze o exploataţie care practică o agricultură comercială, ci, cel mult, pe una care să vizeze, cu precădere, satisfacerea propriilor nevoi de consum.

O structură de producţie mai largă trebuie să se caracterizeze, desigur, prin raţionalitate, prin proporţii optime între ramuri, asigurând ceea ce se întâlneşte sub denumirea de echilibru intern. Acest lucru se realizează pe măsură ce se conturează, pentru fiecare unitate, o anumită structură de producţie, nu numai în ceea ce priveşte numărul şi felul ramurilor, ci şi ponderea fiecăreia în ansamblul activităţii, determinată de influenţa diverşilor factori. Procedând astfel, se constituie, de fapt, profilul şi, mai departe, prin intermediul altor măsuri, specializarea exploataţiei. Problemele diversificării ale profilării şi ale specializării sunt intim legate de realizarea unor activităţi la nivelul agriculturii – repartizarea teritorială şi zonare producţiei agricole, prin care se urmăreşte ca fiecare produs să se obţină acolo unde aceasta conduce la cel mai mic cost, ajungându-se la un avantaj comparativ. Sunt activităţi de mare complexitate, care presupun studii ample ale condiţiilor natural-economice şi sociale, precum şi existenţa unor mijloace financiare şi a calculatoarelor de mare capacitate necesare optimizări lor . Pentru agricultura noastră aceste probleme sunt de perspectivă. Repartizarea teritorială şi zonarea producţiei agricole permit exploataţiilor dintr-un areal natural-economic (zonă) să-şi orienteze structura de producţie, să-şi aleagă un profil şi chiar să se specializeze, utilizând elementele specifice conţinute de cele două-activităţi şi, în special, de zonare.

Profilarea este acţiunea prin care se stabileşte structura de producţie a unei exploataţii în corelaţie cu condiţiile naturale, economice şi sociale care o caracterizează, realizându-se dimensionarea, proporţionarea şi, implicit, ierarhizarea ramurilor în funcţie de o serie de criterii, preponderent fiind cel de profitabilitate a fiecăreia dintre ele (74).

162

Prin profilare se înfăptuieşte o anumită diviziune a muncii la nivelul exploataţiei agricole, ceea ce influenţează procesele de producţie şi manageriale pe care aceasta le desfăşoară pe durata unui ciclu de producţie, an agricol etc. Decizia privind profilul de producţie va influenţa, deci, activitatea exploataţiei pe o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de specificul ramurilor care intră în componenţa acestuia.

Faptul că profilul de producţie se află în relaţie directă cu diferitele condiţii specifice exploataţiei, se constituie în premisă pentru punerea lor în valoare, ceea ce are efecte benefice pentru rezultatele de producţie şi economice obţinute, având loc, de fapt, o potenţare a acestora. Înseamnă că decizia de profilare trebuie să se întemeieze, între altele, pe o bună cunoaştere a acestor condiţii, pe abordarea lor multilaterală, din punctul de vedere al specialiştilor din diferite domenii. Acest lucru favorizează, aşa după cum, de altfel, si cere fundamentarea diferenţiată a profilului fiecărei exploataţii. În cazul unei zone sau chiar al unei microzone, pe fondul unui anumit caracter de omogenitate a condiţiilor, există elemente de variabilitate a lor, impunând, în mod implicit, o diferenţiere a profilului.

Decurgând din structura de producţie, care trebuie să se caracterizeze prin adaptabilitate şi flexibilitate, fiind, deci, de aceeaşi natură cu ea, profilul suferă modificări în decursul timpului, urmând să întrunească aceleaşi caracteristici. Realizat potrivit unui anumit mod de manifestare a factorilor, care îl influenţează, profilul urmează să resimtă impactul modificărilor intervenite la nivelul acestora. Rol deosebit revine "semnalelor" emise de piaţă şi, în principal, schimbărilor care privesc cererea faţă de diferitele produse agricole, cu referire la: cantităţile solicitate de diverşi consumatori, structura sortimentală, calitate, parametri tehnici în cazul prelucrării etc. Adaptarea profilului la noile cerinţe devine absolut necesară, ea condiţionând însăşi supravieţuirea exploataţiei agricole comerciale. Fenomenul de adaptare se realizează, oarecum, cu uşurinţă în cazul exploataţiilor cu profil cerealier, legumicol etc., fiind vorba de

163

culturi anuale şi, ca urmare schimbările sunt posibile de la un an la altul, cu toate că ridică anumite probleme pentru producător (asigurarea seminţelor, tehnologia utilizată, fluxul lucrărilor şi mijloacele tehnice necesare etc.). Nu la fel stau lucrurile în pomicultură, viticultură sau chiar în creştere a animalelor. Durata mare de exploatare a plantaţiilor pomicole şi a celor viticole, perioada relativ lungă până la intrarea lor deplină pe rod şi mărimea investiţiilor solicitate, făcând referire numai la acestea, conduc la imposibilitatea adaptării imediate. Modificările intervin la intervale mai mari de timp, producându-se, de fapt, dezafectarea unor plantaţii şi crearea altora, efectuându-se noi investiţii. De aceea, când se alege profilul unei astfel de exploataţii, când se optează pentru diferite specii şi soiuri sunt necesare studii de marketing privind modul de manifestare a cererii faţă de produsele prevăzute a se obţine, tendinţele acesteia referitoare la soiuri, calitate, perioada de apariţie pe piaţă, având în vedere că ele se vor adresa, aşa după cum se apreciază, unui consumator ale cărui gusturi vor fi tot mai rafinate.

Imaginea profilului unei exploataţii este redată cu ajutorul unor indicatori, care pot fi: direcţi şi indirecţi. Din prima categorie face parte, în principal, structura valorică a producţiei totale sau, după caz (tipul de exploataţie), a cifrei de afaceri. Se surprinde, în acest fel, contribuţia diferitelor ramuri la realizarea acestor elemente de ordin sintetic privind activitatea unei exploataţii. Operând cu aspecte de natură valorică, o anumită influenţă asupra ponderii unor ramuri o pot exercita preţurile produselor, în sensul evoluţiei nivelului lor, chiar dacă sub aspect cantitativ producţia nu o cunoscut variaţii de la un al la altul.

Pentru o exprimare mai amplă a profilului, indicatorilor direcţi li se asociază cei indirecţi, cum ar fi: structura modului de folosinţă al terenului, ponderea ramurilor vegetale în suprafaţa cultivată, a celor zootehnice în efectivul de animale, exprimat în U.V.M. etc.

164

Profilul ales trebuie să asigure, concomitent cu utilizarea raţională a resurselor de producţie şi, desigur, şi prin aceasta, venituri şi o profitabilitate ridicate, ca o condiţie de importanţă crucială pentru viabilitatea economică a unei exploataţii. Pentru exploataţiile agricole şi, în special, pentru cele care prin trăsăturile lor se apropie sau reprezintă o întreprindere în adevăratul înţeles al conceptului, o astfel de manifestare (viabilă) în spaţiul economic agrar şi naţional depinde, în mare măsură, de orientarea producţiei, a profilării şi, în final, a specializării.

Specializarea este o opţiune care decurge din precedentele (structura de producţie şi profilare), dar evident cu o sferă de cuprindere mai redusă (fig.1). Se observă că ea succede, în mod firesc, fixării profilului, producând o diferenţiere între exploataţii identice din punct de vedere al acestuia. Exploataţia, parcurgând acţiunea de specializare, asigură, de fapt,

dezvoltarea preponderentă a unei anumite ramuri sau chiar a unei culturi, a unei specii sau a unei categorii de animale. Atenţia producătorului/managerului şi factorii de producţie se focalizează către ramura respectivă. Înseamnă că avem de a face cu o repartizare a ramurilor pe exploataţii distincte, luându-se în considerare amplasamentul lor geografic (condiţii ecogeografice).

Specializarea aduce elemente de nuanţare a structurii de producţie prin cultivarea unor culturi mai restrânse ca număr. De asemenea, acest proces se manifestă şi în cazul aceleiaşi culturi, când este vorba de a cultiva un anumit soi sau un hibrid etc. Caracterul unor producţii face posibil acest proces, întrucât veniturile la unitatea de suprafaţă sau pe animal determină o

165

activitate profitabilă. Condiţia necesară pentru ca specializarea să fie eficientă pentru o exploataţie este ca nivelul cererii pentru anumite produse să crească pentru o perioadă lungă de timp şi ca resursele existente să permită acest lucru.

Specializarea producţiei are legătură cu structurile dimensionale ale exploataţiilor şi cu nivelul de dezvoltare a acestora. Aplicarea Legii fondului funciar, în prima sa formă, a limitat tendinţa de dezvoltare a unor culturi sau specii de animale prin prezenţa unui mare număr de gospodării individuale pentru care scopul principal este de consum din producţia proprie.

Reglementările Legii exploataţiilor agricole creează posibilităţi de reducere a acestui impact. Organizarea exploataţiilor de dimensiuni comerciale (120 ha pentru culturile cerealiere, minim 2 ha pentru legumele în câmp ş.a.) va permite dezvoltarea lor şi prin acţiunea de specializare. Iată, de pildă, specializarea se poate realiza în cazul culturii legumelor timpurii, unde gradul de concentrare este ridicat şi preţurile de vânzare pot asigura un nivel mare al profitului. Specializarea este oportună în aceste unităţi şi datorită omogenităţii procesului tehnologic şi facilităţii modernizării acestuia, având în vedere necesarul de consum de legume proaspete al populaţiei.

Apreciem că specializarea se poate realiza, în unele situaţii, pe exploataţii şi pe produse (mai ales în cazul produselor zootehnice şi legumicole) şi numai în condiţiile în care între producători şi între aceştia şi asociaţiile de marketing ce se vor constitui (în special în activităţi de comercializare) există relaţii de cooperare şi integrare. Într-o astfel de legătură are loc creşterea eficienţei economice a unităţii producătoare. Aceasta va renunţa la acele culturi care nu îi asigură competitivitate şi stabilitate economică, lăsând activităţile din amontele său în seama unităţilor mai sus amintite. Problema care rămâne este ca diferitele exploataţii agricole să poată furniza pieţei, în cantitatea şi la calitatea cerută, produsele necesare.

166

Existând o anumită structură a cererii de produse agricole, exploataţia urmează să se orienteze către acel produs de bază pentru care are condiţiile, de diferitele feluri, cele mai bune, fiind de presupus că va fi obţinut la cel mai mic cost, astfel încât să fie competitivă în raport cu ceilalţi producători (concurenţi potenţiali). Este vorba, aşa după cum s-a mai arătat, să-şi folosească competenţele distinctive, proces în urma căruia, este de presupus, vor decurge cele mai bune rezultate.

Specializarea prezintă o serie de avantaje pentru o exploataţie, cum ar fi (90,94): omogenitatea procesului de producţie, cu efecte asupra tehnologiilor practicate, a mijloacelor tehnice de asigurat, a cunoştinţelor forţei de muncă - reducându-se numărul de ramuri se restrânge cel al tehnologiilor utilizate şi al mijloacelor tehnice folosite; specializarea mijloacelor tehnice şi a forţei de muncă; creşterea calificării forţei de muncă; apropierea condiţiilor de muncă de cele din industrie; mai buna punere în valoare a unor condiţii naturale, evitându-se extinderea culturilor peste limitele de favorabilitate; efectele unui dezastru biologic - cum ar fi o epizootie - pot fi limitate la o singură verigă din lanţul de activităţi; asigurarea unor producţii omogene şi în cantităţi (partizi) mari, ceea ce facilitează relaţiile cu diferiţi beneficiari, acestora, caracteristicile respective le favorizează desfăşurarea activităţii lor ulterioare (comercializare, depozitare şi condiţionare, procesare industrială).

Nu pot fi trecute, însă, cu vederea şi anumite consecinţe negative, de exemplu, în cazul unei specializări foarte înguste vulnerabilitatea unităţii este mai mare, se accentuează riscul unor pierderi parţiale sau totale de recoltă şi de venituri, ceea ce va marca, în mod serios, economia exploataţiei şi câştigurile componenţilor acesteia (membrii familiei sau după caz, muncitorii şi ceilalţi salariaţi), ale proprietarilor şi ale acţionarilor care nu vor putea primi dividende. Or, şi din astfel de considerente, exploataţiile agricole, inclusiv societăţile comerciale agricole pe acţiuni, mai cu seamă în producţia

167

vegetală, nu iau decizii de adâncire a specializării ci, mai de grabă, de diversificare a activităţii, încercând, pe de o parte, să realizeze o ritmicitate a veniturilor, iar pe de altă parte să compenseze pierderile de venituri de la unele culturi cu realizarea acestora de la altele, ne expuse riscurilor de diferite feluri. O asemenea opţiune este determinată şi de politica economică promovată faţă de agricultură. Desigur că, existenţa unui sistem de asigurări eficient, cu avantaje atât pentru asigurat, cât şi pentru asigurator, ar contracara o asemenea tendinţă, decurgând efecte pozitive pentru: mărimea suprafeţei acordate unor ramuri, condiţiile de efectuare a lucrărilor şi de folosire a tehnicii agricole etc.

În ceea ce priveşte exploataţiile agricole familiale se poate aprecia că, pe măsura transformării unora dintre ele în exploataţie de dimensiune care, alături de alţi factori să le imprime viabilitate economică, procesul de specializare va putea fi reconsiderat, ele urmând să producă tot mai mult pentru piaţă.

Acţiunea de specializare poate avea în vedere o exploataţie nou înfiinţată (ex.: societate agricolă, societăţi comerciale de diferite tipuri, create potrivit prevederilor Legii 31/1990) sau una care funcţionează de un anumit număr de ani şi care resimte nevoia să modifice structura ramurilor practicate.

În primul caz, opţiunile se vor fundamenta pe cunoaşterea factorilor specifici exploataţiei, endogeni şi exogeni, a influenţei lor, astfel încât, ceea ce se va cultiva sau specia ori categoria de animale crescută să corespundă, în cel mai înalt grad, cerinţelor acestora. Şi în această situaţie, decizia este dificil de luat, având în vedere gradul redus de cunoaştere a influenţei unor factori şi comportamentul imprevizibil al lor, dar, cel puţin, aparent, este mai uşoară decât cea care se ia atunci când este vorba de o unitate existentă, pentru care specializarea sau trecerea la un nou conţinut al acesteia presupune modificări de fond, inclusiv în sistemul de producţie practicat. Se înţelege că, are loc excluderea din activitate a unor ramuri, culturi sau, după caz, specii ori categorii de animale, resursele fiind redistribuite celor care rămân

168

în structură şi, cu precădere, ramurii considerate a fi de bază. Cu acest prilej pot avea loc pierderi de resurse, dezafectarea unor investiţii, dacă nu sunt adaptabile noii structuri etc. Desigur că, dacă vrem să schimbăm ponderea unei ramuri în activitatea unei exploataţii, în rezultatele obţinute, se poate recurge la intensificarea ei, mărind resursele pe care i le alocăm (îngrăşăminte, irigaţii etc.), fără să excludem celelalte ramuri sau culturi din activitate.

Gradul de specializare a unei exploataţii este redat prin nivelul de concentrare a producţiei ramurii de bază (indicator direct)(90). Ponderea acesteia în structura producţiei vândute constituie un indicator al specializării numai atunci când reflectă un minim de concentrare a producţiei necesară organizării unei exploataţii agricole specializate. Şi aici intervine influenţa preţurilor, ca şi a consumului intern dintr-un produs sau altul, ultimul aspect diminuând ceea ce se vinde în afară şi, implicit, ponderea ramurii (a produsului). Se apreciază că o exploataţie este specializată numai dacă ramura de bază deţine cel puţin 50-60 % din producţia vândută.

Un indicator utilizat în UE, care reflectă gradul de specializare al unei exploataţii, este marja brută standard. Aceasta este un indicator de gestiune, care fundamentează deciziile în exploataţiile agricole.

Cu ajutorul informaţiilor furnizate de marja brută, managerul poate lua mai uşor decizii de programare a activităţii. În acest fel, eforturile viitoare vor fi orientate spre acea structură de producţie care să-i maximizeze eforturile în condiţiile unei cereri mereu aflate „în mişcare”.

Pentru a reda gradul de specializare a unei unităţi agricole, se calculează marja brută, după formula:

MB = V-Chv, în care :V – veniturile obţinute din activitatea (cultura) respectivă;Chv - cheltuielile variabile (seminţe, îngrăşăminte, forţa de

muncă , transportul, servicii etc.).

169

Unul dintre articolele de cost greu de surprins în contabilitatea exploataţiilor agricole din România sunt cheltuielile cu forţa de muncă, întrucât aceasta este asigurată, în principal, de membrii familiei (gospodăriile individuale). La determinarea cheltuielilor variabile cu forţa de muncă nu se iau în calcul costurile ocazionate de remunerarea şefilor de exploataţii, ci doar acelea generate de activitatea celorlalţi membrii ai familiei, la care se pot adăuga, după caz, cheltuielile cu forţa de muncă angajate sezonier.

Deoarece cheltuielile variabile sunt legate direct de mărimea exploataţiei agricole, ele redau exact locul pe care unitatea îl deţine în rândul exploataţiilor cu activităţi similare.

Exploataţiile agricole din România, constituite în urma aplicării Legii 18/1991, în mare parte, nu au o evidenţă pentru a permite calculul acestui indicator şi, ca urmare, este puţin posibil să putem determina marja brută. Nu este vorba doar de neidentificarea cheltuielilor generate de forţa de muncă (în exploataţiile familiale), ci şi de lipsa acestora privind cheltuielile variabile de funcţionare, întreţinere / reparaţii maşini agricole şi tractoare, cheltuieli cu seminţe, îngrăşăminte etc.

În condiţiile formării exploataţiilor de dimensiuni comerciale, va fi necesară şi cuprinderea acestor cheltuieli în gestiunea lor, în scopul aşezării structurilor de producţie pe criteriul competitivităţii.

Specializarea are, desigur, avantaje dar trebuie găsită "starea de echilibru între factorii care cer simplificarea structurii de producţie şi cei care solicită diversificarea ei" şi asigurarea, în mod implicit, a limitelor optime ale specializării, ceea ce are consecinţe asupra eficienţei economice a activităţii exploataţiei agricole. Varietatea tipurilor şi formelor de exploataţii agricole determină diferenţieri ale acestor limite. Alături de acestea pot să intervină structura organizatorică, în cazul societăţii comerciale agricole pe acţiuni în care există ferme, sau tehnologiile de producţie - în cazul celor de tip industrial, specializarea poate fi adâncită pe faze ale fluxului tehnologic.

170

Impactul specializării asupra economiei exploataţiei presupune luarea în considerare a factorilor care o influenţează, a raporturilor care se stabilesc între aceştia, urmărind starea de echilibru amintită, şi alegerea unor metode de realizare a ei, compatibile cu elementele care îi formează conţinutul.

Starea economică actuală a exploataţiilor agricole, dimensiunea redusă, în cazul celor familiale, “mişcarea” lor către alt tip de economie, inexistenţa politicilor de orientare a structurilor de producţie, ca şi alţi factori, fac imposibilă sau, cel puţin, greoaie, conturarea unei profilări diferenţiate. Este de aşteptat ca, pe măsură ce se asigură diferite condiţii, să asistăm la parcurgerea, de către exploataţiile agricole, a “drumului” către un profil sau altul, mai mult sau mai puţin divers. Exploataţiile mai mari (societăţile agricole, societăţile comerciale agricole etc.) au şanse sporite de a trece la acţiuni de raţionalizare a activităţilor, cu toate că, în cazul societăţilor agricole, intervin nevoile de consum al gospodăriilor membrilor asociaţi, ceea ce solicită diversificarea producţiei. În societăţile comerciale pe acţiuni, mai cu seamă, în situaţia celor crescătoare de animale, dar şi a celor viticole şi pomicole specializarea cunoaşte o anumită rezolvare, apărând numai elemente de diversificare pe verticală (de integrare), referitoare, după caz, la: abatorizare, prelucrarea cărnii, a strugurilor etc. Problemele sunt, desigur, mult mai complexe dacă ne referim la exploataţiile agricole familiale, unde este posibil ca, din motive destul de diverse, lucrurile să decurgă lent, în ceea ce priveşte simplificarea structurilor de producţie.

6.4. Îmbinarea (combinarea) ramurilorProcesul de raţionalizare a structurii de producţie şi, deci,

profilarea şi, chiar, specializarea nu sunt exclusiviste faţă de existenţa mai multor ramuri sau culturi într-o exploataţie agricolă. Cu atât mai mult, apare această problemă în cazul în care, opţiunile exploataţiei sunt, de la bun început, către diversificare. Pot fi ramuri ale producţiei vegetale şi/sau ale creşterii animalelor, alături de care, în cazul unui profil complex,

171

se află şi activităţi de prelucrare a unor materii prime agricole sau neagricole, prestarea unor lucrări sau servicii. Ca urmare, apar probleme ale modului în care se combină aceste ramuri şi ale efectelor, de diferite feluri, care se urmăresc a se obţine. Interesează, totodată, măsura în care ramurile se completează , dând coerenţă şi stabilitate sistemului de producţie practicat, manifestarea relaţiilor dintre ele, măsurile de armonizare a dezvoltării lor, acestea depinzând atât de ceea ce le este specific , cât şi de abilităţile celor care urmează să le realizeze, fără să se scape din vedere multitudinea factorilor de influenţă.

Atitudinea şi, în final, decizia producătorului / managerului vor fi diferite, în ceea ce priveşte combinarea ramurilor, şi în funcţie de relaţiile care se stabilesc între acestea, şi care sunt: de condiţionare, de concurenţă şi de complementaritate (71,74). Fiecare dintre ele are un anumit conţinut şi influenţează, ca urmare, în mod diferit procesul de combinare.

Relaţiile de condiţionare reflectă interdependenţa dintre unele ramuri, fenomene care se concretizează prin "livrările" reciproce de produse, acestea devenind factori de producţie în ramura (ramurile) cu care intră în asemenea relaţii, ramura în care au fost obţinute. Manifestarea acestor relaţii are loc, deci, prin "ieşirile" de produse din unele ramuri şi a "intrărilor" acestora în alte ramuri (un exemplu poate fi cel din schema 1).

Relaţiile de condiţionare se manifestă şi între ramuri ale producţiei vegetale, în ceea ce priveşte succesiunea lor în asolament (ex.: grâu după leguminoase). Satisfacerea relaţiilor de condiţionare, în acest caz, depinde şi de atitudinea faţă de organizarea asolamentului, ca şi de cerinţele pieţei. Produsele de la unele culturi solicitate de aceste relaţii s-ar putea să nu fie cerute pe piaţă, apărând problema vânzării lor.

Existenţa relaţiilor de condiţionare presupune practicarea unei structuri de producţie cu caracter mai larg şi asigurarea unor asemenea proporţii între ramuri care să permită satisfacerea necesarului reciproc de produse, concretizat, deci în consumuri interne.

172

Relaţii de concurenţă se stabilesc între ramuri care utilizează aceleaşi resurse (factori de producţie), cum ar fi cele ale producţiei vegetale care solicită aceeaşi categorie de teren, acelaşi tip de îngrăşăminte etc., ori din creşterea animalelor ale căror raţii au în alcătuirea lor aceleaşi furaje. În cazul relaţiilor de concurenţă are loc excluderea unor ramuri de către altele (resursele fiind, în general limitate ) şi influenţa lor se va exercita în sensul restrângerii (al simplificării) structurii de producţie.

Relaţiile de complementaritate se formează între ramuri care contribuie la folosirea deplină a resurselor de producţie (a se vedea clasificarea ramurilor) şi, în consecinţă, ele nu pot influenţa decât în direcţia diversificării structurii de producţie.

În procesul de combinare a ramurilor alături de respectarea relaţiilor dintre ele, se urmăreşte şi atingerea unor scopuri (denumite, uneori, şi principii (63,71,74), acestea din urmă putând fi privite în mod diferenţiat în funcţie de contextul natural, economic şi social în care funcţionează exploataţia, de tipul şi forma acesteia, de politica agricolă, de interesele producătorului etc. (schema 2).

173

Ridicate la rang de principii, scopurile multiple urmărite prin combinarea ramurilor, ar însemna ca ele să fie respectate cu stricteţe în totalitatea lor şi în toate cazurile, ceea ce nu se întâmplă, deoarece intervin influenţe ale unor elemente de felul celor redate mai înainte. Astfel, de exemplu, prim combinare se spune că trebuie respectat principiul utilizării complete a fondului funciar, dar sunt ţări care, în condiţiile unor excedente de produse, oferă compensaţii producătorilor pentru a nu se cultiva întreaga suprafaţă, pentru surplusul de producţie neexistând debuşee. Un anumit specific întâlnim şi în cazul utilizării forţei de muncă, când aceasta este angajată. Interesul celui care o angajează este de a folosi cât mai puţină forţă de muncă şi pe perioade cât mai scurte.

a . Prin combinarea urmează să se asigure, aşa cum se arată în schema 2, punerea în valoare a potenţialului productiv al capitalului funciar. Diferenţierea condiţiilor de sol chiar la nivelul unei exploataţii, mai cu seamă când este vorba de o societate comercială agricolă pe acţiuni, societatea agricolă etc. (exploataţiile agricole familiale, deşi, deţin suprafeţe reduse, totuşi, parcelele sunt repartizate în perimetre funciare diferite) impune un sortiment mai variat de culturi, între aceste condiţii şi cerinţele faţă de sol ale plantelor urmând să se asigure corespondenţa necesară, care potenţează rezultatele de producţie obţinute. Atunci când există cerere faţă de produsele de la mai multe culturi, evident că vor fi selectate cele care găsesc favorabilitatea cea mai ridicată, armonizând exigenţele acestui principiu cu cele ale pieţei.

174

De asemenea, prin combinarea ramurilor sporesc posibilităţile de organizare a asolamentului şi a rotaţiei culturilor, ceea ce contribuie la: exploatarea raţională şi protejarea solului, refacerea conţinutului său în diferite substanţe nutritive, evitarea eroziunii etc. Rotaţia culturilor, dacă are în componenţa sa culturi leguminoase, contribuie la restabilizarea şi creşterea fertilităţii solului. Este adevărat însă că în condiţiile chimizării agriculturii are loc completarea, pe cale artificială, a unor substanţe consumate din sol de către plante, culturile putându-se autosuporta un anumit număr de ani (19). Dar, rolul asolamentului şi al rotaţiei culturilor continuă să prezinte interes din punctul de vedere al efectelor amintite

175

b. Este cunoscut că în agricultură , mai ales în producţia vegetală, există anumite "vârfuri de muncă ", în afara cărora forţa de muncă ocupată în această ramură este utilizată în mai mică măsură, ceea ce generează consecinţe negative atât pentru întreprinzătorul agricol (asigurarea forţei de muncă când este solicitată de producţie, or, cei care caută de lucru nu aşteaptă numai anumite perioade), cât şi pentru cei care participă la lucrări (imposibilitatea de a presta o muncă continuă, de a obţine venituri în mod permanent, apariţia şomajului parţial sau chiar total etc.).

Prin îmbinarea, de exemplu, a unor ramuri (culturi) ale producţiei vegetale şi mai, cu seamă, a acestora cu creşterea animalelor sporeşte gradul de uniformitate în utilizarea forţei de muncă, mărind productivitatea acesteia şi veniturile sale, lucrătorul urmând să aibă, prin prisma cunoştinţelor, un caracter polivalent. Fenomenul este favorizat de faptul că perioadele în care culturile (sau cel puţin o parte dintre ele) solicită procese de muncă sunt diferite şi, mai ales, de specificul creşterii animalelor, domeniu în care discrepanţa dintre tipul de muncă şi tipul de producţie este mult mai mică (sau nu există).

În acţiunea de îmbinare a ramurilor poate fi avută în vedere şi recurgerea la alte activităţi: de prelucrare, comerciale, de servicii, de turism, în condiţiile unei politici de dezvoltare globală a spaţiului rural. Ca urmare, se acţionează asupra stabilităţii forţei de muncă, a veniturilor sale, a găsirii altor posibilităţi de ocupare a acesteia, reducându-se ponderea ei în agricultură, cu consecinţele economice şi sociale care decurg din asemenea procese.

c. Probleme privind gradul de utilizare se întâlnesc şi în cazul unor componente fizice ale capitalului fix (tractoare, maşini agricole etc.). Folosirea lor incompletă este determinată, pe de o parte, de neconcordanţa amintită, iar pe de altă parte, de faptul că unele dintre ele participă la o singură lucrare sau la un număr redus de lucrări. Această situaţie se resimte, între altele, asupra nivelului cheltuielilor de producţie, fie dacă ne referim şi numai

176

la amortizare care, indiferent dacă mijlocul tehnic respectiv este folosit o perioadă mai mare sau mai mică, ea "curge", ceea ce face ca la un volum mic de lucrări, pe hectar lucrare să revină un nivel mai mare al acesteia.

Problema de faţă vizează atât societăţile comerciale agricole pe acţiuni, care au mijloace tehnice proprii, cheltuielile generate de utilizarea acestora repartizându-se asupra culturilor la care execută lucrări, putând să încarce costul produselor, cât şi societăţile de tip AGROMEC sau create prin iniţiativă privată, pentru care nivelul cheltuielilor determină mărimea tarifelor percepute şi a rezultatelor financiare finale. Dacă în ceea ce priveşte utilizarea mijloacelor tehnice în societăţile comerciale agricole pe acţiuni, aceasta este determinată de structura de producţie practicată, în cazul AGROMEC-urilor şi al societăţilor bazate pe iniţiativă privată procesul este influenţat de structura ramurilor din microzona în care ele prestează lucrări agricole şi, desigur, de efectuarea altor activităţi. Pentru ele raţionalizarea cheltuielilor şi practicarea unor tarife adecvate (lipsa unei concurenţe puternice le menţine la un nivel ridicat) pot stimula interesul producătorilor pentru a apela la serviciile pe care le prestează.

Combinarea ramurilor, la diferite niveluri organizatorice, asociate cu măsura în care se asigură caracterul de universalitate a diferitelor mijloace tehnice, contribuie la extinderea perioadei de utilizare a acestora, cu efecte pozitive în ceea ce priveşte nivelul cheltuielilor de producţie, al costului unitar al produselor, al tarifelor şi, nu în ultimul rând, al profitabilităţii diferitelor societăţi .

d. Prin combinarea ramurilor se poate acţiona şi în sensul economisirii energiei consumate. Fiecare ramură având o tehnologie specifică, combinarea şi rotaţia lor în timp şi în spaţiu se manifestă ca o măsură de "fitoterapie", cu ajutorul lor acţionându-se în sensul prevenirii şi al combaterii unor boli şi a unor dăunători, fără a mai fi nevoie de utilizarea unor substanţe

177

chimice, a căror obţinere şi administrare generează consumuri ridicate de energie.

Cele de mai sus se întemeiază pe faptul că, potrivit unor studii, producerea unui kilogram de pesticid presupune un consum de energie de 101 x 106 jouli, echivalentul a 2,4 l petrol, ceea ce situează aceste produse pe primul loc în rândul factorilor de producţie, după consumul specific de energie (63).

Economisirea energiei este însoţită şi de alte efecte pozitive, prin evitarea poluării produselor, a solului şi, în general, a mediului ecologic în care se manifestă diferite agroecosisteme. Este necesar să se aibă în vedere şi modul cum se administrează îngrăşămintele şi, mai cu seamă, alte substanţe chimice utilizate în procesele de producţie. Îndrumarea tehnică este absolut necesară, când se recurge la ele, în special, în situaţia exploataţiilor agricole familiale, unde există tendinţa de a le administra cu ajutorul unor mijloace improvizate, sau în mod întâmplător în ceea ce priveşte momentul şi, îndeosebi, cantitatea utilizată.

Sunt lucruri care au legătură directă cu starea de "sănătate" a mediului ecologic şi cu cea a oamenilor. Un mediu natural curat, sănătos are consecinţe benefice atât pentru generaţiile actuale, cât şi pentru cele care vor urma, producătorii agricoli, indiferent care sunt sau care vor fi ei, au datoria de a le lăsa moştenire resurse naturale lipsite de orice agent poluant.

e. Combinarea ramurilor prezintă interes şi în ceea ce priveşte atenuarea sau înlăturarea efectelor negative ale riscului şi ale incertitudinii, procedându-se în diferite feluri. Astfel, pornind de la faptul că ramurile şi culturile au cicluri de producţie de durată variată şi că factorii de mediu cunosc o anumită repartiţie în timp, unele dintre culturi, respectiv, soiuri ale acestora, "prind" condiţii mai bune. De exemplu, având în vedere că, în anumite zone, precipitaţiile se concentrează în perioada mai-iunie şi începutul lunii iulie soiurile timpurii de porumb dau rezultate mai bune faţă de cele tardive, care, deşi sunt de mai mare randament, suferă influenţa secetei de la

178

sfârşitul intervalului, producţia la hectar diminuându-se. În acelaşi sens se poate acţiona şi în cazul legumelor de câmp, pentru a contracara efectele negative ale îngheţului târziu din primăvară şi ale brumelor care vin, prea devreme, toamna.

Combinarea ramurilor apără producătorul agricol, într-o oarecare măsură, şi în ceea ce priveşte incertitudinea desfacerii produselor şi, deci, obţinerea veniturilor. Practicând mai multe ramuri, dacă cererea este mai mică la un produs, determinând o scădere a preţului poate creşte preţul altui produs, astfel încât suma veniturilor să nu sufere influenţe negative puternice.

Se are în vedere şi incertitudinea climaterică (variaţia în timp a repartizării precipitaţiilor). Dacă se practică culturi cu perioade de vegetaţie care se succed, deplasarea, în timp, a precipitaţiilor, faţă de ceea ce se cunoştea, prin observarea lor de-a lungul vremii, apar condiţii favorabile pentru culturile aflate în vegetaţie (efectele depind de starea de vegetaţie).

Decizia în legătură cu selectarea ramurilor care să participe la procesul de combinare a lor se poate fundamenta pe utilizarea coeficientului de risc (R), calculat astfel (71):

R = K F100

, în care:

K - raportul dintre suma cantităţilor de producţie nerealizate şi cea a producţiilor prevăzute a se obţine (se urmăreşte producţia la hectar pe un număr de 10-15 ani, calculând abaterile producţiei efective, pentru anii deficitari;

F - raportul dintre numărul de ani deficitari şi numărul total al anilor pentru care s-a urmărit producţia medie.

Coeficientului de risc i se poate asocia, pentru fundamentarea aceleiaşi decizii, coeficientul de variaţie (V), a cărei formulă de calcul este următoarea:

V = x

100 , în care :

- abaterea standard (abaterea medie pătratică);x - media aritmetică a producţiilor obţinute pe o anumită

perioadă.

179

Coeficientul de variaţie oferă posibilitatea ca , în funcţie de condiţiile ecologice şi economice, care influenţează structura de producţie a unei unităţi, să se aleagă ramurile şi culturile cu cea mai mare stabilitate a randamentelor.

f. Combinarea ramurilor are un aport însemnat şi în ceea ce priveşte punerea în valoare (reciclarea superioară) a produselor secundare, care rezultă din cultura plantelor în volum mare şi, care, sunt greu de brichetat, de transportat, de depozitat şi de conservat.

Prin îmbinarea unor ramuri de producţie vegetală cu ramuri din domeniul creşterii animalelor se asigură valorificarea, în aceeaşi unitate, a produselor secundare obţinute de la diferite culturi.

Nivelul de dezvoltare a unei ramuri sau al unei categorii de animale se stabileşte, desigur, şi în funcţie de volumul producţiei secundare rezultate din ramuri ale producţiei vegetale, care se adaugă cantităţilor de furaje prevăzute a se obţine de pe suprafaţa afectată în acest scop şi celor ce se asigura din alte surse, toate contribuind la constituirea necesarului de furaje, cuprins în balanţa furajeră.

Mai cu seamă în unităţile cultivatoare de cereale, este necesar să se dezvolte creşterea anumitor categorii de taurine (tineret la îngrăşat, vaci de lapte) sau a ovinelor. Animalele reuşesc să transforme aceste furaje, cu valoare nutritivă scăzută, în produse alimentare de înaltă valoare, acţionând ca adevărate “întreprinderi de procesare industrială”.

Modernizarea zootehniei în toate exploataţiile agricole şi mai ales în cele familiale face posibilă reducerea ponderii acestor furaje în raţiile administrate diferitelor categorii de animale, dacă avem în vedere contribuţia lor redusă la producţia care se obţine (randamentul pe cap vacă furajată, sporul de creştere în greutate etc.). În alte ţări, producţia secundară, din cultura plantelor, nu se mai foloseşte ca furaje, chiar şi în ţara noastră, o asemenea destinaţie o producţie secundară vegetală este întâlnită, mai cu seamă, în exploataţiile familiale.

180

g. Mărirea vitezei de rotaţie a capitalului circulant poate avea loc şi prin combinarea ramurilor. Datorită perioadei de vegetaţie mai lungi a unor ramuri, recuperarea capitalului circulant avansat şi reintroducerea lui în circuitul productiv se fac la intervale mai mari, acest lucru influenţând eficienţa cu care este utilizat. Contracararea sau, cel puţin, atenuarea efectelor unei asemenea situaţii, întâlnită în ceea ce priveşte modul în care este pus în valoare capitalul circulant în exploataţiile agricole, presupune recurgerea la combinarea unor ramuri cu ciclu de producţie mai lung cu altele al căror asemenea ciclu este mai scurt, ceea ce asigură o recuperare mai rapidă şi chiar ritmică a capitalului. Se măreşte, ca urmare, posibilitatea refolosirii acestuia în mai multe cicluri de producţie, obţinând un volum mai mare de produse cu acelaşi capital circulant, sporindu-i eficienţa. Mai mult, se pot diminua creditele pentru producţie, a căror dobândă grevează nivelul cheltuielilor financiare şi, prin acestea, al celor totale şi, implicit, profitabilitatea produselor. Efectele unei asemenea măsuri sunt benefice pentru întreaga economie a exploataţiei. Crearea unor exploataţii agricole familiale comerciale, care să asigure venituri suficiente membrilor lor, conduce la nuanţarea şi, chiar, la scăderea importanţei deciziilor de combinare a ramurilor. În condiţiile menţionate, sunt posibile şi necesare restrângerea structurii de producţie şi, mai departe, specializarea exploataţiilor, având în vedere avantajele sale, fără a mai prevala elementele privind asigurarea consumului din producţie proprie. Fenomenul se va realiza în agricultura noastră, în timp, pe măsura concentrării pământului în proprietate sau în exploatare, diversificarea structurii de producţie rămânând valabilă pentru exploataţiile care îşi vor păstra caracterul de subzistenţă. Existenţa acestui tip de exploataţie, mai mulţi ani de acum în colo, este foarte posibilă dacă avem în vedere, numărul total de exploataţii, structura lor dimensională, în care predomină cele care deţin suprafeţe mici, vârsta şefilor de exploataţii şi faptul că mulţi dintre ei au ca singură sursă de venituri şi de trai activitatea agricolă.

181

6.5. Metode de optimizare a combinării ramurilor, a profilării şi a specializării

Fiind procese care au acelaşi conţinut calitativ, ele se întrepătrund, putând fi înfăptuite simultan. Deoarece presupun, după caz, ierarhizarea ramurilor, dezvoltarea cu precădere a unei ramuri sau stabilirea proporţiilor de dezvoltare a fiecăreia, apare problema formulării răspunsurilor în acest sens, cu alte cuvinte a metodelor ce pot fi utilizate pentru a lua decizii cât mai bune.

Indiferent de metoda utilizată, se procedează, în prealabil, la studierea şi evaluarea ansamblului de condiţii naturale, tehnice, tehnologice, a resurselor de producţie şi a surselor de asigurare a lor, a rezultatelor economico-financiare generate de structura anterioară, cu toate că valabilitatea concluziilor formulate, cu acest prilej, este determinată de măsura în care lucrurile vor evolua în acelaşi mod şi în perioada următoare, în ceea ce priveşte factorii de risc, concurenţa posibilă în domeniu etc. Luând în considerare astfel de elemente, selecţia ramurilor şi proporţiile îmbinării lor se vor face pornind de la cunoaşterea cerinţelor pieţei, care trebuie realizată pe baza unor profunde studii de specialitate.

În ceea ce priveşte metodele utilizabile pentru optimizarea proceselor amintite, lucrurile evoluează de la simplu la complex, adică de la înlocuirea unei culturi cu alta, mergând până la optimizarea de ansamblu a structurii de producţie, cu modificări substanţiale în sistemul de producţie. Se recurge, ca urmare, la metode cum sunt: bugetul parţial, matricea de câştig (15), metoda variantelor (normativ-constructivă) şi programarea liniară.

Bugetul parţial se utilizează în cazul în care o cultură se înlocuieşte cu alta, fără să fie puse în discuţie sistemul şi aparatul de producţie (cheltuielile fixe rămân la acelaşi nivel). Un asemenea buget are forma redată mai jos (schema 3).

182

Pierderi CâştiguriA. Cheltuieli suplimentare C. Venituri suplimentare

B. Venituri suprimate D. Cheltuieli suprimate Schema 3

Se face diferenţa: (C+D) - (A+B) = SSunt posibile două situaţii: S > 0, modificarea propusă

este profitabilă , înlocuirea urmând să se înfăptuiască;S < 0, modificarea se concretizează în pierderi şi este,

deci, de neaplicat.În cazul bugetului parţial elementele care au intervenit sunt

privite static: un anumit nivel al preţului produsului înlocuit şi un nivel dat al randamentului culturii care se introduce în structură. Dar aceste elemente, fără a le mai avea în vedere şi pe altele, este firesc să înregistreze diverse evoluţii în perioada următoare. Sunt posibile situaţii variate în procesul de înlocuire, interesul pentru o cultură sau alta modificându-se potrivit nivelului înregistrat de elementele luate în calcul, lucru ce se redă printr-o matrice de câştig (în unele cazuri pierderi) (schema 4).

Preţul culturii

Randamentul culturii care se introduce (S)

excluse ( t ) 1 2 3 ----- j ------ n1 C11 C12 C13 ----- C 1j ------ Cin

2 C21 C22 C23 ----- C2j ------ C2n

3 C31 C32 C33 ----- C3j ------ C3n

i Ci1 Ci2 Ci3 ----- Cij ------ Cin

m Cm1 Cm2 Cm3 ----- Cmj ------ Cmn

Schema 4

183

Elementele Cij se calculează după formula prezentată la bugetul parţial. Se va urmări cel mai mare câştig, existând, totodată, niveluri critice ale preţurilor produselor şi ale randamentelor culturilor care pun în discuţie şi chiar interzic înlocuirea unei culturi cu alta.

Metoda variantelor presupune elaborarea, la început, a unei variante de îmbinare a ramurilor, considerată de bază (V0), poate fi avută în vedere cea existentă în exploataţie, faţă de care , prin modificări succesive (excluderea unor ramuri, introducerea altora, reducerea numărului lor etc.), se obţin numeroase variante referitoare la acelaşi proces. Pentru fiecare variantă se calculează gradul de utilizare a resurselor, rezultatele de producţie şi profitabilitatea obtenabile. Se alege varianta cea mai avantajoasă, deşi este puţin probabil că ea va fi cea optimă .

Posibilităţi infinit mai mari de a obţine soluţia optimă de îmbinare a ramurilor oferă programarea liniară. Utilizarea metodei presupune recurgerea la un model de programare liniară care poate fi de forma :

max. P = p xj jj

n

1

Restricţiile fiind următoarele:1. Restricţii de utilizare a unor resurse:

a x bij j ij

n

1 i= 1,2,...........,m

2. Restricţii privind dependenţa dintre ramuri:

3. Restricţii de limitare inferioară şi/sau superioară a unor ramuri sau culturi în structura de producţie (de fapt, în suprafaţă):

KS Xj K'S4. Restrucţii privind asigurarea unui volum minim de

producţie: a) de la mai multe culturi (ramuri), sau

184

b) de la o cultură :

a)

b) qjxj Q t 5. Restricţii de nenegativitate:

xj 0Semnificaţia simbolurilor este următoarea:xj - ramura (cultura) de felul j;pj - profitul pe unitatea care produce (hectar, cap de

animal)corespunzător ramurii (culturii) j;n - numărul ramurilor de producţie;aij - consumul din resursa de felul I, care revine la unitatea

de suprafaţă a ramurii (culturii) j;bi - volumul total al resursei de felul i;m - numărul total de resurse de felul i;l - numărul ramurilor (culturilor) ale căror produse sunt

folosite ca resurse pentru alte ramuri; sunt ramuri producătoare;l+1 n - ramuri care utilizează resurse de producţie din

alte ramuri; sunt ramuri consumatoare; Vi'j - producţia din resursa i', obţinută la unitatea de

suprafaţă a ramurii (culturi) j; (j = 1 l);ai'j – consumul de resurse i' care revine pe unitatea care

produce din ramura j; j=l + 1 nK, K' - ponderea minimă , respectiv, maximă a unei ramuri

(culturi) în structura de producţie; qj - producţia pe unitatea de suprafaţă sau pe cap de animal

din ramura j;Qr - producţia totală a ramurilor (culturilor) r;Qt - producţia totală obţinută de la o cultură.Viabilitatea practică a soluţiei obţinute (ca de altfel, şi în

cazul metodei variabilelor), soluţie care, la un moment dat, datorită restricţiilor adăugate faţă de forma generală a modelului, de exemplu, limitarea inferioară sau superioară a ponderii unei ramuri în structură, pare a fi impusă, este influenţată între altele, de:

185

a) exactitatea cu care se proiectează coeficienţii matricii modelului. Este necesară ca ei să se determine, recurgând, inclusiv, la prognoze (cum ar fi nivelul producţiei pe hectar), în concordanţă cu condiţiile concrete ale exploataţiei şi cu cele impuse de alte componente ale mediului ambiant, care sunt variate, nu numai cele de ordin ecologic, folosind informaţii din surse endogene şi exogene.

În cazul optimizării structurii de producţie pentru un orizont de timp mai îndepărtat (strategic) determinarea coeficienţilor se face luând în considerare, desigur, perfecţionările în plan organizatoric, tehnic, tehnologic etc., acestea având un rol important în repartizarea factorilor de producţie pe ramuri (de exemplu, diminuarea consumului specific dintr-un factor în cazul unei ramuri permite o redistribuire a cantităţii disponibile altor ramuri), ca şi în ceea ce priveşte încadrarea în cantităţile existente şi eficienţa diferitelor ramuri.

b) numărul restricţiilor şi al variabilelor pe care le conţine modelul, o formă mai complexă a acestuia oferind posibilităţi mult mai mari pentru a obţine o soluţie viabilă.

Modelului prezentat i se pot adăuga şi alte restricţii, ori se renunţă la unele dintre ele, în funcţie de scopul urmărit. Astfel, în cazul în care se doreşte realizarea unei specializări mai accentuate, se impune renunţarea, de exemplu, la restricţiile (sau cel puţin la unele dintre ele) referitoare la dependenţa dintre ramuri ale producţiei vegetale şi ramuri ale creşterii animalelor.

Deoarece, cu ocazia elaborării modelului, este greu de a surprinde, prin intermediul restricţiilor, toate cerinţele care conferă soluţiei viabilitate, ori nu s-au obţinut valori pozitive (sau strict pozitive) pentru toate variabilele (condiţia fiind x j 0) pe care le conţine, ea se poate adapta pe baza unor calcule ulterioare. În această situaţie, valoarea funcţiei scop, în cazul în care este de maxim, va fi mai mică decât în urma soluţiei obţinute anterior, dar apare avantajul, foarte important, că se

186

satisfac, în complex, cerinţele, recunoscute, prin marea lor varietate, când este vorba de o exploataţie agricolă.

Cuvinte şi expresii cheie

• structura de producţie • diversificare• selecţia ramurilor • profilare• potenţialităţile exploataţiei • specializare• proporţionarea optimă a ramurilor

• starea de echilibru • combinarea ramurilor

• structura de producţie simplă

• buget parţial• matricea de câştig

• structura de producţie complexă

• restricţii şi variabile

Întrebări de verificare 1. Cum se defineşte structura de producţie şi care sunt factorii

care o influenţează ?2. Care sunt tendinţele structurilor de producţie din

exploataţiile agricole ?3. Cum se grupează ramurile de producţie în funcţie de

diferite criterii ?4. Ce este specializarea, care sunt modalităţile de înfăptuire a

ei şi ce avantaje prezintă ?5. Care sunt relaţiile dintre ramuri şi în ce sens influenţează

ele structura de producţie ?6. Ce se urmăreşte prin combinarea ramurilor ?7. Care sunt metodele ce pot fi utilizate pentru optimizarea

combinării ramurilor care este conţinutul fiecărui ?

187

Teste de autoevaluare 1. Structura de producţie a unei exploataţii agricole nu trebuie privită

ca o simplă alăturare de ramuri, deoarece (1 p): a. ramurile permit obţinerea unor produse agricole diverse b. gestionarea obţinerii unui produs este dependentă de existenţa

altor ramuri de producţie c. ramurile au durate diferite ale ciclurilor de producţie d. sunt componente ale capitalului fix, care execută lucrări numai

la o ramură e. ramurile reacţionează, prin sporuri de producţie, în mod

diferenţiat la aplicarea irigaţiilor 2. Decizia de alegere a structurii de producţie a unei exploataţii

agricole se bazează ,în principal, pe (1 p): a. utilizarea raţională a forţei de muncă în decursul unui an agricol b. înzestrarea tehnică de care dispune exploataţia c. „semnalele” emise de piaţa produselor agricole d. abundenţa resurselor materiale aflate la dispoziţia celor care

exercită managementul exploataţiei e. utilizarea deplină a resurselor funciare ale exploataţiei 3. Diversificarea structurii de producţie a unei exploataţii agricole

este solicitată de factori, precum (1 p): a. adaptarea strictă a structurii la diferitele condiţii existente în

exploataţie b. accentuarea specializării exploataţiei c. atenuarea caracterului sezonier al producţiei agricole d. proporţionarea raţională a dimensiunii ramurilor e. practicarea, de către unele exploataţii a agriculturii cu timp

parţial4. Specializarea unei exploataţii agricole are drept avantaje (1 p): a. reducerea caracterului sezonier al producţiei agricole b. utilizarea mai eficientă a componentelor capitalului fix c. asigurarea omogenităţii procesului de producţie d. mărirea vitezei de rotaţie a capitalului circulant e. atenuarea unor efecte ale riscului şi ale incertitudinii 5. În direcţia diversificării structurii de producţie a unei exploataţii

agricole acţionează următoarele relaţii dintre ramuri (1 p): a. de concurenţă b. de complementaritate c. de substituire d. de condiţionare

188

e. b + d6. Dezvoltarea preponderentă a unei ramuri sau chiar a unei culturi, a

unei specii sau a unei categorii de animale este specifică (1 p): a. structurii de producţie complexe b. fixării profilului unei exploataţii agricole c. diversificării structurii de producţie d. specializării exploataţiei agricole e. îmbinării ramurilor vegetale cu cele ale creşterii animalelor 7. După cerinţele faţă de factorii de producţie utilizaţi ramurile dintr-

o exploataţie agricolă pot fi (2 p):1. cu activitate quasi continuă 2. de prelucrare a unor produse agricole sau neagricole3. concurente 4. ajutătoare 5. de bază 6. complementare 7. însoţitoare 8. în relaţii de condiţionare

a – 1,3,4; b – 2,5,6; c – 3,6,8; d – 5,7,8; e – 1,3,7. 8. Pentru optimizarea combinării ramurilor de producţie într-o

exploataţie agricolă se poate recurge la metode, cum sunt (2 p): 1. funcţiile de producţie2. metoda distributivă a programării liniare 3. programarea liniară4. metoda potenţialelor 5. calculul direct 6. matricea de câştig 7. graficul de desfăşurare a lucrărilor 8. metoda variantelor

a – 5,6,8; b – 2,3,4; c – 3,6,8; d – 3,5,8; e – 1,5,7;

189